ANATOMIA SI FIZIOLOGIA

PIELII
Cel mai mare organ al organsimului: greutate totala de 4 kg 5% din greutatea corpului
Hipodermul (ţesutul adipos subcutanat)reprezintă aproximativ 15% din greutate (circa 12
kg) la persoanele normostenice, dar greutatea acestuia poate varia mult, în funcţie de tipul
consituţional şi de patologia adipoasă asociată.
Suprafata totala: 12-20m2 70% apa, 25% proteine, 2%lipide; restul: substante minerale,
acizi nucleici, glicozaminoglicani, proteoglicani, etc.
Culoarea pielii este determinată de mai mulţi factori:
– grosimea stratului cornos
– gradul de vascularizaţie
– cantitatea de pigment melanic
– palmelor şi plantar, precum şi in zonele de hiperkeratoză fricţională, tegumentul are
culoare albicios-gălbuie;
– zone hipervascularizate culoare mai roz (de regulă la nivelul feţei)
– cantitatea de hemoglobină scăzută determină paloare tegumentară
– tegumentul persoanelor de rasă albă este deschis la culoare, dar prezintă de asemenea
variaţii în funcţie de sex (bărbaţii sunt mai pigmentaţi decât femeile) şi regiune (coapsele
sunt mai închise la culoare decât zona lombară)
– persoanele de rasă neagră prezintă de asemenea variaţii de culoare –abdomenul este
mai pigmentat decât zona lombară
Grosimea tegumentului variază în funcţie de regiune - cea mai mare grosime este
atinsă la nivel palmo-plantar; regiunile posterioare au tegument mai gros decât
cele anterioare, suprafeţele extensoare au tegument mai gros decât cele flexoare,
iar cea mai subţire piele se întâlneşte la nivelul feţei şi al organelor genitale.
Ţesutul adipos variază:
– funcţie de regiunea anatomică (mai abundent la nivelul abdomenului faţă de faţa
anterioară a gambei),
– în funcţie de sex (mai abundent la nivelul feţei antero-inferioare a abdomenului la
bărbaţi faţă de femei, unde este mai abundent la nivelul coapselor)
– străbătut de benzi fibroase (ligamentele cutanate) care ataşează dermul reticular de
fascie; care la bărbaţi sunt dispuse oblic, pe când la femei sunt dispuse perpendicular pe
suprafaţa fasciei, ceea ce conferă aspectul particular de denivelare neregulată a
suprafeţei tegumentului în urma hipertrofiei lobulilor adipoşi ("celulită"); de asemenea,
la nivelul palmelor şi plantelor ligamentele sunt scurte, în număr mare pe unitatea de
suprafaţă (asigură mobilitate redusă cu ataşare fermă de planurile profunde), iar la
nivelul glandelor mamare, mai ales la femei, sunt lungi şi groase (ligamentele
suspensoare).
Suprafaţa tegumentului este neregulată: intreruptă de orificii, brăzdată de cute şi linii de
tensiune.
Orificiile sunt numeroase, unele mari la nivelul cavităţilor naturale unde pielea se
continuă cu semimucoasele şi apoi mucoasele corespunzătoare, altele mici, mai uşor
vizibile cu ajutorul lupei, pe unde se exteriorizează firele de păr sau porii, unde se
deschid ductele excretoare ale glandelor sudoripare.
Pilozitatea are densitate şi caracteristici diferite în funcţie de regiunea anatomică, vârstă
şi sex:
– scalp fire de păr sunt groase şi lungi, indiferent de vârstă, absenţa sau diminuarea
densităţii lor fiind patologică
– axilar şi la nivelul organelor genitale externe pilozitatea este redusă, cu fire de păr
scurte şi subţiri (vellus) la copii şi fire de păr groase la pubertate şi în perioada adultă
– la bărbaţi, firele de păr din barbă şi mustaţă sunt de asemenea groase, numeroase;
pilozitatea abundentă în aceste regiuni la femei este patologică (hirsutism).
Cutele pielii sunt congenitale (structurale) sau funcţionale (dobândite); cele structurale
pot fi de dimensiuni mari, localizate în regiuni specifice (axilară, inghinală) şi prezentând
modificări ale homeostaziei locale (pH mai alcalin, umiditate accentuată, hipersudoraţie,
pilozitate abundentă cu fire de păr groase de tip terminal) sau de dimensiuni mici, pe
toată suprafaţa pielii, unind porii şi delimitând suprafeţe romboidale. La nivel palmo-
plantar se identifică linii arcuate dispuse paralel şi în vârtejuri, cu caracteristici unice
fiecărui individ - amprentele.
Elasticitatea intrinsecă tegumentară (datorată atât ţesutului elastic de la nivel dermal, cât
şi lobulilor adipoşi subiacenţi) îi conferă o depresibilitate marcată, caracteristică ce
diminuează cu avansarea în vârstă. O altă consecinţă a scăderii elasticităţii cutanate este
apariţia ridurilor - cute funcţionale.
La nivelul pielii se constată prezenţa anexelor cutanate, respectiv păr şi unghii.
Părul din zona scalpului, a sprâncenelor, de la barbă şi mustaţă la bărbaţi sau din regiunea
genitală, este alcătuit din fire de păr groase, lungi (păr terminal), pe restul suprafetei
corporale întâlnindu-se fire de păr subţiri, asemănătoare unui puf (păr vellus). Unghiile
acoperă feţele dorsale ale falangelor distale.
Embriologia epidermului
Keratinocitele epidermului: embriogeneza
– Epidermul incepe ca un strat ectodermic alcatuit dintr-un singur rand de celule
– In sapt 5 de viata intrauterina acesta se diferentiaza cel putin focal in 2 straturi: stratul
bazal, de celule germinative si peridermul suprajacent; iar in sapt 10 apare streatul
intermediar
– Celulele peridermului sunt largi, se reliefeaza pe suprafata epidermului si sunt scaldate
in lichidul amniotic
– In sapt 19 exista mai multe straturi de celule intermediare si peridermul se aplatizeaza
– Keratinizarea este gata dezvoltat in sapt 23, in stratul intermediar apar granule mici de
keratohialin
– La acest moment majoritatea celulelor peridermului sunt descuamate iar celulele
keratinizate care raman reprezinta nou formatul strat cornos.
Din pdvd ultrastructural histogeneza epidermului presupune formarea devreme a unor
desmozomi imaturi si hemidesmozomi si a unei membrane bazale distincte (sapt 6-7)
Filamente de ancorare sunt observate cateva sapt mai tarziu, membrana bazala fiind
structural matura la sfarsitul primului trimestru zona in contact dintre epiderm si lichidul
amniotic creşte sugerand schimb activ de substante intre celulele peridermului si lichidul
amniotic
 Tonofilamentele sunt rare pana in sapt 16 cand se acumuleaza dens in celulele stratului
intermediar ca dovada a inceputului procesului de keratinizare.
Exista 2 tipuri de celule in epiderm: keratinocitele şi celulele dendritice.
Keratinocitele difera de celulele dentritice prin posesia de punti intercelulare şi
citoplasma abundenta
Pe masura ce se diferentiaza in celule cornoase keratinocitele se distribuie in 4 straturi:
strat bazal (stratum basalis), strat scuamous (stratum spinosum), strat granular/os (stratum
granulosum) şi stratul cornos (stratum corneum).
Notiunea de strat malpighian se aplica ultimelor 3 straturi respective bazal, scuamos şi
granulos ce curpind epidermul nucleat, viabil.
Un strat aditional stratul lucidum (stratum lucidum) poate fi recunoscut in arii cu strat
granulos şi cornos gros, formand partea inferioara a stratului cornos, in special palmar şi
plantar.
Melanocitele:
– celule cu origine ectodermală
– precursorii lor migrând în epiderm din cresta neurală
– popularea epidermului se realizează în sens cranio-caudal, melanocitele putând fi
identificate în porţiunile craniale din săptămâna a 8-a, iar în porţiunile caudale în
săptămâna a 10-a.
– Migrarea premelanocitelor din creasta neurală către epiderm străbate mai multe
structuri, celulele putând rămâne captive în alte organe – ţesuturi conjunctive unde pot da
naştere sarcoamelor cu celule clare (melanomul malign al părţilor moi), ganglioni
limfatici (unde pun probleme de diagnostic diferenţial cu metastazele limfoganglionare
dintr-un melanom malign cutanat) sau pot coloniza intestinul subţire migrând de-a lungul
ductului vitelin (pot fi punctul de plecare al unui melanom malign primitiv intestinal)
– Pe parcursul migrării, premelanocitele sunt inactive, melanozomii (implicit
pozitivitatea pentru markeri melanosomali gen HMB45, Melan A/Mart-1, tirozinază) şi
sinteza de melanină (evidenţiabilă prin coloraţie Fontana) fiind prezente abia după
cantonarea epidermică
Celulele Merkel sunt celule de asemenea cu origine ectodermală, dar originea lor este
incertă, unii autori susţinând originea în creasta neurală, precursorii lor migrând în
epiderm de o manieră similară melanocitelor; alţii aduc argumente în favoarea unei
origini epidermale printr-o diferenţiere locală din keratinocite. Interesant este că numărul
celulelor Merkel diminuează odată cu avansarea dezvoltării embrionare, unele migrând
din epiderm către derm unde se ataşează de filete nervoase, astfel sugerând că au rol în
creşterea şi dezvoltarea locală
Celulele Langerhans provin din precursori hematopoietici; în săptămâna a 7-a sunt rare,
au talie mică, rare prelungiri dendritice, nu au încă granule Birbeck şi nici expresie
imunohistochimică a CD1a; practic în acest moment pot fi identificate numai
histoenzimologic pe baza pozitivităţii pentru ATP-ază; granulele Birbeck se dezvoltă abia
din săptămâna a 10-a; pozitivitatea caracteristică pentru CD1a începe din săptămâna a 9-a
şi este completă abia din săptămâna a 12-a
Practic, la sfârşitul lunii a 4-a, epidermul neonatal este complet dezvoltat şi populat de
toate tipurile de celule epidermice.
Dermul se formează din mezenchimul primitiv subiacent epidermului unicelular primitiv.
Iniţial, dermul se organizează în somite; pe măsură ce embrionul se dezvoltă, acest tip de
segmentare dispare şi este înlocuit cu dezvoltarea de-a lungul nervilor cu organizarea
dermului cefalic şi al membrelor în dermatozomi. Dermul papilar şi reticular se
diferenţiază distinct începând din săptămâna a 15-a
Ca structură histologică, în săptămâna a 6-a dermul embrionar: mezenchim lax care
include rare celule mezenchimale şi substanţă fundamentală abundentă.
Celulele mezenchimale: caracteristici elecronomicroscopice
– celule stelate/dendritice cu procese citoplasmatice lungi (probabil primordiile celulelor
endoteliale şi pericitelor),
– celule cu citoplasmă vacuolară, fără procese celulare lungi (probabil macrophage
fagocitice),
– celule cu foarte numeroase vezicule de tip granule secretorii, fără extensii membranare
(probabil melanoblaste sau precursori mastocitari)
– celule Schwann (uşor de etichetat electronomicroscopic datorită asocierii cu
neuroaxonii)
Începând cu săptămâna a 14-a, celulele mezenchimale se diferenţiază masiv către
fibroblaste şi începe depunerea de fibre conjunctive
– iniţial sunt depuse fibrele de reticulină (colagen III) Gomori + (impregnaţie argentică),
– ulterior fibrele colagene; acestea se organizează în fascicule şi pot fi evidenţiate cu
ajutorul coloraţiilor van
Gieson, tricrom Masson sau roşu Sirius (coloraţii pentru colagen)
– Fibrele elastice apar din săptămâna a 22-a formând o reţea completă în săptămâna a 32-
a (15).
Anexele cutanate au origine embriologică ectodermală:foliculii piloşi, glandele sebacee
şi glandele sudoripare apocrine provin din primordiile foliculare, mai precis din stratul
bazal al epidermului din mugurii epiteliali foliculari
Mugurii foliculari apar în săptămâna a 10-a sub forma unor mici aglomerări de celule
bazale sub care se acumulează un grup de cellule mezenchimale dermale, din care ulterior
se formează papila foliculară dermală.
Celulele epiteliale se extind:
– In suprafaţă prin epiderm, unde formează ostiul folicular
– în profunzime, invaginându-se în derm sub forma de mugure pilar
– când componenta epitelială ajunge la nivelul ţesutului adipos subcutanat, porţiunea cea
mai profundă se îngroaşă şi formează bulbul folicular
– celulele mezenchimale aglomerate în vecinătatea mugurelui folicular dau naştere
papilei foliculare.
– in urma interacţiunii dintre celulele epiteliale şi cele mezenchimale, structurile
epidermale se diferenţiază, cele din imediata vecinătate a papilei dermale formând
matrixul pilar din care se dezvoltă conul pilar (generează firul de păr, cuticula şi cele
două teci interne ale rădăcinii pilare), cele exterioare generând teaca pilară externă
– de la nivelul bulbului, tija pilară va ascensiona printr-un canal dermal format prin
apoptoza celulelor centrale din foliculul pilos iar la nivel intraepidermal printr-un canal
format prin keratinizarea celulelor periferice şi atrofia celulelor centrale. În paralel cu
formarea bulbului folicular, din mugurele folicular extins intradermal se formează trei
excrescenţe care vor da naştere glandei sudoripare apocrine (cea mai superficială),
glandei sebacee (cea intermediară) şi ariei de inserţie a muşchiului erector pilar (cea mai
profundă); în zonele unde nu se formează glande apocrine, excrescenţa superficială
involuează. Formarea mugurilor foliculari este un proces continuu care evoluează în
etape atât la nivelul embrionului (începe la nivel cranial, mai exact la nivelul scalpului şi
sprâncenelor şi progresează caudal aşa încât în luna a 4-a se pot identifica fire de păr la
nivel cranial, pe când distal abia se formează primordiile foliculare), cât şi la nivelul unei
regiuni anume (pe măsură ce într-o zonă mugurii foliculari se maturează şi formează fire
de păr, apar noi muguri foliculari aşa încât simultan sunt prezenţi foliculi în diferite stadii
de
evoluţie embriologică). Firele de păr formate intrauterin sunt de tip lanugo; ele cad
spontan peripartum
Glandele sebacee iau naştere din excrescenţa cea mai profundă de pe teaca externă a
foliculului pilar în săptămânile 13-15; în săptămâna a 18-a sunt prezente glande sebacee
conectate la foliculi piloşi cu fire de păr exteriorizate la suprafaţă, iar la naştere sunt
complet dezvoltate.
Glandele apocrine se dezvoltă de asemenea din teaca externă a foliculilor piloşi din cea
mai superficială excrescenţă de pe suprafaţa acestora, la sfârşitul lunii 4 –5; formarea lor
continuă pe măsură ce continuă formarea de foliculi piloşi. Glanda apocrină se formează
ca un mugure epithelial fără lumen, iniţial perpendicular pe suprafaţa foliculului pilos; pe
măsură ce cordonul epitelial se alungeşte, se produc simultan două fenomene: pe de o
parte direcţia de creştere se schimbă, primordiul apocrin invaginându-se dermal şi
depăşind primordiul glandei sebacee şi mugurele de inserţie a erectorului pilar; pe de alta
cordonul se tubulizează prin dispariţia celulelor centrale, ca urmare a unui proces
apoptotic extensiv. Celulele mioepiteliale care bordează porţiunea secretorie a glandei
sudoripare apocrine se vor forma ulterior
Glandele eccrine se formează tot din epiderm, dar independent de foliculii piloşi. Ele
iau naştere din mici excrescenţe bazale de la nivelul epidermului care se invaginează în
derm; sunt similare mugurilor foliculari, diferenţierea făcându-se pe baza lipsei
aglomerării de celule mezenchimale la baza acestora. În săptămâna a 14-a pot fi
identificate primordiile eccrine la nivelul dermului reticular sub forma de cordoane
arcuate care se tubulizează după luna a 7-a; odată cu formarea lumenului, celulele se
diferenţiază în stratul intern secretor alcătuit din celule cilindrice şi stratul bazal cu celule
secretorii şi mioepiteliale. Spre deosebire de glandele apocrine, componenta secretorie a
glandelor eccrine are structură histologică completă în momentul naşterii. Formarea
glandelor eccrine respectă caracteristicile filogenetice, în sensul că se formează mai întâi
la nivelul palmelor şi plantelor (luna a 4-a), apoi axilar (luna a 5-a) şi apoi în rest
• Epiderm
• Derm
• Tesut subcutanat
EPIDERM
Stratul cel mai superficial; prima bariera cu lumea exterioara 3 tipuri de celule:
keratinocite, melanocite, celule Langerhans, celule neuroendocrine (Merkel), axoni
nemielinizati
Grosimea normala a epidermului 0.5-1mm
• Strat bazal
• Strat granulos
• Strat spinos
• Strat cornos
Epidermul are o suprafata ondulata, inflexiunile epidermului in derm sunt santurile sau
invaginarile intradermice (rete ridges).
Proiectiile dermului in derm se numesc papile dormice.
Dermul este separat de epiderm printr-o membrana bazala chimic extrem de complexa
Celule endoteliale si celule neurale si cellule suport: fibroblaste; monocite/macrophage
non/dentritice; mastocite.
Matrice: colagen, glicozaminoglicani
Stratul bazal
Celule bazale unistratificate, columnare cu axul lung perpendicular pe linia de
demarcatie dintre epiderm si derm
Citoplasma mai bazofila decat celulele stratului spinos
Frecvent contin pigment melanic transferat de la melanocite adiacente
Nucleu intens colorat oval sau elongat
Interconectate unele cu altele precum si cu stratul scuamos suprajacent prin punti
intercelulare, desmozomi
La baza lor celulele bazale sunt atasate de membrana bazala subepidermica prin
desmozomi modificati, hemidesmozomi
Celulele bazale si keratinocitele scuamoase contin filamente intermediare de keratina
numite tonofilamente ce formeaza un citoskelet; aceste celule precum si proteinele
citoskeletale formeaza in final stratul cornos anucleat de la suprafata epidermului
Majoritatea activitatii mitotice in epidermal uman normal are loc in stratul bazal
Mitozele ce apar localizate deasupra stratului bazal sunt frecvent situate suprabazal in
juxtapozitie cu o papila dermica, fiind ca atare bazale
Injectia intradermica de timidina tritiata in vivo sau incubarea cu un marker de
proliferare celulara in vitro Ki-67 sunt metode eficiente de identificare a activitatii
mitotice.
Stratum Spinosum
Celulele poliedrice dispuse deasupra stratului bazal formand un mozaic de 5-10 straturi
Ele se aplatizeaza catre suprafata orientandu-se cu axul lung paralel cu suprafata pielii
Celulele sunt separate de spatii traversate de punti intercelulare care se coloreaza cu
coloratia PAS si albastru Alcian si fier coloidal sugerand prezenta de mucopolizaharide
neutre si acide (glicozaminoglicani).
Tonofilamentele din citoplasma keratinocitelor din stratul spinos sunt agregari de
filamente electronodense de 7-8 nm in diametru
Aceste structuri se coreleaza cu proteine keratinice (imunohistochimic)
Tonofilamentele se ataseaza la un capat de placa de atasare a desmozomului iar celelalt
capat se termina liber in citoplasma langa nucleu
Desmozomul reprezinta puntea intercelulara. Fiecare desmoszom poseda la cele 2
capete opuse 2 placi de atasare electronodense localizate in citoplasma celor 2
keratinocite pe care le uneste
Adiacent placii de atasare este membrana trilaminara a celor 2 keratinocite.
Fiecare membrana trilaminara are 8nm si are 2 linii electronodense: teaca interna si
externa ce include o zona electronotransparenta.
In interiorul desmozomului exista cementul intercellular.
Expresia imunohistochimică a keratinelor din stratul spinos este diferită faţă de cea a
keratinelor din stratul bazal, keratinele prezente la acest nivel fiind specifice gradului de
diferenţiere celulară. Astfel, keratinocitele spinoase exprimă predominant keratina 1 şi
10, iar la nivel palmar şi plantar este exprimată şi keratina 9.
Stratul Granulos
Celulele aplatizate cu citoplasma umpluta cu granule de kerathialin, intense bazofile si
neregulate in forma si dimesiune
Grosimea stratului granulos in pielea normala este proportionala cu cea a stratului
cornos: 1-3 straturi daca stratul cornos este subtire; pana la 10 straturi in zonele palmo-
plantare cu strat cornos gros
De multe ori exista relatie de proportionalitate inversa intre grosimea stratului granulos
si parakeratoza (psoriazis)
In procesul de keratinizare granulele de keratohialin formeaza 2 structuri: matricea
interfibrilara sau filagrinul care cimenteaza filamentele de keratina intre ele si banda
marginala (portiunea interna a celulelor cornoase)
In timp ce tonofibrilele contin cantitati mici de sulf (grupari sulfhidrice) matricea
interfibrilara si banda marginala contin de cca 10 ori mai mult sulf, prin cisteina sau
legaturi bisulfidice
Corespunzator tonofibrilele sunt moi si flexibile in timp ce matricea si banda marginala
dau stabilitate si putere
Ca atare keratina epidermului este keratina moale spre deosebire de keratina tare a
unghiilor si foliculilor pilosi, in care granulele de keratohialin lipsesc si tonofilamentele
incorporeaza legaturi disulfidice
Keratina moale se descuameaza prin activitate enzimatica pe cand keratina tare necesita
taiere periodica.
In stratul granulos se pregateste disolutia nucleului si a celorlalte organite celulare
Spre deosebire de stratul bazal si spinos in care activitatea enzimelor litice lizozomale
de gen fosfataza acida sau aril sulfataza este prezenta sub forma unor putinea gregate
granulare in stratul granular enzimele lizozomale se concentreaza difuz
Acestea joaca rol important in modificarile autolitice ce au rol la acest nivel.
Stratul Cornos
-Celule anucleate, tehnic moarte.
-Strat eozinofilic datorita lipsei nucleilor bazofilici
Uneori portiunea inferioara a stratului cornos apare ca o zona subtire, omogena,
eozinofila, stratul lucidum; zona pronuntata palmo-plantar
Stratul lucidum difera histochimic de restul stratului cornos:
– atunci când există, din 2-3 rânduri de celule turtite, clare şi puternic strălucitoare.
Celulele sunt anucleate sau prezintă nucleu picnotic. Celulele anucleate sunt turtite,
acidofile, cu limite indistincte şi conţin în citoplasmă vacuole lipidice, glicogen şi o
substanţă particulară – eleidina. Organitele lipsesc ca urmare a acţiunii esterazelor.
Celulele cornoase sunt în permanenţă exfoliate la suprafaţa pielii, fiind înlocuite de
elemente celulare provenite din straturile profunde, regenerative, ale epidermului.
Unităţile proliferative epidermale reprezintă structurile pe seama cărora se realizează
înlocuirea permanentă a celulelor exfoliate şi sunt formate din 1-2 celule
stem, 6-7 celule precursoare din stratul bazal şi coloana de celule supraiacentă.
Regenerarea se produce într-un interval de aproximativ 28 de zile.
 DERMUL
Dermul are origine mezodermală şi este format din ţesut conjunctiv în care se găsesc
localizate structurile anexe cutanate şi plexurile vasculare şi nervoase
– matrice extracelulară (colagen, fibre elastice şi substanţă fundamentală)
– componentă celulară (fibroblaste, celule dendritice, macrofage, miofibroblaste şi cellule
mastocitare)
Topografic şi structural este format din două zone:
– dermul papilar este reprezentat de o zonă subţire subepidermică şi regiunile dintre
crestele papilare. Este format din ţesut conjunctiv lax, ce conţine o reţea fină de fibre de
colagen, alături de fibre elastice şi reticulinice foarte subţiri, substanţa fundamentală şi
elemente celulare, predominant fibroblaste şi mastocite. Componenta principală a fibrelor
colagene din dermul papilar este reprezentată de colagenul de tip III , în timp ce
colagenul de tip I este prezent în cantităţi reduse. Termenul de derm adventiţial defineşte
ţesutul conjunctiv lax din jurul structurilor anexe cutanate.
– dermul reticular, situat între dermul papilar şi ţesutul adipos subcutanat, este mai gros
şi este format din ţesut conjunctiv dens, alcătuit din fascicule groase de fibre colagene,
predominant colagen de tip I, fibre elastice groase şi reticulinice. Alături de acestea există
substanţa fundamentală şi elemente celulare, dintre care cel mai bine reprezentate sunt
fibroblastele şi macrofagele. Fasciculele colagene la acest nivel sunt orientate
predominant paralel cu suprafaţa pielii
Fibroblastele dermale derivă din celulele mezenchimale şi au rol esenţial în
sinteza activă a colagenului şi a componentelor ce intră în structura substanţei
fundamentale.
Ultrastructural au un reticul endoplasmic rugos bine dezvoltat, la nivelul căruia se
produc moleculele de procolagen, ce sunt transferate aparatului Golgi, iar de aici sunt
descărcate în spaţiul extracelular prin intermediul veziculelor secretorii, conversia
procolagenului în colagen făcându-se în afara celulei
Imunohistochimic fibroblastele exprimă vimentină, iar CD10 este exprimat în
fibroblastele perianexiale. Fibroblastele activate, cum sunt cele prezente în ţesutul de
granulaţie, pot avea aspecte ultrastructurale şi imunohistochimice de miofibroblaste şi
exprimă pe lângă vimentină, actina muşchiului neted şi desmină.
În secţiunile convenţionale colorate HE, fibroblastele sunt celule alungite, cu nucleu
elongat, ovoid şi nu pot fi diferenţiate de alte celule alungite prezente în derm.
Celulele dendritice dermale contribuie la menţinerea imunităţii cutanate, având trăsături
histoenzimatice şi imunohistochimice asemănătoare cu ale celulelor prezentatoare de
antigen, dar sunt net distincte de celulele Langerhans epidermale.
Ele au forma stelată şi sunt localizate predominant perivascular în dermul superficial,
dar pot fi prezente şi imediat sub joncţiunea dermo-epidermică (dendrocite
subepidermice), precum şi difuz în dermul reticular
În microscopie optică nu pot fi distinse de fibroblaste, dar imunofenotipic se aseamănă
cu celulele sistemului fagocitic mononuclear. Ele prezintă o mare heterogenitate
funcţională şi imunofenotipică fiind descrise multiple subseturi de celule dendritice
dermice. La nivelul dermului au fost recunoscute trei tipuri celulare distincte:
– celule dendritice pozitive pentru factor XIIIa, având distribuţie perivasculară în dermul
papilar şi în jurul glandelor sudoripare
– celule dendritice pozitive la CD34, prezente în dermul mijlociu şi profund, cât şi în jurul
anexelor
– celule dendritice prezentatoare de antigen (Langerhans-like) care exprimă HLA-DR şi
CD1c ; spre deosebire de celulele Langerhans epidermice, aceste celule nu prezintă
granule Birbeck
Celulele dendritice dermice perivasculare au o mare plasticitate, astfel încât modificări
ale mediului local pot duce la transformarea unui subtip în altul. În anumite condiţii
dendrocitele dermice pot avea funcţie fagocitară, situaţie în care sunt numite
dendrofage şi exprimă unii markeri ai macrofagelor mononucleare.
HIPODERMUL
Ţesutul adipos subcutanat separă pielea de ţesuturile subiacente şi este format din ţesut
adipos matur dispus sub formă de lobuli, separaţi de septuri fine fibroase, în care se
găsesc vase şi nervi.
Are rol de rezervă nutritivă şi de izolare termică şi mecanică.
Celulele adipoase sunt celule sferice doar atunci când sunt izolate, devenind poliedrice
în preparatele histologice, datorită tasării. Ele conţin în citoplasmă o picătură lipidică ce
împinge nucleul la periferie, iar citoplasma apare sub forma unei benzi subţiri ce
înconjoară vacuola lipidică. În cursul procesului de prelucrare a ţesutului adipos, lipidele
se dizolvă în solvenţii organici folosiţi, iar celula adipoasă va apare pe secţiunile
histologice prelucrate la parafină ca o celulă goală în interior, cu nucleul împins la
periferie şi înconjurat de citoplasmă, dând aspectul unei celule în “inel cu
pecete”’. Imunohistochimic, adipocitele sunt pozitive pentru proteina S-100 şi vimentină.
FOLICULUL PILOS
Componenta epitelială include mai multe structuri (dinspre interior spre exterior):
– matricea pilară alcătuită din celule pluripotente din care se diferenţiază către
extremitatea superficială a bulbului două structuri:
- tija pilară alcătuită din medulara pilară, cortexul pilar şi cuticula pilară
- teaca radiculară internă (alcătuită din cuticula tecii interne radiculare, stratul Huxley,
stratul Henle)
– teaca radiculară externă (alcătuită din celule clare, încărcate cu glicogen)