Epocile și perioadele literare

I. Literatura română veche

Caracteristici:
 secolul al XVI-lea
Primul document scris în limba română este „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, text
adresat lui Johannes Benkner, judele Brașovului. Apoi, sunt traduse în limba română o serie de
texte religioase, printre care: „Psaltirea scheiană”, „Psaltirea voronețeană”, „Psaltirea
Hurmuzachi” sau „Codicele voronețean”. Tot din această perioadă este atestată și opera
„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, o carte care conține învățăturile pe care
domnitorul le lasă celor care vor urma la tronul Țării Românești.
De asemenea, tot acum, încep să devină cunoscute și utilizate cronicile de curte, scrise din
poruncă domnească, printre cronicarii importanți remarcându-se: Macarie, Azarie și Eftimie.
Nu în ultimul rând, de remarcat este activitatea tipografului Coresi, care tipărește cărți în limba
română și în limba slavonă, acestea având o contribuție semnificativă la formarea limbii române
literare.
 secolul al XVII-lea
În secolul al XVII-lea apare pe teritoriul Țărilor Române o nouă elită cărturărească, formată
din clerici cu funcții înalte în ierarhia bisericească. Reprezentativ în acest sens este Varlaam,
mitropolitul Moldovei, care tipărește „Cazania. Carte românească de învățătură”. Acest volum
conține predicile duminicale, însă într-un limbaj nou din care lipsesc cuvintele bisericești în
slavonă, arhaismele, iar cuvintele dialectale sunt ocolite pe cât posibil. Tot în această perioadă,
Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, tipărește „Noul Testament”, prima traducere integrală
în limba română a textului sacru, iar mitropolitul Dosoftei tipărește „Psaltirea în versuri”.
O contribuție importantă în evoluția limbii române a avut-o și Grigore Ureche, care a scris
„Letopisețul Țării Moldovei (...) de la Dragoș vodă până la Aron vodă (1359-1594)”. Limbajul
folosit de cronicar este unul individualizat, în care se îmbină dorința de a crea un stil cărturăresc
cu încercarea de a nu depăși asteptările contemporanilor. Scrierile începute de Grigore Ureche vor
fi continuate de Miron Costin, acesta relatând evenimentele cuprinse între anii 1594-1661, iar apoi
de Ion Neculce, care s-a referit la evenimentele desfășurate în perioada 1661-1743.
 În scrierile lor, cronicarii aduc argumente care demonstrează latinitatea limbii și a
poporului român, dar și dovezi care atestă continuitatea elementului roman în Dacia. De asemenea,
ei susțin unitatea de limbă, cultură și teritoriu a românilor din cele trei țări române.
 secolul al XVIII-lea
În secolul al XVIII-lea un rol reprezentativ îl are Dimitrie Cantemir, cel mai important
dintre umaniștii români, procupat de noile curente și ideile raționaliste. Una dintre cele mai
cunoscute opere ale sale este „Istoria ieroglifică”, scrisă în limba română la Constantinopol, între
1703 și 1705. Bogată în analize filosofice și abordând o multitudine de problematici, opera lui
Dimitrie Cantemir se integrează în mișcările spirituale reformatoare din vremea sa.

Opere reprezentative
 Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung - (1521)
 Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voronețeană, codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană -
(1578)
 Catehism (întrebare creștinească) - (1559)
 Tetraevangheliarul - (1561)
 Pravila - (1560-1562)
 Pasltirea lui Dosoftei - (1673)
 Biblia de la București - (1688)
 Istoria ieroglifică - (1703-1705)
Reprezentanți
 Varlaam
 Antim Ivireanul
 Grigore Ureche
 Miron Costin
 Ion Neculce
 Constantin Cantacuzino
 Radu Greceanu
 Radu Popescu
 II. Literatura română premodernă
Caracteristici:
Literatura română premodernă, cunoscută și ca perioada de tranziţie spre literatura
modernă este plasată pe axa timpului între 1780-1821. Altfel spus, această perioadă domină
ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, ea continuând în mare parte programul cultural propus
de umaniști, curentul literar care se dezvoltă în această perioadă fiind iluminismul, urmat mai târziu
de clasicism.
Mișcarea literară începută în Transilvania, cunoscută sub denumirea de „Școala Ardeleană”
are ca principal scop continuarea ideilor lansate de Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și
anume recunoașterea caracterului latin al limbii și al poporului român.
Deși scriitorii în acea perioadă nu se ridicau la cele mai înalte standarde, totuși prin traducerile și
imitațiile lor au contribuit la formarea bazei pentru limba și literatura română, știut fiind faptul că
una dintre reușitele corifeilor „Școlii Ardelene” a fost introducerea alfabetului latin și renunțarea
la cel chirilic.
Ei militau pentru emanciparea politică a românilor din Transilvania și unirea tuturor
românilor într-o singură țară, contribuția lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior fiind, în
acest sens, edificatoare prin lucrările lor. O altă lucrare important este și „Țiganiada”, scrisă de
Ioan-Budai Deleanu, prima epopee în limba română.
Tot în această perioadă apare și una dintre primele gramatici românești, coordonată de
Ienăchiță Văcărescu, precum și alte lucrări importante pentru poporul român. Poezia lui Iancu
Văcărescu este o inovație pentru literatura din acea perioadă. Cu o structură clasică a versurilor,
poezia sa dovedește un ritm dinamic ce lasă un ecou puternic.
Dacă scrierile predecesorilor constau în introducerea unor secvențe lirice în versuri de
inspirație religioasă, odată cu etapa premodernă și afirmarea poeților Văcărești sau a scrierile lui
Costache Conachi, poezia capătă viață și expresivitate.

Literatura premodernă | Principii

 încurajarea tipăriturilor în limba română, care dădeau impresia celor care le citeau și erau
sub stăpânire străină că aparțin aceluiași spirit prin faptul că citeau aceeași limbă;
 promovarea dreptăţii sociale;
 precizarea obiceiurilor ṣi includerea istoriei naţionale;
  includerea traducerilor ṣi a imitaţiilor în scrierile realizate;
 separarea istoriei de literatură;
 introducerea ideii că poezia nu înseamnă doar versificație, ci e capabilă de lirism,
sensibilitate, sinceritate.

Scriitori reprezentanţi
 „Școala Ardeleană”: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai- Deleanu;
 Poeții Văcărești;
 Costache Conachi;
 Dinicu Golescu;
 Anton Pann.

III. Perioada Pașoptistă

Caracteristici:
Perioada paṣoptistă (1830-1860) este una dintre etapele fundamentale ale literaturii
române, aceasta caracterizându-se printr-o mare efervescenţă culturală ṣi prin promovarea
specificului naţional. Paṣoptismul se manifestă în preajma Revoluţiei de la 1848, fiind strâns legat
de ideea emancipării ṣi de afirmarea conṣtiinţei naţionale.
Perioadă culturală cunoscută sub numele de perioada pașoptistă are la bază activitatea
revistei „Dacia literară”, al cărei prim număr este publicat în 1940 de Mihail Kogălniceanu,
îndrumătorul generaţiei paṣoptiste.
Principalul obiectiv al paṣoptiṣtilor este crearea unei literaturi naţionale. Bineînţeles, acest
scop măreţ e aliniat ideilor de formare a unei conṣtiinţe comune ṣi de unire a românilor din toate
provinciile.
Astfel, ceea ce se promovează în plan literar este pus în slujba idealului naţional, mai exact,
literatura reprezintă un alt câmp de luptă în cadrul căruia se militează pentru conturarea conştiinţei
naţionale şi pentru realizarea Unirii Principatelor.
Acesta este ṣi scopul revistei „Dacia literară”, întrucât, încă din primul număr al revistei,
prin articolul-program „Introducţie” publicat de Kogălniceanu, se trasează directive precum:
 necesitatea aṣezării principiului estetic la baza criticii româneṣti – „[…] vom critica cartea,
iar nu persoana.”;
  unitatea limbii ṣi a literaturii la nivelul provinciilor româneṣti, unirea literară fiind un prim
pas pentru o viitoare unire teritorială ṣi socială;
 evitarea traducerilor ṣi a imitaţiilor care „omoară în noi duhul naţional”;
 valorificarea specificului naţional;
 promovarea unor surse de inspiraţie precum „frumoasele noastre ţări”, obiceiurile ṣi istoria
naţională, imitarea literaturii străine fiind înlocuită cu promovarea unei literaturi naţionale.

Curente literare specifice

Prin ideile pe care le promovează, paṣoptismul nu doar trezeṣte conṣtiinţa naţională ṣi
animă poporul la acţiune în vederea unificării depline, ci orientează totodată literatura înspre
romantism.
Nu întâmplător, articolul lui Kogălniceanu este considerat un manifest al romantismului,
ideile pe care acesta le impune aflându-se în consonanţă cu temele acestui curent, cu atât mai mult
cu cât romantismul are la bază dorinţa de libertate, iar Kogălniceanu urmărea emanciparea
Principatelor.
Cu toate acestea, nu doar romantismul se reflectă în operele scriitorilor paṣoptiṣti, ci ṣi alte
curente, precum clasicismul sau realismul. Din dorinţa de modernizare, de aliniere la celelalte
naţiuni din Occident, literatura română „arde” etape din evoluţia ei şi încearcă o împletire a mai
multor curente literare, de multe ori chiar în cadrul aceleiaşi creaţii. Astfel, apare fenomenul
coexistenţei mai multor curente literare în cadrul aceleiaṣi opere, această imixtiune fiind vizibilă
în creaţii precum „Alexandru Lăpușneanul” (Costache Negruzzi) sau chiar în pastelurile lui
Alecsandri.

Scriitori reprezentanţi
POEZIE
 „Pasteluri” (Miezul Iernii, Sfârșit de toamnă, Malul Siretului), „Doine ṣi lăcrămioare” de
Vasile Alecsandri;
 „Zburătorul”, de Ion Heliade Rădulescu;
 „Fabule”, de Grigore Alexandrescu (Iepurele, ogarul și copoiul);
 „Povestea vorbii”, de Anton Pann.
PROZĂ
„Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi;
„Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu;
„Balta albă”, de Vasile Alecsandri.
DRAMATURGIE
„Despot-Vodă”, de Vasile Alecsandri.

IV. Epoca Marilor Clasici

Caracteristici:
Atunci când ne referim la Epoca marilor clasici, cunoscută și ca perioada junimistă,
marcăm a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au scris și au publicat mari autori ai literaturii
române, precum: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici.
Totuși, pentru a înțelege cu exactitate ce înseamnă „Epoca marilor clasici”, considerăm că
definiția cuvântului „clasic” este de un real folos.
Conform „DEX online” termenul „clasic,” atunci când este folosit pentru a caracteriza o
operă literară sau științifică, face referire la un model de perfecțiune, la o scriere litrerară care poate
servi drept model. Totodată, atunci când termenul de „clasic” este folosit pentru a descrie un artist
sau un scriitor, acesta subliniează valoarea respectivului. Operele sale rămân actuale și de o
importanță majoră mult după moartea sa.
Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății „Junimea”, societate aflată sub
protectoratul și îndrumarea lui Titu Maiorescu. Acesta, împreună cu ceilalți junimiști (Petre Carp,
Vasile Pogor, Iacob Negruzzi etc.) au lansat o revistă în care au publicat cele mai valoroase creații
literare ale vremii.
Revista „Convorbiri literare” reprezintă o piatră de temelie a literaturii române, deoarece
în paginile acestei publicații au apărut pentru prima dată scrierile autorilor menționați mai sus.
Importanța și activitatea lui Titu Maiorescu:
 în căutarea sa de modele pentru literatură, i-a promovat pe Ion Creangă, Mihai Eminescu,
Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale;
 pune problema unei selectări riguroase a celor care vor influența viața culturală
românească;
  articolele publicate de el, precum ,,Comediile d-lui Caragiale" sau ,,Eminescu și poeziile
lui" reprezintă un reper în critica literară românească;
 a fost eseist, filosof, academician, critic literar, estetician, pedagog, avocat și chiar primul
ministru al României vreme de doi ani (1912-1914);
 este unul dintre fondatorii Academiei Române;
 este un adept al evoluției naturale, dar pregătite temeinic și încearcă să ghideze viața socială
și culturală din România conform crezului său (opus „formei fără fond”).
Cei patru mari scriitori, cunoscuți drept „marii clasici”, au în comun faptul că:
 scrierile lor împărtășesc același stil / spirit modern;
 au adoptat ideologia filo-germană, dar au preluat și părți din cultura franceză;
 au studiat, au locuit și au scris la București și / sau Iași;
 au făcut parte din societatea „Junimea”;
 operele lor literare au apărut în revista „Convorbiri literare”;
 l-au avut ca mentor pe Titu Maiorescu, un om de cultură apreciat al vremii (om politic
influent și totodată critic literar);
 au fost ridicați de Titu Maiorescu la rang de modele pentru scriitorii contemporani.

Scriitori reprezentanţi
Cei patru scriitori importanți au marcat literatura română printr-o nouă direcție în:
 Poezie - Mihai Eminescu (Luceafărul, Scrisoarea I, Floare albastră);
 Teatru/ opere dramatice - Ion Luca Caragiale (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă,
D`ale carnavalului, Conu` Leonida față cu reacțiunea);
 Proză - Ioan Slavici (Moara cu noroc, Popa Tanda, Mara) și Ion Creangă (Povestea lui
Harap Alb, Amintiri din copilărie, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă).

V. Epoca de tranziție
Caracteristici:
Perioada de tranziţie este plasată pe axa timpului între două epoci de o mare efervescenţă
culturală: epoca junimistă și perioada interbelică. Altfel spus, această perioadă domină primele
decenii ale secolului al XX-lea, ea continuând în mare parte programul cultural propus de
junimiṣti.
 Mai mult, tranziţia poate fi considerată o prelungire a clasicismului și a romantismului,
prin operele unor autori precum George Coṣbuc sau Alexandru Vlahuţă. Oricum, cert este că
această perioadă nu are la bază un singur curent literar sau o singură doctrină estetică, ci încă se
raportează la principiile literare de care ţineau cont Eminescu ṣi Caragiale.
Tocmai de aceea, Eminescu a rămas un model pentru poeţii perioadei de tranziţie, influenţa
acestuia asupra operei lui Vlahuţă fiind covârṣitoare. De asemenea, ideile junimiste rămân niṣte
repere importante, scriitori precum Octavian Goga promovând valorile naţionale atât de apărate
de Maiorescu.
În plus, tot în această perioadă se afirmă poetul Alexandru Macedonski, a cărui operă este
o prelungire a romantismului, dar, totodată o fundamentare a simbolismului românesc.

Curente literare specifice

Faptul că epoca de tranziţie se bazează pe continuitate, nu pe negare, este dovedit prin
apelul la cele două curente literare autohtone: sămănătorismul ṣi poporanismul. Acestea sunt
orientări tradiţionaliste care radicalizează ideile promovate de Mihail Kogălniceanu ṣi de Titu
Maiorescu.
Astfel, dacă pașoptiṣtii ṣi junimiștii susţineau specificul naţional, descurajând preluarea
unor modele străine, ṣi literaţii perioadei de tranziţie resping cu vehemenţă influenţele exterioare,
inspirându-se din viaţa satului românesc.
A. Sămănătorismul: este un curent literar creionat în jurul revistei „Sămănătorul”, publicată
pentru prima dată în 1901, graţie implicării poeţilor George Coṣbuc ṣi Alexandru Vlahuţă.
Pe lângă cei doi poeţi menţionaţi, printre reprezentanţii sămănătorismului se numără ṣi
Duiliu Zamfirescu sau Şt. O. Iosif.
Trăsături:
 orientarea spre trecut (paseism);
 ridicarea la rang superior a ţărănimii, categorie socială care conservă neatinse valorile
naţionale;
 prezentarea satului ca o lume ideală, un univers lipsit de artificiu (spre deosebire de oraṣ);
 promovarea unor teme literare precum istoria, folclorul, lumea satului, natura.
 B. Poporanismul: curent literar creionat în jurul revistei ,,Viaţa românească”, publicată în
1906, sub conducerea lui Constantin Stere. Printre reprezentanţii poporanismului îi putem
enumera pe Octavian Goga și Ion Agârbiceanu.
Trăsături:
 dorinţa simţită acut de reîntoarcere în universul rural;
 spre deosebire de sămănătorism, nu idealizează viaţa satului românesc, ci o prezintă într-o
manieră realistă, insistând asupra problemelor ţăranului român;
 iubirea faţă de patrie;
 promovarea dreptăţii sociale.

Scriitori reprezentanţi
POEZIE
 Alexandru Vlahuţă
 George Coșbuc (Mânioasă)
 Şt. O. Iosif
 Octavian Goga
 Duiliu Zamfirescu
 Alexandru Macedonski
PROZĂ
 Barbu Ştefănescu-Delavrancea
 Mihail Sadoveanu
 Ion Agârbiceanu
 Al. Brătescu-Voinești.

VI. Perioada interbelică

Caracteristici:
Perioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una extrem de bogată în creații
literare, operele publicate atunci fiind încă de actualitate și studiate de elevi la școală.
Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul grupărilor culturale
este faptul că în această perioadă au reușit să coexiste și să „înflorească” două curente literare de
orientări opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.
 A. Despre tradiționalism:
Reprezentanții curentului tradiționalist au mizat pe valorificarea tradițiilor românești și pe
conservarea valorilor. Aceștia au decis să se îndepărteze de orice influențe moderne.
Unul dintre cei mai importanți îndrumători ai scriitorilor tradiționaliști a fost Nichifor
Crainic, director al revistei „Gândirea” din Cluj.
Principii tradiționaliste
 crearea operelor literare bazate pe tradiții românești;
 un loc important în creațiile scriitorilor tradiționaliști le-au ocupat și ritualurile străvechi,
miturile și valorile românești;
 idealizarea istoriei și a valorilor specifice lumii satului românesc;
 sublinierea rolului ortodoxiei, al credinței și al lui Dumnezeu;
 curentele literare promovate intens de către tradiționaliști au fost: gândirismul,
sămănătorismul și poporanismul;
 apărarea valorilor naționale în fața „spiritului internaționalist”;
 promovarea autohtonismului;
 accentuarea dimensiunii spirituale a sufletului țărănesc;
 promovarea folclorului și a istoriei.
B. Despre modernism:
La fel cum Nechifor Crainic a fost ideologul tradiționalismului, Eugen Lovinescu a jucat
rolul de mentor al scriitorilor moderniști, operele acestora apărând în revista „Sburătorul" din
București.
Principii moderniste
 cultura românească trebuia să se alinieze/sincronizeze cu cea occidentală, mult mai bogată
și apreciată;
 este promovată proza obiectivă;
 scriitorii tineri sunt încurajați și susținuți;
 Lovinescu menționează chiar un „spirit al veacului”/saeculum, un spirit sacru, căruia
trebuia să i se închine și viața culturală românească;
 rolul tradiției, al miturilor și al ritualilor străvechi este minimalizat sau chiar ignorat în
totalitate;
  literatura se orientează spre intelectualism (afirmarea personajului intelectual) și mediul
citadin (al orașului);
 modernizarea literaturii române și îndepărtarea de „spiritul provincial”;
 promovarea procedeelor literare precum analiza psihologică sau fluxul conștiinței;
 interes orientat înspre autenticitate și credibilitate.
C. Despre curentele avangardiste:
Acestea erau situate la limita dintre modernism și tradiționalism. Dadaismul,
suprarealismul, constructivismul și integralismul au „înflorit” în România datorită unor scriitori
precum: Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca etc.

Scriitori reprezentanți
m = modernism
t = tradiționalism
Poeți
 George Bacovia (m)
 Lucian Blaga (m) — Dați-mi un trup, voi munților, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
Izvorul nopții
 Ion Barbu — Joc secund, Oul dogmatic, Riga Crypto și lapona Enigel (m)
 Tudor Arghezi — Creion, Flori de mucigai, Testament (m)
 Ion Pillat — Aci sosi pe vremuri (t)
 Vasile Voiculescu — În gradina Ghetsemani (t)
Prozatori
 Camil Petrescu — Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Act venețian, Jocul
ielelor, Patul lui Procust (m);
 Hortensia Papadat-Bengescu — Concert din muzică de Bach (m);
 Anton Holban (m);
 Liviu Rebreanu (t);
 Mihail Sadoveanu (t).
Dramaturgi
 Camil Petrescu („Jocul ielelor");
  Marin Sorescu („Iona”).
Critici importanți/ Ideologi/ Mentori
 Eugen Lovinescu;
 Nichifor Crainic (Amiază);
 Garabet Ibraileanu;
 Șerban Cioculescu;
 Vladimir Streinu;
 Perpessicius.

VII. Perioada postbelică

Clasificare:
În perioadă postbelică/epoca postbelică (după al Doilea Război Mondial) se întrezăresc
următoarele etape în literatura română:
 Realismul socialist – (1949-1964)
 Neomodernismul – anii ‘60
 Postmodernismul – anii ‘80
Caracteristici:
 Realismul socialist
Reprezintă perioada în care crezul de a trăi și de a fi liber în societate exista mai mult ca o
dorință, fiind imposibil de realizat. În această etapă istorică literatura nu mai însemna sensibilitate
și subiectivitate, trecute prin filtrul propriu al scriitorului, ci era mai degrabă o susținere lozincardă
a principiilor dictatoriale ale partidului.
Luând în discuție lirica, aceasta cuprindea elogii la adresa conducerii de partid și de stat, a
socialismului victorios și a Uniunii Sovietice, „marele vecin de la Răsărit”. Poezia „angajată”
foarte rar vorbea despre România, iar spiritul de partid conducea poeții pe drumul realismului
socialist.
Nici în ceea ce privește genurile epic și dramatic situația nu era diferită. Acestea erau
formate aproape în totalitate din construcții înclinate spre realizările socialismului, în care toată
lumea aproba industrializarea socialistă și colectivizarea.
Publicul poeziei este poporul, iar dacă luăm în calcul faptul că poporul era controlat politic,
la fel se întâmpla și cu literatura, unde trebuia exprimată recunoştinţa profundă pentru beneficiile
comunismului. Literatura era condusă de partid, la fel ca orice alt domeniu al vieții sociale, fiind
definită de următoarele idei:
o promovarea spiritului colectiv şi colectivist;
o întemeierea „omului nou”, soldatul dependent de partid și de idealul comunist;
o accentuarea funcției de manipulare, control;
o încercarea de persuasiune a maselor;
o conceperea versului agitatoric;
o folosirea adresării directe, specifică poeziilor-manifest, menite să proslăvească oamenii
politici ai vremii și să fie pe gustul poporului.

REPREZENTANȚI
 Poezie: Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, Mihu
Dragomir, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A. E. Baconsky, Alexandru
Andriţoiu, Dan Deșliu.
 Proză: Titus Popovici, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu.
 Dramaturgie: Horia Lovinescu, Aurel Baranga, Maria Banuș, Alexandru Mirodan.
Neomodernismul – anii ‘60
Situația literaturii din perioada realismului socialist avea să se schimbe după 1965, când,
profitând de momentele de libertate, apare „literatura <<deceniului obsedant>>”. Anii ’60 aduc un
suflu nou datorită revenirii în viața literară a autorilor indexați, dar și debutului entuziasmant al
tinerilor scriitori aflaţi sub dominația unor modele: Nicolae Labiș, Tudor Arghezi, Lucian Blaga.
Generația ’60 sau „generația Nichita Stănescu”, așa cum a mai fost numită, reprezintă un
moment important, ce își propune redescoperirea, promovarea sistematică și apărarea specificului
literaturii. Datorită liberalizării ideologice, apare generația autorilor care încearcă să scrie original.
Astfel, se afirmă o nouă spiritualitate, o generație caracterizată de dorința de afirmare, eliberată de
șabloane, o adevărată „explozie lirică”.
În această perioadă literatura cunoaște următoarele transformări:
- poezia operează cu necuvinte;
- poemul modern este pulsatoriu, încărcat cu nodule de tensiune;
- revenirea la metafore și la limbajul conotativ;
- introducerea funcției estetice;
 - refuzul sincronizării cu „spiritual veacului”;
- proza nu se creează după un program, ci e constituită „din câteva revelații”.

Reprezentanți
Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Gellu Naum, Ana
Blandiana, Ioan Alexandru.
 Autori indexați care revin: Emil Botta, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu.
 Poeți care renunță la realismul socialist în favoarea neomodernismului: Maria Banuș,
Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu.

VIII. Postmodernismul
Caracteristici:
Perioada postmodernă își are primele mișcări în anii ’60, când grupul oniricilor, format din
Emil Brumaru, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, împreună cu scriitorii din „Școala de la
Târgoviște”: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu au primele reacții împotriva poeticii
moderniste. Astfel, mai târziu, postmodernismul, numit și Generația ’80 se afirmă începând cu
anul 1980 și se manifestă până în zilele noastre, fiind complementar modernismului. Prefixul
„post” definește această perioadă, arătând dimensiunea livrescă ce se adaugă modernismului.
În anul 1986, reunind în revista „Caiete critice” probleme referitoare la postmodernism,
colectivul de redacție format din Eugen Simion, Ion Bogdan Lefter, Mircea Iorgulescu, Damian
Necula, Monica Spiridon și Ștefan Stoenescu a reușit să atragă atenția scriitorilor și să încurajeze
referirile la postmodernism, acestea devenind tot mai frecvente.
Considerând că totul a fost spus deja, cu ajutorul intertextualității postmoderniștii includ în
operele lor idei, trimiteri la autori și texte foarte cunoscute.
Relația pe care postmodernismul o are cu tradiția este simplu de explicat: principiile
tradiției sunt identificate dintr-un alt punct de vedere, modern. În fond, „modernii de azi sunt
clasicii de mâine”. Repetarea istoriei e posibilă doar prin ironie, acesta fiind alt procedeu specific
postmoderniștilor, care se adaugă următoarelor trăsături:
 narativul se combină cu lirismul în poezie;
 banalul e scos în evidență și valorificat;
 renunțarea la clișee;
  accentul cade pe spiritul ludic și parodie;
 realitatea străzii apare în poezie;
 sunt preferate jocurile de limbaj, oralitatea expresiei, pastișa, colajul;
 e permis amestecul genurilor literare;
 includerea stilurilor nonficționale și a literaturii noncanonice;
 stilul ermetic și impersonal e abandonat.

Scriitori reprezentanți
PROZĂ
 Mircea Nedelciu (Zmeura de câmpie)
 Adriana Babeți
 Mircea Mihăieș
 Mircea Cărtărescu (Levantul)
POEZIE
 Mircea Cărtărescu
 Alexandru Mușina
 Ioan Vieru
 Matei Vișniec
DRAMATURGIE
 Dumitru Crudu
 Valentin Busuioc
CRITICI LITERARI
 Radu G. Țeposu
 Ion Bogdan Lefter.