Epoca Bronzului
Epoca Bronzului
Epoca Bronzului
000)
Aceste schimbări fundamentale ale populației au favorizat apariția mai multor ipoteze
care încearcă să explice acest fenomen. Prima dintre aceste ipoteze este Ipoteza Migrațiilor,
care pune schimbările pe seama unor fenomene externe. Această ipoteză a fost formulată în
două teorii: teoria Marija Gimbutas și teoria Anatoliană. Cea de-a doua ipoteză presupune că
mutația a avut loc intern, factorii care au declanșat-o fiind clima și impulsurile minore venite
din afară.
Teoria Marija Gimbutas spune că perioadei eneolitice i s-a pus capăt violent datorită
invaziilor popoarelor kurganelor. Din stepele de la nordul Mării Negre, la jumătatea
mileniului al III-a a Chr, pătrund pe cale violentă populații de păstori războinici cu obiceiuri
funerare diferite (kurgane-tumul), cu o identitate diferită, care au pus capăt lumii pașnice ale
eneoliticului. Aceste modificări sunt sesizabile în schimbarea ocupațiilor, a modului de viață,
schimbările etno-lingvistice și schimbările de natură religioasă și a riturilor funerare.
Responsabili pentru modificările etno-lingvistice și pentru cele ale ritului funerar sunt
așa-zișii indo-europeni. Începând din secolele XVII-XVIII, savanții lingvistici au observat
anumite asemănări în vocabular și gramatică în structura limbilor antice, atât din cele
europene, cât și din zona Asiei. S-a formulat astfel ipoteza, că aceste limbi au un trunchi
comun, reprezentat de așa numita limbă indo-europeană. Trebuie să precizăm faptul că
aceasta nu este atestată, ci este o creație a lingviștilor, asemănată ulterior chiar cu mitul biblic
al turnului Babel. Dar o limbă are nevoie de o corespondență, o populație vorbitoare a acestei
limbi. Lingviștii i-au plasat ipotetic pe vorbitorii acestei limbi, pe indo-europeni, în stepele din
nordul Mării Negre de unde s-au răspândit în Europa și Asia. Indiciile pentru a dovedi această
ipoteză sunt studiile de istorie a religiilor, căci există un presupus phanteon indo-european și
împărțirea societății în trei clase: clasa preoțească, războinicii și producătorii.
Cea de-a doua teorie a ipotezei migrațiilor este teoria Anatoliană. Aceasta spune că o
altă explicație a schimbărilor este pusă pe seama migrațiilor neolitice. Dar această teorie nu
pare validă, deoarece epoca bronzului arată total diferit de cea neolitică, iar cultul fertilității
cu figura maternă dispare în favoarea unui zeu masculin suprem.
Bronz= aliaj a două metale: Cu + Sn (cositor) Bronzul are avantaje față de cupru fiind mai dur
și mai rezistent.
Cele două metale trebuie obținute din minereu: Cu există în stare nativă, chiar pe teritoriul
țării noastre, însă staniul este mai puțin răspândit, nu era ușor de găsit iar mijloacele tehnice
erau limitate de aceea de obicei se dădea la schimb. Avantajul acestei acțiuni a fost simțit pe
deplin. Pentru a practica o metalurgie a bronzului trebuia să faci comerț pentru a procura
cositorul, erai obligat la contacte ritmice cu spații îndepărtate. Datorită limitărilor impuse de
staniu, au apărut bronzurile arsenizate, aliaj de cupru cu arsen, dar au fost abandonate pentru
că arsenul era rar și toxic, emana vapori care provocau intoxicare.
Pentru a obține o piesă de bronz trebuia să respecți anumiți pași. Prima dată trebuia
să obții cupru din oxizii lui prin încălzire și răcire repetată. După spargerea rocii mari, urma
o sortare manuală apoi o sfărâmare și o separare în apă. Următorul pas era introducerea în
cuptor, care era întreținut de cele mai multe ori cu cărbune, după acest pas se obțin turtele de
cupru. Staniul a fost procurat din comerț, anterior. Se obține aliajul în niște vase speciale de
teracotă, denumite creuzete, care rezistau la temperaturi ridicate.
Urma turnarea în tipare, care erau preîncălzite, înainte de turnarea aliajului. Tiparul
trebuia să ți-l confecționezi singur, astfel încât existau mai multe categorii de tipare: Tipare
monovalve- cel mai simplu tip de tipar, cu o singură valvă, este o placă de piatră sau de lut în
care scobești în negativ forma piesei. După răcire se scotea piesa din tipar, dar aceasta era plan
convexă și plan. Pentru a produce obiecte tridimensionale s-a apelat la tiparele bivalve, care
erau formate din două tipare monovalve suprapuse și lipite cu lut. De aici a avut loc apariția
produselor în serie (piese de aceeași formă și de același gramaj). Cea de-a treia metodă este
metoda cerii pierdute, pentru a obține piese mult mai detaliate.
Bronzul scoate din uz piatra, cele mai multe obiecte sunt confecționate acum din bronz
(uneltele agricole, uneltele de tâmplărie, acul de cusut, cârligele de undiță, podoabele, piesele
de harnașament).
Cultura Baden-Coțofeni
Alte caracteristici:
Societatea (ierarhiile sociale sunt mult mai bine așezate, apar armele individuale, apar
războinicii profesioniști, care însoțesc negustorii)z
Ritul funerar: inhumația și incinerația. Schimbarea ritului funerar, respectiv apariția ritului
incinerației reflectă modificări în viața spirituală, o nouă escatologie în orice caz. Vechile
concepte, ale cultului fertilității și al fecundității fac loc conceptelor uraniene. Cultul soarelui
pare să devină dominant: motive specifice-cercuri, cercuri cu raze, roți, spirale.
Cultul dominant: urano-solar- ornamente în formă de stea sau de soare, în legătură cu plastica
antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât în perioada
neoliticului. Miniaturi din lut reprezentând care cu patru roți, decorate cu motive solare și
combinate uneori cu protome de păsări sunt cel mai probabil ofrande.
Cele șapte secole ale primei epoci a fierului reprezintă etapa de cristalizare a identității
triburilor nord danubiene. În momentul în care metalurgia bronzului atingea apogeul își fac
apariția primele piese din fier, care dau numele epocii.
Prima epocă a fierului mai este numită și Hallstatt (localitate eponimă din Austria).
Localitatea s-a dezvoltat lângă o mină de sare, prin descoperirile de aici, Hallstatt a devenit
exemplar pentru prima epocă a fierului. Însă egalitatea Hallstatt= prima epocă a fierului nu
este una corectă deoarece descoperirile din această localitate nu acoperă în întregime
intervalul cronologic atribuit primei epoci a fierului cu numai secolele VIII-VI a Chr.
Perioada cuprinsă între anii 1200/1150-850 poate fi interpretată în mai multe moduri:
ca început a epocii fierului, ca o perioadă de tranziție între epoca bronzului și epoca fierului,
sau ca final al epocii bronzului. Unii susțin faptul că fără metalurgie proprie a fierului nu
poate fi vorba de o epocă a fierului, sau că Hallstattul nu este decât o continuare firească a
epocii bronzului. Unii optează pentru această perioadă ca fiind finalul epocii bronzului
deoarece acum întâlnim cele mai multe obiecte de bronz, în jur de 21 000). Dar tot în această
perioadă apar și primele obiecte din fier produse pe teritoriul nostru, în total au fost
descoperite 60 de obiecte de fier. Fierul nu se topea ci se bătea, era mai accesibil ca bronzul,
dar prezenta și multe dezavantaje, era mai puțin rezistent și ruginea ușor.
Caracteristici generale:
Sciții
La începutul Hallstattului târziu, evoluția așezărilor fortificate a fost întreruptă relativ brusc
datorită pătrunderii în Transilvania a grupului scito-iranic. În general cultura hallstattiană
târzie, dezvoltă formele tradiționale adoptând unele elemente noi, mai cu seamă sub influența
sciților.
Un grup de populații nomade și seminomade care provin din stepele din nordul Mării negre,
care migrează în diverse perioade. Sunt crescători de oi, vite, cai. Popoare războinice cu o
putere importantă. În Transilvania avem un grup de descoperiri care aparțin acestei populații.
Dovezile au fost mormintele de inhumație cu un inventar funerar specific, săgeți, un anumit
tip de spadă-pumnal li piese de harnașament specifice. Nu s-a găsit nicio așezare adiacentă.
Existența lor, relativ scurtă a produs multe speculații printre care cauzele au fost extinția
naturală sau asimilarea (dovedită de bilingvismul ritualului funerar)
Deși apariția sciților a constituit, mai ales la început un șoc, dislocări prea mari de populații
nu s-au produs, nici distrugerea culturii autohtone. Așa se explică asimilarea a grupului scitic
din Transilvania, care dispare ca entitate etno-culturală.
Alexandru Vulpe interpretează diferit, el asociază sciții cu grupul cultural Ciumbrud, un grup
de războinici, inhumanți, înarmați cu tot ceea ce era la modă în război, cu o tehnică de
vânătoare asemănătoare cu a sciților care erau arcași călăreți. Alexandru Vulpe consideră că
acest grup cultural și-a însușit armamentul și tehnica de lupă de la acești sciți.
Geto-dacii și coloniile grecești
Marea colonizare greacă din secolele VIII-VII a Chr a presupus strămutarea unor
grupuri de populații din orașele grecești spre alte orizonturi. Grecii colonizează țărmurile
mediteraneene și țărmurile Mării Negre. Pentru a răspunde la întrebarea, de ce colonizează
grecii aceste pământuri trebuie precizat că sunt mai multe motive, primul este cel politic, iar
celălalt este un rezultat al suprapopulării în condițiile în care performanța economică și
agricolă era încă limitată. Astfel grecii roiesc spre alte zone unde găsesc loc prielnic și își
întemeiază o cetate, un polis.
Cea dintâi cetate întemeiată a fost Istros, numită sub romani Histria (azi Istria) în
secolul VII a Chr de coloniștii sosiți din Milet, aceeași origine au avut-o și coloniștii care în
secolul VI a Chr au fondat orașul Tomis (azi Constanța). Aceste două colonii milesiene au
trăsături ioniene specifice, deosebindu-se de cetatea Callatis (azi Mangalia) întemeiată în
secolul VI de dorieni.
Coloniile au posedat și teritorii agricole (chora) în care fiecare polis își exercita
jurisdicția. În aceste teritorii rurale se produce mai frecvent contactul grecilor cu autohtonii.
Înflorirea economică a polisurilor grecești de pe litoralul dobrogean e reflectată ți de începerea
activității atelierelor monetare, în secolul VI Histria bate monede, la Callatis în secolul IV-lea
și la Tomis în secolul al III-lea. Limba vorbită în aceste colonii este greaca comună (koine), cu
unele particularități ale dialectului ionic la Histria și Tomis și ale celui doric la Callatis.
Religia cetăților grecești dobrogene e religia metropolelor Greciei și ale Asiei Mici.
Panteonul lor cuprinde marii zei ai grecilor de pretutindeni, cu o devoțiune accentuată pentru
Dionysos, pentru Cabirii din Samothrake, contopiți cu Dioscurii.
Toate aceste realizări economice și culturale sunt rosul unor eforturi deosebite,
coloniile dobrogene fiind adesea nevoite să facă față unor momente politice de mare
dificultate.
După ce toată puterea persană se retrage, ia naștere o nouă putere, regatul Odrys.
După slăbirea puterii odrizilor, grupuri de sciți încearcă să se așeze în Dobrogea, sub
conducerea lui Atheas, dar au fost respinse de coloniile grecești cu sprijinul regelui
Macedoniei Filip II, care dorea el însuși să controleze Dobrogea. Autoritatea macedoneană s-
a făcut simțită sub domnia lui Alexandru el Mare și a căpătat forma apăsătoare sub urmașul
acestuia Lisimah. Împotriva acestui satrap cetățile se răscoală, sub conducerea orașului
Callatis. Moartea lui Lisimah va aduce o ușurare pentru scurt timp, pentru că apare curând o
nouă amenințare.
Aceste trăsături nu se vor face simțite pretutindeni cu aceeași intensitate, zona Dunării de Jos
unde influența grecească s-a manifestat puternic, a cunoscut o trecere la această epocă mai
timpuriu. În Transilvania procesul evolutiv se va accelera de prin veacul al III-lea, sub
influența celților.
Din a doua jumătate a secolului al IV-lea, grupuri de celți se așază mai cu seamă în
zona intracarpatică, pe văile Mureșului, Someșului, Crișurilor și Begăi. Cultura de ti Latene
pe care o aduceau, superioară celei autohtone, și dominația politico-militară pe care o vor
exercita în Dacia centrală și vestică au avut urmări însemnate asupra dacilor din aceste
teritorii. Celții erau indo-europeni de limbă kentum. Descoperirile celtice atestă caracterul
violent al pătrunderii (care de luptă, armament și echipament militar). După primul șoc a
urmat o perioadă de acomodare cu noii veniți, apărând comunități daco-celtice. Autohtonii
au preluat de la celți cunoștințe tehnice (în metalurgie și olărit- roata olarului). Veacul al III-
lea este „secolul de aur” celtic în Transilvania, atestat de unele necropole mari, ca Fântânele,
cu peste 200 de morminte. Descoperirea unor morminte princiare, ca la Ciumești, atestă
stratificarea socială și privilegiile unor grupuri de războinici. În veacul al II-lea celții dispar
treptat, unii se vor fi contopit în masa autohtonilor, alții se vor fi retras spre vest și nord-est
(ca urmare a creșterii puterii dacilor).
Celții, sunt un popor cu origine indo-europeană, care încep să fie identificați în sursele
scrise din secolele VI, V. Celții nu sunt o populații nomadă ci una sedentară, de agricultori,
păstori, războinici. La un moment dat ajung la o creștere demografică care îi obligă să
colonizeze noi ținuturi fertile. În secolul IV cuceresc Roma, una din cele mai mari aventuri
militare pe care le-au întreprins. A doua mare aventură a comunității celtice, este atacarea
Greciei, a sanctuarului de la Delphi.
Tribul celtic al scordiscilor pătrunde în Transilvania prin 350 a Chr și se așază în câteva
grupuri. Nord-vest- necropola de la Pișcolt, necropola de la Ciumești- un coif unic în Europa,
o pasăre de mărime naturală, vultur sau corb, ambele animale sacre. Câmpia de vest-
necropole, În interiorul Transilvaniei două grupe mai concentrate: în zona Clujului, cimitirul
de la Apahida, zona Bistriței, necropola de la Fântânele.
Celții au cucerit aceste zone prin putere militară, mormintele lor ne dezvălui luptători,
erau îngropați cu lănci, scuturi. Au adus roata olarului (în mormintele lor existau astfel de
vase), și o metalurgie superioară a fierului. În urma acestei simbioze, dacii preiau noile
tehnologii. Săbiile celților sunt lungi cu două tăișuri, iar teaca metalică este bogat decorată.
Scutul este de mari dimensiuni, acoperea luptătorul de la bărbie până la genunchi. Scuturile
erau de obicei confecționate din lemn, și de formă ovală.
Celții staționează pe teritoriul nostru până în jurul anului 150 a Chr, când nu îi mai
putem observa în urmele arheologice, încetează înmormântările și așezările mixte. S-au
formulat mai multe ipoteze legate de dispariția celților. Unii istorici susțin că celții au fost
asimilați de localnici, alții susțin însă că s-au retras.
Geto-dacii, sau daco-geții---creație modernă. Get-dacii reprezintă denumirea sub care
sunt cunoscute triburile tracice din spațiul carpato-dunărean. Izvoarele grecești folosesc cu
precădere numele de geți, istoricii romani de mai târziu folosind numele de daci. Geții apar
în cele mai timpurii surse, dinainte de Herodot, dar și la Herodot care precizează că geții sunt
înrudiți cu tracii, deci un trib din marele bloc etnic al tracilor. Se observă faptul că toponimele
de la nordul Dunării se termină în „dava” (dava=un tip de așezare), pe când cele de la sudul
Dunării se termină în „para”. Se cunoaște puțin despre limba dacilor. Era o limbă indo-
europeană de tip satem, înrudită îndeaproape cu limba tracilor, c-au păstrat foarte puține
cuvinte în texte antice, câteva toponime și hidronime (Maris- Mureș, Alutus=Olt,
Samus=Someș, Crisius=Criș, Tibisis-Timiș) și antroponime. În limba română există vreo 160
de cuvinte care ar putea fi de origine geto-dacică.
Șefii militari care rezidează în dave provin din aristocrația geto-dacică (tarabostes-
pileati). Ei dispun de forța de muncă a oamenilor de rând și în măsura în care au existat, a
sclavilor și o folosesc mai ales la construcția de fortificații. Acestor șefi militari le-au aparținut
obiectele prețioase, de aur și argint, tezaurele.