ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.

ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

HÂRTII, URSULEŢI ŞI FETE

de Ana Cucu-Popescu

PERSONAJE:
NARATORUL
VIOREL
ANDREEA
IOANA
FLAVIUS
MIHAELA
VECIN 1, VECIN 2, VECINA 1, VECINA 2

Scena 1
În partea din spate a scenei se află o masă cu un laptop. Atât pe masă, cât şi de jur
împrejurul ei, sunt foarte multe hârtii. În scenă intră Naratorul. Se opreşte undeva în
mijlocul scenei.

NARATORUL: Aţi închis telefoanele mobile, tot? V-aţi aşezat confortabil în scaune?
Sunt sigur că aţi venit să vedeţi ceva frumos, aşa-i? Păi, cum să nu?! Mizerii vedeţi şi
în vieţile voastre de zi cu zi. Aici veniţi să vă purificaţi. Păi atunci, o să încercăm un fel
de basm asta seară, ce ziceţi? Şi începe aşa. A fost odată ca niciodată, o ţară
frumoasă ce avea şi munte şi mare, şi câmpii şi dealuri, până şi resurse naturale, şi un
picuţ de petrol. Avea în mare parte de toate. Până şi oamenii erau frumoşi. Din
păcate, tot ei erau şi principala problemă a acestei ţări minunate. Şi exact în această
ţară am ajuns eu să fac un semestru de liceu. Familia unde am fost eu repartizat era
una deosebită. Familia ideală, în concepţia multora. În rolul de cap al familiei, tată şi
soţ, îl avem pe Viorel. Haide, Viorel, nu fi timid! Vino aici lângă mine, să te prezint
oamenilor.

Intră în scenă Viorel. Vine timid până lângă Narator. Face cu mâna publicului.

VIOREL: Bună seara! Eu sunt Viorel.

Se aşează pe un scaun lângă masa cu laptopul.

NARATORUL: Vă rog să-l scuzaţi pe Viorel... el e mai... retras, de felul lui. Nu pot să
spun că îi plac lui prea mult oamenii. Să revenim. În rolul de business woman, mamă
şi soţie perfectă, am onoarea să v-o prezint pe Andreea!

Andreea intră plină de încredere în scenă. Este îmbrăcată business şi are o servietă.
Se duce zâmbitoare la Narator şi îi strânge mâna.

ANDREEA (către public): Vă rog să mă credeţi că îmi face o enormă plăcere să mă aflu
în faţa dumneavoastră în această seară. Nici nu ştiţi de câte ori nu mi-am imaginat
cum ar fi fost dacă, în loc să dau la facultatea de ştiinţe economice, mi-aş fi urmat
visul de a deveni o mare actriţă şi...

1
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

Naratorul o întrerupe brutal.

NARATORUL: Andreea, dragă, aceasta este doar o scurtă prezentare a fiecăruia dintre
voi. Nu ne apucăm aici să ne spunem poveştile vieţilor noastre, că nu suntem la „Din
dragoste”. Îţi mulţumim foarte mult.

Naratorul o împinge puţin, iar Andreea pleacă jenată şi se aşează şi ea la masă cu

Viorel.

NARATORUL: Eh, ce să-i faci? Toată lumea vrea câte un pic din lumina reflectoarelor.
Celelalte două elemente de bază ale acestei frumoase familii sunt cei doi copii ai lui
Viorel şi ai Andreei, Ioana, de 18 ani, liceană rebelă, şi Flavius, de 13 ani, copil obez şi
ciudat.

Intră în scenă, pe rând, Ioana şi Flavius. Fac câte o plecăciune în faţa publicului, după
care Ioana se aşează turceşte în partea dreaptă a scenei, iar Flavius în cea stângă.
Ioana mimează că s-ar uita la televizor. Ține în mână o telecomandă imaginară şi, din
când în când, „schimbă postul”. Flavius vorbeşte singur, dar nu se înţelege nimic din
ce spune. Naratorul îi mai priveşte o clipă şi apoi se întoarce înspre public.

NARATORUL: Trebuie să recunosc că, acolo de unde vin eu, adolescenţii sunt un pic
altfel decât aici. Mă rog. Şi cam aşa se desfăşoară o zi din viaţa acestei familii.

Viorel pare să lucreze ceva la laptop, în timp ce Andreea caută disperată ceva.

ANDREEA: Unde dracu’ am pus factura aia? Trebuie să trimit prin fax dosarul complet
până la 7, astă seară, şi eu nu găsesc nenorocita aia de factură de la firma de curierat!
VIOREL (calm): Poate ai pus-o în primul sertar, lângă celelalte acte de la dosarul ăsta.
ANDREEA: Îmi spui tu mie?! Ştiu sigur că am pus-o în sertarul cu facturi! Asta e chiar
culmea! Cum să dispară, dom’le, o hârtie, aşa, din senin?! Să nu care cumva s-o fi
aruncat tu din greşeală!
VIOREL: Andreea, eu niciodată nu fac curăţenie pe birou. De ce m-aş fi apucat acuma
să îţi arunc ţie din hârtii?
ANDREEA: Nu ştiu. Atunci unde e factura?

Viorel se ridică, deschide un sertar şi caută câteva secunde.

VIOREL: Ţi-am zis că probabil ai pus-o cu celelalte acte. Poftim.

ANDREEA: Nu, că aici e mâna ta! Tu ai pus-o acolo.
VIOREL (plictisit): Bine, Andreea, eu am pus-o acolo.
ANDREEA (neascultându-l): Aşa... Deci ce mai lipseşte?... Mandatul poştal.

Începe din nou să caute. Strigă la Ioana.

ANDREEA: Ioana! (Niciun răspuns.) Ioana!

IOANA: Da...

2
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

ANDREEA: Ia-l pe frate-tu şi puneţi şi voi masa. Eu mai am un pic şi termin.

IOANA: Da, bine.

Ioana „stinge televizorul” şi iese. Se întoarce cu o masă destul de mare, pe roţi, cu

scaunele aşezate invers pe ea. Aşează cele patru scaune la masă, în poziţia corectă.
Rămân toţi nemişcaţi.

NARATORUL: Dar aceasta nu era chiar orice zi din viaţa lor. Asta era ziua când m-au
cunoscut pe mine.

Cei patru încep din nou să se mişte. Ioana se duce în culise şi mai aduce un scaun. Se
aşează cu toţii şi încep să mimeze că ar mânca şi ar bea.

VIOREL: Şi spune-ne, Simon, cum îţi place aici până acum? Te-ai adaptat cât de cât?
NARATORUL: Nu aş prea şti ce să vă răspund... Sunt aici abia de aseară. Cât am văzut
din oraş mi s-a părut frumos. Şcoala arată puţin ciudat faţă de cum eram obişnuit eu,
dar sper că o să reuşesc să mă adaptez.
ANDREEA: Ei, sunt sigură că o să fie bine. Uite, o să fie şi Ioana şi Flavius cu tine acolo.
În primă fază, o să-i ai măcar pe ei.

Flavius „mănâncă” cu poftă.

ANDREEA: Flavius, scumpule, mai încet, că nu e concurs.

Flavius încetineşte ritmul şi priveşte jenat în jos.

ANDREEA: Dă-mi şi mie, te rog, solniţa aia.

Fără s-o privească, Flavius mimează că îi înmânează o solniţă.

ANDREEA: Mulţumesc frumos. (Pauză.) Sper din suflet să te simţi bine acasă la noi.
Vreau să pleci numai cu amintiri frumoase despre perioada petrecută aici. Eu zic să
ciocnim pentru asta!

Ridică cu toţii paharele şi ciocnesc.

VIOREL: Hai, noroc, băieţi!

Personajele rămân din nou nemişcate.

NARATORUL: Ce familie drăguţă! Ce oameni primitori! Ce noroc pe capul meu!

Scena 2

3
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

Naratorul se ridică de la masă şi vine din nou în faţa publicului. În acest timp,
personajele schimbă decorul în spatele său. Se aduce pe scenă un pat pe roţi şi un urs
mare de pluş.

NARATORUL: Dar ştiţi cum se spune... aparenţele pot să mai şi înşele. După vreo
două săptămâni petrecute cu ei, am început să mă simt şi eu mai în largul meu. Cu
Ioana mă înţelegeam chiar bine, iar părinţii erau extraordinar de permisivi şi
moderni. Trebuie să recunosc că, odată intrat în intimitatea lor… am început să cred
că sunt un pic prea moderni.

Naratorul se retrage într-o parte a scenei, iar acţiunea se mută pe pat. Viorel stă
întins, iar lângă el stă ursul enorm de pluş. Viorel se întoarce înspre el şi îl ia în braţe.

VIOREL: Mmmmmm... Martinel, ce mare şi pufos eşti tu! Ce blăniţă fină ai. Numai
bună de mângâiat şi de atins. Nici o senzaţie din lumea asta nu se compară cu ce simt
atunci când te ţin pe tine în braţe. Şi prin câte am trecut noi doi. Se poate spune că
suntem de o viaţă împreună. Tu ai fost de multe ori singurul meu sprijin. Când luam o
notă mică la şcoală şi mă certa mama, pe umărul cui plângeam eu?! Cine m-a
consolat pe mine atunci când m-a respins pentru prima dată o fată? Tu, Martinel! Tu!
Dacă ai putea vorbi, ar fi totul perfect între noi...

Îmbrăţişează din ce în ce mai strâns animalul şi îl mângâie tot mai pasional.

VIOREL: Dar vezi tu, Martinel, lumea e împotriva noastră. Ei nu pot să înţeleagă
relaţia asta absolut superbă dintre noi doi. Ei cred că e normal numai ca doi oameni
de sexe opuse să se iubească. De asta nu se poate afla despre noi doi. E, cum s-ar
spune, o iubire interzisă. Ca în Romeo şi Julieta, numai că la noi e mai grav. Noaptea
trecută mă uitam la tine şi pur şi simplu am fost inspirat. Îmi veneau în minte versuri.
„Deşi nu ai spirit sau viscere/ Eu te caut pretutindeni/ Inima-mi mereu te cere/ Nu
mai pot iubi pe nimeni.” Sau aşa ceva. Nu-mi mai amintesc rima exactă.

Personajul rămâne nemişcat. Intervine din nou Naratorul.

NARATORUL: Sărmanul Viorel suferă de pluşofilie. Nu râdeţi. E o perversiune sexuală

ca oricare alta. Bine, poate mai puţin cunoscută decât cele clasice, dar totuşi cât se
poate de actuală. Viorel l-a primit pe Martinel când avea numai cinci anişori. Întâi i-a
fost cel mai bun prieten, după care se pare că relaţia dintre ei doi a avansat sau, cum
ar spune Viorel, „s-a maturizat”. Probabil vă întrebaţi dacă Andreea ştie sau nu de
Martinel. Ei, aţi fi surprinşi să aflaţi că nu numai că ştie, dar îl şi acceptă.

Naratorul se retrage din nou.

VIOREL: Andreea, hai odată!

ANDREEA (din culise): Stai un pic, că văd că nu mi se mai închide fermoarul.
VIOREL: Hai încoace, că te ajut eu!
ANDREEA: Gata. Am reuşit!

4
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

Intră în scenă Andreea, îmbrăcată într-un costum de urs. Merge în patru labe şi
mormăie. Se urcă în pat lângă Viorel.

VIOREL: Martinel şi Martinica! Preferaţii mei!

Începe să se giugiulească atât cu ursul de pluş, cât şi cu soţia lui. Rămân nemişcaţi.
Intervine din nou Naratorul.

NARATORUL: Trebuia să se integreze şi ea cumva, dacă nu voia ca soţul ei să îşi

împartă serile săptămânii între ea şi un urs de pluş. Nu de alta, dar avea vaga senzaţie
că nu ea ar fi primit patru seri din şapte.

SCENA 3
Personajele scot patul şi animalul de pluş din scenă. Andreea se aşează din nou la
masa cu laptop şi cu multe hârtii.

NARATORUL: Andreea pare o persoană relativ echilibrată. Genul de femeie de succes

care reuşeşte atât să aibă propria ei afacere, cât şi să nu îşi neglijeze niciodată familia.
Ei, că uita de câteva ori pe săptămână că mai trebuie să şi gătească dacă vrea ca
familia ei să aibă ce mânca seara, asta nu-i chiar aşa mare lucru. Adică, de ce să faci
caz de ceva ce poate fi soluţionat doar cu un telefon la pizzerie sau cu un drum de
cinci minute până la Mac? Este o soţie cât se poate de responsabilă.

VIOREL (din culise): Iubito, îmi calci şi mie te rog cămaşa aia verde?
ANDREEA (căutând disperată printre hârtii): Calcă-ţi-o singur! Nu am timp! Trebuie să
găsesc devizul ăla să-l pun la dosar şi să le trimit pe toate până la ora 7!
NARATORUL: Şi o mamă extraordinar de iubitoare şi înţelegătoare.

Intră în scenă Ioana. Se pune cu fundul pe birou ca să îi atragă atenţia Andreei.

IOANA: Mami... mi-a dat Remus papucii azi...

Se smiorcăie. Andreea pare înduioşată şi o îmbrăţişează, încercând s-o consoleze.

ANDREEA: Lasă, scumpa mea! Dacă s-a despărţit de tine înseamnă că e un prost! Nu
ştie el ce pierde! Dobitocul! Fată aşa frumoasă şi deşteaptă ca tine! Eh, eşti tu un pic
mai şleampătă şi nu îţi prea place să te aranjezi, dar ai trăsături frumoase! Dacă ai
mai pune un pic de carne pe tine, să nu mai fii chiar aşa de slăbănoagă, ar fi şi mai
bine!
IOANA: Mamă, nu mă ajuţi!
ANDREEA: Toată lumea trece prin aşa ceva la vârsta asta. Trebuie să te linişteşti şi să
îţi revii apoi. Bine măcar că nu ai apucat să faci sex cu el!

Ioana lasă privirea în jos. Andreea observă schimbarea de atitudine.

IOANA: Păi, de fapt...

5
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

ANDREEA: Vai de capu’ tău de prăpădită! Păi aşa vrei tu să ţii un bărbat lângă tine?! I
te oferi pe tavă şi după aia te smiorcăi că de ce ţi-a dat papucii?! Hai, pleacă din faţa
mea, că nu suport să văd cât eşti de proastă!

Ioana iese plângând.

NARATORUL: Şi îşi cunoaşte mai bine decât oricine proprii copii.

Intră în scenă şi Viorel, care se aşează la laptop şi pare să lucreze ceva.

ANDREEA: Au mâncat copiii?

VIOREL: Da.
ANDREEA: Flavius ce face acum? Se joacă iar pe calculatorul ăla nenorocit?
VIOREL: Nu. S-a dus la el în cameră să înveţe la Fizică pentru mâine, că are lucrare.
ANDREEA: Pe vremea noastră nu se făcea fizică în clasa a IV-a! Acuma îi bombardează
pe amărâţii ăştia cu de toate încă de mici!
VIOREL: Păi, nici acuma nu se face fizică în clasa a IV-a. Flavius e în clasa a VI-a.

Andreea ridică şocată capul dintre hârtii şi rămâne nemişcată.

NARATORUL: În concluzie, Andreea reuşea să îşi împace atât familia, cât şi serviciul,
unde era întotdeauna în priză şi perfect informată.
ANDREEA: Unde dracu’ îmi sunt hârtiile alea?!
NARATORUL: Da... Ea e Andreea, mamă, soţie şi femeie de afaceri.

SCENA 4
În locul mesei cu hârtiile, Ioana aduce două scaune. Se aşează pe unul dintre ele.

NARATORUL: Evident că aceste mici probleme din familie i-au afectat şi pe copii.
Ioana e totuşi o tipă inteligentă şi neobişnuit de cultă pentru cineva de vârsta ei. În
schimb, exista cu siguranţă ceva în neregulă şi cu ea. Îmi amintesc că am invitat-o la
film într-o seară şi ea a acceptat fără nici o reţinere. Ce mi s-a părut mie ciudat e că
nu a răspuns nicicum aluziilor făcute de mine. Adică, să fim serioşi, cunosc foarte
multe fete care ar fi omorât ca să meargă la film cu mine. De când ajunsesem acolo,
devenisem brusc un fel de sex simbol. Probabil şi din cauza faptului că eram „străin”,
dar cui îi pasă, până la urmă? Să revenim totuşi la Ioana. Şi am mers la film.

Naratorul se aşează lângă Ioana, pe celălalt scaun şi mimează că mănâncă popcorn.

NARATORUL: Cică filmul ăsta a luat Oscarul pentru nu ştiu ce.

IOANA: Pentru ce?
NARATORUL: Nu ştiu. Am uitat. Poate pentru regie. Chiar nu îmi mai amintesc.
IOANA: Aham.

Tăcere stânjenitoare.

NARATORUL: Ţi se pare prea violent?

6
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

IOANA: Nu, deloc.

Tăcere stânjenitoare.

NARATORUL: Ăsta e unul dintre actorii mei preferaţi, ştii?

IOANA: Şi mie îmi place, dar nu sunt înnebunită după el. E ok.

Tăcere stânjenitoare. Naratorul îşi întinde mâinile ca, mai apoi, să îşi lase braţul pe
spătarul scaunului Ioanei. Ioana nu are absolut nici o reacţie. Se face în continuare că
priveşte la un ecran. Naratorul ia indiferenţa ei ca pe un semn bun şi încearcă să
forţeze nota. Se apropie din ce în ce mai tare de Ioana şi începe să o mângâie pe
genunchi. Ioana rămâne la fel de impasibilă, ba chiar pare puţin iritată că Naratorul îi
distrage atenţia de la film. Naratorul începe să urce cu mâna pe piciorul Ioanei. Ioana
îi ia indiferentă mâna şi i-o lasă pe picioarele lui. Naratorul rămâne oarecum perplex,
dar se retrage. Ioana rămâne nemişcată, iar el se ridică de pe scaun.

NARATORUL: În mod evident, era ceva greşit şi cu ea! Adică... să fim serioşi! Face un
gest plin de încredere arătând spre propria persoană. Şi mi s-a şi confirmat peste vreo
două săptămâni!

În acest timp, Ioana duce scaunele în culise, apoi intră împingând un pat pe roţi. Intră
şi Mihaela.

NARATORUL: Venise pe la ea Mihaela, cea mai bună prietenă a ei. Mihaela studia la
alt liceu decât noi, deci nu avusesem privilegiul să o cunosc până atunci. O ştiam
numai din povestirile Ioanei. Ele ieşeau foarte des împreună. Era drăguţă şi Mihaela.

Cele două stau pe pat. Naratorul se apropie.

IOANA: Uite, ea e celebra Mihaela, prietena mea.

MIHAELA: Încântată.
NARATORUL: Şi eu. Tot timpul îţi aud numele pe aici prin casă. E bine că acum îl pot
asocia cu o faţă.
IOANA: Nu-i aşa că e adorabilă?

O îmbrăţişează pe Mihaela şi o pupă pe obraz.

NARATORUL (puţin încurcat): Clar!

Cele două se îmbrăţişează, în timp ce Naratorul priveşte stânjenit înspre ele, apoi
înspre public.

IOANA: Nu faci tu nişte limonadă, până mai povestim noi chestii femeieşti? Nu de
alta, dar mă gândesc că poate o să te plictisim.
NARATORUL: Da, sigur. Chiar îmi era poftă de nişte limonadă! Fug acum.

Naratorul se ridică de pe pat şi vine în faţa publicului.

7
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

NARATORUL: Ştiţi, nu îţi ia foarte mult timp să faci o limonadă. Mai ales atunci când o
faci cu ajutorul robotului de bucătărie! Aşa că n-am lipsit prea mult din cameră...

Se întoarce înspre pat şi le vede pe cele două fete sărutându-se pasional. Rămâne o
clipă şocat, după care se întoarce înspre public.

NARATORUL: Ştiam eu că e ceva în neregulă cu ea!

SCENA 5
Fetele scot patul din scenă. Naratorul vine din nou în avanscenă.

NARATORUL: Cred că aţi observat şi dumneavoastră ce ciudat e copilul ăsta, Flavius.

Când am intrat prima dată la ei în casă, trebuie să recunosc că el mi s-a părut cel mai
ciudat dintre toţi. Adică, nu vorbeşte niciodată... E atât de gras! Doamne, cât e de
gras! Nu pot să-mi imaginez cum a ajuns aşa. Mă rog, nu că ar fi neapărat vina lui,
săracul! Dar cert e că e ciudat! Odată, m-am dus la el în cameră, pentru că mă rugase
Andreea să îl chem la masă.

Flavius intră în scenă şi se aşează turceşte pe jos. Naratorul se apropie şi se aşează

lângă el.

NARATORUL: Hei! A zis mama ta să te chem la masă.

FLAVIUS: Ce e de mâncare?
NARATORUL A gătit azi! E piure cu grătar şi cu salată.
FLAVIUS: Ce fel de salată?
NARATORUL (puţin încurcat): Aaaaa... asortată. De castraveţi cu roşii.
FLAVIUS: Nu pot să vin la masă.
NARATORUL (total debusolat): Cum adică, nu poţi? Ce te împiedică? Poate că nu
vrei...
FLAVIUS: De vrut, vreau. Problema e că astăzi mi-am propus să nu privesc nicio roşie.

Naratorul priveşte sugestiv înspre public.

NARATORUL: Cum adică? Ce vrei să spui cu asta?

FLAVIUS: Nu pot să-ţi spun. Şi aşa ţi-am spus prea multe deja.
NARATORUL: Ce, că tu nu trebuie să vezi nicio roşie azi?!
FLAVIUS: Da. Eu mă gândisem că o să fie uşor, în condiţiile în care mama uita să
gătească şi mergeam eu să iau mâncare de la Mac.
NARATORUL: M-ai băgat în ceaţă de tot. Încearcă, te rog, să îmi explici de ce ţi-ai
propus tu să nu vezi roşii astăzi?!
FLAVIUS: Poţi să ţii un secret?
NARATORUL: Normal!
FLAVIUS: Bine. Îţi zic. Dar dacă o să spui cuiva vreodată... mă sinucid! Şi o să mă ai pe
conştiinţă!
NARATORUL (către public): M-a cam speriat cu asta. (Către Flavius.) OK. Promit să nu
mai zic nimănui niciodată!

8
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

FLAVIUS: Păi, să vezi… Vorbeşte din ce în ce mai entuziasmat. În fiecare zi, eu îmi
propun să fac sau nu ceva. Încontinuu. Toată ziua aia. Totul a început odată când mă
certasem cu Ioana. Şi m-am enervat atât de tare, încât mi-am propus să nu mai scot
niciun cuvânt toată ziua. Eu mă gândeam că o să observe părinţii, că o să mă întrebe
ce am, eu o să le arăt înspre Ioana şi ei o s-o certe şi o s-o pedepsească. Dar culmea e
că nu s-a întâmplat deloc aşa! Nici măcar nu au observat că eu nu mai vorbeam. Şi
am stat aşa toată ziua, fără să zic nimic. Seara, înainte să mă culc, stăteam întins în
pat şi aveam aşa, un sentiment că eu ştiu ceva ce ei nu ştiu şi că asta îmi dă un
avantaj în faţa tuturor. Şi de la asta a pornit jocul meu. Am avut zile, de exemplu,
când mi-am propus să mă scarpin în aceeaşi parte a capului din cinci în cinci minute.
Mi se pare absolut fascinant faptul că oamenii chiar nu observă lucrurile astea.
Chestia asta îţi demonstrează cât de puţin suntem noi atenţi unii la ceilalţi. Am ajuns
să trecem pe lângă oameni pe stradă şi nici măcar să nu le mai vedem feţele. Noi nu
mai scanăm de sus în jos, ci de jos în sus şi de cele mai multe ori nu apucăm să
vedem faţa unui om pentru că deja a trecut. Am ajuns să preferăm să le vedem
încălţările, nu ochii. Şi de ce? Pentru că se consideră un gest mult prea intim să te uiţi
în ochii unui străin în ziua de azi. Nu te uiţi decât în ochii oamenilor apropiaţi. Şi nici
într-ai lor tot timpul! Mă rog. Cam asta ar fi, în mare. Dar mai important e că de aici
mi-a venit o altă idee. M-am gândit ca, într-una din zilele astea, să fac ceva ce nu o să
aibă cum să ignore. Nu ceva magnific, măreţ. Ceva extrem de mic, dar totuşi
imposibil de ignorat. Iar m-a luat gura pe dinainte. Să ţii minte ce ţi-am zis. Nu
glumeam în niciun fel. Dacă spui la cineva, eu mă omor.

Naratorul se ridică de lângă Flavius şi vine din nou în avanscenă.

NARATORUL: În momentul acela, am realizat că, de fapt, copilul ăsta nu numai că era
cel mai normal dintre toţi, dar era şi o fiinţă extraordinar de inteligentă şi sensibilă.
Probabil în tot timpul acela pe care îl petrecea singur în camera lui, el citea şi se
informa.

Pauză.

NARATORUL: Andreea, Flavius nu se simte bine şi zice că nu poate mânca.

ANDREEA (din culise): Bine.
NARATORUL: Nu vrei să urci să vezi ce are?
ANDREEA: Da, normal, dar mai încolo. Acum trebuie să pun masa.

Naratorul priveşte sugestiv înspre public, după care revine la băiat.

NARATORUL: Îl admiram într-un mod bizar. Dar totodată, aveam o presimţire cam rea
legată de gestul de neignorat pe care avea să-l facă. Şi a venit şi ziua aceea.

SCENA 6
Flavius rămâne nemişcat, stând turceşte în mijlocul scenei.

9
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

NARATORUL: Avea dreptate! Nu era deloc ceva măreţ! Era cât se poate de simplu,
dar, într-adevăr, de neignorat. S-a aşezat turceşte pe ultima treaptă de la etajul trei,
unde stăteam cu toţii. Asta nu ar fi fost, în mod normal, o problemă, dar el, fiind
obez, făcea accesul la etajele 3 şi 4 destul de dificil. Se putea trece pe lângă el, dar
cam greu. Şi dacă mai aveai şi plase de cumpărături, chiar şi mai greu. Cert e că vreo
câteva ore nu s-a întâmplat nimic deosebit. Oamenii ori treceau impasibili,
strecurându-se pe lângă el, ori îl rugau să se dea la o parte şi apoi îl bruscau, trecând
nervoşi. A urmat seria de înjurături. Eu mă uitam la el din uşă. Se amuza teribil şi asta
îi enerva pe oameni şi mai mult. Şi îi privea în ochi şi le zâmbea. Majoritatea erau
vizibil stânjeniţi de atitudinea lui degajată. Şi după aceea a început circul.

Intră pe rând în scenă femei şi bărbaţi, vecini din bloc. Aceştia trec pe lângă Flavius,
unii impasibili, alţii bruscându-l. Flavius îi priveşte în ochi şi le zâmbeşte.

VECIN 1: Băi, băieţică, ce îţi închipui că faci tu aici? Ce faci, nu-mi răspunzi? Stai şi te
uiţi ca prostul la mine! Dă-te naibii din drum! Tu nu vezi că n-avem pe unde să trecem
de tine?
VECINA 1: Măi, copile, dar eşti chiar culmea! E a treia oară când mă chinui să trec pe
lângă tine azi! Du-te şi tu afară şi joacă-te cu ceilalţi copii, că de aia te-ai făcut atâta!
Că stai toată ziua şi vegetezi. Şi mai şi încurci oamenii, pe deasupra!
VECIN 2: Dă-te, bă, odată, din drum, că îţi trag doi pumni în cap, de nu te vezi!
VECINA 2: Doamne, Doamne! Tinerii din ziua de azi! Nu mai au, nemernicii, nici un
Dumnezeu! Mă vezi bătrână şi necăjită şi tu, în loc să mă ajuţi să duc plasele, îmi mai
pui şi piedici! Vai de capul tău de păcătos!
NARATORUL: Şi aşa mai departe, până când doamna în cauză a decis să pună piciorul
în prag! În pragul familiei lui Flavius. Ce să facă şi ea? S-a dus să-l pârască. Au ieşit pe
hol şi Viorel şi Andreea.

Intră în scenă Viorel şi Andreea.

NARATORUL: Şi exact atunci a venit şi Ioana de la şcoală.

Intră în scenă şi Ioana. Imediat după ea, vin toţi vecinii.

VECINA 2: Doamne, bunule şi milostivule! Ce-o fi cu copilul ăsta?! Uită-te, doamnă,

cum se hlizeşte la noi. Eu vă spun, e ceva putred la mijloc!
ANDREEA: Flavius, puiule, de ce stai, mamă, aici? De ce nu vii în casă, mai bine? Stai
şi tu ca omul, te uiţi la televizor...
VIOREL: Hai, Flavius, tată, că deranjezi lumea dacă stai aici. Dacă tot te încăpăţânezi,
măcar pune-te şi tu mai într-o parte, ca să aibă lumea loc să treacă.
VECIN 1: Tu nu te uiţi, dom’le, la el, că e nebun?! Ăsta n-aude nimic din ce zicem!
VECIN 2: Eu zic să-l luăm pe sus şi să-l mutăm. Dacă nu vrea cu vorba bună, eu ce să-i
fac?!
IOANA: Hai, mă, Flavius, nu mai face atâta pe nebunu’ şi hai în casă! Te-ai dat destul
în spectacol!
VECINA 1: Cum i-aţi crescut, dom’le, pe copiii ăştia?!

10
ANA CUCU POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro HÂRTII, URSULEȚI ȘI FETE

VECINA 2: Uită-te la el, ce privire rea are! Doamne fereşte! (Îşi face cruce şi îşi scuipă-
n sân.) Doamnă, eu vă spun că e posedat! Am mai văzut eu dintr-ăstea! Tot timpu’ vin
la biserică tot felul de copii care mai de care mai tulburaţi. Îl au pe dracu’ în ei şi popa
ştie cum să-l scoată!
ANDREEA: Doamne fereşte de aşa ceva! Copilul meu, posedat?!
VIOREL: Adevărul e că se comportă cam ciudat el...
VECINA 2: Vedeţi, doamnă? V-am spus eu! Haideţi, vreţi să mă duc după popă?
ANDREEA Doamne... nu ştiu ce să zic...
VIOREL: Hai, Andreea, că n-are ce să strice!

Naratorul vine din nou în avanscenă.

NARATORUL: Flavius se distra, inclusiv când a venit preotul să-l exorcizeze. Atitudinea
asta nu cred că i-a făcut prea mult bine. Au decis să îl ia pe sus şi să îl ducă la biserică.
Nu prea au avut rezultate nici aşa. Preotul tot spunea rugăciuni pe acolo, dar nimic
nu îi ştergea copilului ăstuia zâmbetul de pe faţă. S-au gândit atunci că acest caz nu
este de competenţa unui simplu preot de parohie, aşa că au mai chemat un preot
mai experimentat de la o mănăstire din apropiere. Acesta a sugerat că nu ar fi tocmai
o idee rea să îl ţină pe copil în post negru o vreme. Că doar avea de unde să
slăbească. Acesta a fost momentul în care deja simţeam că se îngroaşă gluma, dar mă
uitam la el şi îmi aminteam de ce îmi spusese. Voiam să le spun că e doar un joc şi că
ar trebui să-l lase în pace, dar mi-a fost foarte frică de ce îmi promisese el că o să facă
în cazul în care eu aş spune. Neştiind ce să fac, am decis să nu mă bag. Nici nu am
mai trecut pe la biserică să îl văd. După vreo două zile, am aflat că organismul lui
cedase din cauza deshidratării şi foamei şi că l-au dus la spital. Nu m-am dus să-l văd
nici acolo. Când s-a întors acasă, din cauza faptului că toată lumea îl trata ca şi cum l-
ar fi avut pe dracu’ în el sau, în cel mai bun caz, ca şi cum ar fi fost un psihopat,
Flavius a decis să nu mai iasă deloc din camera lui. I se ducea mâncarea la pat, iar la
şcoală nu s-a mai dus anul acela. Nu ştiu mai departe ce s-a întâmplat, pentru că
venise momentul să mă întorc şi eu acasă.

Actorii aduc din nou masa şi scaunele şi se aşează toţi, mai puţin Flavius, care stă
turceşte într-un colţ al scenei, şi Naratorul, care stă în continuare în avanscenă.

NARATORUL:
Trebuie să recunosc că am învăţat mult mai mult decât m-aş fi aşteptat iniţial din
semestrul ăla petrecut acolo. Evident că n-o să mă apuc acum să vă înşir eu
concluziile mele personale. Ideea era că ar trebui să vi le formaţi şi voi pe ale voastre.
Un singur lucru mai vreau să spun. E mai mult un sfat. Să nu vă uitaţi niciodată în
ochii străinilor şi, în nici un caz, să nu le zâmbiţi.

Heblu.

11