Mihai Eminescu

POEZII
şi
ARTICOLE RELIGIOASE

Antologie şi prefaţă de ION BUZAŞI

1
Coperta: firma9

© 2006 Galaxia Gutenberg

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BUZAŞI, ION
Mihai Eminescu: poezii şi articole religioase:
antologie / Ion Buzaşi ; ed.: pr. Silviu Hodiş. - Târgu-
Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2006

ISBN (10) 973-7919-08-4; ISBN (13) 978-973-7919-08-3

I. Eminescu, Mihai
II. Hodiş, Silviu (ed.)

821.135.1.09-141 Eminescu, M.
929 Eminescu, M.

Culegere: Măria Daniela Pănăzan, ing. Ciufudean loan,

Fermic Srl, Blaj
Corectura: Maria Hodiş
Tehnoredactare: Galaxia Gutenberg

Editura Galaxia Gutenberg

435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
tel/fax: 0262-385786; mobil: 0723-377599
e-mail: [email protected]
www.galaxiagutenberg.ro
www.librariilegutenberg.ro
2
 Mihai Eminescu

POEZII
şi
ARTICOLE RELIGIOASE

Antologie şi prefaţă de ION BUZAŞI

Galaxia Gutenberg
2006

3
 Prefaţă

l. Este Eminescu poet religios?

Profunzimea şi complexitatea operei emines-

ciene au determinat ,,interpretări” variate ale creaţiei
sale, unele profund contradictorii. Opera lui Eminescu
este prin excelenţă ,.o operă deschisă”, după un
concept al lui Umberto Eco, şi fiecare generaţie, în
funcţie de sensibilitatea epocii, va găsi noi sensuri, aşa
cum profeţea, încă de acum un secol, un entuziast
preţuitor şi epigon al său, Al. Vlahuţă: „Tot mai citesc
măiastra-ţi carte/ Deşi o ştiu pe dinafară/ Parcă
urmând şirul de slove/ Ce-a tale gânduri semănară/
Mă duc tot mai afund cu mintea/ În lumile de
frumuseţi/ Ce-au izvorât eterni luceferi/ Din noaptea
tristei tale vieţi...” Poetul a fost considerat când
conservator, nostalgic după formele de civilizaţie ale
trecutului medieval românesc, când socialist, când
romantic (ultimul mare romantic din literatura
universală), când precursor al simbolismului prin
muzicalitatea poeziei sale, vizionar al unităţii naţionale,
naţionalist (sensul dat de D. Murăşanu, unul dintre
exegeţii importanţi ai poetului şi autorul unui studiu
despre Naţionalismul lui Eminescu, este acela de patriot,
iubitor de naţiune), dar şi antisemit, protolegionar.
Contradictoriu este şi răspunsul la întrebarea dacă a
fost Eminescu un poet religios. Nichifor Crainic,
autorul unui studiu fundamental despre Spiritualitatea
poeziei româneşti, în esenţă o schiţă a poeziei religioa-
4
se româneşti, se eschivează de la un răspuns tranşant.
Cei mai mulţi dintre cercetătorii poetului care s-au
ocupat de acest aspect al creaţiei sale (să-i amintim pe
I.M. Raşcu, Aug. Z.N. Pop, Petru Creţia, Valeriu
Anania, Pr. Galeriu, Gavril Scridon ş.a.), consideră că
Eminescu a fost un poet religios. Dintre cei care neagă
religiozitatea liricii eminesciene, pe lângă câţiva publi-
cişti obscuri, trebuie amintii mai ales pentru tonul său
tranşant I. Negoiţescu (v. studiul Poezia lui Eminescu,
E.P.L., 1968, p. 39), într-o cercetare originală a postu-
melor eminesciene, cu intuiţii remarcabile, dar în care
dorinţa de originalitate cu orice preţ duce şi la afirmaţii
exagerate.
Dacă aproape toate clasificările de istorie şi
teorie literară sunt susţinute cu argumente plauzibile,
celelalte, cum lesne se poate observa, sunt conjun-
cturale şi înfeudate politicului şi ideologicului. Dacă
Eminescu a fost considerat „socialist” într-o vreme de
profund dogmatism literar (prin supralicitarea semni-
ficaţiei postumei Împărat şi proletar) sau prin
supralicitarea semnificaţiei postumei Viaţa, el trebuia
să fie, ipso facto, şi ateist sau antireligios, prin citarea
până la sastisire a versurilor: „Religia? O frază de
dânşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”
( împărat şi proletar); „Când aud vreodată un rotund
egumen,/ Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,/
Povestind că viaţa e calea durerii,/ Şi că pocăinţa
urmează plăcerii,/ Mă întreb: Aceasta poate ca să ştie/
Cum este viaţa, cum cată să fie?” (Viaţa), eludând
rostul compoziţional artistic în ansamblul poemelor al
acestor afirmaţii.
Controversa în legătură cu religiozitatea poeziei
lui Eminescu se datorează, în opinia noastră, şi altor
confuzii. Poet religios nu înseamnă poet mistic, aşa
5
cum au fost Sfântul Ioan al Crucii, Tereza de Ávila sau
Dante în literatura universală şi nici unul în literatura
noastră, dacă nu lărgim cadrele ei până la epoca stră-
română unde l-am putea include în această categorie
pe Niceta de Remesiana. Poet religios nu înseamnă
apoi că totalitatea sau cvasitotalitatea creaţiei lirice este
pe această temă. Aceştia ar fi poeţii religioşi prin
excelenţă, aşa cum este în literatura germană Rainer
Maria Rilke, în literatura franceză Paul Claudel, iar în
poezia românească Nichifor Crainic, după opinia
profesorului şi teologului Dumitru Stăniloae, deşi în
vecinătatea acestuia am putea aşeza numele şi poezia
lui Vasile Voiculescu. Există însă în opera a numeroşi
poeţi din literatura universală şi română o „religiozitate
difuză”, un sentiment creştin pe care-l poate percepe
orice cititor. La Eminescu, poemele filosofice (Mortua
est, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Cu mâne zilele ţi-
adaogi..., Luceafărul) au un substrat creştin, religios.
Astfel, poezia Cu mâne zilele-ţi adaogi..., pe lângă
influenţa filosofiei lui Schopenhauer (G. Călinescu o şi
socotea o pagină de filosofie schopenhaueriană
versificată), cuprinde idei ce trimit la adevărurile
Evangheliei: „Naintea nopţii noastre îmblă/ Crăiasa
dulcii dimineţi/ Chiar moartea înseşi e-o părere/ Şi-un
vistiernic de vieţi./ Din orice clipă trecătoare/ Ăst
adevăr îl înţeleg,/ Că sprijină vecia-ntreagă/ Şi-nvârte
universu-ntreg.” Alte poezii elogiază virtuţi creştine:
Amicului F.I. (sau o poezie de tinereţe chiar cu acest
titlu): „Cum mă mângâie dulce, alină uşor/ Speranţa
pe toţi muritorii/ Tristeţă, durere şi lacrimi, amor./
Azilul îşi află în sânu-i de dor/ Şi pier, cum de boare
pier norii”. Versurile care vorbesc despre credinţă în
echilibrul sufletesc al omului par un ecou poetic al
scrisorilor Sfântului Apostol Pavel. În Melancolie:
6
„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici/ Şi sufletu-mi
pusese poveştile-i feerici,/ Dar de-ale vieţii valuri, de al
furtunei pas,/ Abia conture triste şi umbre-au mai
rămas.” În sonetul Răsai asupra mea, apare invocarea
stăruitoare a redobândirii credinţei, fără de care viaţa
omului este răvăşită în bătaia tuturor vicisitudinilor
vieţii: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi
reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum
pe veci, Marie”. Câteva poeme sunt închinate marilor
sărbători ale creştinătăţii: Colinde, colinde, Învierea,
Legenda lui Iisus.
Lirica religioasă a lui Eminescu este încununată
de cele două imnuri mariane, adevărate capodopere ale
poeziei religioase româneşti: Rugăciune, Răsai asupra
mea...
La capătul acestei însuşiri de aspecte ale
influenţei creştinismului în lirica lui Eminescu, se
poate conchide că autorul Luceafărului (poem care are
un motto din Evanghelia Sfântului Ioan) a fost un
poet religios.

2. Eminescu şi catolicismul

Ocupându-mă de mai mulţi ani de un capitol

de biografie eminesciană Eminescu şi Blajul, mi s-a părut
că o tangentă a acestui semnificativ moment din
biografia poetului, cu răsfrângeri în poezia şi mai ales
în opera sa publicistică, ar fi legăturile sale cu
catolicismul şi îndeosebi opiniile sale despre catolicism.
Primul care a scris un studiu despre această chestiune a
fost prof. I.M. Raşcu, Eminescu şi catolicismul, Bucureşti,
1935. Studiile şi articolele cele mai importante au fost

7
semnate de Virgil Medan, prof. Alexandru Mircea,
Gavril Scridon şi Achim Mihu în Tribuna.
Eminescu a venit în contact cu Biserica
Catolică mai întâi la Cernăuţi, unde mentorul său
spiritual a fost Aron Pumnul, profesorul refugiat în
capitala Bucovinei răpite. La îndemnul acestuia vine în
Blaj, în vara anului 1866, poposind un răstimp de trei
luni în oraşul căruia i-a dat un sugestiv nume metaforic:
„Mica-Romă”, conferindu-i oraşului de la încrengătura
Târnavelor „metafora originii şi devenirii noastre
naţionale”. Şi-a continuat prietenia cu studenţii blăjeni
şi ardeleni la Viena, mare metropolă catolică, dar
„dincolo de aceste popasuri care i-au putut oferi
contacte catolice sau greco-catolice, la temeiul
comentariilor sale ori la al prezenţei unor idei sau
concepte catolice în scrisul său, stă calitatea superioară
a spiritului său, cultura sa filosofică solidă şi nu mai
puţin, cultura artistică.” (Gavril Scridon).
N-o să evidenţiem, deşi exemplele ar fi
numeroase, răsfrângerile artei şi arhitecturii catolice în
poezia lui Eminescu prin comparaţii şi metafore. Ci o
să spicuim câteva citate semnificative din „Paginile lui
despre catolicism.” (Cu acest titlu a apărut în 1992 o
selecţie din publicistica sa preluată din ediţia naţională:
M. Eminescu, Pagini despre catolicism, Editura „Familia
Luminii”, Cluj, 1992). Eminescu vorbeşte despre
Unirea religioasă de la 1700 ca despre „Mama
deşteptării noastre naţionale”; în răspunsul primit din
partea studenţilor blăjeni invitaţi de poet, pe atunci
student la Viena, la marea serbare de la Putna întru
cinstirea lui Ştefan cel Mare, vede ,,un răspuns atât de
frumos precum numai din oraşul în care s-a deşteptat
conştiinţa naţională a românilor putea veni.”

8
 Trecând peste o serie de probleme teoretice
sau juridice (problema divorţului, contribuţia Bisericii
Catolice în crearea şi dezvoltarea sistemului de
învăţământ, superioritatea artei plastice şi a muzicii
catolice), să reţinem aceste cuvinte mereu citate, cărora
Eminescu însuşi le imprimă o valoare de axiomă:
„Toate popoarele care posedă înaltă civilizaţiune astăzi,
dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice.”
(Timpul, 14 martie 1880). Ca în atâtea probleme, şi
publicistica religioasă a lui Eminescu este de
netăgăduită actualitate. Cu mai bine de un secol în
urmă, poetul arată că un „viciu al istoriei noastre a fost
confundarea confesiunii cu naţiunea.” Din acest viciu
de percepere a filosofiei istorice, filosoful Nae Ionescu
a făcut în perioada interbelică un silogism pernicios
prin ecourile sale până în zilele noastre: „Sunt român
pentru că sunt ortodox şi sunt ortodox pentru că sunt
român.”
Eminescu a arătat că, în ciuda confesiunilor, la
români sentimentul de unitate naţională a fost
întotdeauna puternic. Textul este scris parcă pentru
zilele noastre şi pentru cititorii de ambele confesiuni ai
celor două Biserici naţionale: „Asemănarea în
comunitate bisericească între un român greco-catolic şi
unul greco-oriental e mai mare decât dintre acesta din
urmă şi un muscal, un grec sau un bulgar. Lucrul sună
paradoxal, dar e departe de a fi aşa.
Cu toate cele patru puncte, cu tot «ex patre
filioque procedit», cu tot primatul recunoscut al Papei,
acelaşi spirit de comunitate religioasă naţională
domneşte la românii greco-catolici ca şi la cei greco-
orientali.”
Eminescu s-a apropiat de catolicism în virtutea
faptului că el a înţeles „un lucru pe care nu-l ştiu sau îl
9
ignoră cu bună ştiinţă unii teologi de astăzi:
creştinismul este supraraţional” (A se vedea în acest
sens şi distincţiile făcute de Camil Mureşan, în articolul
„Confesiune şi naţiune”, în „Tribuna”, seria nouă, an
VIII, 1996, nr. 7, p. 1-3)

3. Două capodopere ale poeziei religioase

româneşti: „Rugăciune”, „Răsai asupra mea...”

Poezia Rugăciune se află înglobată în textul

poeziei Ta twam asi ms. 2276. A fost publicată
fragmentar, în ediţia a VI-a Maiorescu (1892), de unde,
însoţită de o notă a redacţiei, a fost reprodusă în
Convorbiri literare. An XXV, 1892 (1 iulie). În forma
integrală cu cele două strofe desprinse din versiunea
secundă a aceluiaşi poem, Ta twam asi, a fost tipărită
mai întâi în ediţia Hodos (1902). În ediţia Perpessicius
(vol.I), poezia este datată 1879 (datare preluată apoi de
alte ediţii), iar în ediţia D. Murăraşu, 1880.
În lirica românească există numeroase poezii
intitulate Rugăciune (Gr. Alexandrescu, O. Goga, Şt. O.
Iosif, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Alfred
Moşoiu, George Murnu, N. Davidescu ş.a.), aşa cum
evidenţiază antologia Poeţi în rugăciune, datorată Pr.
Ioan Georgescu şi apărută la Oradea în 1943, cele mai
multe corespunzând sensului originar, etimologic al
termenului: lat. rogationem – „cerere, mulţumire sau
laudă adresată de credincioşi divinităţii” (altele, precum
poezia lui Goga, sunt profesiuni de credinţă sau arte
poetice).
Rugăciune de Mihai Eminescu este un imn
religios. În legătură cu izvoarele de inspiraţie ale
poeziei s-au emis mai multe ipoteze. I.M. Raşcu consi-
10
deră că Eminescu „a pornit de la o lectură asiduă a
Litaniilor Maicii Domnului şi a altor rugăciuni ale
Bisericii latine”, realizând un „muzical clocotitor de
sinceritate imn”. Unele metafore cum ar fi „regină
peste îngeri” (cum apare în manuscrise) sunt traduceri
ale sintagmei „regina angelorum” din aceste Litanii,
„poezia însăşi urmând modelul unui rosariu
occidental” (conform I.M. Raşcu, Eminescu şi catolicismul,
Bucureşti, 1935, p.7-10). Scriitorul şi teologul Valeriu
Anania este de părere că poezia porneşte de la tradiţia
creştină autohtonă: „În lumea creştină, Maica Domnu-
lui este ocrotitoarea navigatorilor... planul central al
locaşului de închinare are forma unei nave,
simbolizând arca Bisericii ce traversează istoria spre
eshaton (mântuire); aşa se explică faptul că în tradiţia
iconografică bizantină, Maica Domnului este zugrăvită
pe boltă deasupra altarului la provă cu privirea şi
braţele îndreptate ocrotitor către credincioşii
dinlăuntru. Aceasta este ipostaza care l-a sensibilizat pe
Eminescu (cf. Valeriu Anania, Ipostaze lirice eminesciene,
în Telegraful român, Anul 137, 1989, nr. 21-22 şi 23-24. p.
l-2). Opinia lui Valeriu Anania este întărită de
frecvenţa cântecelor şi colindelor populare româ-neşti,
în care chipul Maicii Domnului apare îndeosebi ca
ocrotitoare a creştinătăţii. În pelerinajul lor la Sfânta
Mănăstire Nicula, de 15 august, sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului, creştinii cântau asemenea cântece:
„Nu lăsa, Măicuţă,/ să pierim pe cale/ Căci noi
suntem fiii/ Lacrimilor tale...” Dintre poeziile din
literatura universală, trebuie să menţionăm ca posibil
izvor Paradisul lui Dante (cap. XXXIII), în care
rugăciunea către Fecioara Maria exprimă aceeaşi
fervoare a adoraţiei: „Fecioară Maică-a Domnului şi
fiică,/ soroc nestrămutat al vrerii sfinte/ ce mai presus
11
de fiinţe te ridică,/ tu eşti aceea ce umana ginte/ ai
înălţat-o astfel,/ că Ziditorul/ nu se sfii în lut să se-
nveşminte;/... tu faclă eşti de milă şi-ndurare/ aci-ntre
noi, iar în pământ fântână/ de doruri şi nădejdi
izbăvitoare./ Atari puteri ţi-s date-n cer, stăpână,/ că
cine harul nu ţi-l cere ţie/ cu frânturi-aripi se prăbuşe-
n ţărână;/ Căci mila ta n-ajută-n văjmăşie/ doar celor
care-o cer; şi nerugată/ adeseori într-ajutor se-mbie./
În tine-i măreţia şi putinţa/ şi tot ce-n om bun şi curat
s-arată.” (Trad. de Eta Boeriu)
Rugăciune este „un act de implorare al celor
bântuiţi de valul istoriei, al celor ce plutesc pe marea
vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei
Nave ce-şi propune să biruiască furtunile, avându-l pe
Hristos la cârmă şi pe Sfânta sa Maică la proră”
(Valeriu Anania, art. cit., p. 2)
Rugăciunea nu e făcută în nume personal, ci
este o invocare colectivă, poetul constituindu-se ca
exponent al celor cu care se simte solidar. Cele două
strofe au o structură asemănătoare. Invocaţiile: crăiasă
(termen popular, familiar în basmele populare
româneşti), regină peste îngeri, luceafăr al mărilor
lumină dulce, clară – culminează în ultimele două
versuri, identice în ambele strofe, într-un crescendo al
adoraţiei, sugerat şi de interjecţia admirativă O, şi de
dispunerea vocativului ca vers independent, Marie.
Caracterul de rugăciune este conferit de frecvenţa
verbelor la imperativ (înalţă, coboară, ascultă, arată), şi
consolidat de persoana întâi plural a indicativului
prezent, un fel de prezent istoric sau etern, care şi
semantic conturează o atmosferă de pietate: îngenun-
chem, rugămu-ne, iar sugestia duratei este potenţată de
gerunziu: alegându-te, rugându-te. Ideea de ocrotire, de
pavăză a creştinătăţii este evidenţiată prin substantivele
12
scut şi zid cu atributele prepoziţionale de întărire, de
mântuire. Precaritatea existenţei omeneşti în faţa
„valului” ce o bântuie este reliefată prin antiteza creio-
nată de sintagmele cu rădăcini lingvistice în vechile
cărţi bisericeşti, din atributiva explicativă de pe lângă
pronumele subiect „noi ce din mila sfântului/ umbră facem
pământului”.
Muzicalitatea poeziei este susţinută de
prozodia imnului religios: cele două strofe de câte zece
versuri alternează rima împerecheată (în primele patru
versuri), cu rima încrucişată (în ultimele patru versuri),
iar vocativul numelui propriu „Marie” are o dispunere
prozodică ce-i conferă calitatea de punct culminant al
implorării. Despre „profilul muzical” al acestei poezii a
scris un temeinic studiu Sextil Puşcariu din care des-
prindem un fragment: „am subliniat cele două versuri
care formează sâmburele Rugăciunii: „Din valul ce ne
bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie”, strigătul îndreptat, în
momentul suprem, de un naufragiat al vieţii către
Puterea divină. Mai rar versuri de o mai concentrată
expresivitate. Tot ce premerge şi ce urmează e într-o
legătură intimă şi într-o armonie desăvârşită cu ele.
Rima bogată nu uneşte numai pentru ureche pe
„bântuie” cu „mântuie”, ci implorarea mântuirii e o
urmare firească a acelei bântuiri, care exprimă toată
intensitatea unor crize sufleteşti devenite insuportabile
prin necontenita lor revenire. Valul ce creşte năprasnic
şi ameninţător din unduirea apei apare şi în ritm: silaba
accentuată se înalţă după o succesiune de trei silabe
neaccentuate. Acest ritm, la rândul lui, aduce cu sine
multele propaxitone: forme verbale fără sufix: bântuie,
mântuie, nu bântuieşte, mântuieşte; construcţiile cu
pronumele enclitic: rugămu-ne, înalţă-ne, asupră-ne şi nu
ne rugăm, ne înalţă, asupra noastră, precum şi dativele
13
„marilor” şi „îndurărilor” (vezi Sextil Puşcariu, Limba
română, vol. I, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi
artă Regele Carol II, 1940, p. 91-92). De altminteri,
Rugăciune a fost pusă pe note încă din 1923, de către
compozitorul Ioan Morozov, într-un poem pentru
soprană, cor mixt şi orchestră. În legătură cu această
poezie, o mărturie emoţionantă ne aduc paginile unor
amintiri din închisorile comuniste în care ni se spune
că ea era rostită nu ca o poezie, ci ca o rugăciune,
conştiinţa religioasă românească asimilând-o fondului
tradiţional de rugăciune.
În strânsă legătură tematică cu poezia Rugăciune
este sonetul postum Răsai asupra mea, cu aceeaşi
„râvnă pioasă şi tânjire crispată către Maica tuturor
mângâierilor” (I.M. Raşcu), cu deosebirea că aici
poetul vorbeşte într-o invocare personală. Un
comentariu pătrunzător al acestei poezii ne-a dat Petru
Creţia în ediţia Mihai Eminescu, Constelaţia Luceafărului,
Sonete, Scrisorile, Ed. Humanitas, Bucureşti. 1994, p. 178:
Sonetul acesta în care este invocată Fecioara Maria este
singurul de inspiraţie religioasă, o rugăciune. O
rugăciune a lui Eminescu însuşi, cu tot ce era în el, şi
cu tot ce devenise cu timpul, când începuse să-l
împresoare umbra durerii din urmă, cea a neputinţei.
Nu poate fi întâmplător că, în 8 noiembrie 1886, la
Mănăstirea Neamţ, grav bolnav şi spovedindu-se ca în
articulo mortis, îi spune preotului: „Părinte, să mă
îngropaţi la ţărmul mării şi să fie lângă o mănăstire de
maici şi să ascult în fiecare sară, ca la Agafton, cum
cântă Lumină lină”. Cândva cel ce se roagă trăia ca
într-un vis ceresc şi avea credinţă, acum e greu de vini,
înstrăinat de toţi, copleşit de propria nimicnicie: „Eu
nu mai cred nimic şi n-am tărie”. Şi o cheamă pe
Fecioară dintre stele în „noaptea gândurilor”, să-i
14
răsară asupra, să-l privească cu milă şi cu îndurare, să-i
redea credinţa, să-i redea speranţa şi puterea tinereţii.
Fiind încă tânăr, Eminescu se simţea bătrân, un obosit
urmaş al propriei sale juvenile ardori şi amăgiri: în
scurţii ani daţi soartei sale trăise şi arsese un eon. La
Eminescu sentimentul liric şi pătimirea omenească
sunt mai întotdeauna unul şi acelaşi lucru, în puterea
versului. De aceea, printre miliardele de oameni care
vor fi suferit ca şi el, el este marele poet care a fost.
Ajunge să asculţi cum sună ruga aceasta omenească.

4. Timotei Cipariu şi Mihai Eminescu - poeţi

religioşi

Când este vorba despre literatura transilvană

paşoptistă se citează, de obicei, un singur nume,
Andrei Mureşanu, poetul care a intrat în conştiinţa
naţională ca bardul Revoluţiei de la 1848. Corpusul
epistolar Bariţ şi contemporanii săi îndeamnă stăruitor la
altă imagine asupra poeziei ardelene din jurul anului
1848. Pentru că înaintea tuturor – şi este o revelaţie a
istoriei literare din ultimii ani – trebuie să-l aşezăm pe
Timotei Cipariu, căruia nu i-au lipsit, se vede, nici una
din înzestrările cărturăreşti.
Manuscrisele lui Cipariu oferă destule surprize
şi în ceea ce priveşte creaţia sa poetică. Dintre temele
liricii sale nu lipseşte poezia de inspiraţie religioasă. Ms.
rom. 62 cuprinde sonetul intitulat Cerească-mpărăteasă,
datat 1857. A fost publicat în volumul Timotei Cipariu,
Poezii. Îngrijirea ediţiei, antologie, prefaţă şi note de
Nicolae Albu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p.
117. Prin fervoarea adoraţiei, sonetul ciparian amin-
teşte rugăciunea către Fecioara Maria din Paradisul lui
15
Dante, cap. XXXIII, care este şi un posibil izvor al
poeziei cărturarului blăjean.
Poezia începe cu formula de adresare
„Cerească-mpărăteasă”, atât de înrudită cu începutul
celebrei rugăciuni eminesciene: ,,Crăiasă alegându-te/
Îngenunchem rugându-te”. Este un imn închinat
Sfintei Fecioare Maria. Cipariu se autoprezintă într-o
stare de neputinţă („ca fiul ce să roagă să-l duci numai
de mână”), iar prin interjecţiile din final îşi exprimă
convingerea că rugăciunile adresate Mariei, pe care o
numeşte „dulce mângâiere de suflet şi virtute”, contri-
buie la înălţarea sa morală:

„Cerească-mpărăteasă de câte ori îţi cer

să sufli-ntr-al meu cuget un suflu de cântare,
cu-o rază de lumină ca ziua ce răsare
în pieptu-mi fără umbră aprinsă ca pe cer.

Mă-nchin fiinţei tale cu faţa la pământ

şi-mi plec în neputinţa-mi genunchiul pe ţărână
ca fiul ce se roagă să-l duci numai de mână
că-n braţe să mă poarte măicuţa demn nu sunt

O dulce sărutare măcar numai în vis

din gura-ncântătoare, ce suflete căzute
ridică la-nălţime, doream să-mi fi transmis

O, cât la ridicarea-mi putea ca să-mi ajute,

Când cerul pe-a ta faţă l-aş fi văzut deschis.
O, dulce mângâiere de suflet şi virtute.”

Poezia religioasă a lui Eminescu numără câteva

capodopere ale liricii româneşti. Rugăciune şi Răsai
asupra mea sunt doar două dintre acestea, ambele
16
imnuri închinate Maicii îndurărilor. Mai mult decât
Rugăciune, cu poezia lui Cipariu se aseamănă sonetul
Răsai asupra mea. Nu numai prin forma fixă de poezie
adoptată, ci şi prin râvna adoraţiei. În spirit romantic,
la Eminescu. intervine însă contrastul dintre liniştea
sufletească din tinereţe, ca rezultat al credinţei, şi
măcinarea morală din prezent, urmare a pierderii
credinţei. De aceea, toată implorarea stăruitoare a
poetului este pentru „redobândirea credinţei”:

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare asupra mea coboară.

Străin de tot, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele,
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie.”

În mod sigur, Eminescu n-a cunoscut sonetul

lui Cipariu; dar lectura paralelă a celor două poezii
oferă surpriza unor afinităţi între două mari spirite ale
culturii române.

17
5. Eminescu despre sărbătoarea învierii Domnului

„Cugetarea sacră” este o constantă a poeziei şi

publicisticii eminesciene. Prezenţa ei în opera lui Emi-
nescu se explică în primul rând prin câteva premise
biografice: poetul a primit o educaţie religioasă încă
din familie, datorită mamei sale, Raluca Eminovici,
femeie profund evlavioasă; printre rudele poetului erau
unchi şi mătuşi, călugări şi călugăriţe în mănăstirile din
nordul Moldovei, unde poetul, copil, mergea adeseori;
în casa părintească şi apoi în biblioteca gimnaziului din
Cernăuţi a găsit cărţi din vechea noastră literatură
bisericească cu „limba veche şi-nţeleaptă”; la Blaj şi
Viena a avut prieteni teologi; ca director la Biblioteca
Universitară din Iaşi (1874-1875) s-a îngrijit să
îmbogăţească patrimoniul acestui aşezământ de cultură
cu manuscrise şi cărţi din vechiul scris românesc,
religios şi laic.
Poezia religioasă a lui Eminescu cuprinde nu
numai imnuri închinate Fecioarei Maria (Rugăciune,
Răsai asupra mea), adevărate capodopere ale liricii româ-
neşti, ci şi unele creaţii (poezii şi articole) ce exaltă
momentele de înălţare sufletească prilejuite de marile
sărbători ale creştinătăţii: Crăciunul – Naşterea
Domnului – Colinde, colinde şi Paştele – Învierea
Domnului – Învierea, 1878, articolul Paştele (în
„Timpul”, 16 aprilie 1878) şi articolul Şi iarăşi bat la
poartă (în „Timpul”, 21 aprilie 1881).
Poezia Învierea datează, ne spun editorii
eminescieni, din 1878. Este o descriere impresionantă,
prin notaţie realistă şi detaliu, a slujbei din noaptea
Paştilor. În 1878, când e scrisă, Eminescu locuia într-
una din chiliile bisericii Caimata din Bucureşti şi

18
prospeţimea imaginilor probează vecinătatea şi poate
chiar participarea sa la procesiunea sfântă:

„Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morţii rece spirit se strecură‘n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C’un muc în mâni moşneagul cu barba ca

zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile‘nvinge, cumplit muncindu-şi
prada.”

Prima parte e preponderent descriptivă: poetul

în altar vestind cuvintele Evangheliei în „mierea”
graiului străbun, patimile Mântuitorului, apriga încleş-
tare dintre moarte şi viaţă, culminând cu triumful vieţii
asupra morţii prin sfânta înviere a Domnului. Ea
rămâne însă motivaţia lirică a izbucnirii luminoase în
imnul de slavă din final, o parafrază poetică a Tropa-
rului învierii, pe care credincioşii îl cântă de aproape
două mii de ani cu aceeaşi uimire şi recunoştinţă:

„Deodată‘n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo‘n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s’unesc în armonie:

„Cântări şi laude‘nălţăm Noi, Ţie Unuia,

Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
19
 Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,

Cu cetele sfinte.
Cu moartea pre moarte călcând-o.
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Articolul Paştele (16 aprilie 1878), împletind

consideraţiile morale şi religioase, cu amare reflecţiuni
filosofice, alternând comentariul propriu cu fragmente
de rugăciune, stăruie asupra întrebării lui David Strauss.
„scriitorul vieţii lui Iisus”, de mai suntem noi creştini
sau ba (şi la care răspunde negativ), adăugând alta:
„patimile ce sunt într-un mod fatal legate de o mână
de pământ”, îl duc pe Eminescu la amarele cuvinte ale
lui Faust, care la auzul muzicii cereşti răspundea: „Aud
solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea”. Încheierea
articolului este luminată totuşi de explicarea semni-
ficaţiei învierii Mântuitorului, ca o perpetuă speranţă,
într-o nestrămutată încredere: înviere – renaştere: „Dar
rămâie datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult; şi,
de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă
veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni,
totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se
bucure cei buni în „ziua învierii”, când ne luminăm
prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi
celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere,
strigând cu toţii: „Christos au înviat!”
Publicistica lui Eminescu, aşa cum s-a observat,
cuprinde numeroase fragmente ce sunt nuclee poetice
ale unora din creaţiile sale lirice. La trei ani după
poezia Învierea, Eminescu publică, sub formă de
editorial, un alt articol despre sărbătoarea învierii.
20
Reprodus în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, cu un
titlu preluat de la începutul articolului („Şi iarăşi bat la
poartă...”), editorialul eminescian capătă în ediţia M.
Eminescu, Opere, vol. IV, Bucureşti, 1939 – îngrijită
de profesorul Ion Creţu, un titlu ce evidenţiază
paralelismul poezie-publicistică eminesciană: Învierea.
Numai publicistica poematică şi religioasă a lui
Octavian Goga (v. articolul În vinerea Patimilor) se
apropie de profunzimea şi frumuseţea expresivă a
acestui antologic articol eminescian. După un exordiu
descriptiv ce duce cu gândul la lumina din Paştele
coşbucian La Paşti („Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi
florile primăverii...; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte
vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că
mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-
şi fruntea sa radioasă la ceruri.”), Eminescu arată
superioritatea învăţăturii „Blândului Nazarinean”
asupra atâtor sisteme filosofice şi religioase: „învăţă-
turile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor,
cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemă-
nătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta
influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia,
această simplă şi populară biografie a blândului Nazari-
nean”. Jertfa Mântuitorului şi sacrificiul stoicilor sunt
puse într-un revelator paralelism, subliniindu-se dife-
renţa esenţială: „Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui
Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de
semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a
băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a
anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amără-
ciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului
simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea
în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând
de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a
21
se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie,
nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a
rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei
umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca
dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce
bântuie natura întreagă.”
În concepţia lui Eminescu omul nu se face mai
bun prin precepte teoretice de morală, ci printr-un
model, un om „ca tip de perfecţiune” după care să-şi
modeleze caracterul şi faptele. Acesta este modelul
christic, şi „creşterea lumii nouă se datoreşte proto-
tipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă
creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă, combă-
tând instinctele şi pornirile în sine.” Poetul subliniază
acest model pentru a arăta că misiunea şcolii, excepţie
făcând desigur cele superioare, nu constă în „cultura
excesivă a minţii ci în creşterea caracterului. De acolo
rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile
unei omeniri vecinic renăscânde”.
Dascăl şi model de viaţă, Hristos nu cere –
spune poetul – retrăirea patimilor sale, decât în
rarisime cazuri, de la martiri şi eroi. Dar o vieţuire
morală, după învăţătura Mântuitorului şi mai ales
„compensarea prin muncă şi prin sacrificiu” a bunu-
rilor de care ne bucurăm sunt porunci divine, pe care
mereu ni le amintesc sărbătoarea învierii lui Hristos.
Poeziile şi articolele eminesciene inspirate de această
mare sărbătoare a creştinătăţii, care este învierea,
cuprind îndemnuri şi cugetări ce ne apar nu numai
actuale, ci veşnice, în tăria adevărului şi înţelepciunii
lor.

22
6. Varlaam în publicistica lui Eminescu

O bună parte a efortului artistic eminescian stă

sub semnul unui vers programatic: „a turna în formă
nouă limba veche şi-nţeleaptă”. Cultul lui Eminescu
pentru trecut are ca o componentă fundamentală şi
preţuirea vechiului scris românesc, religios şi laic. Şi
premisele acestei preţuiri se statornicesc de la vârsta
primelor lecturi, pentru că în biblioteca tatălui său,
căminarul Gheorghe Eminovici, a putut afla asemenea
pagini cu „limbă veche şi-nţeleaptă”. La gimnaziul din
Cernăuţi, lecturile sale, oricât de diversificate şi întinse,
stăruie asupra aceluiaşi teritoriu de literatură română,
căci scrie, cu dreptate, istoricul literar D. Popovici:
„Figurau aici cărţi religioase, începând cu Cazania lui
Varlaam...” Ajuns director al Bibliotecii Centrale din
Iaşi, Eminescu se va îngriji să îmbogăţească
patrimoniul bibliotecii cu cărţi din literatura noastră
veche. În vol. XVI al ediţiei academice de Opere se
reproduce lista de cărţi pe care Eminescu o înaintase
ministrului culturii pentru a fi achiziţionate pe seama
Bibliotecii: nu lipsesc din această listă Şapte taine de
Varlaam, însoţite de o descriere a ediţiei. Sunt destule
mărturii ale contemporanilor care atestă pasiunea
poetului pentru manuscrisele şi cărţile din vechea
noastră literatură. Când filologul şi folcloristul Moses
Gaster începe un studiu de sinteză asupra unor cărţi
populare din literatura românească, îl roagă pe
Eminescu să-i împrumute asemenea cărţi şi manuscrise;
în 14 octombrie 1880, redactorul „Convorbirilor
literare”, Iacob Negruzzi, în criză de material
publicabil, îi scrie lui Eminescu: „Aveai odată un
manuscript interesant al unui călugăr Varlaam; de mult

23
te-am rugat să mi-l trimiţi, de ce îl ţii în saltar...”
( Opere, vol. XVI, p. 641)
Chiar dacă nu a consacrat un articol aparte
mitropolitului cărturar, referirile la el sunt atât de dese
şi elogioase, încât putem spune că nici unul dintre
scriitorii eclesiaşti din epoca feudală a literaturii
române nu s-a învrednicit de atâta preţuire. Referinţele
sunt făcute în contextul sublinierii rolului Bisericii
pentru apărarea fiinţei naţionale şi susţinerii morale a
poporului român. Scrisul publicistic, urmând o înşiru-
ire de interogaţii retorice, capătă, atunci când este
vorba de Varlaam, comparaţii asemănătoare cu cele
din Epigonii unde erau preţuite „sfintele firi vizionare”
şi pentru limba lor „ca un fagure de miere”: „Şi n-a
prezentat mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a
fost ea aceea care a dat reazimul evanghelic popula-
ţiilor aservite din Polonia, n-a fost ea aceea care-n
persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul
Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să
redea în graiul de miere al coborâtorilor armiilor
romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului nazari-
nean?” (v. art. Se vorbeşte că-n consiliul..., Opere, vol. IX, p.
259. Titlul este dat de editori, ca şi la celelalte articole
citate).
S-a observat cu convingătoare exemple parale-
lismul dintre publicistica lui Eminescu şi poezia sa.
Articolul Nenorocitele astea de ţări („Timpul”, 22 ian.
1880, Opere, vol. X, p. 394) trimite cu gândul fie la Junii
corupţi, fie la partea a II-a a Scrisorii III, pentru că aşează
în contrast vremurile din trecutul Evului de mijloc, cu
patriotismul lor sincer, cu demagogia patriotardă din a
doua jumătate a veacului trecut. O consecinţă firească
a acestei disoluţii morale este şi degradarea limbii: din
nou este invocat Varlaam, într-un context în care
24
sarcasmul şi ironia dau acestui fragment de articol
pecetea inimitabilă a scrisului gazetăresc eminescian:
„Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subţiat, ne-am
civilizat. În loc de a merge la biserică, mergem la
Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate
unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune.
Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei
frumoasă, dar grea, cu multiplele ei locuţiuni îi cam
jena pe prietenii noştri, am dat-o deoparte şi am primit
o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxă cosmopolită,
pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă
într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul
Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de
atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au
întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba
noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat şi în
colibă şi în toată românimea şi-ar face cruce creştinul
auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de
căpetenie şi păstrătorul limbei, n-o mai înţelege. Dar
Varlaam era un prost. În zilele noastre, nici membru la
Academie n-ar putea să fie.” Este cuprinsă în acest
fragment ideea care va reveni şi în alte articole:
cunoscând o prodigioasă răspândire, cărţile din vechea
literatură religioasă românească au statornicit unitatea
limbii române. Şi, ca altădată D. Cantemir, care într-o
formulare apoftegmatică spunea că „limba nebiruit
martor iaste”, Eminescu combate istorici improvizaţi
sau răuvoitori când contestă drepturile românilor din
Transilvania cu argumentul unităţii lingvistice, semn
indubitabil al unităţii de neam, şi fireşte elogiul se
îndreaptă spre Varlaam, ctitor de limbă românească:
„...căci politiceşte, – scrie Eminescu în „Timpul”, 3
aprilie 1882 –, putem fi despărţiţi dar unitatea noastră
de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de
25
energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui.
Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al
Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta
a şaptesprezecea, cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi
bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai
poate. Azi limba este una, de la Sătmar până în Cetatea
Alba, de lângă Nistru, de la Hotin, până-n Graniţa
militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul
şi acelaşi popor care nu mai doarme somnul
pământului şi al veacurilor.” (Opere, vol. XIII, p. 90).
Când vrea să sublinieze contribuţia eroilor şi
cugetătorilor din trecutele veacuri la consolidarea
conştiinţei unităţii naţionale, Eminescu preia procedeul
lui Mureşanu, de a invoca nume glorioase din cele trei
provincii româneşti, Ardeal, Muntenia şi Moldova şi
tot ca autorul Răsunetului vorbeşte de trezirea
românului dintr-o lungă şi grea letargie („nu mai
doarme somnul pământului şi al veacurilor”).
Apărător al formelor tradiţionale de viaţă
socială şi culturală, Eminescu consideră Biserica
„Maica spirituală a neamului românesc”, iar pe
Varlaam, într-o originală sinecdocă, simbolul Moldovei,
prin importanţa socială şi culturală a acestei instituţii,
numele mitropolitului fiind pomenit alături de Matei
Basarab şi Vasile Lupu. Rândurile sunt amare, pentru
că, după degradarea atâtor forme de viaţă sănătoasă şi
curată, şi biserica, ajunsă pe mâna unor veroşi
politicieni, va fi transformată într-un „instrument
politic”: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente
naţională, a unui Iuga Vodă, care la a. 1399 încă o face
neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească,
biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica
spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea
limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte
26
puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de
mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce
va deveni în mâna tagmei patriotice? Un instrument
politic...” (art. Odată apucând, în „Timpul”, 20 martie
1882, reprodus în Opere, vol. XIII, p. 80).
Când citim versul de mare dragoste pentru
limba românească, sintetizând în puterea sugestivă a
stihului un adevăr de istorie a limbii române, „Limba
noastră-i limba sfântă, limba vechilor cazanii”, ne
gândim că părintele Alexei Mateevici, poetul limbii
materne, pe Varlaam îl are în minte în evlavioasa lui
evocare. Dar versul acesta este argumentat şi anticipat
printr-un şir de articole din publicistica lui Eminescu.

27
28
I. POEZII

29
30
COLINDE, COLINDE!

Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se ‘ntinde
Asemeni oglinzilor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scântie stelele.

Se bucur’ copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş’a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

(1878)

31
 COLINDE, COLINDE!
(variantă)

Colinde, colinde,
Sosiră colindele,
Luminile ‘ntinde
Şi toate aprinde-le!

Christos, muritorii
În faşe ‘l-împăture
Să vie păstorii
Şi magii alăture.

Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

Se bucur’ copiii,
Copiii şi fetele,
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ş’a Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.

(1878)

32
 ÎNVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii.

Al morţii rece spirit se strecură ‘n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C’un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile ‘nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi isvorul de vieţe.

Nimica înnainte-ţi e omul ca un fulg,

Ş’acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de planşete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...
Douăsprezece păsuri răsună... miez de noapte...
Deodată ‘n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Colo ‘n altar se uită şi preoţi şi popor.
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s’unesc în armonie:

„Cântări şi laude ‘nălţăm

33
 Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi.

Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

(1878)

34
 ÎNVIEREA
(variantă)

Prin ziduri înnegrite, prin tainiţi cu năsălii.

Al morţii rece spirit se strecură ‘n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în pereţii străvechii evanghelii.

C’un muc de ceară-n mână un moş alb ca zăpada,

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă:
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă.
Că de trei zile lumea e-a nimicirei pradă.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
Pieirea e sădită în fiecare colţ,
Căci a pătruns şi valul al vecinicei vieţe.

Tăcere şi-ntuneric, cutremur şi sfială

Din când în când pătrunse de dureroase şoapte,
Cu douăsprezece pasuri soseşte miazănoapte
Deodată ‘n negre ziduri lumina dă năvală.

O falnică strigare, fior de bucurie...

Şi la altar se uită şi preoţi şi popor,
Christos ce din mormântu-i răsare ‘nvingător
Şi glasuri se amestec în blândă armonie:

Christos au înviat din morţi,

Cu moartea pre moarte călcând-o,
Şi celor din morminte
Viaţă aducând!”
( 1878 )

35
 RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului.
Rugămu-ne ‘ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

(1879)

36
 RUGĂCIUNE
(variantă)

Nădejde şi-ntărire
Şi zid de mântuire
Pre tine câştigându-te,
Îngenunchem rugându-te
De chinuri ce ne bântuie,
Mario, tu ne mântuie!

O, Sfântă Marie,
Tu maica durerilor,
Regina tăriilor,
Tăria soliilor,
Isvoru-ndurărilor,
Luceafăr al mărilor,
Îndură-te, pleacă-te
Nădejdea corăbiei,
Învingerea sabiei,
Limanul sărmanilor
Şi soarele anilor
Balsamul răniţilor,
Norocul iubiţilor,
O, dă-ne tărie,
Sfântă Marie!

Iisuse Hristoase,
Isvor mântuirilor,
De oameni iubitorule,
Mântuitorule,
De acum şi pururea
Şi-n vecii vecilor!
(1879)

37
 REVARS’ ASUPRA MEA...

Revars’ asupra mea lumină lină,

O, Maică Sfântă pururea Fecioară,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,
În umbra gândurilor mele vină.

Şi mii de limbi şi sute de popoară

Te-au înălţat în glorie senină;
O dă-mi credinţa lor... cât de puţină.
Nu cred nimic şi asta mă doboară.

Nici în amor nu cred şi nici în ură

Şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,
Pierdui avântul ce-mi dădea tărie.

A mele visuri toate se pierdură,

Eşti prea mult înger, prea puţin femeie,
De ce te stingi în gândul meu... Marie!
(1879)

38
 RĂSAI ASUPRA MEA...

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca ‘n visul meu ceresc d’odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândirilor mele vină.

Speranţa mea tu n’o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n’am tărie.

Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci,
Marie!

(1879)

39
 DUMNEZEU ŞI OM

Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,

I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,

Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană

Ajuta numai al minţii sbor de foc cutezător...
Pe când mâna ‘ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,

Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine ‘ngenunchiată, muma ta stetea ‘n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,

Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune

C’un nou gând se naşte ‘n oameni, mai puternic şi
mai mare
De cât toate pân’ acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde ‘n cer arătând calea la a evului minune.
Fi-va oare deslegarea celora nedeslegate?
40
Fi-va visul omenirei grămădit într’o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenirei neputinţă,
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă,

Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr’ de margini?... Lăsaţi vorba-vă pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă? ... ‘n umilinţă s’a născut dar adevărul?

Şi în faşe d’ înjosire e ‘nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumi ‘ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile

Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş’atunci inima creştină ea vedea pustia ‘ntinsă

Şi prin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit.
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit...
Străluce pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de nea
Ş’au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

.................................................................................

Azi artistul te concepe ca pe-un rege ‘n tronul său,

Dară inima-i deşartă mâna-i fină n’o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
41
 Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om – nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie –

Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu ‘n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

(1873)

42
 MELANCOLIE

Părea că printre nouri s’a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă. –
O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi ‘n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea ‘n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c’un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghiază,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge ‘ncet arama cu zimţi – aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica ‘n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
..............................................................................
Credinţa zugrăveşte icoanele ‘n biserici –
Şi ‘n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

43
 Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într’un sicriu.
Şi când gândesc la vieaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n’ar fi vieaţa-mi, ca şi când n’aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc’am murit de mult.

(1876, 1 septembrie)

44
 CHRIST

Cărţii vechi, roase de molii cu păreţii afumaţi

I-am deschis unele pagini cu-a lor litere bătrâne,
Strâmbe cu gândirea oarbă zboară secole străine,
Triste ca aerul putred de sub murii cufundaţi.

Dar pe pagina din urmă în trăsuri groase şi seci,

Te-am văzut născând în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christos – o hieroglifă stai cu fruntea amărâtă.
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă [cu] ochii reci.

Era timpii-aceia, Doamne, când gravura grosolană

Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător,
Pe când mâna-ncă copilă, pe ochiul cel arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,

Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger,
Lângă tine-ngenuncheată mama ta cu triste plângeri
Ardica palidă, sântă, către cer a sale mâne.

Şi pe bolta cea azură, pe câmpia liniştită,

Câmp albastru ca şi marea cu flori de-aur sămănat,
Inima visa un astru alb ca crinul înfocat
Stea de-argint curat suflată cu lumina-ngălbenită.

Iar sub steaua călătoare ea vedea pustia-ntinsă

Şi prin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit –
Strălucea pustia albă de a lunii raze ninsă.

Iar pe muntele cu dafin şi cu codrii de măslin,

45
 Povestind poveşti bătrâne au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Şi-au urmat raza ei sântă la culcuşul tău divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul tău,

Dară inima-i pustie mâna-i fină n-o urmează,
De a veacului suflare inima lui este trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om... nu Dumnezeu.

Puiul ieslei azi e d-aur, eşti scăldat în mir şi-oleu.

Mama ta e o regină, nu femeia cea săracă,
[Astăzi] mintea e bogată, dar credinţa este seacă,
Căci în ochii ironiei, tu eşti om... nu Dumnezeu,

Azi eşti frază strălucită, azi eşti masca cea de fală.

Ieri ai fost credinţa simplă, însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirii, crezu-n tine era stâncă.
Azi în marmură te scrie, ori pe pânză te exaltă.

Asta-i tot, Iisuse dulce, pus pe cruce pentru lume?

Asta-i tot, frunte de rege cu cununa cea de spini?
Ieri ai fost steaua de aur a-mpăraţilor creştini,
Azi în gura lor profană nu mai eşti decât un nume.

46
 PREOT ŞI FILOSOF

Căci n’avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi preoţi,

Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi...
Şi nouă vânătoarea de aur şi mărire
Ne ‘nsamnă ‘n astă lume a Răului domnire.
Şi nouă ‘nghesuirea pe drumul spre plăcere
În suflet naşte scârbă şi inimei durere.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri svârlite în brazdele veciei...
Şi sufletu-ne ‘n tremur, ca marea se aşterne
Tăiat fiind de nava durerilor eterne;
Ca unde trecătoare a mării cei albastre.
Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege — deşi nu Dumnezeu –
Simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu:
Ştim a fi strănepoţii acelui vechiu păcat,
Ce seminţia Cain în lume-o a creat.
De n’o ‘mbrăcăm în pilde e semn c’am înţeles,
Că ‘n noi este credinţă, ce ‘n alţii e eres.
Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină
Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină.

În van cu mâni uscate se roagă, ţiind strana,

De-asupra lui cu aripi întinse stă Satana.
De geaba lângă patu-i alături stă sicriul
Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte
Că ţări întregi schimbat-au în întinsori deşerte?
Şi eretic e-acela ce rasa v’o sărută
Când ura ‘n a lui suflet, de veche, e stătută?

În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma

47
 Şi trebue ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul lumii-aceştei comedia-i bizară.

Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin

Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr –
Ce voi puneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.

(1874)

48
 SE BATE MIEZUL NOPŢII ...

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă.

Şi somnul vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,
S’asamăn între-olaltă vieaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

(1883, decembrie)

CU MÂNE ZILELE-ŢI ADAOGI...

Cu mâne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri vieaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea ‘n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă.
Ci ‘n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre îmblă

49
 Crăiasa dulcii dimineţi:
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un visternic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înţeleg.
Că sprijină vecia ‘ntreagă
Şi ‘nvârte universu ‘ntreg.

De-aceea sboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş’acum comoara ‘ntreagă
Ce ‘n suflet pururi ai avut.

Cu mâne zilele-ţi adaogi,

Cu ieri vieaţa ta o scazi,
Având cu toate astea ‘n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce ‘n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

(1883, decembrie)

50
SOMNOROASE PĂSĂRELE...

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile ‘n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

(1883, decembrie)

51
52
II. Articole

53
54
 ÎNVIEREA

Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile

primăverii şi, unde acum cinci sute de ani turmele lui
Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi
mii de grădini contrastează în tânără verdeaţă cu
zidurile albe şi acoperemintele strălucite ale caselor şi
cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne
vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e
în mormânt, că mâine se va înalţă din giulgiul alb ca
floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la
ceruri.
Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii
de ani aproape de când ea au ridicat popoare din
întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii
aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui
Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea,
învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile
stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi
asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au
avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca
Evangelia, această simplă şi populară biografie a
blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de
cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el,
pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi
suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu
mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut
paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracte-
ristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu
despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au
pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supre-
me, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat
viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri
55
iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine
pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment
de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea
mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de
adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea
luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.
E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de
morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai
bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de
perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi
faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea
modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se dato-
reşte prototipului omului moral, Isus Hristos. După el
încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă
combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.
Chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se
îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor mate-
rialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar
daca în clasele mai culte soluţiuni filozofice a proble-
mei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia,
caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos,
şi cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân
creştine.
Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a
arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă
misiunea şcoalelor – escepţie făcând de cele înalte – ci
în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa
biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri
vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi
îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta
pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului,
oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru
a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni
unui altuia în ajutor au nevoie de religie.
56
 De aci răsare însă, şi marea deosebire între
vechiul stat păgân şi statul creştin. Statul ca product al
naturii e supus aceloraşi legi mecanice, prezintă acelaşi
complex de lupte pentru existenţă individuală şi
colectivă ca şi natura. Menirea monarhiei creştine e a
modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea
celui slab de exploatarea celui puternic, şi în fine prin
compensaţie. Dacă există puternici, ei cată să compen-
seze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au
asupra altora. De aceea pentru înaintarea în viaţa
politică cată să se ceară sau o mare inteligenţă sau un
mare caracter, care să compenseze munca societăţii
ce-i susţine. Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar
fi misiunea bisericei de-a răspândi acest sentiment şi-n
clasele de sus şi-n cele de jos. Dacă sâmburul
vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul
răstignit a cătat să se ‘mbrace în formele frumoase ale
bisericii, daca aceasta a dat o mare nobleţă artelor,
luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase,
asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu
trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume
e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie
răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea
e de datoria claselor superioare de-a strânge cât de
multă cultură pentru a uşura munca celor de jos,
pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral
şi material.
Suferinţele de moarte ale dascălului şi
modelului nostru nu ni se cer decât în momente
escepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri.
Dar, întru cât ne permite imperfecţiunea naturii
omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin
muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură.
Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru,
57
precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul
puternicilor şi religioşilor noştri străbuni.

[12 aprilie 1881]

58
 Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă,
ediţie îngrijită de D. Irimia, Editura Junimea, laşi, 1970.

[DESPRE CULTURĂ ŞI ARTĂ

RELIGIOASĂ]

Secţiunea: Despre limbă

Cărţi bisericeşti

Cu timpul au început a se recunoaşte însem-

nătatea cărţilor bisericeşti. În adevăr, dacă, din
deosebitele şi varile dialecte ale limbei germane, de
pildă, unul a ajuns să domineze şi să devie limbă
literară şi de stat, aceasta este a se mulţumi mai cu
seamă Bibliei lui Luther. La începutul secolului trecut,
în al XVII-lea chiar, limba germană se poate că
încetase de a mai exista. Cine deschide cărţile
scriitorilor din acei timpi, află un jargon în care întrea-
ga avere lexicală, sintaxa chiar a limbei erau alterate şi
falsificate de mii de fraze franţuzeşti sau latineşti:
reprezentant de căpetenie al unei limbi germane
literare, curate, era Biblia lui Luther.
La noi lucrul s-a petrecut într-un mod analog.
Epoca reformaţiunii, răspândindu-se prin peri-
ferii, au ajuns în Ardeal; calvinii începuseră a traduce
cărţi bisericeşti în româneşte pentru a atrage la reformă
şi poporul românesc. Ei bine, biserica şi Domnii noştri
au combătut reforma cu armele proprii. Au pus a se
traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au
introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul
celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări
de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din mo-

59
mentul în care biserica au creat limba literară, au
sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de
stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi
a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte Româ-
nul înclina a confunda naţionalitatea cu religia.
Retipărirea cărţilor bisericeşti cu caractere
latine şi chirilice nu mai suferă întârziere. Tipăriturile
vechi au început a se afla cu greutate.

(„Timpul”, VI; 1881, 10 octombrie, p.l –

fragment)

60
 Biserica în cultura românească

Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente

naţională, a unui Iuga Vodă, care la a. 1399 încă o face
neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească,
biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica
spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea
limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte
puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de
mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce
va deveni în mâna tagmei patriotice? Un instrument
politic...”

(art. Odată apucând, în „Timpul”, 20 martie

1882, reprodus în Opere, vol. XIII, p. 80)

61
 PAŞTELE

Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir

cântare să aducem stăpânului, şi să vedem pe Christos,
soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!
Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele,
moartea şi învierea blândului nazarinean, inimile a
milioane de oameni se bucură, ca şi când ieri procon-
sulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mânile ş-ar fi rostit
acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este
adevărul?".
Ce este adevărul?
De două mii de ani aproape ni se predică să ne
iubim, şi noi ne sfâşiem. De mai multe mii de ani
Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii,
liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si
cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul
lumii, războaiele presură pământul cu sânge şi cu
cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi
frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea
au ridicat, ura au dărâmat; ba, chiar în numele celuia
care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate
rânduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol
de mântuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu
negăm) Europa într-un război al cărui sfârşit nici un
muritor nu-l poate prevedea.
La întrebarea ce şi-o face David Strauss,
scriitorul vieţii lui Isus, de mai suntem noi creştini sau
ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm
alta: fost-am vreodată creştini? – şi suntem dispuşi a
răspunde nu.
Mai adevărate sunt cuvintele lui Calist,
patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte
62
rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul
omenesc:
„Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca
fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia
trupurile mâncăm prin feluri de lăcomii şi prin
nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum suntem vrednici
a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi
nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat,
noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce
împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim
bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem
judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile
Tale de bine; a mii de morţi suntem vinovaţi; iată, sub
mâna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem.
Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o
clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi
viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării,
prea direpte judecătoriule! Dar... îndurării cei nebiruite
şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul
vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!”
Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu
atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun,
recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de
seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra
noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale
de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.
,,Video melioraproboque, deteriora sequor.”
„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm
cele rele.”
Astfel, cu multă umilire strigăm :
Călcând aceste porunci ale tale şi în urma
poftelor şi a voilor noastre îmblând, tot păcatul în
fieştecare zi cu osârdie facem: clevetire, hulă, ţinere în
minte de rău, călcare de jurământ, vorbă mincinoasă,
63
vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se
află nici în dobitoacele cele necuvântătoare, acestea
foarte păgâneşte. de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru
deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit;
batjocură şi râs ne-am făcut celor dimprejurul nostru;
numele Tău cel prea sfânt şi închinat prin noi a se huli
de păgân l-am făcut. Învechindu-ne în răutate şi în
cărări neînţelepţeşte şchiopătând, toţi ne-am abătut,
împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să
înţeleagă, nu este până la unul. Ciuma şi robia şi
îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre
noi de trei ori ticăloşii! ne-au despărţit ca prin nişte
bătăi ca acestea să ne tragi la tine măcar nevrând noi; ci nici
aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai
pe noi păgânilor spre robie şi spre pradă şi spre
junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-
am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile
noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de
întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici
prin facerile tale de bine şi prin darurile tale nu ne-am
făcut mai buni!
Şi astfel a fost totdeuna.
În loc de a urma prescripţiunile unei morale
aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a
urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l
urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-
aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Şi
toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea
putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră
fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre
nimicnicia bunurilor lumii, înţelegând că această viaţă
cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o
mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decât cele pe care
le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare
64
pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe
alţii, de a-şi întinde stăpânirea peste tot pământul, de
s-ar putea.
Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare?
Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva
ploii şi furtunei.
Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem
în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?
Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne
prezintă viaţa decât împlinirea normală a unor
trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mânca, a dormi,
a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra
contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina
adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc
locuinţele lor simple grămădind în ele merinde;
bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo
fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să
fie precumu-i, neinteresându-se mai departe nici de
politică nici de nimica.
Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebu-
inţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de
funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de
drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi
şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi,
societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri,
bani de hârtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinţi, mânuşi,
câini de vânat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea,
spitale şi altele ca acestea.
Nu-i asta o socoteală de mofluz?
De aceea Faust, în care se întrupează omenirea
cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul
şi setea ei de ştiinţă, stând înaintea ultimei probleme,
îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi
voieşte să-l bea... când iată că sună încet clopotele şi
65
cântecele de la Înviere... şi paharul îi cade din mână...
el e recâştigat pentru viaţă,
Înviere – renaştere?
Paralel cu istoria reală a faptei, războiului,
cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism,
vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care
cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi
de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în
rugăciunea lui – trăieşte creierul omenirii o mică parte
din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplo-
maţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale
lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adâncul
mărei, greutatea pământului şi uşurinţa eterului, aude
florile crescând, întrupează în marmură frumuseţea
liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina
soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără
biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce
cuprinde leacuri egiptene.
E în aceasta ... mântuirea?
Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai
bună decât cea neştiutoare?
După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu.
Va rămânea într-adevăr un tezaur în urma
generaţiilor, însă totuşi, omul armei şi acela al
vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai
mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decât pic-
torul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul
Newton.
De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust
răspunde:
,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”
Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii
cu „Surrexit! Vere Surrexit!”, dincoace cu „Hristos
Voscres!” şi în toate limbele pământului se repetă acest
66
cuvânt, dar noi zicem ca Faust: „Die Botschaft hör'ich
wohl, allein mir fehlt der Glaube!”
Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-
au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru
cei drepţi şi buni, al căror număr mic este; dar pentru
acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici,
cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa
zâmbind şi cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată,
cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu.
Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un
scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte
patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii
sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase
decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă
înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind
iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia
chemaţi, cari sunt mulţi, nesfârşit de mulţi, nu sporeşte
comunitatea creştină: puţini sunt cei aleşi şi puţini au
fost de-a pururi.
Dar rămâie datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum
e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să
se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de
oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru
ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, când ne
luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi
zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi
pentru înviere, strigând cu toţii:
„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878]

Articolul se publică în „Timpul”, III, nr. 86, 16
aprilie 1878, p. 2-3, apoi se tipăreşte în volum, prima
dată în Mihai Eminescu, Nuvele, Editura Librăriei
67
Şcoalelor Fraţii Şaraga, Iaşi, 1893, p. 144-145.
Evocarea se tipăreşte în volum, cu titlul Christos a înviat,
şi este reprodusă de I.L. Caragiale în „Moftul român”
din 28 aprilie 1893.

68
III. PAGINI DESPRE
CATOLICISM

69
70
Artele, avocaţii Bisericii
Adevăraţii avocaţi ai Bisericii sunt artele: un
dom gotic, o arie de Palestrina, un tablou de Rafael sau
o statuie de Michelangelo, e un orator bun, care se
foloseşte de înclinările bune ale omului pentru a lăsa
să-şi secătuiască colţul, fac pe ateu religios, îl fac să se
simtă nemărginit de mic faţă cu infinitul timpului şi al
lanţului cauzal. (Fragmentarium, p. 64)

Catolicismul a scapăt Europa de caste

Osificarea sistemelor de stat se întâmplă prin
caste, adică clase ereditare. Ereditatea este perenaţiune.
Aceasta e susţinută în urmă de indivizii ce se întâmplă
să le ocupe. Prin venirea elementului germanic, care
era organizat în state naturale, Europa s-ar fi osificat
asemenea în state cu caste, dacă acesta n-ar fi dat de un
element întâi internaţional, al doilea neputincios de-a
forma castă, de purtătorii religiei creştine. Catolicismul
a scăpat Europa de caste. Preotul şi călugărul celibatar
trebuiau să-şi recruteze pe milites ecclesiae de pe unde-i
găseau; astfel, aicea, unde decideau într-adevăr
facultăţile individuale, copiii tuturor claselor aveau
intrare şi, deşi organizarea Bisericii era autocratică,
totuşi modul ei de recrutare era democratic – şi acest
sâmbure de democraţie prin celibat, prin neputinţa ca
fiul de popă să fie iar popă (căci n-avea fii), este
originea întregii democraţii. (p. 224)

71
O profeţie străveche
O profeţie străveche spune cum că 260 de papi
vor sui scaunul lui Petru şi după aceea va începe o
nouă ordine de lucruri în lume. (p.237)

Adepţi ai Bisericii creştine, fie ea de orice nuanţă,

noi n-am încetat de a fi români
Domnilor şi fraţilor,
În ziua de 15/27 august a.c, românii în genere
serbează ziua Sântei Marii, vergină castă şi totuşi mama
care din sânul ei a născut pe reprezintantele libertăţii,
pe martiriul omenimii lănţuite, pe Christ.
Această zi s-a-ntâmplat să fie patroana mănă-
stirii Putna, fondată de către eroul naţiunii româneşti
Ştefan cel Mare, puternic şi înfricoşat în rezbele, atâtea
azile ale rugăciunii şi ale inimii înfrânte, atâtea
mănăstiri.
Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei
sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a
visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legat mai nobil,
tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!
Dar acea serbare, deşi avea caracter religios,
prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce
vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lângă
mormântul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea
opri ca ea să aibă, afară de cel religios, şi un caracter
naţional. Adepţi ai Bisericii creştine, fie ea de orice
nuanţă, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români,
şi de aceea vom şti ca să dezvoltăm această zi într-o
serbare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare.
(Viena, 4 martie 1870; fragment din apelul 6
adresat „domnilor auditori la Facultatea teologică din
Blaj”, publicat în „România literară”, 13 martie 1975)
72
Ramura catolică a religiei creştine continuă
oarecum cultura şi ideile antice
Imperiul roman în decadenţă dese naştere unei
religii cosmopolite care continua oarecum cultura şi
ideile antice, deşi sub o formă foarte modificată.
Aceasta era religia creştină, mai cu samă ramura
catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un
păinjiniş subţire de idei religioase, ostaşul îmbrăcat în
fier al Romei vechi se schimbase în miles ecclesiae,
îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută,
pretutindeni străină şi pretutindeni acasă, care încerca
a realiza idealul imperiului universal.
(„Convorbiri literare”, 1 august 1876)

Mântuirea omenirii din mrejele materialismului

Patriarhi şi mitropoliţi au făcut faţă cu
propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării;
mitropolia Moldovei şi a Sucevei a ridicat glasul contra
lui Luther şi a arătat totodată că reforma era în sine de
prisos. Nu reformă – reîntoarcere la vechea şi toleranta
comunitate religioasă, precum o încearcă astăzi unii
catolici din Germania, era mântuirea omenirii din
mrejele materialismului şi din sofismele lui Anti-Chirst
(„Curierul de Iaşi”, 21 noiembrie 1876).

Îmblânzirea treptată a lumii noi este un

netăgăduit merit al religiei creştine
La orice popor drepturile publice şi private au
fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii
însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative
deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice;
dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au
73
izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de
pământ, aceasta a fost oare-cum răsplata pentru că în
vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor:
dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi
împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările
date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de
raţionalişti. Clerul au dezbătut popoarele nouă ale
Europei din mrejile unor credinţe şi obiceiuri în cari
puterea fizică juca cel întâi rol, căci dovedit este că atât
zeul suprem al germanilor ca şi cel al celţilor şi al
slavilor au fost un Dumnezeu al războiului, al
sângiurilor, un Dumnezeu al puterei brute. Îmblân-
zirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al
religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstră-
torul culturei antice.
(„Curierul de Iaşi”, 9 ianuarie 1877)

Popoarele catolice sunt mai vesele şi mai

frumoase
Împăcarea între muncă şi capital va fi poate
grea, este poate chiar cu neputinţă; dar tendenţa ca
atare rămâne în sine ideală, conformă cu religia
creştină în partea ei etică. Iezuitismul pe de altă parte
consistă iarăşi pe-o raţionare parte dreaptă, [parte]
falsă. Întemeindu-se pe teoria, subînţeleasă tacit, foarte
pesimistă, că partea cea mai mare a oamenilor nu ştie a
face o întrebuinţare dreaptă de puţinele dramuri de
crieri cu cari i-a înzestrat natura, că acea parte, lăsată în
voia liberă a instinctelor sale, e roabă pântecelui şi
unealtă în mâinile şarlatanilor de tot soiul, care ştiu să-i
linguşească patimile rele, iezuitismul a încercat a ţinea
clasele de jos într-un binefăcător semiîntuneric, puin-
du-şi drept ţintă nu cultura minţii, – căci desperase a
74
scoate trandafiri dintr-o buruiană rea şi menită orbirei
– ci caracterul prin credinţe metafizice. De aceea se va
găsi preste tot că popoarele catolice sunt mai vesele şi
mai frumoase decât cele protestante, tocmai pentru că
această biserică au abstras de la cultura minţii şi au
avut în vedere numai îmblânzirea, înfrumuseţarea
simţimentelor prin muzică, sculptură, arhitectură,
zugrăvie şi prin credinţe care se sustrăgeau prin
sfinţenia lor de la orice controversă. Dar pre de altă
parte aceeaşi şcoala era fireşte prigonitoarea
aristocraţiei spiritului, a acelor oameni seculari la cari
caracterul, oricare ar fi fost, rămânea cu totul neutra-
lizat de enorma cantitate a creierului şi cari vedeau
toate lucrurile lumii în deplina lor claritate.
Catolicismul n-au avut talentul de a-şi asocia pe aceşti
oameni – de aceea este şi azi încălcat de o droaie de
homunculi cari, bazându-se pe acele autorităţi
persecutate de biserică, o persecută azi pe ea. Şi într-
aceasta a consistat partea falsă a ceea ce am numit
iezuitism, pentru a caracteriza tendinţa politică a
bisericei.
(Ibidem)

Centenarul înfiinţării diecezei greco-catolice de

Oradea
La 3 iunie st. n. au avut loc serbarea seculară a
înfiinţărei diecezei române (greco-catolice) din Oradea
Mare. Pentru cel ce va scrie cronica diecezei în vremea
acestor o sută de ani, P.S.S. episcopul au stabilit un
premiu de cincizeci galbeni. Serbarea au fost strălucită
şi s-au sfârşit printr-un banchet la care au luat parte
două sute de notabili clerici şi mireni. Principii
bisericeşti cari s-au urmat în scaunul episcopesc într-
75
aceşti o sută de ani sunt următorii: Dragoş (1777-1787),
Darabanţ (1788-1805), Samoil Vulcan (1807-1839),
Basiliu Erdeli (1843-1862), Iosif Pap-Silaghi (1863-
1873), în fine actualul episcop Ioan Olteanu (1873).
(„Curierul de Iaşi”, 7 iunie 1877)

Catolicii au introdus şcoala primară

În realitate obscurantismul introdus în
Germania prin reformaţi a fost mult mai mare şi mai
cumplit de cum l-au introdus vreodată catolicii.
Reformaţii au ars şi spânzurat eretici mai rău decât
catolicii, şi tocmai contra acestui obscurantism barbar
catolicii au introdus şcoala primară populară, care este
o invenţiune a lor, dacă se poate întrebuinţa acest
cuvânt. Tocmai ordinul cel mai calomniat – iezuiţii –
sunt creatorii şi răspânditorii învăţământului popular
gratuit, care înaintea lor nu exista.

Îngrădirea congregaţiilor catolice în Franţa

Schimbări mari e menit a vedea timpul nostru.
Preoţimea catolică, care odinioară avea frânele lumii în
mână, a cărei diplomaţie pornea războaie şi încheia
tratate de pace, al cărei spirit domina spiritul Europei
întregi, e astăzi împinsă la o parte, ba nici măcar
dezvoltarea nu se concede, în măsura în care s-ar
permite libera propagare a ideilor socialiste de ex. În
adevăr în Francia actuală nu credem că s-ar opune
cineva la înfiinţarea unei facultăţi care să propage aşa-
numitele ştiinţe de stat, precum filozofia dreptului,
economia politică, administraţia, din punct de vedere
socialist, nu ne-ndoim asemenea că astfel de credinţe
ar putea fi profesate de orişicine – de străini ca şi de
76
indigeni – şi că, cu toate acestea, ar avea deplină
libertate întru propagarea doctrinelor lor, întru creşte-
rea poporului, după cum ar înţelege-o, numai con-
gregaţiunilor catolice li se îngrădeşte aceasta.
Se zice, şi cu drept cuvânt, că, pentru a scrie
istoria unei epoce, trebuie să fi trecut câteva sute de
ani de atunci încoace; contimporanii sunt cei mai răi
istorici.
Această depărtare în timp s-ar putea înlocui
însă prea bine prin depărtarea în spaţiu şi prin
divergenţa căii urmate pe acest teren. Dacă noi nu
ne-am prea lua după cultura străină şi am privi-o
numai ca un sprijin al germenului propriu de dezvol-
tare, am fi poate apţi, prin împrejurarea că luptele cu
clerul nu ne ating, să vedem o seamă de lucruri mai
limpede decât apusenii.
(„Timpul”, 14 martie 1880)

Despre Biserică, împământenită într-o ţară

oarecare
Aşadar când vedem vechea clădire a Bisericei
catolice atât de aprig combătută în Apus, ar fi oare de
sfătuit pentru noi de a urma tonul părţilor în litigiu şi
de-a spune că cutare ori cutare are dreptate?
Din nefericire aşa se urmează în jurnalistica
noastră. Cu aceeaşi uşurinţă cu care transcriem laudele
ideilor moderne din gazetele străine ne însuşim şi urile
cari nu ne privesc câtuşi de puţin, ba vedem citindu-se
de cătră public, cu oarecare sete, romanele tenden-
ţioase şi de senzaţie cari fac din iezuiţi bunăoară sau
din alţi călugări catolici reprezentanţii celor mai rele
instincte şi a celor mai grozave crime.

77
 În realitate, Biserica a voit dominaţiunea asupra
spiritelor şi o voieşte încă, odată în mod absolut, astăzi
s-ar mulţumi cu libertatea care se permite celorlalte
confesiuni. Se înţelege că această dominaţiune asupra
spiritelor nu putea fi în trecut fără o nuanţă politică,
după timp şi după ţară. În Mexic catolicii sunt republi-
cani, în Franţa monarhişti, iar calităţile sau defectele
clerului sunt cam în genere acelea ale rasei în mijlocul
cărei trăieşte. La spaniolii, ce se fanatizează tot atât de
uşor pentru republică ca şi pentru monarhie, pentru o
idee ca şi pentru alta, şi clerul cată să fie fanatic; în
Italia, deşi scaunul catolicismului, el era cu mult mai
tolerant şi mai liber cugetător decât în alte ţări; deci
clerul va purta, poate într-un grad mai pregnant,
caracterul îndoit al epocii în care trăieşte şi al rasei
căreia îi aparţine. Toleranţa sau netoleranţa, asprimea
sau blândeţea lui va fi aceea ce-l caracterizează pe
popor însuşi. Germanii, cari sunt de un caracter mai
îndărătnic, au avut un cler mai neîngăduitor decât
italienii, ba mai mult încă, Biserica reformată din
Germania poartă aceeaşi maculă de judecaţi a ereticilor,
de arderi de viu a vrăjitoarelor ca şi Biserica cea
catolică. Atârnă deci de energia cu care un popor îşi
însuşeşte o idee, atârnă de calităţile înnăscute ale lui ce
formă va lua şi Biserica lui. Cu aceeaşi energie cu care
republicanii tăiau în secolul trecut capetele tuturor cari-
şi permiteau a avea alte idei, clerul răsărit din acelaşi
popor persecuta odinioară pe aceia care nu-i păreau
îndestul de catolici. Atâta despre Biserică ca instituţie
împământenită într-o ţară oarecare.
(Ibidem)

78
Toate popoarele care posed înaltă civilizaţiune
astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp
catolice
Cât despre catolicism ca instituţie universală,
nu putem tăgădui meritele lui într-adevăr estraordinare
pentru cultura omenească.
Pusă în faţa unor rase aspre, abia răsărite din
locuinţele lor primitive şi abia aruncate asupra
civilizaţiunii antice, pe care au călcat-o în picioare şi au
nimicit-o, Biserica era singurul punct luminos nu
numai pentru cultura în genere, dar chiar pentru liber-
tatea dezvoltării omeneşti.
Într-un timp de aservire generală, într-un timp
în care numai naşterea, deci numai descendenţa din
iluştrii luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce
nu avea fericirea de a fi ucis o sută de duşmani, oricât
era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în
cler. Şi, precum spiritul şi caracterul înving totdeauna
în lume puterea brutală, tot astfel micul David au
învins pân-în fine pe uriaşul Goliat al evului mediu cu
tot întunericul şi esclusivismul lui. Caracteristic şi
vrednic a se recunoaşte în favoarea catolicismului e
tendinţa de-a nu baza creşterea poporului pe idei
abstracte, cari să convingă capul, ci pe idei redate
intuitiv, care să îmblânzească inima, de aceea frumoa-
sele arte au fost cele mai puternice arme ale Bisericii.
Arhitectura, muzica, sculptura şi poezia au fost puse în
serviciul Bisericei pentru a da în această sferă curată,
neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului
omenesc, atât de bântuit sau de patimi, sau de golul lui
propriu, de urât. Aruncat din nevoie, în urât, din urât
în nevoie, stări imanente naturii noastre şi cari nu se
pot înlătura prin mâna de creier de care dispunem, arta
bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în
79
culmea perfecţii, muzica şi arhitectura în genul sublim,
au înălţat, prin mijloace lesne de înţeles pentru toţi,
sufletul omenesc, în decurs de sute de ani, peste nive-
lul vieţii de rând şi a nevoilor zilnice. Toate popoarele
cari o posed înalta civilizaţiune astăzi, dacă nu sunt, au
fost măcar mult timp catolice.
(lbidem)

Învăţământul popular şi cel înalt sunt creaţiuni ale

acestei Biserici
Despre învăţământ cată să notăm asemenea că
atât cel popular cât şi cel înalt sunt creaţiuni ale acestei
biserici. Cumcă prin învăţământ Biserica a urmărit şi
scopurile ei proprii e nu numai adevărat, dar şi foarte
natural. Nici n-am înţelege ca o instituţie să înfiinţeze
anume şcoli contra sa. Aceasta însă n-a împiedicat ca
spiritul pe care ea l-a crescut să se îndrepteze în
contră-i şi s-o renege.
E o istorie veche aceasta că orice formă nouă
de cultură e duşmana formei din care s-a născut, că
fiica e duşmana mumei, şi povestea biblică a lui Cain,
în formula ei nouă, de luptă pentru existenţă, are loc
tot aşa de mult la curenturi intelectuale ca şi la cele
materiale.
(lbidem)

80
Biserica a aflat totdeauna puteri noi şi proaspete
pentru a le opune negaţiunii întâmpinate de atâ-
tea ori în cale
Lupta e însă departe de a fi mântuită şi învingă-
torul momentan nu este totdeuna cel definitiv. Religia are
în favorul ei reforma gata şi pozitivă, pe când curentul
opus n-are nimic gata, nimic format încă. Încercările de
speculaţiune metafizică, cari culminează în ipoteze şi sunt
tot atât de deosebite ca şi scriitorii lor, sunt departe de a
constitui convingeri pozitive pentru milioane de oameni.
Prin lupte ca cea de astăzi, prin mai grele încă, a trecut
deja Biserica; ea a avut însă inteligenţa de a-şi muta
punctul de gravitaţie cam tot în ţările cari aveau mai mare
nevoie de ea, încât totdeuna a aflat puteri nouă şi
proaspete pentru a le opune negaţiunii pure pe care a
întâmpinat-o de atâtea ori în cale.
(Ibidem)

O Biserică unitară
Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea,
secularizarea s-a aplicat în toate ţările Apusului
european, faţă cu o Biserică cu mult mai puternică
decât cea grecească din Constantinopol, faţă cu o
Biserică, în sfârşit, care e unitară în privire ierarhică,
ceea ce Biserica orientală nu este. Unitatea Bisericei
răsăritene consistă în identitatea canoanelor şi a
credinţelor religioase, încolo nu există nici o legătură
între Bisericile autocefale. Dovada răsăritenii din
Austria, cei din Rusia etc. Din nenorocire, Biserica
constantinopolitană n-a avut nicicând un caracter
universal, ea a fost o restrânsă Biserică special greceas-
că şi e natural că, de vreme ce n-a căutat a-şi da o
81
importanţă umanitară, îngăduitoare, universală, nimeni
nici nu i-a dat-o. Papa de la Roma nu era un arhiereu
italian; patriarhul din Constantinopol însă nu-i nimic
alt decât un arhiereu grec.
Dacă deci secularizarea s-a îndeplinit în ţări
catolice, cu cât mai mult era şi naturală şi justă faţă cu
autorităţi ecleziastice străine şi poporului şi statului
nostru, autorităţi cari reprezentau o naţionalitate şi în
decadenţă şi antipatică popoarelor Peninsulei.
(„Timpul”, 3 mai 1880)

Bismarck silit a face concesiuni catolicilor

Scrisoarea prinţului de Bismarck cătră ambasa-
dorul german de la Viena în privinţa cestiunii catolice în
Germania şi pe care am publicat-o şi noi într-unul din
numerile trecute a produs o vie impresiune asupra
cercurilor catolice. Se ştie că printr-o încheiere a Consi-
liului de Miniştri ai Prusiei s-a cerut Parlamentului
libertatea pentru guvernul imperial de-a aplica într-un
sens mai blând legile din mai privitoare la Biserica
catolică. În privinţa încheierii ministeriale s-a făcut mult
zgomot; ea a dat loc la felurite interpretări cari tindeau a
arăta că prinţul de Bismarck, silit a face concesiuni
catolicilor, îşi ascundea înfrângerea cerând un vot ne-
categoric. Scrisoarea prinţului de Bismarck a risipit orice
îndoială în privinţa înţelesului concesiunilor ce guvernul
imperial este dispus a face în cestiunea catolică. Această
scrisoare însă, precum am spus, a produs asupra
Vaticanului o impresie foarte neplăcută. În adevăr o
depeşe din Roma ne comunică rezumatul apreţierilor
tăcute de foaia Vaticanului, „L’Osservatore Romano”,
asupra scrisorii cancelarului cătră prinţul de Reuss.
Constatând mai întâi că nu mai stă în uzurile diplomatice
82
a se publica prin gazete astfel de corespondenţe, foaia
catolică zice că: Vaticanul, în negoţierile ce s-au urmat, nu
s-a arătat niciodată în contrazicere cu ceea ce pusese
dintru început înainte şi astfel nu este răspunzător dacă,
mulţumită legilor din mai, relaţiunile dintre Berlin şi
Vatican s-au înveninat. Politica Curiei romane nu se
poate schimba: spada ei este crucea. Papa nu se amestecă
în cestiunile politice; să se plece spada dinaintea divinei
instituţii pontificale şi papa îşi va deschide imediat braţele
pentru împăcăciune.
(„Timpul”, 23 mai 1880)

Românii greco-catolici şi cei greco-orientali

Asemănarea în comunitatea bisericească între
un român greco-catolic şi unul greco-oriental e mai
mare decât între acest din urmă şi un muscal, un grec
sau un bulgar. Lucrul sună paradox, dar e departe de a
fi. Cu toate cele patru puncte, cu tot „ex patre filioque
procedit”, cu tot primatul recunoscut al papei, acelaşi
spirit de comunitate religioasă-naţională domneşte la
românii greco-catolici ca şi la cei greco-orientali.
(„Timpul”, 10 septembrie 1880)

Tablourile din Roma şi Florenţa, chiar şi cele

adânc religioase, sunt reproducerea omului în
cele mai nobile forme ale existenţei lui
Răul ce se naşte din lipsa fabricaţiunii acestor
obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii
de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte
precum le face un Rafael, un Correggio, un Murillo ar
goni lesne şi caricaturile orientale şi cele moscovite.
Din nenorocire însă chipurile de sfinţi în biserica
83
orientală sunt făcute după un tipar anumit, încât toţi
mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fiziognomii
tradiţionale. Sfântul Nicolae are aceeaşi barbă şi aceeaşi
chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri
artistul nu are voie să le schimbe şi pe când tablourile
din Roma şi Florenţa, chiar cele adânc religioase, sunt
reproducerea omului în cele mai nobile forme ale
existenţei lui, icoanele orientale rămân reproducerea
unor mumii şi schelete, cari au mult asemănare cu
chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile
străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră.
(Iconarii d-lui Beldiman, în „România liberă”, 13
noiembrie 1888)

Artele au găsit o încurajare spornică

Din nefericire formalismul şi persistarea
staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice sunt cu
mult mai răspândite în Biserica orientală, decât în aceea a
Occidentului. Acolo artele au găsit o încuragiare spornică;
penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica
unui Palestrina au fost în serviciul Bisericii; acolo arta
oratorică şi-a avut eroii ei şi dacă vom judeca bine, vom
vedea că chiar cultura universitară superioară se datoreşte,
cel puţin în începuturile ei, Bisericii. Se poate ca rolul ei
să fi trecut în zilele noastre, în care nu mai avem idealuri
şi când arta însăşi a devenit un instrument al utilita-
rismului. Dar dacă acel rol a trecut, el a fost realizat
măcar prin epoce de glorie artistică şi ştiinţifică, pe când
Biserica orientală a vegetat într-un formalism gol şi sterp.
Acesta e răul specific şi istoric oarecum care
face cu putinţă propagarea sluţeniilor moscovite la noi,
şi acesta trebuie combătut.
(Ibidem)
84
IV. FRÂNTURI DIN
MANUSCRISE

85
86
Rugăciune şi necesitate
De altfel, în fiecare rugăciune e un fel de
formulare temporară a mizeriei acestei lumi şi o
încercare de ocolire a necesităţii cauzale... Doamne,
arată că nu e posibil să..., Doamne, fă imposibilul
posibil – Doamne, îndreaptă şi fă să înceteze imperiul
ocupat de cauzalitatea necesară ş.a.m.d. in infinitum.

Traduceri, aforisme, cugetări

Dumnezeu e puterea care lucrează linie dreaptă
–Tatăl; o altă putere egală, dar în direcţie crucişă i se
opune – Fiul. Rezultanta: paralelogramul de puteri,
Sfântul Duh.

Nebuloase: Un singur individ mecanic. Acţiune.

Tatăl
Sistem: Două individe mecanice – acţiune =
reacţiune, Fiul.
Rezultanta: Sfântul Duh = organismul.
Duhul Sfânt purcede ca rezultanta din Tatăl şi din
Fiul.

Crucea şi moara de vânt...

Crucea şi moara de vânt. Moara de vânt nu e
decât o cruce pe care o mişcă vântul.

Crucea bizantină
Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă, mic
reprezentant al universului.

87
Dumnezeu şi Adevărul...
Dumnezeu şi adevărul sunt identici.

Sfârşitul lumii...
Sfârşitul lumii după legendele sârbeşti. Când va
înceta patrum potestas (idee tracică).

Nimic fără ştirea Domnului

Nu se mişcă un fir de păr din capul vostru fără
ştirea Domnului.

Metaniile...
Mişcare cu degetele de urât.

Adevărul curat
Cum Dumnezeu ţinea strâns în dreapta sa tot
adevărul, iar în stânga doar imboldul pururi viu spre
adevăr, deşi cu adaosul de a greşi mereu şi veşnic, şi-mi
zise: Alege! – eu cu modestie la stânga sa spusei:
„Acesta, Părinte! Adevărul curat e, totuşi, numai
pentru tine.”

Lessing

88
BANUL - DIAVOLUL
Cel mai strălucitor dintre fluxurile timpului
nostru orientat în sens material rămâne totuşi banul.
Iar strângerea lui masivă şi cât mai fără trudă cu
putinţă îl reprezintă pe diavol, apărut tocmai în aceste
vremi în locul celui biblic, detronat. Cât de lipsită de
sens e tăgăduirea lui! Diavolul trăieşte în sfera realului
şi acţionează-n lumea toată ca stihie [Element] al
negării: patimile şi poftele senzuale din inima omului
sunt demonii activi care se îngrijesc zelos şi se
străduiesc ca diavolul şi faptele drăceşti să nu înceteze
vreodată. Iar liber-cugetătorul materialist cel mai cras,
care persiflează cu zâmbet superior vechea credinţă
biblică declarând că nu crede nici în iad nici în satana,
îl poartă probabil în sânu-i pe cel mai rău diavol, care,
atunci când el râde dispreţuitor, îi [şi] pune, batjoco-
ritor, o piedică înţeleptului bărbat.

89
ESCELENŢA SA DR. IOAN VANCEA...1
Escelenţa sa dr. Ioan Vancea, părintele metro-
polit din Blaş, de curând a dat dovadă de generosul său
zel filantropic. Anume la 21 c. a făcut consistoriul din
Blaş o fondaţiune în suma de 32.000 fl., cu următoarea
dispoziţiune:
- A treia parte din interese să se întrebuinţeze
pentru îmbunătăţirea lefei profesorilor mai rău
dotaţi, dându-se fiecăruia câte un ajutor de 50 fl.
- A treia parte pentru ajutorarea preoţilor mai
săraci, fiecăruia câte 50 fş., şi
- A treia parte să se adaugă capitalului.
Aducem omagele noastre înalt Preasfinţiei Sale
pentru acest act filantropic naţional şi-i dorim să se
poată bucura mulţi ani de roadele darurilor sale.
„Familia”, din care extragem această notiţă,
serbează acest fapt nobil prin publicarea portretului
Escelenţei Sale în numărul său din urmă.

[15 decembrie 1876]

1 Publicat în „Curierul de Iaşi”, IX; nr. 136, 15

decembrie 1876, p. 3 (Noutăţi).
90
NOUA ROMĂ2
A se convinge turcii că Imperiul trebuie
restaurat, prin introducerea limbilor naţionale în
Biserică şi prin trezirea patriotismului local, escitat şi în
contra ruşilor, şi în contra austriacilor. Grecii trebuie
eliminaţi cu totul din guvernarea bisericei române şi
substituiţi prin arabi în Orient, prin români în Europa.
O dată un român patriarh, el va numi români episcopi
în ţinuturile locuite de ei, albaneji episcopi unde ţările
sunt locuite de albaneji.
Datoria publică turcească, acoperită în Anglia
prin subscripţiuni benevole. Convins poporul englez
că turcii trebuiesc economiceşte emancipaţi. Datoria publică
o dată plătită, se va institui un Reichrechnunghof care
va ţine pururea în cumpănă echilibrul bugetar.
Patriarhii or înfiinţa la Constantinopol o Aca-
demie de limbi orientale. Gaster româneşte. Se vor
prevedea pentru turci ştiinţele necesare şi pentru
celelalte naţionalităţi asemenea.
Liceu septilingv. Limba română şi greacă şi cea
bulgară obligatorii. Funcţionarii obligaţi a şti toate
limbile judeţului pe care îl administrează. La mănăstire
română, la Ierusalim strană română.

2 Sub acest titlul sunt publicate o serie de 6 însemnări

făcute de Eminescu şi păstrate în manuscrisul nr. 2263.
91
92
 Bibliografie

1. Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti,

Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1998.
2. Nicolae Manolescu, Poezia ca rugăciune, în
„România
literară”, nr. 35/ 1998, p. 1.
3. Virgil Motru Ţigănuş, Lumină lină (Istoria
poeziei religioase româneşti), Discursul religios metaforic în
poezia română, Galaţi, 2000.
4. Antonie Sparava, Rugăciunea poeţilor, în „Vatra”,
an XXIX, 2002, nr. 7 (iulie), p. 94-96.
5. ***, Universul religios al lui Eminescu, Antologie
de lector univ. dr. Gheorghe Anghelescu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
6. I. M. Raşcu, Eminescu şi catolicismul, Bucureşti,
1935.
7. Mihai Eminescu, Ortodoxia, O antologie de
Fabian Anton, Cuvânt înainte de ÎPS Nicolae Cornea-
nu, Mitropolitul Banatului, Eikon, 2003.
8. Mihai Eminescu, Pagini despre catolicism, Editura
„Familia Luminii”, Cluj-Napoca, 1992.
9. Virgil Medan, Catolicismul în viziunea lui
Eminescu, în „Viaţa creştină”, I, nr. 4, martie 1990, p. 4.
10. Pr. Alexandru Mircea, Eminescu şi problemele
religioase ale timpului său, în „Viaţa creştină”, II, nr. 8,
aprilie, 1991, p. 3.
11. Achim Mihu, Eminescu şi catolicismul, în „Tri-
buna”,
serie nouă, An V, 1993, nr. 4, p.12.
12. Doru Scărlătescu, Eminescu şi religia, Editura
„Timpul”, Iaşi, 2001.

93
 13. Ion Buzaşi, Eminescu – poet religios, în
„Familia”, Anul XXXVI, 1999, nr. 6, p. 4-18.
14. Gavril Scridon, Eminescu şi catolicismul, în
„Viaţa creştină”, An III, nr.4, martie, 1992, p.1-3.
15. Ion Mircea, Eminescu, ateu?, în „Tribuna
învăţământului”, An LI, 2000, nr. 559 (9-15 oct.), p. 1-
2.
16. Miron Scrobete, Sacralitate în poezia eminesciană,
în
„Cetatea culturală”, An VI, 2003, nr. 1 (53),
ianuarie, p. 1-11.
17. I. Negoiţescu, Mai aproape de îngeri (postfaţă la
antologia de traduceri din lirica religioasă cu acest titlu,
2003, – reprodusă în „Adevărul literar şi artistic”, An
XII, 2003, nr. 660 (1 aprilie), p. 8.
18. Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii
române, Ediţie revăzută şi adăugită, Institutul European,
Iaşi, 1997 (cap. Despre reverberaţiile sacrului), p. 91-95.
19. Bartolomeu Anania, Arhiepsicop al Vadului,
Feleacului şi Clujului, Poezia română modernă. Mari poeţi
de inspiraţie creştină, „Studii teologice”, Revista
Facultăţilor de Teologie din Patriarhia Română, Seria a
II-a, Anul XLVI, Nr. 1-3, ianuarie-iunie 1994, p. 2-6.
20. Valeriu Anania, Ipostaze lirice eminesciene, în
„Telegraful român”, Anul 137, 1989, nr. 21-22 şi 23-24.
21. Maria Daniela Pănăzan, La început fost-a
Iubirea. Meditaţii asupra poeziei religioase româneşti, Diser-
taţie de Masterat, Alba Iulia, 2006 (manuscris).

94
II. ANTOLOGII

1. Pan M. Vizirescu, Poezia religioasă românească,

Cluj, 1943.
2. Pr. loan Georgescu, Poeţi în rugăciune, Oradea,
1943.
3. Mihai Eminescu, Învierea. Poezii alese, Intro-
ducere de Aurelia Ciudin, Casa Editorială „Demiurg”,
Iaşi, 1998.
4. Prof. Silvestru Bratcă, Prof. George Şovu, De
românească învăţătură, Antologie de literatură populară şi
cultă cu conţinut religios, destinată elevilor şi părinţilor,
Editura Recif, Bucureşti, 1992.
5. ***, Duh Sfânt asupra versului, O antologie a
poeziei creştine româneşti, Casa de Editură Realitatea,
editor Corneliu Leu, Bucureşti, 1991.
6. Zoe Duna, Poezia religioasă românească, Alba
Iulia, 1995.
7. ***, Poezia română religioasă I. De la Dosoftei la
Nichifor Crainic, Antologie de texte alese, cuvânt înainte
şi note bibliografice de Florentin Popescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1999 (colecţia B.P.T.).
8. ***, Duh şi slavă. Antologie de poezie creştină,
Ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache,
Postfaţă de Petru Ursache, Junimea, [Iaşi], 2002.
9. Ion Buzaşi, Poezia religioasă românească, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2004.
10. ***, Dor de lumină, Poezie pentru toate
vârstele (Poezie religioasă, Poeţi din Maramureş,
Călătorie prin Galaxie), Editura Ariadna S.R.L., Baia
Mare, 1997.
11. Mircea Ciobanu, Poeziile creştinilor români,
Antologie, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1994.
95
 12. ***, 1700 de ani de poezie religioasă, Antologie,
postfaţă, note bibliografice de Mircea Croitoru,
Editura Ager, Bucureşti, 2003.
13. Petru Rezuş, Mihai Eminescu, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1983.
14. Mihai Cimpoi, Spre un nou Eminescu, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1995.
15. Mihai Cimpoi, Eu e Dumnezeu, în „România
literară”, nr. 24 (23 iunie) 1991, p. 3.
16. Aug. Z. N. Pop, Eminescu şi biserica străbună, în
„Biserica Ortodoxă Română”, 1979, nr. 5-6 (mai-iunie).
17. Pr. Prof. Mihai Bulacu, Lumina Evanghelică în
opera lui Eminescu, ibid.
18. Al. Săndulescu, Eminescu şi deformările conjun-
cturale, în „Contemporanul”, nr. 2 (12 ian.), 1990, p. 3.
19. Ionel Necula, Ateismul eminescian. O ipostază
contrafăcută, ibid.
20. Idem, Eminescu şi cugetarea sacră, în „Viaţa
Românească”, nr. l (ian.), 1997.
21. Păr. Constantin Galeriu, Corpul Mântuitorului
Iisus Hristos în gândirea lui Eminescu, în „Studii teologice”
XLIII, 1991, nr. 1 (ian.-febr.), p. 47-50.
22. George Muntean, Viziunea eminesciană asupra
creştinismului, în „Luceafărul”, 1993, nr. 7.
23. Adolf Crivăţ – Vasile, Eminescu şi creştinismul,
în „România literară”, 1996, nr. 3, p. 16-17.
24. Virgil Nemoianu, Înţelepciunea calmă, Sapienţia,
Iaşi, 2002, p. 101.

96
 Cuprins

Prefaţă ................................................................................. 4

I. POEZII ........................................................................ 29
COLINDE, COLINDE! ............................................... 31
COLINDE, COLINDE! ............................................... 32
ÎNVIEREA ...................................................................... 33
ÎNVIEREA ...................................................................... 35
RUGĂCIUNE................................................................. 36
RUGĂCIUNE................................................................. 37
REVARS ASUPRA MEA... .......................................... 38
RĂSAI ASUPRA MEA.................................................. 39
DUMNEZEU ŞI OM .................................................... 40
MELANCOLIE .............................................................. 43
CHRIST............................................................................ 45
PREOT ŞI FILOSOF .................................................... 47
SE BATE MIEZUL NOPŢII ... .................................. 49
CU MÂNE ZILELE-ŢI ADAOGI............................. 49
SOMNOROASE PĂSĂRELE... .................................. 51

II. Articole ........................................................................ 53

ÎNVIEREA ...................................................................... 55
[DESPRE CULTURĂ ŞI ARTĂ RELIGIOASĂ] .... 59
Biserica în cultura românească ...................................... 61
PAŞTELE ........................................................................ 62

III. PAGINI DESPRE CATOLICISM ...................... 69

IV. FRÂNTURI DIN MANUSCRISE ....................... 85

Bibliografie ....................................................................... 93
97
98