UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

REFERAT LA DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Student: Nedelcu Mihai

Anul II, Specializarea: Drept - ID

ADOPTAREA DECIZIILOR LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE/ RELAȚIA DINTRE
CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ŞI INSTANTELE NAȚIONALE.
PROCEDURA TRIMITERII PRELIMINARE
ADOPTAREA DECIZIILOR LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE/ RELAȚIA DINTRE
CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ŞI INSTANTELE NAȚIONALE.
PROCEDURA TRIMITERII PRELIMINARE

Comisia Europeană (“Comisia”) este o instituţie independentă din punct de vedere

politic, care reprezintă şi apără interesele generale ale Uniunii Europene (UE). Dreptul său
efectiv şi exclusiv de iniţiativă legislativă îi conferă caracterul de motor al integrării UE. Comisia
pregăteşte şi apoi implementează instrumentele legislative adoptate de Consiliul de Miniştri şi de
Parlamentul European cu privire la politicile Comunităţii Europene.
De asemenea, Comisia are competenţe de implementare, management şi control – în acest sens
ea reprezentând „administraţia publică” a Uniunii Europene. Aceasta este responsabilă pentru
planificarea şi implementarea politicilor comune, executarea bugetului şi administrarea
programelor Comunităţii Europene.
Comisia este numită de către Consiliul European pe o perioadă de cinci ani, hotărând cu
majoritate calificată cu acordul statelor membre. Aceasta se supune unui vot de numire din
partea Parlamentului European, în faţa căruia răspunde. Comisarii sunt asistaţi de o administraţie
alcătuită din Direcţii Generale şi departamente specializate al căror personal îşi desfăşoară
activitatea mai ales la Bruxelles şi la Luxembourg.
În calitate de aşa-numit „gardian al tratatelor”, Comisia mai asigură şi aplicarea corectă a
legislaţiei UE, inclusiv introducerea de acţiuni la Curtea Europeană de Justiţie îndreptate
împotriva statelor membre, atunci când este cazul. De asemenea, Comisia transmite frecvent
observaţii privind aspecte de fond sau procedurale în cadrul acţiunilor pentru pronunţarea unei
hotărâri preliminare.
Deciziile au caracter obligatoriu în toate elementele lor asupra celor cărora li se
adresează1.
Deciziile se vor adresa întotdeauna anumitor persoane şi reprezintă, astfel, acte cu
caracter individual, adică nu au un caracter general de aplicare, consecinţa fiind aceea că
deciziile sunt instrumente normative adecvate pentru actele instituţiilor UE, cum ar fi Comisia

1
Art. 249 al Tratatului CE
Europeană atunci când îşi exercită autoritatea în domenii precum anchetele din dreptul
concurenţei.
Deciziile-cadru2 reprezintă instrumente de cooperare poliţienească şi judiciară în materie
penală, în scopul armonizării reglementărilor statelor member.3
Deciziile-cadru sunt obligatorii pentru statele membre din punctul de vedere al
rezultatului ce trebuie obţinut, însă lasă autorităţilor naţionale posibilitatea de selectare a formei
şi a mijloacelor de aplicare. Din acest punct de vedere, deciziile-cadru se aseamănă cu directivele
adoptate conform Articolului 249 al Tratatului CE.
Validitatea deciziilor-cadru (şi a deciziilor privind cooperarea judiciară şi poliţienească în
materie penală) poate fi analizată de Curtea Europeană de Justiţie conform procedurii hotărârilor
preliminare, la iniţiativa unei instanţe naţionale ce adresează întrebări preliminare cu privire la
validitatea unui astfel de act4.
RELAŢIA DINTRE LEGISLAŢIA UE ŞI CEA NAŢIONALĂ
EFECTUL DIRECT
Aşa-numitul concept de „efect direct” reprezintă capacitatea unei reglementări UE de a
conferi persoanelor de drept privat drepturi a căror protecţie poate fi de acordată de către
instanţele naţionale ale statelor membre. Trebuie subliniat că norma juridică este cea de natură a
avea „efect direct”, iar nu instrumentul juridic care consacră o astfel de normă (directiva,
regulamentul). Astfel, este posibil ca o directivă, de exemplu, să cuprindă anumite prevederi cu
„efect direct”, iar alte prevederi ale aceleiaşi directive să nu aibă „efect direct”.
Stabilirea capacităţii unei norme juridice cuprinse în tratate, directive sau regulamente de
a avea „efect direct” reprezintă o chestiune de interpretare a prevederii respective şi este, în cele
din urmă, o chestiune asupra căreia va hotărî Curtea Europeană de Justiţie, mai ales prin
procedura hotărârilor preliminare.
Prevederile tratatelor, directivelor, regulamentelor, deciziilor (şi ale acordurilor
internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană) pot cuprinde norme cu „efect direct”. Totuşi,
trebuie subliniat faptul că deciziile-cadru nu au efect direct5.

2
Prin Tratatul de Lisabona, decizia cadru este abrogată ca instrument normativ
comunitar, urmând ca domeniile sale să fie reglementate prin regulament sau directivă.
3
Art. 34(2)(b) al Tratatului UE.
4
Art. 35(1)(2)(3) al Tratatului UE.
5
Art. 34(2)(b) al Tratatului UE.
 Efectul direct nu este prevăzut în mod explicit în niciunul dintre Tratatele CE, însă a fost
consacrat de Curtea de Justiţie în cauza “Van Gend en Loos”6 în cadrul căreia Curtea a decis că
obligaţiile impuse statelor membre prin intermediul tratatelor pot fi invocate de persoane, sub
formă de drepturi individuale, în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, Curtea a stabilit în alte
cauze că „efectul direct” al unei prevederi din cadrul unui tratat poate opera nu doar între
persoanele de drept privat şi autorităţile statului, adică aşa-numitul „efect vertical”, ci şi între
persoanele de drept privat, adică aşa-numitul „efect orizontal”.
În ceea ce priveşte directivele, aşa cum a fost arătat mai sus, pentru a-şi produce efectele
în cadrul ordinii juridice naţionale a unui stat membru, acestea au nevoie de reglementări
naţionale pentru implementare. Astfel, drepturile pe care o persoană de drept privat le poate
invoca îşi au originea în legislaţia naţională de implementare şi nu în directiva în sine.
Totuşi, problema „efectului direct” al directivelor a fost abordată şi soluţionată de către
Curtea Europeană de Justiţie. Întrebarea dacă persoanele de drept privat pot sau nu să invoce
prevederi ale directivelor, în absenţa măsurilor naţionale de implementare sau cazurile când o
astfel de implementare la nivel naţional este incorectă sau incompletă a fost soluţionată de Curtea
Europeană de Justiţie în cauza “Van Duyn”7, în care a hotărât că persoanele de drept privat pot
invoca principiul „efectului direct” (vertical) al directivelor. Ulterior, Curtea a mai hotărât că,
dacă perioada de timp acordată implementării directivei nu a expirat, aceasta nu poate avea efect
direct8. Chestiunea „efectului direct” orizontal al directivelor, respectiv dacă o persoană de drept
privat poate invoca o directivă împotriva altei persoane, a fost stabilită de Curte în cauza
“Marshall”9, în care a hotărât că o directivă nu poate impune singură obligaţii unei persoane şi,
deci, prevederea unei directive nu poate fi invocată ca atare împotriva unei persoane. Astfel, în
prezent directivele au doar „efect direct vertical”, adică împotriva statului şi entităţilor controlate
direct sau indirect de către stat, care în sine reprezintă un concept larg interpretat de Curte10.

6
Cauza 26/62 Van Gend en Loos -v- Nederlandse Administratie der
Belastingen, 1963 ECR-I.
7
Van Duyn -v- Ministerul de Interne, Cauza 41/74, 1974 ECR 1337
8
Pubblico Ministero -v- Ratti, Cauza 148/78, 1979, ECR 1629
9
Marshall-v- Southampton şi South-West Hampshire Area Health Authority II, Cauza 152/84, 1986 ECR 723
10
Politi -v- Italia, Cauza 43/71, 1971 ECR 1039
 Curtea de Justiţie a hotărât că, prin natura lor şi dată fiind funcţia pe care o îndeplinesc în
sistemul izvoarelor dreptului UE, prevederile unui regulament pot avea „efect direct” şi, astfel,
sunt capabile de a crea drepturi individuale ce trebuie protejate de instanţele naţionale. Însă nu
orice prevedere a unui regulament poate avea efect direct.
În anumite circumstanţe, prevederile unei decizii pot avea şi „efect direct” în sensul că o
persoană le poate invoca în cadrul unui litigiu cu o autoritate publică. Curtea de Justiţie a decis
că „mai ales în cazurile când, de exemplu, prin intermediul unei decizii, autorităţile Comunităţii
[Europene] au impus o obligaţie asupra unui stat membru sau asupra tuturor statelor membre de
a acţiona într-o anumită manieră, eficacitatea unei astfel de măsuri ar putea fi diminuată dacă
cetăţenii unui stat nu o pot invoca în instanţă iar instanţele naţionale nu o pot lua în considerare
ca parte a legislaţiei Comunităţii [Europene].“11
SUPREMAŢIA
Tratatul CE nu conţine nicio prevedere expresă privind rezolvarea situaţiei în cazul unui
posibil conflict între legislaţia UE şi legislaţia unui stat membru. Trebuie subliniat însă faptul că
art. 10 al Tratatului CE prevede obligaţia generală a statelor membre de a “[…] asigura
îndeplinirea obligaţiilor generate de prezentul tratat” pentru a “facilita îndeplinirea sarcinilor
Comunităţii” şi de a “se abţine de la orice măsură ce ar putea pune în pericol atingerea
obiectivelor acestui tratat.”
Astfel, a intrat în sarcina Curţii de Justiţie să se pronunţe cu privire la chestiunea
priorităţii legislaţiei UE. Cauza “Costa / Enel”12 este cea mai importantă sub acest aspect.
În această cauză, dl. Costa, în contextul refuzului de a plăti o factură la electricitate,
susţinea că legislaţia italiană care naţionaliza industria electricităţii a încălcat atât Constituţia
Italiei cât şi diverse prevederi ale Tratatului CE. Curtea Constituţională a Italiei a decis că în
ordinea juridică internă a Italiei, Tratatul CE avea statut de act normativ naţional dat fiind faptul
că fusese ratificat prin majoritate parlamentară simplă şi, deci, conform legislaţiei italiene, orice
act normativ ulterior avea prioritate faţă de Tratatul CE. Ulterior, cauza a fost trimisă Curţii
Europene de Justiţie, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

11
Grad -v- Finanzamt Traunstein, Cauza 9-70, 1970, ECR 825
12
Cauza 6/64 Flaminio Costa -v- Ente Nazionale per l Energia Eleettrica, 1964, ECR 585
 Curtea de Justiţie a respins aceste argumente ale Curţii Constituţionale italiene arătând că
legislaţia derivată din Tratatul CE are prioritate faţă de prevederile legale interne, deoarece
transferul de competenţe de la statele membre către CE/UE comportă o limitare permanentă a
drepturilor suverane ale acestora.
Mai mult, Curtea a mai arătat că prioritatea legislaţiei UE este confirmată de (ceea ce
acum reprezintă) articolul 249 al Tratatului CE, conform căruia un regulament este obligatoriu şi
are aplicabilitate directă în toate statele membre, şi că această prevedere, care nu se supune
niciunei rezerve, ar fi lipsită de sens dacă un stat i-ar putea anula în mod unilateral efectele prin
intermediul unei măsuri legislative care să prevaleze asupra legislaţiei UE.
Prioritatea legislaţiei UE asupra dreptului constituţional a fost ulterior stabilită de Curtea
de Justiţie în altă cauză importantă, şi anume în cauza “Internationale Handelsgesellschaft”13.
În această cauză, o societate germană de import-export obţinuse certificatul de export
pentru o cantitate de 20.000 de tone de făină de porumb, certificat a cărui valabilitate a expirat la
31 decembrie 1967. Un regulament CE instituise un sistem conform căruia certificatul putea fi
obţinut prin constituirea unei garanţii ce putea fi confiscată dacă produsele respective nu erau
exportate în perioada de timp stabilită. O parte din garanţia constituită de societatea germană a
fost confiscată în momentul expirării certificatului întrucât nu toată făina de porumb fusese
exportată. Societatea germană a introdus acţiune la o instanţă administrativă germană solicitând
restituirea sumei şi contestând validitatea sistemului de garantare. Instanţa germană a considerat
că sistemul de garantare este contrar legii constituţionale germane. Cauza a fost apoi trimisă
Curţii de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Curtea Europeană de Justiţie a arătat că doctrina priorităţii legislaţiei UE prevala, iar
validitatea unei reglementări CE şi efectele acesteia în interiorul unui stat membru nu pot fi
afectate de susţineri conform cărora acestea încalcă fie drepturile fundamentale, aşa cum sunt
acestea formulate de constituţia unui stat membru, fie principiile unei structuri constituţionale
naţionale.
Pentru a diminua orice potenţiale temeri legate de posibilitatea ca legislaţia UE să aibă
prioritate faţă de drepturile şi valorile fundamentale stabilite în constituţiile statelor membre,
Curtea Europeană de Justiţie a mai arătat că respectarea drepturilor fundamentale face parte

13
Cauza 11/70, Internationale Handelsgesellschaft mbH -v- Einfuhr und Voratsstelle für Getreide und Futtermittel,
1970 ECR 1125
integrantă din principiile generale ale dreptului, protejate de Curtea Europeană de Justiţie şi că,
deşi aceste drepturi sunt inspirate de tradiţiile constituţionale ale statelor membre, protecţia
acestor drepturi trebuie asigurată în cadrul structurii şi al obiectivelor UE.
Ulterior, Curtea de Justiţie a soluţionat chestiunea legată de ceea ce trebuie să facă o
instanţă naţională atunci când se confruntă cu situaţia în care o dispoziţie comunitară pare să
contrazică o dispoziţie naţională. Din acest punct de vedere, Curtea a arătat fără echivoc faptul că
orice instanţă naţională a unui stat membru trebuie să aplice dispoziţia comunitară în toate
elementele sale şi să protejeze drepturile conferite persoanelor de drept privat de către dispoziţia
comunitară. În consecinţă, instanţa naţională nu va aplica dispoziţia naţională atunci când aceasta
este în conflict cu dispoziţia comunitară.14
Declaraţia 17 - Declaraţia cu privire la supremaţie
Tratatul de la Lisabona
Prin această declaraţie se subliniază importanţa jurisprudenţei CJCE. „În conformitate cu
jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de
Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile
prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.
În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum
figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final.
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un
principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii
specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe
consacrate [hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL], supremaţia nu era
menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi
inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în
vigoare a Curţii de Justiţie.”

Cauza 106/77 Amministrazione delle finanze Stato -v- Simmenthal Spa (II), 1978, ECR 629, şi Cauza C-213/89,
14

Regina -v- Secretarul de Stat al Transporturilor, ex.p. Factortame Ltd (Factortame 1), 1990, ECR I-2433
 RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU ÎNCĂLCAREA LEGISLAŢIEI UE

Curtea Europeană de Justiţie a hotărât că, în conformitate cu Tratatul CE, este inerent ca
statul membru care produce prejudicii ori daune persoanelor de drept privat prin încălcarea
legislaţiei comunitare să fie răspunzător pentru prejudiciile provocate şi să-i despăgubescă pe
aceştia pentru daunele suferite.
În importanta cauză, cunoscută sub numele de “Francovich”, o societate italiană a intrat
în insolvenţă, având datorii salariale semnificative faţă de angajaţii săi. Conform dreptului
comunitar derivat (unei directive), protecţia angajaţilor în astfel de situaţii era asigurată, stabilind
în sarcina statelor membre obligaţia de a stabili instituţii de garanţie capabile să asigure plata
sumelor solicitate şi neachitate ale angajaţilor. Totuşi, această legislaţie nu fusese implementată
în Italia şi, într-adevăr, Curtea Europeană de Justiţie se pronunţase deja într-o cauză precedentă
înaintată de Comisia Europeană împotriva Italiei, arătând că, prin neimplementarea acestei
legislaţii, Italia nu îşi îndeplinise obligaţiile conform Tratatului CE15.
Muncitorii italieni au promovat acţiunea direct împotriva statului italian, cerând
compensaţii pentru venitul pierdut de aceştia, iar instanţa din Italia a solicitat Curţii Europene de
Justiţie să se pronunţe printr-o hotărâre preliminară.
În hotărârea sa, Curtea Europeană de Justiţie a constatat mai întâi că dreptul comunitar
derivat în cauză nu putea avea efect direct deoarece, cu toate că era suficient de precis, aplicarea
sa depindea totuşi de înfiinţarea de către statele membre a instituţiilor menite să asigure
garanţiile necesare, menţionate anterior.
Totuşi, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că, atât pentru a asigura eficacitatea deplină
a legislaţiei comunitare, cât şi în baza responsabilităţii statelor membre, prevăzută de articolul 10
al Tratatului CE, de a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratatul CE, obligaţia
statelor membre de a repara pierderile şi prejudiciile cauzate de persoane de drept privat prin
încălcarea legislaţiei comunitare este un principiu al legislaţiei comunitare, în baza căruia fiecare
stat membru poate fi făcut răspunzător.

15
Comisia -v- Italia, Cauza 22/87, 1989, ECR 143
 Pentru angajarea acestei răspunderi, în cazul în care un stat membru nu a transpus o
directivă în legislaţia naţională, trebuie îndeplinite trei condiţii, anume: mai întâi, rezultatul
prevăzut de directivă să presupună garantarea drepturilor persoanelor; în al doilea rând, cuprinsul
acestor drepturi trebuie identificat clar din formularea directivei; în al treilea rând, trebuie să
existe o legătură cauzală între neîndeplinirea de către statul membru a obligaţiilor ce-i revin şi
pagubele suferite de persoanele afectate.
Într-o serie de cauze ulterioare, Curtea de Justiţie a perfecţionat conceptul răspunderii
statale, întemeiate mai ales pe principiile în baza cărora UE ar putea fi făcută răspunzătoare
pentru actele legislative în baza Art. 288 al Tratatului CE, şi a hotărât că legislaţia comunitară
conferă dreptul la despăgubiri dacă sunt îndeplinite trei condiţii: prima, legislaţia încălcată
trebuie să confere drepturi persoanelor de drept privat; în al doilea rând, încălcarea trebuie să fie
suficient de gravă; şi în al treilea rând, trebuie să existe o legătură cauzală directă între încălcarea
obligaţiei statului şi daunele suportate de partea păgubită16. Mai mult, Curtea a mai oferit
îndrumare referitoare la modul de calificare a gravităţii încălcărilor dreptului comunitar.17

ROLUL ŞI RESPONSABILITATEA INSŢANTELOR NAŢIONALE

Deşi principiile de „efect direct”, „supremaţie” şi „răspundere statală” menţionate

anterior au fost dezvoltate de Curtea de Justiţie, este evident că instanţele naţionale ale statului
membru au responsabilitatea principală de asigurare a aplicării eficace a legislaţiei UE în cadrul
sistemelor juridice naţionale. Curtea de Justiţie a arătat că:
“Elaborarea ordinii juridice a Comunităţii [Europene] a fost, în mare măsură, rezultatul
dialogului susţinut de instanţele naţionale şi Curtea [Europeană] de Justiţie, prin intermediul
procedurii de trimitere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Prin intermediul acestei
cooperări au fost identificate caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice a Comunităţii
[Europene], în special caracterul său prioritar asupra legislaţiilor statelor membre, efectul direct
al anumitor prevederi şi dreptul persoanelor de a obţine măsuri reparatorii atunci când le sunt

16
Cauzele conexate C-46/93 þi C-48/93, Brasseries de Pêcheur S.A -v- Germania şi Regina -v- Secretarul de Stat al
Transporturilor, ex. p. Factortame Ltd, 1996, ECR I-1029
17
Cauza C-5/94, 1996, ECR I-2553 şi Cauza C-392/93, Regina -v- Trezoreria M.S., ex.p. British
Telecommunications Plc, 1996, ECR I-1631
încălcate drepturile printr-o încălcare a legislaţiei Comunităţii [Europene], de care este
răspunzător un stat membru“.18
În plus, instanţele (în sensul larg al termenului, consacrat de către CJCE) din statele
membre, cum ar fi autorităţile naţionale administrative, responsabile pentru aplicarea obişnuită a
reglementărilor legislaţiei UE, de exemplu o autoritate naţională de achiziţii publice, au de
asemenea obligaţia generală de a coopera, conform Art. 10 din Tratatul CE, la care se face
referire mai sus.
În ceea ce priveşte rolul instanţelor naţionale ale statelor membre de soluţionare a
litigiilor dintre părţi ori de reexaminare a actelor administrative ale altor autorităţi naţionale,
acesta include asigurarea că legislaţia comunitară nu este încălcată, conducând astfel la
funcţionarea efectivă a legislaţiei UE.
Curtea de Justiţie a hotărât că, dacă printr-o decizie a unei autorităţi naţionale nu se
permite exercitarea unui drept întemeiat în baza legislaţiei UE, trebuie să existe posibilitatea unei
acţiuni în cadrul sistemului judiciar naţional împotriva acestei decizii şi, mai mult, că decizia
trebuie însoţită de o motivare suficientă, pentru a oferi instanţei naţionale posibilitatea de a-şi
îndeplini rolul pe care îl are.19
În plus, chiar dacă în cadrul unei acţiuni în faţa instanţei naţionale părţile nu îşi
întemeiază cererea pe prevederi din dreptul comunitar,instanţa naţională are obligaţia de a aplica
normele comunitare din oficiu, atunci când acestea sunt relevante pentru soluţionarea cauzei.20
În concluzie, instanţele naţionale ale statelor membre au anumite îndatoriri specifice cu
privire la aplicarea legislaţiei UE. În primul rând, trebuie să lase deoparte reglementările
contradictorii ale legislaţiei naţionale precum şi reglementările procedurale naţionale care ar face
imposibilă sau care ar îngreuna excesiv apărarea drepturilor întemeiate în baza legislaţiei UE.
Aceasta s-ar putea răsfrânge asupra măsurilor provizorii pentru protejarea drepturilor putative
conforme cu legislaţia UE, în timp ce existenţa sau domeniul de aplicare ale acestora sunt
verificate prin intermediul procedurii hotărârilor preliminare.
Acolo unde este cazul şi sub rezerva verificării preciziei reglementării UE precum şi a
absenţei unor condiţionări,,instanţele naţionale trebuie să confere efect direct legislaţiei UE,

18
“Raportul Curţii de Justiţie referitor la anumite aspecte ale Tratatului privind Uniunea Europeană, Raport Anual al
Curţii de Justiţie 1995”, p.19 - 25
19
UNECTEF -v- Heylens, Cauza 222/86, 1987 ECR 4097
20
Peterbroec -v- Van Campenhout & Co, Cauza C-312/93, 1995, ECR I-4599
indiferent de forma sub care se prezintă. În absenţa „efectului direct” sau în absenţa legislaţiei
naţionale care să implementeze o directivă, instanţele naţionale trebuie să încerce să interpreteze
orice lege naţională în vigoare astfel încât să atingă rezultatul prevăzut de directivă.
Autorităţile judiciare naţionale, inclusiv cele responsabile cu cercetarea şi urmărirea
faptelor penale, trebuie să depună aceleaşi eforturi în urmărirea faptelor comise şi prevăzute de
legislaţia UE ca şi în cazul celor prevăzute de legislaţia naţională. Dacă a fost încălcat un drept
prevăzut de legislaţia UE, sancţiunile aplicate de instanţele naţionale părţii vinovate trebuie să fie
suficiente pentru a asigura protecţia eficace a drepturilor UE, având astfel un real efect inhibitor
în scopul garantării unei protecţii judiciare reale şi eficace a drepturilor în cauză. Atunci când
pentru atingerea acestui obiectiv sunt acordate despăgubiri băneşti, acestea trebuie să fie
adecvate. O astfel de sancţiune ar putea presupune plata de daune-interese de către un stat, dacă
acesta a comis o încălcare suficient de gravă a obligaţiilor ce îi revin conform legislaţiei UE iar
încălcarea a produs prejudicii unei persoane de drept privat.
În cauzele care presupun aplicarea legislaţiei UE, instanţele naţionale ar trebui să
abordeze prevederile relevante în aceeaşi manieră ca şi Curtea de Justiţie însăşi, acestea fiind
ţinute de asemenea să aplice principiile generale ale legislaţiei UE, cum ar fi principiul
proporţionalităţii, principiul securităţii juridice şi principiul protecţiei drepturilor fundamentale.
Desigur, în aceste domenii, instanţele naţionale de la toate nivelurile pot recurge la procedura
hotărârilor preliminare pentru a obţine o hotărâre a Curţii de Justiţie cu privire la interpretarea ori
validitatea legislaţiei UE. Totuşi, în cazul în care o instanţă naţională a unui stat membru are
dubii cu privire la validitatea unei măsuri UE, această instanţă nu are capacitatea de a se
pronunţa în acest sens, ci trebuie să trimită cauza către Curtea de Justiţie, pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare.
 BIBLIOGRAFIE
 Art. 249 al Tratatului CE
 Art. 34(2)(b) alTratatului UE
 Cauza C-5/94, 1996, ECR I-2553 şi Cauza C-392/93, Regina -v- Trezoreria M.S.,
ex.p. British Telecommunications Plc, 1996, ECR I-1631
 Cauza 106/77 Amministrazione delle finanze Stato -v- Simmenthal Spa (II), 1978,
ECR 629, şi Cauza C-213/89, Regina -v- Secretarul de Stat al Transporturilor,
ex.p. Factortame Ltd (Factortame 1), 1990, ECR I-2433
 Cauza 26/62 Van Gend en Loos -v- Nederlandse Administratie der
 Belastingen, 1963 ECR-I
 Cauzele conexate C-46/93 þi C-48/93, Brasseries de Pêcheur S.A -v- Germania şi
Regina -v- Secretarul de Stat al Transporturilor, ex. p. Factortame Ltd, 1996, ECR
Comisia -v- Italia, Cauza 22/87, 1989, ECR 143
 “Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
tribunale speci-alizate.”, Protocolul (nr. 3) Privind Statutul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene.
 Directiva Consiliului 80/987 din 20 octombrie 1980 privind apropierea
legislaţiilor Statelor Membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul
insolvabilităţii angajatorului (OJ L 283 din 28 octombrie 1980).
 Foster -v- British gas plc, Cauza C-188/89, 1990 ECR I-3133.
 Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, a fost publicată în M.Of. nr. .
Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, a fost publicată în M.Of. nr.
1154 / 7 decembrie 2004, modificată şi completată.
 Marshall-v- Southampton şi South-West Hampshire Area Health Au-thority II,
Cauza 152/84, 1986 ECR 723.
 Peterbroec -v- Van Campenhout & Co, Cauza C-312/93, 1995, ECR I-4599
 Politi -v- Italia, Cauza 43/71, 1971 ECR 1039.
 “Raportul Curţii de Justiţie referitor la anumite aspecte ale Tratatului privind
Uniunea Europeană, Raport Anual al Curţii de Justiţie 1995”, p.19 – 25
 UNECTEF -v- Heylens, Cauza 222/86, 1987 ECR 4097