Jurisdictii Europene Si Internationale

JURISDICŢII EUROPENE SI INTERNAŢIONALE.
NOTE DE CURS
Anul universitar 2019-2020
Lect. univ. dr. Steluța Ionescu
JURISDICȚII EUROPENE ȘI INTERNAȚIONALE

Note de curs
Programul studii de master:

Administrație Publică Europeană, Anul II, IF
Autor:
Lect. univ. dr. Steluța IONESCU
1
JURISDICŢII EUROPENE SI INTERNAŢIONALE. NOTE DE CURS
TEMA 1
CADRUL JURISDICȚIONAL INTERNAȚIONAL
PUNCTE TEMATICE:
I. Contencios internațional sau jurisdicții internaționale. Delimitări conceptuale

II. Jurisdicții naționale și internaționale
III. Analiza categorială a jurisdicțiilor internaționale
IV. Semnificația jurisdicțiilor internaționale. Repere
2
I. Contencios internațional sau jurisdicții internaționale. Delimitări conceptuale.
În sensul cel mai larg, justiția internațională constituie o modalitate importantă

de aplicare a dreptului internațional, de dezvoltare a acestuia și de consolidare a
ordinii publice internaționale.
Termenii în care se califică mediul jurisdicțional internațional au în vedere fie
noțiunea de contencios, fie pe aceea de jurisdicție.
I.1. Etimologic, noțiunea de contencios derivă din latinescul ”contentio”, care
desemnează un conflict, o dispută, o confruntare; mai expresiv, originea termenului
poate fi găsită și în verbul ”contendere”, care înseamnă a lupta sau a se confrunta în
luptă1. Astăzi, în limbajul juridic, termenul definește deopotrivă atât activitatea de
aplicare a normelor juridice cât și entitatea însărcinată să se pronunțe asupra
acesteia2.
Pentru mediul internațional, noțiunea de conflict are ca sinonim pe acela de
diferend. Într-un sens mai larg, prin diferend se înțelege o contestație, un litigiu, o
divergență sau un dezacord dintre două sau mai multe subiecte de drept
internațional. Diferendele internaționale pot sa aibă o natura juridică sau politică,
între acestea, cele juridice fiind cu deosebire relevante pentru materia problematicii
de față.
Diferendele juridice sunt, prin definiție, cele în care se opun pretenții de drept
între state si care au ca obiect interpretarea unui tratat, o altă problemă de drept
internațional, existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei
obligații internaționale, precum și stabilirea naturii sau întinderii reparației datorate
pentru încălcarea obligației internaționale.
I.2. Noțiunea de jurisdicție3 este tot de origine latină și exprimă rezultatul
alăturării a doi termeni: juris și dictio, ceea ce înseamnă a rosti dreptul, a spune
dreptul, a dicta dreptul4.
1
Acesta este un sens metaforic, fiind o luptă de puncte de vedere sau de interese contrarii.
2
Preocuparea pentru noțiune derivă și din caracterul preponderent contencios al procedurii de
judecată, întâlnit la nivelul justiţiei internaţionale.
3
Dintr-o perspectivă inedită, despre jurisdicţie, în sensul larg, doctrina vorbeşte în termenii definirii
competenţelor statului de a edicta reguli şi de a le conferi forţa de a se impune; din acest punct de
vedere, două sunt formele de jurisdicţie care merită relevate: jurisdicţia prescriptivă (asimilată lui
iuris dicere si care semnifică prerogativa statului de a stabili reguli de conduită) şi jurisdicţia aplicativă
(asociată prerogativei statului de a asigura respectarea şi executarea normelor) – pe larg, Ion Anghel,
Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii Europene, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006, p. 14, 15.
4
Dreptul roman, consacrând printre izvoarele dreptului privat şi edictul pretorului şi jurisprudenţa,
considera că „dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil” ori înţelegea prin aceasta „puterea
3
Adesea, noțiunea a fost și este utilizată ca un substitut pentru justiție. Alteori,

jurisdicție are și un alt înțeles și se utilizează pentru a califica tabloul instituțiilor
autorității jurisdicționale, precum și apartenența la acestea („a se afla sub o
jurisdicție”).
Din punct de vedere procesual, în sens strict, noțiunea acoperă ca înțeles atât
prerogativa de a judeca, de a aplica dreptul într-o situație concretă, cu prilejul
rezolvării unui diferend (procedura fiind în acest caz contencioasă) sau răspunzând
unei cerințe de o altă natură, neconflictuală (procedura fiind în acest caz
necontencioasă), cât și autoritatea învestită cu această prerogativă.
În plan internațional, jurisdicția este acea componentă din activitatea
organismelor internaționale, de a oferi subiectelor de drept internațional un
mecanism de rezolvare, pe cale pașnică, a diferendelor de drept internațional.
II. Jurisdicții naționale și internaționale
II.1. Jurisdicții naționale. Privire generală.

Întrucât abordarea problematicii jurisdicțiilor internaționale prilejuiește trimiteri
necesare la sistemul judiciar național și la mecanismele sale de funcționare, găsim
utilă o expunere succintă a ceea ce înseamnă conceptul de jurisdicție în dreptul
intern, cu relevarea notelor sale definitorii.
În raport cu caracterul și sfera de competență pe care le reclamă, la nivel
național există două categorii de jurisdicții:
Pe de o parte, funcționează jurisdicția justiției (sistemul instanțelor
judecătorești), înțeleasă ca o jurisdicție cu caracter general, caracter derivat din aceea
că ponderea covârșitoare a cauzelor deduse judecății revine în sarcina de judecată a
acesteia, calificată drept o jurisdicție ordinară, de plenitudine.
Astfel, din punct de vedere instituțional, justiția românească este organizată
sub forma unui sistem caracterizat printr-o așezare piramidal-ierarhică. Textul
constituțional5 evocă numai instanța supremă și instanțele ordinare atunci când arată
că puterea judecătorească sau justiția „se realizează prin Înalta Curte de Casație și
Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Celelalte trei niveluri
magistratului de a organiza instanţa” - pentru detalii, Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Ed.
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993.
5
Art. 126 din Constituţia României.
4
de instanțe judecătorești sunt reglementate detaliat în legea de organizare judiciară

din România6.
Astfel, în organizarea actuală a sistemului judiciar, primul nivel de jurisdicție este
asigurat de judecătorii, acestea având atribuții de judecată atât în materie civilă cât și
penală. Pe a doua treaptă a ierarhiei se situează tribunalele, cu plenitudine de
judecată în mai puține materii decât judecătoriile, organizate la nivelul fiecărui județ.
Nivelul superior imediat următor este acoperit de Curțile de apel, și ele stabilite pe
principiul oportunității7. Vârful piramidei sistemului judiciar român îl reprezintă Înalta
Curte de Casație și Justiție8.
Pe de altă parte, există și alte entități încărcate cu atribuții jurisdicționale, în
materii strict reglementate, denumite, de regulă, organe cu activitate jurisdicțională.
Pentru că sfera lor de judecată este una specializată, acestora li se atribuie calificarea
de jurisdicții speciale9. Între acestea, unele beneficiază și de instanțe specifice (cum
este cazul Curții Constituționale a României).
Dacă jurisdicția justiției este un element care ține de originea puterii publice,
fiind de esența acesteia, jurisdicțiile speciale au un statut care a comportat de-a
lungul timpului nuanțări, ele fiind de domeniul unui regim politic, al unei etape de
evoluție. Cristalizarea lor a căpătat concretețe în a doua jumătate a sec. al. XIX-lea, în
condițiile dinamicii unei societăți fondate pe civilizația comerțului, o societate
deschisă, pluralistă, o societate care, sub raport politico-constituțional, este civilizația
statului de drept. În acest context, aveau să se afirme, pe o paletă diversă, specii noi
de jurisdicție, forme de contencios: constituțional, administrativ, fiscal, litigii de
natură comercială și contencios concurențial, litigii de muncă. Pe aceleași temeiuri, se
produce și o ușoară dezetatizare a actului de justiție, ca urmare a reglementării
arbitrajului (instituțional sau privat). O dată cu evoluția comerțului capătă contur
jurisdicții în specialități noi, cum este cea a valorilor mobiliare. Creația intelectuală
face și ea obiect de analiză privitor la specializarea jurisdicției pe care o implică.
Expunerea de mai devreme este doar o prezentare exemplificativă a materiei.
Tema nu-și propune să facă o tratare detaliată, nici din punctul de vedere al evoluției
6
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (cu modificări, cea mai recentă fiind Legea nr. 207
din 20 iulie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304 din 2004).
7
Legea reglementează, pentru materia litigiilor militare, instanţe denumite astfel: tribunalele militare
(4 la număr, cu sedii care acoperă geografic întreg teritoriul național: București, Iași, Cluj, Timișoara)
și Curtea Militară de Apel (instanță unică, cu sediul la București).
8
Denumire revigorată de revizuirea legii fundamentale, din 2003.
9
Pentru o analiză categorială a jurisdicţiilor din sistemul nostru, a se vedea Danil Matei, Drept
procesual civil, Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2007, p. 23 şi urm.
5
fiecăreia dintre aceste jurisdicții și nici a aspectelor de ordin tehnic care definesc în
concret recurgerea la acestea.
II.2. Jurisdicții internaționale. Privire generală.

Fenomenul jurisdicționalizării la nivel internațional nu este unul de dată recentă.
Deși cu rădăcini mai adânci, situate în timp mult mai devreme de acel moment,
concentrarea lor avea să marcheze finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului
următor.
Astăzi, preocuparea pentru cunoașterea acestor jurisdicții derivă din constatarea
că tendința vădită pentru internaționalizarea justiției constituie o realitate. Această
tendință derivă, pe de o parte, din intenția manifestată la nivel internațional, de a se
construi și a se consolida o societate civilă internațională, preocupată să își asigure și
propriul sistem instituțional, iar, pe de altă parte, criza de credibilitate pe care o
resimte justiția în sistemele naționale de drept.
Rolul jurisdicțiilor internaționale poate fi configurat sumar astfel:
- jurisdicțiile internaționale sunt chemate să soluționeze diferende cu acest
caracter (în sensul de dezacorduri declarate între subiectele de drept internațional),
fiind astfel un mijloc pașnic de rezolvare;
- jurisdicțiile internaționale au rolul de a interpreta normele dreptului
internațional și de a orienta sistemele de drept național (așa cum este cazul soluțiilor
date în justiția europeană);
- jurisdicțiile internaționale au rolul de a aplica dreptul existent și de a semnala
eventualele insuficiențe de reglementare în domeniu;
- jurisdicțiile internaționale au rolul de a ordona relațiile de drept internațional,
soluțiile lor constituind adesea calea pentru a se impune argumentele de ordin
juridic, în detrimentul celor de factură politică.
Fără a propune un discurs științific amănunțit, tratarea de față propune un
rezumat al aspectelor definitorii ale problematicii, supunând analizei doar câteva
dintre jurisdicțiile internaționale, apreciate ca reprezentative.
Astfel, tratarea propune spre studiu patru jurisdicții cu caracter permanent,
toate având relevanță pentru relația statului român cu mediul jurisdicțional
internațional, trei dintre acestea organizate sub egida O.N.U (Curtea Internațională
de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării și Curtea Penală
Internațională) și una la nivelul Consiliului Europei (Curtea Europeană a Drepturilor
Omului).
6
Dincolo de selecția propusă, trebuie cunoscut că, la momentul actual, în lume

funcționează peste 40 de instanțe internaționale, în doctrină fiind avansată calificarea
sistem jurisdicțional incipient și în evoluție10.
Studierea problematicii jurisdicțiilor internaționale constituie nu doar expresia
unei alinieri necesare la practica universitară europeană, ci și răspunsul firesc față de
o creștere constantă în România, a interesului față de jurisprudența instanțelor
internaționale.
III. Analiza categorială a jurisdicțiilor internaționale
Un tablou al jurisdicțiilor organizate la nivel internațional poate fi realizat printr-

un exercițiu de clasificare și de calificare corespunzătoare a acestora.
Astfel, o privire de ansamblu în acest sens ar avea în vedere câteva criterii
relevante de delimitare și s-ar prezenta în următorii termeni:
1. În funcție de rațiunea înființării lor și de durata de funcționare, la nivel

internațional, distingem între:
a) jurisdicții cu caracter ad-hoc (istoric, temporar) (ex. Tribunalele Militare de la
Nürnberg și Tokio);
b) jurisdicții cu caracter permanent (ex. Curtea Internațională de Justiție; Curtea
Penală Internațională).
2. În funcție de modalitatea de soluționare, la nivel internațional, distingem

între:
a) jurisdicții care soluționează pe cale arbitrală (ex. Curtea Permanentă de
Arbitraj);
b) jurisdicții care soluționează pe cale judiciară11 (ex. Curtea Internațională de
Justiție; Curtea Europeană de Justiție; Curtea penală Internațională; Curtea
Europeană a Drepturilor Omului).
3. În funcție de sfera subiectelor de drept implicate, la nivel internațional,

distingem între:
10
Punct de vedere exprimat de Bogdan Aurescu – în ediția a II-a a lucrării Sistemul jurisdicțiilor
internaționale, Editura C.H.Beck, București, 2013, p. 6. Există și opinii rezervate, care susțin că nu se
poate vorbi despre un veritabil sistem jurisdicțional, lipsind legătura instituționalizată între
componentele ansamblului instanțelor internaționale.
11
Doar acestea prezintă interes pentru rațiunile disciplinei.
7
a) jurisdicții în fața cărora pot compărea doar statele, denumite și jurisdicții de

tip clasic (ex. Curtea Internațională de Justiție);
b) jurisdicții în fața cărora pot compărea mai multe categorii de subiecte (state,
persoane fizice și grupuri de persoane fizice, organizații neguvernamentale –
ex. Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Tribunalul Internațional pentru
Dreptul Mării).
4. În funcție de spațiul de acoperire a jurisdicției, la nivel internațional,

distingem între:
a) jurisdicții de natură universală (ex. Curtea Internațională de Justiție)
b) jurisdicții de natură regională (ex. Curtea Europeană de Justiție; Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; Curtea Interamericană a Drepturilor Omului);
c) jurisdicții de natură subregională (ex. Tribunalul de Justiție al Comunității
Andine).
5. În funcție de competența materială (ratione materiae), la nivel

internațional, distingem între:
a) jurisdicții cu competență materială generală (ex. Curtea Internațională de
Justiție);
b) jurisdicții cu competență specializată (ex. Curtea Penală Internațională, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; Tribunalul Internațional pentru Dreptul
Mării).
IV. Semnificația jurisdicțiilor internaționale. Repere
Fundamentarea jurisdicțiilor internaționale face obiectul unei problematici larg

dezbătute astăzi în doctrină și la nivel jurisprudențial. Problematica se centrează în
jurul ideii de valorizare a jurisprudenței internaționale, în sensul aprecierii sau
calificării sale ca fiind sau nu un veritabil izvor de drept. Subiectul rămâne încă deschis
dezbaterilor, însă certitudinea cu care se confruntă mediul internațional actual este o
tendință vădită de proliferare a jurisdicțiilor. Pe drept cuvânt, se vorbește astfel
despre un adevărat fenomen de jurisdicționalizare la nivel internațional.
Dacă în sistemele statale, cu deosebire cele de drept romano-germanic,
majoritare în spațiul juridic european, mai există încă dificultăți conceptuale relativ la
calificarea jurisprudenței ca izvor formal de drept pozitiv, în mediul internațional
problema este mult mai simplu tranșată. Aici, jurisprudența – ca totalitate a soluțiilor
8
date de către organele judiciare și arbitrale internaționale – este socotită în mod

categoric, izvor de drept, calificare cu valoare normativă 12, jurisdicțiile internaționale
întemeindu-și deciziile lor pe soluțiile date la nivel internațional, în jurisdicții cu
același caracter.
Natura acestei calificări însă face din jurisprudență un izvor de drept secundar
(marginal), pentru că, în dreptul internațional public clasic, curțile internaționale13 nu
au o jurisdicție obligatorie, ci una facultativă (iar tribunalele arbitrale internaționale
au chiar și o existență facultativă). Se apreciază apoi că, nici nu există, pentru dreptul
internațional public, o preocupare pentru justițiabilitate, subiectele acestei ramuri
arătând, de regulă, preferință pentru alte modalități de soluționare a eventualelor
conflicte. Adăugând la acestea faptul că, jurisprudența internațională nu este nici
foarte bogată, locul său, în raport cu celelalte izvoare ale dreptului internațional este
unul minor.
În contrast cu aceasta, jurisprudența europeană însă, în sensul de soluții date de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene14, are
o natură aparte, date fiind caracteristicile și natura dreptului unional european. Aici
situația se prezintă în alți termeni, instanțele au o jurisdicție obligatorie și o cazuistică
foarte bogată.
Jurisprudența pe care acestea o produc este greu de ignorat, aspectul fiind
foarte bine relevat în problematica drepturilor omului, jurisprudența instanței
europene în materie – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) - fiind
relevantă în acest sens. Statele părți la Convenția Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sunt obligate prin Convenție să se
conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile la care ele sunt părți. Hotărârile
Curții au valoarea de precedent judiciar, deci constituie un izvor de drept pentru
statele parte la Convenție, putând fi invocate într-un litigiu similar, impunând noi
reguli de drept.
Mai mult, deciziile C.E.D.O. fac parte din așa-numitul “bloc de
constituționalitate”, ele fiind obligatorii ca și textele Convenției, texte care (așa cum
rezultă din art. 11 și respectiv, art. 2015 din Constituția României) fac parte din dreptul
12
Textul art. 38 paragraful 1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie enumeră între izvoarele
dreptului şi jurisprudenţa; interpretarea care se dă aceluiaşi text permite a considera jurisprudenţa
internaţională un veritabil izvor al dreptului internaţional public.
13
Exprimarea este generică şi priveşte orice jurisdicţie cu caracter internaţional.
14
Din rațiuni de evitare a redundanței informației, jurisdicția nu este reținută în selecția tratării de
față, întrucât face obiectul de studiu al disciplinei Drept instituțional al Uniunii Europene.
15
Constituţia României, art. 11,: ,, (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern; art.20,: ,, (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi
9
intern, iar în cazul în care legile interne ale României sau chiar Constituția României
ar fi contrare dispozițiilor Convenției sau deciziilor C.E.D.O., acestea din urmă ar avea
prioritate la aplicare.
În notă comparabilă, în planul dreptului Uniunii Europene, decizia
jurisprudențială a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) este obligatorie chiar
și în cazul în care ar contrazice o lege internă a statului sub jurisdicția căruia s-ar fi
născut sau desfășurat conflictul judiciar.
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
10
TEMA 2
JURISDICȚII INTERNAȚIONALE
LA NIVELUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
PUNCTE TEMATICE:
2.1. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) - aspecte generale,

structură/organizare, competență, sesizare/învestire, procedură de judecată, soluții
ale C.I.J
2.2. Tribunalul International pentru Dreptul Mării (T.I.D.M.) - aspecte

generale, structură/organizare, competență, sesizare/învestire, procedură de
judecată, soluții ale T.I.D.M.
2.3. Justiția penală internațională

A) Jurisdicții penale cu caracter istoric
B)Curtea Penală Internațională (C.P.I.) - aspecte generale,
structură/organizare, competență, sesizare/învestire, procedură de judecată,
soluții ale C.P.I.
11
2.1. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.)
I. Aspecte generale
I.1.Premise istorice.
Fondată în 1945, după al doilea război mondial, Organizația Națiunilor Unite
este cea mai importantă organizație internațională din lume16. O.N.U. are misiunea
de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internațională și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației
este situat în New York.
Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.), cunoscută și sub numele de Curtea
Mondială, a fost instituită în 1945, prin Carta Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.)17
și reprezintă nu numai principalul organism judiciar al organizației18, ci și al întregii
comunități internaționale19.
Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent și este facultativă, recurgerea la aceasta
fiind determinată de consimțământul statelor–părți la litigiul cu care a fost sesizată.
I.2. Sediul Curții Internaționale de Justiție.
C.I.J. este singurul organism O.N.U. care nu-și are sediul la New York, ci la Haga
(Olanda).
16
O.N.U. are 193 de state membre. România a aderat la O.N.U. în anul 1955. Relația României cu
C.I.J. precede însă acest moment, statul român acceptând jurisdicția Curții și fiind implicat în solicitări
de avize consultative în probleme care vizau teritoriul și/sau interese diplomatice ale acestuia.
Cel mai important moment însă în relația României cu C.I.J. a fost reprezentant de procedurile în
cazul privind Delimitarea maritimă la Marea Neagră (România vs. Ucrainei), soluționat la 3 februarie
2009 printr-o hotărâre ce a recunoscut jurisdicția și drepturile suverane ale României pe mai mult de
79% din suprafața de 12.200 km2 de platou continental și zonă economică exclusivă aflați în dispută
între România și Ucraina. Pe durata procedurilor (demarate în septembrie 2004), Ambasada
României la Haga a asigurat legătura cu Grefa Curții Internaționale de Justiție. Ambasadorul României
la Haga a îndeplinit funcția de co-agent al României în fața Curții. Durata procedurilor a respectat
media de 4 ani – sursa haga.mae.ro (site-ul oficial al Ambasadei României în Olanda).
17
Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru Organizaţia Internaţională şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie face parte integrantă din Cartă.
18
Organismele O.N.U. sunt: Adunarea Generală sau ”Parlamentul naţiunilor”; Consiliul de Securitate;
Consiliul Economic şi Social; Consiliul de tutelă; Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.
19
Jurisdicţia sa a fost precedată de cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie (creată în 1922,
cu sediul la Haga), dizolvată o dată cu Societatea Naţiunilor. Trebuie precizat însă că, prima curte
internaţională a timpurilor moderne a fost înfiinţată în 1899: este vorba de Curtea Permanentă de
Arbitraj, jurisdicţie care nu face obiectul unei tratări ample în materia cursului de faţă.
12
II. Structura/organizarea Curții Internaționale de Justiție

II.1. Corpul magistraților.
Curtea este compusă20 din judecători permanenți și judecători ad-hoc (ad litem).
Formula de lucru a acestora este în camere.
a) Judecătorii permanenți sunt în număr de 15 și funcționează cu titlu
individual, fiind aleși de către Consiliul de Securitate si Adunarea Generala O.N.U., pe
o perioada de 9 ani21, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Compunerea corpului de magistrați permanenți reflectă structura Consiliului de
Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curții.
Judecătorii sunt independenți22, persoane cu ținută morală înaltă, juriști cu
competență recunoscută în dreptul internațional, aleși astfel încât compoziția C.I.J. să
reflecte ”marile forme de civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii”23.
Calitatea de judecător al Curții este incompatibilă cu exercitarea altor funcții
judiciare într-o cauză anterioară (reprezentant, consilier, avocat). Magistrații Curții
beneficiază de privilegiile si imunitățile necesare desfășurării activității lor.
b) Judecătorii ad-hoc sunt special numiți de către un stat pentru soluționarea
unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curții nu are
calitatea de cetățean al său. Alegerea judecătorilor ad - hoc este o facultate și nu o
obligație. Rațiunea alegerii este asigurarea unei depline egalități a părților24.
Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnați.
c) Camerele25 C.I.J. sunt constituite din 3 sau 5 judecători, numiți în vederea
examinării unor cauze determinate sau care se pot soluționa în cadrul unei proceduri
sumare, în litigii de mai mica importanta.
II.2. Grefa Curții.

Pe lângă corpul magistraților, ca orice instanță, C.I.J. dispune și de un organ
administrativ permanent, denumit grefă, care are rolul de a asigura comunicarea
necesară între Curte și părți, sub aspectul pregătirii și desfășurării judecății.
20
Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la
Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului de
Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al comunităţii
internaţionale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de
Consiliul de Securitate
21
La fiecare trei ani, o treime dintre aceștia se reînnoiește.
22
Judecătorii nu pot primi niciun fel de instrucțiuni din partea vreunui stat, inclusiv statul de
cetățenie sau a altei entități – detalii în Bogdan Aurescu, op.cit., pp.57 şi urm
23
Prevederile art. 5 din Statutul Curţii.
24
Judecătorul ad-hoc poate nu are cetățenia statului care l-a desemnat.
25
Pentru Camera procedurilor sumare, anual, se desemnează 5 judecători.
13
Grefa este condusă de un grefier-șef, asistat de un adjunct, ambii aleși de Curte,

pe o durata de 7 ani, cu posibilitatea realegerii.
În personalul grefei mai intră: experți, juriști, interpreți (translatori), funcționari
de arhivă ș.a., cu toții având statutul de funcționari O.N.U.
III. Competența Curții Internaționale de Justiție

Curtea Internațională de Justiție este competentă să se pronunțe în două mari
categorii de proceduri:
- una contencioasă (care este preponderentă) și care privește cauzele ce au la
bază un diferend, un conflict;
- una necontencioasă (în subsidiar) și care vizează situațiile în care Curtea are
doar un rol pur consultativ.
În procedura contencioasă, competența Curții poate fi analizată sub două
aspecte:
1. Competența materială26 (ratione materiae) – privită astfel sub aspectul
litigiilor care i se supun Curții (art. 36.alin.1 din Statutul Curții).
În Statut se prevăd categorii de cauze care intră în sfera competenței sale
materiale și care privesc cauzele pe care i le supun părțile, precum si toate chestiunile
reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si convențiile în vigoare.
Astfel, Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state
(art.36 alin. 2 Statutul Curții), care pot avea ca obiect: interpretarea unui tratat; orice
problema de drept internațional; existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar
constitui o încălcare a unei obligații internaționale; natura și întinderea reparației
datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.
2. Competența personală (ratione personae) – privită astfel sub aspectul
subiectelor de drept internațional care compar în judecată. Astfel, conform Statutului,
numai statele pot sa fie părți în cauzele supuse Curții27.
Acestea pot fi:
- statele membre O.N.U. (părți la Cartă și la Statut);
- statele nemembre O.N.U. (care însă au devenit parte la Statut, în condițiile
prevăzute de Adunarea Generală, la Recomandarea Consiliului de Securitate);
26
Relativ la diversitatea cauzelor, C.I.J. este încărcată cu cereri privind: delimitară de frontieră
(teritoriale); aspecte privind jurisdicția statelor; dreptul diplomatic și consular; folosirea ilegală a
forței, pretenții de natură comercială; interese private, probleme de mediu.
27
Organizațiile internaționale nu pot să apară ca părți într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de
Adunarea Generală a O.N.U. să solicite Curții avize consultative sau să ofere informații în legătură cu
problemele puse în discuție.
14
- statele nemembre O.N.U. și care nu sunt părți la Statut (în condițiile stabilite
de Consiliul de Securitate).
Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin
intermediul protecției diplomatice.
3. Competența temporală (ratione temporis/temporalis) – jurisdicția C.I.J. este
operabilă de la momentul înființării Curții.
4. Competența teritorială (ratione loci) – nu ridică probleme, dată fiind natura
juridică universală a jurisdicției și posibilitatea acceptării facultative a acesteia.
IV. Sesizarea/învestirea Curții Internaționale de Justiție

IV.1. Consimțământul statelor
Având caracter facultativ, exercitarea jurisdicției Curții este condiționată de
acceptarea ei de către statele părți.
Astfel, statele pot să-și exprime consimțământul fie anterior unui diferend, fie
ulterior producerii lui.
a) Acceptarea anterioară (a priori) a jurisdicției Curții se poate face printr-o
declarație unilaterală - clauza compromisorie - inclusă într-un tratat și care exprimă
obligația asumată de stat de a accepta jurisdicția Curții pentru orice diferend care s-ar
produce în cadrul raporturilor cu statul/statele partener/e la tratat.
b) Acceptarea ulterioară (a posteriori) jurisdicției Curții ulterior apariției unui
diferend se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis sau
acord compromisoriu, în care părțile stabilesc obiectul diferendului supus Curții28.
Se adaugă acestor modalități consacrate de sesizare și:
c) Declarația facultativă de acceptare a jurisdicției Curții în raport cu orice alt
stat care acceptă aceeași obligație29.
V. Procedura de judecată în fața Curții Internaționale de Justiție

V.1. Fazele procedurii de judecată. Acestea sunt:
a) faza scrisă (depunerea de memorii, contramemorii, replică și duplică);
b) faza orală (audierea părților, dezbaterile judiciare propriu-zise).
28
Cuprinsul unui acord compromisoriu sau al unei clauze compromisorii se circumscrie la
următoarele: precizarea părţilor diferendului; alegerea modalităţii jurisdicţionale de soluţionare a
diferendului(arbitraj sau cale judiciară); precizarea obiectului diferendului şi a soluţiei cerute;
precizarea dreptului aplicabil şi a regulilor de procedură aplicabile; eventualele căi de atac (recurs,
interpretare, revizuire);angajamentul părţilor de a respecta soluţia şi de a o pune în executare;
desemnarea agenţilor/consilierilor părților - pentru o expunere detaliată, a se vedea Bogdan Aurescu,
Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All Beck, 2005, pp. 19-21.
29
Poate fi făcută în orice moment şi ulterior retrasă. Se pot face totodată şi declaraţii cu durată
determinată.
15
În principiu, faza scrisă30 constă în depunerea de către părți, la termenele fixate,

a actelor privind susținerile făcute în judecată.
Astfel, în funcție de calea de sesizare aleasă, această fază a procedurii se
derulează astfel:
Când sesizarea s-a făcut prin clauză compromisorie, se depun la instanță:
- memoriul – act care provine de la reclamant și care conține prezentarea
situației de fapt și de drept în viziunea statului care pretinde soluționarea
diferendului;
- contramemoriul – act care provine de la pârât și care conține o
contraargumentație la elementele expuse în memoriu.
În această etapă a procedurii părțile pot să ridice excepția de necompetență a
Curții în soluționarea cauzei, obiecțiune la care Curtea trebuie sa răspundă înaintea
judecății pe fond.
Când sesizarea s-a făcut prin acord compromisoriu (situație în care pozițiile
procesuale nu mai sunt tradițional definite, reclamant și pârât), ambele state vor
depune memoriu și contramemoriu, eventual, dacă apreciază, ulterior acestora,
replică și duplică.
Documentele pe care se bazează părțile trebuie anexate și depuse la Grefă, fiind
puse la dispoziția membrilor Curții și a celeilalte părți, pentru a putea fi consultate.
Cererile au caracter de confidențialitate înainte de pronunțarea deciziei finale.
Toate actele trebuie depuse de părți în cursul dezbaterilor orale și se comunică,
în mod obligatoriu, celorlalte părți aflate în litigiu.
Până la încheierea dezbaterilor Curtea poate cere, fie ca urmare a solicitărilor
părților, fie din oficiu, orice informație scrisă sau orală.
La fiecare termen Curtea încheie un proces-verbal al lucrărilor desfășurate.
Procesele-verbale ale ședințelor publice sunt, ulterior, publicate.
V.2. Dreptul aplicabil

Ca surse de drept aplicabil, în soluționarea litigiilor, Curtea Internațională de
Justiție poate recurge la:
30
Cât privește faza scrisă, în cadrul litigiului privind „Delimitarea maritimă în Marea neagră”,
România vs. Ucraina, partea română a depus sesizarea de delimitare a platoului continental şi a
zonelor economice exclusive ale celor două state din Marea Neagră la data de 16 septembrie 2004.
Prin ordonanță, Curtea a stabilit ca dată de depunere a memoriului de către partea română 19
august 2005, iar pentru depunerea contramemoriului de către Ucraina 19 mai 2006. După ce acestea
au fost depuse în termenele fixate de instanță, printr-o altă ordonanță din data de 30 iunie 2006,
Curtea a dat posibilitatea părților de a mai depune o replică din partea României, până la data de 22
decembrie 2006 şi o duplică din partea Ucrainei, până la data de 15 iunie 2007.
16
- tratate;
- cutumă (internațională);
- principii generale de drept;
- precedent judiciar;
- doctrină sau/și echitate, dacă există acordul părților.
Totodată, Statutul Curții prevede că procedura de soluționare a litigiilor trebuie
desfășurată cu respectarea regulilor comune în materie: caracterul independent al
judecății; caracterul contradictoriu și public al dezbaterilor; egalitatea părților și
asigurarea dreptului la apărare; pronunțarea atât în drept cât și în echitate (dacă
părțile au decis astfel); caracterul obligatoriu și definitiv al soluției pronunțate.
V.3. Incidentele procesuale – acestea sunt eventuale situații atipice intervenite în

desfășurarea procesului, de natură să întârzie sau chiar să împiedice judecata 31.
Intră în această categorie:
a) Eventualele obiecții preliminarii (intervenite înainte de începerea derulării
dezbaterilor). Acestea pot viza fie competența Curții, fie inadmisibilitatea cererii;
b) Curtea poate sa dispună măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea
părților sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în
cauza;
c) Intervenția unui stat terț;
d) Formularea unei contrapretenții (denumită cerere reconvențională32); de
regulă, fiind un demers al pârâtului, aceasta se formulează prin contramemoriu;
e) Conexarea/reunirea procedurilor.
V.4. Deliberarea și pronunțarea soluției

Deliberarea reprezintă o operațiune cu caracter nepublic și presupune
momentul în care completul de judecată (camera) se retrage pentru a ”chibzui”
asupra soluției ce urmează a o pronunța în speță.
Spre deosebire de aceasta, pronunțarea soluției are caracter public fiind
realizată în ședință publică.
Curtea adoptă hotărârea, cu votul majorității judecătorilor prezenți33.
Structural, hotărârea Curții are trei componente esențiale:
- introducerea(preambulul);
31
Deși ar putea fi considerată un incident, neprezentarea uneia dintre părți la procedura în fața Curții
nu împiedică continuarea examinării cauzei – dispoziție întâlnită și în dreptul procesual civil intern, cu
regim juridic comparabil.
32
Drept reglementat, sub aceeași titulatură, și în materia procedurii de judecată civile în plan intern,.
33
În caz de paritate, votul Președintelui Curții prevalează.
17
- motivarea/temeiurile hotărârii;
- paragraful operativ (dispozitivul).
Hotărârea se motivează și, dacă există opinii separate (cele care diferă de
hotărârea Curții) sau individuale (cele care coincid cu hotărârea Curții dar se bazează
pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârea
se pronunță la 3-6 luni de la finalizarea procedurii orale.
Hotărârile Curții, date în procedura contencioasă, sunt obligatorii pentru părțile
din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluționează. Totodată, hotărârile Curții
sunt executorii34 și se bucură de autoritatea lucrului judecat (res judicata pro veritate
habetur).
Hotărârile Curții au caracter definitiv, nu sunt prevăzute cu apel.
Excepțional, Statutul Curții prevede că asupra soluției se mai poate reveni doar
pentru a oferi:
- dreptul unei părți de a solicita interpretarea hotărârii pronunțate, în cazul în
care se contestă înțelesul sau întinderea dispozițiilor hotărârii (se solicită astfel Curții
să explice sensul în care trebuie înțelese dispozițiile sale).
- posibilitatea revizuirii35, dacă, ulterior pronunțării soluției, s-a descoperit un
fapt nou, de natură a influența în mod substanțial procesul decizional și care nu a fost
cunoscut de către Curte sau de parte la soluționării cauzei.
VI. Procedura necontencioasă sau consultativă în fața Curții Internaționale de

Justiție.
Am arătat mai devreme că, pe lângă competența de soluționare a diferendelor
cu care este sesizată, C.I.J. are și atribuții privind emiterea de avize consultative la
solicitarea Adunării Generale si a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu
orice problemă juridică supusă ei. Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot solicita
avize și alte organe ale ONU, precum și instituțiile specializate. Rămâne la latitudinea
Curții sa accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ 36. Procedura de adoptare a
unui aviz consultativ este una simplificată în raport cu cea contencioasă, însă, în mare
măsură, asimilată acesteia.
Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a
solicitat a acceptat în prealabil aceasta.
34
Carta O.N.U. oferă posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate de către un stat-parte, dacă
cealaltă parte a litigiului nu execută obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții.
35
Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului
necunoscut si nu mai târziu de 10 ani de la pronunțarea hotărârii.
36
Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot sa prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost
notificată de către grefierul Curții existența unei cereri de aviz.
18
În principiu, caracterul lor rămâne unul facultativ sau de recomandare.
VII. Contribuția Curții Internaționale de Justiție la dezvoltarea dreptului

internațional
Potrivit Statutului său, C.I.J. îndeplinește sarcina de a rezolva diferende dintre
state și de a asista organizațiile internaționale să funcționeze efectiv și just în
variatele lor câmpuri de activitate. Curtea a fost întotdeauna conștientă de
importanta aspectului dezvoltării dreptului internațional pe care îl interpretează și
aplică. De-a lungul timpului, Curtea a pronunțat multe decizii care recunoșteau
expres evoluția dreptului internațional și relevanța acestui factor pentru
determinarea legii aplicabile litigiului în cauză.
Cu titlu exemplificativ, cauzele înfățișate Curții aveau să acopere aspecte
variate le dreptului internațional: diferende referitoare la suveranitatea exercitată
asupra unor teritorii, suprapuneri de revendicări teritoriale şi diferende, diferende
referitoare la delimitări maritime, diferende născute din exercitarea protecției
diplomatice acordată cetățenilor aflați în străinătate, diferende născute din
circumstanțe legate de folosirea forței, diferende legate de neexecutarea unor
obligații izvorâte din tratate internaționale în vigoare sau dispute consecutive violării
unor norme și principii de drept internațional public.
Cu toate acestea, s-a apreciat că activitatea practică a Curții Internaționale de
Justiție este redusă în raport cu rezonanța sa teoretică și, mai ales, cu dimensiunea
rolului său așa cum avea să fie apreciat la momentul înființării Curții37.
În realitate, evaluarea activității C.I.J. nu poate fi limitată la caracterul
cantitativ al problemei. Lumea internațională recunoaște Curții rolul său fundamental
în problematica relațiilor de drept internațional, un argument important fiind cela că
simpla sa existență constituie un factor de stabilitate în plan internațional și un
element descurajator pentru cei tentați să încalce legalitatea internațională.
Mai mult decât atât, este neîndoielnic faptul că aspectele tranșate prin
hotărârile și avizele Curții unor probleme de principiu au avut și au meritul, pe de o
parte, de a îmbogăți baza legală a relațiilor internaționale și, pe de altă parte, de a
duce la prevenirea unor diferende pentru situații similare.
37
Până în 1982, Curtea a fost sesizată cu doar 65 de cauze, în care a adoptat 58 de hotărâri, iar până
în 1996 îi fuseseră deferite spre soluționare doar 23 de cereri pentru avize consultative.
19
2.2. Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării

(T.I.D.M.)
I. Aspecte generale.
I.1. Preliminarii
Ca și Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul
Mării38 este o jurisdicție permanentă, creație a Organizației Națiunilor Unite, prin
Convenția privind Dreptul Mării39. Spre deosebire de aceasta însă, el este o jurisdicție
specializată.
T.I.D.M. a fost înființat în anul 199640, pentru a judeca disputele ce apar în
interpretarea și aplicarea Convenției. Statutul Tribunalului este asemănător, în multe
privințe, Statutului Curții Internaționale de Justiție. Tribunalul este deschis tuturor
statelor semnatare ale Statutului41, ceea ce include automat statele membre al
Organizației Națiunilor Unite.
Conform puterilor conferite de Statut, T.I.D.M. și-a trasat propriile reguli. Astfel
că, încă din primul său an de activitate, T.I.D.M. a dezvoltat Regulamentul de
procedură, liniile directoare cu privire la întocmirea și prezentarea cazurilor, precum
și rezoluția privind practica internă a Tribunalului.
I.2. Sediul T.I.D.M. se află la Hamburg (Germania).
II. Organizarea/structura Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării.

Ca și Curtea Internațională de Justiție, Tribunal Internațional pentru Dreptul
Mării are în structura sa: un corp al judecătorilor și grefa.
II.1. Corpul judecătorilor – este compus din două categorii de judecători:
- judecători permanenți, în număr de 21, independenți, aleși în aceleași condiții
și pe criterii comparabile cu cele referitoare la judecătorii permanenți de la Curtea
Internațională de Justiție, pe un mandat de 9 ani, cu unica deosebire că selecția are în
38
Pentru că multe dintre aspectele privind organizarea și funcționarea Curții Internaționale de
Justiție se regăsesc fidel în caracterizarea T.I.D.M., dispozițiile constituind dreptul comun în materie,
tratarea va face o expunere sumară a problematicii.
39
Documentul încheiat în 1982, la Montego-Bay (Jamaica).
40
România este parte la Convenția O.N.U. privind dreptul mării din 1996 (ratificată prin Legea nr.
110/1996).
41
Entitățile, altele decât statele părți (precum organizațiile internaționale), se pot prezenta în fața
Tribunalului în toate cazurile prevăzute în mod expres în Partea a XI-a a Convenției sau pentru orice
diferend supus în conformitate cu orice alt acord care conferă competență Tribunalului și este
acceptat de toate părțile la diferend - art. 291 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării și art. 20 din
Statutul T.I.D.M.
20
vedere specialiști în problematica pe care o vizează Tribunalul, anume dreptul mării –

subramură importantă a dreptului internațional public.
- judecători ad-hoc42 .
Sub aspectul modului de lucru, judecătorii sunt organizați la rândul lor în
Camere/Secții specializate, în funcție de cauzalitatea sau de competența materială a
Curții:
- camera procedurilor sumare (care poate audia și decide un caz de procedură
sumară, în cazul în care părțile solicită acest lucru sau poate prescrie măsuri provizorii
în cazul în care Tribunalul este în sesiune sau un număr suficient de membri nu este
disponibil pentru a constitui un cvorum; Camera se constituie anual și este compusă
din cinci membri și doi supleanți);
- camera privind diferende de pescuit (pentru soluționarea litigiilor privind
conservarea și gestionarea resurselor marine vii; Camera este formată din opt
membri);
- camera privind diferende de mediu (pentru soluționarea litigiilor referitoare la
protecția mediului marin; Camera este formată din șapte membri);
- camera pentru diferende privind teritoriile submarine (în vederea soluționării
diferendelor referitoare la interpretarea şi aplicarea normelor privind explorarea și
exploatarea acestor teritorii sau la orice reguli sau regulamente promulgate în
aplicarea sa, sau la orice contracte, acorduri sau aranjamente încheiate în
conformitate cu dispozițiile sale sau în legătură cu obiectivele stipulate în acest sens;
Camera este formată din 11 membri);
- camere ad-hoc (camere speciale, compuse din trei sau mai mulți membri,
pentru a se ocupa de diferendele referitoare la interpretarea sau aplicarea normelor
privitoare la pescuit, protecția mediului marin, cercetarea științifică marină și
navigație).
II.2. Grefa reunește acele funcțiuni tehnice, administrative necesare funcționării

instanței.
III. Competența Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării

1. Competența materială (ratione materiae) – Tribunalul soluționează toate
cauzele date în competența sa prin statut.
2. Competența personală (ratione personae) – pot compărea în fața Tribunalului
atât statele cât și alte entități nestatale.
42
Aleși în aceleași condiții ca și omologii lor de la Curtea Internațională de Justiție.
21
3. Competența temporală (ratione temporis/temporalis) – jurisdicția Tribunalului

este operabilă de la momentul înființării jurisdicției.
4. Competența teritorială (ratione loci) – nu ridică probleme, dată fiind natura
juridică universală a jurisdicției și posibilitatea acceptării facultative a acesteia.
IV. Procedura de judecată în fața Tribunalului Internațional pentru Dreptul

Mării
Sub aspectul procedurii contencioase, sesizarea jurisdicției, fazele procesului,
dreptul aplicabil și regulile de procedură sunt comparabile celor analizate la Curtea
Internațională de Justiție.
Soluțiile pe care le pronunță Tribunalul pentru Dreptul Mării în procedura
contencioasă sunt obligatorii și de drept executorii. Soluțiile pentru reglementarea
diferendelor privind teritoriile submarine sunt executorii pe teritoriul statelor părți, în
același mod ca și sentințele sau ordonanțele celei mai înalte instanțe judiciare ale
statului parte pe teritoriul căruia se cere executarea43.
De asemenea, soluțiile T.I.D.M. pronunțate în procedură contencioasă au
caracter definitiv, ceea ce înseamnă că nu sunt prevăzute cu apel44.
Sub aspectul procedurii necontencioase (consultativă), Tribunalul se pronunță
prin avize consultative, atunci când i se solicită să se pronunțe cu privire la aspecte ce
țin de interpretarea sau modul de aplicare a unui text ori a unei dispoziții privind
dreptul mării.
Sub aspectul naturii juridice, soluțiile date în procedura necontencioasă nu sunt
obligatorii, caracterul lor fiind unul facultativ, de recomandare.
43
Prevederile art. 39 din Statutul T.I.D.M.
44
Singurele modalități de intervenție ulterioară asupra acestora vizează interpretarea sau revizuirea.
22
2.3. Justiția penală internațională.

Tribunalele penale ad-hoc și Curtea Penală Internațională (C.P.I.)
1. Preliminarii privind justiția penală internațională.

Problematica dreptului penal internațional este una cu totul specială, dată fiind
natura faptelor pe care le incriminează și, implicit, a valorilor sociale ocrotite astfel.
Ca subramură a dreptului internațional public, dreptul internațional penal45 este
definit ca ansamblul regulilor, instituțiilor și procedurilor privind reprimarea crimelor
de drept internațional.
Sub aspectul preocupării pentru jurisdicționalizare, ideea creării unor instanțe
penale internaționale nu este nouă46. Eforturile comunității internaționale47 pentru
crearea unei instanțe internaționale permanente şi a unui cod universal al crimelor
(infracțiunilor) internaționale avea să se materializeze însă cu mult mai târziu decât
momentul la care s-a născut ideea unei jurisdicții de gen.
2. Jurisdicțiile penale ad-hoc

Lipsa unor măsuri sau instituții, care să asigure pedepsirea vinovaților, a generat
apariția unor forme de jurisdicție cu un caracter temporar, cu funcționare limitată în
timp și sub aspectul ariei de competență, cunoscute drept jurisdicții cu caracter
special, istoric sau ad-hoc. Acest proces s-a concretizat imediat cu cel de-al doilea
război mondial, prin crearea Tribunalului de la Nürnberg și apoi a Tribunalului de la
Tokio.
Tocmai de aceea, din perspectivă istorică, în materie penală, sunt de relevat
două categorii de jurisdicții: jurisdicții ad-hoc și jurisdicții permanente.
Tema nu-și propune să facă o analiză în detaliu a problematicii jurisdicțiilor ad-
hoc. Insistența în tratare cade asupra jurisdicției permanente în materie - Curtea
45
În doctrină se face o delimitare între noțiunea de drept internațional penal (subramurtă a dreptului
internațional public) și cea de drept penal internațional (acesta din urmă reunind ansamblul regulilor
de drept intern care au ca obiect săvârșirea unor infracțiuni cu elemente de extraneitate; sunt avute
în vedere aici instituții juridice precum: extrădarea, asistența judiciară internațională, cooperarea
judiciară și polițienească ș.a).
46
Pe lângă dezbaterile privind înființarea unei Curți Penale Internaționale permanente, inițiate încă
din perioada interbelică, s-a impus și ideea înființării unui tribunal special, care avea să-l judece,
pentru crimele de război, pe fostul împărat german Wilhelm al II-lea, potrivit prevederilor Tratatului
de la Versailles (1919).
47
Prin organizația ei cea mai reprezentativă – Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.).
23
Penală Internațională. Pentru înțelegerea problemei, câteva aspecte referitoare la

natura jurisdicțiilor penale ad-hoc se impun totuși.
Trăsăturile definitorii ale jurisdicțiilor speciale/ad-hoc se concentrează în jurul
câtorva note specifice, între care, se cer relevate următoarele:
- jurisdicțiilor penale internaționale ad-hoc reprezintă o categorie de instanțe
internaționale care au urmărit aplicarea dreptului penal internațional;
- jurisdicțiilor penale internaționale ad-hoc au fost constituite pentru a judeca
încălcări grave ale drepturilor omului și dreptului internațional umanitar prin
săvârșirea de crime de război, crime contra păcii și umanității într-un spațiu geografic
determinat și într-o perioadă de timp determinată de documentele lor;
- competența temporală a jurisdicțiilor penale internaționale ad-hoc
funcționează și retroactiv față de momentul înființării lor; totodată, acestea au
caracter temporar, perioada de funcționare fiind limitată la judecarea acelor crime și
tragerea la răspundere a acelor criminali de război pentru care au fost înființate, după
care au fost dizolvate;
- competența ratione personae a jurisdicțiilor penale internaționale ad-hoc
este limitată la persoane având o anumită cetățenie (de obicei, cele implicate în
conflictul dedus judecății).
Primele tribunale penale internaționale ad-hoc au fost tribunalele penale
militare de la Nürnberg48 și Tokio49.
În domeniul dreptului penal internațional, experiența tribunalelor militare de la
Nürnberg și Tokyo a rămas fără ecou. Sfârșitul Războiului Rece a relansat această
dinamică, prin crearea tribunalelor ad-hoc de către Consiliul de Securitate:
- Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPII)50 – pentru
pedepsirea celor ce se fac vinovați de violările drepturilor omului comise pe teritoriul
fostei Iugoslavii, începând cu anul 1991.
- Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda (TPIR)51 - pentru pedepsirea
persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid si alte violări grave ale
dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate.
48
Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmărirea si pedepsirea principalilor
criminali de război. A funcţionat între 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946. În baza Statutului de
funcţionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele părţi la
acordul de înfiinţare a Tribunalului aveau obligaţia de a preda instituţiei , spre judecare, criminalii de
război.
49
Denumit și Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient și înfiinţat prin Proclamaţia
specială a Comandantului Suprem Aliat (generalul American Mc.Arthur) – 19 ianuarie 1946. A
funcţionat numai 2 ani şi jumătate.
50
Înfiinţat în 1993, cu sediul la Haga, Olanda.
51
Înfiinţat în 1994, cu sediul la Arusha, Tanzania.
24
Se adaugă acestora și tribunale speciale înființate prin acorduri între O.N.U. și

anumite state: Tribunalul special pentru Timorul de Est (2000), Tribunalul special
pentru Sierra Leone (2002), Tribunalul special pentru Cambodgia (2003).
3. Curtea Penală Internațională – jurisdicție penală permanentă (C.P.I)
I. Aspecte generale
I.1. Premise istorice
Absența unei jurisdicții penale internaționale la finele mileniului II în condițiile
în care faptele penale cu rezonanțe mondiale se înmulțiseră, a mobilizat comunitatea
internațională pentru a crea o curte comună care să aibă valoarea unui instrument
sancționator pentru infracțiunile de drept internațional.
Demersurile pentru înființarea unei curți penale internaționale erau însă mai
vechi și datau încă din perioada interbelică, deși voci în acest sens s-au făcut auzite cu
mult timp înainte. În 1872 Gustav Moynier concepea, poate pentru prima dată, ideea
creării unei jurisdicții penale internaționale sub a cărei competență să intre
infracțiunile comise împotriva dreptului ginților. Expusă atât la Geneva, cât și la
Cambrige, ideea s-a lovit de prejudecățile timpului. Meritul principal însă în fondarea
dreptului penal internațional și al unei jurisdicții penale internaționale cu caracter
permanent îi revine eminentului jurist român Vespasian V. Pella, care, prin întreaga
sa activitate desfășurată între anii 1919-1936 a promovat, în cadrul Asociației
Internaționale de Drept Penal, dar și la nivelul Societății Națiunilor, împreună cu
Nicolae Titulescu, înființarea unei curți penale internaționale, propunând primul
statut al acesteia, și a unui cod penal mondial, care să cuprindă definirea crimelor de
război și împotriva umanități52.
Creată ca instituție jurisdicțională permanentă, Curtea Penală Internațională a
luat ființă în 1998. Statutul său a fost adoptat printr-o convenție între state și a fost
deschis spre semnare la data de 17 iulie 1998, la sediul O.N.U., urmând sa intre în
vigoare la 1 iulie 200253.
Curtea se bucură de personalitate juridică internațională și are capacitatea
juridică necesară pentru exercitarea funcțiilor și îndeplinirea scopurilor sale54.
52
Din cuvântul înainte al lui Victor Duculescu la lucrarea Curtea Penală Internaţională, Istorie şi
realitate, de Dumitru Diaconu, unde se arată: „Un rol excepţional în această materie la avut marele
jurist român Vespasian V. Pella, care, în 1934 a propus crearea unei Curţi Penale Internaţionale, iar în
aprilie 1934 a redactat chiar primul text ce avea în vedere constituirea acesteia”.
53
Cauzele deferite Curţii nu vor putea evoca fapte penale săvârşite mai înainte de această dată.
54
Potrivit art.4 alin.2 al Statutului, Curtea isi poate exercita functiile si prerogativele pe teritoriul
oricarui stat parte si prin acord special, pe teritoriul oricarui stat.
25
I.2. Sediul
Sediul Curții Penale Internaționale este la Haga (Olanda).
II. Structura/organizarea Curții Penale Internaționale

La modul general, Curtea are următoarele componente: un corp al judecătorilor,
Biroul Procurorului și grefa55.
II.1.Corpul judecătorilor
Curtea Penală Internațională dispune de 18 judecători, aleși dintre cei mai
reputați specialiști în domeniu, având cetățenia statelor - părți la Statut.
Alegerea judecătorilor se face dintre persoane cu înalte calități morale
caracterizate prin imparțialitate și integritate, care dețin calificarea necesară pentru a
putea fi numiți la cele mai înalte instanțe juridice din cadrul statelor semnatare ale
Statutului. Totodată, judecătorii trebuie să mai îndeplinească și alte trei exigențe56,
după cum urmează: să aibă competența necesară în procedura penală, precum și o
experiență relevantă ca judecător, procuror, avocat sau alte funcții similare în
probleme de drept penal; să aibă competența necesară în domeniile dreptului
internațional, cum ar fi dreptul internațional umanitar, drepturile omului precum și o
experiență îndelungată într-o funcție din domeniul juridic ce prezintă relevanță
pentru o activitate curentă a Curții57.
Judecătorii funcționează cu un mandat de 9 ani.
La nivelul C.P.I, formulele de lucru sunt corespunzătoare unor stadii procesuale,
astfel:
- Secția/Camera Preliminară (pentru verificarea admisibilității sau
inadmisibilității cererii; secția este compusă din cel puțin șase judecători, numirea în
55
O componentă inedită în structura C.P.I. este Adunarea Statelor Părţi, constituită pentru realizarea
tuturor obiectivelor stabilite de Statut. În cadrul acesteia, fiecare Stat parte va avea un reprezentant
care poate fi însoțit de consilieri. Statele care nu au semnat Statutul sau Actul final pot fi observatori
la Adunare. Aceasta derivă și din atributul de cooperare internațională și asistență juridică pe care
C.P.I. îl promovează, având în vedere caracterul complementar al jurisdicției sale în raport cu
sistemele de justiție ale statelor părți.
56
Conform art. 35 paragraful 3 din Statutul Curții.
57
Ca și judecătorii permanenți ai celorlalte jurisdicții înființate sub egida O.N.U., o condiție
suplimentară pentru candidați este cunoașterea uneia dintre limbile oficiale ale instanței. Conform
art. 50 din Statutul Curții limbile oficiale ale Curții sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și
spaniola. În fapt, limbile de lucru ale O.N.U. și, implicit ale jurisdicțiilor sunt limba franceză și limba
engleză, urmând a fi stabilite prin Regulamentul de procedură și probă situațiile în care alte limbi vor
fi utilizate în acest scop. La cererea oricărei părți privind urmărirea penală sau a oricărui stat apt a
interveni în urmărire, Curtea va autoriza o limbă diferită de cele două pentru a fi utilizată de către
această parte sau stat, în situația în care se consideră justificată o astfel de cerere
26
cadrul secției ținând cont de experiența preponderentă a judecătorilor în procesele

penale.;
- Secția/Camera de Primă Instanță (pentru judecarea cauzei în fond);
- Secția/Camera de Apeluri (pentru soluționarea căii de atac).
II.2. Biroul Procurorului sau Oficiul Procuraturii

Ca și în dreptul intern, procedura penală internațională în fața prezentei Curții
se desfășoară cu participarea Procurorului, a cărui activitate se desfășoară într-o
structură administrativă denumită generic Biroului Procurorului58.
Procurorul este ales prin vot secret de majoritatea absolută a membrilor
Adunării Statelor membre. El este ajutat de 2 procurori adjuncți, de cetățenii diferite,
care vor fi aleși în aceeași manieră, dintr-o listă de candidați pusă la dispoziția
Adunării de către Procuror59. Mandatul acestuia este de 9 ani, fără posibilitatea de a
fi reales.Ca și în cazul judecătorilor, Procurorul și adjuncții săi vor trebui să facă
dovada unor înalte calității morale, o competență profesională deosebită și o
experiență juridică bogată în urmărirea sau instrumentarea cauzelor penale.
De asemenea, la fel ca și judecătorii, Procurorul și adjuncții vor trebui să
cunoască cel puțin una din limbile de lucru60.
Procurorul și adjuncții săi nu vor putea participa la instrumentarea unui caz în
care imparțialitatea lor ar putea fi pusă la îndoială, putând fi recuzați61.
În acord cu atribuțiile de investigare, culegere de probe și pregătire a cauzei,
Biroul Procurorului cuprinde trei divizii (Divizia de competențe, de complementaritate
și cooperare; Divizia de anchetă; Divizia de proceduri) și două secții ( Secția de servicii
și Secția de avize juridice).
II.3. Grefa
Ca orice aparat tehnic al unei jurisdicții, grefa C.P.I. se ocupă de aspectele
administrative, prin personal auxiliar corespunzător, fiind condusă de un Secretar.
Cu titlu de specificitate, grefa C.P.I. are în structura sa și o Secție de sprijin și
protecție a victimelor și a martorilor.
Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-parți la Statut de privilegiile si
imunitățile necesare îndeplinirii misiunii sale.
58
Conform art. 42 paragraful 1 din Statutul Curţii.
59
Conform art. 42 paragraful 2 și 3 din Statutul Curţii. A se vedea și Bogdan Aurescu, op. cit., p. 168.
60
Aşa cum a rezultat din prezentarea anterioară, în cazul Curţii Penale Internaţionale se face distincţia între
limbile oficiale ale Curţii şi limbile de lucru, care, după cum am mai precizat, sunt doar engleza şi franceza;
61
Recuzarea îi vizează și pe judecători și presupune un mecanism de înlăturare a judecătorului sau a
procurorului, atunci când se emit suspiciuni privind imparțialitatea acestuia în cauză.
27
Ca și judecătorii, procurorul, procurorii adjuncți si Secretarul/Grefierul

beneficiază, în exercitarea atribuțiilor lor, de privilegiile si imunitățile acordate șefilor
misiunilor diplomatice.
III. Competența Curții Penale Internaționale

Competența Curții Penale Internaționale62 este calificată ca fiind
complementară jurisdicțiilor penale naționale. Aceasta înseamnă că ea acționează
doar când statul nu o face, responsabilitatea primară aparținând acestuia din urmă.
III.1. Ratione materiae sau competența materială

C.P.I. este competentă să soluționeze cauze având ca obiect comiterea unor
infracțiuni deosebit de grave, care aduc atingere intereselor ansamblului comunității
internaționale, categorisite astfel: crime de genocid, crime împotriva umanității și
crime de război.
a) Crima de genocid este asimilată oricărui act comis cu intenția de a distruge, în

tot sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios prin: uciderea membrilor
grupului; atingerea gravă a integrității fizice și psihice a membrilor grupului;
supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care să conducă la
distrugerea sa fizică totală sau parțială; măsuri vizând împiedicarea nașterilor în
cadrul grupului; transferul forțat de copii de la un grup la altul.
b) Prin crima contra umanității se înțelege oricare dintre actele menționate în

continuare, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat
sistematic asupra populației civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau
transfer forțat de populație, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare
gravă de libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituție forțată, sarcină sau
sterilizare forțata ori orice altă formă de violență sexuală de gravitate comparabilă,
persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural,
62
Primul proces al Curții Penale Internaționale s-a deschis la Haga, împotriva fostului șef al miliției
congoleze Thomas Lubanga, acuzat de crime de război pentru că a folosit copii-soldați in RD Congo.
Lubanga, în vârsta de 48 de ani, este judecat la aproape şapte ani de la înfiinţarea Curţii Penale
Internaţionale, primul tribunal internaţional permanent care are ca misiune judecarea autorilor
crimelor de război, crimelor împotriva umanităţii şi infracţiunii de genocid. Lubanga, transferat la
Haga în martie 2006, este acuzat de înrolarea unor copii cu vârste sub 15 ani, pe care i-a obligat să
lupte în cadrul aripii militare a miliţiei sale, Uniunea patrioţilor congolezi (UPC), în timpul războiului
civil din Ituri, in perioada septembrie 2002-august 2003.
28
religios sau bazat pe sex, sau în funcție de alte criterii universal recunoscute ca
inadmisibile în dreptul internațional, crima de apartheid și alte acte inumane cu un
caracter similar, cauzatoare de suferințe puternice și care aduc atingere gravă
integrității fizice sau mentale.
c) Crimele de război, în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau
al unei politici elaborate.
Prin crime de război se înțeleg, în virtutea Convențiilor de la Geneva din 1949
privind dreptul umanitar si a altor convenții si cutume internaționale, fapte precum:
- omuciderea intenționată;
- tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experiențele biologice;
- provocarea cu intenție a unor suferințe puternice sau a unor atingeri grave ale
integrității fizice;
- distrugerea si însușirea de bunuri, nejustificată de necesitați militare si
executată pe o scara largă, în mod ilicit;
- constrângerea unui prizonier de război sa servească interesele unei armate
străine;
- deportarea sau arestarea ilegală;
- luarea de ostateci;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare si de menținere
a păcii;
- lansarea unui atac deliberat atunci când este evident ca acesta va produce
pierderi de vieți si pagube materiale în rândul populației civile;
- uciderea sau rănirea combatanților inamici după ce aceștia s-au predat;
- portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are drept
urmare pierderea de vieți sau rănirea gravă a adversarului;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva construcțiilor destinate uzului religios,
educativ, artistic, științific sau caritabil, precum și împotriva monumentelor istorice și
a spitalelor, atunci când acestea nu sunt obiective militare;
- supunerea prizonierilor la experiențe medicale si științifice;
-distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse de
necesitați militare;
- atingerea demnității persoanei, prin tratamente umilitoare si degradante;
- violul, sclavia sexuală, prostituția forțată, sterilizarea forțată;
- utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forțe militare;
- înfometarea deliberată a civililor;
29
- înrolarea tinerilor sub 15 ani63.
III.2. Ratione personae sau competența personală

Curtea este competentă să judece și să pedepsească doar persoanele fizice64
vinovate de comiterea infracțiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18
ani, la data săvârșirii faptei.
Calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de președinte, de parlament, de
demnitar sau funcționar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală
în fata Curții si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitățile sau
regulile de procedură speciale care însoțesc calitatea oficială a unei persoane nu
împiedică Curtea sa își exercite competența față de persoana în cauza.
Comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund
penal în fata Curții si pentru crimele comise de către forțele plasate sub comanda și
controlul lor efectiv.
III.3. Ratione loci sau competența teritorială

Curtea este sesizată doar cu cauze privind infracțiuni săvârșite pe teritoriul
statelor-părți.
III.4. Ratione temporis/temporalis sau competența temporală

Curtea nu poate judeca decât crimele comise după intrarea in vigoare a
Statutului – 1 iulie 2002.
Art.12 al Statutului stabilește că un stat care devine parte la Statut acceptă
implicit jurisdicția Curții. Un stat care nu este parte la Statut poate totuși accepta
jurisdicția Curții, prin depunerea unei declarații la grefa acesteia, cu referire specială
la crima respectivă. Statul acceptant este obligat in continuare sa coopereze cu curtea
în condițiile prevăzute de Statut.
IV. Sesizarea Curții și dreptul aplicabil

IV.1. Mijloace de sesizare
Curtea devine competentă să judece persoanele fizice care au comis crime
împotriva unui stat-parte la Statut în următoarele situații:
a. prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;
b. prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
63
Actele enumerate în cadrul acestor definiţii nu sunt limitative.
64
În dreptul internațional, răspunderea penală este o formă de răspundere esenţialmente
individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.
30
c. prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătura cu

comiterea unei infracțiuni.
O cauză nu este considerată admisibilă, atunci când:
a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauză,
mai puțin atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze ancheta.
b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul plângerii;
conform principiului non bis in idem, nimeni nu poate fi judecat de Curte sau de o altă
instanță pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau achitat.
IV.2. Dreptul aplicabil

Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statutului, Convențiile de la
Geneva privind dreptul umanitar, alte convenții și cutume internaționale.
De asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal:
- legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
- legalitatea pedepsei (nulla poena sine lege);
- neretroactivitatea legii penale;
- responsabilitatea penală individuală65.
Se adaugă acestora: principiul jurisdicției universale în privința reprimării
crimelor de drept internațional, principiul imprescriptibilității crimelor de drept
internațional și principiul potrivit căruia unicul temei al răspunderii internaționale
penale este crima de drept internațional.
V. Procedura de judecată.
Procedura în fața Curții Penale Internaționale prezintă unele note specifice.
Astfel, după sesizarea procurorului, aceasta parcurge mai multe etape: procedura în
fata Camerei preliminare; procedura în fata autorităților statului național; procedura
în fata Camerei de prima instanță; procedura în fata Camerei de apel (dacă este
cazul).
Procurorul poate sa solicite arestarea persoanei, măsura pe care o dispune
Camera preliminară pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede că
persoana în cauză a comis crima și că arestarea este necesară pentru a garanta
prezența acesteia în fața instanței, împiedicarea obstrucționării anchetei, precum și a
comiterii unei/unor alte crime.
Statul parte care primește cererea de arestare trebuie sa ia imediat măsuri
pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislații si Statutului C.P.I.
65
Statutul prevede şi cauze care înlătură responsabilitatea penală. Între acestea: legitima apărare,
bolile psihice, constrângerea.
31
Persoana arestată este imediat deferită autorității judiciare competente a statului de

detenție, care verifică dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană,
dacă procedura de arestare a fost respectată si dacă au fost respectate drepturile
persoanei în cauză. Persoana arestată are dreptul de a cere punerea în libertate
provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenție,
decizia finală aparținând însă Camerei preliminare.
Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi: nu pot fi obligate sa
depună mărturie împotriva lor înseși sau să se declare vinovate; nu pot fi supuse
niciunei forme de constrângere sau amenințare si nici torturii sau vreunui tratament
crud, inuman sau degradant; beneficiază gratuit de interpret, atunci când este
necesar; nu pot fi arestate sau reținute în mod arbitrar.
Procesul are loc la sediul Curții, în prezenta acuzatului. Dezbaterile judiciare se
desfășoară potrivit principiului publicității66 si contradictorialității.
Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparațiile pe care cel condamnat
este obligat sa le acorde victimelor sau urmașilor acestora.
VI. Deliberarea și pronunțarea hotărârii

Hotărârile Curții
Curtea se poate pronunța prin condamnarea sau achitarea celui supus
jurisdicției sale. Pedepsele aplicabile sunt cele specifice dreptului penal:
- detenția pe viață;
- închisoarea (maxim 30 de ani);
- amenda (cumulată de regulă cu închisoarea și confiscarea bunurilor).
Sentința de condamnare pronunțată de prima instanță poate să facă obiectul
apelului67, înțeles ca o cale ordinară de atac.
Atât condamnatul cat și Procurorul, pot face apel împotriva sentinței primei
instanțe. Hotărârea Camerei de apel se da cu votul majorității judecătorilor, în
ședința publică și este motivată.
Hotărârea Curții poate fi supusă și revizuirii, cale extraordinară de atac (atunci
când se descoperă probe noi care, dacă ar fi fost înfățișate Curții, ar fi schimbat
hotărârea atacată).
Executarea hotărârilor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizează
pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse sa
66
Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul în care Camerele Curtii, pentru a
proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispun ca o anumită parte a procedurii să se desfășoare cu
usile închise.
67
Conform art. 82 alin. 1 Statut.
32
primească condamnați. Sentința de condamnare este executorie pentru statele-părți,

care nu o pot modifica.
Obligația de cooperare judiciară
Statutul C.P.I. stabilește obligația statelor parți de a coopera si de acorda
asistență judiciară Curții.
33
TEMA 3
JURISDICȚIA EUROPEANĂ ÎN MATERIA DREPTURILOR
OMULUI – JURISDICȚIE ÎN CADRUL CONSILIULUI EUROPEI
PUNCTE TEMATICE:
3.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) - Aspecte generale,

structură/organizare, competență, sesizare/învestire, procedură de judecată,
soluții ale C.E.D.O.
34
I. Aspecte generale
I.1. Premise istorice.
Creat la 5 mai 1949, Consiliul Europei este o organizație internațională cu
caracter interstatal, în cadrul căreia a fost elaborată Convenția pentru apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale68. Obiectivul autorilor acestui
document a fost acela de a face primii pași pentru punerea în valoare a unor drepturi
enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, adoptată de
Organizația Națiunilor Unite.
Pe lângă consacrarea unei serii de drepturi și libertăți civile și politice, Convenția
a prevăzut și un sistem de aplicare a obligațiilor asumate de statele contractante. Trei
instituții au fost create în acest sens, una dintre acestea fiind Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, înființată în 195969.
I.2. Convenția și Protocoalele la Convenție

Întrucât realitățile mereu noi reclamă adaptarea Curții, mecanismul de protecție
juridică și jurisdicțională este prevăzut cu posibilitatea de amendare a textului inițial
al Convenției, amendare realizată prin Protocoale adiționale (devenite, după
asumarea lor de către statele părți, parte integrantă la Convenție).
De la apariție și până astăzi, au fost adoptate 16 protocoale adiționale la
Convenție, 14 dintre acestea in vigoare, iar ultimele două deschise spre semnare și
ratificare (Protocolul nr. 15 din 24 iunie 2013 și Protocolul nr. 16 din 02 octombrie
2013).
Relativ la importanța protocoalelor adiționale, este de precizat că:
- unele au vizat extinderea spre protecție juridică a unor drepturi suplimentare
față de Convenție, denumite de a doua sau a treia generație; de pildă, Protocolul nr. 1
sau nr. 7, care au inclus printre drepturile protejate, dreptul de proprietate, dreptul la
educație sau dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis in
idem);
- altele au introdus mutații semnificative relativ la procedura de judecată în fața
Curții, inclusiv procedura preliminară. Cele mai relevante în acest sens, au fost
Protocolul nr. 11, nr. 14 și recentele Protocoale nr. 15 și 16.
Astfel, începând cu anul 1980, datorită creșterii constante a numărului de cauze
aduse în fața instituțiilor Convenției, a devenit mult mai dificil să se mențină durata
68
Convenţie deschisă pentru semnare la Roma, pe data de 4 noiembrie 1950, în vigoare începând cu
data de 3 septembrie 1953.
69
Celelalte două instituţii fiind Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), şi
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, acesta din urmă alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai
statelor membre sau reprezentanţii lor.
35
procedurilor în limite acceptabile. Problema s-a accentuat prin aderarea noilor state
contractante, începând cu anul 1990. Numărul în creștere de cazuri a dus la dezbateri
asupra necesității reformării mecanismului de control creat de Convenție, care a
condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la Convenție. Scopul urmărit a fost acela de a
simplifica structura pentru a scurta durata procedurii și, în același timp, de a
consolida caracterul judiciar al sistemului, făcându-l pe deplin obligatoriu și abolind
rolul decizional al Comitetului de Miniștri.
Acesta avea să constituie o schimbare fundamentală în mecanismul de lucru al
Curții. Până la intrarea sa în vigoare doar statele contractante aveau dreptul de
petiție directă în fața Curții, analiza cererilor fiind realizată mai întâi de către Comisie
și apoi dacă cererea era declarată admisibilă de către Curte, după cum am arătat
anterior.
Intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la 01.11.1998 70 a avut rolul de a
centraliza mecanismul de aplicare al Convenției, creând o Curte unică permanentă (a
fost eliminată activitatea preliminară, de filtru, a Comisiei și cea a Consiliului de
Miniștri), a dat posibilitatea tuturor cetățenilor statelor semnatare ale Convenției să
adreseze petiții directe Curții (a întărit rolul individului în raport cu statul al cărui
resortisant este, și a creat astfel, pentru prima dată în lume, din individ un subiect de
drept internațional) și, pentru a întări sistemul judiciar, a instituit jurisdicția
obligatorie a Curții (s-a stabilit că hotărârile pronunțate de ea sunt obligatorii pentru
părți, jurisprudența devenind în acest caz, izvor al dreptului național)
Modificările vizate prin Protocolul nr. 11 la Convenție au avut în vedere și
aglomerarea Curții cu din ce în ce mai multe cereri și au urmărit simplificarea
mecanismului procedural, creșterea eficacității mijloacelor de protecție, reducerea
duratei procedurilor, care uneori putea ajunge la 5-6 ani de la depunerea petiției și
până la pronunțarea hotărârii, dorința de a face sistemul accesibil fiecărei persoane
și de a menține un nivel ridicat al protecției drepturilor omului.
În decursul celor trei ani care au urmat datei la care a intrat în vigoare Protocolul
nr.11, numărul de cereri înregistrate pe rolul Curții a crescut în mod considerabil.
Conferința ministerială pe tema Drepturilor Omului71 a inițiat un proces de reflecție
asupra reformei sistemului. În noiembrie 2002, ca urmare a Declarației ministeriale
privind Curtea Drepturilor Omului pentru Europa, delegații miniștrilor au dat mandate
70
Protocolul nr. 11 a fost semnat de România la 11 mai 1994 și ratificat de Parlament la 11 august
1995.
71
Organizată la Roma în perioada 3-4 noiembrie 2000 pentru a marca 50 de ani de la deschiderea
spre semnare a Convenţiei, a iniţiat un proces de reflecţie asupra reformei sistemului.
36
Comitetului Director pentru Drepturile Omului (CDDO) să elaboreze un ansamblu de

propuneri.
Protocolul nr. 14 la Convenție, protocol ce a intrat în vigoare în iunie 201072
aduce o serie de modificări importante în mecanismul de funcționare al Curții, cum ar
fi: în cazul cererilor individuale Curtea o va declara inadmisibilă dacă aceasta este
incompatibilă cu prevederile Convenției sau a protocoalelor sale, sau dacă
“reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu excepția cazului în care
respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale
impune examinarea pe fond a cererii și cu condiția de a nu respinge pentru acest
motiv nici o cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanță națională”73.
O adăugare importantă este și prevederea din art. 17 din Protocolul 14 care
modifică art. 59 din Convenție, în sensul menționării exprese că Uniunea Europeană,
ca organism de sine stătător, poate adera la această Convenție.
Pe lângă aceste modificări se mai adaugă și altele, cum ar fi: acordarea
posibilității Comisarului pentru drepturile omului ce își desfășoară activitatea pe
lângă Consiliul Europei de a pune concluzii în fața Curții74, atribuirea competenței
Comitetului de Miniștri de a sesiza Curtea în cazul neexecutării unei hotărâri de
condamnare de către statul vizat75, mărirea mandatului judecătorilor de la 6 la 9 ani
(practic s-a creat doar un singur tip de mandat, acela de 9 ani, înainte existând și
mandate de 3 sau 6 ani)76, fără posibilitatea de a fi realeși, explicitarea atribuțiilor
judecătorilor.
Tot în urma Protocolului nr. 14 s-a conferit posibilitatea Curții de a pronunța
hotărâri pilot, pentru a evita astfel aglomerarea inutilă a acestui for juridic european
și repetitivitatea soluțiilor la un interval scurt de timp. Procedura în acest caz prevede
ca atunci când se constată că mai multe cereri, poartă asupra aceleiași probleme,
Curtea va decide asupra tuturor printr-o hotărâre pilot.
72
Protocolul nr. 14 la Convenţie a fost adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004 şi a intrat în vigoare la
data de 01 iunie 2010, potrivit dispoziţiilor art. 19 din acest act :”în prima zi a lunii care urmează
trecerii unui termen de 3 luni de la data la care toate părţile contractante îşi vor fi exprimat
consimţământul de a fi parte la protocol, în conformitate cu dispoziţiile art. 18”, odată cu ratificarea
lui de către toate părțile. România a semnat Protocolul la 13 mai 2004.
73
Noile condiţii sunt prevăzute în art. 12 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 35 alin. 3
din Convenţie. De remarcat că între cele două condiţii de admisibilitate, adăugate la cele deja
existente, se foloseşte conjuncţia “sau” şi nu conjuncţia “şi”, ceea ce denotă că este suficientă
îndeplinirea doar a uneia dintre cele două condiţii pentru a declara petiţia inadmisibilă.
74
Potrivit art. 13 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 36 prin adăugarea unui nou alineat.
75
Potrivit art. 16 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 46 pct. 3 din Convenţie.
76
Potrivit art. 2 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 23 din Convenţie.
37
Pe termen lung, procedura hotărârii pilot are drept scop,:

- să identifice disfuncțiile de la nivelul legislației naționale, care sunt sursa
acestor violări;
- să dea indicații clare guvernului cum ar putea să remedieze aceste disfuncții, și
- să indice crearea unui remediu național care să pună capăt tipului de disfuncție
identificată.
Toate aceste funcții ale hotărârii pilot își produc efecte erga omnes, în principal,
la nivelul statului care se face vinovat de încălcarea Convenției, făcând din acest tip
de procedură nu doar un remediu individual, ci și un remediu major național, care să
dea posibilitatea statelor, ca prin propriile forțe și mecanisme juridice să găsească
soluțiile cele mai eficiente pentru a pune capăt unor cazuri repetitive, în care
încălcarea Convenției este similară
II. Sediul
Sediul Curții Europene a Drepturilor Omului se află la Strasbourg (Franța). Este
motivul pentru care, pentru C.E.D.O. se află în uz și denominația Curtea de la
Strasbourg.
III. Organizarea/structura Curții.

Curtea are în componența sa corpul judecătorilor și grefa.
III.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită dintr-un număr de
judecători egal cu cel al statelor contractante – 47 la acest moment.
Cât privește modul de desemnare a judecătorilor, aceștia trebuie să se bucure
de cea mai înaltă reputație morală și să întrunească condițiile cerute pentru
exercitarea unor înalte funcții judiciare sau să fie juriști având o competență
recunoscută.
Judecătorii își exercită funcțiile la Curte77, în nume propriu și nu reprezintă
niciun stat. Atunci când într-o cauză anume judecătorul național desemnat este
recuzat sau este împiedicat de o altă cauză să judece, poate fi desemnat un alt
judecător care să îi țină locul pentru acel caz special. Acesta este denumit un
judecător ad-hoc.
Ei nu se pot angaja în nicio activitate incompatibilă cu independența sau
imparțialitatea lor sau cu cerințele unei funcții permanente.
77
Curtea plenară îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune, pentru o
perioadă de trei ani.
38
Alegerea candidaților din partea statului Român se face de Guvern, la

propunerea Consiliului Superior al Magistraturii a cărui ședință de desemnare este
prezidată de către Ministrul Justiției fără ca acesta să participe la vot.
Mandatul unui judecător este de 9 ani, fiind unicul mandat, aceștia neputând fi
realeși. Potrivit Protocolului nr. 14, nu se prevede o limitare a numărului de realegeri,
în schimb se prevede o limită de vârstă, mandatul judecătorilor încheindu-se atunci
când aceștia împlinesc vârsta de 70 de ani78, însă așa cum am arătat prin Protocolul
nr. 15 se propune ca acest aspect să fie eliminat. În condițiile în care un judecător
este înlocuit cu un altul, noul judecător ales va duce la bun sfârșit mandatul
predecesorului său, acesta din urmă fiind obligat să se ocupe de cauzele cu care
fusese deja sesizat79.
Judecătorii Curții pot fi revocați din funcție, aceasta constituind un caz
excepțional asupra căruia ceilalți judecători decid cu o majoritate de 2/3.
Judecătorii se bucură pe timpul exercitării mandatului, până la revocarea lor din
funcție sau până la înlocuirea lor, de privilegiile și imunitățile prevăzute în Statutul
Consiliului Europei.
Conform Regulamentului său, Curtea este împărțită în cinci secții, a căror
componență, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de
vedere geografic, cât și al reprezentării sexelor, ținându-se cont, în același timp, de
diferitele sisteme de drept ale statelor contractante. Președinții de secții sunt asistați
și, atunci când este necesar, sunt înlocuiți de vicepreședinți, aceștia din urmă fiind
aleși de către secții.
Modul de lucru al judecătorilor variază în funcție de stadiul procesual.
Astfel, formulele de lucru sunt:
- Complet/comitet compus din judecător unic; acesta este asistat în activitatea
sa de raportori, ce fac parte din grefa Curții80 (judecătorul unic nu poate analiza nicio
cerere introdusă împotriva Înaltei Părți Contractante în numele căreia a fost ales.
Rolul său este acela de a stabili dacă o cerere poate fi declarată admisibilă sau nu.
Dacă acesta declară cererea inadmisibilă, soluția sa este definitivă, în timp ce, atunci
când constată că ea este admisibilă o va trimite unui Comitet sau unei Camere pentru
o examinare suplimentară).
- Comitete de 3 judecători pentru o perioadă de douăsprezece luni;
78
Conform art. 23 alin. 6 din Convenţie.
79
Conform art. 23 din Convenţie.
80
Potrivit art. 6 din Protocolul 14 din Convenţie care modifică art. 26, la care se adaugă art. 4 din
Protocolul 14 care modifică art. 24 pct. 3 din Convenţie.
39
- Camere de 7 judecători după principiul rotației, președintele secției și

judecătorul ales din statul în cauză fiind prezenți de drept;
- Marea Cameră compusă din 17 judecători.
Competența acestor formule de lucru este prevăzută expres și în detaliu în
Regulamentul Curții.
III.2. Curtea este asistată de o grefă alcătuită în special din juriști din toate
Statele membre (numiți si "referenți"). Aceștia, fiind independenți de țările lor de
origine, nu reprezintă părțile în cauză.
IV. Competența Curții Europene a Drepturilor Omului

IV.1. Ratione materiae sau competența materială
Curtea aplică prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Misiunea
sa consta in verificarea respectării de către State a drepturilor și garanțiilor prevăzute
în Convenție. În acest scop, ea examinează cererile introduse de către persoane
individuale sau, mai rar, de către State.
Drepturile prevăzute in Convenție sau in protocoalele sale și care fac obiectul
jurisdicției Curții pot fi categorisite astfel: drepturi consfințite în convenție și drepturi
apărate prin prohibirea unor acte care le încalcă:
a) Drepturile apărate direct
- dreptul la viață
- dreptul la un proces echitabil în materie civilă și penală
- dreptul la respectarea vieții private și de familie
- libertatea de exprimare
- libertatea de gândire și conștiință
- dreptul la un recurs efectiv în justiție
- dreptul la respectarea bunurilor personale
- dreptul de a vota si dreptul de a participa la alegeri
b) Există și drepturi apărate indirect, prin interzicerea unor acte/fapte de
natură să le aducă atingere. Sunt astfel interzise:
- tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante
- detenția arbitrară și ilegală
- discriminarea în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute in
Convenție
- expulzarea sau neacceptarea propriilor cetățeni de către un Stat
- pedeapsa cu moartea
- expulzarea colectivă a străinilor.
40
IV.2. Ratione personae sau competența personală

Orice stat contractant sau orice persoană care pretinde a fi victima unei încălcări
a Convenției poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă
o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin
Convenție.
Curtea poate fi sesizată și de persoane fizice, ONG-uri, grupuri de persoane
fizice.
În conformitate cu Acordul european privind persoanele participante la
procedurile în fața Comisiei și Curții Europene ale Drepturilor Omului81 adoptat inițial
la Londra în 06 mai 1969, precum și în conformitate cu noul Acord european ...82
adoptat la Strasbourg în 05 martie 1996, în urma elaborării Protocolului nr. 11 la
Convenție, sunt considerate persoane participante la procedurile în fața Curții
următoarele83:
- părțile, reprezentanții sau consilierii acestora;
- martorii și experții chemați de către Curte;
- alte persoane invitate de președintele Curții să participe la procedura
respectivă.
Trebuie precizat că, în acest context, termenul de Curte este folosit într-un
sens extinctiv, referindu-se la toate tipurile de complete ce se pot constitui la nivelul
acesteia. Aceeași interpretare extinctivă este dată de Convenție și termenului de „a
participa la procedură”, termen ce desemnează orice comunicare în vederea
introducerii unei plângeri împotriva unui stat-parte la Convenție.
IV.3. Ratione loci sau competența teritorială

Din această perspectivă, competența Curții acoperă teritoriile statelor părți la
Convenție , precum și teritoriile unde acestea exercită un control general.
IV.4. Ratione temporis sau competența temporală

Aceasta derivă din principiul subsidiarității, specific acțivității Curții, care face ca
jurisdicția sa să nu reprezinte o nouă cale de atac sau un alt nivel de jurisdicție,
81
„Acordul european privind persoanele participante la procedurile în faţa Comisiei şi Curţii Europene
ale Drepturilor Omului” a fost ratificată de România prin Legea nr. 6 din 08 ianuarie 1998, publicată în
M. Of. nr. 11 din 15.01.1998.
82
„Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului” a fost ratificat de România prin Legea nr. 33 din 25 februarie 1999 publicată în M. Of. nr. 88
din 02 martie 1999.
83
Conform art. 1alin. 1 şi 2 din Acordul de la Strasbourg din 1996.
41
suplimentar celor instituite în sistemele de stat interne. Așa cum avea să fie adesea
calificată, Curtea are un rol corector subsidiar, în raport cu sistemele judiciare
naționale.
Tocmai de aceea, din perspectiva competenței temporale, Curtea este în drept
să fie angajată într-o cauză doar dacă încălcarea s-a produs ori a subzistat ulterior
intrării în vigoare a Convenției pentru statul în cauză (pentru România, 20 iunie 1994).
V. Sesizarea Curții.
V.1. Conținutul cererii sau plângerii.
Procedura în fața Curții este declanșată prin introducerea unei cereri fie de către
o Înaltă Parte Contractantă (stat) atunci când ar exista o pretinsă încălcare a
prevederilor convenției și ale protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte
Contractantă (cerere interstatală), fie de către o persoană fizică, organizație
nonguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei
încălcări de către una dintre Înaltele Părți Contractante a drepturilor recunoscute în
Convenție sau în Protocoalele sale (cerere individuală).
Cererea trebuie să fie realizată pe un formular, ce se poate procura de la
grefierul Curții, cu excepția situațiilor în care aceasta ar decide altfel. După aceasta,
grefierul va informa petentul cu privire la desfășurarea procedurii, care în această
etapă este scrisă, nesolicitând prezența părții în fața Curții. În această etapă nu se
poate obține asistență juridică din partea Curții.
O cerere interstatală trebuie să cuprindă :
- numele părții contractante împotriva căreia se îndreaptă petiția;
- expunerea faptelor;
- aspectele care sunt pretinse a fi încălcate cu privire la Convenție;
- o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate;
- obiectul petiției și descrierea generală a pretenției sau a pretențiilor de
satisfacție echitabilă;
- numele și adresa persoanei sau a persoanelor desemnate ca agenți;
- copii ale tuturor documentelor necesare cauzei.
O cerere individuală va trebui să cuprindă :

- numele, adresa sa sau a reprezentantului său, data nașterii și naționalitatea; în
cazul în care este vorba despre o organizație numele acesteiași al reprezentantului
legal, sediul, adresa;
- dacă partea are reprezentant, vor trebui precizate și numele, ocupația, adresa,
telefonul, faxul și adresa de e-mail acestuia;
42
- numele Înaltei Părți Contractante împotriva căreia se îndreaptă petiția;

- o succintă expunere a faptelor;
- o succintă prezentare a violărilor pretinse cu privire la Convenție și eventualele
argumente în sprijinul susținerilor;
- o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate;
- semnătura petentului sau a reprezentantului său84; Curtea nu primește cererile
anonime.
Dacă petentul apreciază necesar poate dezvolta faptele, dar nu mai mult de 20
de pagini, și totodată, va prezenta copii simple ale tuturor documentelor necesare
cauzei.
V.2. Condiții de admisibilitate

Recurgerea la C.E.D.O. este condiționată de câteva elemente:
- petentul trebuie să fie, personal si direct, victima unei încălcări a drepturilor și
garanțiilor prevăzute în Convenție sau în protocoalele sale iar încălcarea trebuie să fie
imputabilă Statului spre care se îndreaptă plângerea (unul dintre statele legate prin
Convenție);
- petentul trebuie să facă dovada că a utilizat, în Statul împotriva căruia se
îndreaptă, toate căile judiciare permise și care ar fi putut remedia situația invocată
(de obicei se are in vedere un proces in fata unei instanțe judecătorești competente,
urmata in caz de necesitate de un apel si chiar de un recurs in fata unei jurisdicții
superioare);
- petentul trebuie să facă dovada că plângerile sale la Curte au făcut obiectul
căilor judiciare exercitate în Statul împotriva căruia se formulează plângerea;
- de la data deciziei interne definitive (în general, hotărârea celei mai înalte
jurisdicții și ultimei care a examinat cauza), să nu fi trecut mai mult de 6 luni pentru
depunerea cererii; la expirarea acestui termen, Curtea va declara cererea de drept
admisibilă. În conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. 15 la Convenție, termenul de
introducere al unei cereri individuale în fața Curții a fost redus de la 6 luni la 4 luni.
Cât privește prima condiție de admisibilitate, trebuie înțeles că partea interesată
trebuie să parcurgă efectiv toate gradele de jurisdicție, neputând lăsa hotărârea să
rămână definitivă prin neapelare sau nerecurare. În acest sens, însă nu există
obligația din partea părților de a parcurge toate posibilitățile pe care jurisdicția
84
La aceasta etapa a procesului, partea nu este obligată sa fie reprezentată de un avocat. Daca însă
se doreşte sesizarea Curţii prin intermediul unui reprezentant, trebuie anexată formularului de
cerere şi procura in favoarea lui.
43
internă le impune pentru a fi îndeplinită această cerință. Există în acest sens mai
multe decizii ale Curții, cum ar fi cazul Brumărescu împotriva României sau cazul
Rotaru împotriva României.
Termenul de 6 luni este, ca și în cazul procedurii judiciare (civile și penale), un
termen de decădere, cererea introdusă după acest termen urmând a fi respinsă ca
fiind tardiv formulată.
VI. Procedura de judecată

VI.1. Procedura de judecată contencioasă
Procedura în fața noii Curți Europene a Drepturilor Omului este contradictorie și
publică.
Audiențele, care nu se țin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice, cu
excepția cazurilor când camera/Marea Cameră ia o altă decizie, în situații
excepționale.
Memoriile și alte documente înaintate Grefei Curții de către părți sunt, în
principiu, accesibile publicului.
Reclamanții individuali își pot prezenta ei înșiși cazul în fața Curții, dar o
reprezentare făcută de un avocat este recomandată și, în marea majoritate a
cazurilor, chiar cerută expres, odată ce cererea a fost comunicată guvernului în
cauză85.
Reclamanții individuali pot înainta ei înșiși cererile, dar se recomandă să fie
reprezentați de un avocat, și chiar se cere acest lucru pentru audiențe sau din
momentul în care cererea a fost declarată admisibilă.
Limbile oficiale ale Curții sunt franceza și engleza, dar cererile pot fi scrise în una
din limbile oficiale ale statelor contractante.
Odată ce cererea a fost declarată admisibilă, una dintre limbile oficiale ale Curții
trebuie să fie utilizată, cu excepția cazurilor când președintele camerei/Marii Camere
va autoriza utilizarea în continuare a limbii în care s-a făcut cererea.
Procedura referitoare la admisibilitate și la fond.

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secții, al cărei președinte
numește un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă
aceasta trebuie examinată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o cameră.
85
Consiliul Europei a pus în practică un sistem de asistenţă juridică pentru reclamanţii care nu dispun
de suficiente mijloace materiale pentru a fi reprezentaţi în faţa Curţii de către un avocat.
44
În afară de cererile care le sunt atribuite în mod direct de către raportori,

camerele judecă și cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către
un comitet alcătuit din trei membri, precum și cererile statale.
Camerele se pronunță atât asupra admisibilității, cât și asupra fondului cauzelor,
în general prin decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice privind mai
multe cauze.
Camerele pot în orice moment să-și decline competența în favoarea Camerei
Mari, atunci când cauza ridică o problemă importantă, relativă la interpretarea
Convenției sau când, soluționarea unei chestiuni ar putea fi în contradicție cu o
hotărâre luată anterior de către Curte, cu excepția cazurilor când, una dintre părți se
opune într-un interval de o lună, începând de la notificarea intenției camerei de
declinare a competenței.
Hotărârile camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate
de voturi, trebuie să fie motivate și făcute publice. După ce camera a decis să admită
cererea, ea poate invita părțile să prezinte probe suplimentare și să depună
observații scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacție echitabilă din partea
reclamantului. Dacă în faza de examinare a admisibilității cererii nu s-a ținut o
audiență, ea poate să decidă organizarea unei audiențe, cu privire la fondul cauzei.
Fazele procesului.
Prima fază a procedurii este în general scrisă, chiar dacă uneori, camera poate
lua decizia de a ține o audiență publică (orală), caz în care se vor face, de asemenea,
referiri la fondul cauzei.
Președintele camerei poate, în interesul unei administrări corecte a justiției, să
invite sau să autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedură, sau
orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să depună observații scrise și, în
circumstanțe excepționale, să ia parte la audiență. Un stat contractant al cărui
cetățean este un reclamant într-o cauză poate interveni de drept.
În timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate în vederea asigurării
unei reglementări amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile
sunt confidențiale.
Proceduri speciale desfășurate în fața Curții.

- cererea de interpretare a hotărârii
- rectificarea unor erori
- revizuirea (se poate formula, ca și în dreptul intern, dacă s-a descoperit un fapt,
necunoscut la data pronunțării hotărârii, care nu putea fi cunoscut în mod rezonabil
45
părții care îl invocă, și care, prin natura lui, ar putea să conducă la modificarea soluției
pronunțate de Curte)
- procedura rezolvării pe cale amiabilă (caz în care, Curtea scoate cauza de pe rol
printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate;
Hotărârile C.E.D.O.
Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la
examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărâre fie opinia sa separată,
concordantă sau disidentă, fie o simplă declarație de disociere. Într-un termen de trei
luni de la adoptarea hotărârii de către cameră, oricare dintre părți poate cere
retrimiterea cauzei în fața Camerei Mari, dacă prin aceasta se ridică o problemă
gravă, relativ la interpretarea sau la aplicarea Convenției, ori a protocoalelor sale, sau
o problemă gravă cu caracter general86.
O hotărâre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni
sau mai devreme dacă părțile declară că nu au intenția de a cere retrimiterea cauzei
la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul de cinci judecători a respins cererea de
retrimitere în fața Marii Camere.
În cazul în care, colegiul acceptă cererea, Camera Mare se pronunță printr-o
hotărâre, luată cu majoritate de voturi, care este definitivă. Toate hotărârile definitive
ale Curții sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză.
Dacă se constată o încălcare, Curtea va poate acorda o satisfacție echitabilă,
care constă într-o compensare financiari a anumitor prejudicii. De asemenea, Curtea
poate cere ca Statul vizat să ramburseze cheltuielile suportate de parte pentru
valorificarea drepturilor pe această cale.
În cazul în care Curtea nu constată vreo încălcare, reclamantul nu va fi supus
vreunei obligații suplimentare de plată.
Deciziile și hotărârile Curții pronunțate în cauzele pentru care statul Român are
calitatea de pârât se publică în M. Of, Partea I, în termen de 3 luni de la data
soluționării definitive.
Executarea hotărârilor
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea
executării hotărârilor. El trebuie să verifice dacă statele, în privința cărora Curtea a
86
Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu al Camerei Mari, format din cinci judecători, din care
fac parte Preşedintele Curţii, preşedinţii de secţiune, cu excepţia preşedintelui secţiunii căreia îi
aparţine camera ce a luat hotărârea, precum şi un alt judecător ales, prin rotaţie, dintre judecătorii
care nu erau membri ai camerei iniţiale.
46
hotărât că au încălcat Convenția, au luat măsurile necesare pentru a îndeplini

obligațiile specifice sau generale ce decurg din hotărârile Curții.
Proceduri speciale desfășurate în fața Curții.
- cererea de interpretare a hotărârii;
- rectificarea unor erori;
- revizuirea (se poate formula, ca și în dreptul intern, dacă s-a descoperit un
fapt, necunoscut la data pronunțării hotărârii, care nu putea fi cunoscut în mod
rezonabil părții care îl invocă, și care, prin natura lui, ar putea să conducă la
modificarea soluției pronunțate de Curte);
- procedura rezolvării pe cale amiabilă (caz în care, Curtea scoate cauza de pe rol
printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.
Dată fiind frecvența cauzelor aduse în fața C.E.D.O, sunt relevante câteva
aspecte definitorii privind soluțiile pe care le poate pronunța Curtea.
Astfel, este important de reținut că C.E.D.O.:
- nu are competența de a anula deciziile sau legile naționale;
- nu este responsabilă pentru executarea hotărârilor87;
- nu se comportă ca un judecător de apel relativ la instanțele judecătorești
naționale; ea nu rejudecă cazurile și nu are competența de a anula, modifica
sau revizui hotărârile date în soluționarea lor;
- nu asigură asistența judiciară pentru formularea cererii;
- C.E.D.O. nu trebuie confundată cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene
(abreviată C.J.U.E., având sediul la Luxemburg), a cărei competență vizează
alte aspecte;
- nu oferă informații despre dispozițiile legale care sunt în vigoare in Statul
împotriva căruia se formulează cererea.
VI.2. Procedura necontencioasă

Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniștri, să dea avize consultative cu
privire la problemele de drept ce țin de interpretarea Convenției și a Protocoalelor.
Decizia Comitetului de Miniștri de a cere Curții un aviz consultativ este adoptată cu
majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Cameră, care le adoptă
cu majoritate de voturi. Orice judecător poate anexa la acestea opinia sa separată –
concordantă sau disidentă – sau o simplă declarație de dezacord.
87
După pronunțarea hotărârii sale, aceasta trece sub responsabilitatea Comitetului Miniștrilor al
Consiliului Europei care are misiunea de a verifica punerea ei in aplicare si de a supraveghea plata
eventualelor reparații financiare.
47
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate, monografii, cursuri universitare, manuale, alte lucrări
AURESCU, Bogdan, Sistemul jurisdicțiilor internaționale (ed. a II-a), Editura C.H.

Beck, 2013.
BÎRSAN, Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe
articole, Editura All Beck, București, 2005.
BOGDAN, Dragoș; SELEGEAN, Mihai, Drepturi și libertăți fundamentale în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, București, 2005.
CHIRIȚĂ Radu, Dreptul de acces la o instanță. Jurisprudența C.E.D.O., Editura
Hamangiu, București, 2012.
COMAN, Daniela, Justiția europeană versus Justiția internațională - Provocări ale
secolului XXI-a, Editura Universul Juridic, București, 2012.
CORLĂȚEAN, Titus, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului,
Ed. Universul Juridic, București, 2012.
DUȚU, Mircea; DUȚU, Andrei, Dreptul contenciosului european, Editura
Universul Juridic, București, 2010.
GRIGORE-RĂDULESCU, Maria-Irina, POPESCU Corina Florenta, Protecția juridică
a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
IONESCU, Steluța, Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul
Juridic, București, 2008.
PREDA-MĂTĂSARU, Aurel; BĂRBULESCU, Nineta, Curtea Internațională de
Justiție și Dreptul Mării, Ed. Finmedia, București, 1999.
PREDESCU, Ovidiu, Convenția Europeană a drepturilor omului și dreptul penal
român, Ed. Lumina Lex, București, 2006.
48
PUȘCĂ, Benone; IONESCU DUMITRACHE, Ana Alina, Protecția internațională a

drepturilor omului. Ediție revăzută și adăugită, Ed. Universitară Danubius, Galați,
2015.
SELEJAN GUJAN, Bianca, Convenția europeană a drepturilor omului, Legislatie
consolidată, actualizată la 6 ianuarie 2014, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
TABUSCĂ, Silvia, Efectele hotărârilor CEDO și CJUE în dreptul intern, Editura C.H.
Beck, București, 2012.
VLĂDILĂ, Lavinia, MĂTUȘESCU Constanța, IONESCU, Steluța, Jurisdicții
internaționale și europene permanente, Editura Pro Universitaria, București, 2014.
VLĂDILĂ, Lavinia, Jurisdicții internaționale permanente, Editura Cartea
universitară, București, 2006.
***Dicționar de drepturile omului. Adnotat cu jurisprudență (1957-2013),
Editura C.H.Beck, București, 2014.
II. Documente cu caracter normativ și jurisprudențial

Carta Națiunilor Unite
Statutul Curții Internaționale de Justiție
Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale
Statutul Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării
Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în forma amendată prin protocolul
nr. 11, interpretat în lumina Raportului explicativ.
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, adoptat în temeiul
Convenției.
Statutul Consiliului Europei.
***Culegere de jurisprudență CEDO – cauze recente împotriva României, vol. II,
Ed. Institutului European din România, București, 2011.
***Jurisprudența CEDO în cauzele împotriva României, Culegere de hotărâri
pentru examenele de admitere și promovare în magistratură. Teste grilă, Editura
Hamangiu, București, 2012
III. Surse Internet

Site-ul oficial al Curții Internaționale de Justiție www-icj-cij.org;
Site-ul oficila al Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării www.itlos.org
Site-ul oficial al Curții Penale Internaționale www.icc-cpi.int ;
Site-ul oficial al Curții Europene a Drepturilor Omului www.coe.ro ;
49

Jurisdictii Europene Si Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisdictii Europene Si Internationale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisdictii Europene Si Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

JURISDICŢII EUROPENE SI INTERNAŢIONALE.

JURISDICȚII EUROPENE ȘI INTERNAȚIONALE

Programul studii de master:

I. Contencios internațional sau jurisdicții internaționale. Delimitări conceptuale

I. Contencios internațional sau jurisdicții internaționale. Delimitări conceptuale.

În sensul cel mai larg, justiția internațională constituie o modalitate importantă

Adesea, noțiunea a fost și este utilizată ca un substitut pentru justiție. Alteori,

II. Jurisdicții naționale și internaționale

II.1. Jurisdicții naționale. Privire generală.

de instanțe judecătorești sunt reglementate detaliat în legea de organizare judiciară

II.2. Jurisdicții internaționale. Privire generală.

Dincolo de selecția propusă, trebuie cunoscut că, la momentul actual, în lume

III. Analiza categorială a jurisdicțiilor internaționale

Un tablou al jurisdicțiilor organizate la nivel internațional poate fi realizat printr-

1. În funcție de rațiunea înființării lor și de durata de funcționare, la nivel

2. În funcție de modalitatea de soluționare, la nivel internațional, distingem

3. În funcție de sfera subiectelor de drept implicate, la nivel internațional,

a) jurisdicții în fața cărora pot compărea doar statele, denumite și jurisdicții de

4. În funcție de spațiul de acoperire a jurisdicției, la nivel internațional,

5. În funcție de competența materială (ratione materiae), la nivel

IV. Semnificația jurisdicțiilor internaționale. Repere

Fundamentarea jurisdicțiilor internaționale face obiectul unei problematici larg

date de către organele judiciare și arbitrale internaționale – este socotită în mod

2.1. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) - aspecte generale,

2.2. Tribunalul International pentru Dreptul Mării (T.I.D.M.) - aspecte

2.3. Justiția penală internațională

2.1. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.)

II. Structura/organizarea Curții Internaționale de Justiție

II.2. Grefa Curții.

Grefa este condusă de un grefier-șef, asistat de un adjunct, ambii aleși de Curte,

III. Competența Curții Internaționale de Justiție

IV. Sesizarea/învestirea Curții Internaționale de Justiție

V. Procedura de judecată în fața Curții Internaționale de Justiție

În principiu, faza scrisă30 constă în depunerea de către părți, la termenele fixate,

V.2. Dreptul aplicabil

V.3. Incidentele procesuale – acestea sunt eventuale situații atipice intervenite în

V.4. Deliberarea și pronunțarea soluției

VI. Procedura necontencioasă sau consultativă în fața Curții Internaționale de

În principiu, caracterul lor rămâne unul facultativ sau de recomandare.

VII. Contribuția Curții Internaționale de Justiție la dezvoltarea dreptului

2.2. Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării

II. Organizarea/structura Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării.

vedere specialiști în problematica pe care o vizează Tribunalul, anume dreptul mării –

II.2. Grefa reunește acele funcțiuni tehnice, administrative necesare funcționării

III. Competența Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării

3. Competența temporală (ratione temporis/temporalis) – jurisdicția Tribunalului

IV. Procedura de judecată în fața Tribunalului Internațional pentru Dreptul

2.3. Justiția penală internațională.

1. Preliminarii privind justiția penală internațională.

2. Jurisdicțiile penale ad-hoc

Penală Internațională. Pentru înțelegerea problemei, câteva aspecte referitoare la

Se adaugă acestora și tribunale speciale înființate prin acorduri între O.N.U. și

3. Curtea Penală Internațională – jurisdicție penală permanentă (C.P.I)

II. Structura/organizarea Curții Penale Internaționale

cadrul secției ținând cont de experiența preponderentă a judecătorilor în procesele

II.2. Biroul Procurorului sau Oficiul Procuraturii

Ca și judecătorii, procurorul, procurorii adjuncți si Secretarul/Grefierul

III. Competența Curții Penale Internaționale

III.1. Ratione materiae sau competența materială

a) Crima de genocid este asimilată oricărui act comis cu intenția de a distruge, în