PANSAMENTUL ŞI ÎNFĂŞAREA

A. PANSAMENTUL

Este o metodă de mică chirurgie cu ajutorul căreia se realizează protecţia

specializată a unei plăgi asigurându-i vindecarea.
Un pansament corect trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. asigure asepsia plăgii, în acest sens materialele cu ajutorul cărora se
realizează un pansament (comprese, vată, meşe, instrumentar ), trebuie
să fie sterile;
2. realizeze antiseptizarea unei plăgi accidentale, infectate, cu ajutorul
unor substanţe chimice (antiseptice) aplicate sub forma unui
pansament umed care, implicit, asigură şi asepsia (împiedică
pătrunderea florei microbiene dinafară în plagă);
3. realizeze absorbţia eventualelor secreţii ale plăgii prin calităţile
absorbante ale materialelor folosite (vată hidrofilă acoperită de un
strat de tifon din bumbac pentru a nu lăsa scame în plagă);
4. pansamentul trebuie să fie schimbat ori de câte ori este nevoie (mai
des pentru plăgile secretante şi mai rar pentru cele curate); schimbarea
pansamentului permite în acelaşi timp inspecţia plăgii în vederea
aprecierii evoluţiei acesteia;
5. manevrele cu ajutorul cărora se realizează un pansament trebuie să fie
blânde, adecvate stării locale a plăgii, pentru a nu produce durere
(pansamentele uscate, aderente la plagă sau la pilozitatea regiunii
trebuie să fie umezite (apă oxigenată, soluţie cloramină sau soluţie
Dakin, soluţie de rivanol, etc.) pentru a nu produce noi leziuni
(amplificând durerea) şi a întârzia vindecarea.
Materialul necesar
 materialul moale, steril, menţinut în casolete speciale: comprese de tifon,
meşe de tifon, tampoane şi pernuţe de vată; atât tifonul cât şi vata sunt
confecţionate din bumbac 100% care-i conferă hidrofilia, elasticitatea şi
termoizolarea necesară unei protecţii complete plăgii;
 instrumentar special pentru manipularea materialului moale şi pentru tratarea
plăgii - pense portampon, pense anatomice şi chirurgicale fără dinţi, sonde
canelate, stilet butonat, chiurete, foarfeci şi bisturie - steril, menţinut în
casolete speciale, mănuşi sterile.
Tehnica pansamentului
Pacientul se află într-o poziţie care permite accesul uşor la plagă, funcţie
de starea generală a acestuia şi de regiunea anatomică unde se află plaga ce
trebuie pansată.
1. Se pregăteşte câmpul operator, aseptizându-se tegumentele din jurul
plăgii în sens centrifug:
 - se curăţă mecanic (cu o compresă uscată ) tegumentele din imediata
vecinătate a plăgii şi apoi (folosind altă compresă) tegumentele mai
îndepărtate;
- se degresează tegumentele din jurul plăgii în aceeaşi ordine,
schimbând de fiecare dată compresa, cu benzină iodată, eter sulfuric
sau spirt medicinal;
- se badijonează tegumentele din jurul plăgii, în aceeaşi ordine
(centrifug), cu alcool iodat 2%.
2. Tratamentul propriu-zis al plăgii:
- dacă este o plagă chirurgicală suturată: se inspectează cicatrizarea
normală a acesteia sau apariţia eventuală a zonelor de congestie, edem
sau deformare locală (prin acumulare de secreţii, puroi, etc.) care
necesită un tratament special (suprimarea unui fir de sutură, evacuarea
unei colecţii subcutanate urmată sau nu de drenaj sau simpla aplicare a
unui pansament îmbibat cu o soluţie antiseptică);
- existenţa tuburilor de dren impune controlul secreţiilor exteriorizate, a
căror calitate şi cantitate informează despre procesul de vindecare din
zona operată; tuburile se vor mobiliza pentru a nu adera la ţesuturi, se
vor exterioriza (funcţie de calitatea şi cantitatea secreţiilor drenate)
parţial sau total şi se vor fixa (cu agrafe sterile) de tegumente (cu
ajutorul firelor trecute special în acest sens la sfârşitul operaţiei);
capătul liber al tuburilor de dren fie va fi acoperit cu un pansament
steril bogat (pernuţă din vată hidrofilă sterilă) fie va fi racordat la un
sistem colector (pungă) special pregătit în acest sens.
- dacă plaga este accidentală (nesuturată) se va proceda în funcţie de
vechimea plăgii:
a) o plagă accidentală până în 6 ore vechime se consideră neinfectată şi
se poate recomanda sutura primară, care trebuie precedată de efectuarea
anesteziei locale, toaleta chimică (irigarea plăgii cu soluţii antiseptice:
apa oxigenată, cloramina B, betadină, etc.), excizie - debridare;
- hemostază plan cu plan, transformând-o astfel într-o plagă chirurgicală
(sterilă) ce poate fi suturată (sutura primară) cu sau fără drenaj.
b) o plagă accidentală cu o vechime de peste 6 ore este considerată
infectată şi nu mai beneficiază de sutura primară; după anestezie, se
practică toaleta chimică, excizie - debridare şi hemostază, urmată de
aplicarea unui pansament umed (îmbibat cu o soluţie antiseptică -
cloramina B, rivanol, etc.) sau se va plasa o meşă îmbibată cu o soluţie
antiseptică (dacă plaga este îngustă şi adâncă).
Dacă o astfel de plagă este nepenetrantă va beneficia de sutură secundară,
după controlul biologic al secreţiilor (examenul bacteriologic al acestor secreţii
- chiar minime - va trebui să fie steril).
Dacă plaga accidentală este penetrantă, se aplică un pansament antiseptic
şi se va indica explorarea chirurgicală a cavităţii penetrate.
În toate plăgile accidentale se va practica profilaxia antitetanică.
 3. Acoperirea plăgii, după efectuarea tratamentului adecvat, cu comprese
din tifon peste care se aplică un strat de vată (sub forma de pernuţe
efectuate special în acest scop); acest material moale (comprese, vată)
steril, poate fi aplicat ca atare - realizând un pansament uscat sau se mai
pot realiza:
- pansament umed: compresele (pernuţa din vată) sunt îmbibate cu o
soluţie antiseptică (cloramina B, soluţia Dakin, rivanol, etc.); materialul
moale capătă proprietăţi antiseptice şi antiflogistice şi trebuie schimbat
imediat ce s-a uscat (la 3-4 ore); dacă materialul moale îmbibat cu soluţia
antiseptică este acoperit cu un strat de material plastic (impermeabil)
pentru a menţine permanent umiditatea local (nemaifiind necesară
schimbarea la 3-4 ore ci doar o dată pe zi, exceptând situaţiile speciale) se
obţine un "prişniţ";
- pansament vaselenizat: compresele sterile din tifon pot fi îmbibate cu
amestecuri de antibiotice, antiinflamatorii, antalgice, vitamine, înglobate
în vaselină - lanolină şi aplicate astfel peste anumite tipuri de plăgi (plăgi
arse, zone donatoare, plăgi ale mucoaselor, etc.);
- pansament gipsat: menţinerea materialului moale (comprese, vată)
folosit pentru acoperirea plăgii se realizează în acest pansament nu cu o
faşă simplă ci cu o faşă gipsată; este indicat în arsuri superficiale la
nivelul membrelor, etc.;
- pansament biologic: constă în acoperirea unei plăgi cu material
biologic: pastă de hematii, membrană de ou, membrană amniotică sau
grefe de piele liberă (arsuri întinse); sunt indicate în plăgi atome, fără
tendinţă la cicatrizare, cu evoluţie îndelungată.

B. ÎNFĂŞAREA

Reprezintă un mijloc de menţinere a unui pansament cu ajutorul unei feşi;

alte metode de a menţine pansamentul sunt benzile adezive (leucoplast),
materiale autocolante special confecţionate sau tifon lipit de tegumente cu
mastisol (răşină de brad dizolvată în eter etilic).
Faşa este o bandă de tifon rulată, cu dimensiuni între 5-25 cm lăţime şi 5-
10 m lungime, adecvate regiunii unde va fi aplicată.
Aplicarea feşii (înfăşarea) trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. să menţină pansamentul la locul unde a fost aplicat, nepermiţând
deplasarea acestuia;
2. să fie aplicată corespunzător dimensiunilor regiunii, să nu fie nici prea
strânsă (induce stază venoasă şi dureri locale) şi să nu fie nici prea
largă (permite deplasarea pansamentului de la locul unde a fost
aplicat);
 3. înfăşarea unui membru (superior sau inferior) începe de la
extremitatea acestuia progresând spiră cu spiră spre rădăcina
membrului respectiv;
4. rularea feşii se face de la stânga la dreapta bolnavului;
5. poziţia pacientului este relaxată, pentru membrul inferior în decubitus
dorsal iar pentru celelalte segmente într-o poziţie adecvată, permiţând
accesul uşor la regiunea ce va trebui înfăşată; medicul priveşte faţa
bolnavului pentru a surprinde modificări ale mimicii şi va ocupa o
poziţie corespunzătoare regiunii ce trebuie înfăşată;
6. oricare tip de înfăşare începe cu o faşă circulară, executând cu mâna
dreaptă (în timp ce cu mâna stângă menţine capătul liber, respectiv
ultima tură) trei ture de faşă; după executarea înfăşării capătul distal
trebuie fixat fie cu leucoplast, fie cu ac de siguranţă, fie va fi despicat
pe o lungime corespunzătoare iar capetele trecute circular şi legate una
de cealaltă.
Tipuri de înfăşare
1. Faşa circulară: este modalitatea cea mai simplă de înfăşare şi felul în
care începe orice tip de înfăşare; ca atare poate fi folosită pentru
segmentele cilindrice (gât, pumn, torace, etc.).
Cu mâna dreaptă, de la stânga la dreapta bolnavului, se execută câteva
ture suprapuse; mâna stângă menţine iniţial capătul liber apoi ultima tură iar
după executarea înfăşării, capătul distal se fixează conform procedurii standard.
2. Faşa în spirală: după efectuarea celor 3 ture circulare în aval (de
exemplu, către extremitatea membrului) care vor fixa faşa, se execută ture
care se acoperă parţial (1/3) una pe cealaltă; după executarea înfăşării se
fac încă 2-3 ture circulare pentru fixare iar capătul liber distal se fixează
conform procedurii standard; este indicată pentru înfăşarea membrelor
(antebraţ, gambă, coapsă, etc.)
3. Faşa răsfrântă: reprezintă un corectiv al înfăşării în spirală; când se
ajunge cu spirala la extremitatea proximală, se execută o răsucire a
sulului de faşă cu 1800, în timp ce mâna stângă, cu indicele şi policele,
fixează ventral ultima spiră; se continuă executând spirele în sens invers.
Răsucirea sulului cu 1800 poate fi executată ori de câte ori este necesară
readaptarea turului de faşă la detaliile anatomice ale regiunii de înfăşat.
Înfăşarea se termină prin fixarea capătului liber prin una din metodele
descrise, după executarea a 2-3 ture circulare.
4. Faşa în formă de opt: folosită pentru menţinerea pansamentului în
regiunile articulaţiilor (cot, genunchi, etc.).
Începe prin două ture circulare în aval de articulaţie după care faşa va
trece oblic (în diagonală) deasupra articulaţiei unde se vor executa două
ture circulare pentru fixare; apoi faşa va trece oblic peste articulaţie,
încrucişând diagonala precendentă şi coborând din nou subarticular unde
va executa o circulară.
Se procedează astfel trecându-se alternativ anterior şi posterior
articulaţiei, respectiv medial şi lateral, funcţie de topografia plăgii
pansate.
Înfăşarea se termină prin două - trei ture circulare executate deasupra (în
amonte) de articulaţia pansată.
5. Faşa în evantai: este aplicată în special la nivelul articulaţiei
genunchiului sau cotului.
După executarea a două-trei ture circulare de fixare sub articulaţie se
trece cu faşa oblic deasupra articulaţiei, tururile următoare acoperind
parţial tura precedentă dar cu o oblicitate din ce în ce mai mică astfel
încât ultimele două ture devin circulare sub articulaţia înfăşată; tururile de
faşă astfel executate se întâlnesc într-un punct (la nivelul pliului de flexie
al articulaţiei) iar la nivelul feţei opuse (de extensia articulară) capătă
aspect spiralat; privită din profil, înfăşarea seamănă cu un evantai.
6. Faşa în spic de grâu: se aplică la nivelul articulaţiilor; înfăşarea în
amonte de articulaţie după care derularea feşei se face în formă de 8 (opt)
peste articulaţie, fiecare tură acoperind parţial tura precedentă; la
terminarea înfăşării capătul distal al feşei se fixează după ce execută
două-trei ture circulare, prin una din metodele amintite.
Privite din faţă, turele de faşă aplicate imită imită aspectul spicului de
grâu.
7. Faşa în T: este folosită pentru menţinerea unui pansament la nivelul
perineului; se execută două-trei ture de faşă circulară la nivelul
abdomenului, capătul distal fixându-se după unul din procedeele
descrise.
Se aplică o faşă lată peste pansamentul perineal, capătul dorsal fixându-se
perpendicular pe faşa circulară la nivelul hemicircumferinţei dorsale iar
capătul ventral se despică până la nivelul organelor genitale care vor fi
flancate de cele două ramuri, în drumul lor spre hemicircumferinţa
ventrală a feşei circulare pe care se vor fixa, înnodându-se.
8. Praştia: este utilizată pentru menţinerea unui pansament aplicat la
nivelul piramidei nazale (ORL); se foloseşte o bandă de tifon cu lăţime
medie (adecvată) care se despică la ambele capete pe o lungime
corespunzătoare (funcţie de diametrul antero-posterior al extremităţii
craniene); porţiunea din mijloc va menţine pansamentul aplicat la nivelul
piramidei nazale iar ramurile rezultate prin despicarea celor 2 capete, vor
fi trecute peste, respectiv pe sub, pavilionul urechilor pentru a fi înnodate
postero-lateral (drept sau stâng).
9. Căpăstrul: folosit pentru menţinerea unui pansament aplicat la nivelul
regiunii mentoniere (BMF); utilizează acelaşi model de bandă din tifon
despicată la ambele capete (ca şi praştia); porţiunea din mijloc va menţine
pansamentul aplicat la nivelul bărbiei iar ramurile vor fi trecute fie
preauricular (cele inferioare) şi fixate la nivelul vertexului (înnodate una
 de cealaltă) fie în jurul gâtului (cele superioare) şi înnodate una de
cealaltă, fie pe flancul drept, fie pe flancul stâng la acestuia.
10. Monoclul folosit pentru menţinerea unui pansament aplicat în
regiunea palbebrală (oftalmologie şi neurochirurgie); utilizează aceeaşi
bandă despicată la ambele capete, porţiunea din mijloc aplicându-se peste
pansamentul din regiunea palpebrală iar ramurile vor fi trecute pe
deasupra, respectiv pe sub pavilionul urechii şi înnodate una de cealaltă,
de o parte sau cealaltă a extremităţii cefalice.
11. Basmaua: reprezintă o pânză din tifon de formă triunghiulară care
poate fi folosită pentru imobilizarea temporară a unui segment de
membru; este folosită în special la nivelul antebraţului, care va fi susţinut
astfel sub un unghi de 900, faţă de braţ, cu o basma înnodată pe faţa
dorsală a gâtului (pe care se sprijină).
Poate fi folosită şi pentru menţinerea unui pansament la nivelul unui
segment al membrelor sau în altă regiune a corpului, având în această
situaţie o formă adecvată (pătrată, dreptunghiulară).
12. Faşa elastică; sunt feşe executate din cauciuc elastic, care se mulează
peste detaliile anatomice ale regiunii, exercitând o presiune egală; este
utilizată în tratamentul paleativ al varicelor hidrostatice ale membrelor
inferioare sub formă de ciorap elastic, pentru a meţine venele dilatate
varicos goale, prevenind astfel stagnarea sângelui - sursă de
tromboembolie şi dilatare în continuare a varicelor.
Alte forme sunt utilizate pentru menţinerea genunchiului (genunchiere)
sau menţinerea peretelui abdominal în caz de eventraţii, hernii (burtieră,
centura abdominală).
13. Aparate mecanice utilizate pentru menţinerea redusă a unei hernii
(inghinale, crurale sau ombilicale); sunt alcătuite dintr-o chingă elastică
care prezintă la un capăt o pernuţă cu diferite dimensiuni adecvate şi un
sistem de fixare reglabil funcţie de dimensiunile circumferinţei
pacientului.

Înfăşarea principalelor regiuni topografice

Toate tipurile de înfăşări descrise pot fi combinate eficient (între ele)
pentru a realiza o menţinere corectă şi permanentă a pansamentului acolo unde a
fost aplicat.
1. Înfăşarea degetelor: după executarea a 2-3 ture circulare la nivelul
pumnului se traversează cu faşa faţa dorsală a mâinii către degetul (sau
degetele) care trebuie înfăşat; acesta este traversat cu faşa pe faţa dorsală
de la bază către vârf şi în continuare pe faţa palmară de la vârf către bază;
se răsfrânge faşa pentru a traversa din nou faţa ventrală de la bază la vârf
şi faţa dorsală de la vârf la bază unde se răsfrânge din nou faşa pentru a
ajunge, pe faţa dorsală, la vârf; se continuă executând o spirală a
 degetului de la vârf spre bază după care se traversează faţa dorsală a
mâinii către regiunea pumnului unde se execută 2-3 ture circulare şi se
fixează capătul distal după unul din procedee.
Se folosesc feşe înguste special confecţionate cu o lăţime de 3 cm.
Observaţie: După executarea turelor circulare iniţiale la nivelul pumnului,
se poate face numai un pansament în spirală a degetului progresând de la vârf
către baza acestuia, înfăşarea terminându-se la fel prin 2-3 ture circulare la
pumn; se repetă manevra pentru fiecare deget pansat.
Înfăşarea policelui: după fixarea iniţială prin 2-3 ture circulare la nivelul
pumnului, se traversează cu faşa pe faţa dorsală a mâinii oblic, către
vârful policelui; se derulează câteva ture în spirală până aproape de baza
acestuia după care se continuă derulând faşa după un pansament în opt,
având grijă ca fiecare tură să acopere parţial (2/3) tura precedentă; se
execută astfel o spiră a policelui.
Înfăşarea degetului mic: se procedează la fel ca şi pentru police,
executând o spiră.
2. Înfăşarea mâinii: după fixarea iniţială prin 2-3 ture de faşă la nivelul
pumnului, se execută o spiră pe faţa dorsală a mâinii astfel: se derulează
faşa transversală oblic pe faţa dorsală şi se execută o nouă circulară la
baza degetelor după care se derulează faşa în formă de 8, între cele două
circulare (la baza degetelor şi la pumn), având grijă ca fiecare tură să
acopere parţial (2/3) tura precedentă; se progresează astfel spira pe faţa
dorsală a mâinii de la baza degetelor către regiunea pumnului, unde se
termină înfăşarea fixându-se după procedura standard.
3. Mănuşa: după fixarea iniţială la nivelul pumnului se înfaşă în spirală
fiecare deget, după care se execută o înfăşare în spirală a mâinii după
procedeul expus la paragraful precedent (2).
4. Înfăşarea antebraţului şi braţului: se poate face după procedeul în
spirală răsfrântă.
5. Înfăşarea cotului: se poate face aplicând procedeul de derulare al feşei
în 8 sau în evantai.
6. Înfăşarea umărului şi axilei: se începe prin derularea feşei de pe faţa
ventrală a toracelui, trecând peste umăr, pe faţa dorsală a acestuia către
axilă, revenind dinapoi înainte pentru a face 2-3 ture circulare la rădăcina
braţului; pentru fixare se traversează faţa ventrală a umărului asecendent,
trecând oblic pe faţa dorsală a acestuia, apoi faşa tranversează de-a
curmezişul, regiunea dorsală către axila opusă pe unde trece dinapoi
înainte pentru a traversa de-a curmezişul faţa ventrală a toracelui şi a
umărului.
În continuare faşa urmează faţa laterală şi posterioară a umărului, acoperă
axila şi revine pentru a urca, pe o direcţie oblic ascendentă, pe faţa
anterioară a umărului având grijă să nu acopere în totalitate tura
precedentă, în drumul său peste umăr; derularea continuă pe acelaşi drum
pe faţa dorsală a toracelui, axila opusă, faţa ventrală a toracelui şi a
umărului, unde nu acoperă decât 2/3 craniale din tura precedentă; se
continuă astfel derularea, spica progresând de la rădăcina membrului
superior către baza gâtului; capătul terminal al faşei se va fixa pe faţa
ventrală a toracelui după una din metodele expuse.
7. Înfăşarea degetelor piciorului: se face folosind aceleaşi modele ca şi
pentru degetele mâinilor.
8. Înfăşarea piciorului se efectuează folosind acelaşi model ca şi în cazul
mâinii.
9. Înfăşarea gâtului (în entorsele articulaţiei tibiotarsiene): după ce se
execută 2-3 ture de fixare deasupra maleolelor, faşa traversează oblic
descendent faţa externă (şi maleola externă) trecând în diagonală peste
faţa dorsală a piciorului către marginea medială şi regiunea plantară (prin
scobitura plantară) către marginea laterală de unde va străbate în
diagonală (încrucişând-o pe prima) faţa dorsală a piciorului, în drum spre
faţa medială (şi maleola internă) pe care o va acoperi; trece apoi pe faţa
dorsală a gâtului piciorului şi urmează acelaşi traseu în opt; înfăşarea se
termină fixând faşa prin aceeaşi manieră de deasupra maleolelor.
10. Înfăşarea gambei şi coapsei: se face aplicând procedeul spiralei
răsfrânte.
11. Înfăşarea genunchiului: se poate face aplicând procedeul de derulare
al feşei în opt sau în evantai.
12. Înfăşarea regiunii inghino-crurale: se trec 2-3 ture circulare în jurul
trunchiului pentru fixare, după care se execută o spică ce progresează
către rădăcina membrului inferior astfel - faşa coboară după o direcţie
oblică în jos şi înafară, trecând peste limita cranială a regiunii inghino-
crurale, către marginea laterală, apoi înconjoară faţa dorsală a rădăcinii
membrului inferior, revenind prin flancul medial pentru a străbate oblic
ascendent şi dinăuntru înafară regiunea inghino-crurală în drumul către
flancul de aceeaşi parte a trunchiului; străbate hemicircumferinţa
posterioară a acestuia pentru a reveni prin flancul de partea opusă,
traversând în diagonala oblică regiunea inghinocrurală, pe o direcţie în
jos şi înafară dar având grijă să acopere doar 2/3 distale ale turei
precedente; se derulează astfel faşa până la acoperirea întregii regiuni.
La sfârşit, spica astfel construită se va fixa prin 2-3 ture circulare la
rădăcina membrului inferior.
13. Înfăşarea toracelui: se poate face prin executarea unei spirale
sprijinite cu ajutorul unei ture de tifon trecută peste umeri astfel - se
coboară de peste umăr către baza toracelui, atât pe faţa ventrală cât şi pe
faţa dorsală a acestuia o tură de faşă iar capetele libere distal se
abandonează pentru moment; se execută o înfăşare în spirală simplă -
peste ramurile descendente (eventual şi dorsal) ale turei de sprijin; după
terminarea înfăşării în spirală, capetele distale abandonate se urcă
(traversând pe deasupra spiralar) spre umărul opus, unde se înnoadă una
de cealaltă, deasupra umărului.
 14. Înfăşarea sânului: după 2-3 ture circulare de fixare la baza toracelui,
faşa urcă în diagonală în dreptul flancului medial al regiunii mamare către
umărul opus peste care trece şi traversează în diagonală descendent
regiunea dorsală până la baza toracelui; execută o nouă tură circulară care
se suprapune peste cea de fixare, după care urcă tot în diagonală către
umărul opus dar având grijă să nu acopere decât 2/3 craniale din tura
precedentă; se derulează astfel faşa până când întreaga regiune mamară
este acoperită; înfăşurarea sânului se termină prin două - trei ture
circulare la baza toracelui fixându-se capătul terminal după una din
metode.
15. Înfăşarea regiunii cefei: se realizează printr-o spică astfel - după 2-3
ture circulare în jurul gâtului se derulează faşa trecând în diagonală
ascendentă prin regiunea cefei către limita laterală a regiunii frontale; se
face o tură circulară traversând regiunea frontală către limita opusă şi
regiunea parieto-occipitală, revenind în regiunea frontală care este
traversată din nou către limita opusă după care faşa coboară în diagonală
(încrucişând-o pe prima); după ce execută o nouă tură circulară la gât,
urcă în direcţia primei diagonale dar nu o acoperă în totalitate ci numai în
2/3 caudale ale acesteia; se derulează astfel faşa construind spica ce
coboară astfel acoperind întreaga regiune a cefei (nucală).
Înfăşarea se termină prin 2-3 ture circulare la nivelul gâtului.
16. Înfăşarea capului: se execută o "capelină" astfel - după 2- 3 ture
circulare la nivelul regiunilor frontale şi parietoocipitale faşa urcă,
traversând dinainte înapoi şi apoi, după răsfrângerea feşei dinapoi înainte
(acoperind parţial tura precendentă) regiunile fronto-temporo-parietale de
o parte şi de alta, alternând cu 2-3 ture circulare (peste cele iniţiale); se
acoperă progresiv, înaintând una spre alta cele 2 jumătătţi ale calotei
craniene, întâlnindu-se în planul mediosagital; înfăşarea se termină prin
2-3 ture circulare deasupra celor iniţiale, de fixare.
Capelina se poate executa şi pornind din planul mediosagital (trecând
faşa dorsoventral iniţial median apoi pe o parte şi de alta acoperindu-se
parţial (doar pe 2/3 laterale) şi alternând cu feşe circulare până când
întreaga calotă este acoperită; înfăşarea se termină tot prin 2-3 ture
circulare trecute peste cele iniţiale de fixare.

Înfăşarea Velpeau
Este indicată pentru imobilizarea provizorie a membrului superior, în
afecţiuni (entorse, luxaţii, etc.) ale articulaţiei umărului şi cotului.
Înfăşarea începe cu un tur circular la nivelul toracelui de pe faţa
anterioară spre cea posterioară; se aplică un strat de vată între peretele antero-
lateral al toracelui şi membrul superior care va fi aşezat cu braţul lângă torace,
antebraţul în flexie de 900 faţă de braţ, aşezat pe faţa anterioară a bazei toracelui
(corespunzător etajului toraco-abdominal).
 Derularea feşei continuă pe faţa anterioară a toracelui, pe sub axila de
partea opusă a toracelui; urcă deasupra umărului de aceeaşi parte la nivelul
flancului lateral al acestuia şi coboară pe faţa ventrală apoi sub articulaţia
cotului unde îşi schimbă direcţia, mergând oblic ascendent pe faţa anterioară a
etajului toracoabdominal către axila de partea opusă, de aici execută o circulară
mergând pe faţa dorsală, lateral de umăr, ventrală a toracelui şi din nou sub
axila opusă, apoi urcă uşor oblic ascendent pe faţa posterioară a toracelui spre
umărul de aceeaşi parte, trecând peste acesta şi coborând pe faţa anterioară, spre
cotul şi antebraţul afectat; în drumul descendent de la nivelul umărului până la
cot şi antebraţ ca şi turele circulare în jurul braţului şi toracelui trebuie să
acopere parţial (2/3) tura precendentă astfel încât, continuând înfăşarea, să
rezulte o spică pe faţa anterioară care creşte în jos şi înăuntru, până la nivelul
cotului şi antebraţului, mâna rămânând liberă.