UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7

Lipsa prevederii în legea penală și

Cauzele justificative

PLAN
Secțiunea I - Aspecte generale
§ 1. Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei
§ 2. Cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Secțiunea a II-a Lipsa prevederii în legea penală
Secțiunea a III-a Cauzele justificative
§ 1. Legitima apărare
§ 2. Starea de necesitate
§ 3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații
§ 4. Consimțământul persoanei vătămate
Test de verificare
Rezumat
Bibliografie

Obiective
• Învățarea noțiunii de caracter penal al faptei și deosebirea între diferitele cauze care
înlătură caracterul penal al faptei.
• Ordinea în care se analizează cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
• Învățarea cauzelor care înlătură carcterul penal al faptei ca urmare a lipsei prevederii în l
egea penală și ca urmare a lipsei caracterului nejustificativ al afaptei (cauzele justificative).

Timp de învățare aproximat: 2,5 – 3 ore

Secțiunea I
ASPECTE GENERALE

§ 1. Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei

Noțiunea de caracter penal al faptei. Caracterul infracțional sau penal al unei fapte
concrete este consecința, rezultatul întrunirii trăsăturilor prevăzute de lege prin care acea
faptă este caracterizată ca infracțiune și în care se vor regăsi desigur trăsăturile esențiale
ale infracțiunii prevăzute în art. 15 alin. 1 C.p.
Caracterul infracțional al faptei este exclus atunci când nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute în textul incriminator pentru calificarea faptei respective ca infracțiune,
lipsindu-i o trăsătură esențială a prevederii în legea penală.
Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, stările, situațiile, împrejurările
care conduc la excluderea caracterului penal – prin nerealizarea unei trăsături esențiale a
infracțiunii nu pot avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau din anumite situații, stări,
împrejurări existente în momentul săvârșirii faptei, care împiedică realizarea unei
trăsături esențiale a infracțiunii și prin aceasta exclud caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecință și
răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârșirea unei infracțiuni (art. 15
alin. 2 C.p.).
1
 Diferențieri ale cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de alte instituții de
drept penal cu care se aseamănă. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu se
confundă cu cauzele generale care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția
răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea)
cazuri în care fapta este infracțiune și doar consecința ei – răspunderea penală este
înlăturată.
Cauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte nu se confundă nici cu cauzele de
nepedepsire (de impunitate) care sunt cauze subiective ce au în vedere conduita
făptuitorului în timpul și după săvârșirea infracțiunii și care înlătură aplicarea pedepsei,
fapta fiind infracțiune, doar consecința ei – răspunderea penală - este înlăturată.
Cauzele de impunitate pot fi generale când au efecte mai întinse și sunt prevăzute în
partea generală a codului penal (de ex.: desistarea și împiedicarea producerii rezultatului
– art. 34 C.p., împiedicarea de către participant a consumării faptei – art. 51 C.p.) și
speciale prevăzute pentru anumite infracțiuni ca de ex.: retragerea mărturiei mincinoase
(art. 273 alin. 3 C.p.), denunțarea mitei de către mituitor (art. 290 alin. 3 C.p.).

§ 2. Cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Criteriul trăsăturilor esențiale. După criteriul trăsăturii esențiale a infracțiunii asupra
căreia se răsfrânge în principal conducând la nerealizarea acesteia, cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei se pot împărți în:
a) cauze care privesc lipsa prevederii în legea penală a faptei;
b) cauze justificative;
c) cauze de neimputabilitate.
Cauzele care privesc vinovăția (trăsătură enunțată în definiția legală a infracțiunii) sunt
practic cauzele de neimputabilitate.
► În analiza cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei se va începe cu prevederea
în legea penală. Dacă fapta săvârșită în concret nu întrunește condițiile prevăzute de
norma incriminatoare (fapta săvârșită nu este tipică) atunci nu se va mai analiza caracterul
nejustificat (pentru a vedea dacă există cauze justificative) și mai apoi imputabil (pentru
eventuala constatare a unor cauze de neimputabilitate) al acelei fapte.
Criteriul sferei de aplicare.
a) Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei își au sediul de reglementare
în partea generală a codului penal și sunt aplicabile oricăror cauze concrete, de ex.:
cauzele justificative (art. 18 – 22 C.p.) cauzele de neimputabilitate(art. 23 – 31 C.p.),
abrogarea incriminării (art. 4 C.p.).
b) Cauzele speciale au o aplicațiune mai restrânsă la cazurile anume prevăzute de lege.
Sediul de reglementare poate fi atât în partea generală cât și în partea specială a Codului
penal, de ex.: lipsa dublei incriminări (art. 9 alin. 2 C.p.), constrângerea la darea de mită
(art. 290 alin. 2 C.p.).
Cauze reale și cauze personale care înlătură caracterul penal al faptei.
a) Cauzele reale sunt cele privitoare la faptă și care se răsfrâng cu efectele lor asupra
tuturor participanților, de ex.: cauzele justificative, lipsa prevederii în legea penală.
Conform art. 18 alin. 2 C.p. efectul cauzelor justificative se extinde și asupra
participanților.
b) Cauzele personale sunt cele privitoare la persoana făptuitorului și produc efecte
numai în raport cu persoana care s-ar afla în astfel de situații în momentul comiterii faptei.
Acestea sunt cauzele de neimputabilitate care practic înlătură vinovăția ca trăsătură esențială a
infracțiunii. Conform art. 23 alin. 2 C.p. efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde
asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.

2
Secțiunea a II-a
LIPSA PREVEDERII ÎN LEGEA PENALĂ

Noțiune. Între cauzele care înlătură caracterul infracțional al faptei prin lipsa unei trăsături
esențiale, un loc aparte ocupă neprevederea faptei în legea penală. Este de altfel trăsătura
esențială care se verifică mai întâi pentru constatarea caracterului penal al faptei.
► Rezultatul negativ obținut în urma acestei verificări, în sensul că fapta nu este
prevăzută de legea penală conduce la neconsiderarea faptei ca infracțiune și implicit face
de prisos cercetarea celorlalte trăsături esențiale.
Lipsa prevederii faptei în legea penală este așadar o situație, o împrejurare în care o
faptă care aparent întrunește trăsăturile esențiale ale infracțiunii nu are în realitate caracter
penal deoarece nu este ori nu mai este prevăzută de legea penală ca infracțiune în
modalitatea în care s-a săvârșit ori îi lipsește un element constitutiv pentru ca aceasta să
constituie o anumită infracțiune.
Cadru. Trăsătura esențială a infracțiunii de prevedere în legea penală lipsește în situațiile:
a) Dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării care se realizează prin
scoaterea în afara ilicitului penal al faptei considerată infracțiune până la o anumită dată.
Prin abrogarea legii care prevedea fapta ca infracțiune, această faptă nu mai este socotită
pe viitor ca infracțiune.
Abrogarea incriminării are efect înlăturarea trăsăturii esențiale a prevederii în lege a
faptei indiferent de momentul în care intervine față de săvârșirea faptei.
Orice faptă comisă după abrogarea incriminării nu va mai fi considerată infracțiune.
b) O altă situație în care lipsește prevederea în legea penală a faptei privește
cazul neîndeplinirii de către fapta concretă a unui element constitutiv aparținând laturii
obiective a infracțiunii. Este situația în care fapta concretă săvârșită nu îndeplinește unul
sau mai multe elemente constitutive obiective prevăzute în norma de incriminare.
c) Trăsătura esențială a prevederii în legea penală este înlăturată și atunci când
lipsește dubla incriminare.
În cazurile de aplicare a legii penale române conform principiului personalității (art. 9
alin. 2 C.p.), se cere dubla incriminare a faptei, deci atât legea penală română cât și legea
penală străină de la locul unde s-a săvârșit fapta să o prevadă ca infracțiune.
Efecte. Neîndeplinirea de către fapta concretă, săvârșită a trăsăturii esențiale a prevederii în
legea penală are drept efect înlăturarea caracterului penal al faptei și pe cale de consecință
înlăturarea și a răspunderii penale.
Această cauză de înlăturare a caracterului infracțional al faptei are caracter obiectiv,
real și se răsfrânge asupra tuturor participanților la comiterea acesteia.

Secțiunea a III-a
CAUZELE JUSTIFICATIVE

§ 1. Legitima apărare
Noțiune și natură juridică. Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al
faptei, datorită lipsei caracterului nejustificat al acesteia.
Potrivit art. 19 C.p.: „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în
legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea
modalități nelegale ori în timpul nopții.”
3
 Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce
pune în pericol persoana, drepturile acesteia ori interesul general, ripostă determinată de
necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.
Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale puse în primejdie
săvârșește o faptă prevăzută de legea penală. Această faptă deși este prevăzută de legea
penală (este o faptă tipică), fiind justificată (permisă de ordinea juridică) nu poate
constitui infracțiune și deci nu se mai pune problema imputabilității persoanei care a
săvârșit-o. Acesta este și temeiul înlăturării caracterului penal al faptei săvârșite în
legitimă apărare.
Aprecierea unei fapte prevăzute de legea penală ca fiind săvârșită în legitimă apărare
impune cercetarea condițiilor desprinse din dispozițiile art. 19 C.p. privitoare pe de o parte
la atac și pe de altă parte privitoare la apărare.
Condițiile atacului. Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine
ofensivă ce se materializează de regulă într-o acțiune îndreptată împotriva valorilor
sociale ocrotite.
Inacțiunea reprezintă un atac numai dacă există obligația de a acționa și agentul nu
iese din pasivitate. Activitatea de apărare menită să-l determine la acțiune pe cel obligat
nu va fi considerată infracțiune dacă vor fi îndeplinite și celelalte condiții, căci a fost
îndreptată împotriva atacului ce constă în inacțiune, de ex.: pentru a determina pe acar
să-și îndeplinească obligația de serviciu, de a schimba acele și a evita o catastrofă
feroviară iminentă, șeful stației îl vatămă, îl amenință.
Pentru a da naștere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinească mai multe
condiții:
1. Atacul trebuie să fie material, direct, imediat și injust.
2. Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva
unui interes general.
3. Atacul să pună în pericol valorile sociale ocrotite.
1. a) Atacul să fie material. Un atac este material când se obiectivizează prin
acțiuni fizice, menite să vatăme în substanța lor fizică valorile sociale ocrotite.
Atacul este material când pentru realizarea lui se folosește forța fizică ori instrumente,
mijloace care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite.
Condiția atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal
sau scris (amenințare, șantaj, inducerea în eroare a organelor judiciare etc.), prin care se
poate aduce atingere valorilor sociale, atac verbal sau scris ce nu poate fi respins pe căi
de fapt.
b) Atacul să fie direct. Atacul este direct când se îndreaptă și creează un pericol
nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită.
Condiția atacului de a fi direct vizează raportul în spațiu între atac și valoarea ocrotită.
Atacul nu este direct dacă între agresor și victimă se află un obstacol (poartă închisă, ușă
închisă, zid, gard, etc.), care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială
ocrotită.
Atacul nu este direct dacă între agresor și valoarea ocrotită există o distanță mai mare
în spațiu, de ex.: nu este un atac direct atacul dezlănțuit de la o distanță de 100 m cu o
secure.
c) Atacul să fie imediat. Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă
pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească (pericol iminent).
Așadar atacul este imediat atunci când este dezlănțuit sau este pe cale să se dezlănțuie.
Caracterul imediat al atacului presupune atât iminența lui (când este pe cale să se
dezlănțuie) cât și declanșarea lui. Atacul are caracter imediat din momentul declanșării și
până în momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea este legitimă. După

4
 consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, deoarece nu se mai desfășoară
împotriva unui atac imediat.
În desfășurarea atacului sunt posibile anumite întreruperi scurte, în care agresorul se
reînarmează pentru intensificarea atacului, perioadă care nu echivalează cu încetarea
atacului în care apărarea făcută este tot legitimă.
d) Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal în baza căruia se efectuează.
Atacul este just și nu poate da naștere unei apărări legitime dacă constă dintr-o
activitate prevăzută sau permisă de lege (de ex.: nu reprezintă un atac injust împotriva
libertății, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare).
Atacul permis sau ordonat de lege își păstrează caracterul just atâta timp cât este
efectuat în limitele prevăzute de lege. O acțiune, ce poate prezenta un atac provenit din
partea autorității care are un vădit caracter ilegal poate da naștere unei apărări legitime.
Riposta împotriva unui atac injust nu trebuie să fie exagerată căci se transformă în
contrariul ei, din legitimă, riposta devine un atac injust care să permită o apărare legitimă.
Împotriva unui atac dezlănțuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate,
dacă cel ce ripostează cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului, care astfel va
trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu putea înlătura altfel
pericolul. Dacă cel ce face apărarea nu cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului
el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră
eficiente, nefiind obligat să caute o soluție mai puțin periculoasă. În acest caz legitima
apărare va veni în concurs și cu eroarea de fapt.
2. Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, ori împotriva alteia
sau împotriva unui interes general. Atacul se îndreaptă împotriva persoanei, a drepturilor
acesteia susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat și injust. Aceste drepturi ale
persoanei pot privi: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea.
Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii și oricare altă persoană
care este prezentă la desfășurarea atacului. Nu se cere ca între persoana care intervine să
respingă atacul și victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie sau înțelegere
prealabilă. Nu are importanță de asemenea dacă victima putea să înlăture singură atacul
sau nu, ori dacă victima dorea sau nu să se apere împotriva atacului.
Atacul îndreptat împotriva unui interes general justifică o apărare legitimă. Interesul
general poate consta într-o stare, situație, relație, activitate ce interesează o organizație
publică.
3. Atacul să pună în pericol persoana celui atacat ori interesul general. Existența
unui pericol în care sunt puse valorile sociale amenințate este necesară pentru a se putea
aprecia intensitatea reacției celui care se apără. Dacă în urma declanșării atacului nu este
creată nicio stare de pericol pentru vreo valoare socială atunci nu mai există necesitatea
unei riposte pentru a respinge un atac nepericulos.
Având în vedere că împotriva atacului care a generat pericolul se ripostează cu o faptă
prevăzută de legea penală și cum între atac și apărare trebuie să existe o proporționalitate,
se poate afirma că atacul are caracter penal, deși nu întotdeauna ar reprezenta o
infracțiune.
Condițiile apărării.
a) Apărarea se realizează printr-o faptă prevăzută de legea penală. Dacă s-a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se cercetează condițiile în care aceasta a avut
loc, dacă sunt îndeplinite condițiile cu privire la atac pentru a putea decide dacă a fost
săvârșită în legitimă apărare.
b) Apărarea să fie precedată de atac. Această condiție are în vedere des-
fășurarea apărării după începutul atacului când acesta devine actual. Simpla presupunere
că agresorul va dezlănțui un atac nu dă dreptul la o apărare legitimă.

5
 c) Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului pentru a înceta atacul și a
salva valorile periclitate. Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât a
agresorului va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei și pe temeiul erorii de fapt
coroborată cu legitima apărare.
d) Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Necesitatea apărării
se apreciază atât sub raportul întinderii în care aceasta poate fi făcută cât și sub raportul
intensității.
Apărarea este necesară sub raportul întinderii când are loc după ce atacul a devenit
iminent sau actual și până în momentul când acesta a încetat prin dezarmarea agresorului,
imobilizarea acestuia.
Apărarea este necesară și atunci când infracțiunea s-a consumat, dar există posibilitatea
înlăturării ori diminuării efectelor. Astfel, în cazul infracțiunii de furt atacul îndreptat
împotriva avutului nu încetează prin luarea bunurilor din detenția sau posesia persoanei
vătămate, ci durează și în timpul cât hoțul se îndepărtează cu lucrul furat de la locul
comiterii infracțiunii, iar în timpul cât infracțiunea este flagrantă, apărarea este necesară
pentru restabilirea situației anterioare, pentru prinderea hoțului și predarea lui organelor
penale.
Apărarea este necesară sub raportul intensității cât a condus la înlăturarea atacului și
nu a depășit gravitatea pericolului care amenința valorile sociale.
Necesitatea actului în apărare nu presupune exclusivitatea acestuia. Există legitimă
apărare și atunci când cel atacat se putea salva prin fugă.
e) Apărarea să fie proporțională cu gravitatea atacului. Această condiție ce privește
proporționalitatea dintre atac și apărare rezultă din dispozițiile art. 26 alin. 1 C.p. referitoare la
excesul neimputabil. Proporționalitatea dintre apărare și atac nu este de ordin matematic și nu
presupune echivalența mijloacelor. Proporționalitatea apărării cu gravitatea atacului are în
vedere respectarea unei echivalențe între actul de apărare și cel de atac, astfel că la un atac
îndreptat împotriva integrității corporale se poate riposta cu o faptă de apărare ce privește
integritatea corporală a agresorului.
Dacă apărarea este vădit disproporționată față de gravitatea atacului și de împrejurările
în care acesta a avut loc, fapta este săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări.
Nefiind îndeplinită condiția proporționalității fapta săvârșită nu este în legitimă apărare.
Depășirea limitelor legitimei apărări. Depășirea limitelor legitimei apărări poate conduce
la înlăturarea caracterului penal al faptei când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în
care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. În acest caz fapta săvârșită este
nejustificată (nu este în legitimă apărare pentru că nu a fost îndeplinită condiția
proporționalității), dar întrucât depășirea limitelor legitimei apărări se întemeiată pe
tulburare sau temerea făptuitorului o astfel de faptă nu este imputabilă acestuia (constituie
un exces neimputabil).
Excesul neimputabil în cazul legitimei apărări este o cauză de neimputabilitate
prevăzută în art. 26 alin. 1 C.p. și va fi examinată la secțiunea privind cauzele de
neimputabilitate.
Pentru existența excesului neimputabil se cer îndeplinite condițiile cu privire la atac,
condițiile cu privire la apărare pentru existența legitimei apărări, cu deosebire că fapta în
apărare a depășit marginile unei apărări proporționale cu gravitatea atacului, depășire
întemeiată pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul.
Dacă depășirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, nu
mai este incidentă această cauză a excesului neimputabil, iar fapta săvârșită în apărare
este infracțiune săvârșită în circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. b C.p.
Excesul de data aceasta este scuzabil.
Prezumția de apărare legitimă. Prin dispozițiile art. 19 alin. 3 C.p. a fost reglementată
prezumția de apărare legitimă pentru cel care săvârșește fapta pentru a respinge
6
 pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând
de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități
nelegale ori în timpul nopții.
Într-o primă ipoteză atacul constă în pătrunderea fără drept prin violență, viclenie,
efracție sau alte asemenea modalități într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de aceasta, iar într-o altă ipoteză atacul constă în pătrunderea fără drept
într-unul dintre locurile arătate mai sus în timpul nopții. În ambele ipoteze apărarea este
prezumată legitimă dacă se realizează printr-o faptă pentru a respinge un astfel de atac.
→ Prezumția instituită prin dispozițiile art. 19 alin. 3 C. p. nu poate fi decât relativă,
fiindcă ar fi de neconceput acceptarea ca fiind legitimă orice apărare vădit
disproporționată față de gravitatea încălcării dreptului la inviolabilitate al domiciliului.
Efectele legitimei apărări. Fapta săvârșită în stare de legitimă apărare nu este infracțiune
pentru că îi lipsește trăsătura esențială de a fi nejustificată. Conduita făptuitorului este
permisă de lege fiind justificată de necesitatea înlăturării agresiunii care punea în pericol
valorile sociale ocrotite.
Fapta săvârșită în legitimă apărare nu este infracțiune și pe cale de consecință nu atrage
răspunderea penală a făptuitorului.
Fapta săvârșită în legitimă apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit și nu poate atrage
nici o altă răspundere juridică. Conform art. 1360 alin. 1 C. Civ. „nu datorează
despăgubire cel care fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”.

§ 2. Starea de necesitate
Noțiune și natură juridică. Starea de necesitate este o cauză justificativă care înlătură
caracterul penal al faptei.
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 C.p.: „Este în stare de necesitate persoana care
săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel
viața, integritatea corporală, sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important
al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune deoarece este permisă de lege,
este justificată. Făptuitorul a fost constrâns la săvârșirea faptei de necesitatea apărării
împotriva unui pericol imediat, care nu putea fi înlăturat altfel, a anumitor valori sociale,
expres arătate de lege.
Se consideră fapte săvârșite în stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei încuietori
pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată, ori distrugerea
unui pod de lemn peste râu care împreună cu obiectele aduse de ape au format un baraj în
calea apelor și astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei localități, a unei uzine
etc., sau se sustrage un autovehicul pentru a transporta de urgență la spital pe o persoană
accidentată.
Pericolul care amenință valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate este
generat de diferite întâmplări: inundații, cutremure, incendii, reacții ale animalelor etc. și
nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări.
Condițiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind săvârșită
în stare de necesitate sunt prevăzute în art. 20 alin. 2 C.p. și privesc pe de o parte pericolul,
iar pe de altă parte fapta săvârșită pentru salvarea valorilor sociale ocrotite.
Condiții privitoare la pericol. Geneza pericolului, care poate determina săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală, este cel mai adesea un eveniment întâmplător (un
cutremur, o inundație, un incendiu provocat de fulger, alunecare de teren, etc.), dar poate
fi creat și prin activități omenești, imprudente ori intenționate (de ex. un incendiu
declanșat de un individ). Sursa pericolului poate consta chiar în comportarea victimei ce
urmează a fi salvată (de ex.: o persoană lucrează într-o încăpere cu substanțe inflamabile,
7
 provoacă un incendiu în care se accidentează grav și pentru transportarea ei de urgență la
spital se ia fără drept un autovehicul).
a) Să fie imediat. Pericolul este imediat când este pe cale să se producă (are
caracter iminent). Iminența se situează în anticamera actualului, ceea ce presupune că este
îndeplinită această condiție de a fi iminent când pericolul este deja actual.
b) Pericolul imediat să amenințe valorile sociale arătate în art. 20 alin. 2 C.p.
O faptă este considerată săvârșită în stare de necesitate când a fost necesară pentru a salva
de la un pericol imediat valorile sociale: viața, integritatea corporală, sănătatea
persoanei, un bun important al acesteia ori un interes general.
Pericolul poate amenința și un bun important al făptuitorului sau al altuia. Prin „bun
important” trebuie înțeles acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică, științifică,
istorică ori afectivă legitimează acțiunea de salvare din fața pericolului (sunt considerate
bunuri importante de ex.: clădirile, muzeele, tablourile, obiectele de artă).
În sfârșit pericolul iminent poate amenința și interesul general a cărui salvare constituie
și o îndatorire civică pentru orice persoană.
c) Pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret prin luarea în
considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acționeze sub
amenințarea pericolului. Vor fi avute în vedere, de asemenea, particularitățile psihofizice
ale persoanei ce a acționat, pentru a decide dacă aceasta putea să prevadă și altă
posibilitate de salvare, eventual mai puțin dăunătoare.
Condițiile acțiunii de salvare. Acțiunea de salvare a valorilor sociale arătate în art. 20 alin.
2 C.p. pentru a fi considerată săvârșită în stare de necesitate trebuie să îndeplinească
condițiile:
a) Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) Acțiunea de salvare prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală să fi
constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului. Acțiunea de salvare este considerată
necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit imediat și până la
încetarea acestuia.
→ Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace fără a
săvârși fapta prevăzută de legea penală, era obligat la acestea.
De ex. nu poate fi considerată ca fiind săvârșită în stare de necesitate fapta inculpatului care
a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un
prieten din altă localitate, venit la el în vizită și a cărui locuință și bunuri personale erau
expuse pericolului de inundație, câtă vreme exista și alte posibilități pentru a transporta la
gară în timp util pe cel interesat
Acțiunea de salvare poate fi desfășurată atât de persoana expusă pericolului cât și de
altă persoană.
c) Prin acțiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât
acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Acțiunea de salvare a
valorilor sociale împotriva pericolului imediat este necesară numai dacă nu produce
urmări mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
Dacă prin faptă s-au cauzat urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat, fapta de salvare s-a făcut cu depășirea limitelor stării de
necesitate. În acest caz fapta nu este săvârșită în condițiile stării de necesitate având astfel
caracter nejustificat.
Când făptuitorul și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta este nu numai
nejustificată ci și imputabilă celui care a săvârșit-o. În acest caz, dacă fapta este
infracțiune și atrage răspunderea penală a făptuitorului, va fi incidentă în favoarea
acestuia circumstanța atenuantă a depășirii limitelor stării de necesitate prevăzută de art.
8
 77 alin. 1 lit. c C.p. (de ex.: nu va fi în stare de necesitate persoana care, pentru a salva de
la inundație grădina sa de legume, distruge un baraj de o valoare mult mai mare).
Dacă făptuitorul nu și-a dat seama în momentul săvârșirii faptei că urmările vor fi
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, fapta
este săvârșită în condițiile excesului neimputabil. Excesul neimputabil în cazul stării de
necesitate este o cauză de neimputabilitate prevăzută în art. 26 alin. 2 C.p. și va fi
examinată în cadrul cauzelor de neimputabilitate.
d) Fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligația de a înfrunta pericolul. Cel care are obligația să înfrunte pericolul nu poate
invoca stare de necesitate pentru a se apăra de răspundere în cazul în care nu acționează
pentru a înlătura pericolul (de ex.: pompierul nu poate invoca starea de necesitate în ne-
îndeplinirea ordinului de a localiza incendiul ori medicul nu poate invoca starea de
necesitate pentru a nu-și îndeplini obligațiile de a merge într-o zonă contaminată și a
asigura îngrijirea bolnavilor).
Efectele stării de necesitate. Fapta săvârșită în stare de necesitate nu are un caracter
infracțional, deoarece este permisă de lege.
Starea de necesitate nu are drept consecință și înlăturarea răspunderii civile fiindcă de
cele mai multe ori prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea pericolului.
Conform art. 1361 C. civ. „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat
bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol
iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat , potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii
fără justă cauză”, iar conform art. 1362 C. civ. „Dacă, în cazurile prevăzute de art. 1360
alin. (2) și art. 1361, fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane,
cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă cauză”.

§ 3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

Noțiune și caracterizare. Conform art. 21 C.p.: (1) Este justificată fapta prevăzută de legea
penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei
obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege,
dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Dispozițiile art. 21 C.p. privind exercitare unui drept sau a îndeplinirii unei obligații
au în vedere trei situații: 1) exercitarea unui drept recunoscut de lege; 2) îndeplinirea unei
obligații impuse de lege și 3) îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă.
1) Exercitarea unui drept recunoscut de lege. Pentru existența cauzei justificative sub
această formă trebuie îndeplinite condițiile:
a) săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă fapta săvârșită nu este
prevăzută de legea penală atunci nu se pune problema înlăturării caracterului nejustificat
al acesteia. Fapta nu este prevăzută de legea penală dacă nu îndeplinește una dintre
condițiile prevăzute de lege. Astfel dacă legea prevede condiția ca fapta să fie săvârșită
fără drept, iar aceasta a fost săvârșită „cu drept”, rezultă că o condiție esențială nu a fost
îndeplinită, iar pe cale de consecință fapta concretă săvârșită nu este prevăzută de legea
penală.
De ex. pătrunderea în propria locuință a persoanei nu poate constitui fapta de violare de
domiciliu câtă vreme persoana respectivă nu are îngrădit dreptul de a intra în domiciliul
respectiv nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală (nu este o faptă tipică).
b) exercitarea dreptului să fie prevăzută de lege. Noțiunea de „lege” avută în
vedere este cea în sens larg. Exercitarea dreptului prevăzut de lege presupune ca aceasta
să se realizeze în condițiile și în limitele legii. Exercitarea dreptului cu depășirea

9
 cadrului legal, cu rea-credință, nu mai poate constitui o cauză justificativă pentru fapta
prevăzută de legea penală.
2) Îndeplinirea unei obligații impuse de lege. Sub această formă, cauza justificativă trebuie
să îndeplinească următoarele condiții:
a) săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă fapta nu este
prevăzută de legea penală (nu este tipică) nu se pune problema analizei caracterului
nejustificat al acesteia.
b) îndeplinirea obligației trebuie făcută cu respectarea condițiilor și limitelor
prevăzute de lege. Noțiunea de lege avută în vedere de către legiuitor este cea în sens larg,
aceeași ca în cazul exercitării unui drept recunoscut de lege. Depășirea limitelor ori
condițiilor în care este îndeplinită obligația legală înlătură orice justificare pentru
eventuala faptă prevăzută de legea penală comisă.
De ex. intervențiile chirurgicale presupun vătămarea persoanei, dar care nu vor conduce la
realizarea unei infracțiuni câtă vreme intervenția a decurs conform prescripțiilor ori
procedurilor medicale.

3) Îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă. Condiții:

a) săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) îndeplinirea obligației să fie impusă de autoritatea competentă. Impunerea
unei obligații de către altcineva decât cel competent potrivit legii să impună o astfel de
obligație face ca acea impunere să fie ilegală și astfel fapta prevăzută de legea penală să
fie nejustificată.
c) îndeplinirea obligației să fie impusă în forma prevăzută de lege. Alături de
condiția autorității competente, condiția formei prevăzută de lege, reprezintă pentru cel
care execută obligația (făptuitorul) un indiciu de legalitate a faptei pe care o săvârșește
pentru aducerea la îndeplinire a obligației respective.
d) îndeplinirea obligației să nu fie în mod vădit ilegală. Întrucât obligația
emană de la autoritatea competentă, dar și în forma prevăzută de lege prezumția de
legalitate este destul de mare. Făptuitorul (executantul obligației) nu este o simplă unealtă
în mâna autorității emitente ci o persoană care poate discerne între ceea ce este bine și
rău, iar în fața unei discrepanțe evidente între cerințele legii și condițiile în care trebuie
adusă la îndeplinirea obligația, executantul trebuie să se abțină de la îndeplinirea acesteia.
Efecte. Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în exercitarea unui drept sau
îndeplinind o obligație impusă de lege ori de către autoritatea competentă este justificată
și fiind astfel permisă de lege, nu constituie infracțiune și pe cale de consecință nu atrage
răspunderea penală.
Exercitarea unui drept recunoscut de lege înlătură caracterul nejustificat al faptei
prevăzute de legea penală, dar dacă exercitarea acestui drept se dovedește ca fiind
abuzivă, răspunderea civilă nu va fi înlăturată, iar eventualul prejudiciu cauzat va trebui
reparat (art. 1353 C. civ.).

§ 4. Consimțământul persoanei vătămate

Noțiune și caracterizare. Conform art. 22 C.p. (1) Este justificată fapta prevăzută de legea
penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună
în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
(2) Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor
contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.
Consimțământul persoanei vătămate este o cauză justificativă prin care persoana
vătămată este de acord ca o altă persoană să săvârșească față de ea o faptă prevăzută de
legea penală vizând valori sociale de care persoana vătămată poate să dispună în mod
legal.

10
 Condiții de existență.
a) Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Fără existența unei
fapte prevăzute de legea penală nu se mai pune problema analizei existenței vreunei cauze
justificative. Dacă lipsa consimțământului persoanei vătămate este o condiție de existență
a infracțiunii atunci existența unui astfel de consimțământ va face ca fapta să nu fie
prevăzută de legea penală (lipsește tipicitatea), iar caracterul penal al faptei va fi înlăturat
ca efect al lipsei prevederii în legea penală.
De ex. consimțământul persoanei vătămate privind luarea unui bun mobil din posesia sa nu
va fi calificată furt (art. 228 C.p.) fiindcă nu s-a realizat fără consimțământul acesteia și
astfel nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală; la fel și în cazul faptei în care raportul
sexual ori actul sexual nu s-a realizat prin constrângere ci cu consimțământul celeilalte
persoane, fapta nu va constitui infracțiunea de viol (art. 218 C.p.), etc.
b) persoana vătămată să fie titularul valorii sociale ce urmează a fi lezată.
c) valoarea socială lezată sau pusă în pericol să facă parte dintre acelea de
care titularul poate dispune în mod legal. Dacă parte vătămată consimte la lezarea sau
punerea în pericol a valorii sociale (de care teoretic poate dispune) cu scopul de a aduce
atingere altor valori sociale atunci un astfel de acord nu este valabil, iar fapta este
nejustificată. De ex. partea vătămată consimte la producerea de vătămări asupra sa în
scopul sustragerii de la serviciul militar pe timp de război (art. 432 C.p.); în acest caz
făptuitorul care a știut scopul urmărit prin acordul dat de către persoana vătămată nu va
putea invoca această cauză justificativă pentru că persoana vătămată nu a dispus, în acest
caz, în mod legal de valoarea socială ocrotită.
În cazul infracțiunilor contra vieții consimțământul persoanei vătămate nu produce
niciun efect (art. 22 alin. 2 C.p.). Așadar persoana vătămată nu poate consimți la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală care să aibă ca obiect viața persoanei
respective.
Titularul nu poate dispune în mod legal de valoarea socială ocrotită nici atunci când o
prevedere legală exclude caracterul justificat al consimțământului în cazul unor
infracțiuni. De ex. în cazul infracțiunii de trafic de persoane în art. 210 alin. 3 C.p. se
prevede „consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”.
d) existența consimțământului persoanei vătămate. Consimțământul trebuie să
fie valabil exprimat (să nu fie viciat) și poate fi dat în orice formă (oral, scris, gesturi,
etc.), afară de cazul în care în lege se prevede o anumită formă. Consimțământul
persoanei vătămate poate fi exprimat personal, dar este posibil să fie exprimat printr-un
reprezentant. Dacă persoana vătămată și-a dat inițial acordul dar pe parcursul săvârșirii
faptei a retras acest acord, continuarea săvârșirii faptei este nejustificată și poate fi
infracțiune.
Efecte. Fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate
este justificată (are caracter licit) și deci nu va avea caracter penal.
Dacă se produce o faptă mai gravă decât aceea la care s-a consimțit făptuitorul va
răspunde penal pentru aceasta.

Test de verificare
Alegeți varianta care se potrivește enunțurilor următoare:
1. Atacul în cazul legitimei apărări trebuie:
a) să fie imediat;
b) să aibă temei legal;
c) să fie verbal.

2. Poate exista stare de legitimă apărare dacă atacul:

a) este material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva altei persoane decât cea
11
 care ripostează;
b) nu pune în pericol, persoana celui atacat sau interesul general;
c) este dezlănțuit de un iresponsabil și cel care se apără cunoaște acest lucru.

3. Poate exista stare de legitimă apărare dacă atacul:

a) pune într-un pericol oarecare persoana celui atacat sau interesul obștesc;
b) este material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva altei persoane decât cea
care ripostează;
c) este dezlănțuit de un iresponsabil și cel care se apără cunoaște acest lucru.

4. În cazul stării de necesitate, pericolul poate să amenințe:

a) un bun oarecare al făptuitorului;
b) un bun oarecare al victimei;
c) integritatea corporală a făptuitorului.

Rezumat
• Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei privesc lipsa uneia dintre trăsăturile
esențiale ale infracțiunii
• Lipsa a cel puțin uneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii va conduce la
înlăturarea caracterului infracțional al faptei săvârșite.
• Ordinea în care se analizează cauzele care înlătură caracterul penal al faptei este:
1. lipsa prevederii în legea penală - dacă fapta săvârșită întrunește condițiile
de existență ale infracțiunii prevăzute în norma incriminatoare înseamnă că acea faptă
este prevăzută de legea penală;
2. cauzele justificative - dacă am stabilit că fapta săvârșită este prevăzută de
legea penală (este tipică) este posibil ca această faptă să nu fie nejustificată (nu există
trăsătura esențială a faptei nejustificate), înlăturarea caracterului nejustificat fiind
consecința existenței unei cauze justificative;
3. cauzele de neimputabilitate - dacă fapta este prevăzută de legea penală și
este și nejustificată (nu există vreo cauză justificativă) este posibil ca această faptă să nu
fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o (nu există trăsătura esențială a imputabilității),
înlăturarea caracterului imputabil al faptei fiind înlăturată ca urmare a existenței unei
cauze de neimputabilitate.

Bibliografie
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, conform Noului Cod
penal, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016;
Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal partea generală. Curs pentru studenții anului II,
Editura Hamangiu, ediția a 2-a, București 2018;
F. Streteanu, D. Nițu, Drept Penal.Partea generală, curs universitar, vol.I, Editura
Universul Juridic, București, 2014;
Maria-Ioana Mărculescu-Michinici, Mihai Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs
teoretic în domeniul licenței (I), Editura Hamangiu, București, 2017;
V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, 2015;
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Editura Universul Juridic,
București, 2007;

12
 C. Bulai, C. Mitrache, C. Mitrache, L. Lefterache, Drept penal român - partea generală.
Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Ed. Universul
Juridic, ediția a VII-a revăzută și adăugită, București, 2012.

Răspunsuri la testul de verificare

1. a 2. a 3. b 4. c

13