ANDREA CALOGERO CAMILLERI (n.

1925) este unul dintre cei mai

populari scriitori italieni contemporani. Poet promiţător în tinereţe, apoi
regizor de teatru, scenarist şi producător de radio şi televiziune, Camilleri a
început să scrie romane târziu, după vârsta de patruzeci de ani. Astăzi,
„Bătrânul”, cum îl numesc cu tandreţe contemporanii, este considerat un
nume de referinţă al genului poliţist, contribuind la glisarea lui spre
ficţiunea literară. Primul său roman, Il corso delle cose, a fost publicat abia
în 1978 a(deşi
literară fusese
cunoscut -o scris
după cu
alţizece ani mai devreme),
cincisprezece ani, odatăînsă consacrarea
cu romanul La
stagione della caccia (Sezonul de vânătoare). În 1994, a apărut Forma apei,
primul roman din seria Comisarul Montalbano, personaj care în scurt timp
avea să se transforme într-un adevărat cult. Dintre titlurile seriei – care
cuprinde peste 20 de volume până în prezent – menţionăm: Câinele de
teracotă (1996 – Editura Nemira, 2010, 2014), Hoţul de merinde (1996 –
Editura Nemira, 2009, 2014), Sunetul viorii (1997 – Editura Nemira, 2009,
2014), Un mese con Montalbano (1998), Excursie la Tindari (2000 – Editura
Nemira, 2010, 2014), La pazienza del ragno (2004), La luna di carta (2005).
Comisarul Montalbano a devenit atât de popular (la aceasta contribuind şi
un serial de televiziune de mare succes), încât Andrea Camilleri a ajuns în
situaţia de a nu mai putea renunţa la el (asemenea lui Arthur Conan Doyle
cu personajul său Sherlock Holmes). „Cititorii îmi scriu şi -mi spun că
personajul le aparţine şi deci nu pot să fac ce vreau eu cu el. Cât despre a -l
omorî, nici nu poate fi vorba. Am cerut sfaturi de la doi autori de romane
poliţiste, Montalban şi Jean-Claude Izzo, dar se pare că e foarte primejdios să
programezi dispariţia unui astfel de personaj: cei doi au decedat între timp.”
Prin urmare, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui
Montalbano s-o încredinţeze editorului său, cu indicaţia de a fi închisă într -
un seif şi publicată abia după moartea autorului.

2
 Traducere din limba italiană
EMANUEL BOTEZATU

virtual-project.eu

Andrea Camilleri
L’ODORE DELLA NOTTE
2001 Sellerio Editore, Palermo

Nemira, 2015

NEMIRA

3
 Oblonul se izbi de perete cu atâta forţă, încât Montalbano, care taman în
secunda aceea se visa prins într-un tir încrucişat, sări îngrozit din aşternut,
crezând că-l atinsese vreun glonţ: era leoarcă de sudoare, dar în acelaşi timp
– poftim de mai înţelege ceva, dacă poţi! – îi clănţăneau dinţii de frig.
Şuierând blestemăţii printre dinţi, se repezi la geam să-l închidă. Vântul
sufla dinspre nord, rece şi cu atâta dârzenie, încât, în loc să învioreze culorile
dimineţii ca de obicei, pur şi simplu le alunga, ştergându-le parcă din contur
şi lăsând în urmă un soi de sinopii – amestecuri cromatice estompate,
precum lucrarea în acuarelă a unui diletant, vreun pictor de duminică. Se
vedea treaba că vara, intrată de la o vreme în agonie, hotărâse peste noapte
să-şi încheie socotelile cu viaţa, lăsând loc anotimpului care venea la rând –
şi care, nu-i aşa, ar fi trebuit să fie toamna. Mda, bine zis „ar fi trebuit”,
pentru că, în realitate, după cum se prefigurau lucrurile, toamna asta părea
iarnă, şi-ncă o iarnă cum scrie la carte.
Întinzându-se la loc în pat, Montalbano îşi îngădui o elegie în memoria
anotimpurilor de tranziţie – astăzi dispărute, din câte se părea. Oare ce se
întâmplase cu ele? Te pomeneşti că, purtate la rândul lor de ritmul infernal
al existenţei umane, n-avuseseră încotro şi se adaptaseră: înţelegând că nu
reprezentau altceva decât un interval de respiro, or fi dat bir cu fugiţii,
pentru că-n ziua de azi nu pot fi îngăduite momente de respiro în această
cursă delirantă care se hrăneşte cu verbe la infinitiv: a se naşte, a mânca, a
învăţa,aasedacăca,
vinde, la buci, a produce,
a muri. a butonada,
Verbe la infinitiv, telecomanda, a face
însă cu o durată shopping,
mai mică de oa
nanosecundă. Bine, dar nu fusese oare o vreme când existau şi alt fel de
verbe? A gândi, a chibzui, a asculta şi, de ce nu, a da frâu liber fanteziei, a
visa, a divaga? Mai-mai să-i dea lacrimile, Montalbano îşi aminti de hainele
de primăvară şi de toamnă de pe vremuri şi de balonzaidul bietului tătâne -
su. Cele câteva clipe de melancolie îl făcură să-şi dea seama că, pe o
asemenea vreme, era foarte probabil ca peste zi să aibă nevoie de haine de
iarnă. Făcându-şi curaj, se ridică şi dădu în lături uşile armoarului cu haine
groase. Duhoarea unui chintal – sau oricum, pe undeva, pe acolo – de
naftalină îl izbi în plină figură. Mai întâi i se tăie suflarea, apoi ochii începură
să-i lăcrimeze abundent şi-l apucă pe loc strănutul: douăsprezece bătute pe
muchie, la rând. Acum, mucii îi atârnau vâscos din nări, capul îi vâjâia, iar o
durere surdă, inexorabilă, îi strângea ca într-o chingă cutia toracică. Pur şi
simplu uitase că acolo, în casa lui, menajera Adelina deschisese front de

4
luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva moliilor: un război din care ieşea
întotdeauna, implacabil, înfrântă. Hotărî să se dea şi el bătut. Trânti la loc
uşile armoarului şi se duse să-şi aleagă un pulover din comoda cu haine de zi
cu zi. Adelina folosise şi aici gaze asfixiante, însă, pus în gardă, Montalbano
deschise sertarele ţinându-şi respiraţia. Apoi ieşi pe verandă, întinzând pe o
măsuţă puloverul, ca să-i mai piară niţel duhoarea în aerul proaspăt al
dimineţii. Câteva minute mai târziu, după ce s-a spălat, s-a bărbierit şi s-a
îmbrăcat de plecare,
cămaşă, însă puloverulcomisarul se întoarse
dispăruse. Apăi, futupe-i terasă ca să
şi iar futu -i, şi
îşil zise:
- tragă peste
taman
puloverul nou-nouţ pe care Livia i-l adusese cadou tocmai de la Londra! Şi -
acum, cu ce obraz avea să-i explice ăleia că un oareşcare fiu de căţea aflat în
trecere pe acolo se întinsese peste balustrada terasei, înşfăcase prada şi pe
urmă, ce mai, ura şi la vară cald!? Zăbovi o vreme imaginându -şi cum avea să
decurgă dialogul cu eterna sa logodnică:
— Păi ce, se putea? De altfel, era mai mult decât previzibil!
— Adicătelea de ce, mă rog frumos?
— Pentru că era un cadou de la mine, de aia!
— Şi ce-are a face?
— Are, are! Ehe, şi-ncă cum mai are! Tu nu dai nici cea mai mică
importanţă cadourilor de la mine! De exemplu, cămaşa pe care ţi -am
cumpărat-o de la…
— Aia o am şi acuma, aşa să ştii.
— Asta să i-o zici lu’ mutu’: n-ai purtat-o niciodată! Pe urmă, cine ar putea
crede că faimosul comisar Montalbano se lasă jefuit de un coate -goale? În
locul tău, m-aş ascunde sub pământ de ruşine, zău aşa!
Exact în clipa aceea îl zări – puloverul. Purtat de vântul rece dinspre nord,
se rostogolea pe plajă. Şi tot rostogolindu -se şi iar rostogolindu-se, se
apropia din ce în ce de fâşia de plajă unde nisipul băltea de apă de fiecare
dată când de ţărm se spărgea câte un val.
Dintr-un salt, comisarul trecu peste balustradă şi sprintă pe urmele
puloverului: neţinând seama că şosetele şi pantofii i se umpluseră cu nisip, îl
ajunse din urmă şi-l înşfăcă chiar în clipa în care un val – mai furios decât
celelalte şi parcă interesat în mod deosebit de acel obiect banal d e

îmbrăcăminte
Pe drumul –deseîntoarcere,
pregătea săpe-l înghită.
jumătate orbit de nisipul pe care vântul
parcă ţinea cu tot dinadinsul să i -l îndese în orbitele ochilor, Montalbano
constată resemnat că puloverul fusese redus la o masă informă de lână udă.
Nu intrase bine în casă, când telefonul prinse să sune.
— Ciao, iubire. Ce faci? Te-am sunat ca să te anunţ că azi nu mă găseşti
acasă. O să fiu toată ziua la plajă, cu o prietenă.
5
 — Ţi-ai luat liber de la birou?
— Aici, la noi, e zi liberă în tot oraşul. Ştii tu, patronul spiritual…
— E vreme frumoasă acolo?
— O minunăţie.
— Eh, distracţie plăcută, atunci. Pe diseară.
Taman asta-i lipsea acu’: să-şi muşte pumnii de ciudă de dimineaţă,
pentru că el tremura de frig, în vreme ce Livia stătea tolănită fără griji la
soare!
murea Altă dovadă,
de cald, deci,sudul
pe când că lumea se -ntorsese
era invadat de furtuni denzăpadă.
cu susu- jos: acu’, în nord se
Mai lipseau
urşii-polari şi pinguinii, zău dacă nu!
Răsuflă de câteva ori adânc, pregătindu-se să deschidă din nou armoarul
în apnee, când telefonul sună din nou. Rămase o vreme descumpănit dacă să
răspundă sau nu; în cele din urmă, imaginea stomacului său întors pe dos de
duhoarea de naftalină îl convinse să ridice receptorul.
— Alo!
— Ah, dom’le, domnicule! făcu vocea scârţâită şi gâfâitoare a lui Catar ella.
’Mneavoastră pirsonalmente-n pirsoană sunterăţi?
— Nu.
— Apăi, atuncea, cu cine-i că stau de vorbă?
— Sunt Arturo, fratele geamăn al comisarului.
Oare de ce i se năzărise hodoronc-tronc să-l ia în tărbacă pe bietul om?
Oare doar ca să se răcorească niţel şi să scape de umoarea apăsătoare de
dis-de-dimineaţă?
— Zău? se auzi vocea fermecată a lui Catarella. Apăi să -mi fie cu
iertăciune, dom’le frate geamăn Arturo, da’ dacă dom’ comisariu-i acas’, îi
zici ’mneatale că am trebuinţă să-i zic o vorbă?
Montalbano lăsă să treacă aproape un minut până să răspundă din nou.
Se gândea că, mai târziu, în alte împrejurări, găselniţa asta s -ar fi putut
dovedi utilă. Notă pe un petic de hârtie „fratele meu geamăn se numeşte
Arturo”, apoi se hotărî să-i răspundă celuilalt.
— Iată-mă-s, ce s-a-ntâmplat?
— Ah, dom’le, domnicule! Un talmeş-balmeş, asta se-ntâmplă, zău dacă
nu! ’Mneavoastră ştiţi locu’ unde-şi ţinea biroul dom’ Gragano, contabilu’?

Gargano,
— Apăi, vreice,săeu
da. De zici,
cum nu- i aşa?Gragano zisei şi eu, nu?
zisei?
— Las-o baltă. Da, ştiu unde-şi are sediul. Şi ce-i cu asta?
— Cu asta-i aşa, că intră acolea unu’ armat cu revorberu’. Dom’ Fazio se
prinse de toată tărăşenia, dat fiind că, din întâmplare, trecea pe-acolea
întâmplătoriu. Pare-se că omu’ are intenţiune să -mpuşte tot ce prinde. Zice
aşa, că vrea-ndărăt paralele pe care Gragano i le -a furat, altminterea, dacă
6
nu, omoară fimeia.
Montalbano lăsă puloverul să cadă pe pardoseală, îl expedie cu o lovitură
de bombeu sub masă şi se repezi către uşă. Cele câteva secunde până la
maşină se dovediră suficiente pentru ca vântul dinspre nord mai -mai să-l
paralizeze de frig.

Emanuele Gargano, un tip la vreo patruzeci de ani, înalt, elegant, arătos ca

eroii din peliculele americăneşti, cu pigmentaţia pielii potrivită întotdeauna
la nivelul optim de bronz, aparţinea acelei specii cu viaţă profesională
scurtă, supranumită „a managerilor cu explozie instantanee”: aceştia aveau
o viaţă profesională scurtă întrucât pe la cincizeci de ani erau atât de uzaţi,
încât trebuiau scoşi din circulaţie – asta ca să folosim o expresie foarte pe
plac acestui gen de personaje. După propriile spuse, Gargano se născuse în
Sicilia, însă-şi făcuse veacu’ pe la Milano, unde – pe scurt şi tot în
conformitate cu cele declarate de el însuşi – devenise cunoscut ca un
adevărat mag al speculaţiilor financiare. Apoi, apreciind că -şi câştigase
faima necesară, hotărâse să intre în afaceri pe cont propriu, mutându-se la
Bologna, unde – şi aici cităm iarăşi din declaraţiile sale – se îmbogăţise şi
totodată făcuse fericiţi zeci şi zeci de deponenţi la fondul său de investiţii. În
urmă cu ceva mai mult de doi ani se prezentase la Vigàta hotărât să
contribuie – spunea el atunci – la „redeşteptarea economică a acestui ţinut
pe cât de iubit, pe atât de vitregit de soartă”. În doar câteva zile, reuşise să -şi
deschidă sucursale în nu mai puţin de patru localităţi mari din provincia
Montelusa. Un lucru era limpede la el: nu rămânea niciodată în pană de
cuvinte şi, afişând un zâmbet larg, încrezător, avea o neînchipuită capacitate
de persuasiune asupra oricui îi ieşea în cale. În decurs de o singură
săptămână, timp în care făcuse o navetă continuă între cele patru localităţi
la bordul unei splendide şi strălucitoare limuzine de lux – un adevărat
aspirator de fraieri –, izbutise să cucerească mai bine de o sută de clienţi, a
căror vârstă medie se învârtea pe la vreo şaizeci şi mai bine de ani şi care îi
dăduseră în grijă economiile lor de o viaţă. La scadenţa termenului iniţial de
şase luni, bătrâneii fuseseră convocaţi şi mai-mai să facă infarct şi să moară
pe loc când li s-a înmânat o dobândă nemaivăzută, de douăzeci la sută. Apoi,
Gargano a organizat
din provincie, la Vigàta
la finalul căruia un maresăbanchet
a lăsat în cinstea
se înţeleagă că nututuror clienţilo
era exclus ca înr
semestrul următor dobânda încasată de investitori să fie şi mai mare – chiar
dacă nu cu un procent foarte însemnat. Zvonul se răspândise cu iuţeală, iar
lumea a început să stea la coadă la ghişeele sucursalelor locale, aproape
implorându-l pe Gargano să le ia banii. Ceea ce stimabilul nostru domn
ragioniere, dând dovadă de mărinimie, a acceptat. În acest al doilea val de
7
investiţii, bătrâneilor li s-au adăugat şi mucoşii abia ieşiţi de pe băncile
şcolii, dornici a se pricopsi cât mai repede cu putinţă. La finalul celui de -al
doilea semestru, dobânda obţinută de primii clienţi ajunsese la douăzeci şi
trei la sută. Tărăşenia continuase cu vânt bun din pupa, însă la finalul celui
de-al patrulea semestru Emanuele Gargano nu se mai arătase la faţă.
Funcţionarii sucursalelor şi clienţii aşteptaseră două zile, după care
hotărâseră să sune la Bologna, unde se ştia că funcţiona direcţiunea
generală
Gargano. aÎnsă
societăţii „Regele
la telefon nu Midas” – aşanimeni.
răspunsese se numea fondul de investiţii
O investigaţie rapidă al lui
avea
apoi să scoată la iveală faptul că toate sediile societăţii „Regele Midas”,
închiriate, fuseseră restituite proprietarului legitim, negru de supărare la
rându-i, dat fiind că nu mai văzuse banii pe chirie de câteva luni bune. După
o săptămână de căutări zadarnice – căci în Vigàta ori prin împrejurimi nu
fusese zărită nici măcar umbra stimabilului nostru domn ragioniere – şi
după asalturi zgomotoase asupra sucursalelor din partea celor ce-şi
încredinţaseră banii lui Gargano, în provincie luaseră naştere două şcoli de
gândire cu privire la misterioasa dispariţie a acestuia.
Cea dintâi susţinea că Emanuele Gargano îşi schimbase numele şi se
mutase pe o insulă din Oceania, unde-şi făcea de cap cu femei frumoase de -ţi
luau ochii, pe jumătate goale, râzându-şi de ăi de-i încredinţaseră atât
speranţele, cât şi economiile de-o viaţă.
Cea de-a doua opina că, dând dovadă de imprudenţă, omul nostru
profitase de banii vreunui mafiot, iar acum zăcea la vreo doi metri sub
ţărână producând îngrăşământ sau, dimpotrivă, devenise hrană pentru
peştii de mare.
În toată provincia Montelusa exista însă o femeie care făcea opinie
separată, având o concepţie diferită. Una singură, pe numele său Cosentino
Mariastella.
La vreo cincizeci de ani, bondoacă şi destul de bătută de soartă,
Mariastella făcuse cerere de angajare la sucursala din Vigàta şi, după un
interviu pe cât de scurt, pe atât de intens, cu Gargano în persoană, fusese
acceptată. Cel puţin aşa umbla vorba. Interviul avusese într -adevăr o durată
scurtă, suficientă însă pentru ca eroina noastră să se îndrăgostească

nebuneşte
doua de şefu’
ocupaţie ăl mare. Până
a Mariastellei, -ntr-
care, acoloabsolvirea
după încât aceasta
şcoliia devenit cea de a
de contabilitate,
rămăsese ani la rând simplă casnică, mai întâi pentru a -şi ajuta tatăl şi
mama, apoi numai tatăl, din ce în ce mai pretenţios, până când, în cele din
urmă, dăduse şi el ortu’ popii. Una peste alta, Gargano era pri ma ei dragoste.
Pentru că, trebuie spus, Mariastella fusese făgăduită de familie încă de la
naştere unui verişor îndepărtat, pe care-l văzuse doar în fotografii şi nu
8
apucase să-l cunoască, dat fiind că murise de copilandru, răpus de o boală
necunoscută. Acum însă, istoria era diferită, căci Mariastella putuse să-şi
vadă sufletul pereche în mai multe ocazii, viu şi umblând pe două picioare,
ba chiar într-atât de aproape, încât reuşise să-i adulmece mireasma loţiunii
de bărbierit. Odată atins acest nivel, îşi făcuse curaj şi se lansase într -o
aventură la care altădată nici n -ar fi îndrăznit să viseze, într-atât de
temerară era: se urcase într -un autobuz şi se dusese la Fiacca, unde o rudă
de-a sa ţinea o parfumerie, şi mirosind una după alta sticluţe cu parfu m
până o apucase durerea de cap, descoperise loţiunea după bărbierit folosită
de alesul ei. A cumpărat apoi un flacon întreg, pe care acum îl ţinea în
sertarul noptierei. Iar dacă se mai întâmpla să se trezească în toiul nopţii,
cuprinsă de jalea singurătăţii într-un căsoi pustiu ca al ei, scotea capacul
flaconului şi adulmeca loţiunea parfumată, după care adormea la loc
murmurând: „Noapti bună, dragostea mea.”
Mariastella avea convingerea că ragioniere Emanuele Gargano nu fugise
în lume cu banii deponenţilor şi, cu atât mai puţin, nu fusese lichidat de
mafioţi pentru cine ştie ce matrapazlâc pe seama lor. Interogată de Mimì
Augello (Montalbano nu dorise să se amestece în anchetă, susţinând că nu
pricepe niciun rahat, ni’ca, din cazurile care au ca mobil banii), domnişoara
Cosentino afirmase că, în opinia ei, domnul Gargano suferise o amnezie
temporară şi că în maximum două -trei zile avea să-şi facă apariţia în oraş,
punând capăt astfel vocilor răuvoitoar e. Ei bine, rostise aceste cuvinte cu o
luciditate şi o fervoare atât de intense, încât Augello mai -mai că înclinase s-o
creadă.
Pe deplin convinsă de onestitatea şefului său, Mariastella continua să
deschidă dimineaţă de dimineaţă biroul sucursalei, aşteptând răbdătoare
întoarcerea amoriului ei. Toţi din târg râdeau de ea. Toţi cei ce n -avuseseră
de-a face cu onor domnu’ Gargano, se -nţelege, pen’ că ăilalţi, ăi de-şi
pierduseră banii, nu erau încă în stare să râdă. Cu o zi în urmă, Montalbano
aflase de la brigadierul Gallo că domnişoara Cosentino se dusese la bancă şi
plătise din propriul buzunar chiria spaţiului în care funcţiona sucursala.
Apăi bine – îşi zise acum comisarul –, ce-o fi în tărtăcuţa ăluia care ameninţa
acu’ cu revorberiu, de i s -a căşunat pe biata fimeie, care n-avea nici în clin,

nici în mânecă
omului cudreptate
să-şi facă tărăşeniaatât
astadecutârziu,
depunerile? Pe urmă,
la treizeci de zilededupă
ce i ce
se Gargano
năzărise
fusese dat dispărut, altfel spus, când toate celelalte vi ctime ale escrocului
ajunseseră să se resemneze? Lui Montalbano – care, printre altele, aparţinea
primei şcoli de gândire, ăleia de susţinea că dom’ contabil le trăsese clapa
tuturor şi-şi luase tălpăşiţa cu parale, cu tot – îi era pur şi simplu milă de
Mariastella Cosentino. De fiecare dată când se -ntâmpla să treacă prin faţa
9
sucursalei, o zărea stând cuviincios în spatele ghişeului, dincolo de peretele
despărţitor de sticlă, şi simţea cum i se strânge inima -n piept – o senzaţie
care apoi îl urmărea cât era ziua de lungă.

În faţa sucursalei din Vigàta a societăţii „Regele Midas” se strânseseră

două-trei duzini de gură-cască, toţi discutând acum aprins şi gesticulând
frenetic, ţinuţi la distanţă de locul delictului de trei poliţişti de stradă.
Recunoscându -l pe comisar, s-au năpustit cu toţii spre el, înconjurându-l.
— Adevărat îi că-năuntru-i unu’ înarmat cu un revorberiu?
— Cine-i? A lu’ cui îi?
Îmbrâncind pe unu’, strigând la altu’, comisarul reuşi într -un târziu să
treacă de uşa de la intrarea în sediu. Înăuntru însă, rămase stană de piatră,
descumpănit de privelişte. Erau acolo – îi recunoscuse de la spate – Mimì
Augello, Fazio şi Galluzzo, aparent prinşi cu toţii într -o curioasă scenă de
balet: acu’o-nclinare din corp către dreapta, acu’ una spre stânga, acu’ un
pas în faţă, acu’ unu’ îndărăt. Ferindu -se să facă vreun zgomot, comisarul
deschise uşa a doua, de sticlă, ca să contemple mai bine scena. Biroul consta
dintr-o singură cameră spaţioasă, separată în două de o tejghea de lemn
prevăzută cu un panou despărţitor de sticlă, cu ghişeu. Dincolo de peretele
despărţitor se vedeau patru mese de lucru, acum goale. Mariastella
Cosentino ocupa locul său obişnuit, din spatele ghişeului; era galbenă
precum ceara, însă fermă şi sigură pe ea. Cele două zone ale încăperii
comunicau prin intermediul unei uşiţe de lemn aflate în prelungirea
tejghelei.
Atacatorul – sau ce-o fi fost el, pentru că Montalbano nu ştia cum să -l
definească – stătea ţeapăn în deschizătura uşii dintre separeuri, în aşa fel
încât să-i aibă concomitent în cătare atât pe femeie, cât şi pe cei trei poliţişti.
Era un bătrânel trecut de optzeci de ani, pe care de altfel comisarul îl
recunoscu imediat: Salvatore Garzullo, un respectabil topograf pensionar.
Olecuţă de la prea mulţi nervi, olecuţă de la Alzheimerul oarecum avansat de
care suferea, revorberiu’ de-l ţinea în mână – datând, fără doar şi poate, din
epoca lui Buffalo Bill şi a indienilor Sioux – tremura într-atât de tare, încât
atunci când îl îndrepta către oamenii comisarului, cu toţii îngheţau de

spaimă,
— Vreuneştiind undegologanii
îndărăt avea să lovească
de mi-ieventualul proiectil.
fură talhariu’! Altminterea, omor
impiegata!
Trecuse mai bine de o oră de când fostul topograf declama – cu voce la
început tunătoare, apoi din ce în ce mai stinsă – aceeaşi, identică, frază,
niciun cuvânt în plus, niciunul în minus – aceeaşi. Acum era pur şi simplu
sleit, răguşise şi nu mai lăsa deloc senzaţia că ar vorbi, ci că -şi făcea gargara
10
de dimineaţă.
Montalbano făcu trei paşi hotărâţi în direcţia aşa-zisului agresor, trecu de
aliniamentul apărat de oamenii săi şi -i întinse mâna bătrânului, afişând un
zâmbet atât de larg, încât faţa -i părea despicată transversal în două.
— Scumpul meu domn Garzullo! Tii, ce plăcere să vă revăd! Ce faceţi, cum
o mai duceţi?
— Destul de bine, mulţam de-ntrebare, răspunse bătrânul, descumpănit.
Însă şiseun
să facă replie imediatpas
al patrulea în spre
clipael.
în care l văzu pe Montalbano intenţionând
-
— Staţi într-un loc sau trag!
— Dom’le comisariu, pentru numele Ălui de Sus, nu vă expuneţi!
interveni pe un ton ferm domnişoara Cosentino. Dacă -i scris să fie jertfă de
om pentru ragioniere Gargano, iată-mă, mi-s gata!
În loc să izbucnească în râs la o asemenea replică melodramatică,
Montalbano simţi crescând în el o undă de furie. Dacă în clipa aceea s -ar fi
aflat faţă în faţă cu musiu ragioniere, i-ar fi stâlcit mutra cu vreo două-trei
scaltoace.
— Hai să nu ne ţinem de goange! N-o să fie nimeni jertfit, fiţi pe pace!
Apoi, întorcându-se către bătrânel, îşi începu recitalul improvizat:
— Iertaţi-mi curiozitatea, domnule Garzullo, da’ aş vrea să ştiu unde aţi
fost aseară.
— Da’ pe ’mneata ce te fute grija? îi replică bătăios celălalt.
— Vă rog să-mi răspundeţi, este totuşi în interesul dumneavoastră.
Bătrânelul îşi strânse ostentativ buzele, însă după câteva clipe de gândire
se hotărî totuşi că era mai bine să vorbească.
— Abia ce mă-ntorsesem acasă, aici, la Vigàta. Stătui trei luni în spital la
Palermo, unde aflai că talhariu de ragioniere îşi luă tălpăşiţa-n lume cu
gologanii mei. Tot ce strânsei după o viaţă de muncă, tot i -am dat!
— Carevasăzică aseară, târziu, nu dădurăţi drumul la televizor, aşa -i?
— Nu-mi ardea de uitat la rahaturile lor.
— Aha, acu’ înţeleg cum se face că nu aflarăţi ni’ca! rosti Montalbano pe
un ton triumfător.
— Adicătelea ce ar fi trebuit să aflu, mă rog frumos? îl iscodi şovăitor
Garzullo.
— Că ragioniere Gargano a fost arestat.
O spionă cu coada ochiului pe Mariastella. Se aştepta la un ţipăt, o reacţie,
oricare, însă femeia rămăsese imobilă, părând mai degrabă confuză decât
convinsă de spusele comisarului.
— Adevărat grăiţi?
— Vă dau cuvântul mea de onoare, declamă teatral Montalbano. L -or
11
arestatără şi i-or luatără zălog douăşpe’ce geamantane mari pline ochi cu
gologani. Iar acuşica, chiar în dimineaţa asta, Prefectura din Montelusa
începe să restituie paralele oamenilor, ălora de dovedesc că au dreptul să -i
primească. ’Mneavoastră aveţi chitanţă pentru banii daţi lu’ Gargano?
— Apăi, cum nu? exclamă bătrânul, lovind cu mâna liberă buzunarul
hainei în care-şi ţinea portofelul.
— În cazul ăsta, nu mai e nicio problemă, totul s -a rezolvat, spuse
comisarul.
Se apropie de celălalt, îi luă cu blândeţe revorberiu’ din mână şi -l aşeză pe
tejghea.
— Da’ n-aş putea oare să mă duc la Prefectură mâine? îl iscodi cu voce
stinsă Garzullo. Acu’ nu mi-i bine deloc.
În secunda următoare ar fi căzut lat dacă Montalbano nu ar fi avut
prezenţa de spirit să-l prindă.
— Fazio, Galluzzo, repede! Duceţi-l la maşină şi fuga cu el la spital!
Cei doi îl luară pe bătrân pe sus. Trecând prin dreptul comisarului, bietul
om izbuti să murmure:
— Mulţam de tot.
—Pentru numele lui Dumnezeu, n- aveţi pentru ce, făcu Montalbano,
simţindu-se cel mai ticălos dintre ticăloşii planetei.

12
 Între timp, Mimì se repezise s-o sprijine pe domnişoara Mariastella care,
deşi rămasă mai departe pe scaunul ei, începuse să se clatine încolo şi -
ncoace, ca un copac singuratic bătut de vânt.
— Aveţi necesitate să v-aduc ceva de la bar?
— Un pahar cu apă, mulţumesc.
În clipa aceea, de afară se auzi limpede un ropot însufleţit de aplauze,
însoţit de urale:
— Bravo! Trăiască dom’ Garzullo al nostru!
Nu-ncăpea îndoială că în mulţimea de afară se aflau şi mulţi dintre cei
traşi pe sfoară de Gargano.
— Doamne, de ce îl urăsc oare atât de mult oamenii aceia? întrebă femeia,
în vreme ce Mimì se grăbea să se facă nevăzut.
Îşi frângea într-una mâinile-n poală şi – să vezi reacţie! – din galbenă cum
era mai devreme, faţa îi devenise acum roşie, ca o pătlăgică de grădină.
— Eh, un motiv, două, acolo or fi având ei, răspunse cu diplomaţie
comisarul. Doar ştiţi mai bine ca mine, nu -i aşa, că ragioniere a dispărut.
— De acord, însă de ce trebuie să se gândească imediat la ce -i mai rău?
Este foarte posibil să fi avut un accident de maşină, să fi căzut, sau mai ştiu
eu ce… şi să-şi fi pierdut memoria. De altfel, mi -am permis să sun…
Se întrerupse brusc, scuturând apoi din cap cu un gest inconsolabil.
— Nu, nimic, făcu ea apoi, alungându-şi un gând.
Vă rog totuşi
— Obişnuiţi săuitaţi
să vă -mi spuneţi pe cine aţi sunat.
la televizor?
— Când şi când. De ce?
— Mi s-a spus că există o emisiune intitulată „Cine l-a văzut?”, care se
ocupă de persoane dispărute. Am aflat numărul de telefon al emisiunii şi…
— Am înţeles. Ce v-au răspuns?
— Că nu pot face nimic, întrucât nu sunt în măsură să furnizez anumite
date indispensabile: vârstă, locul dispariţiei, o fotografie, lucruri de genul
ăsta…
Se lăsă o Preţ
nedesfăcut. tăcere
deadâncă.
o clipă,Mâinile Mariastellei
blestematul instinctdeveniseră un Montalbano,
de zbir al lui nod unic, de
care de la o vreme zăcea, naiba ştia de ce, într -o dulce leneveală, se deşteptă
pe nepusă masă.
— Domnişoară, mă gândesc că n-aţi uitat de povestea banilor dispăruţi
odată cu domnul Gargano. La urma urmei, sunt miliarde şi miliarde la mijloc,

13
ştiţi…
— Ştiu.
— Şi n-aveţi, să zicem, măcar o idee vagă unde ar…
— Ştiu atât: banii aceia erau investiţi. În ce anume şi unde, asta n-am
habar…
— Dar el… cu dumneavoastră…?
Obrajii Mariastellei se învăpăiară.
—
— Ce…
Nu v-ce vreţiniciun
a dat să spuneţi?
semn de viaţă după ce i s-a semnalat dispariţia? Într-
un fel sau în altul…
— Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi mărturisit domnului Augello când m-a
interogat. Vă repet şi dumneavoastră ceea ce i-am spus lui: Emanuele
Gargano este un bărbat care are un singur ţel în viaţă: să -i facă fericiţi pe
ceilalţi.
— Nu mi-e greu să vă dau crezare, replică Montalbano.
Şi o spunea cu sinceritate. La urma urmei, era convins că ragioniere
Gargano continua şi acum să -i facă fericiţi pe alţii: târfe de lux, barmani,
patroni de cazinouri, vânzători de limuzine – toţi aceştia aflaţi pe cine ştie ce
arhipelag pierdut din Polinezia.
Mimì Augello se întoarse cu o sticlă de apă minerală, câteva pahare de
plastic şi ţinându-şi mobilul la ureche cu umărul.
— Da, să trăiţi. Am înţeles, să trăiţi. Vi -l dau chiar acum.
Îi întinse aparatul comisarului.
— E pentru tine. Chestorul.
Pfui, taman asta-i lipsea! Despre raporturile dintre Montalbano şi
chestorul Bonetti-Alderighi nu se putea spune în niciun caz că purtau
amprenta stimei şi a simpatiei reciproce.
De vreme ce-l căuta la telefon, se vedea treaba că apăruse la orizont vreo
treabă murdară ce trebuia descâlcită. Iar în clipele acelea comisarul n -avea
nicio tragere de inimă să-i facă superiorului său pe plac.
— La ordin, domnule chestor.
— Prezentaţi-vă aici imediat.
— În maximum o oră ajung la…

— Montalbano,
măcar ştiuai bine
la şcoală tot că dumneata
învăţat eşti sicilian,
ceva italiană. însă mă gândesc
Ştii semnificaţia că
adverbului
„imediat”?
— Aşteptaţi două secunde, să fac o recapitulare. Ah, da. Înseamnă aşa:
„Fără interpuneri de spaţiu şi timp.” Ia ziceţi, domnule chestor, am nimerit-o
au ba?
— Nu-ntinde coarda. Ai la dispoziţie exact un sfert de oră să ajungi aici, la
14
Montelusa.
Şi închise.
— Mimì, eu trebuie să dau numaidecât fuga la chestură. Ocupă -te tu de
pistolul bătrânului, du-l la comisariat. Domnişoară Cosentino, permiteţi -mi
să vă dau un sfat: închideţi ghişeul chiar în clipa aceasta şi duceţi-vă
frumuşel acasă.
— De ce?
— Vedeţi
isprava dumneavoastră,
lui moş Garzullo. Şi nufoarte
putemcurând, toată
exclude din lumea din târgcăva
capul locului n -afla
o să de
se
găsească vreun alt imbecil care să vrea s-o repete, iar de data asta ar putea fi
vorba de vreunul mai în putere şi mai periculos.
— Nu, rosti pe un ton hotărât Mariastella. Eu nu -mi părăsesc locul. Dacă,
Doamne iartă-mă, domnul Gargano se întoarce şi nu găseşte pe nimeni aici?
— Chiar aşa, ce dezamăgire cruntă ar fi pentru el, nu? replică Montalbano
iritat. Încă ceva: intenţionaţi să depuneţi plângere împotriva domnului
Garzullo?
— În niciun caz.
— Mai bine.

Drumul către Montelusa era peste măsură de aglomerat, aşa că umoarea

neagră a comisarului spori pe măsură. Ca să nu mai pomenească de nisipul
din şosete şi de sub cămaşă, care -i iritau pielea, producându-i chinuri
cumplite. Deodată, la vreo sută de metri în faţă, pe stânga drumului, deci pe
partea opusă sensului său de mers, zări „Popasul Camionagiului”, unul
dintre puţinele localuri în care se mai făcea cafea cu gustul de odinioară.
Ajuns în dreptul restaurantului, semnaliză stânga şi trase de volan. Se
declanşă un talmeş-balmeş asurzitor: scrâşnet de frâne, claxoane, urlete,
insulte, sudălmi grele. Ca prin miracol, sosi nevătămat pe tăpşanul din faţa
clădirii, coborî din maşină şi intră. Îi atraseră instantaneu atenţia două
persoane pe care le recunoscu imediat, deşi stăteau cu spatele spre el: Fazio
şi Galluzzo savurau bine-mersi câte un păhărel de coniac – sau, cel puţin, aşa
i se părea. Coniac la o oră aşa matinală? Se proţăpi drept între cei doi şi -i
comandă barmanului o cafea. Recunoscându-i vocea, Fazio şi Galluzzo se

întoarseră
— Noroc,cubăieţi,
figuri şi
înspăimântate spre
sănătate! spuse el.
Montalbano.
— Nu… adevăru-i că… încercă să se justifice Galluzzo.
— Eram olecuţă întorşi pe dos, zise Fazio.
— Şi simţirăm amândoi nevoia să luăm o tărie, completă Galluzzo.
— Întorşi pe dos? Apăi, de ce?
— Bietu’ domn Garzullo se duse pe cea lume. Îl păli un infarct, îl înştiinţă
15
Fazio. Când ajunserăm cu el la spital, nu mai era în toată simţirea.
Chemarăm infirmierii, iar ăia îl duseră fuga -fuguţa înăuntru. Doar cât
parcarăm maşina şi, când intrarăm şi noi pe uşa spitalului, or venitără să ne
spună că…
— Şi rămaserăm impresionaţi, zău aşa, făcu Galluzzo.
— Mda, la fel şi eu, comentă Montalbano. Uite cum procedăm: vedeţi dacă
bătrânul are rude în viaţă şi, dacă nu, încercaţi să daţi de vreun prieten
apropiat de-al lui. Mă puneţi la curent când mă întorc de la Montelusa.
Fazio şi Galluzzo salutară şi se făcură nevăzuţi. Montalbano îşi bău pe
îndelete cafeaua, apoi îşi aminti că popasul era cunoscut nu doar pentru
cafea, ci şi pentru brânza de capră: nu se ştia cine o producea, dar era o
minunăţie. Poftalnic, se mută la vitrina frigorifică din capătul tejghelei, unde,
pe lângă brânză, erau expuse porţii îmbietoare de salamuri, capocotte şi
cârnaţi. Era ispitit să cumpere alla grande, însă izbuti până la urmă să se -
nfrâneze, mulţumindu-se cu o porţie mică de caprino. Când, din nou la volan,
încercă să se strecoare iarăşi în trafic, pricepu că n -avea să fie o treabă
uşoară: coada de camioane şi automobile nu prezenta spaţii neocupate, ci
era pur şi simplu compactă. După cinci minute de aşteptare, făcu o manevră
şi reuşi să se posteze în rând cu ceilalţi. Conducea absent la drum,
concentrat la un gând care-i încolţise brusc în minte, aflat încă la stadiul de
embrion, dar care îl irita deja. Şi astfel, fără să -i fi trecut nicio secundă prin
cap că nu se încadrase pe sensul corect de mers, se pomeni la intrarea în
Vigàta.
Şi acum? Să facă oare cale-ntoarsă spre Montelusa şi să se prezinte cu
întârziere în faţa chestorului? Aş, ce-i dus, dus rămâne – îşi zise – hotărându-
se să se ducă acasă, la Marinella, să se vâre sub duş, să -şi pună schimburi
curate, după care, aşa curat, ras, frezat şi cu capul limpede, n -avea decât să
dea piept cu ’mnealui, chestorul. Se întâmplă însă că, taman când îşi făcea de
lucru sub duş, gândul aflat mai devreme în sta diu de embrion deveni brusc
clar. O jumătate de oră mai târziu, frână în faţa comisariatului, coborî din
maşină şi intră grăbit. N-apucă însă să facă mai mult de doi -trei paşi în
direcţia biroului: Catarella îl asaltă strigându -i agitat ceva; de fapt, nu era
tocmai un strigăt, ci mai curând ceva între lătrat şi nechezat.

Aaaahhhaaa,
— Apăi dom’le,
da, Catarè, acilişadomnicule! Acilişa
mi-s. De ce, ce-i? sunterăţi? Acilişa?
— Îi că domnuţu’ chestoriu face ca toţi împieliţaţii, Doamne, iartă -mă! De
cinci ori sună acilişa, de cinci ori! Ş -apăi de fiecare dată, tot mai spumegos de
furie era, aşa să ştiţi!
— Zi-i să-şi dea cu apă rece pe faţă.
— Dom’le, apăi în veci şi-n pururi să nu cutezaţi a-i zice asemenea vorbe
16
lu’ domnuţu’ chestoriu! Act grav de mojiciune-i aista, aşa să ştiţi! Acu’,
vorba-i alta: eu ce-i răspund dacă ’mnealui sună iarăşi din nou?
— Că nu-s.
— Doamne, păzeşte! Apăi nu poci eu să-i trag farfanterie, minciuni, lu’
domnuţu’ chestoriu!
— Atunci, n-ai decât să i-l dai la telefon pe domnul Augello.
Deschise uşa de la odaia de lucru a lui Mimì .
— Ce voia chestorul?
— Nu ştiu, n-am ajuns încă la el.
— Oh, Madunnuzza santa! Cine-i mai ţine piept ăluia acuma?
— Tu. Tu ai să-i ţii piept. Îl suni frumuşel şi -i spui că, în timp ce dădeam
fuga plin de solicitudine către el, am ieşit cu maşina în decor, din cauza
vitezei. Nimic grav, trei copci în frunte. Îi mai spui că acum mă simt ceva mai
bine şi că după-masă voi fi prezent la raport. Fă-i capul mare cu vorbele tale
meşteşugite. Pe urmă, vino la mine î n birou.
N-apucă să intre bine la el în birou, că din urmă îl ajunse Fazio.
— Venii să v-anunţ că găsirăm o nepoată de-a bietului Garzullo.
— Bravo vouă. Cum de aţi reuşit?
— Dom’le, noi nu făcurăm nimica. Se prezentă ea singurică la secţie. Îi
ducea grija lu’ bunică-su, pen’ că azi de dimineaţă, trecând să -l viziteze, nu-l
găsise acasă. Aşteptă ea ce aşteptă, pe urmă se hotărî să vie -ncoa’. Şi uite-
aşa, mă văzui nevoit să-i dau toate cele trei veşti rele.
— Care trei?
— Apăi, dom’le, întâi şi-ntâi, habar n-avea că ăl bătrân, bunică-su, deh, îşi
pierduse toate economiile pe mâna lui Gargano; doi la mână, nu ştia nici că
ăl bătrân se dăduse-n stambă făcând-o pe gangsteriu’ la agenţie şi trei la
mână, cine să-i fi spus că moşu’ era mort, nu -i aşa?
— Şi cum a reacţionat, biata de ea?
— Rău de tot, mai ales atunci când află că ăl bătrân făcuse praf gologanii
puşi la ciorap şi care -i reveneau ei de drept, prin moştenire.
Fazio ieşi, iar în locul lui apăru Augello, care -şi trecea de zor batista peste
ceafă şi gât.
— Toate năduşelile mă trecură cu dom’ chestor al nostru! Una peste alta,
mi-a zis să
aşteaptă ţi după
la -el transmit că, dacă tot nu te-ai învrednicit să dai ortu’ popii, te
prânz.
— Mimì, stai colea jos şi povesteşte -mi de la un capăt la altul tărăşenia
asta cu ragioniere Gargano.
— Acu’?
— Acu’, da. De ce, te frig tălpile?
— Nu, da-i o poveste tare-ncâlcită.
17
 — Apăi, tu spune-mi-o descâlcită şi pe scurt.
— De acord. Află însă că eu nu ştiu decât jumătate de poveste, adicătelea
atât cât îi de competenţa noastră: chestorul a ordonat ca titularul anchetei
să fie dom’ Guarnotta, ăl de-i specializat în fraude financiare.
Urmă o pauză scurtă, după care, privindu -se drept în ochi, cei doi nu se
putură stăpâni să izbucnească într-un hohot gros de râs: era ştiut şi răsştiut
că, în urmă cu vreo doi ani, specialistul Amelio Guarnotta cumpărase o
grămadă
transformedeColosseumul
acţiuni la într
o societate care
-un complex promiteadesălux.privatizeze şi să
rezidenţial
— Aşadar, Emanuele Gargano s-a născut la Fiaca în februarie 1960 şi a
absolvit liceul economic la Milano.
— De ce la Milano? Ai lui se mutaseră acolo?
— Nu. Ai lui se mutaseră în rai, în urma unui accident de circulaţie.
Întrucât n-avea fraţi sau surori, a fost, cum să -i zic, adoptat de un frate de-al
tatălui, necăsătorit, director de bancă. După absolvirea liceului, Gargano s -a
angajat cu ajutorul unchiului său la banca acestuia. După circa un deceniu,
rămas singur la moartea protectorului său, s -a transferat la o agenţie de
afaceri financiare, dovedindu-se remarcabil de abil. Acum trei ani, a părăsit
agenţia, deschizând la Bologna societatea „Regele Midas”, al cărei proprietar
este şi astăzi. Aici apare prima treabă strâmbă. Sau cel puţin aşa mi s-a spus,
dat fiind că partea asta nu era de competenţa noastră.
— Şi care ar fi strâmbăciunea asta?
— Întâi şi-ntâi, că întreg personalul societăţii „Regele Midas” din Bologna
consta într-o singură, unică funcţionară, probabil o persoană de genul
domnişoarei Cosentino a noastre, şi că întreaga cifră de afaceri a societăţii
pe toată perioada celor trei ani de activitate abia dacă atinge două miliarde
de lire vechi. O nimica toată.
— Altfel spus, o firmă de acoperire.
— Exact. Însă o acoperire de tip preventiv, în vederea uriaşei fraude pe
care musiu ragioniere intenţiona s-o pună la cale aici, prin părţile noastre.
— N-ai vrea totuşi să-mi explici în ce consta exact această fraudă?
— E simplu! Să presupunem că tu îmi încredinţezi un milion, ca să -l pun
la treabă şi să facă pui. Şase luni mai târziu, eu îţi dau două sute de mii cu

titlurăspândeşte
se de dobândărapid.
– douăzeci
Aparelaunsută. Ce mai, care
alt prieten o dobândă uriaşă, aşa cămilionul
îmi încredinţează vestea
lui. La sfârşitul celui de-al doilea semestru, îţi dau ţie alte două sute de mii
de lire, la fel ca şi celuilalt, de altfel. După care mă hotărăsc să dispar în
neant. Una peste alta, m-am ales cu un milion şi patru sute de mii de lire.
Dăm deoparte patru sute de mii pentru diferite alte cheltuieli, dar cu toate
astea rămân în buzunar cu un milion net. Ca să nu mai lungesc vorba,
18
Guarnotta e de părere că musiu Gargano a pus gheara pe vreo douăzeci de
miliarde, dacă nu chiar mai bine.
— Băga-mi-aş. Şi totul, din cauza blestematului de televizor, făcu
Montalbano.
— Ce treabă are televizorul în tărăşenia asta?
— Apăi, are. Nu există buletin de ştiri care să nu te bombardeze cu
titlurile de Bursă, cu Nasdaq, Dow Jones, Mibtel, Numtel 1, Caca-tel… Lumea-i
uşor impresionabilă,
riscantă, dar că se pot nucâştiga
pricepegologani
nici cât frumoşi,
negru sub
aşaunghie, ştie că -cu
că se aruncă i treabă
ochii
închişi în braţele primului şarlatan care -i apare în cale: hai, lasă -mă să joc şi
eu olecuţă, te rog, pune şi bănişorii ăştia la treabă… În sfârşit, s-o lăsăm
baltă. Zi-mi ce crezi, care să fie cauza dispariţiei omului nostru?
— Părerea mea coincide cu a lui Guarnotta, adicătelea printre clienţii lui
ăi mai răsăriţi s-o fi aflat şi vreun mahăr din Mafie care, văzându -se tras pe
sfoară, i-a făcut felul.
— Care va să zică, Mimì, tu nu aparţii şcolii de gândire care îl vrea pe
Gargano fericit şi plesnind de sănătate pe o insulă din Mările Sudului. Am
dreptate?
— Da. De ce, tu ce crezi?
— Eu cred că şi tu, şi Guarnotta sunteţi doi boi cu ţâţe.
— Adicătelea de ce?
— Mă explic îndată. Întâi şi-ntâi, tre’ să mă convingi că există mafioţi atât
de nătărăi încât să nu priceapă că Gargano punea la cale o banală
escrocherie. Dacă totuşi s-ar fi găsit unul, l-ar fi obligat pe ragioniere al
nostru să-l ia asociat majoritar în firmă. Pe urmă: cum a putut să intuiască
acest ipotetic mafiot că Gargano se pregătea să-i tragă clapa?
— Nu înţeleg.
— Gândim la ralanti, aşa-i, Mimì? Ia stai olecuţă şi cugetă mai bine. Cum
putea oare să ghicească mafiotul cu pricina că Gargano nu avea să se
prezinte la întâlnirea cu deponenţii, în ziua stabilită pentru plata
dobânzilor? Când a fost văzut ultima dată?
— Nu-mi amintesc precis, dar cred că acum vreo lună, la Bologna. I-a spus
funcţionarei de acolo că în ziua aceea urma să plece spre Sicilia.

— Cum?
Că urma să plece spre Sicilia, repetă Augello.
Montalbano bătu furios cu pumnul în masă.
— Da’ ce, vă molipsirăţi cu toţii de la Catarella? Dăduşi şi tu în mintea

1 Mibtel şi Numtel (desfiinţat în anul 2005) – indici ai Bursei din Milano (n.tr.).
19
dobitoacelor? Eu te întrebam cum anume, cu ce mijloc de transport urma să
ajungă în Sicilia? Cu avionul? Cu trenul? Pe jos?
— Funcţionara n-a ştiut să spună. Însă, de fiecare dată când apărea la
Vigàta, Gargano conducea o Alfa Romeo 166 ultradotată, ştii, dintr -alea cu
computer de bord.
— Maşina s-a găsit?
— Nu.
— Avea
urmă computer Ciudată
de calculatoare. pe maşină, însă la sediul sucursalei n -am zărit nici
treabă.
— Erau două, însă Guarnotta le -a pus sub sechestru.
— Şi ce a descoperit?
— Încă se lucrează.
— În afara domnişoarei Cosentino, câţi funcţionari lucrau la sucursala
locală?
— Doi tinerei, dintr-ăia cu caş la gură care ştiu tot despre internet şi
altele de genul ăsta. Unul din ei, Giacomo Pellegrino, este licenţiat în
economie şi comerţ, cealaltă, Michela Manganaro, studentă în ultimul an, tot
la economie şi comerţ. Locuiesc amândoi aici, la Vigàta .
— Vreau să stau de vorbă cu ei. Scrie-mi pe o hârtie numerele lor de
telefon. Când mă întorc de la Montelusa, mă ajuţi să -i găsesc.
Augello pufni iritat, se ridică şi ieşi din birou fără să salute.
Montalbano îi înţelese reacţia: Mimì se temea că-i va fi luată ancheta. Sau
şi mai rău: credea că lui Montalbano îi venise vreo idee genială, care putea
aşeza ancheta pe calea cea dreaptă. Însă lucrurile nu stăteau deloc aşa. Dar
putea el oare să-i mărturisească lui Augello că se ghida după o impresie
lipsită de consistenţă – o umbră străvezie, un firişor atât de subţire, încât s -
ar fi putut destrăma la prima adiere de vânt?

La ospătăria San Calogero dădu gata două porţii de peşte la grătar – una
după alta, felul întâi şi felul doi deopotrivă. Apoi, pentru digestie, îşi permise
o plimbare lungă pe ţărm, până în dreptul farului. Rămase câteva clipe în
cumpănă, dacă să se aşeze sau nu pe obişnuita stâncă de pe faleza înaltă: era
prea frig şi, pe urmă, era mai bine să încheie cât mai repede socotelile cu
chestorul.
un ocol peAjuns la Montelusa,
la redacţia nu selocale
televiziunii îndreptă imediat spre
Retelibera. chestură,căci Zito,
Îl informară făcu
prietenul său jurnalistul, era pe teren. Însă Annalisa, secretara -bună-la-toate
a postului, se declară la dispoziţia lui.
— Aţi realizat cumva materiale despre domnul Gargano?
— Referitoare la dispariţia lui?
— Eventual şi dinainte.
20
 — Avem câte vreţi, pe alese.
— Mi-aţi putea oare face o copie după cele care vi se par mai
semnificative? Dacă nu vă este cu supărare, mi-ar trebui mâine după-
amiază.
Mai târziu, după ce îşi lăsă maşina în parcarea Chesturii, intră în clădire
pe o uşă laterală şi se postă în faţa liftului, aşteptându -l să coboare la parter.
Cu el mai aşteptau alţi trei inşi: cu unul dintre ei, un vicecomisar pe care îl
cunoştea,
intrară cuse toţii
salută.înCei
lift,treiinclusiv
îl lăsarăun
pe Montalbano
individ sositsă în
urceultimul
primul.moment,
După ce
vicecomisarul dădu să apese pe butonul de pornire, însă rămase stană de
piatră, paralizat de urletul lui Montalbano:
— Stai!
Cu un amestec de spaimă şi perplexitate, toate privirile se întoarseră
către comisar.
— Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! zise el agitat, croindu- şi drum printre
ceilalţi cu coatele.
Scăpat din lift, alergă într -un suflet la maşină, roti cheia în contact şi
demară înjurând printre dinţi. Uitase complet că Mimì îi spusese chestorului
despre el că i se puseseră trei copci pe frunte după accidentul imaginar pe
care-l suferise. O singură scăpare avea: să facă imediat cale -ntoarsă la Vigàta
şi să -şi roage prietenul farmacist să-i bandajeze tărtăcuţa.

21
 Când, în sfârşit, se întoarse la Montelusa, purta un bandaj lat de jur
împrejurul capului: supravieţuitor din Vietnam, nici mai mult, nici mai
puţin! În anticamera chestorului dădu nas în nas cu şeful de cab inet, domnul
Lattes, căruia toată lumea îi spunea „laptes şi mieres”, pentru mieroşenia -i
făţarnică. Lattes remarcă – de altfel, ar fi fost imposibil să n -o facă – bandajul
generos.
— Ce aţi păţit?
— Un accident uşor de maşină. Nimic grav.
— Mulţumiţi-i Preasfintei noastre Fecioare!
— Am făcut-o deja.
— Şi familia? Familia ce-ţi face, drăguţule? Toată lumea bine, sănătoasă?
Era treabă ştiută şi răsştiută în toată provincia că Montalbano rămăsese
de mult fără părinţi, că era burlac şi că nu avea copii prin vecini. Şi cu toate
acestea, de fiecare dată când îl întâlnea, Lattes îi adresa negreşit aceeaşi,
identică, întrebare. Iar comisarul, mimând obstinaţia unui oportunist rasat,
nu-l dezamăgea niciodată cu răspunsul.
— Ai mei sunt toţi bine, slavă Preasfintei noastre Fecioare. Ai
dumneavoastră?
— Şi ai mei la fel, slavă Celui de Sus, răspunse Lattes, foarte satisfăcut de
nenumăratele variaţiuni de răspuns pe care i le îngăduia Montalbano. Apoi
continuă: Ce gând bun vă aduce aici, prin părţile noastre?
Apăi, cum
convocare venea
tocmai asta?
şefului său Să nu-i fi pomenit
de cabinet? Care va săchestorul nimic despre
zică era o trebuşoară de
taină?
— M-a sunat domnul Bonetti-Alderighi. Vrea să mă vadă.
— A, da? păru să se minuneze Lattes. Îl anunţ chiar acum pe do mnul
chestor că aţi sosit.
Bătu discret la uşa chestorului, intră şi închise uşa după el. O ţâră mai
târziu, uşa se deschise, iar Lattes îşi făcu din nou apariţia, de data asta total
schimbat: nici urmă de vreun surâs pe chip.
— Poftiţi,prin
Trecând zise el laconic.
dreptul lui, Montalbano încercă să -i întâlnească privirea,
însă îi fu cu neputinţă, căci şeful de cabinet stăruia să -şi ţină capul plecat.
Futu-i şi iar futu-i, asta-nsemna că trebuşoara nu era tainică, ci foarte gravă.
Bine, dar unde şi cu ce să fi greşit? Intră, dar când Lattes închise greu uşa în
urma lui, comisarul avu sentimentul că peste el căzuse de fapt capacul unui

22
sicriu.
Chestorul, care, de fiecare dată când îl convoca pe Montalbano, monta
câte o scenografie nouă, recursese de data aceasta la o serie de efecte de
lumini şi umbre desprinsă parcă din peliculele alb -negru ale lui Fritz Lang.
Persienele erau complet închise, cu lamelele coborâte, cu excepţia uneia
singure, care lăsa să se strecoare în interior o singură rază de soare, a cărei
menire era să împartă perimetrul camerei în două. Unica sursă de lumină
era o veioză ţinându
chestorului, de birou -i tip
însăciupercă,
acestuiajoasă,
chipulcare lumina
în cea mai hârtiile
deplinăde pe biroul
obscuritate.
Luând aminte la toată această instalaţie scenografică, Montalbano era acum
convins că urma să fie supus unui interogatoriu comparabil cu cele ale
Sfintei Inchiziţii sau ale SS-ului, pe vremea când acestea erau în vogă.
— Înaintaţi.
Comisarul se supuse. În faţa biroului se aflau două scaune, însă
Montalbano nu dădu niciun semn că ar vrea să se aşeze: de altfel, nici
chestorul nu-l invită s-o facă. Şi nici nu -l salută pe Bonetti-Alderighi care,
dinspre partea lui, nici el nu salutase. Chestorul continua să citească
netulburat hârtiile din faţa sa.
Trecură aşa cinci minute, dacă nu şi mai bine. Deodată, comisarul se
hotărî să treacă la contraatac; dacă nu lua el iniţiativa, Bonetti -Alderighi ar fi
fost în stare să-l lase în poziţie de drepţi câteva ore bune în întuneric, nu
doar cel al camerei, ci şi în privinţa motivului pentru care fusese convocat.
Vârî mâna în buzunarul sacoului, trase afară pachetul de ţigări, alese una, şi -
o duse la gură şi aprinse bricheta. Chestorul ţâşni fulgerător de pe scaunul
său: flăcăruia brichetei avusese asupra sa acelaşi efect ca flama unui foc de
lupara.
— Ce faci acolo? strigă el, lăsând deoparte hârtiile.
— Îmi aprind o ţigară.
— Stinge imediat chestia aia! Aici fumatul este cu desăvârşire interzis!
Fără niciun cuvânt, comisarul stinse bricheta. Continuă însă s -o ţină în
mână, păstrându-şi şi ţigara în colţul buzelor. Obţinu astfel rezultatul
scontat, căci chestorul, speriat de bricheta care ameninţa să intre în orice
clipă în acţiune, trecu la subiect.

—unele
prin Domnule Montalbano,
documente din păcate
referitoare m-am văzut
la o anchetă urât obligat să-mipe
mirositoare vârcare
nasul
ai
instrumentat-o cu câţiva ani în urmă, pe vremea când eu nu eram încă
chestorul Poliţiei din Montelusa.
— Mă tem că aveţi un nas prea sensibil pentru meseria pe care v-aţi ales-
o.
Comentariul pur şi simplu îi scăpase: când realiză că ar fi trebuit să -şi
23
pună lacăt la gură, era prea târziu. Avea să se căiască imediat. Îl văzu pe
Bonetti-Alderighi iţindu-se în conul de lumină proiectat de veioză,
prinzându-se cu putere de marginile mesei de lucru, cu degetele devenite
brusc livide din cauza eforului uriaş pe care chestorul îl depunea ca să -şi
păstreze cumpătul. Montalbano se temea de ce era mai rău, însă superiorul
său izbuti totuşi să se tempereze.
— Este vorba despre cazul unei prostituate tunisiene ce a fost găsită
2
moartă şi care
Numele avea avu
ţâncului un fiu pe nume
asupra François.efectul unui pumnal împlântat în
comisarului
inimă. Dumnezeule mare, François! Oare cât timp să fi trecut de când nu se
mai văzuseră? Se strădui însă să fie atent la cuvintele chestorului, nu voia ca
neaşteptatul val de sentimentalism să-l copleşească, împiedicându-l apoi să
se apere; pentru că un lucru îi era limpede: Bonetti -Alderighi avea să treacă
la acuzaţii. Încercă să-şi amintească toate amănuntele acelei anchete atât de
îndepărtate în timp. Te pomeneşti că Lohengrin Pera, boul cu ţâţe de la
Serviciile Secrete, găsise o cale să se răzbune, la atâţia amar de ani distanţă!
Însă următoarea replică a chestorului pur şi simplu îl descumpăni.
— Se pare că, într-o primă fază, dumneata ai avut intenţia să te
căsătoreşti, după care să adopţi acel copil. Este adevărat sau nu?
— Da, e adevărat, răspunse comisarul, nevenindu -i să-şi creadă urechilor.
Futu-i – îşi zise –, da’ ce treabă aveau problemele lui personale cu ancheta
poliţiei? Şi pe urmă, de unde ştia Bonetti-Alderighi toate amănuntele acelea?
— În regulă. Ulterior însă, se pare că v -aţi schimbat părerea cu privire la
adopţia copilului. Ca urmare, acest François a fost încredinţat unei s urori a
vicelui dumitale, domnul Domenico Augello. Este sau nu este aşa?
Şi totuşi, încotro ţintea de fapt acest mare bou cu ţâţe de -şi spunea
chestor?
— Da, aşa este.
Montalbano era tot mai neliniştit. Nu înţelegea nici de ce chestorul era
atât de interesat de povestea aceea de mult uitată, nici din ce parte avea să
sosească inevitabila lovitură de măciucă.
— Toată treaba în familie, eh?
Tonul sardonic al lui Bonetti-Alderighi lăsa să se întrezărească o

insinuare
prin mintepe cât de limpede, pe atât de inexplicabilă. Adicătelea ce -i trecea
imbecilului?
— Domnule chestor, uitaţi care-i treaba. Înţeleg că v-aţi construit o
concepţie precisă asupra unui episod de care eu, unul, uitasem de mult. Una

2 V. Andrea Camilleri, Hoţul de merinde,

Editura Nemira, 2009 (n.tr.).
24
peste alta, vă rog un lucru: să reflectaţi bine asupra cuvintelor pe care vă
pregătiţi să mi le spuneţi.
— Nu-ţi permit să mă ameninţi, m -ai înţeles? ţipă isteric Bonetti-
Alderighi, izbind cu pumnul în birou cu o asemenea putere, încât acesta
reacţionă făcând „crac”. Hai, dă-i drumul, mărturiseşte: ce-ai făcut cu
libretul?
— Care libret?
Şi
—mirarea
N-o faceîipe
era cât se putea
niznaiul, de sinceră: nu -şi amintea de niciun libret.
Montalbano!
Cuvintele acelea – adicătelea cum aşa, „n-o face pe niznaiul”? – avură
darul să-l scoată din minţi. Ura frazele prefabricate, zicătorile şi expresiile
populare – pur şi simplu îi declanşau o iritare imposibil de stăpânit.
De data aceasta a fost rândul lui să lovească cu pumnul în birou, care
reacţionă făcând „crac, crac”.
— Apăi futu-i, despre ce rahat de libret bâigui ’mneata acolo?
— Eh, eh! rânji chestorul. Ne simţim cu musca pe căciulă, Montalbano,
aşa-i?
Simţea că, dacă după „niznai” şi „musca pe căciulă”, va mai urma încă o
locuţiune de tipul acela, avea să-l înşface pe Bonetti-Alderighi de guler,
sufocându-l până ar fi scăpat lumea de el. Izbuti totuşi, ca prin miracol, să nu
aibă nicio reacţie, să-şi ţină limba-n frâu.
— Înainte de libretul cu pricina – reluă chestorul –, să vorbim mai bine
despre copil, despre fiul prostituatei, adică. Am aflat că, fără să anunţi pe
nimeni, ai luat copilul şi l-ai dus la dumneata acasă. Păi, bine, Montalbano,
asta se numeşte sechestrare de minori! Există un tribunal care se ocupă cu
astfel de cazuri, ştiai sau nu? Există judecători specializaţi în încredinţarea
minorilor, ştiai sau nu? Erai obligat să respecţi legea, nu s-o eludezi, ştiai sau
nu? Pentru că aici nu suntem în Vestul Sălbatic, ştiai sau nu?
Istovit, îşi îngădui un răgaz. Montalbano nu suflă nici măcar o vorbuliţă.
— Şi asta nu-i tot! Nemulţumit de propria bravadă, i-ai făcut copilul
cadou surorii vicelui dumitale, de parcă fiinţa aceea era un obiect oarecare!
Astea-s fapte de oameni lipsiţi de inimă, fapte de puşcărie, ce mai la deal, la
vale! Însă la partea aceasta a poveştii o să ne oprim altă dată! Am descoperit

ceva şi mai
jumătate de şi! Prostituata
miliard de lire.poseda un libretdat,
La un moment la libretul
purtătora cu un depozit
trecut de o
prin mâinile
dumitale. După care pur şi simplu a dispărut! Ce s -a întâmplat cu libretul?
Asta vreau să ştiu de la dumneata. Ai împărţit banii cu prietenul şi
complicele dumitale Domenico Augello?
Cu mişcări lente-lente, Montalbano se sprijini cu palmele de tăblia
biroului, apoi tot încet-încet îşi aplecă bustul în direcţia chestorului şi, la fel
25
de agale, îşi îţi faţa în conul de lumină proiectat de veioză. Bonetti -Alderighi
se înspăimântă. Luminat doar pe jumătate, chipul comisarului era identic cu
o mască africană, dintr-acelea folosite de călăi cu ocazia ritualurilor c u
sacrificii umane. La urma urmelor, Sicilia şi Africa nu se află prea departe
una de cealaltă – îşi spuse îngrozit chestorul, simţind că sângele îi îngheţase
în vine. Comisarul îl privi fix -fix pe Bonetti-Alderighi, după care deschise
gura şi lăsă cuvintele să curgă lin -lin, pe un ton moale-moale.
— Ţiasta.
istoria
-o spun ca de la bărbat la bărbat. Nu te lega de copil, nu -l amesteca în
M-ai înţeles? A fost adoptat legal de sora lui Augello şi de soţul
acesteia. Ţine-l departe. Dacă ai de rezolvat anumite vendete şi alte rahaturi
personale, îţi sunt de ajuns eu. De acord?
Chestorul nu zise nici pâs: spaima şi, deopotrivă, furia care clocotea în el
nu-i permiteau să se exprime cu elocinţă.
— De acord? îl întrebă din nou Montalbano.
Şi, cu cât tonul vocii celuilalt era mai coborât, mai calm, mai molcom, cu
atât Bonetti-Alderighi intuia în spatele ei un val uriaş de violenţă, cu greu
stăvilită.
— De acord, zise într-un târziu, cu glas stins.
Retrăgându-şi faţa din conul de lumină al veiozei, Montalbano îşi reluă
poziţia de mai devreme.
— Îmi permiteţi să vă întreb, domnule chestor, cum aţi făcut rost de toate
aceste informaţii?
Subita schimbare de ton a comisarului, care acum i se adresa formal şi
chiar cu o neaşteptată deferenţă, avu darul să-l mire într-atât pe chestor,
încât îi dezvălui pe loc celuilalt sursa, deşi ceva mai devreme îşi jurase că n -
avea s-o facă.
— Mi-au fost precizate în scris.
Montalbano înţelese instantaneu totul.
— O scrisoare anonimă, nu-i aşa?
— Eh, nesemnată, să zicem.
— Şi nu vi se face ruşine de dumneavoastră? comentă comisarul, făcând
stânga-mprejur şi îndreptându-se spre uşă, insensibil la urletul chestorului.
— Montalbano, întoarce-te imediat!

îşi El însă nu
smulse de era
pe un
capcâine care inutil.
bandajul să asculte orbeşte mai-
Pe coridor, de ordine.
mai să Negru de furie,
se lovească de
Lattes, care i se adresă bâlbâindu-se:
— Îmi… îmi pa… pare că domnul chestor vă cheamă.
— La fel îmi pare şi mie.
În clipa aceea, şeful de cabinet îşi dădu seama că Montalbano nu mai
purta bandajul, iar fruntea comisarului nu prezenta nicio urmă de accident.
26
 — V-aţi vindecat?
— Apăi ce, nu ştiaţi că dom’ chestor e şi făcător de minuni?

De tot râsul în toată tărăşenia asta – se gândea comisarul în timp ce,

ţinându-şi mâinile încleştate pe volan, se întorcea acasă, la Marinella – era că
nu se simţea furios pe ăl de ticluise scrisoarea anonimă (fără doar şi poate, o
răzbunare peste timp a lui Lohengrin Pera, singurul în măsură să
reconstituie
cu chestorul atât de exact
nu avea povestea
nimic lui François
de împărţit. şi asupărat
Dacă era maică -sii). Ba nici chiar
pe cineva, pe el
însuşi era. Cum fusese oare cu putinţă să uite cu desăvârşire de libretul de
cinci sute de milioane de lire? Îl încredinţase unui prieten notar – asta da, îşi
amintea cu precizie –, urmând ca acesta să administreze banii şi să -i verse
într-un cont deschis pe numele lui François, atunci când băiatul avea să
devină major. Îşi mai amintea – de data aceasta, ca prin ceaţă – că la vreo
zece zile după vizita la notar, acesta îi expediase şi o chitanţă. Atât doar că n -
avea nici cea mai vagă idee ce se alesese de respectivul petic de hârtie. Însă
cea mai mare problemă era alta: nu le pomenise nimic despre libret nici lui
Mimì Augello, nici surorii sale. Aşa se făcea că Mimì, cu totul şi cu totul în
necunoştinţă de cauză, era pe cale să fie atras în jocul periculos pus la cale
de fantezia fertilă a lui Bonetti-Alderighi. Şi când colo, bietu’ Mimì era
’nnucenti ca pruncu’ Iisus!

În mai puţin de o oră, îşi transformă casa într -un loc călcat de o bandă de
hoţi abili şi conştiincioşi. Toate sertarele mesei de lucru fuseseră trase afară
complet, teancurile de hârtii dinăuntru aruncate pe pardoseală, unde zăceau
acum şi o mulţime de cărţi, rămase deschise după ce fuseseră răsfoite şi pe
alocuri maltratate. În dormitor, cele două noptiere aveau uşile larg deschise,
la fel ca armoarul şi comoda – ambele golite de haine, aruncate acum pe
scaune. Montalbano răscolea şi căuta, căuta şi iar răscolea, din ce în ce mai
încredinţat de faptul că n-avea să găsească ce-l interesa. Taman când
abandonase orice speranţă, într-o cutie pitită în sertarul cel mai de jos al
comodei, laolaltă cu o fotografie de-a mamei, dispărută înainte ca el să-i
poată memora chipul, laolaltă cu o fotografie a tatălui şi cu câteva dintre

rarele lui scrisori,

documentul, îl citi,descoperi plicul
îl reciti, ieşi din expediat de notar,
casă, se urcă îl deschise,
în maşină – ţinea trase
mintedin
că el
la
una dintre primele case de la intrarea în Vigàta funcţiona un debit de tutun
unde era şi un copiator – făcu o copie, se urcă din nou la volan, se întoarse la
Marinella, se îngrozi de talmeş-balmeşul care domnea în propria casă şi al
cărui autor era chiar el, căută înjurând printre dinţi o foaie de scris şi un plic
nou, le găsi, se aşeză la birou şi începu să scrie:
27
 „Preailustre chestor de Vigàta,
Dată fiind pornirea dumneavoastră de a apleca urechea la
scrisorile anonime, permiteţi-mi să n-o semnez nici eu pe cea de
faţă. Vă ataşez la prezenta copia chitanţei semnate şi parafate de
domnul notar Giulio Carlentini, care clarifică poziţia onor dlui
Montalbano Salvo. Bineînţeles că documentul srcinal se află în
posesia autorului acestor rânduri, putând fi prezentat la cerere.
Semnat: un amic.”

Se sui din nou la volan, străbătu drumul până la Poştă, plăti pentru o
recomandată cu confirmare de răspuns, ieşi, se aplecă să deschidă din nou
portiera maşinii şi… rămase pur şi simplu paralizat în poziţia aceea: identic
şi la fel ca ăi de-i trec junghiuri atât de violente pe spinare, încât la cea mai
neînsemnată mişcare au sentimentul că cineva le răsuceşte pumnalul în
spate, singura lor scăpare fiind să rămână pironiţi în poziţia în c are i-a găsit
junghiul, nădăjduind la o minune cerească oarecare, care să le alunge
suferinţa, fie şi pentru câteva clipe. Însă comisarul nu -nţepenise-n mijlocul
drumului din cauza vreunei crize de sciatică, ci pentru că zărise chiar în
clipa aceea o femeie care se îndrepta în mod evident spre magazinul de
preparate de carne din apropiere. Era Mariastella Cosentino, vestala lui
Emanuele Gargano, care de bună seamă închisese agenţia la sfârşitul turei
de după-amiază, iar acum îşi făcea cumpărăturile înainte de a se întoarce
acasă. Zărind-o pe Mariastella, comisarului îi trecuse fulgerător prin minte
un gând îngrozitor, urmare a unei întrebări încă şi mai îngrozitoare: oare nu
cumva dom’ notar avusese o sclipire de geniu şi investise paralele lui
François în afacerea lui musiu Gargano? Dacă da, însemna că la ora aceea se
volatilizaseră deja, luând drumul Mărilor Sudului, consecinţa fiind nu doar
faptul că picciliddro rămăsese fără niciun gologan de pe urma mă -sii, dar şi
că el, Montalbano, care abia ce expediase scrisoarea provocatoare către
chestor, avea să tragă din greu ca să justifice dispariţia banilor: el va spune
că n-avea nimic de-a face cu toată tărăşenia, însă chestorul, nici pomeneală
să-l creadă pe cuvânt – minimum minimorum avea să-l acuze pe

Montalbano
milioane că era înţeles
ale bietului orfan. cu notarul să împartă -ntre ei cele cinci sute de
Se scutură, izbutind să revină la realitate, deschise portiera, urcă la volan
şi demară ca din puşcă, cu scrâşnet de roţi – aşa cum procedează în general
poliţia şi imbecilii. Cap-compas: biroul notarial al domnului Carlentini. Urcă
în fugă scările până la etajul doi al clădirii şi ajunse în faţa uşii de pe palier
gâfâind, cu limba scoasă de -un cot. Uşa se prezenta însă bine încuiată: orarul
28
de funcţionare justifica situaţia prin faptul că era trecut de ora închiderii. Şi
totuşi, Montalbano trăgea nădejde că înăuntru se mai afla încă cineva: apăsă
pe butonul soneriei şi, pentru mai multă siguranţă, prinse să bată în uşă cu
pumnii. Într-un târziu, cineva dinăuntru întredeschise, iar comisarul profită
de ocazie şi dădu uşa în lături cu violenţă, cu un gest alla Catarella. Fetişcana
care venise să deschidă se trase îngrozită înapoi.
— Ce… ce vreţi? Nu… nu mă loviţi… vă rog!
Fără doar şi poate îşi închipuia că era victima unui jaf: chipul îi devenise
galben-galben.
— Îmi cer scuze dacă v-am speriat, rosti intrusul. N-am nici cea mai mică
intenţie să vă fac vreun rău. Comisarul Montalbano sunt.
— Oh, Doamne, ce caraghioasă! exclamă fetişcana, stânjenită. Acum îmi
dau seama că vă ştiu de la televizor. Intraţi, vă rog.
— Notarul nu-i? o întrebă comisarul, intrând.
Mutra fetişcanei căpătă brusc un aer serios, de circumstanţă.
— N-aţi aflat?
— Ce anume? tresări Montalbano, simţind în ceafă o căldură rău-
prevestitoare.
— Sărmanul nostru domn notar…
— A murit? hăuli prelung Montalbano, ca şi cum tânăra tocmai îi adusese
la cunoştinţă dispariţia celei mai dragi fiinţe de pe faţa pământului.
Fetişcana îl fixă cu o privire perplexă.
— Nu, n-a murit. A suferit un accident cerebral. E în convalescenţă.
— Bine, dar poate vorbi? Memoria îi funcţionează?
— Bineînţeles.
— Cum fac să stau de vorbă cu el?
— Acum?
— Acum.
Fetişcana îşi privi ceasul de la încheietură.
— Poate avem noroc. E internat la clinica Santa Maria din Montelusa.
Trecu într-o încăpere înţesată cu dosare, registre, mape şi bibliorafturi,
formă un număr de telefon, ceru salonul numărul 114 şi spuse:
— Alo, Giulio…

Se notar
dom’ întrerupse brusc.
nu lăsa Era să
niciuna lucru ştiutCât
-i scape. şi răsştiut că, în materie
despre fetişcana de muieri,
de la telefon, nu
părea să fi împlinit încă treizeci de ani, era înaltă, cu părul negru lung până
la curbura crupei şi picioare splendide…
— Domnule notar – urmă ea –, îl am aici, la cabinet, pe domnul comisar
Montalbano, care ar dori să discute cu dumneavoastră… Da? În regulă, noi
doi ne auzim mai târziu.
29
 Îi trecu receptorul lui Montalbano, ieşind apoi cu discreţie din încăpere.
— Alo, domnul notar? Montalbano sunt. Voiam doar să vă cer o
informaţie. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, însă acum câţiva ani v -am
încredinţat un libret de cinci sute de milioane de lire, care… A, da, vă
amintiţi? Vă întreb pentru că mi -a venit o bănuială, cum că aţi investit banii
în fondul domnului Gargano, şi atunci… Nu, nu vă supăraţi… nu, ferească Ăl
de Sus, nu voiam să… cum vă puteţi închipui că m-aş îndoi de… În regulă, în
regulă, vă cerLa
Şi închise. scuze.
auzulVănumelui
doresc însănătoşire grabnică.
lui Gargano, notarul se simţise ofensat.
— Adicătelea ’mneata îţi închipui că-s un aşa bou cu ţâţe ca să mă încred
într-un coţcar ca Gargano? îi reproşase el comisarului.
Carevasăzică, gologanii lui François erau la loc sigur.
Chiar şi aşa, urcându-se din nou la volan şi îndreptându -se spre
comisariat, Montalbano jură în sinea lui că avea să i -o plătească cu vârf şi
îndesat lui musiu Gargano pentru spaima teribilă pe care o trăsese din cauza
lui.

30
 Însă la comisariat nu mai ajunse, căci pe drum hotărî că avusese o zi atât
de grea, încât merita un premiu de consolare. Îşi aminti că cineva îi
pomenise vag despre un birt deschis de doar câteva luni la vreo zece
kilometri dincolo de Montelusa, pe şoseaua provincială spre Giardina: cică
acolo se mânca într-adevăr bine. Ba chiar îşi amintea şi numele tavernei: „La
Giugiù căruţaşu’”. Greşi drumul de nu mai puţin de patru ori şi, taman când
se pregătea să apuce înapoi spre Vigàta şi să se prezinte iarăşi la ospătăria
San Calogero – fie şi numai pentru că, pe măsură ce timpul trecea, simţea
crescând în el o foame sălbatică –, zări la lumina farurilor firma localului,
scrisă de mână pe o scândură prinsă -n cuie pe un stâlp de electricitate.
Ajunse la destinaţie după alte cinci minute parcurse pe un drume ag cum nu
credea că mai existau – numai gropi şi pietroaie –, iar preţ de o clipă avu
convingerea că totul era o simplă mizanscenă a lui Giugiù, care se dădea
căruţaş când, în realitate, conducea maşini de raliu. Luat de valul suspiciunii,
comisarul nu păru prea încântat nici de căscioara solitară spre care îl
purtase drumeagul: zugrăveală de mântuială, lumini chioare, o încăpere
unică la parter şi o alta la primul – şi, de altfel, singurul – etaj. Prin cele două
ferestre ale odăii de la parter răzbătea o lumină slab pâlpâitoare, care îmbia
la melancolie. Fără doar şi poate – îşi spuse Montalbano – că era un tuşeu
culminant al mizanscenei lui Giugiù. Pe tăpşanul din faţa căscioarei se
vedeau parcate două maşini. Coborî de la volan, dar rămase pe loc,
nehotărât. Nu
alimentară. i-ar fisăpicat
Încercă tocmai bine
-şi amintească să--i şirecomandase
cine încheie ziua localul
cu o toxiinfecţie
şi, într-un
târziu, reuşi: vicecomisarul Lindt, descendent dintr-o familie de şviţerani
(„rudă cu ciocolata?”, îl iscodise Montalbano când făcuseră cunoştinţă), care
până în urmă cu şase luni îşi făcea veacul tocmai sus, la Bolzano.
„Apăi, să-mi fie cu iertare – îşi spuse –, da’ ăla nu -i în stare să facă
diferenţa între o găină şi un peşte.”
Însă, chiar în clipa aceea, adierea blândă a vânticelului de seară îi aduse în
dar o boare care-l făcu să-şi umfle nările în direcţia căscioarei: o boare

îmbietoare, neaoşă, o boare de bucate gătite pe gustul Ălui de Sus.

Risipindu-i-se pe loc orice urmă de ezitare, deschise uşa şi intră. În odaia
mare de la parter se aflau opt mese, dintre care doar una era ocupată de o
pereche între două vârste. Se aşeză la masa cea mai apropiată de el.
— Să-mi fie cu iertăciune, da’ masa de colea-i oprită pentru un muşteriu,
zise ospătarul-patron, o matahală pleşuvă, dar cu mustăţi stufoase, răsucite -

31
n prepeleac, care părea să tot aibă vreo şaizeci de ani.
Ascultător, comisarul se ridică. Se pregătea să -şi odihnească oscioarele pe
un scaun de la masa alăturată, când vocea matahalei mustăcioase se auzi din
nou:
— Şi aia, la fel.
Montalbano simţi cum furia creştea năvalnic în el. Adicătelea nu cumva
omuşcheanu’ ăsta îl lua peste picior? Căuta sămânţă de gâlceavă, voia să -l
facă—de râs sau
Apăi, ce? le am ocupate. Da’ dacă vreţi, vă pot pune să mâncaţi
pe toate
colea-n colţ, zise ospătarul-patron, văzând că ochii noului său client
deveniseră brusc tulburi.
Şi arătă spre o mescioară înţesată cu tacâmuri, pahare şi farfurii de
schimb, plasată chiar lângă uşa de la bucătărie, prin care se strecura acea
boare înmiresmată care te sătura încă dinainte s-apuci să guşti din bucate.
— E perfect, făcu comisarul.
Se aşeză, găsindu-se într-o poziţie ca de condamnat la supliciu – practic,
avea peretele drept în faţa ochilor, iar ca să arunce o privire în sală, ar fi
trebuit să se tragă -ntr-o parte şi să-şi sucească gâtul. Dar – îşi zise el –, la
urme urmei, ce-l futea pe el grija să se uite la sală?
— Dacă vă ţin băierile, aş avea la felu -ntâi nişte pirciati de-ţi ia gura foc, îl
informă solemn matahala mustăcioasă.
Ştia ce-s alea pirciati – un tip special de paste –, însă-ntrebarea era alta:
de ce să-ţi ia gura foc de la ele? Însă nu voia să-i dea celuilalt satisfacţia de a -
l iscodi cum anume erau gătite pastele, aşa că se limită să răspundă cu o
întrebare:
— Adicătelea ce-i asta, dacă mă ţin băierile?
— Vrea să-nsemne exactamente precis ce-nseamnă: dacă vă ţin, veni
răspunsul.
— Mă ţin, nu vă faceţi ’mneavoastră griji, mă ţin.
Celălalt îi întoarse spatele, dispăru în bucătărie, reapăru câteva secunde
mai târziu şi se postă lângă uşă, fixându-l pe comisar cu privirea. Perechea
de meseni între două vârste îl chemă, cerându-i să le aducă nota de plată.
Mustăciosul le făcu hatârul, cei doi plătiră, apoi ieşiră fără să salute.

„Pare-mi-se
Montalbano, că aici ăişi de
amintindu- salută
că nici nudăduse
el nu -s binebineţe
primiţi”, îşi zise înînlocal.
la intrarea sinea sa
Mustăciosul se întoarse din nou de la bucătărie, aşezându-se în aceeaşi
identică poziţie de mai devreme.
— În cinci minuţele-i gata, spuse. Să v-aprind televizoriu’? Poate vreţi să
vă uitaţi cât staţi s-aşteptaţi…
— Nu.
32
 Într-un târziu, din bucătărie se auzi o voce de muiere.
— Giugiù!
Şi uite-aşa, sosi porţia generoasă de pirciati. Oh, Doamne, ce aromă
dumnezeiască! Mustăciosul se sprijini de uşorul uşii, căutân du-şi o poziţie
comodă, ca şi cum se pregătea de spectacol.
Montalbano rămase o vreme să aspire mireasma mâncării până-n
adâncul bojocilor.
În
— timp
Pânăcesă-adulmeca
ncepeţi cuumflându
mâncatul,şisănările
-
v-aducde şi
plăcere, celălalt
o kilă de vin pevorbi.
măsură?
Comisarul făcu semn din cap că da: nu-l lăsa inima să piardă vremea
vorbind. Matahala îi puse în faţă un pocal şi o cană de un litru cu vin roşu,
vârtos. Montalbano sorbi o gură de vin, apoi luă prima îmbucătură de
pirciati. Năduşi instantaneu, începu să tuşească, îi dădură lacrimile. Nu, nu
se-nşela – îşi spuse –, papilele sale gustative suferiseră o combustie
instantanee! Se repezi la paharul de vin şi -l bău dintr-o înghiţitură: şi
licoarea din pahar era tare, nu glumă, însă comisarului nu -i păsă.
— Eu zic să-i daţi înainte-ncetişor, cu zăbavă, îl sfătui ospătarul -patron.
— Da’ ce puserăţi în ele? îl iscodi Montalbano, revenindu-şi cu greu.
— Untdelemn, juma’ de ceapă, doi căţei de usturoi, două sardele sărate, o
linguriţă de capere, măsline negre, pătlăgele roşii, busuioc, juma’ de ardei
iute, sare, brânză veche de oaie şi piper negru, enumeră mustăciosul cu o
urmă sadică în voce.
— Iisuse! făcu Montalbano. Da’ cine -i la bucătărie, mă rog frumos?
— Muierea mea, răspunse matahala, îndepărtându-se ca să-i întâmpine
pe cei trei noi clienţi care tocmai intraseră.
Ştergându-şi din când în când broboanele de sudoare de pe frunte şi
intercalând îmbucăturile cu înghiţiturile de vin şi cu gemetele – acum de
agonie, acum de irezistibilă plăcere („oare există un fel de mâncare extrem,
aşa cum există sexul extrem, de exemplu?”, se întrebă el la un moment dat) –
, Montalbano dădu gata porţia, întingând la sfârşit pâinea în sosul
condimentat de pe fundul farfuriei.
— Ce să v-aduc la felul doi, domnule?
Comisarul înţelese că, adresându-i-se cu „domnule”, patronul îşi exprima

admiraţia.
— Nimic.
— Bine faceţi. Vedeţi ’mneavoastră, ce -i a-ntâia la pirciati de-ţi ia gura foc
îi că-ţi rămâne gustul până hăt, a doua zi.
Montalbano îi ceru nota, plăti o nimica toată, se ridică şi se îndreptă spre
uşă cu gând să iasă fără să salute – cum părea să fie obiceiul locului. În
dreptul uşii, pe perete, îi atrase însă atenţia o fotografie mare, sub care
33
stătea scris:

„RECOMPENSĂ: LIRE – UN MILION,

PENTRU ĂL DE-MI DĂ VEŞTI
DESPRE OMU’ ISTA”

— Cine-i omu’? se întoarse comisarul spre mustăcios.

— Apăiălcum,
Gargano, care…nu-l ştiţi? Aista-i becisnicu’ porc de câine de-i zice ragioniere
— Şi de ce vreţi veşti despre el, mă rog frumos?
— Ca să pui laba aiasta pe el şi să -l jupoi de piele.
— Păi, de ce, ce v-a făcut?
— Mie, ni’ca. Da’ muierii mele îi suflă treij’ de milioane.
— Spuneţi-i doamnei că va fi răzbunată, rosti solemn comisarul, ducându -
şi mâna la piept.
Moment în care pricepu că era beat criţă.

Pe cer strălucea o lună uriaşă, afară parcă era ziuă. Conducea cu viteză,
prinsese curaj: lua curbele cu scrâşnet de roţi, rulând când cu zece kilometri
pe oră, când cu o sută. La jumătatea drumului între Montelusa şi Vigàta zări
de departe panoul publicitar din dreptul căruia pornea drumeagul care
ducea la căscioara dărăpănată străjuită de uriaşul măslin sarazin. Cum pe
parcursul ultimilor trei kilometri evitase de puţin ciocnirea frontală cu alte
două maşini ce veneau din sens invers, hotărî că ar fi fost înţelept din partea
lui să vireze pe drumeag şi să facă un popas la măslin, ocazie cu care avea
să-i mai treacă şi beţia. La urma urmei, se scursese aproape un an de când
nu-l mai vizitase.
Viră la dreapta, însă după numai câţiva metri avu sentimentul că greşise
drumul: în locul potecii de pământ bătătorit de altădată se afla acum o şosea
largă, asfaltată. Hotărât lucru, confundase panoul publicitar pe care -l
păstrase drept reper – îşi spuse. Manevră schimbătorul de viteze în
marşarier şi se întoarse către şoseaua principală, lovind unul din stâlpii
panoului publicitar, care se înclină periculos. FERRAGUTO MOBILIER –

MONTELUSA.
nou Nu, nu se
fostul drumeag şi, înşelase, panoul
după numai era cel
o sută de pe care -se
metri, l ştia. Străbătu
pomeni dina
în faţ
porţilor unei vile proaspăt construite. Nici urmă de căscioara rustică de
odinioară şi… nici urmă de măslinul sarazin. Pur şi simplu nu reuşea să se
dezmeticească: nu mai recunoştea nimic din peisajul cu care era obişnuit.
Era oare cu putinţă ca un litru de vin – de acord, un vin tare – să-l fi dat
gata într-o asemenea măsură? Coborî din maşină şi, uşurându -se în plin
34
câmp, continua să privească mirat de jur împrejur. Strălucirea lunii îi
permitea să vadă cât se putea de bine, însă priveliştea îi părea în tru totul
stranie. Trase din torpedou o lanternă şi se hotărî să dea roată gardului
proprietăţii. Vila era terminată, însă în mod evident încă nelocuită,
geamurile ferestrelor fiind încă protejate de benzile adezive poziţionate în
cruce. Curtea îngrădită era destul de largă, suficientă cât să poată adăposti şi
un fel de chioşc de vară – lângă scheletul lucrării se puteau zări, de altfel, şi
lopeţile,
muncitori.târnăcoapele sau găleţile
Ajuns în spatele cu ceva
casei, zări var lăsate acolo peste
ce la început noapte
îi păru de
un tufiş
sălbatic. Îndreptă fasciculul lanternei într-acolo, privi cu atenţie şi scoase un
urlet prelung. Văzuse un mort. Sau, mai bine zis, un muribund. Uriaşul
măslin sarazin agoniza chiar acolo, în faţa lui, scos din rădăcini şi cul cat la
pământ. Stătea să-şi dea duhul, după ce -i retezaseră crengile cu fierăstrăul
electric şi-i ciopârţiseră trunchiul cu securea. Frunzele i se uscaseră,
devenind ca de carton. Deodată, Montalbano îşi dădu seama că plângea:
lacrimile i se prelingeau pe obraji şi-şi trăgea nasul cu intermitenţe,
scâncind aşa cum fac ţâncii. Întinse o mână, spriji nindu-şi-o pe una din
plăgile mari ale copacului şi simţi sub palmă vaga umezeală a sevei, care se
scurgea încet-încet, odată cu ultimele rămăşiţe de viaţă – la fel ca omul care
moare golit de sânge. Îşi luă degetele de pe rană şi culese o mână de frunze –
care mai opuneau încă o slabă rezistenţă –, pe care le puse în buzunarul
sacoului. Apoi, de la plâns trecu la un fel de furie lucidă, controlată.
Se întoarse la maşină, îşi scoase haina, îşi vârî lanterna în buzunarul
pantalonilor, aprinse farurile, se duse la poarta de fier forjat a casei şi o
escaladă cu uşurinţa unei maimuţe – fără doar şi poate că, aici, meritul era şi
al litrului de vin de mai devreme. Apoi, cu un salt demn de Tarzan, fiul
junglei, ajunse în curtea brăzdată încolo şi-ncoace de alei de pietriş, cu bănci
de piatră plasate din zece în zece metri, cu vase de lut mari pentru plante
ornamentale, cu uriaşe amfore romane, având excrescenţe cu motive
marinăreşti şi cu capiteluri de coloane care, în mod evident, erau fabricate în
apropiere, la Fiacca. Şi, desigur, cu nelipsitul, complexul şi modernissimul
grătar pentru barbeque. Se îndreptă decis către chioşcul încă în construcţie,
înşfăcă dintre uneltele de lucru un baros, îl prinse bine cu ambele mâini şi

începu
Dupăsăcespargă ferestrele
făcu ţăndări şasedeferestre,
la parterul vilei
dintr -un– colţ
câtealdouă pe îifiecare
curţii atrasefaţadă.
atenţia
un grup de siluete aproape umane, imobile. Oh, Doamne, ce se întâmpla
oare? Scoase lanterna din buzunar şi îndreptă fasciculul de lumină într -
acolo: opt statui mari, grupate provizoriu în aşteptare, până când
proprietarul vilei avea să le plaseze ici şi colo după bunul său plac. Ha, Albă -
ca-Zăpada şi cei şapte pitici!
35
 — Un bob zăbavă, că ajung şi la voi, şuieră printre dinţi Montalbano.
Conştiincios, făcu zob şi ultimele două ferestre rămase, după care, rotind
barosul deasupra capului precum Orlando când devenise furios, se năpusti
asupra grupului statuar, lovind orbeşte în stânga şi -n dreapta.
În mai puţin de zece minute, din Albă -ca-Zăpada, Morocănosul, Hapciu,
Mutulică, Voiosul, Ruşinosul, Somnorosul, Băşinosul sau cum moaş -sa pe
gheaţă i-o mai fi chemat, nu mai rămăsese decât un covor de mici fra gmente
de ghips colorat.
mulţumit. Tot în Cu toate acestea,
vecinătatea Montalbano
chioşcului nu se simţea
în construcţie pe câteva
descoperi deplin
pulverizatoare cu vopsea colorată. Alese unul cu vopsea verde şi scrise de
patru ori, cu litere uriaşe: BOU LE! – câte o dată pentru fiecare latură a vilei.
Apoi sări poarta înapoi în drum, se urcă la volan şi plecă spre casă: beţia îi
trecuse de tot.

Ajuns la Marinella, îşi petrecu o jumătate de noapte dereticând prin casa

întoarsă cu susu-n jos când căutase chitanţa de la notar. Poate că n -ar fi avut
nevoie de atâta amar de vreme să facă puţină ordine, însă se întâmplă ca,
atunci când răscoleşti prin sertare de prea mult timp închise, să descoperi o
mulţime de hârtii vechi, uitate, care parcă te imploră să le citeşti, iar tu,
inevitabil, sfârşeşti prin a te afunda din ce în ce în hăul întunecat al
memoriei, aducându-ţi aminte de unele lucruri frumoase, dar şi de unele pe
care ani la rândul te-ai străduit să le alungi din gând. Un joc perfid – cel al
amintirilor – din care ieşi mereu înfrânt. Când într -un târziu se duse să se
culce, ceasul arăta ora trei dimineaţa; apoi, după ce se ridică de cel puţin trei
ori din pat ca să bea apă, hotărî să -şi pună o carafă întreagă la capul patului,
pe noptieră. Drept urmare, pe la ora şapte dimineaţa, avea o burtă atât de
umflată, încât putea fi uşor suspectat de graviditate. Ziua se prezenta la apel
neguroasă, ceea ce, cumulat cu noaptea nedormită, îi creştea starea de
iritare la cote de atenţie. La primul ţârâit al telefonului, ridică receptorul
hotărât şi se oţărî la cel de la capătul firului:
— Nu mă fute la icre, Catarè!
— Apăi eu nu mi-s ăl de ziceţi ’mneavoastră că mi-s, dom’le comisariu.
— Da’ tu cine mai eşti?

Adicătelea
— Adel ì! Ce-i, ce, nu mă
ce s-a- recunoscurăţi, dom’le? Eu mi -s.
ntâmplat?
— Dom’le, vrui să vă fac atent că pe azi nu poci pen’ ca să viu pe la
’mneavoastră.
— Nu-i ni’ca, nu tre’ să…
— Şi nu poci pen’ ca să viu nici mâne. Ş -apăi nici după mâne nu poci.
— Da’ ce păţişi, Adelì?
36
 — Apăi, pe muierea lu’ alde băietu’ meu ăl mai mititelu’ o duseră la spital
c-o dure’ rău pântecele, ş -acu’ eu tre’ să-i văd de plozi, şi-s patru de tăţi, ş -
apăi ăl mai mare, de face acuşica zece ani, îi mai talhariu ca alde tat -su, zău
aşa.
— N-are nimic, Adelì, nu te-ngrija tu de mine.
Închise, se duse în baie, se repezi la mormanul de haine lăsate la spălat,
printre care se afla şi puloverul primit cadou de la Livia – ăl de se făcuse
leoarcă, tăvălit de vântnicio
spălat. Nedescoperind princămaşă
nisipulcurată,
umed hotărî
–, şi îndesă
să şi -ototul
punăîn
totmaşina
pe cea de
de
ziua trecută. Îşi făcu calculul că preţ de cel puţin trei prânzuri şi trei cine era
nevoit să mănânce în oraş, însă-şi jură solemn să nu mai cadă în ispită şi să
rămână credincios ospătăriei San Calogero. Una peste alta, odată cu
telefonul Adelinei, proasta lui dispoziţie atinse apogeul, încredinţat că, de
unul singur, nu ştia să aibă grijă nici de el, nici de casă.

La comisariat domnea o linişte nefirească: Catarella nici măcar nu băgă

de seamă că sosise – era prins într-o convorbire telefonică aprinsă şi, se
vedea treaba, din cale-afară de dificilă, dat fiind că, din când în când, îşi
ştergea cu mâneca vestonului broboanele mari de sudoare de pe frunte. Pe
masa sa de lucru găsi un bilet pe care stăteau scrise două nume – Giacomo
Pellegrino şi Michela Manganaro – şi două numere de telefon. Recunoscând
scrisul lui Mimì, îşi aminti ce era cu ele: aşa îi chema pe cei doi funcţionari
care, în afara domnişoarei Mariastella Cosentino, lucraseră la sucursala
locală a societăţii „Regele Midas”. Însă Mimì uitase să treacă şi adresele celor
doi, iar comisarul prefera să discute faţă în faţă cu oamenii, nu la telefon.
— Mimì, strigă.
Niciun răspuns. Te pomeneşti că banditu’ era încă acasă, lenevind în pat
sau bându-şi pe îndelete prima ceaşcă de cafea!
— Fazio!
Fazio se prezentă de îndată.
— Musiu Augello nu-i?
— Azi nu vine, dom’le, şi nici mâne şi nici după mâne.
Aha, ca Adelina, menajera, carevasăzică. Da’ oare şi Mimì trebuia să vadă

de —
nepoţi?
Apăi, de ce, mă rog frumos?
— Cum de ce, dom’le? Ce făcurăţi, uitarăţi de tot? De azi îi în concediu de -
nsurătoare.
Într-adevăr, uitase cu totul. Ironia sorţii era că pe Beatrice, viitoarea
mireasă, o fetişcană frumoasă şi destoinică, i -o prezentase chiar el lui Mimì –
chiar dacă scopul său iniţial fusese unul ce nu putea fi mărturisit nimănui.
37
 — Şi când se-nsoară?
— Peste cinci zile. Da’ să nu uitaţi, dom’ comisar, că i -aţi făgăduit lu’ dom’
Augello c-o să-i fiţi martor.
— Nu, n-o să uit. Ascultă, ai ceva important de făcut acum?
— Mă liberez îndată. Am pe unu’, Giacomo Pellegrino, care a venit să facă
plângere pentru acte de vandalism asupra unei vile pe care tocmai ce -a
terminat-o de construit.

—
— Când s-a petrecut fapta?
Astă-noapte.
— În regulă, du-te şi te-aştept înapoi.
Carevasăzică, vandalul era chiar el, Montalbano. Descrisă în cuvinte de
zbir, în interiorul unui comisariat de poliţie, fapta pe care o comisese peste
noapte îi producea acum un sentiment de sfiiciune, de ruşine. De acord, dar
cum putea oare remedia situaţia?
Prezentându-se dincolo, în biroul lui Fazio şi spunând: „Uitaţi care-i
treaba, domnule Pellegrino, îmi cer mii de scuze, dar eu sunt cel care azi -
noapte…”?
Se opri brusc: Giacomo Pellegrino – aşa spusese Fazio. Bine, dar Giacomo
Pellegrino era unul din cele două nume pe care Mimì i le lăsase notate pe
birou, alături de numerele de telefon la care persoanele cu pricina puteau fi
contactate. Memoră rapid numărul de telefon al lui Pellegrino, se ridică de la
masa de lucru şi trecu în biroul lui Fazio.
Acesta, ocupat să noteze ceva, îşi ridică mirat ochii spre el. Privirile li se
încrucişară preţ de cel mult o secundă, însă se înţeleseră instantaneu. Fazio
se întoarse la foaia lui şi continuă să scrie. Ce povestise Mimì despre
Giacomo Pellegrino? Că era un tinerel laureat în economie şi comerţ. Numai
că bărbatul aşezat pe scaunul din faţa lui Fazio părea mai curând un cioban,
iar ca vârstă, bătea bine peste şaizeci de ani. Fazio termină de scris, iar
Pellegrino semnă – cu dificultate evidentă – în josul paginii. Da’ de unde
atâta economie şi comerţ la Pellegrino al nostru – îşi zise comisarul –, cel
mult a treia primară! După ce Fazio îi făcu semn că terminase cu plângerea
omului, comisarul se hotărî să intervină.
— Numărul de telefon l-aţi lăsat?

Nu, răspunse
— Păi, n-ar fi răubărbatul.
să-l avem. Ce număr aveţi?
Omul i-l dictă lui Fazio, care şi-l notă. Nu corespundea. Părea mai degrabă
un număr din zona Mon tereale.
— Sunteţi de aici, din oraş, domnule Pellegrino?
— Nu, cu casa stau pe lângă Montereale.
— Şi cum se face că v-aţi hotărât să vă construiţi o vilă pe şoseaua dintre
38
Vigàta şi Montelusa?
Hait, o comisese, şi-ncă grav de tot: îşi dădu seama imediat de greşeală.
Fazio nu pomenise nimic despre locaţia vilei vandalizate. De altfel, acesta îşi
miji ochii şi-i aruncă o privire iscoditoare comisarului. Cât despre Pellegrino,
el nu se arătă deloc mirat: îşi închipuia, probabil, că zbirii discutaseră între
ei mai devreme, când Fazio fusese chemat afară de comisar.
— Nu-i a mea, răspunse el. E a unui nepot, băietu’ unui frate de -al meu. Îl
cheamă
— Ah!cafăcu
pe mine.
Montalbano, jucând perfect rolul unuia luat ca din oală. Am
înţeles. Nepotul dumneavoastră este cel care lucrează la „Regele Midas”, nu-i
aşa?
— Da, să trăiţi, el îi.
— Îmi cer scuze din nou că insist cu întrebările, totuşi de ce plângerea o
faceţi dumneavoastră şi nu nepotul, care -i şi proprietarul vilei?
— Domnul Pellegrino posedă o procură în acest sens, interveni Fazio.
— Să fie oare pentru că nepotul are mult de lucru şi nu poate avea grijă
de…?
— Nu, îl întrerupse omul. Treaba stă aşa cum vă zic eu acu’. Cam cu vreo
lună în urmă, în dimineaţa dinaintea zilei în care trebuia să sosească-n târg
becisnicu’ porc de câine de-i zice ragioniere Gargano…
— Şi pe dummneavoastră v-a lăsat fără gologani?
— Da, să trăiţi, tot ce aveam mi-a umflat el. Care vasăzică, în dimineaţa
dinaintea sosirii tâlhariului, nepotu’ meu veni acasă la mine, la Montereale,
şi-mi zise că-l sunase alde Gargano, dându-i ordin să se ducă în Germania
pentru o afacere. Avea avion de la Palermo chiar în după -masa aceea, la ora
patru. Îmi mai zise că avea să fie plecat din ţară cel puţin o lună, aşa că -mi
dădu vila în grijă, să mă ocup de terminarea construcţiei. Ar trebui să se -
ntoarcă de pe o zi pe alta.
— Aşadar, dacă vreau să-i vorbesc, nu dau de el în Vigàta?
— Nu, să trăiţi.
— Atunci, îmi lăsaţi, ştiu eu, o adresă sau un număr de telefon din
Germania unde l-aş putea găsi?
— Vă arde de şagă, aşa-i?

39
 Cum naiba se întâmpla că, din ziua când bietu’ moş Garzullo, odihnească -
se-n pace, năvălise cu revorberiu-n mână în agenţia din Vigàta a societăţii
„Regele Midas”, ameninţând că face moarte de om, cum naiba se întâmpla,
aşadar, că nu putea să mişte un pas fără să dea peste cineva sau ceva care
avea legătură într-un fel sau altul cu ragioniere Gargano, cel dispărut de o
lună? În timp ce comisarul cugeta la acest lanţ de coincidenţe care se
regăseşte fie într-un roman poliţist de mâna a doua, fie în cele mai banale
manifestări ale realităţii cotidiene, intră Fazio.
— Iată-mă-s, la ordin, dom’le. Înainte de toate însă, lămuriţi -mi o treabă.
De unde ştiaţi ’mneavoastră unde se află vila lui Pellegrino? Că eu nu vă zisei
ni’ca. Mă dumiriţi au ba?
— Ba.
Fazio îşi desfăcu larg braţele. Însă comisarul hotărî că era cazul să se
pună la adăpost de orice bănuială: cu Fazio era bine să nu te pui, ăsta era
zbir pursânge.
— Află că mai ştiu şi că i-au spart geamurile de pe parter, că i -au făcut
fărâme-fărâmiţe pe Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici şi că i -au scris
„stronzo” pe toţi cei patru pereţi exteriori. Aşa-i?
— Da, aşa-i. Au folosit un baros şi un spray verde, găsite la faţa locului.
— Foarte bine. Ei, şi acum ce -ţi trece prin tărtăcuţă? Că vorbesc cu
duhurile? Că am acasă un glob de sticlă? Că fac vrăji? îl iscodi Montalbano,
înfuriindu
— Nu, să-setrăiţi.
din ce înnu
Da’ ce,tre’
pe măsură ce formula
să vă burzuluiţi aşa.o nouă întrebare?
— Ba da, trebuie! Află că am trecut astăzi, dis-de-dimineaţă, prin zonă.
Voiam să văd ce mai face măslinul sarazin.
— Şi? Îl găsirăţi bine, sănătos? îi întrebă uşor ironic Fazio, care era la
curent atât cu măslinul, cât şi cu stânca de sub far – cele două locuri unde
superiorului său îi plăcea să se refugieze din când în când.
— Nu mai e acolo. L-au doborât ca să facă loc vilei.
Fazio deveni brusc serios, ca şi cum Montalbano îi anunţase moartea unei
persoane dragi.
— Am înţeles, murmură el stins.
— Ce ai înţeles?
— Ni’ca. Aveaţi să-mi daţi vreun ordin?
— Da. Acum, dacă tot ştim că Giacomo Pellegrino freacă berbunca prin
Germania, vreau să-mi afli adresa doamnei sau domnişoarei Michela

40
Manganaro, cealaltă angajată a lui Gargano.
— Într-un minut o aveţi pe birou. N -aţi vrea ca înainte de asta să trec mai
întâi pe la prăvălia lu’ Brucale şi să vă cumpăr o cămaşă nouă?
— Ba da, mulţumesc. Şi dacă tot te duci, ia -mi trei bucăţi. O clipă: da’ cum
de-ai ghicit că duc lipsă de cămăşi? Nu cumva tu eşti ăl de vorbeşte cu
duhurile şi face vrăji?
— Nu tre’ să vorbesc cu niciun duh, dom’le. Da’ se vede că de dimineaţă
nu vă schimbarăţi
manşeta murdară dedevopsea
cămaşă, deşiuscată.
verde nu era rău sverde,
Vopsea
-o faceţi, pen’ că aveţi
sublinie Fazio cu
un zâmbet sardonic, îndreptându-se spre uşă.

Domnişoara Michela Manganaro locuia cu părinţii într-un bloc cu locuinţe

sociale, de zece etaje, din apropierea cimitirului. Montalbano preferă să nu -
şi anunţe sosirea, aşa că nici nu telefonă, nici nu sună la interfonul de la
intrare. Parcă maşina în apropiere şi, zărind un bătrân care ieşea din bloc, i
se adresă:
— Scuzaţi-mă, îmi puteţi spune la ce etaj locuieşte familia Manganaro?
— La cinci, ducă-s-ar pe pustii!
— Apăi, de ce vi se căşună acu’ pe ei că locuiesc la…?
— Pen’ că de-o săptămână-ncheiată liftul nu urcă decât pân’ la etajul
cinci. Iar eu stau la zece. Şi tre’ să urc scările de două ori pe zi, fir -ar şi iar fir-
ar, na! Iar alde Manganaro mereu or avutără baftă în toate cele! Închipuie-ţi
matale că acu’ doi-trei ani prinseră o terţă la loto!
— Şi au câştigat bani mulţi?
— Aş, nimica toată. Da’ pe urmă, de ajuns la nas, nimenea nu le mai
ajungea.
Montalbano sui în ascensor, apăsă pe butonul pentru etajul cinci,
ascensorul porni şi se opri la trei. Le încercă apoi pe toate celelalte, însă
maşinăria rămase imobilă. Urcă pe scări restul de două etaje, consolându -se
cu ideea că, una peste alta, economisise alte trei.
— Care-i acolo? iscodi din spatele uşii o voce de femeie vârstnică.
— Montalbano sunt, comisar de Siguranţă Publică.
— Comisariu? Apăi, siguri suntem?

Dindepartea
— Şi la noi mea, da, sunt sigur că -s comisar.
ce vreţi?
— Să discut cu Michela, fiica dumneavoastră. E acasă?
— Da, da’ doarme, c-o cam luă răceala. Rămâneţi colea olecuţă, că -l chem
pe omu’ meu.
Urmă un urlet care pur şi simplu îl împietri pe Montalbano.
— Filì! Hai încoa’, îi unu’ la uşă care pretindi că-i comisariu!
41
 Carevasăzică nu izbutise s-o convingă pe doamna – o dovedea acel „zice
că-i comisariu”.
Apoi, tot din spatele uşii ferecate, doamna îi atrase atenţia:
— Să-i vorbiţi tare lu’ omu’ meu, că-i surd de urechi!
— Care-i acolo? se auzi de data aceasta o voce masculină vădit iritată.
— Sunt comisar de poliţie, deschideţi!
Urlase cu atâta forţă, încât, în vreme ce uşa casei Manganaro rămânea cu

obstinaţie închisă,
pragul cărora se deschiseră
apărură în compensaţie
doi spectatori altelede
vizibil interesaţi două de –peo palier,
scenă în
fetişcană
la vreo zece ani, care molfăia cu poftă ceva, şi un domn la vreo cincizeci de
ani, în izmene şi cămaşă de corp, cu un bandaj generos pe ochiul stâng.
— Să vorbiţi mai tare cu alde dom’ Manganaro, că -i surd de urechi, îi
sugeră amical omul în izmene.
Mai tare de-atât? Execută câteva exerciţii de ventilare pulmonară, cum
văzuse odată la un campion de scufundări în apnee, apoi, când i se păru că
înmagazinase tot aerul din atmosferă, eliberă un strigăt apoteotic:
— Poliţia!
Auzi limpede cum uşile de la etajul de sus şi cel de dedesubt se deschiseră
în acelaşi timp, apoi îi ajunseră la urechi vocile agitate ale locatarilor care se
iscodeau unii pe alţii:
— Ce fuse asta? Ce se-ntâmplă? Aţi auzitără?
Uşa casei Manganaro se deschise foarte încet, iar în prag îşi făcu apariţia
un papagal. Sau cel puţin acea sta a fost prima impresie a comisarului. Nas
foarte lung, galben, pomeţi violacei, ochi mari şi negri, două -trei fire de păr
roşu ridicate vâlvoi pe vârful craniului, cămaşă de un verde -strălucitor.
— Daţi-vă-năuntru, mormăi papagalul. Da’ voroviţi încetişor, dat fiind că
am fata care doarme dincolo. Îi cam suferindă.
Îl conduse în sufrageria mobilată în stilul caselor din nord, cam nepotrivit
locului. Într-un colţ, pe un suport pentru păsări de companie, stătea fratele
geamăn al domnului Manganaro – care cel puţin avusese decenţa să rămână
pasăre, refuzând să se travestească în om. Muierea lui dom’ Manganaro – un
fel de vrabie trasă-n ţeapă (imposibil de ştiut dacă din greşeală sau din
răutate) – se iţi în cameră târându-şi greu piciorul stâng şi purtând cu

osteneală o tavă
— Îi pusei eupe care îltrona
zahăr, o ceaşcă
informă de cafea. aşezându -se apoi comod pe
pe comisar,
canapea.
Curiozitatea o mânca de vie – asta era evident. Se vedea treaba că
doamna n-avusese în viaţă prea multe ocazii de distracţie ca asta, aşa că
acum se pregătea s-o guste pe îndelete.
„Cine se aseamănă se adună”, îşi spuse Montalbano în gând, întrebându -
42
se apoi: „Oare ce naţie de corcitură o fi ieşit din încrucişarea dintre un
papagal şi o vrabie?”
— O trezii şi pe Michela. Acu’ se scoală şi vine -ncoa’, ciripi vrabia.
„Oare de unde i-o fi ieşit urletul acela de mai devreme, când şi -a chemat
bărbatul pe nume?”, se întrebă Montalbano. Apoi, îşi aminti că citise într-o
carte de călătorii că există păsăruici capabile să scoată sunete mai puternice
ca urletele unei sirene. Se vedea treaba că doamna Manganaro aparţinea
speciei respective.
Cafeaua era atât de dulce, încât comisarul simţea cum i se lipeşte limba de
cerul gurii. Întâiul cuvânt îl avu papagalul – ăl travestit în om.
— Apăi, eu ştiu pen’ ce vreţi ’mneavoastră să voroviţi cu alde fii -mea. S-o
descoaseţi despre becisnicu’ porc de câine de -i zice ragioniere Gargano. Aşa-
i?
— Da, îi strigă Montalbano. Să înţeleg că şi dumneavostră aţi fost păgubit
de…?
— Ptiu, drace! îl întrerupse omul, încrucişându-şi cu o mişcare violentă
antebraţul stâng peste cel drept, întins spre înainte.
— Filì! se stropşi la el muierea, folosind cea de -a doua voce, cea ca de
Judecata de Apoi, care făcu să vibreze geamul ferestrelor.
— Apăi, ’mneavoastră-l credeţi pe Filippo Manganaro atât de zălud încât
să cadă-n capcana lu’ unu’ ca alde Gargano? Să ştiţi o treabă: eu, unu’, nu
vrusei s-o las nici pe fii-mea să lucreze pentru coţcariu’ ăla!
— Vreţi să spuneţi că-l cunoşteaţi dinainte pe Gargano?
— Nu. Şi nici nu era nevoie, da’ eu, unu’, ştiu o treabă: băncile, bancherii,
ăi de la Bursă, în sfârşit, toţi ăi de se ocupă cu banii nu pot fi decât coţcari.
Prin forţa lucrurilor, domnu’ meu. Dacă vreţi, vă pot spune pe -ndelete cum
stau treburile. De exemplu, aţi citit vreodată cartea de se numeşte Capitalul
de Marx?
— Sporadic, răspunse Montalbano. Carevasăzică, sunteţi comunist?
— Turì, bagă mare!
Descumpănit, comisarul îşi privi interlocutorul perplex. Cu cine vorbea
oare? Avea să afle o clipă mai târziu, când pap agalul-geamăn, adicătelea
pasărea care după nume-i zicea Turiddru, îşi drese vocea şi începu să cânte

Internaţionala.
în el o undă de Şi n-o cânta
nostalgie. deloc se
Tocmai rău, de vreme
pregătea să -ce comisarul
l felicite simţi vibrând
pe dresor, când în
cameră intră Michela. La vederea ei, Montalbano încremeni. La orice s-ar fi
aşteptat, dar cu siguranţă nu la o tânără înaltă şi zveltă, brună, cu ochi
violeţi, cu nasul vag înroşit din cauza gripei, frumoasă şi clocotind de viaţă,
purtând o fustiţă până la jumătatea coapselor, cu o grosime perfectă şi o
bluză albă mulată, care stăvilea cu greu revărsarea sânilor ei impetuoşi,
43
neîncarceraţi în strânsoarea vreunui sutien. Pe cât de rapid, pe atât de
diabolic, un gând îi traversă căpăţâna asemenea unei vipere care muşcă şi se
face imediat nevăzută. Fără doar şi poate că musiu Gargano, arătos cum era,
îşi cam făcuse mendrele cu mândreţea aceea de femeie – sau, dacă nu, cel
puţin îşi încercase norocul.
— Iată-mă. Vă stau la dispoziţie.
La dispoziţia lui? I-o spusese cu voce joasă şi uşor răguşită, à la Marlene
Dietrich. Într
de plăcere.
-atât de senzuală, încât Montalbano îşi înfrână cu greu un icnet
Tânăra se aşeză, trăgând de poalele fustiţei şi încercând zadarnic
să-şi acopere genunchii. Aer cuminte, privirea plecată, o mână pe coapsă,
cealaltă pe braţul fotoliului: poza perfectă a unei fetişcane de ispravă
provenite dintr-o familie bună, muncitoare şi onestă. Comisarul îşi recuperă
cu greu uzul vorbirii.
— Regret că v-am trezit.
— Nicio problemă.
— Am venit ca să vă cer unele lămuriri legate de domnul Gargano şi de
agenţia la care aţi lucrat şi dumneavoastră.
— Vă ascult. Vă previn însă că am fost deja interogată de cineva de la
comisariat. Domnul Augello, aşa mi se pare că se numeşte. Pe care, ca să v -o
spun pe-a dreaptă, l-am simţit interesat mai curând de altceva.
— De altceva?
N-apucă să-şi formuleze bine întrebarea, că se căi pe loc. Prinsese ideea
din zbor. Îşi şi închipuia scena: Mimì, care-i adresa întrebare după întrebare,
în timp ce ochii îi alunecau cu delicateţe de la gât în jos, spre sutien (asta
dacă cumva îl purta în ziua aceea), spre fustiţă, spre chiloţei… Cum să fi
rezistat oare Mimì unei asemenea privelişti? Gândul comisarului zbură
instantaneu către Beatrice, viitoarea nevastă a lui Augello: ah, câte
îmbucături amare avea să suporte, biata de ea! Tânăra nu -i răspunse la
întrebare, intuind că bărbatul înţelesese aluzia. În schimb, zâmbi – sau, mai
bine zis, îl lăsă pe celălalt să-i ghicească zâmbetul, dat fiind că stătea cu
fruntea plecată, aşa cum se cuvine să stea o tânără de familie bună în faţa
unui străin. De la locul de unde asistau la întreaga scenă, papagalul şi vrabia
îşi priveau mulţumite propria creaţie.

Deodată,
unui martorfetişcana îşi ridică
care aşteaptă ochii violeţi
întrebările şi-l privi peÎn
anchetatorului. comisar asemenea
realitate însă, îi
vorbea, îi spunea limpede, fără să se folosească de cuvinte:
„Nu mai pierde vremea aici. Nu pot vorbi. Aşteaptă -mă afară.”
„Mesaj recepţionat”, îi transmise tot din priviri Montalbano.
Apoi hotărî să nu mai piardă vremea acolo. Se prefăcu mirat şi stânjenit
de situaţie.
44
 — Zău? Aţi fost deja interogată? S-a întocmit şi proces-verbal cu depoziţia
dumneavoastră?
— Desigur.
— Şi cum se face atunci că eu nu ştiu nimic?
— Bleah! Întrebaţi-l pe domnul Augello, care, pe lângă că-i un fandosit,
zilele astea e cam cu capu- n nori, dat fiind că se pregăteşte de măritiş.
Şi se făcu lumină! I-o demonstra folosirea acelui adjectiv, „fandosit”, care,
în prezenţa
ţâţe” – mult părinţilor de modă
mai sugestivă, dupăveche ai fitinerei,
cum ar spus peînlocuia expresia
vremuri criticii „bou cu
literari.
Însă confirmarea absolută venise odată cu ultima observaţie a fetei: fără
doar şi poate că ea îi îngăduise favorurile respectivului (aşa se exprimă o
fată de familie bună în prezenţa părinţilor), iar Mimì, după ce şi -a făcut
poftele cu dumneaei, a trimis-o la plimbare, dezvăluindu-i că era viitor
ginerică.
Se ridică, urmat de ceilalţi.
— Sunt pur şi simplu dezolat.
Ceilalţi se arătară, pe muţeşte, înţelegători.
— Se mai întâmplă, zise în cele din urmă papagalul.
Se formă apoi o mică procesiune, cu fetişcana în frunte, urmată de
comisar, apoi de capul familiei şi, la sfârşit, mama tinerei. Analizând
mişcările unduitoare care îl precedau, Montalbano n u-şi putu reţine un gând
galben de invidie la adresa lui Mimì. Deschizând uşa, fetişcana îi întinse
mâna.
— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, îi zise din gură.
Iar din ochi: „Aşteaptă-mă.”

Rămase în aşteptare mai bine de o jumătate de oră – o perioadă de timp

absolut necesară pentru ca Michela să se fardeze abundent, ascunzându -şi
astfel roşeaţa inestetică a nasului. Montalbano o zări ieşind pe uşa blocului
şi privind de jur împrejur: apăsă scurt claxonul maşinii şi -i deschise
portiera. Fetişcana se îndreptă către maşină cu un aer indiferent, păşind
agale. Ajunsă însă în dreptul lui, sări înăuntru cu iuţeala unei feline, trase
portiera după ea şi-i şuieră:

— S-o ştergem
Montalbano de aici! schimbătorul de viteze şi demară în trombă, nu
manevră
înainte însă de a constata în trecere că Michela uitase şi de data asta să -şi
pună sutien.
— A trebuit să duc o adevărată luptă cu ai mei, zise ea. Nu voiau să mă
lase să ies: le e teamă să nu am o recădere. Apoi, schimbând vorba, îl întrebă:
Unde ne aşezăm să stăm de vorbă?
45
 — Vreţi să mergem la comisariat?
— Ca să dau ochii cu boul cu ţâţe de Augello?
Astfel, cele mai rele (sau, de ce nu, bune) suspiciuni ale lui Montalbano se
confirmară cu o singură frază.
— Ca să nu mai spun că nu -mi place să intru într-un sediu al Poliţiei,
adăugă Michela.
— Atunci, la un bar?
— Glumiţi?
gândesc Lumea
mai bine, vorbeşte vrute şi
cu dumneavoastră nevrute
n -ar pe seama
fi niciun pericol.mea. Deşi, dacă mă
— De ce nu?
— Pentru că mi-aţi putea fi tată.
Un pumnal împlântat între omoplaţi ar fi fost mai uşor de suportat.
Scăpată o clipă de sub control, maşina depăşi scrâşnind axul drumului, apoi
reveni pe sensul regulamentar de mers.
— Punct ochit, punct lovit, comentă maliţios fetişcana. E un sistem
infailibil de descurajare a bătrâneilor în care sângele clocoteşte mai mult
decât trebuie. Numai că, vedeţi dumneavoastră, depinde de tonul folosit.
Şi, cu vocea ei răguşită, repetă, pe o tonalitate parcă şi mai coborâtă:
— Mi-aţi putea fi tată.
De data aceasta, acordurile vocii îi erau încărcate de toată mireasma
plăcerii interzise, a incestului.
Montalbano nu reuşi să evite la timp imaginea care i se înfipsese brusc în
minte: fetişcana, în pat lângă el, goală, asudată, gâfâind ritmic. Nu era de
glumă cu şerpoaica: pe cât de frumoasă, pe atât de periculoasă şi vicleană se
dovedea.
— Aşadar, unde mergem? întrebă el, pe un ton autoritar.
— Unde locuiţi?
Ptiu, piei Satană! – exclamă Montalbano în sinea lui. Ar fi fost ca şi cum şi -
ar fi dat foc la casă cu mâna lui.
— Acasă la mine sunt şi alte persoane.
— Aha. Însurat, carevasăzică?
— Nu. În sfârşit, vă hotărâţi sau nu?
— Cred c-am găsit, zise brusc Michela. Viraţi pe a doua la dreapta.

Comisarul
rare făcu
care sunt întocmai,
încă găsindu
în măsură să -se
te dintr- odată de
informeze pe una dintre
la bun acele străzi
început unde
urmează să se sfârşească: în plin câmp. O fac prin intermediul caselor care
devin tot mai mici, până când ajung un fel de zaruri, cu un pic de verdeaţă de
jur împrejur, al stâlpilor de electricitate şi de telefon plasaţi î n zigzag, al
asfaltului care cedează încet-încet locul ierbii. Apoi, însă, nici de zarurile
albe nu se mai văzu vreo urmă.
46
 — Ce fac, ţin drumul drept?
— Da. Curând, o să vedeţi pe dreapta o potecă. Luaţi -o pe acolo fără grijă,
e destul de bine întreţinută.
Montalbano se execută, iar peste câteva sute de metri se trezi în mijlocul
unei pădurici de pini mediteraneeni şi tufe sălbatice.
— Azi nu-i nimeni pe aici, constată femeia. E zi de lucru, dar sâmbăta şi
duminica locul devine un adevărat furnicar de oameni şi maşini.
—
— Veniţi
Când amdes?
ocazia.
Montalbano coborî geamul portierei şi -şi căută pachetul de ţigări.
— Vă deranjează dacă…?
— Nu. Chiar vă rog să-mi daţi şi mie una.
O vreme, fumară în tăcere. Pe la jumătatea ţigării însă, comisarul se hotărî
să treacă la subiect.
— M-ar interesa să ştiu mai multe despre modul de funcţionare a
sistemului inventat de domnul Gargano.
— Întrebaţi-mă punctual şi o să vă răspund.
— Unde erau depozitaţi banii strânşi de Gargano?
— Uitaţi cum stau lucrurile: în general, Gargano se prezenta la Vigàta cu
cecurile clienţilor, pe care unul dintre noi – fie eu, fie Mariastella, fie
Giacomo – le depuneam la filiala locală a Casei de Credit. La fel procedam şi
în cazul clienţilor care se prezentau de bunăvoie la agenţie. După un timp,
Gargano solicita transferul sumelor în contul său de la o bancă din Bologna.
Din câte am aflat însă, nici acolo banii nu rămâneau prea mult timp. Pare-se
că în cele din urmă ajungeau în nişte conturi din Elveţia sau din
Liechtenstein, n-aş şti să vă spun exact.
— De ce?
— Ha, ce întrebare! Pentru că Gargano trebuia să -i folosească în
speculaţiile sale aducătoare de profit. Cel puţin, aşa credeam noi.
— Adică acum credeţi altceva?
— Da. Că-şi punea banii deoparte în străinătate ca să ne-o tragă tuturor la
momentul potrivit.
— Şi dumneavoastră v-a…?

— Dacă
fi putut midepuneri
face -a tras-o? nici
Nu, n- a văzut
dac- niciunAţi
aş fi vrut. bănuţ
văzutdeşilasingur
mine. De altfel, ntata
ce crede -aş
despre genul acesta de afaceri. În schimb, mi-a tras-o cu salariul pe două
luni.
— Uitaţi care-i treaba, aş vrea să vă adresez o întrebare cu caracter
personal. Vă deranjează?
— Da’ de unde, fiţi serios!
47
 — Gargano a încercat în vreun fel sau altul să se culce cu dumneavoastră?
Michela izbucni într-un hohot de râs atât de năvalnic, încât nuanţa violet
a ochilor săi deveni mult mai deschisă din cauza lacrimilor. Montalbano o
lăsă să se descarce nervos până la capăt, nereuşind totuşi să priceapă de ce i
se păruse atât de comică întrebarea lui. Într -un târziu, Michela redeveni
serioasă.
— În mod oficial, da, îmi făcea curte. La fel cum îi făcea curte şi bietei
Mariastella,
bomboane, flori… care Dacă
era însă
foarte
într -ogeloasă
bună zi pe
i-aş mine. Ştiţi
fi spus că dumneavoastră,
vreau să mă culc cu
el, ştiţi ce s-ar fi întâmplat?
— Nu. Spuneţi-mi dumneavoastră.
— Ar fi leşinat. Gargano era gay.

48
 Comisarul încremeni. Una ca asta nu i -ar fi trecut nici măcar prin
anticamera cerebelului. Apoi însă, depăşind surpriza iniţială, începu să
reflecteze: putea oare fap tul că Gargano era homosexual să aducă vreo
schimbare în anchetă? Poate că da sau poate că nu, însă un lucru era cert:
Mimì nu-i pomenise nimic despre asta.
— Sunteţi sigură? V-a spus-o el?
— Nu, n-a adus niciodată vorba, însă da, sunt mai mult ca sigură. Pur şi
simplu ne-am înţeles din priviri, încă de la prima noastră întâlnire.
— I-aţi semnalat domnului Augello acest… această circumstanţă, sau, mai
bine spus, această impresie a dumneavoastră?
— Augello mă interoga cu gura, în timp ce cu ochii îmi cerea c u totul
altceva. Ca să vă spun sincer, nu-mi mai amintesc dacă i-am pomenit sau nu
ceva despre asta boului ăluia cu ţâţe.
— Iertaţi-mi indiscreţia, totuşi de ce sunteţi atât de pornită împotriva lui?
— Vedeţi dumneavoastră, m-am culcat cu Augello pentru că mi-a plăcut
ca bărbat. Numai că ’mnealui, când mă pregăteam să ies pe uşa casei sale, s-a
proţăpit în faţa mea, gol, doar cu un prosop în jurul taliei ca să nu i se vadă
mătărânga, comunicându-mi că e logodit şi că urmează să se însoare. Da’ ce,
i-a cerut cineva ceva? S-a comportat atât de meschin, încât regret şi acum că
m-am încurcat cu el. Vreau să uit cât mai repede de el, asta -i tot.
— Cât despre domnişoara Cosentino, credeţi că era la curent cu faptul că
Gargano…?
— Părerea mea este că, dacă Gargano s-ar fi transformat dintr-odată într-
un m onstru hidos, în – ştiu şi eu? – gândacul lui Kafka, Mariastella nu şi -ar fi
dat seama de nimic, rămânând pe mai departe prosternată în faţa lui: într -
atât era de pierdută în delirul său amoros pentru Gargano. Pe urmă, teamă
mi-e că biata de ea nu -i în măsură să facă distincţie – cum să vă spun? – între
găină şi cocoş.
Michela Manganaro continua să-l surprindă pe comisar: iată, acum
scosese la bătaie Metamorfoza lui Kafka.
— Vă place?
— Cine? Mariastella?
— Nu. Kafka.
— Am citit tot ce-a scris, de la Procesul la Scrisorile către Milena. Nu vă
supăraţi, oare am bătut drumul până aici ca să vorbim despre literatură?
Montalbano încasă lovitura în tăcere.

49
 — Dar Giacomo Pellegrino?
— Desigur, şi Giacomo a înţeles situaţia de la bun început – poate chiar
dinaintea mea. Asta pentru că şi Giacomo este gay. A, şi ca să nu mă mai
întrebaţi dacă i-am spus acest lucru lui Augello, vă spun de la bun început că
nu.
Hait, şi Pellegrino? Înţelesese bine, oare? Avea nevoie de conf irmare.
— Şi el? o iscodi, cu o intonaţie de comic sicilian – ceva între stupoare şi
groază
să sune–,chiar
de care
aşa. se ruşină imediat, pentru că nu intenţionase ca întrebarea
— Da, şi el, răspunse Michela pe un ton neutru.
— În cazul acesta, am putea avansa o ipoteză, începu Montalbano,
precaut, ca şi cum ar fi păşit pe un teren minat. Şi chiar vreau să subliniez că
este o pură ipoteză, anume că între Giacomo şi Gargano s -au dezvoltat
anumite raporturi pe care le-am putea defini într-o manieră…
Tânăra îşi holbă spre el frumoşii ei ochi violeţi.
— De ce aţi prins deodată să vorbiţi papagaliceşte?
— Îmi cer scuze, zise comisarul. M -am fâstâcit. Voiam să spun…
— Am înţeles perfect ce voiaţi să spuneţi. Iar răspunsul meu este: poate
că da, poate că nu3.
— Asta tot din cărţi v-a venit?
— Nu. D’Annunzio nu-mi place. Însă dacă aş fi nevoită să avansez o
ipoteză, cum spuneţi dumneavoastră, aş înclina mai curând pentru da decât
pentru nu.
— Ce anume vă face să presupuneţi asta?
— În opinia mea, relaţia dintre ei s-a conturat de la bun început. Uneori îi
vedeam cum se retrag într-un colţ unde nu puteau fi auziţi, discutând în
şoaptă…
— Bine, dar asta nu înseamnă nimic! Puteau foarte bine să discute
afaceri!
— Privindu-se în ochi aşa cum o făceau ei? Pe urmă, aveau amândoi zile
însorite şi zile cu nori.
— Nu, n-am înţeles.
— Aşa, ca îndrăgostiţii. Dacă ultima lor întâlnire decursese bine, când se

revedeau,lucruri
mâinile, erau amândoi numai
dintr-astea… zâmbet,
Dacă îşi atingeau
însă întâlnirea ca din
fusese un întâmplare
eşec – se
certaseră sau altceva –, atunci cădea peste amândoi o tăcere ca de gheaţă,

3 Poate că da, poate că nu

(1910) este titlul unui roman de Gabriele d’Annunzio (1863–1938)
(n.tr.).
50
evitau să se privească, să se atingă… Când sosea la Vigàta, Gargano rămânea
în oraş câte o săptămână cel puţin, aşa că aveam suficient timp să contorizez
zilele însorite şi pe cele cu nori.
— Aveţi idee unde se întâlneau?
— Nu. Gargano era un tip rezervat. Şi Giacomo, la fel: era foarte discret în
privinţa vieţii sale private.
— Spuneţi-mi, vă rog, după dispariţia lui Gargano aţi mai primit vreo
veste de la Giacomo? S-a întâmplat cumva, ştiu eu, să vă scrie, să vă
telefoneze, să dea vreun semn de viaţă, oricare?
— Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi asta, ci pe Mariastella, singura care
a mai rămas la agenţie. Eu, una, nu m -am mai arătat la faţă de când am
înţeles că exista pericolul să fiu atacată de vreun client scos din minţi.
Giacomo a fost cel mai descurcăreţ dintre noi: în dimineaţa în care Gargano,
aşteptat la Vigàta, n-a mai apărut, nici Giacomo nu şi -a făcut apariţia. Se vede
treaba că intuise.
— Ce anume?
— Că Gargano le-o trăsese tuturor cu banii. Domnule comisar, realitatea
este că, dintre noi, doar Giacomo pricepea cât de cât mersul afacerilor lui
Gargano. Probabil că trecuse de cu seară pe la bancă, unde a aflat că nu se
făcuse niciun transfer de fonduri d e la Bologna la Vigàta. Prin urmare, o fi
înţeles că jucăria se stricase şi a evitat să se mai arate la faţă. Cel puţin aşa
văd eu lucrurile.
— Ei bine, vă înşelaţi, pentru că Giacomo a plecat chiar în ziua de
dinaintea presupusei sosiri a lui Gargano, îndreptându-se spre Germania.
— Zău? exclamă tânăra, sincer mirată. Ce să facă acolo, mă rog frumos?
— Gargano i-a încredinţat o misiune. Era vorba să rămână acolo cel puţin
o lună, cu afaceri.
— Dumneavoastră cine v-a spus una ca asta?
— Unchiul lui Giacomo, care are grijă de vila în construcţie.
— Care vilă? exclamă din nou Michela, consternată.
— Adică vreţi să-mi spuneţi că nu ştiaţi că Giacomo îşi construieşte o vilă
la şosea, între Vigàta şi Montelusa?
Michela îşi cuprinse capul cu palmele.

— Ce tot
milioane îndrugaţi
şi două sute deacolo?
mii deGiacomo trăiaatât
lire pe lună, de şilanimic
un salariu la altul:
mai mult! două
Ştiu sigur
asta!
— Poate că părinţii săi…
— Părinţii săi sunt din Vizzini, trăiesc de azi pe mâine cu o mână de
verdeaţă culeasă din grădină. Vreţi să vă spun părerea mea, domnule
comisar? Povestea asta a dumneavoastră nu mă convinge absolut deloc.
51
Într-adevăr, Gargano îl mai trimitea din când în când pe Giacomo în
deplasări de serviciu, însă numai pentru probleme minore şi nu mai la
agenţiile noastre din provincia Montelusa. Nu cred nici în ruptul capului că l -
a trimis cu afaceri importante în Germania. Spuneam mai devreme că
Giacomo pricepea mai multe decât noi din toată tărăşenia asta cu fondul de
investiţii, însă în niciun caz nu are competenţe pentru afaceri de nivel
internaţional. Nu are nici vârsta şi…
—
— Câţi ani are?
Douăzeci o întrerupse
şi cinci. Montalbano.
Şi nici experienţa necesară. Nu, convingerea mea este
că a inventat scuza aceasta cu unchiul fiindcă voia să se dea pentru o vreme
la fund. N-ar fi fost în stare să ţină piept clienţilor furioşi.
— Şi să stea ascuns mai bine de o lună?
— Bleah, nu ştiu ce să cred, făcu Michela. Mai daţi -mi o ţigară.
Montalbano îi întinse o ţigară, apoi îi dădu să aprindă. Tânăra fumă în
tăcere, trăgând des şi nervos din ţigară. Nici lui Montalbano nu -i ardea de
vorbă: prefera să-şi lase cerebelul să lucreze în program de voie.
Terminând ţigara, Michela spuse, apelând din nou la vocea ei de Marlene
(sau, poate, de Garbo?):
— Mă doare capul.
Încercă să deschidă geamul de pe partea sa, însă nu izbuti.
— Lăsaţi-mă pe mine, se oferi Montalbano, explicându -i: Ştiţi, uneori se
mai blochează.
Se aplecă peste ea, înţelegând mult prea târziu că tocmai comisese o
eroare.
Brusc, Michela îşi încolăci braţele în jurul umerilor lui. Uluit, Montalbano
rămase cu gura căscată. Avea să fie cea de -a doua eroare, căci gura femeii
puse stăpânire pe gura lui pe jumătate deschisă, începând o explorare
judicioasă cu ajutorul limbii. Montalbano îi cedă preţ de o clipă, apoi însă se
dezmetici şi execută o dureroasă manevră de desprindere din îmbrăţişare.
— Cuminte! îi spuse pe un ton poruncitor.
— Am înţeles, tati! făcu Michela, cu o strălucire amuzată în ochii săi
violeţi.
Comisarul roti cheia în contact, manevră schimbătorul de viteze şi

demară.
Însă acel „cuminte” al lui Montalbano nu fusese adresat femeii, ci acelei
părţi a propriului corp care, chemată la datorie, răspunsese prompt; atât de
prompt, încât comisarul parc-o şi auzise intonând un imn patriotic: „Iată,

52
mormintele se crapă, iar morţii se ridică…”4

— Sfântă mare Fecioară Maria, dom’le, domnicule! Tii, Preasfântă Maria,

ce spaimă trăsei, zău aşa! Şi-acu’ mai tremură carnea pe mine, dom’le! Na,
uitaţi-vă olecuţă la mâna mea! O videţi cum îmi tremură?
— O văd, o văd. Da’ de ce, ce s-a-ntâmplat?
— Dădu tilifon aici însuşi domnuţu’ chestoru-n pirsoană pirsonalmente şi
mă iscodi despre
momentan lipsă, da’’mneavoastră.
că de-ndată Eu
ce îisosiţi
răspunsei
o să văcă spui
pe moment
că el vrea eraţi
să
vorovească cu ’mneavoastră. Numa’ că el, adicătelea domnuţu’ chestoriu’ mă
chestionă dacă mai era alt superior ingrat pe aici.
— În grad, Catarè, nu ingrat.
— Cum ziceţi ’mneavoastră că e, aşa e, bine că înţelesărăţi. Atuncea eu îi
zisei c-alde dom’ Augello tre’ pen’ ca să se mărite şi că -i concediat. Iar
’mnealui, domnuţu’ chestoriu’, ştiţi ce-mi răspunse? „Mi se rupe.” Întocmai
aşa-mi zise, dom’le! Atuncea eu îi zisei, dat fiind pentru că şi Fazio era plecat,
că nu-i niciun ingrat la comisariat. Pe urmă, ’mnealui mă iscodi cum mă
cheamă, iar eu îi zisei că -mi spune Catarella. Atuncea îmi zise aşa: „Ascultă,
Santarella”, iar eu îmi promisei să-l contrazic şi i-am zis aşa: „Catarella mă
cheamă pe mine, dom’le.” Ş-apăi vreţi să ştiţi ce-mi răspunse domnuţu’
chestoriu’? Îmi răspunse aşa: „Mi se rupe cum te cheamă.” întocmai exact
aşa-mi răspunse. Tii, da’ supărat mai era domnuţu’ chestoriu’, zău aşa!
— Catarè, ne prinde noaptea. Una peste alta, ce voia?
— Îmi zise să vă zic ’mneavoastră că ’mneavoastră aveţi la dispoziţiune
două’ş patru de ore ca să -i daţi răspunsul pe care ştiţi ’mneavoastră că tre’
să i-l daţi.
Montalbano calculă în gând că a doua zi – cu voia Ălui de Sus şi a Poştei –
domnuţu’ chestoriu’ avea să primească scrisoarea lui pseudo -anonimă, care
ar fi trebuit să-l calmeze.
— Alte noutăţi mai sunt?
— Nimica-nimicuţa, dom’le.
— Ăilalţi unde-s?
—Fazio se duse pe strada Lincoln, unde se- ncăierară unii, Gallo-i la

prăvălia lu’ alde

— Mititel? Sciaccitano,
Adicătelea cum,care veni să reclame un jaf mititel…
mititel?
— Apăi, talhariu’ era un ţânc de vreo treiş’pece ani, cu un revorber mare

4În srcinal: „Si scopron le tombe, si levano i morti... ” – versurile de debut ale Imnului lui
Garibaldi,poem al autorului italian Luigi Mercantini (1812–1872) (n.tr.).
53
cât braţu’ meu. Pe urmă, pe Galluzzo -l chemară-ntr-un loc unde-or găsitără o
bombă care n-a făcut „bum”, Imbrò şi Gramaglia se duseră să…
— În regulă, de ajuns, îl într erupse Montalbano. Aveai dreptate, Catarella:
nimic nou pe frontul de vest.
Şi se duse către biroul său, lăsându -l pe Catarella fără grai. Încurcat, omul
îşi duse apoi mâna la cap.
— Care frunte de vest, dom’le? A mea?
Pe masa
metru juma’degrosime”,
lucru, găsi
îşi un
ziseteanc de acte de
– deasupra
semnat – „cel puţin de un
cărora Fazio lăsase un bilet:
„Urgentissime.” Lui Montalbano îi scăpă o înjurătură grea printre dinţi: n -
avea scăpare, trebuia să le semneze.

Mai târziu, când în sfârşit se aşeză la masa sa preferată de la ospătăria

San Calogero, proprietarul – pe nume Calogero, cum altfel? – se apropie de el
cu un aer conspirativ.
— Dom’le, puiet proaspăt de sardine adusei.
— Bine, da’ nu-i prohibiţie la puiet?
— Ba da, să trăiţi, da’ din când în când mai dă voie să se scoată câte o ladă
de fiecare barcă de pescuit.
— Atunci, de ce-mi vorbeşti la ureche, în şoaptă, de parcă am pune la cale
o conjuraţie?
— Pen’ că toţi care intră numa’ asta vor şi n -am destul pentru toată
lumea.
— Cum îl găteşti? Cu lămâie?
— Apăi nu, să trăiţi, dom’le. Cel mai bine iese puietu’ de sardină dacă-l
faci chiftele şi le frigi la foc iute.
Aşteptarea se dovedi mai lungă decât crezuse, dar merită. Chifteluţele,
plate şi crocante, păreau stropite cu constelaţii de punctişoare negre – ochii
minusculi ai peştişorilor abia eclozaţi. Montalbano le savură cu gesturi
ritualice, deşi ştia bine că tocmai devenise complicele unui adevărat măcel
în lumea peştilor. Ca să se autopedepsească, se hotărî să nu mai ceară felul
doi. N-apucă să iasă bine din restaurant, că auzi – din păcate da, se mai
întâmpla din când în când – vocea iritantă a propriei conştiinţe.

Nu„Ca să te n-
cumva autopedepseşti,
ai mai vrut săai iei
zis?felul
Tii, da’
doifăţarnic
de teamărău să
te făcuşi, Montalbà
nu ţi se -aplece?!
Nefericitule, ştii tu oare câte chiftele ai dat gata? Ei bine, optş’pece!
Poate c-aşa era sau poate că nu, însă mai bine să fie prevăzător: prin
urmare, se îndreptă spre port şi porni la pas către farul de pe pr omontoriul
dinspre soare-răsare, curăţindu-şi bojocii cu aerul sărat al mării.

54
 — După părerea ta, Fazio, în câte feluri se poate ajunge în Sicilia, venind
dinspre partea continentală?
— Dom’le, eu pe astea le ştiu: cu maşina, cu trenul, cu vaporul şi cu
avionul. A, şi pe jos, la o adică.
— Fazio, nu-mi placi deloc când o faci pe deşteptul.
— Da’ n-o fac deloc pe deşteptu’. Pe vremea războiului, tătâne -miu făcu la
picior tot drumu’: tocma’ de sus, de la Bolzano, până jos la Palermo.
— Avem pe undeva scris numărul de înmatriculare al maşinii lui
Gargano?
Fazio se uită surprins la el.
— Nu cumva de cazul ăsta se ocupa domnu’ Augello?
— Ba da. Da’ acu’ mă ocup eu. Ai ceva împotrivă?
— Da’ de ce să am? Dau fuga dincolo să mă uit prin hârtiile lui domnu’
Augello. Sau, mai bine, îl sun direct. Altminteri, dacă află că i -am răscolit prin
hârtii, ăla-i în stare să tragă după mine cu pistolu’. Teancul ăsta de
documente îl iscălirăţi au ba? Da? Atunci le iau şi vă aduc altele -n schimb.
— Dacă-mi mai aduci o tură de acte la semnat, ţi le vâr pe gât foaie cu
foaie şi mă asigur că le înghiţi.
Cu hârtiile-n braţe, Fazio se opri în prag şi, întorcându -se către comisar,
spuse:
— Dom’le, dacă mi-e cu îngăduinţă, eu zic că cu alde Gargano aista nu
facem alta decât să ne irosim vremea. Vreţi să ştiţi ce c red eu?
— Nu, dar dacă tot te gâdilă limba aşa tare de nu ţi -o poţi ţine-n frâu, hai,
dă-i drumul, vorbeşte.
— Măiculiţă mare, da’ ce rânzoşi mai suntem astăzi, zău dacă nu! Ce
făcurăţi, vă rămase dumicatu-n gât la masă, sau ce?
Şi ieşi, cu un aer ofensat, fără să-i mai dezvăluie comisarului ce credea el
despre cazul Gargano. Nu trecură nici cinci minute, când uşa se dădu brusc
în lături, izbindu-se atât de violent de perete, încât o bucată de tencuială
căzu, spărgându-se pe pardoseală. În prag se iţi Catarella, ducând în braţe alt
metru şi jumătate de documente – un teanc atât de gros, încât faţa nu i se
mai vedea.
— Să-mi fie cu iertăciune şi să mă pardonaţi, dom’le, da’ deschisei uşa cu

picioru’,
— Staidat
pe fiind
loc! că mânurile le am ocupate.
Catarella încremeni.
— Ce ai acolo?
— Hârtii de iscălit, dom’le. Acu’-acuşica mi le dădu alde Fazio.
— Număr până la trei. Dacă nu dispari, te împuşc pe loc.
Catarella se conformă şi se retrase scoţând gemete speriate. Carevasăzică,
55
Fazio se oţărâse şi acu’ căuta răzbunare.

Trecuse mai bine de o jumătate de oră fără ca Fazio să fi dat niciun sem n
de viaţă. Ce să-nsemne asta? – se întrebă Montalbano. Nu cumva, după
răzbunarea eşuată, îşi pusese în minte să treacă la acte de sabotaj?
— Fazio!
Celălalt apăru în prag afişând o mină serioasă.
—
— Ordonaţi!
Ce-i, nu ţi-a trecut încă? Chiar ai pus la suflet?
— Ce să pun la suflet?
— Faptul că nu te-am lăsat să-ţi spui părerea despre cazul Gargano. În
regulă, te ascult, spune-mi părerea ta.
— Nu mai vreau să v -o spun.
Iha! – exclamă în gând Montalbano. Da’ ce era acolo, Comisariat de
Siguranţă Publică sau grădiniţă de mucoşi? Oare dacă-i făcea cadou o
cochilie roşie ori un bumb cu trei găurele, Fazio s -ar fi înduplecat să
vorbească? În sfârşit, cel mai bine era s -o lase baltă şi să treacă la treburi
serioase.
— Vrei să-mi spui, totuşi, ce-i cu numărul acela de înmatriculare?
— Nu dau de domnul Augello. Nu răspunde nici pe telefonul de acasă, nici
pe mobil.
— Caută printre hârtiile din biroul lui.
— Mă autorizaţi dumneavoastră s-o fac?
— Da, te autorizez eu. Du-te.
— Nu trebuie să mă duc nicăieri, îl am aici, în buzunar.
Scoase la iveală un petic de hârtie şi i -l întinse lui Montalbano, care
întârzia însă să-l apuce.
— Cum ai făcut rost de el?
— Căutând printre hârtiile domnului Augello.
Tare i-ar mai fi plăcut lui Montalbano să se ridice şi să -l scoată în şuturi
din birou. Când îşi punea mintea, Fazio era capabil să scoată din sărite până
şi o nevertebrată!
— Atunci, te-ntorci frumuşel să cauţi printre hârtiile lui Augello. Vreau să

ştiu—ziua exactăsăînvină
Trebuia carecu
lumea
baniidinpeVigàta îl aştepta
data de pe Gargano
1 septembrie, aici, cuimediat
răspunse banii.
Fazio. Avea de plătit dobânzile la depuneri. La ora nouă dimineaţa era
aşteptat deja de un număr de circa douăzeci de persoane.
Montalbano înţelese că, în răstimpul jumătăţii de oră în care nu dăduse
niciun semn de viaţă, Fazio scotocise printre hârtiile lui Augello,
informându-se. Zbir pursânge, Fazio al nostru! – îşi spuse admirativ
56
comisarul, convins că subalternul său ştia acum totul despre cazul Gargano.
— Şi de ce se adunaseră la agenţie? Plătea cumva peşin?
— Nu, să trăiţi. Folosea cecuri, ordine de plată sau plătea prin transfer
bancar. Ăi de făceau coadă la agenţie erau pensionari în vârstă: le plăcea să-
şi ia cecurile direct din mâna lui Gargano.
— Azi este 5 octombrie. Carevasăzică nu se mai ştie nimic de el de
treizeci şi cinci de zile.
— Nu-
ultima i aşa,pedom’le,
oară să trăiţi.
douăzeci şi optFuncţionara de lai -Bologna
august, când a spus
a spus că că l -zi
a doua a văzut
– pe
douăzeci şi nouă, adicătelea – urma să plece încoace. Cum luna august are
treizeci şi una de zile, înseamnă că de ragioniere Gargano nu mai ştie nimeni
nimic de treizeci şi opt de zile bătute pe muchie.
Comisarul se uită la ceas, luă telefonul şi formă un număr.
— Alo? se auzi imediat în receptor.
În biroul pustiu al agenţiei „Regele Midas” din Vigàta , Mariastella
Cosentino răspunsese cu voce plină de speranţă la primul ţârâit al
aparatului. Fără doar şi poate, visa ca-ntr-o bună zi telefonul să sune, iar de
la celălalt capăt al firului să răzbată vocea caldă, seducătoare, a şefului ei
drag.
— Montalbano sunt.
— Ah.
Montalbano simţi cum dezamăgirea femeii pur şi simplu se materializă,
pătrunse pe firul telefonului, îl străbătu de la un capăt la altul, înşurubându -
i-se în ureche sub forma unei mâncărimi agasante.
— Aş avea nevoie de o informaţie, domnişoară. Când venea încoace, la
Vigàta, cu ce mijloc de transport circula domnul Gargano?
— Venea cu maşina. A lui, personală.
— Poate nu m-am exprimat cum trebuie. Voiam să ştiu: făcea atâta amar
de drum de la Bologna până aici cu maşina?
— Nu, bineînţeles că nu. De altfel, eu mă ocupam întotdeauna să -i procur
biletele de întoarcere. Îşi încărca maşina pe feribotul de pe ruta Palermo-
Napoli, iar pentru el îşi lua o cabină single.
Comisarul îi mulţumi, închise şi-l privi în ochi pe Fazio.

— Acum, să-ţi explic ce ai de făcut.

57
 De cum deschise uşa casei sale din Marinella, înţelese că Adelina îşi
făcuse totuşi puţin timp să vină să deretice: cărţile din bibliotecă erau şterse
de praf, iar pardoseala era curată lună. Însă din bileţelul găsit pe masa din
bucătărie avea să afle că nu Adelina trecuse pe acolo:

„Dom’le, v-o trimit la dereticat pe o nepoată de -a mea Concetta

care-i fată pricepută şi muncitoare şi-o să vă facă şi de-ale gurii câte
ceva că eu mă-ntorc după mâne.”

Concetta spălase toate rufele găsite în maşina de spălat şi le întinsese la

uscat. Cu o strângere neaşteptată de inimă, Montalbano observă că
puloverul primit cadou de la Livia, atârnat şi el pe sârmă, îşi redusese
dimensiunile într-atât, încât i-ar fi picat ca turnat unui băieţandru de cel
mult zece ani. Intrase la apă: nepoata Adelinei nu ţinuse cont de
instrucţiunile care precizau că puloverul trebuia spălat la altă temperatură
decât restul rufelor. Pe Montalbano îl cuprinse panica: trebuia să -l facă
imediat dispărut, din puloverul acela nu mai trebuia să rămână nicio urmă.
Singura soluţie era să-i dea foc, să-l ardă, să-l transforme într-un pumn de
cenuşă. Îl înşfăcă, hotărât să-şi pună pe loc planul în practică, însă constată
că puloverul era încă umed. Ce -i rămânea oare de făcut? Aha, găsise: trebuia
să sape o groapă adâncă în nisip şi să ascundă acolo corpul delict. Şi cel mai
bine eraSesăîndreptă
asasinii. acţioneze de îndată,
hotărât pe întuneric,
către uşa întocmai
ce dădea spre cumdinspre
veranda procedează
plajă,
când auzi sunetul strident al telefonului.
— Alo?
— Bună, iubire, ce mai faci?
Era Livia. Ca-ntr-o piesă de teatru absurd, Montalbano se simţi surprins
în flagrant delict: scoase un strigăt uşor, de om speriat, apoi lăsă să -i cadă
din mână blestematul de pulover, pe care încercă să -l expedieze cu piciorul
sub o măsuţă.
— Ce se-ntâmplă acolo?
— Nu, nimic, m-am ars din greşeală cu ţigara. Ia spune -mi, ţi-a prins bine
scurta vacanţă?
— A picat perfect, chiar simţeam nevoia. Tu? Ceva noutăţi?
— Ca-ntotdeauna.
Nu ştia să spună din ce motiv, însă între ei se simţea mereu la telefon un

58
soi de şovăială, un sentiment de pudoare în legarea unei conversaţii cursive.
— Aşa cum am stabilit, mâine sunt acolo.
Acolo? Oh, Doamne, ce să î nsemne oare acel „acolo”? Venea Livia la
Vigàta? Bine, dar de ce? Desigur, era fericit de o asemenea veste, dar de ce-i
spusese că era ceva stabilit dinainte? N -a fost nevoie să ceară lămuriri: Livia
ştia foarte bine din ce aluat era el plămădit.
— Bineînţeles că ai uitat că, în urmă cu două săptămâni, ne -am pus de
acord asupra
— Uite ce-i,datei.
Livia,Am zis atunci
te rog căenervezi,
să nu te voi veni cu
sădouă
nu -ţizile mairăbdarea,
pierzi devreme.numai
că…
— Cu tine, până şi sfinţii şi-ar pierde răbdarea.
Oh, Doamne, nu! Să nu-i vină şi ea cu fraze -şablon, prefabricate! A-şi face
toate mendrele, a băga la ghiozdan ca haplea, a vinde pielea ursului din
pădure, la care se adăuga, desigur, varianta de neînţeles pentru el care suna
aşa: nu zice „hop” până n-ai sărit pârleazul.
— Te rog, Livia, nu vorbi aşa.
— Nu te supăra, dragule, însă eu, una, vorbesc ca toţi oamenii normali.
— Adicătelea ce vrei să spui, că eu aş fi anormal?
— Hai mai bine s-o lăsăm baltă, Salvo. Stabiliserăm împreună să vin la
Vigàta cu două zile înaintea nunţii lui Mimì. O clipă: nu cumva şi de asta ai
uitat? De nunta lui Mimì?
— Ca să fiu sincer, da, am uitat. Uite, şi Fazio s -a văzut nevoit să-mi
amintească azi că Mimì e în concediu prematrimonial. Ciudat, nu-i aşa?
— Nu, nu mi se pare deloc ciudat în cazul tău, atacă Livia cu o voce în care
se simţea apropiata interpunere între ei doi a unor banchize polare.
— Nu? De ce spui asta?
— Pentru că realitatea este că tu nu uiţi lucrurile pur şi simplu, ci ţi le
alungi din minte în mod deliberat. Ceea ce e cu totul altceva.
Înţelese că nu mai putea face faţă pentru mult timp acelui gen de
conversaţie. De felul lui, îl iritau nu doar frazele -şablon şi locurile comune, ci
şi puseurile moraliste ale psihanaliştilor de duzină, la care Livia se deda
uneori cu voluptate. Genul acela de analiză psihologică desprins parcă din
filmele americane, din care aflăm – ca să vezi minune! – că unui serial killer

i- a venitpedin
odată, senin când
vremea să măcelărească
era doar unvreo cincizeci
ţânc mucos,detătâne
persoane pentru
-su i-a că
ascuns
borcanul de dulceaţă.
— Ia s-auzim, ce anume- mi alung eu din minte, după părerea ta şi a
colegilor tăi, Freud şi Jung?
De la celălalt capăt al firului se auzi un râs sardonic.
— Însăşi ideea de căsătorie, iată ce, îl lămuri Livia.
59
 Urşii-polari începeau deja să dea târcoale banchizelor de gheaţă care i se
simţeau în voce. Ce era de făcut acum? Să se îmbufneze şi să pornească o
ceartă în urma căreia ea să -i trântească nervoasă telefonul în nas? Sau,
dimpotrivă, să mimeze supuşenia, tonul îmblânzit şi sensibilitatea
sufletească? Calităţile sale tactice îl îmboldiră să aleagă a doua variantă.
— Poate că ai dreptate, murmură cu voce pocăită.
Mişcarea se dovedi perfectă, de învingător.
—
— Hai să trecem
Ei, nu, nu aşa!peste
Hai săasta, auzi el de
discutăm, vocea mărinimoasă
ce să a Liviei.
trecem peste? replică imediat
Montalbano, intuind că acum păşea pe teren sigur.
— Acum? La telefon? Lasă, o să discutăm cu calm când ajung acolo, la
Marinella.
— De acord. Nu uita că n -am ales încă darul de nuntă.
— Hai, fii serios! făcu Livia, râzând.
— Adicătelea cum, nu-i facem niciun cadou de nuntă? o iscodi
Montalbano descumpănit.
— Dragul meu, cadoul i l-am cumpărat şi i l -am expediat deja! Ce credeai,
că las totul pe ultima sută de metri? I -am cumpărat o chestie care ştiu sigur
c-o să-i placă la nebunie lui Mimì. Doar îi cunosc gusturile.
Aha, iată deci şi puseul de gelozie, sosit punctual la întâlnire; un puseu cu
totul şi cu totul iraţional, dar mereu gata să răspundă la apel.
— Mda, ştiu că-i cunoşti bine gusturile lui Mimì.
Şi-şi duse imediat mâna la gură, vrând parcă să prindă cuvintele din urmă
şi să le tragă-ndărăt: lovitura cu tăişul spadei pornise parcă singură. Urmară
două-trei secunde de tăcere din partea Liviei, după care sosi şi
contralovitura.
— Idiotule.
Alt asalt:
— Bineînţeles că te-ai gândit la gusturile lui Mimì şi nu ale nevesti-sii,
Beatrice.
Paradă şi ripostă:
— Cu Beba m-am sfătuit la telefon.
Montalbano nu mai ştia acum pe ce teren să mute duelul. Pentru că da, în

ultima vreme,
pretexte convorbirile
de sfadă, lor telefonice
de arţag. Partea frumoasădeveniseră
era însă că mai
toatăcurând ocazii,
animozitatea
asta dintre ei izvora tocmai din profunzimea legăturii lor, rămasă parcă la fel
de intensă ca-n prima zi. În cazul acesta, care să fi fost totuşi motivul pentru
care, la telefon, ajungeau să se certe la fiecare trei -patru propoziţii? Poate că
– îşi spuse comisarul – este efectul distanţei mari dintre ei, care, încetul cu
încetul, devenea tot mai greu de suportat, şi asta pentru că, pe măsură ce
60
îmbătrânesc (eh, asta-i situaţia, ce să-i faci, trebuie să privim din când în
când adevărul în faţă şi să spunem l ucrurilor pe nume!), oamenii simt tot
mai mult nevoia să-şi petreacă timpul cu persoana dragă. Pe măsură ce-şi
construia raţionamentul (un raţionament care, de altfel, îi plăcea, pentru că
era reconfortant şi banal precum răvaşele din bomboanele Baci Perugina),
ridică puloverul de sub masă, îl îndesă într -o sacoşă din plastic, deschise
şifonierul, simţi că duhoarea de naftalină îl sufocă pe loc, se trase -ndărăt
împingând uşa lafoarte
Provizoriu, stătea loc cubine
piciorul
acolo,şiurmând
aruncăsăsacoşa deasupra,
fie readus pe şifonier.
la sol chiar înainte
de sosirea Liviei.

Deschise frigiderul, însă nu descoperi nimic special înăuntru: un borcan

cu măsline, unul cu hamsii şi câteva resturi de tumazzo, o brânză bine
maturată de prin partea locului. Îi mai veni însă inima la loc când deschise
cuptorul. Concetta îi lăsase gătită o porţie serioasă de mâncare
condimentată de cartofi – unul dintre acele feluri simple care pot fi totul sau
nimic, în funcţie de mâna care doza condimentele, armonizând gustul cepei
cu al caperelor, al măslinelor cu oţetul, ori sarea cu piperul. După primul
dumicat, îi recunoscu Concettei statutul de picciotta pricepută într-ale
bucătăriei, demn discipol al mătuşii sale, Adelina. Odată dovedită porţia
generoasă de cartofi condimentaţi, se puse pe înfulecat pâine cu brânză
tumazzo – nu pentru că i-ar fi fost încă foame, ci pur şi simplu din lăcomie.
Îşi amintea că pofticios şi lacom fusese mereu, de când era un ţânc cu caş la
gură: nu degeaba obişnuia tătâne-su să-l strige liccu cannarutu, care taman
asta însemna, pofticios şi lacom. Amintirile îl năpădeau încet-încet, târându-l
către un început de melancolie, căreia îi rezistă ferm cu ajutorul câtorva
degete de whisky sec. Se pregăti de culcare. Mai întâi, însă, se gândi să-şi
aleagă ceva de citit. Era nehotărât între ultimul roman de Tabucchi 5 şi unul
de Simenon6 – străvechi, dar pe care nu-l citise încă.
Întinse mâna spre cartea lui Tabucchi, însă exact atunci sună telefonul. Să
răspundă sau să nu răspundă – aceasta era întrebarea. Stupizenia frazei ce -i
încolţise în minte îl făcu să se ruşineze până-ntr-acolo încât se hotărî să
ridice imediat receptorul, chiar cu riscul de a se pomeni aruncat în mijlocul
unei
—pocinog
Salvo, tede dimensiuni
deranjez? Suntcosmice.
Mimì.

5Antonio Tabucchi (1943–2012), scriitor contemporan şi activist politic italian (n.tr.).

6 George Simenon (1903–1989), celebru scriitor francez de policier, creatorul seriei
Comisarul Maigret (n.tr.).
61
 — Nici vorbă.
— Te pregăteai de culcare?
— Păi, da.
— Eşti singur?
— Cu cine ai vrea să fiu?
— Îmi poţi acorda cinci minute?
— Cum să nu? Spune.
— Nu la telefon.
— În regulă, poţi veni.
În mod sigur, Mimì nu venea să discute probleme de serviciu. Atunci, ce?
Ce să-l roadă, oare? Să se fi zborşit relaţia lui cu Beatrice? Pe loc îi încolţi un
gând: în caz că la mijloc era o ciorovăială cu fătuca, avea să -i spună s-o sune
pe Livia. Doar el şi Livia se înţelegeau perfect, nu-i aşa? Cineva sună la uşă.
Cine să fi fost, oare, la o asemenea oră?
Mimì, în niciun caz, pentru că de la Vigàta la Marinella se făceau cel puţin
zece minute.
— Cine e?
— Eu sunt, Mimì.
Hait, cum făcuse? Apoi, înţelese. Se vedea treaba că Mimì fusese undeva,
prin apropiere, şi-l sunase de pe mobil. Îi deschise, iar Augello intră, galben
precum ceara, abătut, scofâlcit.
— Eşti bolnav? îl iscodi Montalbano impresionat.
— Da şi nu.
— Ce rahat înseamnă asta, da şi nu?
— Îţi explic imediat. Îmi aduci două degete de whisky fără gheaţă? făcu
Augello, aşezându-se pe un scaun, în dreptul mesei.
În timp ce-i turna în pahar, comisarul încremeni brusc. Bine, dar nu
cumva scena aceasta, aceeaşi, identică scenă, el şi Mimì o jucaseră deja?
Oare nu-şi spuseseră aceleaşi, identice cuvinte?
Augello dădu gata paharul dintr-o înghiţitură, apoi se ridică, se duse să ia
sticla, îşi mai turnă un rând şi se întoarse pe scaunul lui.
— Cu sănătatea n-aş avea de ce mă plânge, zise. Alta -i problema.
„De la o vreme, prin părţile astea, în politică, în economie, în public sau în

privat, aceeaşi
Montalbano. „Vinepoveste: mereu
unu’ şi zice: «Suntproblema -i şomeri.»
prea mulţi alta”, comentă în gând
Iar politicianul de
serviciu la televizor îi răspunde: «Vedeţi dumneavoastră, alta -i problema.»
Sau bărbatul îşi întreabă nevasta: «M-ai înşelat?» Iar ea îi răspunde: «Lasă
asta, alta-i problema.»” Cum însă între timp îşi amintise unde mai văzuse
scena la care tocmai asista, îi zise lui Mimì .
— Ţi s-a luat de măritiş, gata?
62
 Mimì se uită la el cu gura căscată.
— Cine ţi-a spus?
— Nimeni. Ochii tăi, mutra, halul în care arăţi, toate astea mi -o spun.
— Nu-i chiar aşa. Situaţia e mai complicată.
Desigur, replica asta, cu situaţia complicată, nu putea lipsi, de vreme ce,
nu-i aşa, şi problema era alta. Totuşi, acum ce avea să urmeze, rămânea
întrebarea în suspans sau trebuia să -l iscodească mai departe?
— Adevărul
place să facemeste – continuă
dragoste, Augello
îmi place cum– că ţin la Beba
gândeşte, cumdinvorbeşte
toată inima,
, cumîmi
se
îmbracă, cum găteşte…
— Dar? îl întrerupse dinadins Montalbano.
Mimì se înscrisese pe un drum lung şi obositor: lista calităţilor pentru
care un bărbat se îndrăgosteşte de o femeie poate fi infinită, ca şi numele pe
care le ia Ăl de Sus.
— Dar nu mă trage aţa să mă-nsor cu ea.
Montalbano nici nu-ndrăzni să sufle: în mod sigur venea şi urmarea.
— Sau, mai bine zis, nu că nu mă trage aţa să mă-nsor cu ea, dar…
Urmarea apăruse punctuală, numai că avea, la rândul său, o altă urmare.
— Uneori, noaptea, mă trezesc numărând orele care mă mai despart de
însurătoare.
Pauză cu frământări.
— În alte nopţi însă, îmi vine să sar în primul avion pe care -l găsesc şi s-o
tund cât mai departe, nu ştiu, în Burkina Faso…
— Da’ ce, pleacă multe avioane de aici spre Burkina Faso? făcu
Montalbano, cu o expresie angelică pe chip.
Mimì sari ca ars, roşu la faţă.
— Am plecat. N-am bătut atâta drum ca să fiu futut de unu’ ca tine.
Montalbano îl convinse să rămână, să spună ce -avea de spus. Iar Mimì
spuse, lansându-se într-un lung monolog. Adevărul era, explică el, că în
unele nopţi se simţea ca şi cum ar avea inimă de măgar, iar în altele, ca şi
cum în piept i-ar bate inimă de leu. Se simţea spart în două jumătăţi, o dată îi
era frică să-şi asume obligaţii pe care ştia că n -avea cum să le respecte, altă
dată se vedea tatăl fericit a cel puţin patru odrasle. Nu ştia cum să rezolve

trebuşoara
„Da”, lăsânduasta,
-i pesetoţi
temea să n-n-obaltă.
cu curu ia la Biata
sănătoasa
Beba,când
nu-i va
aşa,fi cum
trebuit
ar fisăfăcut
spună
ea
faţă la o lovitură ca asta? La fel ca data trecută, dădură gata tot whisky -ul
găsit prin casă. Primul care căzu a fost Augello, pus deja la grele încercări
noapte de noapte şi epuizat după trei ore de monolog: se ridică brusc şi ieşi
din cameră. Montalbano ar fi putut jura că se dusese la baie. Se înşela: Mimì
se aruncase de-a curmezişul în patul din dormitor şi sforăia dus. Comisarul
63
sudui, îl blestemă cum îi veni la gură, apoi se întinse pe canapea şi încetul cu
încetul îl învălui şi pe el somnul.
Se trezi cu durere de cap: cineva cânta la el în baie. Cine să fi fost, oare?
Deodată, îşi aminti. Se ridică greu – dormise strâmb şi-l dureau toate oasele
– şi se repezi spre baie. Mimì era sub duş, împroşca apă peste tot. Dar se
vedea treaba că nu-i pasă, părea fericit. Acu’, ce era de făcut? Să -l doboare cu
o lovitură de măciucă-n ţeastă? Ieşi pe verandă: se anunţa o zi agreabilă. Se
întoarse la faţă
ghilosit, cu bucătărie, pregăti cafeaua şi -şi turnă o ceaşcă. Mimì apăru ras şi
zâmbitoare.
— Făcuşi una şi pentru mine?
Montalbano nu răspunse nicicum, nu se ştie ce i -ar fi ieşit pe gură dac-ar
fi deschis-o. Augello îşi umplu ceaşca pe jumătate cu zahăr, iar comisarul
simţi că-l ia cu oticneală: nu, ipochimenu’ nu bea cafea ca toţi oamenii, el o
mânca pe post de marmeladă.
Odată terminată cafeaua – sau ce-o fi fost lichidul din ceaşcă – Mimì se
uită la el cu mină serioasă.
— Te rog să uiţi ce ţi-am spus azi-noapte. Sunt mai hotărât ca niciodată să
mă-nsor cu Beba. Când în când îmi flutură prin cap nişte prostii trecătoare.
— Să fie-ntr-un ceas cu cuc şi s-aveţi copii băieţi, murmură morocănos
Montalbano.
Iar când Augello se pregătea să iasă pe uşă, adăugă, de data aceasta cu
voce clară:
— Şi sincere felicitări.
Mimì se întoarse lent către celălalt, devenind brusc şovăielnic: în tonul
comisarului rezona o încărcătură apăsătoare, intenţionat aleasă.
— Felicitări pen’ ce?
— Pentru cum ai lucrat cazul Gargano. Ai făcut o trebuşoară a -ntâia.
— Ce făcuşi, te-ai uitat în hârtiile mele? îl iscodi Augello, brusc irit at.
— Fii pe pace, prefer lecturi mai instructive.
— Uite ce e, Salvo, glăsui Mimì răsucindu-se pe călcâie şi aşezându-se la
loc pe scaun, în ce limbă să ţi -o spun, zău aşa? Eu n-am făcut decât să
colaborez, şi încă într-o mică măsură, la investigaţii. Grosu-i în mâinile lui
Guarnotta. A, şi ăi de la Bologna se ocupă de treaba asta. Carevasăzică, nu te

stropşi
— Şilanumine,
şi-aueu
datnuma’ am făcut
încă seama ce sce-a-mi s -a zis să
ntâmplat cufac şi cu asta basta.
banii?
— Câtă vreme m-am ocupat eu, nu reuşeau să înţeleagă încotro s-au dus.
Ştii bine cum acţionează personajele de teapa omului nostru: rulează banii
dintr-o ţară într-alta, de la o bancă la alta, înfiinţează societăţi -fantomă, off-
shore-uri, tot felul de treburi dintr-astea care pân’ la urmă te fac să te-ntrebi
dacă banii cu pricina au existat sau nu vreodată în realitate.
64
 — Prin urmare, Gargano ar fi singurul care ştie unde -i ascunsă prada?
— Teoretic, da, ar trebui să fie singurul.
— Fii mai explicit.
— Ei bine, nu putem exclude ipoteza unui complice. Sau că s-a încrezut în
oarecine. Deşi părerea mea e că nu s -a încrezut în nimeni.
— De ce?
— Nu era genul, era prepuielnic cu colaboratorii, îi plăcea să ţină totul
sub
lucrucontrol. Singurul
– era unu’ care mai
de la agenţia deavea oareşce
aici, din autonomie
Vigàta, – oricum, nu
Giacomo Pellegrino
mare
îmi pare
că-l cheamă. Aşa mi-au spus celelalte două angajate, pe el nu l -am putut
interoga, pen’ că-i plecat în Germania şi nu s-a întors încă.
— De la cine ai aflat că-i plecat?
— Mi-a spus proprietăreasa lui.
— Sunteţi convinşi că Gargano nu şi -a luat sau n-a fost ajutat să-şi ia
tălpăşiţa de prin părţile noastre?
— Uite ce e, Salvo, n-a ieşit la iveală niciun bilet de tren, de vapor sau de
avion care să ateste plecarea lui în zilele de dinaintea dispariţiei, indiferent
care i-ar fi fost destinaţia. Poate c-o fi venit cu maşina lui – ne-am spus noi
atunci. Ştim că avea card de autostradă. Însă n-a fost folosit. Paradoxal, e
posibil ca Gargano nici să nu -şi fi urnit curu-ncoa’ de la Bologna. Nimeni nu
i-a zărit prin părţile noastre maşina, care de altminteri îţi sare -n ochi.
Se uită la ceas.
— Mai e şi altceva? N-aş vrea ca Beba să se îngrijoreze pentru că nu dă de
mine.
De data aceasta, Montalbano, brusc binedispus, sări în picioare şi-l
conduse la uşă. Şi nu pentru că Augello, prin tot ce -i spusese, ar fi făcut să-i
pară acum lucrurile mai uşoare. Nu, ci dintr -un motiv diametral opus: cu cât
o anchetă se dovedea mai dificilă, cu atât creştea mai mult în Montalbano o
stare de mulţumire, de veselie interioară, similară celei pe care o încearcă
vânătorul urmărind o pradă abilă şi vicleană.
În prag, Mimì îl iscodi:
— Îmi spui şi mie de ce făcuşi fixaţie pe Gargano?
— Nu. Sau, mai bine zis, probabil că nici eu nu ştiu prea bine. Apropo, şt ii

ce mai
— Amfacevorbit
François?
cu sora mea ieri şi mi -a zis că sunt bine cu toţii. O să vă
vedeţi la nuntă. Stai o clipă, da’ de ce ai zis „apropo”? Ce legătură are
François cu Gargano?
Ar fi fost prea lung şi greu să -i povestească de spaima trasă când îl
trecuse gândul cel rău, cum că odată cu contabilul escroc dispăruseră şi
banii băiatului. Şi că ea, spaima, fusese unul din motivele pentru care se
65
hotărâse să se ocupe pe cont propriu de toată treaba asta.
— Aşa am zis eu, „apropo”? Bleah, habar n-am de ce am zis aşa, răspunse
el luând mina perfectă de om făţarnic.

— Fazio, la loc comanda cu ce ţi -am spus ieri. Mimì mi-a explicat că s-au
făcut cercetări temeinice în dosar, aşa că n -are rost să-ţi mai iroseşti timpul.
Ca să nu mai spun că pe Gargano nici măcar câinii nu par să -l fi adulmecat
prin
—părţile noastre.’mneavoastră, dom’le, făcu Fazio.
Cum ordonaţi
Dar nici gând să se urnească din faţa biroului comisarului.
— Ce-i, aveai să-mi comunici ceva?
— Deh, am găsit o hârtie printre documentele lu’ dom’ Augello. Mărturia
unuia de zice c-ar fi văzut Alfa 166 a lu’ Gargano undeva, pe un drum de ţară,
în noaptea de 31 august spre 1 septembrie.
Montalbano sări de pe scaun.
— Şi?
— Dom’ Augello a scris pe margine „a nu se lua în consideraţie”. Şi aşa au
şi făcut.
— Dar de ce, sfinte Hristoase Dumnezeule mare?
— Pen’ că pe omu’ cu pricina îl cheamă Antonino Tommasino.
— Şi ce mă freacă pe mine grija cum îl cheamă! Important este să…
— Ba tre’ să vă frece grija dom’le. Antonino Tommasino ăsta e unu şi -
acelaşi cu ăl care, acu’ vreo doi ani, a făcut reclamaţie la Carabinieri că în
zona marină de la Puntasecca există un monstru cu trei capete. Şi tot el s-a
prezentat anul trecut la noi urlând cât îl ţinea gura că văzuse aterizând o
farfurie zburătoare. Şi-nchipuiţi-vă, dom’le, că i-a povestit toată tărăşenia lu’
alde Catarella, iar ăla rămase atât de impresionat, că se puse şi el pe răcnit
cât îl ţineau bojocii. Daţi-vă seama ce haraiman a ieşit, dom’le.

66
 Trecuse mai bine de o oră de când tot semna la teancul de practici şi
normative pe care Fazio i le trântise pe masă cu mină autoritară („Dom’le,
pe astea tre’ musai, mort-copt, să le daţi gata azi, nu vă mişcaţi de aicişa
până n-aţi terminatără!”), când uşa se dădu în lături şi Augello intră în birou
– nici vorbă să-i ceară permisiunea. Părea agitat foarte.
— Nunta se amână.
Oh, Doamne! Se vedea treaba că sindromul „du-te-ncolo, vino-ncoace,
lasă-mă şi nu-mi da pace” căpătase o formă gravă.
— Iar te răzgândişi, cornută ce eşti tu?
— Nu, numa’ că de dimineaţă or sunatăr -o pe Beba de acasă, de la Aidone:
tătâne-su a suferit un infarct. Pare totuşi să nu fie ceva grav, însă Beba nu
vrea să facă nuntă dacă nu -i de faţă şi tătâne-su, de care-i tare legată. A şi
luat-o încolo, spre Aidone, iar eu o s-o urmez după-masă. După calculele
mele, dacă totul merge cum trebuie, nunta se amână cam cu o lună. Pfui, şi
eu acu’ ce mă fac?
Întrebarea îl îngheţă pe Montalbano.
— Ce vrei să spui?
— Că nu mai rezist încă o lună în ritmul ăsta – o noapte numărând zilele
rămase până la nuntă, noaptea următoare căutând o cale de scăpare. Zău
aşa, o s-ajung la altar ori în cămaşă de forţă, ori total epuizat fizic.
— Las’ că te fac eu să-ţi iasă pe nas epuizarea. Facem aşa: te duci la

serviciul.vezi care-i rostul trebii pe-acolo, pe urmă te întorci aici şi-ţi reiei
Aidone,
Întinse mâna spre telefon.
— S-o anunţ pe Livia.
— Nu-i nevoie. Am sunat-o eu, spuse Augello ieşind şi trăgând uşa după
el.
Devenit brusc gelos, Montalbano se-nvineţi de furie. Apăi, cum venea
asta? Lu’ alde socru-tău îi stă inima-n loc, nevasta-ţi plânge şi-şi smulge perii
din cap de deznădejde, nunta se duce pe apa sâmbetei, iar tu, tu ce faci mai
întâi şi-ntâi?
practici Pui mâna pe
şi normative, telefon şi-o-lesuni
împrăştiindu pe pe Livia? Izbi apoi
pardoseală, cu năduf teanculieşi,
se ridică, de
ajunse în port şi-şi începu lunga peregrinare către far, ca să -i mai treacă din
nirbuso.

Nu ştia de ce, însă la întoarcere către comisariat se hotărî brusc să

67
schimbe ruta, trecând prin faţa agenţiei „Regele Midas”. Era deschisă.
Împinse uşor uşa de sticlă şi intră.
Sentimentul instantaneu de posomoreală dezolantă se materializă
imediat într-un nod greu în gât. În toată agenţia nu era aprins decât un
singur bec palid, care răspândea o licărire funebră, ca de priveghi.
Mariastella Cosentino stătea pe un scaun dincolo de ghişeu, nemişcată, cu
privirea aţintită drept în faţă, către nicăieri.
— noutăţi?
Ceva Bună ziua, zise Montalbano, treceam prin împrejurimi şi am zis că…
Mariastella îşi deschise larg braţele, fără să scoată însă niciun cuvânt.
— Dar Giacomo Pellegrino? A dat vreun semn de viaţă din Germania?
Mariastella făcu ochii cât cepele.
— Din Germania?
— Da, a plecat în Germania cu sarcini de serviciu de la Gargano. Ce, nu
ştiaţi?
Uluită, Mariastella părea să nu-şi mai găsească cuvintele.
— Nu, nu ştiam. Chiar mă-ntrebam ce s-a-ntâmplat cu el. M-am gândit că
nu vrea să se arate ca să evite…
— Nu, o întrerupse Montalbano. Unchiul său, care poartă exact acelaşi
nume, mi-a spus că Gargano l-a însărcinat telefonic să plece în Germania pe
data de 31 august, după-amiază.
— Cu o zi înainte să sosească ragioniere aici?
— Exact.
Mariastella rămase mută.
— Nu păreţi prea convinsă, am dreptate?
— Ca să fiu sinceră, da.
— Vă ascult.
— Păi, cum să vă spun, Giacomo era singurul dintre noi care îl ajuta pe
ragioniere la plăţi şi calculul de dobânzi. Că ragioniere l-a trimis cu sarcini
departe de Vigàta când ar fi avut mai mult ca oricând nevoie de el aici, asta,
deh, mi se pare cam straniu. Pe urmă, Giacomo…
Tăcu brusc: era limpede că regreta că-şi continuase gândul.
— Aveţi încredere, spuneţi-mi tot ce credeţi. E-n interesul lui ragioniere

Gargano,
Rostind să vorbele
ştiţi. acelea, se simţea mai josnic decât un escroc de trei
parale, dar cu toate acestea domnişoara Cosentino muşcă momeala.
— Nu cred că Giacomo se pricepea prea mult la mecanismele
macrofinanciare. În schimb, ragioniere, da, era un adevărat magician.
Ochii prinseră să-i scânteieze la gândul iscusinţei profesionale a marelui
ei amor.
68
 — Auziţi? o iscodi comisarul. Ştiţi adresa lui Giacomo Pellegrino?
— Desigur, răspunse Mariastella.
Şi i-o dădu.
— Dacă apar noutăţi, sunaţi-mă, zise Montalbano.
Întinse mâna spre ea, dar Mariastella se mulţumi să emită un „bună ziua”
volatil, sub limita pragului de audibilitate. Cine ştie, poate că era sleită de
puteri, căci părea în stare să se înfometeze până la moarte, cum fac unii câini
ce sfârşesc
repezi afară, stând de rămăsese
în stradă: strajă la mormântul stăpânilor lor. Montalbano se
brusc fără aer.

Uşa apartamentului lui Giacomo Pellegrino era dată larg în lături: pe

palier, un morman de saci cu ciment, cutii mari cu var şi vopsele de pereţi şi
alte materiale de zidărie. Intră.
— E cineva acasă?
— Ce vreţi? îl întrebă din vârful unei cutii un zidar chiar în ţinută de
zidar, cu coif de hârtie inclus.
— Eh, făcu Montalbano uşor dezorientat. Nu cumva aici stă cu casa cineva
cu numele de Pellegrino?
— Ni’ca nu ştiu eu de cine stă sau nu stă aicişa cu casa, răspunse zidarul.
Apoi îşi înălţă un braţ şi ciocăni în tavan, ca şi cum ar fi bătut la uşa cuiva.
— Coană Catarina! strigă el.
O voce feminină, parcă uşor sufocată, se auzi pogorând din înalturi.
— Cine-i?
— Daţi-vă colea-n jos, coană, că vă caută unu’.
— Viu.
Montalbano ieşi pe palier. Auzi la etajul de sus o uşă deschizându -se şi
închizându-se la loc, apoi începu un zgomot foarte ciudat, ca nişte foa le de
fierărie în plină acţiune. Şi -l explică în clipa în care o zări apărând în capul
scărilor pe coana Catarina. Cântărea pe puţin o sută patruzeci de kile şi la
fiecare pas sufla greu. În clipa în care dădu cu ochii de comisar, se opri.
— ’Mneata cine eşti?
— Un comisar de Siguranţă Publică. Montalbano mă cheamă.
— Şi ce vreţi de la mine?

Sărost
— Îi discutăm
de statceva,
mult?doamnă.
Comisarul făcu un gest evaziv cu mâna. Doamna Catarina îl privea cu un
aer meditativ.
— Mai bine urci ’mneata încoa’, stabili ea într -un târziu, declanşând
anevoioasa operaţiune de rotire în jurul propriei axe.
Comisarul preferă să execute ordinul cu întârziere, aşteptând mai întâi să
69
audă cheia rotindu-se în uşa de la etajul de sus.
— Haideţi încoa’, îl ghidă vocea femeii.
Se pomeni în sufrageria pentru musafiri. Maici ale Domnului sub clopote
din sticlă, reproduceri ale Maicii Domnului lăcrimând, sticluţe cu silueta
Maicii Domului pline cu apă sfinţită de Lourdes. Doamna îl aştepta, aşezată
deja într-un fotoliu construit în mod evident pe măsura sa. Îi făcu semn lui
Montalbano să se aşeze pe divan, lângă ea .
— Acu’euziceţi
simţărit c-aşa are saveţi
-mi ce- de zis, dom’
-o sfârşească, comisariu.
tâlhariu M-aşteptam,
dezmăţat, să ştiţi!nu
că altminterea Am -i
pot spune! La ocnă! La galeră pe câte zile -o avea, până-n ultima ziulică pe
care-o mai are de trăit!
— De cine vorbiţi, doamnă?
— Apăi, de cine vreţi să vorbesc? De bărbatu-miu, care altu’? A treia
noapte când pleacă teleleu de-acas’. Joacă întruna cărţi, îi trage cu beuturica,
se duce la tearfe, iaca aiasta face putoarea putorilor, că alta nu -i!
— Cer scuze, doamnă, dar eu nu pentru soţul dumneavoastră am venit.
— A, nu? Atuncea pen’ cine?
— Pentru Giacomo Pellegrino. I-aţi închiriat apartamentul de dedesubt,
nu-i aşa?
Faţa asemănătoare cu un glob pământesc a coanei Catarina începu parcă
să se umfle şi mai tare, până-ntr-acolo încât comisarul se temu c-o să facă
explozie. De fapt, coana afişa un zâmbet de satisfacţie.
— Mărie, Sfântă Fecioară mare, că vrednic băiet mai era! Cu educaţie,
curăţel! Mare păcat că l-om pierdutără!
— Cum adică, l-aţi pierdut?
— L-om pierdutără pen’ c-a plecat din gazdă.
— Nu mai locuieşte în apartamentul de jos?
— Nu, să trăiţi.
— Doamnă, povestiţi-mi tot şi începeţi cu începutul.
— Apăi, care-nceput? Cam pe la două’ş’cinci ale lu’ august, vine şi -mi zice
că el pleacă din gazdă, dar, pen’ că nu-mi dădu cu preaviz, îmi pune-n palmă
banii pe încă trei luni înainte. În ziua de 30, de dimineaţă, îşi luă valizele cu
lucruri, îmi zise la revedere şi plecă din gazdă. Aiasta -i tăt, şi-nceputul, şi

sfârşitul.
— V-a spus unde s-a mutat?
— D-apăi de ce să-mi spună? Ce, eram cumva măicuţa cu fiul? Sau
barbatu’ cu fimeia lui? Fratele cu sora?
— Nici măcar verişori nu eraţi? sări Montalbano, propunând o altă
variantă interesantă de înrudire între cei doi.
Numai că doamna Catarina nu prinse ironi a.
70
 — Da’ de unde? Atât mi-a zis, că pleacă o lună-n Germania, iar când se-
ntoarce, se mută la casa lui. Tii, tăt bun şi plin de cuviinţă băietu’ nostru,
Domnu’ să-l ţie sănătos şi să -i dea ajutare!
— V-a scris sau v-a sunat din Germania?
— D-apăi de ce? Suntem neamuri sau ce?
— Asta-mi pare c-am stabilit deja, zise Montalbano. De căutat, a venit
cineva să-l caute?
— Nu,
trecut dom’le,
unu’ nimenea.
să-ntrebe de el. Atâta numa’, în jurul lui 4 sau 5 a lu’ septembrie a
— Ştiţi cine era?
— Da, dom’le, un vardist. Îmi zise că signurinu Giacumu îi chemat să se
prezinte la comisariat. Numa’ că eu i-am spus că-i dus în Germania.
— Maşină avea?
— Băietu’ nostru? Nu, dom’le. De şofat, ştia să şofeze, c -avea carnet. Da’
maşină nu, n-avea, numa’ o motoretă stricată, cu motor care-i pornea din an
în Paşti.
Montalbano se ridică, mulţumi şi-şi luă rămas-bun.
— Să mă iertaţi că nu viu să vă conduc, zise coana Caterina. Mi -i greu să
mă ridic.

— Fiţi un pic atenţi la raţionamentul meu, li se adresă comisarul

barbunilor tolăniţi în farfuria din faţa sa. După spusele coanei Catarina,
Giacomo a plecat din gazdă pe 30 august, dimineaţa. După spusele unchiului,
tizul lui, Giacomo l-a informat a doua zi că după -amiază urma să ia avionul
spre Germania. Carevasăzică, întrebarea asta-i: unde a dormit Giacomo în
noaptea dintre 30 şi 31. N -ar fi avut mai multă logică să plece din gazdă pe
31 dimineaţa, după ce se trezea? Pe urmă, unde -i motoreta? Însă întrebarea
de bază alta-i: toată istoria asta cu Giacomo este sau nu importantă pentru
anchetă? Iar dacă da, de ce?
În tot acest răstimp, barbunii nu spuseră nici pâs, poate şi pentru că acum
nu mai stăteau tolăniţi în farfurie, ci zăceau în stomacul lui Montalbano.
— Dăm cu banul: să zicem că este importantă, trase el concluzia.

— Fazio,
existat verificăpedacă
o rezervare pe 31
numele luiaugust,
Giacomola Pellegrino.
zborul de Germania de ora 16, a
— Unde anume, în Germania?
— Habar n-am.
— Dom’le, băgaţi seama că-n Germania-s oraşe câtă frunză şi iarbă.
— Iar o faci pe deşteptu’?
— Nu, dom’le. De pe care aeroport să fie? Punta Raisi sau Fontanarossa?
71
 — Îmi pare că Punta Raisi. Acu’, hai, ia -ţi tălpăşiţa de-aici.
— Am înţeles, dom’le. Voiam doar să vă zic c -a sunat dom’ director
Burgio7, să vă spună să nu uitaţi de ce-aţi vorbitără.
Directorul Burgio îi telefonase în urmă cu vreo zece zile ca să -l invite la o
dezbatere între susţinătorii şi contestatarii podului peste Strâmtoare 8.
Directorul era purtătorul de cuvânt al susţinătorilor. La finalul dezbaterii
urma să fie proiectat – Dumnezeu de sus putea şti de ce! – filmul Viaţa e
frumoasă de Benigni.
pe plac amicului său, Montalbano promisesefilmul
cât şi ca să vizioneze să fiedespre
prezent, atâtauzise
care ca să -multe
i facă
păreri contradictorii.
Hotărî să tragă o fugă acasă, la Marinella, ca să se schimbe la costum, căci
nu se cădea să se prezinte în blugi. Urcă la volan, se duse acasă, dar aici avu
nefericita idee să se întindă niţel în pat – cinci minute pe ceas, jur! Dormi
trei ore în cap. Când se trezi – brusc – îşi dădu seama că, dacă se grăbea, mai
putea încă ajunge la timp pentru proiecţia filmului.
Luminile se stinseră exact în clipa când îşi făcu intrarea în sala plină ochi.
Rămase în picioare. Din când în când îi venea să râdă. Numai că lucrurile se
schimbară către final, când emoţiile i se puseră în gât ca un nod greu…
Niciodată înainte vreme nu i se-ntâmplase să-l podidească plânsul la un film.
Ieşi din sală înainte să se aprindă din nou lumina, ca nu care cumva să se
dumirească vreunu’ că avea ochii scăldaţi în lacrimi. Oare de ce păţise una ca
asta taman acum? Din cauza etăţii? Să fi fost oare un semn că îmbătrânise?
Auzise că aşa se petrec lucrurile: cu vârsta, emoţiile te prind mai uşor. Însă
nu, la mijloc nu era doar atât. Atunci, din cauza poveştii din film şi a modului
de prezentare? Da, şi de asta, însă nu, la mijloc nu era doar atât. Aşteptă
afară să iasă toată lumea, ca să -l salute pe fugă pe directorul Burgio. Simţea
nevoia să fie singur, să plece cât mai repede acasă.
Pe verandă, vântul bătea tare şi era frig. Marea mai-mai că înghiţise toată
plaja. Îşi aminti că în antreu ţinea un impermeabil gros, dintr -acelea cu
căptuşeală. Îl trase pe el, ieşi din nou pe verandă, se aşeză. Din cauza
vântului, nu reuşi să-şi aprindă ţigara. Ar fi trebuit să reintre în casă, dar mai
curând renunţa să fumeze decât să se ridice. În larg se zăreau luminiţe
îndepărtate, care când şi când dispăreau. Dacă acolo erau pescari, n -avea să

le fie deloc
afundate bine cu asemenea
în buzunarele valuri. Rămase
impermeabilului, aşa,
meditând iarnemişcat, cu trăite
şi iar la cele mâinile
în

7 Personaj secundar dintr-un roman precedent al seriei Montalbano – Câinele de teracotă (Ed.
Nemira, 2010) (n.tr.).
8 Cel mai probabil, strâmtoarea Messi na, care desparte insula Sicilia de pa rtea continentală

a Italiei (n.tr.).
72
timpul filmului. Şi dintr-odată, adevărata, unica şi inegalabila cauză a
plânsetului i se revelă limpede -limpede. Însă refuză imediat să creadă,
părându-i-se de neconceput. Încetul cu încetul şi în ciuda faptului că-l
hărţuise din toate părţile ca să -l anihileze, gândul acela, care rezista cu
dârzenie, deveni tot mai consistent. În cele din urmă, se recunoscu învins. Şi
luă o hotărâre.

Înaintecu săbrânză
cannoli plece, dulce
se văzu nevoitAlbanese.
la barul să aştepteCumpără
sosirea vreo
transportului de
trei duzini,
adăugând şi câteva kile de biscuiţi Regina, fursecuri cu migdale şi
mustazzola. Pe drum, maşina lăsa în urmă o dâră îmbietoare: Montalbano se
vedea nevoit să şofeze cu geamurile deschise, altminteri l-ar fi luat durerea
de cap de la miresmele îmbătătoare.
Ca să ajungă la Calapiano, alese traseul ocolit şi mai dificil, cel pe care îl
folosise de fiecare dată în rarele ocazii când se dusese acolo şi care îi dădea
posibilitatea să revadă acea Sicilie ce dispărea pe zi ce trece, Sicilia făcută
din pământ zgârcit cu verdeaţa şi din oameni zgârciţi la vorbă. După două
ore de călătorie, abia ieşit din Gagliano, se pomeni în spatele unei maşini
care înainta foarte lent pe asfaltul vizibil deteriorat. Un carton scris de mână
şi prins de un stâlp electric implora:
„Înaintaţi la pas de om!”
Un ins cu mutră de vieţaş (da’ ce, toţi vieţaşii trebuie musai să aibă un aşa
chip?), îmbrăcat civil şi cu un fluier în gură, trase o ţiuitură asurzitoare ca de
arbitru şi-şi înălţă braţul în direcţia maşinii din faţă, care frână brusc. După
o vreme în care nu se întâmplă nimic, comisarul hotărî să se dezmorţească şi
să-nţeleagă ce se petrecea. Coborî şi se apropie de individ.
— De la Poliţia Locală sunteţi?
— Eu? Da’ de unde! Eu mi-s Gaspare Indelicato, paznic de şcoală primară.
Daţi-vă-ntr-o parte, că vin maşinile din partea ailaltă.
— Scuze că vă-ntreb, dar azi nu-i zi de şcoală?
— Ba sigur că îi. Numa’ că şcoala -i închisă, or căzutără două tavane.
— Aşa că v-au detaşat aici, s-o faceţi pe agentul de circulaţie?
— Nimenea nu mă detaşează pe mine. Mi-s voluntariu. De n-aş fi eu pe

partea asta
nchipuiţi şi Peppi
ce bordel ar fiBrucculeri, voluntariu şi el, pe partea ailaltă, vă -
aicişa? Sau nu?
— Păi, de ce, ce s-a-ntâmplat cu drumul?
— Alunecare de teren, ca la un kilometru în partea ceea. Acu’ cinci luni. Se
trece cu maşina pe rând, câte unul.
— Acum cinci luni?
— Da, dom’le. Primăria zice că drumu’ tre’ să -l repare provincia,
73
provincia zice că de la regiune, regiunea zice că firma de stat, şi uite-aşa, în
vremea asta, voi staţi drepţi şi beliţi sparanghelu’.
— Şi, adicătelea, dumneata nu?
— Eu mi-s cu bicicleta.
După circa o jumătate de oră, Montalbano putu să -şi reia drumul. Îşi
amintea că ferma se afla la vreo patru kilometri de la ieşirea din Calapiano,
pe un drumeag tot plin de gropi, pietroaie şi praf, pe care până şi caprele îl
ocoleau. De data
dar asfaltat- covoraceasta, în schimb,
şi bine se trezi
întreţinut. pe un drum
Explicaţiile erau într
-adevăr îngust,
două: fie greşise
drumul, fie primăria din Calapiano funcţiona bine. În cele din urmă, se
dovedi valabilă cea de a doua: de după o curbă îi apăru în faţă clădirea mare,
în stil colonial, a fermei; pe coş se zărea ieşind un fir domol de fum, semn că
la bucătărie se pregăteau de-ale gurii. Se uită la ceas, era aproape ora unu.
Coborî din maşină, se încărcă cu cannoli şi fursecuri, intră în casă, în
încăperea mare care ţinea loc şi de sală de mese, şi de sufragerie, după cum
demonstra televizorul postat într-un colţ. Depuse încărcătura pe o măsuţă şi
se duse în bucătărie. Franca, sora lui Mimì, trebăluia cu spatele spre el şi nu -l
simţi intrând. Comisarul rămase o vreme s-o privească în tăcere, admirând
şi mişcările ei armonioase, dar mai cu seamă desfătându-se cu mireasma de
ragu, care pur şi simplu îi dilata căile respiratorii.
— Franca.
Femeia se întoarse, chipul i se lumină şi alergă să -l îmbrăţişeze pe
Montalbano.
— Tii, ce surpriză mare ne -ai făcut, Salvo!
Şi imediat:
— Ai aflat de nunta lui Mimì?
— Da.
— De dimineaţă m-a sunat Beba, tătâne-su se simte mai bine.
Şi nu mai spuse nimic, întorcându-se la cratiţele sale; nicio întrebare
despre motivul vizitei lui Salvo.
„Straşnică muiere”, gândi Montalbano. Apoi o iscodi:
— Ceilalţi pe unde-s?
— Ăi mari, la treabă. Giuseppe, Domenico şi François, la şcoală. Trebuie s -

ajungă şi ei.
studentul Se duce
neamţ care-să
şi-ipetrecea cu maşina.
ia Ernstvacanţele Ţi-l -mai
dându ne oaminteşti
mână de pe Ernst,
ajutor la
câmp? Ei, bine, când poate, se -ntoarce, s-a ataşat de locul ăsta.
— Trebuie să stăm de vorbă, făcu Montalbano.
Şi-i istorisi povestea cu libretul şi cu banii de la notar. Nu le pomenise
nimic niciodată despre asta, nici ei, nici lui bărbată-su Aldo, şi asta din
simplul motiv că uitase. Pe durata povestirii, Franca făcea du -te-vino între
74
bucătărie şi sala cea mare, cu Montalbano pe urmele ei. La sfârşit, tot ce a
avut de comentat a fost:
— Ai făcut ce trebuia. Mă bucur pentru François. Mă ajuţi să pun
tacâmurile?

75
 Când auzi zgomotul unei maşini ce se apropia, nu rezistă tentaţiei şi
alergă în curte.
Îl recunoscu de îndată pe François. Oh, Doamne, ce mult se schimbase! Nu
mai era picciliddro pe care-l ştia el, ci un băieţandru zvelt, brunet şi creţ, cu
ochi foarte mari, negri. În acelaşi moment îl zări şi François pe el.
— Salvo!
Şi veni în fugă către el, îmbrăţişându-l strâns. Nu ca atunci când mai întâi
alergase spre el, apoi, brusc, se răzgândise – acum între ei nu mai erau
probleme, nu mai planau umbre, se simţea doar multă afecţiune, măsurabilă
în intensitatea şi durata îmbrăţişării lor. Aşa şi intrară în casă – Montalbano
ţinându-l pe după umeri şi François încercând să-i cuprindă talia – urmaţi
de ceilalţi.
În scurt timp sosiră Aldo şi cele trei ajutoare ale sale, aşezându -se cu toţii
la masă. La un moment dat, François, care stătea în dreapta lui Montalbano,
îşi sprijini mâna stângă pe genunchiul lui Salvo. Comisarul îşi mută furculiţa
dintr-o mână în alta, căznindu-se să-şi mănânce porţia de paste alla ragû cu
stânga, în vreme ce cu dreapta acoperi palma băieţandrului. Când cele două
mâini trebuiau să se despartă câteva clipe pentru a apuca paharul cu vin sau
pentru a mărunţi carnea din farfurie, se grăbeau apoi să se prezinte la
întâlnirea lor secretă de sub masă.
— De vrei să te ripozezi, avem odaia pregătită, spuse Franca după ce
terminară
— Nu, faccuimediat
toţii de mâncat.
cale-ntoarsă, răspunse Montalbano.
Aldo şi ajutoarele sale se ridicară, îl salutară pe Montalbano şi ieşiră.
La fel făcură şi copiii, Giuseppe şi Domenico.
— Se duc la treabă până la ora cinci, preciză Franca. Pe urmă se întorc şi
se apucă de lecţii.
— Şi tu? îl iscodi Montalbano pe François.
— Eu rămân cu tine până pleci. Vreau să -ţi arăt ceva.
— Duceţi-vă, zise Franca. Apoi, adresându-i-se numai comisarului: între
timp o să aştern
François pe hârtie
îl conduse ce mi -aicasei,
în spatele
cerut.
la un tăpşan verde cu lucernă, unde
păşteau patru cai.
— Bimba! strigă François.
O iapă tânără, cu coamă bălaie, îşi înălţă capul şi veni la trap către
băieţandru. Când animalul ajunse în dreptul său, François îşi luă elan şi

76
dintr-un salt fu călare în spinarea lui. Dădu un ocol larg, apoi se întoarse.
— Îţi place? îl iscodi François cu o mină fericită. Tata mi -a făcut-o cadou.
Tata? Ah, da, se referea la Aldo, pe bună dreptate să-i spună „tată”.
Percepu o senzaţie minoră, ca un ac înţepându -l în piept; o nimica toată, la
urma urmei, dar de simţit, simţise împunsătura. Drept în inimă.
— I-am arătat şi Liviei ce priceput sunt, spuse François.
— A, da?
—sunt
cum Da, când a venit
femeile, aici, acum câteva zile. Se temea c -o să cad. Doar ştii
nu-i aşa?
— A dormit la voi?
— Da, o noapte. Dimineaţă a plecat. Ernst a condus-o la aeroport. M-am
bucurat mult s-o văd.
Montalbano nu mai zise nici pâs. Se întoarseră în tăcere către casă, în
aceeaşi ipostază ca mai devreme: comisarul cu braţul petrecut după umerii
băiatului, François încercând să-l ţină de talie, dar în realitate trăgând u-l de
pulpana hainei. În prag, François zise cu voce stinsă:
— Trebuie să-ţi spun un secret.
Montalbano se aplecă spre el.
— Când o să fiu mare, vreau să fiu poliţist, ca tine.

La întoarcere alese ruta mai scurtă: în loc de patru ore şi jumătate,

călătoria dură acum ceva mai mult de trei ore. La comisariat se pomeni luat
imediat în primire de Catarella. Părea şi mai întors pe dos decât de obicei.
— Aha, dom’le, domnicule! Domnuţu’ chestoriu zice că…
— Nu mă frecaţi la icre! Amândoi!
Catarella rămase înmărmurit. Nu găsi forţa să reacţioneze în vreun fel.
De cum intră în birou, Montalbano se dedică în totalitate operaţiunii de
căutare insistentă a unei coli de scris şi a unui plic fără antetul
comisariatului. Avu noroc, aşa că începu să -i scrie chestorului o scrisoare
fără preambuluri politicoase şi formalisme.

„Sper că aţi primit deja copia scrisorii notariale pe care v -am

trimis-o anonim. La prezenta vă ataşez toate documentele

referitoare
mă acuzaţila că
adoptarea legală a acelui
l-am sechestrat. copil despre
Dinspre mine, care aţi ajuns
consider să
închis
subiectul. Dacă ţineţi mort-copt să-l redeschideţi, vă avertizez că vă
dau în judecată pentru defăimare. Montalbano.”

— Catarella!
— Comandaţi, dom’le!
77
 — Ia o mie de lire de aici, cumpără un timbru, încleiază -l pe plicul ăsta şi
trimite-l.
— Apăi, domnicule, acilişa în biroaie avem timbruri câtă frunză şi iarbă.
— Fă cum îţi spun eu. Fazio!
— Ordonaţi, dom’le.
— Noutăţi?
— Da, dom’le, să trăiţi. Şi să ştiţi că tre’ să -i zicem mersi unui pretin de-al
meu
biletededelalaPoliţia
Puntaaeroportuară,
Raisi. Dacă ncare
-am vorbeşte
fi avutărăc oocazia
- fată de lucrează la casa de
asta a -ntâia, treceau
minimum minimorum trei luni până să primim răspuns.
Modelul italienesc de accelerare a practicilor birocratice. Din fericire,
mereu se găseşte cineva care cunoaşte pe cineva, care ştie pe altcineva
care…
— Aşa, şi?
Fazio, care ar fi vrut să-şi savureze triumful, trăgea la nesfârşit de timp,
vârând încetişor mâna în buzunar, scoţând uşurel o foaie împăturită,
despăturind-o, netezind-o şi ridicând-o în dreptul ochilor. Aşa, pentru orice
eventualitate, în caz că mai uita…
— Rezultă că Giacomo Pellegrino poseda un bilet eliberat de agenţia Icar
din Vigàta pentru zborul cu plecare la ora 16, din data de 31 august. Ş -apăi
să vă spui o trebuşoară? Nu l -a luat deloc, zborul ăsta.
— Îi sigură trebuşoara?
— Literă de Scriptură, dom’le. Ştiţi ceva? Nu-mi păreţi că vă minunaţi
foarte.
— Asta pentru că începusem deja să cred că Pellegrino n -a plecat nicăieri.
— Atunci să vedem dacă ce am să vă zic acu’ are să vă minuneze sau nu.
Pellegrino însuşi se prezentă la agenţie ca să anunţe că renunţă la bilet. Cu
două ore înainte de plecare.
— Adicătelea, la două după-masă.
— Exact. Şi-şi schimbă destinaţia.
— Apăi, de data asta chiar că m-ai făcut să mă minunez, recunoscu
Montalbano. Încotro a plecat?
— Nuu, un bob zăbavă, nu se termină aşa repede treaba asta. Ceru bilet

pentrucă…
numai Madrid. Avionul urma să plece pe 1 septembrie, la ora 10 dimineaţa,
Pe chipul lui Fazio se iţi un zâmbet triumfător. Şi, cine ştie, poate că-n
adâncul lui auzea şi acordurile marşului din Aida. Deschise gura să spună ce-
avea de zis, însă comisarul i -o luă într-un mod mişelesc înainte.
— … numai că nu l-a luat nici pe ăsta, trase concluzia Montalbano.
Vizibil iritat, Fazio mototoli hârtia şi o vârî ostentativ în buzunar.
78
 — Apăi, cu ’mneavoastră nu-i chip, îi piere omului tot cheful.
— Continuă, nu pune la suflet, îl consolă comisarul. Câte agenţii de voiaj
există la Montelusa?
— Aici, la Vigàta, mai sunt alte trei.
— Nu mă interesează cele din Vigàta.
— Mă duc dincolo să mă uit în cartea de telefoane şi vă aduc numerele.
— Nu-i nevoie. Telefonează tu la toate şi întreabă -i dacă a existat vreo
rezervare pe numele lui Giacomo Pellegrino între 28 august şi 1 septembrie.
Fazio încremenise. Apoi se scutură.
— Aiasta nu se poate face. S-a terminat programul, mă ocup mâine de
dimineaţă, cum ajung. Dom’le, şi dacă aflu că Pellegrino, omu’ nostru, mai
făcu şi altă rezervare, pentru Moscova, Londra sau mai ştiu eu unde, asta ce
vrea să-nsemne?
— Vrea să-nsemne că prietenul nostru a dorit să tulbure apele. Are în
buzunar bilet de Madrid, dar a spus în stânga şi -n dreapta că pleacă în
Germania. Mâine aflăm dacă mai are şi alte bilete în buzunar. Ia spune, ai pe
undeva numărul de acasă al domnişoarei Mariastella Cosentino?
— Mă duc să caut printre hârtiile lui dom’ Augello.
Ieşi, apoi se întoarse cu un petic de hârtie, i -l dădu lui Montalbano şi ieşi.
Comisarul formă numărul. Nu răspunse nimeni, probabil că domnişoara
Cosentino plecase la cumpărături. Puse hârtia în buzunar şi hotărî să se ducă
acasă, la Marinella.

Nu-i era prea foame, pastele alla ragû şi carnea de porc de la prânz îi
picaseră cam greu. Îşi pregăti un ou ochi şi o salată din patru andive, ulei,
oţet şi oregano. După masă, formă din nou numărul domnişoarei Cosentino,
care se vedea treaba că stătea mereu cu mâna pe receptor, căci îi răspunse
când nici nu se stabilise bine conexiunea. O voce de m uribund, o voce cu
consistenţa unei pânze de păianjen.
— Alo? Cu cine vorbesc?
— Montalbano sunt. Iertaţi deranjul, poate că vă uitaţi la televizor, iar
eu…
— N-am televizor.

Comisarul
sentim nu în
entul că reuşi pe moment
ciriveddro să -şi explice
îi răsunase vagdeunce,clopoţel
preţ de orăzleţit,
clipă, avusese
foarte
îndepărtat. Un clinchet atât de scurt şi rapid, încât acum nu mai era aşa
convins că se produsese.
— Voiam să-mi spuneţi, în caz că vă amintiţi, fireşte, dacă nu cumva
Giacomo Pellegrino a venit totuşi la serviciu pe data de 31 august.
Răspunsul se auzi imediat, fără nici cea mai mică ezitare.
79
 — Domnule comisar, nu pot uita zilele acelea, pentru că le -am rememorat
şi răsmemorat de nenumărate ori. Pe data de 31, Pellegrino a sosit la agenţie
târziu, să spunem în jur de ora unsprezece. A plecat aproape imediat,
spunând că avea întâlnire cu un client. După -amiază s-a întors, să fi fost ora
patru şi jumătate. A rămas până la închidere.
Comisarul îi mulţumi şi închise.
Calculele cădeau pe cheie, se potriveau. După ce de dimineaţă se duce să
discute cu nu
iese, însă unchiul său,a Pellegrino
pentru se întâlni se
cu prezintă
un client,la ci
agenţie.
ca să În
ia jurul prânzului
un taxi sau să
închirieze o maşină. Merge la Punta Raisi, la aeroport. Ajunge în jur de or a
două, anulează biletul pentru Berlin şi cere altul, pentru Madrid. Se urcă
înapoi în taxi sau în maşina închiriată, iar la patru şi jumătate se prezintă din
nou la agenţie. Timpii corespundeau.
Totuşi, de ce pune Giacomo la cale tot acest talmeş-balmeş? De acord, nu
vrea să-i dea cineva de urmă. Bine, dar cine? Şi, mai ales, de ce? Pentru că, în
vreme ce ragioniere Gargano avea douăzeci de miliarde de motive ca să
dispară, Pellegrino nu avea aparent nici măcar unu l.
— Ciao, amore! Ce mai faci, ai avut o zi grea astăzi?
— Livia, te superi dacă te rog să aştepţi câteva secunde în telefon?
— Bineînţeles că nu.
Îşi trase un scaun, se aşeză, îşi aprinse o ţigară şi se făcu comod.
Presimţea că acea convorbire avea să fie tare lungă.
— Sunt cam ostenit, aşa-i, însă nu pentru c-aş fi avut mult de lucru.
— Atunci, de ce?
— Pe scurt, să zicem că am şofat aproape opt ore.
— Unde ai fost?
— La Calapiano, iubire.
Se vedea treaba că Livia rămăsese brusc fără aer, pentru că Mon talbano
auzi limpede în receptor un soi de icnet. Fire generoasă, o aşteptă să -şi
revină şi-i cedă cuvântul.
— Pentru François te-ai dus?
— Da.

—E bolnav?
Nu.
— Atunci de ce te-ai dus?
— De spinno. Avui eu spinno, de aia.
— Salvo, nu începe să vorbeşti în dialect, te rog! Ştii că sunt momente
când pur şi simplu nu-l suport! Aşadar, ce ai spus?
— Că am avut chef să-l văd pe François. Spinno se traduce în italiană prin
80
dorinţă, chef. Acum, că ai înţeles sensul cuvântului, vin eu să te -ntreb: tu n-ai
avut niciodată spinno să-l vezi pe François?
— Mare ticălos eşti, Salvo.
— Uite ce propun: eu nu mai vorbesc în dialect, iar tu nu mă mai insulţi.
De acord?
— Cine ţi-a spus că l-am vizitat pe François?
— Chiar el, băiatul, în timp ce -mi demonstra cât de dibaci călăreşte. Ăi
mari ţiaţi
care l-
-au făcut jocul, nu mi -au suflat niciun cuvinţel, au respectat pactul pe
făcut. Căci mi se pare evident că i -ai rugat să nu-mi spună nimic
despre vizita ta. Iar mie mi-ai turnat-o pe aia cu o zi de vacanţă pe care voiai
s-o petreci la plajă cu o prietenă. Şi eu, ca un neghiob ce sunt, am muşcat
momeala. Lămureşte-mi o treabă, te rog: lui Mimì i- ai spus sau nu că te duci
la Calapiano?
Se aştepta la o replică violentă, o beşteleală de s-o ţină minte cât o trăi.
Când colo, Livia izbucni în plâns, cu suspine lungi, deznădăjduite, îndurerate.
— Livia, ascultă…
Legătura se curmă brusc.
Se ridică de pe scaun cu mină calmă, se duse în baie, se dezbrăcă, se spălă
şi, înainte să iasă din încăpere, se privi în oglindă. Îndelung. Apoi îşi strânse
toată saliva din gură şi scuipă cu năduf pe reflecţia sa din oglindă. Apoi
stinse lumina şi se duse să se culce. Se ridică însă imediat: sunase telefonul.
Ridică receptorul, însă cine era la celălalt capăt al firului nu scoase niciun
sunet; i se auzea doar respiraţia. Montalbano cunoştea bine respiraţia aceea.
Şi începu să vorbească. Un monolog ce dură o oră -ncheiată, fără scâncete,
fără lacrimi, dar îndurerat precum suspinele Liviei. Şi -i spuse lucruri pe care
refuzase îndârjit să şi le spună sie însuşi, cum ajunsese să rănească de teamă
să nu fie el cel rănit, cum de la o vreme sesizase că singurătatea i se
transformă din tărie în dovadă de slăbiciune sau despre amărăciunea cu
care lua act de fiecare semn al unui proces simplu, natural – îmbătrânirea.
La sfârşit, Livia îi spuse doar:
— Te iubesc.
Apoi, înainte să închidă, adăugă:
— Să ştii că n-am renunţat la zilele de concediu. Mai am puţină treabă aici

mâine, apoi sosesc la tine, la Vigàt a. Lasă totul baltă, te vreau numai pentru
mine.
Montalbano se întoarse în pat. Nici nu se vârî bine sub cearşaf că,
închizând ochii, adormi instantaneu. Iar de data asta intră pe tărâmul viselor
cu pas uşor, de băieţandru.

Cu o oră înainte de prânz, Fazio se prezentă în biroul lui Montalbano.

81
 — Dom’le, aţi aflat-o pe ultima? La agenţia Intertour din Montelusa,
Pellegrino a făcut rezervare la un zbor pentru Lisabona, cu plecare pe 31
după-masă, la trei şi jumătate. Am sunat la Punta Raisi, la aeroport. Rezultă
că, de data asta, Pellegrino s-a şi urcat în avion.
— Şi tu chiar crezi?
— Păi de ce n-ar trebui să cred?
— Pentru că probabil l-a vândut mai departe cuiva de pe lista de
aşteptare, iar el sera
cinci, Pellegrino
-a întors la serviciu aici, la Vigàta. Ăsta-i lucru sigur. La ora
la agenţia „Regele Midas”, deci nu putea fi în avionul de
Lisabona.
— D-apăi asta ce poa’ să-nsemne?
— Înseamnă că Pellegrino e un biet idiot care se crede mare expert, dar
care tot idiot rămâne. Uite ce ai de făcut: ia legătura cu toate hotelurile,
pensiunile şi proprietarii de camere de închiriat din Vigàta şi Montelusa şi
află dacă nu cumva Pellegrino şi-a petrecut pe la ei noaptea de 31 august
spre 1 septembrie.
— De-ndată.
— Şi-ncă ceva: întreabă pe la centrele de maşini de închiriat, tot din
Vigàta şi Montelusa şi referitor la aceeaşi perioadă, dacă nu cumva i -au dat
vreo maşină pe mână.
— Cum se face totuşi că până zilele trecute îl căutam pe Gargano, iar acu’
ne-am pus pe urmele lui Pellegrino? îl iscodi Fazio neîncrezător.
— Pentru că acum mi-am dat seama de un lucru: dacă-l găsim pe unul,
ştim unde să-l căutăm şi pe celălalt. Faci rămăşag?
— Nu, dom’le. Cu ’mneavoastră nu fac în veci rămăşaguri, zise Fazio,
ieşind.
Şi totuşi, dac-ar fi acceptat rămăşagul, ar fi câştigat.
Îl pocni obişnuita sa foame lupească, poate pentru că nu mai dormise atât
de bine de mult timp. După ce -şi vărsase năduful faţă de Livia, se simţea
parcă mai uşor – o persoană care-şi redescoperise propria valoare. Ba, parcă
avea chef acum să se ţină de şotii. Îl întrerupse pe Calogero, care -şi începuse
obişnuita litanie despre meniul zilei:
— Azi parc-aş vrea să mănânc un şniţel milanez.

Zău? icni
— Auzi, da’ îngrozit
tu chiarCalogero,
crezi că, sprijinindu -se de şniţel,
dacă-mi trebuie masă săvin
nusăcadă.
-l comand la
tine? Ar fi ca şi cum aş pretinde să mi se slujească Sfânta Liturghie de către
un călugăr budist. Ia spune, ce avem azi?
— Spaghete cu sos negru de sepie.
— Adă-ncoa’. Pe urmă?
— Chifteluţe din caracatiţe mici.
82
 — Dintr-astea adă-mi o duzină.

La ora şase seara, Fazio se prezentă la raport.

— Dom’le, nu rezultă să fi dormit pe undeva, în oraş. În schimb, a
închiriat o maşină de la Montelusa, pe 31 dimineaţa. A predat -o înapoi după-
masă, la patru. Funcţionara, o fătucă pricepută foarte, zicea aşa: kilometrajul
poate corespunde unui drum dus-întors la Palermo.

—
— Lucrurile se -pupă,
A, fătuca mi a maicomentă
spus că comisarul.
Pellegrino a avut pretenţii la o maşină cu
portbagaj mare.
— Păi, da, avea de dus cu el două valize.
Rămaseră o vreme în tăcere.
— Şi totuşi, pe unde-o fi dormit creştinul ăsta al nostru? se întrebă Fazio
cu voce tare.
Cuvintele sale avură un efect ciudat asupra comisarului, ca un fel de
spaimă. Montalbano se uită la el cu ochii cât cepele, apoi îşi arse o palmă
grea peste frunte.
— Ce bou cu ţâţe!
— De ce, ce-am zis, dom’le? făcu Fazio spăsit. Montalbano se ridică şi
înşfăcă din sertar un obiect pe care şi -l strecură în buzunarul vestonului.
— Hai.

83
 Montalbano accelera nebuneşte pe drumul spre Montelusa, de parcă l -ar
fi urmărit cineva. Până să vireze pe drumeagul către vila pe care Pellegrino
tocmai şi-o terminase de construit, Fazio stătuse privind fix înainte, cu faţa
împietrită, fără să scoată un cuvinţel. În faţa porţii încuiate, comisarul opri şi
coborâră amândoi. Geamurile sparte nu fuseseră încă înlocuite, însă cineva
avusese grijă să le compenseze lipsa cu folii de celofan prinse în piuneze.
Scrisurile verzi cu „BOULE!” nu fuseseră încă şterse.
— Să nu fie cineva înăuntru, mai ştii? Poate unchiu’… zise Fazio.
— Hai să fim siguri, decise comisarul. Telefonează imediat la sediu şi
obţine numărul lui Giacomo Pellegrino, ăl cu denunţul. Pe urmă îl suni să -i
spui c-ai venit încoa’ pentru o verificare la faţa locului şi -l întrebi dacă el a
pus celofanul la ferestre şi dacă are vreo veste de la nepotu -său. Dacă nu-ţi
răspunde, hotărâm atunci ce facem.
În timp ce Fazio se ocupa de telefoane, Montalbano se îndreptă către
măslinul doborât. Îşi pierduse cea mai mare parte a frunzelor, care acum
zăceau îngălbenite, împrăştiate prin ţărână. Cât de puţin îi trebuise, totuşi,
să se schimbe dintr-un copac plin de viaţă într-o bucată de lemn inert.
Comisarul făcu atunci ceva straniu sau, mai bine spus, ceva copilăresc: se
opri lângă trunchi, cam pe la jumătatea acestuia, se aplecă şi-şi apropie
urechea de el, aşa cum se procedează cu un muribund când nu se ştie dacă -i
mai bate sau nu inima. Rămase o vreme aşa. Oare ce spera, să perceapă
clipocit
era de sevă?
baronul de MDeodată, îl umflă
ünchhausen râsul.ăla
– numai Totuşi, ce făcea
îşi lipea el acolo?
urechea Doar nu
de pământ şi
spunea că aude iarba crescând. Încă nu -şi dădu seama că, de departe, Fazio
asistase la întreaga scenă, iar acum se apropia de el.
— Dom’le, am vorbit cu unchiu’. El fuse să acopere ferestrele cu celofan.
Numai că n-are chei decât de la porţi, nu şi de la casă, că nu i le -a lăsat
nepotu’. Veşti de la ăl mic din Germania n -are, da’ crede că de-acu’ tre’ să se-
ntoarcă.
Apoi examină măslinul doborât şi clătină din cap.
—
— Uită
Boul!tezise
- şi tu ce măcel! făcu Montalbano.
Fazio, folosind cu bună ştiinţă acelaşi cuvânt scris cu vopsea
pe pereţi.
— Acu’ înţelegi de ce mă lovi damblaua când văzui ce văzui?
— Nu tre’ să vă despricinaţi la mine, dom’le, zise Fazio. Acu’, ce facem?
— Mergem înăuntru, răspunse Montalbano, trăgând din buzunarul

84
vestonului obiectul misterios luat în fugă din sertarul biroului – un fel de
gentuţă conţinând un larg sortiment de şperacle şi chei false – cadou de la
un hoţ cu care se împrietenise. Fii cu ochii -n patru să nu vină careva.
Îşi făcu de lucru cu încuietoarea porţii, pe care o dovedi relativ uşor. Mai
greu se descurcă, în schimb, cu uşa de la intrarea în vilă, dar în cele din urmă
reuşi s-o descuie. Îl chemă pe Fazio.
Intrară. În faţa ochilor li se deschise o sufragerie largă, complet
nemobilată. La fel
pornea o scară dindepiatră
golaşeşise prezentau
lemn, şi bucătăria,
care ducea şi baia.
la etaj. Aici, Dindormitoare
două sufragerie
mari, tot fără mobilier. Însă în cel de -al doilea, întinsă pe pardoseală, dădură
peste o pătură groasă nou -nouţă, practic nefolosită, cu eticheta încă intactă.
De data aceasta, baia, situată chiar între cele două odăi, era amenajată. Pe
poliţa de sub oglindă, un spray cu spumă de ras şi cinci aparate de ras de
unică folosinţă. Două dintre ele, folosite.
— Giacomo a făcut lucrul cel mai logic cu putinţă. Părăsind camera
închiriată, a venit să doarmă aici, pe o pătură groasă. Totuşi, unde i-or fi
valizele? se întrebă cu voce tare Montalbano.
Căutară în pod, apoi în cămăruţa de sub scară. Ni mic. Încuiară uşa de la
intrare şi, scrupuloşi, hotărâră să dea roată vilei. Pe peretele din spate
descoperiră o portiţă de fier, cu grilaj în partea superioară, pentru circulaţia
aerului. Montalbano o deschise. Era un soi de magazie pentru unelte. În
mijloc tronau două valize mari.
Le traseră afară, locul era prea strâmt. Nu erau încuiate. Montalbano se
ocupă de una, Fazio, de cealaltă. Nu ştiau ce anume căutau, totuşi răscoliră
valizele până la fund. Şosete, chiloţi, cămăşi, batiste, un costum, un
impermeabil. Se uitară unul la altul. Fără să schimbe niciun cuvânt, îndesară
lucrurile la loc în valize. Fazio nu reuşea s -o închidă pe a lui.
— Las-o aşa, îi ordonă comisarul.
Le puseră înapoi în magazie, închiseră portiţa, apoi poarta mare.
— Dom’le, treaba nu-i oablă deloc, zise Fazio când deja se apropiau de
Vigàta. Dacă Giacomo Pellegrino ăsta chiar s-a dus pentru mai lungă vreme
în Germania, cum de n-a luat cu el batâr un chilot curat de schimb? Nu -mi
pare de crezare să-şi cumpere chiar toate de noi.

că — Alta-
n-am i treaba
găsit care nu
în valize se pupă,
niciun petic Fazio, făcu măcar,
de hârtie Montalbano. Îţi pare normal
vreo scrisoare, vreun
caiet sau agendă?
Odată intraţi în oraş, comisarul viră pe o stradă strâmtă, care ducea
altundeva decât la comisariat.
— Încotro?
— Eu îi fac o vizită fostei proprietărese a lui Giacomo; în schimb, tu te
85
urci la volan şi-mi duci maşina la comisariat. Când termin, vin pe jos, nu -i
foarte departe.

— Cine-i cu huietu’ ista? iscodi de după uşă vocea de balenă astmatică a

coanei Catarina.
— Montalbano mi-s.
Uşa se deschise. În prag se iţi un cap de monstru, plin de bucle şi
buclişoare
— Nu pot prinse pe să
pen’ ca bigudiuri
vă chemdeînăuntru,
plastic. că -s numa-n neglijău.
— Vă cer pardonanţă că vă disturb, coană Catarina. O-ntrebare numai,
atât: câte valize avea cu el Giacomo Pellegrino?
— Apăi nu vă zisei? Două.
— Şi altceva, nimic?
— Şi-nc-o valijoară. Da’ era mititică. Ţinea actele-n ea.
— Ştiţi cumva ce fel de acte?
— Adicătelea ’mneatale crezi că-s din cele de-şi vâră nasu-n trebuşoara
altuia? D’apăi, ce-s eu, o ţopârcă de fimeie? Vreo gură slobodă?
— Coană Catarina, da’ cum vă-nchipuiţi că pot şi numa’ gândi una ca asta
despre ’mneavoastră? Ziceam numa’ că se prea poate întâmpla ca, zărind
valijoara deschisă, cineva s-arunce un ochi aşa, din greşeală, fără nici cea
mai mică intenţiune…
— Apăi, asta mi se-ntâmplă şi mie o dată. Da’ numa’ şi numa’ din greşală,
da? Văzui multe scrisorici, foi de hârtie pline cu numere, agende şi câteva
drăcii dintr-acelea negre, de par plăci mici-mititele…
— Dischete de computer?
— Ei, da, dintr-alea.
— Giacomo avea computer?
— Avea, da. Îl ducea tot timpu’ cu el într-o tăgârţă anume făcută.
— Ştiţi cumva dacă avea conexiune la internet?
— Dom’ comisariu, eu nu pricep ni’ca din treburi le astea. Da-mi vine-n
minte alta acu’: odată, când îl sunai ca să -i zic de-o ţeavă spartă, găsii
telefonu’ cu ton de ocupat.
— Să-mi scuzaţi întrebarea, doamnă, totuşi de ce l -aţi sunat la telefon şi
n-aţi
— coborât purîţişipare
’Mneatale simplu un etajtoată
o nimica şi să…
să te cobori în jos un etaj, da’ la mine -i
căzneală multă.
— Iertăciune, nu mă gândii la asta.
— Sunai o dată, şi-nc-o dată, ş-apoi iar şi iar, da’ tot ocupat suna. Atunci
îmi făcui coraj, mă dădui în jos pe scări, îi bătui la uşă şi-i zisei că nu-i pus
bine telefonul în furcă. Da’ Jacumino-mi răspunse că-mi suna ocupat pentru
86
că de fapt era legat la intonetu’ ista sau cum i-o zice.
— Am înţeles. La plecare şi -a luat cu el valijoara şi computerul?
— D-apăi cum să nu şi le ia? Ce făcea, mi le lăsa mie aicilişa?
Plecă spre comisariat cuprins de umoarea cea rea. Desigur, ar fi trebuit să
fie mulţumit de cele aflate: existau totuşi documente în cazul Pellegrino şi
probabil că acesta le luase cu el, dar se temea că urma să aibă din nou de-a
face – ca în cazul denumit „excursie la Tindari” 9 – cu computere, dischete,
CD-ROM-uri şi alte blestemăţii de genul ăsta, care îi picau greu la stomac.
Noroc cu Catarella, că-i putea da o mână de ajutor.

Îi povesti lui Fazio ce-i spusese coana Catarina în cursul celor două
întrevederi avute cu ea.
— În regulă, făcu Fazio după ce medită o vreme. Să -i dăm cu
presupunerea că Pellegrino a fugit în străinătate. Prima întrebare este: de
ce? La urma urmei, el n-avea de-a face în mod direct cu escrocheria lui
Gargano. Numa’ vreun sărit de pe fix ca răposatul dom’ topograf Garzullo
putea să se ia de el. A doua întrebare este: de unde avu el atâtea parale să -şi
facă vilişoara asta arătoasă?
— De la povestea asta cu vilişoara se desprinde şi o consecinţă, zise
Montalbano.
— Care?
— Că Pellegrino vrea să rămână o vreme pitit, dar că oricum
intenţionează să se întoarcă mai devreme sau mai târziu – după ce se dă
totul uitării, probabil – şi să se bucure în tihnă de vilişoară. Altminteri, de ce
şi-ar fi construit-o, nu-i aşa? Desigur, excepţie face cazul în care a intervenit
ceva nou, neprevăzut, obligându-l să dea bir cu fugiţii, poate pe vecie,
rupându-i-se-n paişpe de vilă.
— Şi mai e o trebuşoară, îi ţinu isonul Fazio. Îmi pare cu temei ca unu’,
când pleacă în străinătăţuri, să -şi ia după el documente, acte şi chiar
computerul. Totuşi nu-mi vine-a crede că-şi ia după el şi motoreta când
pleacă în Germania, asta în caz c-a plecat vreo-dat’ într-acolo.
— Sună-l pe unchi şi vezi dacă nu cumva i-a lăsat-o lui.
Fazio ieşi, întorcându-se destul de repede.

— Nu,căn-unchiu
dom’le, a lăsat-mi
-o la el şic-nici
pare nu ştieceva:
a mirosit ni’camă
deiscodi
motoretă.
că deBăgaţi de seamă,
ce ne interesăm
atâta de nepotu-său. Îmi păru chiar îngrijat foarte, pen’ că poveste a cu
plecatul în Germania pentru afaceri ’mnealui o înghiţise pe nemestecate.

9 Vezi A. Camilleri, Excursie la Tindari, Editura Nemira, 2011 (n.tr.).

87
 — Şi uite-aşa, rămaserăm amândoi în curu’ gol, trase concluzia comisarul.
Se aşternu o linişte ca după un meci pierdut de echipa favorită.
— Şi totuşi, ceva-ceva tot se mai poate face, hotărî deodată Montalbano.
Mâine de dimineaţă faci turul băncilor din Vigàta şi cauţi să afli la care din
ele îşi ţine Pellegrino paralele. În mod sigur nu e aceeaşi cu care lucra
Gargano. Foloseşte-ţi prieteniile ca să afli câţi bani are, dacă mai depune şi
alte sume pe lângă salariu, treburi dintr -astea, ştii tu. A, o ultimă favoare fă-
mi: cum îl cheamă pe ăl de vede -n jur farfurii zburătoare şi balauri cu trei
capete?
Înainte să răspundă, Fazio afişă o expresie năucă.
— Antonino Tommasino, aşa-l cheamă. Numa’ că, dom’le, băgare mare de
seamă s-aveţi: nebun de legat e omu’ ista, ni’ca din ce zice nu poate fi luat de
bun.
— Fazio, ce face omul când cade grav bolnav, iar doctorii dau neputincioşi
din umeri? Ca să nu moară, e -n stare să dea fuga la vrăjitori, la magi şi tot
felul de şarlatani. Iar noi, dragă prietene, îmi pare că la ora asta din noapte
suntem cu ancheta în pericol pe moarte. Hai, dă -mi numărul de telefon.
Fazio ieşi, apoi se întoarse ducând o coală scrisă.
— Am aici mărturia dată de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Zice că n -are
telefon.
— Măcar o casă are sau nu?
— Da, dom’le, să trăiţi. Numa’ că -i greu de ajuns. Nu mai bine vă desenez
o hartă?

Descuind uşa, observă un plic în cutia pentru scrisori. Îl cercetă şi

recunoscu scrisul Liviei. Numai că-n plic nu era o scrisoare, ci un articol
decupat dintr-un ziar – un interviu cu un foarte vârstnic filosof din Torino.
Ros de curiozitate, se hotărî să-l citească de îndată, chiar mai înainte să
descopere ce-i lăsase de mâncare în frigider nepoa ta Adelinei. Referindu-se
la familia sa, filosoful spunea la un moment dat: „Când îmbătrâneşti,
contează mai mult afectele decât conceptele.”
Foamea îi trecu instantaneu. Carevasăzică, dacă pentru un filosof vine
clipa când cunoaşterea valorează mai puţin decât sentimentele, cât să

conteze oare
Aceasta o anchetă poliţienească
era întrebarea implicită pe pentru un zbir
care Livia la apus trimiţându
i -o adresa de carieră?
-i
tăietura din ziar. Şi, cu inima grea, se văzu nevoit să admită că exista un
singur răspuns: probabil că o anchetă valorează mai puţin decât un concept.
Peste noapte dormi rău.

La ora şase dimineaţa era deja plecat de acasă. Ziua se prezenta bine, cu
88
cer descongestionat şi limpede, fără vânt. Din când în când privea harta
desenată de Fazio, desfăşurată pe scaunul din dreapta. Tommasino
Antonino sau Antonino Tommasino, ori cum naiba l- o mai fi chemând, locuia
undeva în câmp, către Montereale, aşadar nu foarte departe de Vigàta.
Problema era să aleagă drumul corect, căci te puteai pierde uşor în
întinderea aproape deşertică, fără măcar un copac care să ţină umbră,
cicatrizată de drumeaguri, poteci şi şanţuri săpate de roţi cu lanţuri, peticită
ici şi colo
totul ca săde
nucolibe ţărăneşti într
se transforme sau-un
de câte o casă
biz, într câmpenească.
-o zăminteală Un loc
de vile ce făcea
de vacanţă,
numai că, undeva, în depărtare, deja se vedeau primele semne ale inutilităţii
unei astfel de rezistenţe: excavaţii pentru montajul ţevilor, stâlpi de
electricitate şi telefonie, schiţe ale unor viitoare şosele propriu -zise, cu benzi
largi. Se învârti vreo trei-patru ore prin deşert, revenind de fiecare dată la
punctul de plecare – se vedea treaba că harta lui Fazio era prea generală.
Resemnat că se rătăcise, se îndreptă hotărât către cea mai apropiată casă
ţărănească. Frână, coborî din maşină: poarta era deschisă.
— E cineva acasă?
— Intraţi, se auzi o voce de femeie.
Pătrunse într-o încăpere largă, bine întreţinută, cu lucrurile puse în
ordine, un fel de sufragerie ce ţinea loc şi de sală de mese, cu piese de
mobilier vechi, dar frecate până la luciu. O doamnă la vreo şaizeci de ani,
îmbrăcată în gri, cu ţinută îngrijită, sorbea dintr -o ceaşcă de cafea; pe masă,
ibricul încă fumega.
— O simplă informaţie, doamnă. Aş vrea să ştiu unde locuieşte domnul
Antonino Tommasino.
— Aici locuieşte. Eu sunt soţia.
Hm, de ce-şi închipuise el oare că Tom masino era un fel de vagabond sau,
într-o ipoteză ceva mai bună, un viddrano, un ţăran – o specie protejată,
fiind pe cale de extincţie.
— Comisarul Montalbano sunt.
— V-am recunoscut, făcu doamna, arătând cu o mişcare a capului către
televizorul din colţ. Mă duc să-l chem pe soţul. Până una -alta, serviţi o cafea,
dar să ştiţi că eu o fac tare.

— Mulţumesc.
Doamna îi turnă cafeaua, apoi ieşi; se întoarse aproape imediat.
— Soţul zice că, dacă nu vă deranjează, să mergeţi dumneavoastră la el.
Parcurseră un coridor văruit în alb, apoi femeia îi făcu semn să intre pe a
doua uşă din stânga. Se pomeni într-un adevărat birou de lucru – rasteluri
masive înţesate cu cărţi şi vechi hărţi nautice agăţate pe pereţi. Bărbatul
care se ridică dintr-un fotoliu, venindu-i în întâmpinare, era un sexagenar
89
înalt şi falnic, îmbrăcat cu un blazer elegant, cu ochelari şi părul alb. Pe chip i
se ghicea o urmă de suspiciune. Montalbano rămase încremenit: fusese sigur
că se va găsi faţă -n faţă cu un ipochimen pe jumătate dement, cu ochi
bulbucaţi şi cu o dâră de bale în colţul gurii. Nu cumva era o confuzie?
— Dumneavoastră sunteţi Antonino Tommasino? îl întrebă el.
Şi ar fi vrut să adauge, pentru o mai mare siguranţă: ăla nebun de legat de
vede monştri şi farfurii zburătoare?
—
Şi arătăIar
Da. dumneavoastră
către sunteţi comisarul Montalbano. Luaţi loc.
un fotoliu comod.
— Vă ascult, sunt la dispoziţia dumneavoastră.
Ei bine, tocmai aici era buba! Cum să înceapă discuţia fără să -l jignească
pe domnul Tommasino, care-i părea un om cât se poate de normal la cap?
— Citiţi ceva interesant?
Întrebarea de-i ieşise pe gură era într-atât de idioată, încât se ruşină. În
schimb, Tommasino zâmbi.
— Citesc aşa-numita Carte a lui Roger, scrisă de Al-Idrisi, un geograf arab.
Totuşi, dumneavoastră n-aţi venit până aici ca să mă întrebaţi ce cărţi citesc.
Aţi venit ca să aflaţi ce anume am văzut într -o noapte, cu ceva mai mult de o
lună în urmă. Probabil că acolo, la comisariat, lumea şi -a mai schimbat
părerea.
— Da, aşa e, mulţumesc, făcu Montalbano, recunoscător celuilalt că
preluase iniţiativa.
Nu numai că era normal la creier, domnul Tommassino al nostru, dar se
vedea treaba că era şi o persoană fină, cultă şi inteligentă.
— Trebuie totuşi să înţeleg mai întâi un lucru. Ce vi s -a spus despre mine.
Descumpănit, Montalbano ezita. Apoi hotărî că metoda cea mai potrivită
era să spună adevărul.
— Mi s-a spus că, uneori, vedeţi lucruri stranii, chestii inexistente.
— Sunteţi foarte amabil, domnule comisar. În cuvinte puţine, despre
mine se spune, de fapt, că-s nebun. Un nebun paşnic, un cetăţean care -şi
plăteşte impozitele, respectă legea, nu recurge la acte obscene sau violente,
nu ameninţă pe nimeni, nu -şi maltratează soţia, merge duminica la slujbă, şi -
a crescut copiii şi nepoţii – dar, cu toate acestea, tot nebun rămâne. Într-

adevăr, aţi spus

— Scuzaţi -mibine: uneoriîlmi
întrebarea, se întâmplă
întrerupse să văd chestii
Montalbano, dar inexistente.
cu ce vă ocupaţi?
— Ca profesiune, vă referiţi? Am predat geografia la liceul din Montelusa.
De ani buni sunt la pensie, îmi permiteţi să vă istorisesc o povestioară?
— Bineînţeles.
— Am un nepot, Michele, acum în vârstă de paisprezece ani. Într -o zi, cu
mai bine de zece ani în urmă, fiul meu a venit în vizită, cu soţia şi nepotul
90
meu. Desigur, continuă să mă viziteze şi-n ziua de astăzi, slavă Domnului!
Michele şi cu mine am început să ne jucăm pe afară. Deodată, Michele a
început să strige, spunând că tăpşanul fusese invadat de o mulţime de
balauri înfricoşători şi furioşi. Eu m -am prins în jocul lui şi am început să
urlu de spaimă. Atunci, copilandrul, speriat de sperietura mea, a venit să mă
liniştească: „Bunicule – mi-a spus –, stai să vezi, că balaurii ăştia nu există cu
adevărat, nu trebuie să-ţi fie frică. Jocul ăsta l-am inventat eu, aşa să ştii.”
Credeţi-mă, domnule comisar, de câţiva ani buni sunt uneori de aceeaşi
condiţie ca nepotul meu Michele. Se vede treaba că, dintr -un motiv
misterios, o anumită parte a creierului meu a rămas oarecum la stadiul
copilăriei. Atât doar că, spre deosebire de nepotul meu, eu iau drept
adevărat ceea ce văd şi continui să cred asta pentru o bună bucată de vreme.
Apoi îmi trece şi-mi dau seama că am văzut lucruri inexistente. Am fost
limpede până aici?
— Foarte limpede, zise comisarul.
— Acum, vă pot întreba ce lucruri vi s-a spus c- aş fi văzut?
—Ah. Pare-mi- se, un monstru marin cu trei capete şi o farfurie
zburătoare.
— A, numai atât? Nu vi s-a spus, de exemplu, că am mai văzut şi un stol de
peşti înaripaţi, făcuţi din tablă, care stăteau bine -mersi într-un copac? Sau
cum m-am pomenit în bucătărie cu un venusian pitic care mi -a cerut o
ţigară? Haideţi, totuşi, să ne oprim cu poveştile astea aici, ca să nu producem
confuzie, de acord?
— Cum doriţi.
— Haideţi acum să enumerăm ce s-a spus despre mine, inclusiv ceea ce
ştiaţi deja: un monstru marin cu trei capete, o farfurie zburătoare, un stol de
peşti din tablă cu aripi, un venusian pitic. Sunteţi de acord că toate acestea
sunt lucruri care nu există?
— Bineînţeles.
— În cazul acesta, dacă eu vin să vă spun: să ştiţi că acum câteva nopţi am
zărit o maşină aşa şi pe dincolo, de ce să nu mă credeţi? Te pomeneşti că
maşinile sunt chestii fanteziste, care nu există! Eu vă povestesc despre
lucruri obişnuite, cotidiene – o maşină reală, cu patru roţi, plăcuţă de

înmatriculare
care –, n-
intenţionez săam zis în niciun
călătoresc caz că am dat peste o trotinetă spaţială cu
pe Marte!
— Conduceţi-mă la locul în care aţi văzut maşina lui Gargano, zise atunci
Montalbano.
De un lucru era sigur: dăduse peste un martor preţios.

91
 Puţinul timp petrecut în casă fusese totuşi suficient ca vremea să se
schimbe. Se ridicase un vânt rebel şi rece, cu rafale aspre precum ghearele
unei bestii feroce. Dinspre mare soseau către ţărm nori graşi şi împovăraţi.
Montalbano manevra volanul în funcţie de instrucţiunile profesorului
Tommasino, cerându-i în schimb lămuriri despre seara cu pricina.
— Sunteţi sigur că era noaptea dintre 31 august şi 1 septembrie?
— Bag mâna-n foc.
— De ce sunteţi atât de sigur?
— Pentru că în clipa când am zărit maşina tocmai mă gândeam că a doua
zi, pe 1 septembrie, Gargano avea să -mi plătească dobânda. Şi m -am
minunat de coincidenţă.
— Să-mi fie cu iertare, domnule profesor, să înţeleg că şi dumneavoastră
sunteţi una din victimele lui Gargano?
— Da, am fost într-atât de nătântoc, încât să-i dau crezare. Treizeci de
milioane mi-a păpat. Însă atunci, când i-am văzut maşina, m-am minunat, da,
dar în acelaşi timp m-am şi bucurat. Mi-am zis că se dovedea om de cuvânt.
Când colo, a doua zi dimineaţa mi-au spus că nu-şi făcuse apariţia.
— Şi de ce v-aţi minunat, mă rog frumos, când i -aţi văzut maşina?
— Din mai multe motive. Mai întâi, datorită locului în care se găsea. Şi
dumneavoastră vă veţi minuna când o s-ajungem acolo. Locul se numeşte
promontoriul Pizzillo. Pe urmă, ora. În mod sigur era trecut de miezul nopţii.

N-aţi
— V- amuitat
ceas,şi la ceas?
ziua mă orientez după soare, când se întunecă, după
mireasma nopţii: parc-aş purta cu mine în corp un fel de orologiu natural.
— Mireasma nopţii, aţi spus?
— Exact. În funcţie de oră, noaptea îşi schimbă mirosul.
Montalbano nu insistă. În schimb, spuse:
— Poate că Gargano mai era cu cineva şi avea nevoie de intimitate.
— Domnule Montalbano, locul acela este mult prea izolat ca să fii în
siguranţă. Mai ţineţi minte, acum doi ani, când o pereche a fost tâlhărită prin
părţile acelea?
poziţia lui Pe cum
şi dator urmă,
e sămsalveze
-am întrebat: cu toţi banii de care dispune, la
aparenţele, ce nevoie ar avea Gargano să
şi-o tragă pe bancheta maşinii, precum un mucos de optsprezece ani ?
— Pot să vă-ntreb – desigur, aveţi toată libertatea să nu-mi răspundeţi –
ce căutaţi la o oră atât de târzie prin părţile acelea, despre care spuneţi că
sunt aşa izolate?

92
 — Noaptea, eu umblu.
Montalbano se abţinu de la alte întrebări. După nici cinci minute
petrecute în tăcere, profesorul spuse:
— Am ajuns. Aici este promontoriul Pizzillo.
Şi coborî primul, urmat de comisar. Se aflau pe un mic tăpşan înalt, u n soi
de platou, complet deşertificat, lipsit de orice urmă de copac – doar ici şi
colo câte o tufă de sorg sau de caper. Marginea tăpşanului se afla la vreo
zece
mare.paşi de ei, dincolo de ea deschizându se, probabil, un hău care dădea în
-
Montalbano făcu câţiva paşi, însă vocea lui Tommasino îl opri.
— Atenţie, terenul e instabil. Maşina lui Gargano staţiona pe locul unde se
află acum a dumneavoastră, în aceeaşi poziţie, cu portbagajul către mare.
— Din ce direcţie veneaţi?
— Dinspre Vigàta.
— E departe.
— E doar o părere. De aici până la Vigàta, drumul pe jos durează trei
sferturi de oră, o oră cel mult. Cum spuneam, venind dintr-acolo, eram
obligat să trec prin faţa maşinii, la cinci sau şase paşi distanţă de botul
acesteia. Cu excepţia cazului în care aş fi făcut un ocol mare pe interior ca s -
o evit. Însă ce motiv aveam s -o evit? Aşa că, apropii ndu-mă, am recunoscut-
o. Lumină era suficientă, de la lună.
— Aţi avut posibilitatea să-i vedeţi numărul de înmatriculare?
— Glumiţi, nu-i aşa? Ar fi trebuit să mă apropii într -atât încât să-mi lipesc
ochii de plăcuţă, ca să pot citi ce scria pe ea.
— Bine, dar dacă n-aţi văzut numărul de înmatriculare, de unde ştiţi că…?
— Am recunoscut modelul maşinii. Era o Alfa Romeo 166. Aceeaşi maşină
cu care s-a prezentat anul trecut la mine acasă ca să -mi şterpelească
paralele.
— Dumneavoastră ce maşină aveţi?
— Eu? Eu nici carnet n-am măcar.
Ah! Vorba aia: dacă n-ai noroc şi parte, geaba te mai scoli în noapte, îşi
zise Montalbano. Care va să zică dom’ profesor Tomassino chiar asta era: un
nebun de legat, care vedea chestii inexistente, iar când totuşi vedea lucruri

reale,
pe cerlesepotrivea după
adunaseră cum i se năzărea.
ameninţători. Vântul
La ce bun era acum
să mai piardăşivremea
mai rece,
în norii
locul
acela dezolant? Se vedea însă treaba că domnul profesor intuise cumva
dezamăgirea comisarului.
— Să ştiţi, domnule comisar, că eu am o obsesie.
Oh, Doamne, alta? Montalbano deveni îngrijorat. Oare cum ar fi trebuit să
se comporte dacă pe ipochimen îl lovea chiar atunci vreun acces de ţicneală
93
şi se punea pe urlat că -l vede pe Lucifer în persoană? S -o facă pe niznaiul, ca
şi cum nimic nu s-a-ntâmplat? Să-şi pună fundul în maşină şi să dea bir cu
fugiţii?
— Obsesia mea, continuă Tomassino, e legată de automobile. Sunt abonat
la multe reviste de specialitate, atât italieneşti, cât şi străine. Aş putea
concura la orice emisiune-concurs pe această temă şi cu siguranţă aş câştiga.
— Era cineva în maşină? întrebă comisarul, resemnat cu faptul că dom’
profesor era cu
— Vedeţi totul şi cu totulvenind
dumneavoastră, imprevizibil.
dintr-acolo, cum v-am zis, am avut
suficientă vreme să observ profilul lateral al maşinii, ca să spun aşa. Ajuns
apoi în dreptul ei, aveam posibilitatea să desluşesc eventualele siluete
umane din interior. Dar nu, n- am văzut niciuna. Poate că, zărind o umbră
apropiindu-se, persoanele din maşină s- au lăsat în jos. Oricum, eu am trecut
mai departe fără să mă întorc.
— Aţi auzit ulterior zgomot de motor pornit?
— Nu. Însă mi se pare – repet, mi se pare – că portbagajul era deschis.
— Şi chiar n-aţi văzut pe nimeni în dreptul portbagajului?
— Pe nimeni.
Lui Montalbano îi veni o idee atât de simplă, încât se ruşină că n -o
avusese până atunci.
— Domnule profesor, v-aş ruga să vă îndepărtaţi vreo treizeci de paşi,
apoi să vă întoarceţi către maşina mea, pe acelaşi traseu pe care l -aţi parcurs
în noaptea cu pricina.
— Desigur, spuse Tommasino. Îmi place să umblu.
În vreme ce profesorul îi întoarse spatele, îndepărtându -se, Montalbano
deschise portbagajul şi se ghemui după maşină, în lateralul acesteia, iţindu -
şi capul doar atât cât să -l poată urmări prin geamurile portierelor din spate
pe Tommasino, care, odată parcurşi cei treizeci de paşi, se întoarse şi porni
îndărăt. În momentul acela, comisarul îşi lăsă capul în jos, ferindu -se
complet vederii celuilalt. Când, după calculele sale, profesorul ajunse în
dreptul botului maşinii, se mută, tot ghemuit, în spatele portbagajului; apoi,
când înţelese că celălalt trecuse de maşină, se deplasă tiptil către celălalt
flanc al maşinii – o precauţie inutilă, din moment ce Tommasino

recunoscuse
se ridică. că nu-şi întorsese privirea către maşina lui Gargano. Comisarul
— Domnule profesor, e suficient, mulţumesc.
Tommasino îl privi mirat.
— Unde v-aţi pitit? Am observat portbagajul deschis, însă nu v -am văzut
nici în maşină, nici în altă parte.
— Veneaţi dintr-acolo, iar Gargano, zărindu-vă umbra, a…
94
 Se întrerupse. Brusc, cerul deschisese parcă un ochi. Un mic orificiu, o
spărtură se produsese în împâslitura neagră şi uniformă a norilor, iar pe
acolo ţâşnise o rază orbitoare de soare, a cărei proiecţie circum scria
aproape în întregime locul în care se aflau cei doi. Lui Montalbano îi venea
să râdă. Păreau două personaje de o inocenţă îngerească, atinse de lumina
divină. În clipa aceea, remarcă un lucru pe care numai genul acela de lumină,
asemenea unui reflector de scenă, îl putuse pune în evidenţă. Simţi că -l

traversează un fior rece, iar bine -cunoscutul clopoţel prinse să-i răsune în
ciriveddro.
— Vă conduc înapoi, acasă, îi spuse profesorului, care se uita la el cu aer
întrebător, aşteptând continuarea explicaţiei de mai devreme.

După ce-l lăsă acasă pe profesor, ţinându-se cu greu să nu-l îmbrăţişeze,

se întoarse în cea mai mare viteză la promontoriu. Slavă Domnului, nu
apăruseră alte maşini pe-acolo, ca să-l frece la icre. Frână, coborî, se apropie
tiptil, păşind precaut şi fără să-şi ridice privirea din pământ, de marginea
tăpşanului. Raza de soare nu mai era acolo, ca să -l ajute – acea rază
semănând cu fasciculul unei lanterne electrice ce sfârtecă bezna –, însă acum
ştia ce anume căuta.
Apoi, la fel de p recaut, îşi întinse gâtul ca să privească în jos, sub
picioarele lui. Platoul era alcătuit dintr-un strat de pământ aşternut peste
marnă. Într-adevăr, de unde se afla el plonja perpendicular spre mare un
perete neted şi alb de ma rnă; jos, apa – cenuşie, aidoma cerului – trebuie să
fi avut cel puţin zece metri adâncime. Nu mai voia să piardă alt timp preţios.
Privi de jur împrejur – o dată, de două ori, de trei ori – , stabilindu-şi puncte
de referinţă stabile. Se urcă apoi în maşină şi se îndreptă spre comis ariat.
Fazio nu era acolo, în schimb, cu totul neaşteptat, dădu peste Mimì
Augello.
— Tatăl Bebei se simte mai bine. Am hotărât să amânăm nunta cu o lună.
Noutăţi?
— Da, Mimì. Şi-ncă multe.
Îi istorisi totul, iar la sfârşit, Mimì rămase cu gura căscată.

Şi acu’
— Fă ce-aide
-mi rost vrea să faci?
o barcă de cauciuc cu motor bun. Într -o oră ar trebui să
străbat drumul până la locul cu pricina, chiar dacă vremea nu -i prea bună
azi.
— Bagă bine de seamă ce faci, Salvo, să nu suferi vreun infarct. Amână.
Probabil că apa-i aproape îngheţată azi. Iar tu, iartă -mă că-ţi zic, nu mai eşti
un băieţandru.
95
 — Fă-mi rost de o barcă şi nu mă mai freca la icre.
— Măcar combinezon ai sau n -ai? Butelii de oxigen?
— Combinezon am acasă, pe undeva. Butelii n -am folosit niciodată. Cobor
în apnee.
— Salvo, tu coborai pe vremuri în apnee. Sunt ani buni de când n -ai mai
făcut-o. Iar în toţi anii ăştia ai fumat ca un turc. Habar n -ai în ce hal îţi sunt
plămânii. Prin urmare, cât timp crezi că poţi sta sub apă? Să zicem, cu
generozitate, douăzeci de secunde?
— Nu vorbi prostii.
— Spun prostii pentru că-ţi amintesc că fumezi?
— Ia mai scutiţi-mă cu fumatul ăsta al vostru! Ălui de fumează e clar că
fumu-i face rău. Însă, după mintea voastră, smogul nu contează,
electrosmogul nu contează nici el, deşeurile de uraniu fac bine la sănătate,
furnalele nu provoacă niciun fel de daune, Cernobâlul a avut drept rezultat
creşterea producţiilor agricole, peştii cu uraniu sau ce naiba or avea în ei
sunt mai hrănitori, dioxina este un fortifi ant pentru organism, boala vacii
nebune, febra aftoasă, alimentele modificate genetic şi globalizarea vă fac să
vă simţiţi ca-n sânul lui Avraam, iar singurul lucru care dăunează, ucigând
milioane şi milioane de oameni, este fumatul pasiv. Ştii care -o să fie sloganul
viitorului? Salvaţi mediul trăgând pe nas nişte cocaină!
— În regulă, în regulă, calmează -te, zise Mimì. Îţi fac rost de barcă. Însă cu
o condiţie.
— Care?
— Vin şi eu cu tine.
— Ca să faci ce?
— Nimic, dar nu-mi vine să te las singur, m -aş simţi rău.
— În cazul ăsta, de acord. Ne vedem în port la ora două – oricum trebuie
să ţin post negru. Atenţie! Nu spui nimănui unde mergem, pen’ că, dacă am
ghinion şi o zbârcesc, o să râdă şi cu curu’ de noi ăştia din comisariat.

Montalbano experimentă pe propria piele cât de greu e să-ţi tragi pe corp

costumul de scafandru la bordul unei bărci de cauciuc lovite din toate părţile
de valurile unei mări care putea fi caracterizată oricum, numai calmă nu. La

cârmă,
— AiMimì
rău depărea încordat
mare? şi la
îl iscodi îngrijorat.
un moment dat comisarul.
— Nu. Am rău de mine.
— De ce?
— Pentru că uneori îmi dau seama cât de idiot sunt urmându -te orbeşte
în fanteziile tale bolnăvicioase.
Altceva nu-şi mai ziseră. Reîncepură să-şi vorbească abia atunci când,
96
după eforturi istovitoare şi mult dans „doi paşi înainte, unul înapoi”,
ajunseră în dreptul promontoriului Pizzillo, locul pe care Montalbano îl
bătuse de dimineaţă la picior. Peretele de marnă se înălţa drept, lipsit de
orice protuberanţă sau scobitură. Mimì îl scruta negru la faţă.
— Riscăm să ne izbim de stânci, spuse.
— Păi, fii şi tu atent, îi răspunse, cu titlu de consolare, comisarul, făcând o
primă tentativă de scufundare, deocamdată doar lipindu -şi burta de
marginea
— Nu tebărcii de cauciuc
văd prea şi lăsându
entuziasmat, zise şi
- picioarele în apă.
Mimì.
Montalbano se uita la el lung, nehotărât dacă să se scufunde sau nu în
mare. Stătea cu inima-ndoită. Pe de o parte, îl măcina curiozitatea să verifice
dacă ceea ce zărise de dimineaţă sub apă era real, însă la fel de puternică era
şi dorinţa de a-i vârî pe toţi în mă-sa, lăsând totul la voia Ălui de Sus. În mod
cert, vremea nu venea să-l ajute cu nimic – cerul se întunecase până-ntr-atât,
încât lăsa să răzbată o lumină aproape nocturnă, în vreme ce vâ ntul sufla
acum a gheaţă. Până la urmă, se hotărî, fie şi pentru că -n veci şi-n pururi nu
s-ar fi făcut de batjocură în faţa lui Augello, ca să se căiască apoi câte zile -o
avea. Se desprinse de marginea bărcii.
Şi, brusc, se pomeni într-o beznă adâncă, impenetrabilă, aşa de densă că
nu pricepea nici măcar cum îi era poziţionat trupul în apă. Stătea oare la
orizontală sau pe verticală? Odată i se -ntâmplase ca, trezindu-se-n creierii
nopţii, să nu se poată orienta, deşi era în propriul pat: nu -şi dădea seama
unde se aflau obişnuitele lui puncte de reper – fereastra, uşa, tavanul… Pe
neaşteptate, se lovi cu spatele de un corp solid. Se trase înapoi. Atinse cu
mâna o masă vâscoasă. Simţi cum începea să -l învăluie. Se smuci,
eliberându-se. Atunci, începu să se zbată frenetic, încercând să facă două
lucruri deodată: să se opună sperieturii absurde care tocmai pusese
stăpânire pe el şi să înşface lanterna prinsă de curea. Într -un târziu, reuşi să
apese pe întrerupător. Îngrozit, constată că nu rezulta niciun fascicu l
luminos: lanterna nu funcţiona. Deodată, un curent puternic începu să -l
târască spre fundul mării.
„Oare de ce mă las eu purtat în asemenea cutezanţe?”, se întrebă el
întristat.

Sperietura
avântă lăsase spre
ca o rachetă acumsuprafaţă,
locul panicii. Neizbutind
unde dădu s -o cu
cap în cap stăpânească, se
Augello, care
stătea aplecat peste marginea bărcii.
— Hei, tocmai era să-mi spargi nasul! protestă Mimì, pipăindu-se.
— Apăi, mută-ţi şi tu curu’ de -aici, nu? replică celălalt, prinzându-se de
barcă.
Să se fi făcut deja noapte? Nu, nu izbutea încă să vadă nimic. Doar propria
97
gâfâială ca de muribund, atât putea auzi.
— Da’ de ce stai cu ochii închişi? îl întrebă Augello îngrijorat.
Abia în clipa aceea comisarul realiză că pe toată durata scufundării îşi
ţinuse ochii strâns închişi – un fel de refuz obstinat de a- şi accepta bravada.
Deschise ochii. Drept confirmare, apăsă pe întrerupătorul lanternei:
funcţiona perfect. Rămase aşa câteva minute, insultându -se în gând cu
năduf, apoi, când constată că bătăile inimii îşi reluaseră ritmul normal, se
scufundă
trăită maidin nou. Sefusese
devreme simţea mult mai
cauzată calm acum
de primul – în
impact cumod
apa. cert, sperietura
O reacţie cât se
poate de normală, nu-i aşa?
Ajunsese la circa cinci metri adâncime. Îndreptând fasciculul luminos al
lanternei şi mai jos de locul în care se afla, se scutură brusc, nevenindu -i să-
şi creadă ochilor. Stinse lanterna, numără lent până la trei, apoi o reaprinse.
La trei sau patru metri sub el, încastrată între peretele de marnă şi o
stâncă albicioasă, zăcea carcasa unui automobil. De emoţie, simţi cum
plămânii cedează, lăsând aerul să iasă. Se ridică în grabă la suprafaţă.
— Ei, ţi se năzări oareşice au ba? Bibani cu picăţele? Vreun brontozaur,
ceva? îl iscodi ironic Mimì, tamponându-şi nasul cu o batistă udă.
— Am avut un noroc porcesc, Mimì. Maşina-i chiar aici, dedesubt. A căzut
sau a fost împinsă de sus, una din două. Văzusem bine azi -dimineaţă: urmele
de roţi se terminau fix la marginea tăpşanului de deasupra. Acum mă
scufund la loc ca să verific o treabă, pe urmă ies şi ne întoarcem acasă.

Mimì se dovedise prevăzător. Adusese cu el o sacoşă de plastic în care

erau câteva prosoape şi o sticlă neîncepută de whisky. Înainte să -l asalteze
cu întrebările, Augello aşteptă ca superiorul său să -şi scoată combinezonul,
să se usuce şi să se îmbrace. Continuă să aştepte până când comisarul îşi
deşurubă sticla de la gură, ca să dea şi el o duşcă bună peste cap. Abia apoi
începu să-l descoasă:
— Ei bine, ce găbjişi acolo, la douăzeci de mii de leghe sub mări?
— Mimì, tu o dai pe glumă pen’ că nu vrei să recunoşti o treabă: ţi -am
tras-o, şi -ncă ţi-am tras-o cum scrie la carte. Te- ai ţinut de ancheta asta aşa,
în dorul lelii, chiar tu mi-ai recunoscut-o. Iar eu am venit şi ţi-am tras-o unde

te doare
Luă omai tare. Hai, dă
înghiţitură sticla-ncoa’.
zdravănă, pe nerăsuflate, apoi îi întinse sticla lui
Augello, care încercă să-l imite. Era însă limpede că, după vorbele lui
Montalbano, whisky-ul nu-i prea mai pria.
— Ei bine? îl iscodi din nou Mimì, de data asta cu mină pocăită.
— În maşină stă un mort. Nu ştiu să -ţi zic cine e, că-i făcut zdrenţe. La
impact s-au deschis toate portierele, aşa că se poate ca prin apropiere să mai
98
fie şi alt cadavru. Deschis era şi portbagajul. Şi ştii ce e -năuntru? Un scuter.
Asta-i tot.
— Şi acum ce facem?
— Ancheta nu ne aparţine. Prin urmare, vom informa autorităţile în
drept.

Cei doi domni care coborâră pe chei dintr-o barcă de cauciuc erau, fără
doar
„Mimì”şi Augello,
poate, comisarul Salvo Montalbano
cei doi cunoscuţi păzitori aişilegii
adjunctul său Domenico
din Vigàta. Şi totuşi,
trecătorii se opreau din drum, privindu -i înmărmuriţi. Cei doi păşeau braţ la
braţ, clătinându-se vizibil şi fredonând încetişor La donna è mobile.
Intrară în comisariat, se duseră să -şi dea cu apă pe faţă, se aranjară cât de
cât şi cerură să li se aducă două cafele. Apoi, Montalbano spuse:
— Acuma ies. Mă duc să dau telefon la Montelusa.
— Păi, de ce nu suni de aici?
— De la o cabină publică e mai sigur.

— Halo? Tomnul Guarnodda, găzezc be el acolo? rosti comisarul cu vocea

unuia chinuit de-o răceală.
— Cine? Domnul Guarnotta, ziceţi?
— Ja, ja.
— Cine întreabă?
— Generalul Jaruzelski.
— Vă fac legătura imediat, îi spuse centralistul impresionat.
— Alo? Sunt Guarnotta. Vreţi să-mi repetaţi cine-i la telefon?
— Uide ce e, domnule, azculdă bine la mine ji nu bune întrebări.
Urmă o convorbire telefonică lungă şi furtunoasă, însă, la final, domnul
Guarnotta de la chestura din Montelusa reţinu următoarea concluzie: un
polonez misterios îi oferise o informaţie foarte preţioasă.

Era trecut de ora şapte seara, însă lui Fazio nici măcar urma nu i se zărise
prin comisariat. Montalbano îl sună pe prietenul Nicolò Zito, de la
televiziunea Retelibera.

— Te hotărâşi, în sfârşit, să treci pe aici ca să-ţi iei caseta pregătită de

Annalisa?
— Care casetă?
— Aia cu materialele despre Gargano.
Uitase complet, însă se prefăcu că exact acela era motivul pentru care
sunase.
— Dacă trec pe acolo într-o juma’ de oră, te găsesc?
99
 Odată ajuns, îl găsi pe Zito aşteptându-l în prag, cu caseta în mână.
— Ia-o repede, că mă grăbesc, trebuie să pregătesc telejurnalul.
— Mulţumesc, Nicolò, dar stai o clipă să -ţi zic o treabă: din clipa asta, fii
cu ochii pe Guarnotta. Iar dacă ai cum, ţine -mă la curent.
Graba lui Nicolò se risipi ca prin farmec: îşi ciuli urechile, căci ştia foarte
bine un lucru – o vorbă aruncată ca din întâmplare de Montalbano valora
mai mult decât un discurs de trei ore.
—
— De
Da.ce, e groasă?
— Referitor la Gargano?
— Sunt sigur că da.

La ospătăria San Calogero îl lovi o aşa foame de lup, încât până şi

proprietarul, obişnuit totuşi să -l vadă mâncând bine, se uita la el
minunându-se:
— Dom’le, da’ ce făcurăţi? Rămaserăţi fără fund la sac?
Când ajunse la Marinella, era deja pradă unei fericiri adânci. Şi nu, nu ca
urmare a istoriei cu maşina, pe moment i se rupea în paişpe de anchetă, ci
pentru mândria de a se fi dovedit încă în stare de scufundări aventuroase şi
obositoare precum cea de peste zi.
„Vreau să văd şi eu câţi căţelandri cu caş la gură pot face ce-am făcut eu!”,
îşi zise.
Auzi colo, el şi bătrâneţile! Oare cum de-i putuseră trece prin cerebel
asemenea gânduri? Nu, încă nu -i sosise vremea!
Când s-o vâre în aparat, caseta video îi căzu pe pardoseală. Se aplecă s -o
ia şi… rămase înţepenit – exact în poziţia aceea, pe jumătate înclinat,
incapabil să mai facă vreun pas, anchilozat de o durere atroce de spate.
Mda, bătrâneţea găsise o cale mişelească să se răzbune.

100
 Hei, dar ce se auzea era zdrăngăneală de ceas deşteptător, nu acordurile
de vioară ale maestrului Cataldo Barbera10, cel care, apărându-i în vis,
tocmai îi spusese:
— Ia ascultaţi acest concertino!
Deschise ochii şi se uită la ceas: opt fără cinci, dimineaţa.
Nu mai ţinea minte când se trezise ultima dată atât de târziu. Ridicându-
se, luă act cu satisfacţie de faptul că durerea de spate îi trecuse.
— Alo?
—Salvo, eu sunt, Nicol ò. Am un mic material care te interesează în
buletinul de ştiri de la ora opt. Să te uiţi.
Deschise televizorul, potrivindu-l pe Retelibera. După siglă, pe ecran
apăru mutra lui Nicolò. Pe scurt, relată că se afla în locul cunoscut sub
numele de promontoriul Pizzillo, întrucât la chestura din Montelusa fusese
primită o informaţie telefonică de la un amiral polonez referitoare la o
maşină prăbuşită în mare. Domnul comisar Guarnotta avusese o
extraordinară intuiţie, bănuind că era vorba de automobilul model Alfa
Romeo 166 al numitului Emanuele Gargano. Drept care nu mai pierduse
vremea nicio secundă, ordonând o operaţiune de recuperare a maşinii.
Recuperare care însă nu putuse fi încă dusă la bun sfârşit. Aici, interveni o
schimbare de cadru. Operatorul efectuă un zoom vertiginos de la înălţime,
dezvăluind vederii priveliştea mării de dincolo de marginea tăpşanului bine
cunoscut.
Maşina, explică Zito din off screen, se afla chiar acolo, la circa zece metri
adâncime, literalmente încastrată între peretele de marnă al ţărmului şi o
stâncă uriaşă. Cameramanul lărgi atunci cadrul, iar pe ecran îşi făcură
apariţia, pe rând, un ponton uriaş cu macara, câtev a vase de pescuit,
motoscafuri şi bărci de cauciuc – cel puţin zece ambarcaţiuni la număr.
Operaţiunile urmau să continue peste zi, adăugă Zito, totuşi între timp
scafandrii reuşiseră să aducă la suprafaţă cadavrul încarcerat între resturile
maşinii. Schimbare de cadru. Pe puntea unui vas de pescuit, un corp tologit
pe jos şi silueta unui bărbat ghemuit asupra mortului. Era doctorul
Pasquano.
Vocea jurnalistului: „Scuzaţi-mă, domnule doctor, care-i părerea
dumneavoastră: a murit în urma căderii sau a fost omorât înainte?”

10 Personaj dintr-un roman precedent al seriei, Sunetul viorii, Editura Nemira, 2009 (n.tr.).
101
 Pasquano (abia-abia ridicându-şi privirea): „Ia nu mă mai frecaţi la
(bip!)…”
Mda, obişnuitul, încântătorul lui farmec.
„Acum dăm cuvântul responsabililor cu ancheta cazului”, făcu Nicolò .
Se înghesuiau în cadru cu toţii, strânşi unul într -altul ca într-o poză cu o
familie numeroasă. Chestorul Bonetti-Alderighi, prim-procurorul
Tommaseo, şeful de la Criminalistică, Arquà, responsabilul cu ancheta,
comisarul
periculos de Guarnotta. Tuspatru
aproape de surâzători
marginea tăpşanuluica cu
la petrecere,
risc ridicattuspatru plasaţi
de alunecări de
teren. Montalbano îşi alungă din minte gândul funest – şi totuşi, o eventuală
dispariţie în direct a jumătate din conducerea chesturii din Montelusa ar fi
fost un spectacol cel puţin neobişnuit, nu -i aşa?
Chestorul le mulţumi tuturor, începând cu Tatăl Ceresc şi terminând cu
portarul instituţiei, pentru implicarea demonstrată în îndeplinirea sarcinilor
etc. etc. Prim-procurorul Tommaseo anunţă că era exclus un delict de natură
sexuală – ceea ce prin urmare însemna că de toată povestea i se rupea în
paişpe, ba nici măcar acolo. De fapt, ca să respectăm adevărul, cea de -a doua
parte a declaraţiei n-o rostise, însă expresia de pe mutra lui lăsa limpede să
se înţeleagă asta. Arquà, şeful Criminalisticii, aduse la cunoştinţă tuturor că
aşa, la o primă vedere, maşina cu pricina părea să se afle sub apă de mai
mult de o lună. Cel care, dintre toţi patru, vorbi cel mai mult se dovedi a fi
comisarul Guarnotta, iar asta pentru că Zito, ca un jurnalist priceput ce era,
înţelese că marea lui transmisiune directă devenea un fiasco, drept care
preluă frâiele şi puse întrebările potrivite pentru a mai salva ce se mai putea
salva.
„Domnule Guarnotta, cadavrul descoperit în maşină a fost identificat
oficial?”
„Încă nu avem o identificare oficială, însă putem afirma că există o mare
probabilitate să fie vorba despre numitul Pellegrini Giacomo.”
„Doar el se afla în maşină?”
„Nu putem afirma nimic cert cu privire la acest aspect. În habitaclul
vehiculului se găsea doar cadavrul respectiv, însă nu este exclus să fi existat
şi o a doua persoană, care însă, la impactul maşinii cu apa, să fi fost aruncată

mai departe.
activ Echipele
perimetrul. ” noastre de scafandri continuă să cerceteze în mod
„Acest al doilea cadavru ar putea fi al lui Gargano?”
„Ar putea.”
„Giacomo Pellegrino era încă în viaţă atunci când maşina s-a prăbuşit în
gol sau fusese ucis înainte?” „Acest lucru ni -l va dezvălui autopsia. O clipă,
însă: nu-i obligatoriu să aveam de-a face cu o acţiune infracţională. S e poate,
102
de asemenea, să se fi întâmplat vreo nenorocire. Vedeţi dumneavoastră, aici
există un risc înalt de alunecări de…”
Nu apucă să termine ce-avea de spus. Camera manul, care tocmai lărgise
cadrul, surprinse întreaga scenă. În spatele grupului, o fâşie lungă de teren
se prăbuşi. Ca într-o scenă de balet îndelung exersată, toţi cei patru scoaseră
un strigăt îngrozit şi săriră în faţă. Ca un arc, Montalbano se ridică pe
jumătate din fotoliu – i se mai întâmpla aşa ceva uneori, mai ales când
viziona filme de aventuri de genul Indiana Jones: În căutarea arcei pierdute.
Când ajunseră cu toţii într-o zonă sigură, Zito îşi reluă întrebările:
„Aţi mai găsit şi altceva în automobil?”
„Interiorul vehiculului n-a putut fi încă verificat. Totuşi, foarte aproape de
maşină a fost localizat un scuter.”
Montalbano ciuli urechile. Însă transmisiunea directă luă sfârşit.
Ce să însemne oare precizarea aceea, „foarte aproape de maşină”? Văzuse
cu ochii lui că scuterul se afla în portbagaj – n-avea niciun dubiu în privinţa
asta. Şi atunci? Nu puteau fi decât două explicaţii: ori vreun scafandru îl
mutase din loc, eventual fără vreo intenţie deosebită, ori Guarnotta vindea
gogoşi, în bună cunoştinţă de cauză. Însă, în acest al doilea caz, care să fi fost
oare scopul? Să-şi fi făcut oare Guarnotta vreo părere, căutând acum să
potrivească toate probele în funcţie de tabloul pe care şi -l crease?
Sună telefonul. Tot Zito era.
— Ţi-a plăcut transmisiunea?
— Da, Nicolò.
— Mulţam că m-ai ajutat să i-o trag concurenţei.
— Ia spune, ai reuşit să intuieşti care-i părerea lui Guarnotta?
— Nu-i nevoie să intuiesc nimic, pentru că Guarnotta nu se fereşte, el
spune ce gândeşte, ce e-n guşă-i şi-n căpuşă. Însă numai în privat. Zice, de
exemplu, că-i prematur să facă declaraţii. Din punctul lui de vedere, Gargano
a călcat Mafia pe picior. Fie în mod direct, mai exact vârând în buzunar
paralele vreunui mafiot, fie indirect, încălcând un teritoriu pe care nu avea
voie nici s-arunce sămânţa, nici să are recolta.
— Bine, dar ce să caute atunci amărâtul acela de Pellegrino în toată
treaba asta?

tot— Pellegrino
opinia a avut ghinionul
lui Guarnotta e şi asta.să
Şi se afle
uite în itovărăşia
-aşa, lui Gargano.
-au mătrăşit Atenţie:
pe amândoi, i -au
încărcat în maşină şi i -au aruncat în mare. Pe urmă – sau poate înainte, dar
oricum n-are nicio importanţă – au aruncat în mare şi scuterul lui
Pellegrino. E chestiune de ore până când în preajma resturilor maşinii se va
găsi şi cadavrul lui Gargano, asta dacă nu cumva l -au târât curenţii
altundeva.
103
 — Şi te-a convins?
— Nu.
— De ce?
— Îmi zici şi mie ce căutau Pellegrino şi Gargano la o asemenea oră din
noapte într-un loc pustiu ca acela? Oamenii se duc acolo numa’ ca să se -
ncioteze. Şi nu-mi rezultă că Gargano şi Pellegrino ar fi fost…
— De fapt, ar cam trebui să-ţi rezulte.
Lui Nicolò îi scăpă un şuierat straniu, ca şi cum ar fi vrut să -şi tragă
cuvintele înapoi pe gură, apoi respiraţia păru că i se taie de tot.
— Ce tot spui acolo?
— Pentru informaţii suplimentare, prezentaţi-vă în jurul orei unsprezece
la comisariatul din Vigàta, făcu Montalbano, încercând să imite tonul
crainicelor de hipermarket.

Punând receptorul în furcă, îi trecu instantaneu prin minte un gând care

pur şi simplu îl obligă să se îmbrace de plecare şi să iasă din casă fără să se fi
spălat şi nebărbierit. În câteva minute pătrunse în Vigàta, calmându -se abia
când ajunse în faţa agenţiei „Regele Midas”: era încă închis. Parcă maşina şi
se puse pe aşteptat. După o vreme, zări în retrovizoare sosind vechiul Fiat
500 galben, numai bun de colecţie. Se opri la numai câţiva metri în faţa
maşinii lui Montalbano. Aranjată din cap până-n picioare, domnişoara
Mariastella Cosentino coborî şi se duse să descuie uşa agenţiei. Comisarul
mai aşteptă alte câteva minute, apoi îşi făcu şi el intrarea. Mariastella se
postase deja pe locul ei obişnuit – imobilă ca o statuie, cu mâna dreaptă pe
receptorul telefonului, în aşteptarea unui apel, a unui anumit apel, care însă
n-avea să vină niciodată. Nu, nici vorbă să se dea bătută. Televizor n -avea şi
n-ar fi fost de mirare să n-aibă nici prieteni, prin urmare era destul de
probabil să nu fi aflat încă despre descoperirea lui Pellegrino şi a maşinii lui
Gargano.
— Bună dimineaţa, domnişoară, ce mai faceţi?
— Nu prea rău, mulţumesc.
După timbrul vocii, comisarul îşi dădu seama că Mariastella habar n -avea
de ultimele noutăţi. Era momentul să -şi joace marea carte înţelept, cu

abilitate,
mai mult altminteri
decât cum era posibil
îi era felul. ca Mariastella Cosentino să se închidă în ea şi
— Aţi aflat ultimele veşti?
Alo, apăi ce treabă-i asta? Adicătelea mai întâi îţi propui să tratezi
problema înţelept şi cu abilitate, după care ieşi la interval cu o frază directă,
brutală şi banală, ca şi cum ai fi de teapa lui Catarella? Până una, alta, totuşi,
înţelese că poate continua liniştit să calce cu buldozerul peste sentimentele
104
femeii: unica dovadă că i-ar fi captat cât de cât atenţia fusese aceea că
Mariastella îşi focalizase privirea asupra comisarului, fără însă să deschidă
gura sau să-l iscodească în vreun fel.
— A fost descoperit cadavrul lui Giacomo Pellegrino.
Ptiu, Hristoase Dumnezeule mare, da’ chiar ni’ca, nicio reacţie, cât de cât
acolo?
— L-au găsit pe fundul mării, în maşina domnului Gargano.
În sfârşit,laMariastella
neînsufleţit comise
cel de parte un act care
componentă o promova
a speciei deSelamişcă,
umane. stadiulridicându
de obiect-
şi lent mâna de pe receptorul telefonului şi împreunând-o cu cealaltă, într-
un gest ca de rugăciune. Ochii îi avea acum bolboşaţi, cu un aer întrebător,
rugător chiar. Iar lui Montalbano i se făcu brusc milă, aşa că -i răspunse.
— El nu era.
Ochii domnişoarei Mariastella reveniră la normal. Independentă parcă de
restul corpului, în continuare imobil, mâna i se mişcă din nou, lent,
postându-se la loc pe receptorul telefonului. Acum, îşi putea reîncepe
aşteptarea.
În clipa aceea, Montalbano se simţi cuprins de o furie năvalnică. Îşi vârî
capul prin deschizătura ghişeului şi, cu faţa lângă faţa femeii, îi şuieră
printre dinţi:
— Ştii bine că n-o să te mai sune niciodată!
Avu brusc sentimentul că se transformase într -un şarpe diabolic, dintr-
aceia cărora le striveşti capul pe loc. Ieşi nervos din agenţie.

Abia ajuns la comisariat, îl sună pe doctorul Pasquano, la Montelusa.

— Montalbano, ce doreşti de la mine? De ce-mi freci ridichea? Nu-mi
rezultă să fi fost vreunul omorât prin părţile dumitale, făcu Pasquano, cu
delicateţea care-i adusese celebritatea.
— Carevasăzică, Pellegrino n-a fost omorât, nu-i aşa?
— D-apăi, cine ţi-a zis o asemenea prostie?
— ’Mneavoastră, dom’le, acu-acuşica. Până la proba contrară, locul în care
a fost descoperită maşina lui Gargano se află în circumscripţia mea.
— Da, numa’ că ancheta n -o faci ’mneatale, asta-i! O face căpăţâna aia

emerită de
băieţaşul Guarnotta!
nostru a muritOrişicum,
împuşcatpentru
drept încultura dumitale
faţă. Un generală,
singur glonţ. află că
Momentan,
altele nu-ţi pot spune. Şi nici nu vreau. În rest, mâine -poimâine cumpără şi
’mneatale ziarele şi-o să vezi care-s rezultatele autopsiei. Bună ziua.
Sună telefonul.
— D-apăi, eu acuşica ce-i fac, vă trec tilifonu’ aista au ba?
— Catarè, dacă nu zici cine -i la telefon, de un’ să ştiu eu dacă să-ţi
105
răspund „da” au „ba”?
— Adevărat grăirăţi dom’le, numa’ că telefonista vrea ca să rămâie
anonimă, adicătelea să nu-mi spuie cum o cheamă.
— Dă-mi-o.
— Alo, tati?
Vocea rugoasă, de Marlene, a Michelei Manganaro, piaza rea.
— Ce doriţi?
—
— Aşaam
M-
deuitat de dimineaţă
matinală sunteţi? la televizor.
— Nu, însă trebuia să mă pregătesc pentru ale mele. După -amiază plec la
Palermo pentru nişte examene. Voi rămâne o vreme acolo. Înainte de
plecare însă, vreau să vă văd şi să vă spun ceva.
— Veniţi încoace.
— Acolo nu vin nici moartă, să nu iasă cu scandal, dacă dau ochii cu cine
ştiu eu. Eu zic să mergem în păduricea aceea dragă dumneavoastră. Dacă vă
convine, ne vedem în faţa casei mele la ora douăsprezece şi jumătate.

— Eşti sută la sută sigur că-i adevărat ce-mi spui? îl iscodi Nicolò Zito,
care se prezentase la comisariat punctual, la ora unsprezece. Eu, unul, nu l-
aş fi bănuit nici în vecii vecilor. Şi când te gândeşti că i -am luat vreo trei,
patru interviuri!
— Da, am văzut caseta, spuse Montalbano. După privire şi după cum
vorbea, chiar nu părea să fie homosexual.
— Vezi? Cine ţi-a turnat parascovenia asta? Nu poate să fie vreun fonfleu,
o informaţie aruncată pe piaţă doar aşa, ca să…
— Nu, e o sursă de încredere. O femeie.
— Dar Pellegrino? Şi el era?
— Da.
— Şi crezi că era ceva între ei doi?
— Mi s-a spus că era.
Nicolò Zito rămase câteva clipe pe gânduri.
— Totuşi, tărăşenia nu schimbă situaţia în mod esenţial. Se poate să fi fost
complici în toată escrocheria asta.

— Ar
patru, fi o
căci posibilitate,
e posibil ce-itrebuşoara
ca toată drept. Însăasta
eu nu voiam
să nu decâtatât
fie chiar să de
fii cu ochiipe
simplă -n
cât crede Guarnotta. Şi încă ceva: caută să afli unde a fost găsit cu exactitate
scuterul.
— Guarnotta a spus că…
— Ştiu ce a spus Guarnotta. Am însă nevoie să ştiu dacă spusele lui
corespund cu realitatea. Pentru că, dacă scuterul a fost într -adevăr găsit la
106
mică distanţă de maşină, înseamnă că un scafandru l -a mutat din locul în
care se afla iniţial.
— Păi, unde se afla?
— În portbagaj.
— Şi tu de unde ştii?
— L-am văzut.
Nicolò se uită la el cu gura căscată.

—
— Adicătelea tu eşti
Eu n-am spus amiralul
niciodată polonez?
nici că sunt amiral, nici că sunt polonez, rosti
solemn Montalbano.

Era o piază rea, nimic de zis, dar era una frumoasă coz, chiar mai
frumoasă ca la întâlnirea precedentă, asta poate şi pentru că, între timp, îi
trecuse gripa. Urcă în maşină expunându -şi cu nonşalanţă coapsele
dezgolite. Montalbano viră pe a doua stradă la dreapta, apoi se încadră pe
drumeagul din stânga.
— Văd că v-amintiţi bine traseul. V-aţi mai întors pe aici după aceea? îl
întrebă Michela, deschizând gura abia când zăriră la orizont păduricea.
— Am o memorie bună, răspunse Montalbano. De ce aţi vrut să ne
vedem?
— Oho, da’ grăbiţi mai suntem! făcu tânăra.
Se întinse pisiceşte, cu braţele încrucişate sub cap, cu bustul împins în
faţă. Bluziţa de pe ea stătea mai-mai să se rupă.
„Cu sutienul pe ea s-ar simţi ca-n cămaşa de forţă”, îşi zise în gând
comisarul.
— Ţigară.
În timp ce-i aprindea una, o iscodi:
— Ce examene aveţi de dat?
Michela izbucni într-un hohot de râs atât de violent, încât se înecă până la
urmă cu fumul ţigării.
— Dacă-mi rămâne timp, poate c-o să dau unul.
— Dacă vă rămâne timp? De ce, ce altceva aveţi de făcut acolo?
Michela se mulţumi să se uite la el stăruitor, cu ochii ei violet licărind

amuzaţi. comisarul
Înfuriat, Mai elocvent, nu-că
simţi i aşa, decâtprind
obrajii o discuţie tête -à-têteBrusc,
să -i roşească. lungăîşi
şi detaliată.
trecu un
braţ pe după umerii fetei, o trase cu forţă spre el, înfigându -i cu fermitate
cealaltă mână între picioare.
— Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul! strigă fetişcana cu o voce devenită
instantaneu acută, aproape isterică.
Eliberându-se din strânsoarea comisarului, deschise portiera. Era cu
107
adevărat răvăşită şi enervată. Ieşi din maşină, însă întârzia să se
îndepărteze. Fără să se fi mişcat de pe locul său, Montalbano o privea lung.
Deodată, Michela zâmbi, deschise din nou portiera şi se aşeză în dreapta
comisarului.
— Sunteţi foarte viclean. Iar eu am muşcat momeala, m -aţi păcălit cu
jocul dumneavoastră actoricesc. Ar fi trebuit să vă las să continuaţi, să vă d
pe unde scoteaţi cămaşa?

mă— Aş fi zise
procedat la fel ca Oricum
data trecută, când convins
ţi -a trecut prin cap ideea să
săruţi, Montalbano. însă, eram că vei reacţiona aşa
cum ai făcut-o. Îţi place chiar atât de mult să provoci bărbaţii?
— Da. La fel cum şi dumneavoastră vă place s -o faceţi pe Sfântul Iosif cel
cast. Pace?
Toate calităţile le avea fătuca asta, zău aşa, iar de inteligenţă, ce să mai
vorbim!
— Pace, răspunse Montalbano. Chiar voiai să -mi spui ceva sau a fost doar
un pretext pentru un mod nou de distracţie?
— Jumi-juma’, spuse Michela. Dimineaţă, când am aflat că Giacomo e
mort, am fost pur şi simplu şocată. Ştiţi cum a murit?
— Un glonţ în plină figură.
Fătuca tresări, apoi două lacrimi mari cât două perle se scurseră să -i ude
bluza.
— Iartă-mă, simt nevoia să iau aer.
Şi coborî. Pe când se îndepărta, Montalbano îi remarcă umerii
scuturându-i-se de plâns. Oare a cui reacţie era mai normală, a Michelei sau
a Mariastellei? Stând strâmb şi judecând drept, ambele erau reacţii normale.
Coborî şi el din maşină, o ajunse din urmă pe fătucă şi -i întinse o batistă.
— Sărmanul de el! Se rupe ini ma-n mine de milă! zise Michela ştergându -
şi ochii.
— Eraţi prieteni apropiaţi?
— Nu. Totuşi, ne-am osârduit cot la cot vreme de doi ani în aceeaşi odaie.
Nu crezi că-i îndestul?
Continua să-l tutuiască, iar italiana sa, de obicei corectă literar, era acum
întinată cu ziceri dialectale.

— Mădeţii?
Preţ o clipă, Montalbano nu pricepu sensul întrebării, apoi îşi petrecu
braţul pe după umerii ei. Michela îşi lăsă toată greutatea pe el.
— Vrei să ne întoarcem la maşină?
— Nu. Realitatea este că povestea cu glonţul în plină figură pur şi simplu
m-a… ştii, ţinea foarte mult la faţa lui… se bărbierea de două ori pe zi…
folosea creme de faţă… Iartă-mă, ştiu că vorbesc în dodii, dar…
108
 Îşi trase nasul. Măiculiţă sfântă, da’ frumoasă mai era!
— N-am prea înţeles povestea cu scuterul, continuă după ce -şi mai reveni
respirând de câteva ori adânc.
Comisarul deveni brusc încordat, cu urechile ciulite.
— Anchetatorii spun că a fost găsit în apă, în apropierea maşinii lui
Gargano. Totuşi, de ce ai adus vorba despre asta?
— Pentru că de obicei îl puneau în portbagaj.
—
— Vorbeşte mai oclar.
Păi, cel puţin dată aşa au procedat. Gargano l -a rugat pe Giacomo să-l
însoţească la Montelusa, însă pentru că trebuia să plece mai departe şi deci
nu-l putea aduce înapoi, au luat scuterul pe sus şi l-au vârât în portbagajul
încăpător. În felul ăsta, Giacomo putea să se întoarcă acasă când avea chef.
— Poate că, din forţa izbiturii de stânci, portbagajul s-a deschis şi scuterul
a fost aruncat afară.
— Da, se poate şi asta, zise Michela. Numai că sunt şi alte lucruri pe care
nu mi le explic.
— Spune-mi-le.
— Ţi le spun pe drum. Vreau să mă duc acasă, acum.
În vreme ce se urca din nou la volan, comisarul îşi aduse aminte că exact
aceeaşi expresie rostită de Michela – „portbagaj încăpător” – mai fusese
folosită şi de altcineva.

109
 — Sunt multe lucrurile pe care nu reuşesc să mi le explic. În primul rând
– spuse Michela în vreme ce comisarul conducea cu viteză mică –, de ce s-a
găsit maşina lui Gargano aici, la noi? Sunt două explicaţii: ori Gargano i-a
lăsat-o lui Giacomo încă de data trecută când a fost aici, ori Gargano s -a
întors. Pentru ce anume, mă întreb eu. Dacă -şi propusese să dispară după
ce-şi va fi pus bănuţii la loc sigur – iar planul cu siguranţă că aşa şi-l făcuse,
de vreme ce transferul obişnuit de fonduri de la Bologna la Vigàta nu s-a mai
efectuat de data aceasta –, atunci de ce să fi venit până aici, riscând astfel
totul?
— Continuă.
— Mai mult, admiţând că Gargano şi Giacomo formau un cuplu, de ce să
se întâlnească în maşină ca doi amanţi clandestini? De ce nu la hotelul la
care trăgea Gargano sau în oricare alt loc liniştit şi sigur? Sunt sigură că în
celelalte ocazii nu s-au întâlnit în maşină. Nu-i vorbă că Gargano era zgârcit,
totuşi…
— De unde ştii că era zgârcit?
— Eh, chiar zgârcit-zgârcit nu, însă strâns la pungă da. Ştiu asta pentru că
într-o seară, când am luat masa împreună… De fapt, am ieşit la masă cu el de
două ori…
— El te-a invitat?
— Bineînţeles, era parte componentă a sistemului lui de seducere, pentru
că de plăcut,iar
Montelusa, ştiapecum
faţăsăi se
se facă plăcut.
putea Ei bine, mteama
citi limpede -a duscă
la aş
o ospătărie din
putea alege
mâncăruri scumpe, apoi s-a şi plâns de nota de plată.
— Aşa crezi, că făcea parte dintr-un plan? Nu te-a invitat oare pentru că
eşti o tânără foarte frumoasă? Cred că oricărui bărbat i-ar plăcea să se
afişeze alături de o femeie ca tine.
— Mulţumesc pentru compliment. Nu vreau să par răutăcioasă, însă
trebuie să-ţi spun că a invitat-o la masă chiar şi pe Mariastella. A doua zi,
Mariastella era complet buimăcită, n-aveai cu cine te înţelege, era toată un
zâmbet,
să-ţi maiplutind
spun unafericită
bună?de colo
-colo, lovindu-se în trecere de mese. Şi vrei
— Spune-mi.
— Mariastella i-a întors invitaţia. L-a poftit să ia cina împreună, acasă la
ea. Iar Gargano chiar s-a dus, sau cel puţin aşa am dedus eu din faptul că,
mai apoi, Mariastella nu mai vorbea, ci pur şi simplu gemea de fericire.

110
 — Are casă frumoasă?
— N-am fost niciodată la ea acasă. Are ditamai vila, imediat după ieşirea
din Vigàta, într-un loc izolat. Locuia acolo cu părinţii săi. Acum stă singură.
— Şi chiar e adevărat ce se spune, că Mariastella continuă să plătească
chiria şi factura de telefon ale agenţiei?
— Desigur.
— Dispune de mulţi bani?
— SeVoia
lucru?
vede treaba că tatăl său i-a lăsat ceva-ceva. Şi vrei să-ţi mai spun un
să ne plătească salariile restante din banii ei. „O să -mi restituie
domnul banii mai târziu”, zicea. Ba nu, greşesc. De fapt, transformându -se
într-un fel de vampă focoasă, a lăsat să-i scape: „O să-mi restituie Emanuele
banii mai târziu.” E pur şi simplu topită după individ şi nu vrea cu niciun
chip să accepte realitatea.
— Şi care ar fi realitatea?
— Aceea că, în cel mai bun caz, Gargano îşi face de cap prin vreo insulă
polineziană. Iar în cel mai rău caz, că a devenit hrană pentru peşti.
Ajunseseră. Michela îl sărută pe Montalbano pe obraz şi coborî. Apoi se
aplecă şi-i spuse prin geamul deschis al portierei:
— Am trei examene de dat la Palermo.
— Succes, zise Montalbano. Să-mi spui ce-ai făcut.

Se duse direct acasă, la Marinella. De cum intră, îşi dădu seama că Adelina
îşi reluase serviciul: lenjeria şi cămăşile îl aşteptau pe pat, gata călcate.
Deschise frigiderul şi-l găsi gol-goluţ, cu excepţia câtorva măsline negre, a
unor hamsii cu oregano în oţet şi ulei şi a unei felii generoase de caşcaval.
Sentimentul de uşoară dezamăgire i se spulberă când deschise cuptorul:
înăuntru, legendarele paste ’ncasciata. Şi-ncă o porţie pentru patru
persoane, nu glumă! Încetul cu încetul şi cu multă perseverenţă, o dădu gata
pe toată. Apoi, dat fiind că vremea de afară i-o permitea, se aşeză comod pe
verandă. Trebuia să mediteze. Însă nu mai medită deloc. Susurul valurilor
mici mângâind uşor ţărmul îi induse o stare de picoteală.
„Ah, ce bine că nu-s un crocodil, altminteri m-aş îneca în propriile
lacrimi.”

A fost ultima simţire – sau, poate, nesimţire – care-i trecu prin minte.
La patru după-amiază ajunse în biroul său de la comisariat; imediat se
prezentă şi Mimì la raport.
— Unde ai fost?
— Să-mi fac datoria. De cum am aflat vestea, m-am repezit la faţa locului
şi m-am pus la dispoziţia lui Guarnotta. În numele tău şi în conformitate cu
111
dispoziţiile chestorului. Doar zona se află sub jurisdicţia noastră, nu -i aşa?
Am procedat bine sau nu?
Când îşi punea mintea, Augello era în stare să dea lecţii tuturor.
— Ai procedat perfect.
— I-am spus că m-am prezentat singur, din proprie iniţiativă şi exclusiv
pentru activitate de suport. Dacă mi se cerea, aş fi fost în stare chiar şi să mă
duc să le cumpăr ţigări. A apreciat mult gestul.
— Corpul lui Gargano s-a găsit?
— Nu, ba chiar sunt cu toţii descurajaţi. Au discutat cu un pescar bătrân
din zonă. Zicea că, dacă nu dau de Gargano blocat pe undeva, printre stânci,
înseamnă că stârvul omului nostru este la ora asta în drum spre Tunisia, din
cauza curenţilor puternici din zonă. Drept consecinţă, la căderea serii vor
sista căutările.
În cadrul uşii se iţi Fazio. Comisarul îi făcu semn să intre şi să-şi tragă un
scaun. Fazio avea o mină serioasă, de circumstanţă. Era limpede că avea
ceva important să-i spună şi că abia-abia se abţinea.
— Carevasăzică? îl iscodi Montalbano pe Mimì.
— Carevasăzică mâine de dimineaţă este prevăzută o conferinţă de presă
a lui Guarnotta.
— Ştii şi ce are de zis?
— Bineînţeles. Altminteri, pentru ce să mai fi riscat să -mi rup gâtul până
la locul acela blestemat? Va spune că atât Gargano, cât şi Pellegrino sunt
victimele unei răzbunări a Mafiei, de care ragioniere al nostru şi-a cam bătut
joc.
— Bine, dar – o tot zic şi-o repet – cum putea binecuvântata asta de Mafie
să ştie cu o zi în avans faptul că Gargano nu avea să se ţină de cuvânt şi să -i
ia piuitul? Dacă l-ar fi mătrăşit pe 1 sau pe 2 septembrie, aş fi înţeles. Dar
aşa, nu ţi se pare cel puţin straniu să -i faci unuia de petrecanie anticipat cu o
zi?
— Bine’nţeles că-mi pare straniu. Foarte straniu, chiar. Numa’ că du-te
de-l iscodeşte asta pe-alde Guarnotta, nu pe mine.
Comisarul se întoarse către Fazio afişând un zâmbet larg.
— Ferice de ăl care-ţi vede mutrişoara!

— Aduc
Ceea muniţie, replică
ce însemna că aveaFazio
mânăpe un ton
bună, că -iînsufleţit. Muniţie
intrase carte grea.
mare. Montalbano
nu-l întrebă nimic, prefera să-l lase pe celălalt să-şi savureze pe îndelete
satisfacţia. În cele din urmă, Fazio extrase un petic de hârtie din buzunarul
vestonului, îl consultă, după care începu să vorbească.
— D-apăi să ştiţi ’mneavoastră că m -a costat mult ca să aflu ce -aveam de
aflat.
112
 — De ce, a trebuit să plăteşti ceva? îl întrebă Augello.
Fazio îi aruncă o privire agasată.
— Ziceam că m-a costat mult în materie de vorbe şi pacienţă. Băncile nu
dau informaţii despre biznisurile clienţilor, cu atât mai mult dacă biznisurile
cu pricina nu miros a bine. Chiar şi aşa, am izbutit să lămuresc un funcţionar
să vorbească. Numa’ că omu’ m-a implorat în genunchi să nu-i dau numele.
De acord?

— De
acest caz acord, încuviinţăPeMontalbano.
nu ne aparţine. Cu atât
noi pur şi simplu mai mult
ne roade cu cât ancheta
curiozitatea, în
atâta tot.
O curiozitate privată, să zicem.
— Carevasăzică – începu Fazio –, anul trecut, pe 1 octombrie, la banca
unde i se plătea lunar salariul, în contul lui Giacomo Pellegrino apare o
bonificaţie de două sute de milioane 11. O a doua, cu aceeaşi valoare, apare pe
15 ianuarie, anul curent. În sfârşit, ultim a, de trei sute de milioane, este
înregistrată pe data de 7 iulie. Cu totul, şapte sute de milioane. Alţi bani n -au
fost viraţi. Iar conturi în alte bănci nu are, nici aici, nici la Montelusa.
— Şi de la cine provin aceste bonificaţii, mă rog frumos? îl is codi
Montalbano.
— De la Emanuele Gargano.
— Băga-mi-aş, făcu Augello.
— Banca emitentă este cea la care Gargano deţine contul său personal, nu
cea folosită pentru operaţiunile agenţiei „Regele Midas”, preciză Fazio. Prin
urmare, banii trimişi lui Pellegrino n-au nimic de-a face cu biznisul agenţiei.
În mod limpede, era vorba de raporturi personale.
Fazio terminase de vorbit şi afişa acum o mutră plouată. Era dezamăgit,
pesemne, că Montalbano nu se crucise câtuşi de puţin: veştile nu păreau nici
să-l dea pe spate, nici să-l încurce prea tare. Numai că Fazio nu voia să
depună armele, aşa că-şi reluă tonul însufleţit.
— A, şi vreţi să ştiţi ce altceva am mai descoperit eu? De fiecare dată când
primea bonificaţia, Pellegrino vărsa banii chiar a doua zi către…
— … firma care-i construia vila, îl completă Montalbano.
Zice-se şi se răszice că riga Franţei, sătul să tot audă reproşurile muierii
sale, onor regina, că n-o iubeşte pen’ că nu se arăta deloc gelos, stărui pe

lângă unsă
reginei, gentilom de curte
i se arunce ca, a doua
la picioare zi-de
şi să dimineaţă,
i declare să intre
pătimaşa lui în iatacul
iubire. Câonor
teva
minute mai târziu urma să intre în iatac şi riga care, constatând situaţia,
trebuia să-i facă muierii sale o scenă de gelozie de să -i meargă fulgii. Şi uite-

11 De lire italiene (LIT); 1 euro = aproximativ 2.000 LIT (n.tr.).

113
aşa, a doua zi de dimineaţă, riga se postă la uşa reginei, aşteptă să intre
gentilomul cu care se înţelesese, numără până la o sută, apoi îşi trase spada
din teacă şi dădu uşa în lături. Şi ce credeţi că-i fu dat rigăi să vază? Muierea
şi gentilomul, goi puşcă în pat, îşi trăgeau la ciocane cu un aşa entuziasm, că
nici măcar nu-i băgară de seamă sosirea. Bietul rigă se -ntoarse şi ieşi din
iatac, îşi vârî sabia la loc în teacă şi zise: „Naiba să-i ia, mi-or stricatără toată
scena!”
În schimb,
Văzându Fazio
-şi scena făcu sări
ruinată, taman invers
-n sus de pede cumseprocedase
scaun, riga Franţei.
îmbujoră, sudui printre
dinţi şi ieşi boscorodind.
— Ce-i veni? iscodi Augello înmărmurit.
— Realitatea este că uneori mi-s cam neam prost, recunoscu Montalbano.
—Iha, mie- mi spui?! făcu Augello, victimă frecventă a toanelor
comisarului.
Fazio reveni în birou aproape imediat. Se vedea limpede că fusese să -şi
dea cu apă pe faţă.
— Îmi cer scuze.
— Nu, eu îmi cer scuze, spuse pe un ton sincer comisarul. Apoi continuă:
Carevasăzică, vila i-a fost achitată integral de Gargano. Întrebarea e una
singură: de ce?
Mimì deschise gura să răspundă, însă un gest al comisarului îl îndemnă s -
o-nchidă la loc.
— Întâi de toate, să vedem dacă-mi amintesc bine un lucru, spuse
Montalbano, adresându-i-se lui Fazio. Tu mi-ai spus că, atunci când
Pellegrino a închiriat o maşină la Montelusa, a cerut una cu portbagaj
încăpător?
— Da, răspunse Fazio.
— Iar noi am dedus atunci că voia să -şi pună acolo valizele, nu-i aşa?
— Da.
— Şi am greşit, pentru că valizele şi le lăsase la vilă.
— Atunci, ce voia să pună în portbagaj? interveni Augello.
— Scuterul. A închiriat maşina de la Montelusa, a pus scuterul înăuntru, s -
a dus la Punta Raisi pentru rezervările de bilete de av ion, s-a întors la

Montelusa,
— Nu-miapare
returnat
cevamaşina închiriată
important, remarcăşi aMimì
revenit
. la Vigàta cu scuterul.
— Ba da, de important e important. Fie şi numai pentru c -am aflat că, o
dată, şi-a pus scuterul în portbagajul maşinii lui Gargano.
— Bine, dar…
— Deocamdată hai să lăsăm deoparte povestea asta cu scuterul. Să
revenim la întrebarea: de ce i-a finanţat Gargano construcţia vilei? Ţineţi
114
cont: am aflat – şi am încredere în persoana care mi-a spus asta – că omu’
era strâns la pungă, mereu atent să nu cheltuiască bani fără rost.
Cel dintâi vorbi Augello.
— Din dragoste, de ce nu? Din câte mi-ai spus chiar tu, între ei doi nu era
o relaţie de simpli amanţi.
— Tu cum vezi lucrurile? îl iscodi Montalbano pe Fazio.
— Explicaţia domnului Augello ar putea fi corectă, însă nu ştiu de ce, pe
mine
— nu mă convinge.
Referitor la ce? Eu m aş gândi mai curând la un şantaj.
-
— Păi, se poate ca Pellegrino să -l fi ameninţat pe Gargano că dezvăluie
tuturor că aveau o relaţie… că era homosexual…
Augello izbucni în râs. Fazio se uită la el surprins.
— Bine, Fazio, câţi anişori ai tu, măi, băiatule? În ziua de azi, slavă
Domnului, nu mai freacă grija pe nimeni dacă unu’ este sau nu homosexual!
— Gargano ţinea să nu se ştie, interveni Montalbano. Şi totuşi, dacă
informaţia ar fi ieşit la iveală, nu cred c -ar fi făcut o tragedie din asta. Nu, o
ameninţare de genul ăsta nu l-ar fi adus pe Gargano în situaţia de a ceda
unui şantaj.
Fazio îşi desfăcu larg braţele, semn că renunţa să -şi mai apere ipoteza. Şi
rămase uitându-se fix la comisar. La rându -i, şi Augello îşi întoarse privirea
către el.
— Ce vă veni? îi întrebă Montalbano.
— Ne veni aşa: e rândul tău la cuvânt, zise Mimì .
— În regulă, zise comisarul. Însă trebuie să încep cu o precizare: am de
relatat un roman. În sensul că nu dispun nici măcar de o urmă de dovadă în
sprijinul celor ce urmează să spun. A, şi, la fel ca în cazul unui roman, pe
măsură ce acesta se scrie, faptele pot lua altă turnură, ajungându -se la
concluzii de neimaginat.
— De acord, zise Augello.
— Plecăm de la o realitate sigură: Gargano plănuieşte o escrocherie care,
în mod necesar, nu poate fi dusă la bun sfârşit în câteva zile, o săptămână, ci
pe parcursul unei perioade mai lungi. Şi nu doar atât: trebuie să pună pe
picioare o adevărată organizaţie, cu birouri, angajaţi şi aşa mai departe.
P rintreGiacomo
nume persoanele pe careDupă
Pellegrino. le angajează
un timp,laîntre
Vigàta
ceise
doinumără şi uno flăcăiaş
se înfiripă pe
relaţie. Un
fel de îndrăgosteală, nu de simplă tăvăleală. Persoana care mi-a relatat
povestea zice că, deşi cei doi încercau să-şi ascundă relaţia, aceasta se
subînţelegea din felul în care comportau unul cu celălalt. Azi îşi zâmbeau,
căutându-şi compania, mâine erau îmbufnaţi şi cu toane, ferindu-se să-şi
vorbească. Exact ca îndrăgostiţii, nu -i aşa, Mimì? Din câte -mi pare, te pricepi
115
ca nimeni altul la treburi dintr-astea…
— Adicătelea tu nu sau ce? i-o-ntoarse Augello.
— Interesant este – continuă Montalbano – că amândoi aveţi dreptate.
Avem de-a face cu o poveste care nu doar că s -a născut din ambiguitate, dar
care are şi o continuare la fel de ambiguă. Pellegrino e genul de creier parţial
care…
— Stop! strigă Mimì. Asta ce vrea să -nsemne?

de — Prin creier
agricultură sauparţial
comerţ,înţeleg creierul
industrie indivizilor care
ori construcţii, sealtceva
ori ce ocupă de bani.
vreţi voi,Nu
ci
de bani în sine. Genul de oameni care înţeleg şi intuiesc absolut totul despre
bani, oră de oră, minut de minut. Cunosc banii aşa cum se cunosc pe ei înşişi:
ştiu ce-au pişat banii, ce-au scos pe cur, dacă le-a priit haleala, dacă şi-au
odihnit bine ciolanele, dacă s-au sculat de dimineaţă cu faţa la cearşaf sau
nu, dacă-s în toane bune peste zi sau dacă le plouă întruna, când au chef să
puiască, adicătelea să producă alţi bani, când le vine să se atârne -n juvăţ, ba
chiar şi când au chef de-un futai fără obligaţii. Altfel spus, în cuvinte puţine,
asemenea oameni ştiu perfect când banii ating cotaţiile maxime sau sunt în
cădere liberă, cum zic la televizor ăi de se ocupă de treburile astea. Li se
spune „creiere parţiale” şi sunt, în general, magnaţi ai finanţelor, mari
bancheri, mari brokeri sau speculatori. Căpăţâna lor e funcţională doar pe
această nişă, în rest sunt neajutoraţi, moşmândăi, limitaţi, primitivi, dacă nu
ticăloşi de-a dreptul – orice, numai inocenţi nu.
— Bleah, mie îmi pare cam exagerat tabloul ăsta, zise Augello.
— A, da? Adicătelea, după tine, ăl de sfârşi spânzurat sub Podul
Dominicanilor din Londra12 nu era un creier parţial? Sau ăl’lalt, de se dădu
răpit de Mafie, se împuşcă în picior, după care se duse să bea în tihnă o cafea
otrăvită la puşcărie13? Hai, slăbeşte-mă, te rog!
Mimì nu îndrăzni să-l mai contrazică.
— Revin la Giacomo Pellegrino, spuse Montalbano. E un creier parţial
care se întâlneşte cu un creier încă şi mai parţial decât el, şi l -am numit aici
pe ragioniere Emanuele Gargano. Acesta adulmecă din zbor afinitatea

12
Referire foarte probabilă la cazul morţii lui Roberto Calvi (1920–1982), bancher
controversat, preşedinte al băncii Ambrosiano, cunoscută pentru legăturile apropiate cu
diocezele catolice italiene. După falimentarea băncii, Calvi (supranumit şi „bancherul lui
Dumnezeu”) a reuşit să fugă din Italia pe 11 iunie 1982, fiind însă găsit spânzurat, o
săptămână mai târziu, sub Blackfriars Bridge din Londra (n.tr.).
13 Referire la cazul lui Michele Sindona (1920–1986), afacerist şi bancher cu legături

strânse în lumea crimei organizate (membru, ca şi Calvi, al facţiunii masonice Propaganda

Due – scoasă în afara legii în anul 1982) (n.tr.).
116
electivă dintre ei. Îl angajează pe Giacomo şi chiar îi încredinţează sarcini
speciale, pe care evită să le dea celorlalte două funcţionare. Ulterior, relaţia
dintre Gargano şi Pellegrino suferă o transformare, cei doi descoperind că
afinitatea lor electivă nu trebuie limitată strict la bani, ci poate fi extinsă şi la
sfera afectivă. Am spus mai devreme că aceşti oameni sunt orice, numai
inocenţi nu, dar există niveluri diferite de inocenţă. Să zicem că Giacomo
este cu o idee mai viclean decât ragioniere, însă această uşoară diferenţă îi
este
—mai mult
În ce decât
sens? suficientă
îl întrebă flăcăiaşului nostru.
Augello.
— În sensul că Giacomo pare să fi descoperit de la bun început că er a
ceva putred cu „Regele Midas”, dar a ţinut totul pentru el, propunându -şi
însă să urmărească cu atenţie toate mişcările şi operaţiunile financiare ale
şefului său. Începe astfel să strângă date, stabilind încet-încet diferite
conexiuni. Ba chiar, datorită raportului intim stabilit între ei, îi poate pune
celuilalt câte o întrebare, aparent vagă, dar de fapt cu ţintă precisă, respectiv
aceea de a înţelege mai în profunzime intenţiile lui Gargano.
— Şi Gargano să fie, adicătelea, atât de amorezat de flăcăiaşul nostru,
încât să nu bănuiască nimic? interveni Fazio sceptic.
— Ai pus punctul pe i, spuse comisarul. Acesta este momentul cel mai
delicat al romanului pe care îl scriem. Să încercăm acum să înţelegem
reacţiile personajului Gargano. Vă amintesc ce ziceam la început, că raportul
lor este caracterizat de ambiguitate. Eu sunt convins că, la un moment dat,
Gargano intuieşte faptul că Giacomo s-a apropiat în mod periculos de
dezlegarea misterului care stă la baza escrocheriei sale. Numai că… ce poate
face? Să-l concedieze, n-ar face decât să agraveze situaţia. Prin urmare, u
fissa pi nun jri a la guerra, o f ace pe prostu’ ca să nu fie luat la oaste, cum se
mai zice pe la noi.
— Adicătelea trage nădejde că Pellegrino se va mulţumi cu vilişoara
primită cadou şi nu va mai pune alte întrebări? îl iscodi Mimì .
— În parte da, asta speră, deşi nu e sigur că Giacomo îl şantajează:
probabil că flăcăiaşul nostru i -o fi adormit bănuielile spunându-i că ar fi
frumos să aibă propriul lor cuibuşor de nebunii, eventual un loc în care să
trăiască împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi, odată ce Gargano avea să

se retragă
Deşi din afaceri…
nu pomenesc Sau, nimic
niciodată în sfârşit, l -o fi
despre liniştit
asta, el cumva
amândoi în acest
ştiu cum sens.
urmează
să se termine întreaga poveste. Gargano va fugi în străinătate cu paralele, în
vreme ce Giacomo, neimplicat în escrocherie, se va bucura în sfânta pace de
vilişoară.
— Eu încă nu pot pricepe de ce i -a zis lu’ unchiu-său că se duce în
Germania, observă Fazio, ca pentru sine.
117
 — Pentru ca unchiul să ne spună acelaşi lucru nouă, în momentul în care
începeam să-l căutăm pe Gargano. Iar noi urma să -i aşteptăm întoarcerea ca
să ne putem continua ancheta. El s -ar fi prezentat la noi cu aer inocent,
mărturisindu-ne că fusese plecat în Germania, dar că în realitate totul fusese
o făcătură de-a lui Gargano, cu scopul de a-l ţine departe, dat fiind că el era
unicul capabil să înţeleagă din vreme că ragioniere al nostru se pregătea să-
şi ia tălpăşiţa. Ne-ar mai fi spus că la băncile la care îl trimisese Gargano nu
găsise nici măcar
— Bine, dar launcebănuţ, acesta
bun tot neavând
talmeş de fapt
-balmeşul niciun
acela cu depozit
biletele deschis.
de avion?
insistă Fazio.
— O măsură de siguranţă pentru orice eventualitate. Atât faţă de noi, cât
şi faţă de Gargano. Credeţi-mă pe cuvânt, Giacomo a gândit foarte bine totul.
Numai că a intervenit ceva neprevăzut.
— Ce anume? îl întrebă Mimì.
— Un glonţ în plină figură nu -ţi pare ceva suficient de neprevăzut? i -o
întoarse comisarul.

118
 — Ce facem, continuăm mâine cu episodul doi? Pentru că, iată, pe măsură
ce ne adâncim în poveste, realizez că nu avem de -a face chiar cu un roman, ci
mai degrabă cu un scenariu de televiziune. Dac-aş fi scris şi tipărit un
asemenea roman, cu siguranţă că s -ar fi găsit unii critici care să susţină asta,
adăugând eventual şi: „Un scenariu, însă nu dintre cele mai reuşite.” Deci?
Propunerea lui Montalbano suscită protestele celor doi ascultători ai săi.
Nu se putea lamenta aşadar în privinţa măsurătorile de audienţă. Se văzu
obligat să continue, dar ceru – şi i se îngădui – o mică pauză de cafea.
— În ultima vreme însă, relaţia dintre Gargano şi Pellegrino pare să se fi
deteriorat – reluă el povestea –, deşi nu putem şti asta cu certitudine.
— Ba s-ar putea, pretinse Augello.
— Cum?
— O iscodeşti pe persoana de la care ai şi celelalte informaţii.
— Nu ştiu unde ar putea fi, a plecat la Palermo.
— Atunci, o iscodeşti pe domnişoara Cosentino.
— Da, aş putea. Numai că biata de ea n -ar fi bănuit nimica-nimicuţa, nici
dacă Gargano şi Pellegrino s-ar fi îmbrăţişat şi pupat sub privirile ei.
— În regulă. Să presupunem că relaţia celor doi s -a deteriorat. Da’ de ce,
mă rog frumos?
— N-am spus că s-a deteriorat, ci doar că pare să se fi deteriorat.
— Şi ce diferenţă face asta? întrebă Fazio.
— Face,sau
persoane şi-ncă cum reci
se arată mai şiface! Cândunul
distanţi cei cu
doicelălalt,
se ceartă în pentru
o fac prezenţa
că altor
sunt
înţeleşi, joacă doar teatru şi -atât.
— Mie asta- mi pare o treabă prea alambicată, chiar ş i-ntr-un roman
ecranizat ca al tău, spuse Mimì ironic.
— Dacă aşa vrei, putem elimina asta din scenariu, iar scenele filmate le
tăiem. Numai c-ar fi o greşeală din partea noastră. Vezi tu, eu cred că
flăcăiaşul nostru, simţind că se apropie scena finală a escrocheriei, a trecut
la şantaj pe faţă. Vrea să obţină maximum de profit înainte ca Gargano să
dispară. Îi cere
lucru îl ştim în din
modnou bani.
sigur Însă celălalt
pentru că mi -ainuspus
-i mai dă niciun sfanţ, iar acest
chiar tu, Fazio, că nu mai
există alte viramente. Şi atunci, cum procedează Gargano, ştiind că foamea
şantajistului nu se va potoli niciodată? Se preface că cedează şantajului, ba
chiar plusează, propunându-i ceva flăcăiaşului nostru, de care se declară din
ce în ce mai amorezat, în ciuda tuturor celor întâmplate. Să fugă împreună în

119
străinătate, cu tot cu bani şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Giacomo, care nu are încredere totală în celălalt, acceptă punând o condiţie:
Gargano să-i dezvăluie în ce bănci din străinătate au ajuns depunerile
clienţilor „Regelui Midas”.
Gargano i le enumeră, divulgându -i totodată şi codurile de acces la
conturi, şi-i spune c-ar fi mai bine să se prefacă în ochii celorlalţi ca fiind
certaţi sau, oricum, ca fiind în relaţii reci, în aşa fel încât poliţia, când îi va
căuta după Din
împreună. descoperirea escrocheriei,
acelaşi motiv să n-aibă
– mai spune motive
Gargano să creadă
–, trebuie săcăajungă
au fugit
în
străinătate pe căi separate. Cine ştie, poate că au ales şi oraşul în care să -şi
dea întâlnire.
— Înţeleg trucul lui Gargano, interveni Augello. I-a dat lui Giacomo
codurile reale de acces la conturi. Flăcăiaşul le verifică, constatând că
ragioniere nu i-a întins nicio capcană. Numai că, în realitate, Gargano
intenţionează să transfere banii din depozitele respective cu doar câteva ore
înainte să dispară; la urma urmelor, asemenea operaţiuni se fac în ziua de
astăzi în mai puţin de zece minute. Mai mult, nici nu intenţionează să se
prezinte la întâlnirea pe care cei doi şi-au dat-o în străinătate. Am dreptate?
— Ai nimerit în plin, Mimì. Am stabilit însă mai devreme că Giacomino al
nostru nu e tocmai un ageamiu. Cu siguranţă că a înţeles planul lui Gargano,
aşa că-l ţine sub control sunându -l încontinuu pe telefonul mobil. Apoi, când
vine momentul aşteptat, adică pe 31 august, în zori, îl sună pe Gargano şi,
ameninţându-l că dă totul în vileag la poliţie, îl obligă să vină de urgenţă la
Vigàta. Asta înseamnă că vor părăsi ţara împreună, zice Giacomo, dispus să -
şi asume riscul. În clipa aceea, Gargano înţelege că nu are de ales. Se urcă la
volanul maşinii sale şi porneşte la drum, evitând să folosească permisul de
liberă trecere pe autostradă, ca să nu lase urme. Când ajunge la locul
întâlnirii, se înnoptase deja. Imediat îşi face apariţia şi Giacomo, pe scuterul
ţinut peste noapte la vilă. I se rupe -n paişpe de valizele cele mari, pentru el
importantă e valiza cea mică, în care păstrează dovezile fraudei. Şi iată -i pe
cei doi faţă-n faţă.
— Pot să relatez eu finalul? se amestecă Fazio. Apoi continuă: Cei doi au o
discuţie aprinsă, iar Gargano, văzându -se încolţit de flăcăiaşul care îl are la

mână,
— Înscoate
plină pistolul şi-l împuşcă.
figură, preciză Augello.
— E aşa de important?
— Da. Când unu’ e împuşcat în faţă, la mijloc e întotdeauna ura: ăl de
trage vrea să-şi şteargă definitiv din minte figura ăluilalt.
— Nu cred să fi fost niciun fel de discuţie, interveni Montalbano. Pe
drumul de la Bologna până aici, Gargano a avut tot timpul din lume să
120
mediteze asupra situaţiei periculoase în care ajunsese. Şi să tragă totodată
concluzia că flăcăiaşul trebuia lichidat. Desigur, înţeleg că o smotoceală cum
scrie la carte, eventual chiar pe buza prăpastiei, riscând când unul, când
altul să se prăbuşească în gol, cu Giacomo încercând să-l dezarmeze pe
Gargano deasupra mării agitate de furtună… înţeleg, deci, că toate acestea ar
da bine la televizor, însoţite eventual de o ilustraţie muzicală adecvată. Din
păcate, cred că Gargano l -a împuşcat pe Giacomo imediat ce acesta şi-a făcut
apariţia.
— AstaNuînseamnă
avea timp de pierdut.
că, în opinia ta, l -a omorât afară, nu în maşină, nu-i aşa?
— Desigur. După care îl apucă şi-l aşază pe locul din dreapta şoferului,
dar cadavrul alunecă şi cade într -o parte, ocupând ambele locuri din faţă.
Iată de ce, când profesorul Tomassino trece prin preajmă, nu zăreşte niciun
mort şi crede că maşina e goală. Gargano deschide portbagajul, îşi trage
afară valiza (pe care probabil că a adus-o cu el demonstrativ, ca obiect de
decor, pentru a dovedi, în caz de nevoie, că e gata de drum), iar în locul ei
plasează scuterul, după ce în prealabil a luat din lada pentru bagaje valijoara
cu documente; valiza mare o aşază pe bancheta din spate. Este momentul în
care prin preajmă trece profesorul Tommasino, iar Gargano se joacă de -a v-
aţi ascunselea cu el, aşteaptă să se îndepărteze, apoi încuie portierele şi
începe să împingă maşina spre buza prăpastiei, lăsând-o să se prăbuşească
în marea de dedesubt. Îşi imaginează – şi-ntr-adevăr, şi-a imaginat în mod
corect – că se va găsi vreun nerod care să -i caute cadavrul, convins că este
vorba de o răzbunare a Mafiei. Cu valijoara în mână, după niciun sfert de
oră, omul nostru ajunge la un drum circulat. Îl convinge pe un şofer aflat în
trecere să-l ducă într-un anumit loc, plătindu-l eventual regeşte ca să nu
scoată niciun cuvânt.
— Termin eu, făcu Mimì. Cadru final. Muzică. Vedem un drum lung şi
drept…
— Există aşa ceva în Sicilia? îl întrebă Montalbano.
— N-are importanţă, turnăm scena în zona continentală şi simulăm, din
montaj, c-ar fi la noi. Maşina se îndepărtează tot mai mult, devenind un
punct pe ecran. Stop-cadru. Apare un mesaj scris: „Şi astfel, răul triumfă iar
şi justiţia n-are decât să-şi vâre dreptatea adânc în cur.” Generic de final.

— Nu, nu-mi place finalul ăsta, rosti Fazio cu un aer parcă mult prea
serios.
— Nici mie, comentă Montalbano. Însă ar trebui să te resemnezi, Fazio.
Lucrurile stau întocmai aşa. În vremuri ca astea, justiţia nu poate decât să -şi
vâre dreptatea în cur. Bleah, hai s-o lăsăm baltă.
Fazio se întuneca din ce în ce la faţă.
— Bine, da’ chiar ni’ca-nimicuţa nu putem face contra lu’ alde Gargano?
121
 — Ia du-te şi-i povesteşte scenariul nostru lui Guarnotta şi vezi ce -ţi zice.
Fazio se ridică, dădu să iasă, însă mai -mai că se lovi nas în nas cu
Catarella, care intră suflând mai greu ca oricând, galben la faţă.
— Măicuţă, măiculiţă, Sfântă Fecioară mare, dom’le, domnicule! Îi că
domnuţu’ chestoriu acu-acuşica dădu telefon! Sfântă Mărie mare, da’ ce
spaimă mă trece de fiecare dată când sună domnuţu’ la tilifon, zău dacă nu!
— Pe mine m-a cerut?
— Nu, să trăiţi,
— Atunci, cu cinedomnicule.
voia?
— Cu alde mine, dom’le, domnicule, cu mine vruse! Măicuţă, măiculiţă,
picioarele-mi ca de brânză le am! Îmi daţi permisie ca să mă aşez jos, pe -un
scaun?
— Şezi. Ce a vrut de la tine?
— Să videţi. Răsună tilifonu’. Eu ridic goarna şi răspund că adicătelea
„Alo”. Apăi ş-atunci în clipa ceea aud eu vocea lu’ domnuţu’ chestoriu. „Tu
eşti, Santarella?”, îmi face el. „Pirsonalmente-n pirsoană”, fac eu. „Transmite -
i ce-ţi spun eu comisarului”, îmi face el. „Nu -i”, fac eu, ştiind că ’mneavoastră
nu vreaţi s-aveţi vorbă cu-alde unu’ ca ’mnealui. „Nu importă. Zi-i aşa: mesaj
înregistrat”, îmi face el. Şi dispărut fuse. D-apăi, dom’le, domnicule, de ce ne -
or înregistratără domnuţu’ chestoriu? Ce ne face, amendă ne dă? L -om
jicnitără cumva?
— Las-o baltă, nu-ţi face inimă rea. Cu mesajul are ce are, nu cu tine. Hai,
calmează-te.
Carevasăzică, domnuţu’ chestoriu, cum îi spunea Catarella, îi oferea
posibilitatea unui armistiţiu convenabil? Hm, ar fi vrut totuşi ca ’mnealui,
domnuţu’ chestoriu, să ceară armistiţiul, nu să -l ofere.
Întors acasă, la Marinella, descoperi pe masa din bucătărie puloverul
primit cadou de la Livia, alături de un bilet scris de Adelina, care -l informa
că, trecând ea pe acolo după prânz ca să dea o mână de curăţenie prin casă,
descoperise puloverul pe armoar. Mai adăuga şi că, găsind la piaţă câteva
bucăţi de cod proaspăt, i le pusese la fiert. Acum nu mai trebuia decât să le
adauge puţin ulei, zeamă de lămâie şi nişte sare. De acord, dar cum rămânea

cu puloverul?
fie să scapi deCe
unsăcorp
facădelict?
acum cu el?se
Dacă Oh,gândea
Doamne,
maioare
bine,chiar atât de
el făcuse greu să
puloverul
dispărut, şi ar fi putut sta pe vecie în locul în care -l aruncase. Când, ce să
vezi? Iată-l acolo, în faţa lui. Singura scăpare era să sape o groapă adâncă
undeva, pe plajă. Însă se simţea obosit. Înşfăcă puloverul şi -i făcu din nou
vânt în locul în care stătuse până atunci – greu de crezut că Adelina avea să
mai hojbăie prea curând deasupra armoarului. Sună telefonul. Era Nicolò ,
122
care îl îndemna să dea drumul la televizor. Urma o ediţie specială la ora
nouă şi jumătate. Se uită la ceas, mai erau vreo cinci minute. Intră în baie, se
dezbrăcă, se spălă pe fugă şi se duse să se aşeze în fotoliu. De bucăţile de cod
fiert avea să se ocupe după jurnal.
După siglă, pe ecran apăru o desfăşurare de imagini desprinse parcă
dintr-un film american. Epava unui automobil de mari dimensiuni se ridica
lent din valurile mării, în timp ce vocea lui Zito le explica telespectatorilor că
dificila
asfinţit. operaţiune de recuperare
Apoi apărură imagini cua maşinii survenise
automobilul cu puţin
depus pe unînainte de
ponton,
înconjurat de mai multe persoane care -l eliberau din strânsoarea cablurilor
de oţel cu care fusese legat. Imediat apăru în cadru şi mutra lui Guarnotta.
„Domnule Guarnotta, v-aş ruga respectuos să ne relataţi ce aţi găsit în
interiorul maşinii lui Gargano.” „Pe bancheta din spate se afla o valiză
conţinând efectele personale ale numitului Gargano.”
„Nimic altceva?”
„Nimic altceva.”
Era confirmarea că stimabilul ragioniere luase cu el preţioasa valijoară a
lui Giacomo.
„Despre cadavrul lui Gargano ce ne puteţi spune? Veţi continua
căutările?”
„Pot anunţa în mod oficial că acestea s -au încheiat. Suntem mai mult
decât convinşi că trupul neînsufleţit al lui Gargano a fost purtat de curenţi în
largul mării.” Şi uite-aşa se demonstra că Gargano intuise perfect rezultatul
mizanscenei pe care o ticluise: tocmai se găsise un nerod care să -l creadă.
Iată-l acolo, drept în faţa lui – emeritul domn comisar Guarnotta.
„Umblă vorba – iar noi ne facem datoria jurnalistică să vă cerem
confirmarea – că între Pellegrino şi Gargano ar fi existat o relaţie ceva mai
specială. Aveţi indicii legate de asta?”
„A ajuns şi la urechile noastre acest zvon. Efectuăm cercetări în acest
sens. Dacă se va dovedi adevărat, ar fi un punct important în ancheta
noastră.”
„De ce, domnule comisar?”
„Pentru că astfel s-ar explica de ce Gargano şi Pellegrino şi-au dat

întâlnireVeniseră
circulat. la o oră târzie
aici cudin noapte
scopul, cumîntr un asemenea
să-spun, loc de
de a se feri izolat, foarte
priviri puţin
curioase.
Şi au fost ucişi de cineva care i -a urmărit.” Nicio şansă cu dom’ Guarnotta al
nostru, avea un fix şi bună pace! Dacă -i intrase-n tărtăcuţă că Mafia trebuia
să fie, apăi Mafia era şi cu asta basta!
„În urmă cu circa o oră am reuşit să discutăm la telefon cu doctorul
Pasquano, care tocmai definitivase autopsia asupra cadavrului lui Giacomo
123
Pellegrino. Domnia sa ne-a informat că tânărul a fost ucis cu un singur foc de
armă, tras din apropiere, glonţul lovindu -l drept între ochi. Proiectilul însă s -
a oprit în interiorul cutiei craniene şi a fost recuperat. Doctorul Pasquano
susţine că glonţul a fost tras de o armă de calibru mic.”
Zito se opri brusc, fără să mai adauge nimic. Guarnotta afişă o mină
nedumerită.
„Aşa, şi?”
„Păi, nu vi se
Guarnotta pareun
emise o armă neobişnuită pentru un mafiot?”
râs compătimitor.
„Mafia operează cu orice tip de armă. Nu are preferinţe. De la bazooka
până la vârful ascuţit al unei scobitori. Să nu uitaţi asta.”
Unghiul de filmare lăsa să se vadă chipul perplex al lui Zito. Era evident că
nu reuşea să-şi explice cum poate o scobitoare să devină o armă letală.
Montalbano închise televizorul.
„Printre ăştia ca de-alde noi, dragul meu Guarnotta – îşi zise el în gând – ,
sunt mulţi ca tine, magistraţi, poliţişti sau carabinieri care văd mafioţi acolo
unde nu sunt, dar nu-i văd atunci când sunt cu adevărat.”
Însă n-avea niciun chef să se lase cuprins de furie. Se ridică. Bucăţile de
cod fiert îl aşteptau.

Hotărî să se ducă la culcare devreme, cu gând să mai citească şi el câte

ceva înainte s-adoarmă. N-apucă să se-ntindă bine în pat, că se auzi telefonul
sunând.
— Amore? Să ştii că am rezolvat ce era de rezolvat aici. Mâine după -
amiază iau avionul. Ajung la Vigàta în jurul orei opt seara.
— Dacă-mi spui exact la ce oră ajungi, vin să te iau de la Punta Raisi, de la
aeroport. Nu-s foarte ocupat, aş veni cu plăcere.
— De f apt, mai am câte ceva de rezolvat pe la birou, aşa că încă nu ştiu la
ce oră plec. Nu-ţi face probleme, iau un autobuz. Oricum, când te întorci
acasă, ai să mă găseşti acolo.
— În regulă.
— Încearcă să te întorci devreme, nu face ca de obicei. Chiar simt n evoia
să stau cu tine.

— Păi ce, crezi

Instinctiv, că eusanu?
privirea parcurse faţada armoarului de jos până sus, unde
zăcea aruncat puloverul. De dimineaţă, înainte să plece spre comisariat, ar fi
trebuit să-l îngroape pe undeva. Bine, dar dacă Livia îl va întreba ce a făcut
cu cadoul de la ea? Ei bine, avea să se prefacă surprins, iar Livia urma să
sfârşească prin a o suspecta pe Adelina, pe care oricum o detesta –
sentiment reciproc, de altfel. Apoi, aproape fără să realizeze ce face, luă un
124
scaun, îl sprijini de armoar, se urcă pe el, pipăi pe bâjbâite până dădu de
pulover, îl înşfăcă, coborî de pe scaun, îl aşeză la loc, prinse puloverul cu
ambele mâini, trase de el până reuşi – cu greu – să-i producă o ruptură,
începu să muşte nervos din el, făcându-i una, două, apoi trei găuri mari, se
înarmă cu un cuţit, străpungându-l de cinci sau şase ori, apoi îl aruncă pe
pardoseală şi-l călcă în picioare. Un asasin în carne şi oase, pradă unui
raptus omicid, asta era. În cele din urmă, îl lăsă pe masa din bucătărie, ca să
se asigure că atotul,
rememorând douasezisimţi
de dimineaţă nu va uita
profund ridicol. Oaresădel îngroape
- pe cuprins
ce se lăsase plajă. Acum,
de o
asemenea furie necontrolată? Poate pentru că uitase complet de existenţa
puloverului, iar acesta îndrăznise, în mod abuziv, să se prezinte din nou în
faţa lui? Acum, că puseul de furie îi trecuse, nu doar că se găsea ridicol, dar
parcă îl învăluia şi un fel de remuşcare melancolică. Biata Livia, cu câtă
dragoste trebuie să-i fi ales şi să-i fi dăruit puloverul! În clipa aceea, îi trecu
prin minte o comparaţie absurdă, imposibilă. Oare cum s-ar fi comportat
domnişoara Mariastella Cosentino cu un pulover dăruit de Gargano,
bărbatul pe care-l iubea atât de mult? Sau, mai bine zis, pe care-l adora. Îl
adora până-ntr-acolo încât să nu vadă, sau să nu vrea să vadă, că stimabilul
ragioniere nu era altceva decât un escroc ticălos, care fugise cu banii
deponenţilor şi care, ca să nu-i împartă cu nimeni, omorâse cu sânge-rece un
om. Nu, n-ar fi crezut una ca asta sau ar fi negat-o. Altminteri, de ce oare n-
avusese nicio reacţie atunci când el, Montalbano, ca să-l calmeze pe bietul
moş Garzullo, minţise că la televizor se anunţase arestarea lui Gargano?
Femeia nu avea televizor acasă, prin urmare, ar fi fost oarecum logic să-i dea
crezare lui Montalbano. Când colo, nimic: imobilă, nici măcar o tresărire, un
suspin. Dacă se gândea mai bine, la fel se întâmplase şi când s -a dus la ea s-o
informeze că fusese găsit cadavrul lui Pellegrino. Ar fi trebuit, nu-i aşa, s-o
cuprindă deznădejdea, presupunând că şi mult adoratul ei ragioniere
împărtăşise soarta lui Pellegrino. Când colo, lucrurile s -au petrecut aproape
la fel: parcă vorbise unei statui – unei statui cu ochii holbaţi, ce -i drept.
Domnişoara Mariastella Cosentino se comportase ca şi cum…
Îl întrerupse soneria telefonului. Fir -ar şi iar fir-ar, totuşi în casa aceea
chiar nu se putea trage un pui de somn? Ca să nu mai pomenească de faptul

că era târziu,
— Alo? se ifăcuse
Cine- aproape
la telefon? ora unu.
întrebă pe unRidică receptorul
ton care suduind.sângele în
i -ar fi îngheţat
vine unui bandit cu gânduri necurate.
— Te-am trezit? Sunt Nicolò.
— Nu, eram încă treaz. Ceva noutăţi?
— Nu, niciuna, dar vreau să-ţi relatez un fapt care te va binedispune.
— N-ar fi rău.
125
 — Ştii cu ce teorie a venit procurorul Tommaseo într-un interviu pe care
tocmai mi l-a acordat? Că nu Mafia i -a ucis pe cei doi, aşa cum susţine
Guarnotta.
— Atunci, cine?
— În opinia lui, a existat un al treilea bărbat care, gelos, i -a surprins pe cei
doi asupra faptului. Cum ţi se pare?
— Apăi, lui Tommaseo imaginaţia i-o ia razna şi dacă prinde fie şi o mică
aluzie sexuală. Când
— Niciodată. difuzezi-şef
Procurorul interviul?
a aflat toată tărăşenia şi mi -a dat telefon. Era
stânjenit rău, bietul de el. Iar eu i -am dat cuvântul de onoare că nu voi face
public interviul.

Citi vreo trei pagini din Simenon, dar, oricât de mult se sforţă, nu izbuti să
meargă mai departe, îi era mult prea somn. Stinse lumina şi se găsi aproape
de îndată în toiul unui vis mai curând neplăcut. Se făcea că era din nou sub
apă, lângă epava maşinii lui Gargano, de unde zărea corpul lui Giacomo în
habitaclu mişcându-se asemenea unui astronaut fără contragreutăţi,
angrenat într-un soi de dans. Apoi, de dincolo de stânca scufundată în mare,
începea să răsune o voce:
— Cucu! Cucu!
Se întorcea brusc peste umăr şi-l zărea pe Gargano. Mort şi el, şi-ncă de
multă vreme, cu faţa acoperită de o mucoasă verde, cu alge învăluite de -a
lungul braţelor şi pe coapse. Curentul marin îl împingea să se rotească lent
în jurul propriei axe, ca şi cum ar fi fost înfipt într-o ţepuşă şi pus la rotisor.
De fiecare dată când faţa lui Gargano – sau, în sfârşit, ce mai rămăsese din ea
– era orientată către Montalbano, gura i se deschidea şi se auzea făcând aşa:
— Cucu! Cucu!
Se trezi cu greu din vis, asudat tot. Aprinse lumi na. Şi avu senzaţia că,
exact atunci, preţ de o clipă doar, o altă lumină, violentă şi rapidă ca un
fulger, îi explodează în creier.
Şi completă în gând fraza pe care i-o întrerupsese Zito, cu telefonul lui:
domnişoara Mariastella Cosentino se comportase ca şi cum ar fi ştiut exact
unde era ascuns stimabilul ragioniere Gargano.

126
 După atâta cugetare, izbuti să doarmă, însă numai pe sponci. Aţipea şi,
după nici jumătate de oră, se trezea şi gândul îi zbura im ediat la Mariastella
Cosentino. Despre doi din cei trei funcţionari ai agenţiei „Regele Midas”
reuşise să-şi facă o părere explicită, chiar dacă pe Giacomo nu -l întâlnise
niciodată, decât mort. La ora şapte se sculă, vârî în aparatul video caseta pe
care i-o pregătiseră cei de la Retelibera şi o vizionă cu atenţie. Mariastella
apărea de două ori, cu ocazia inaugurării agenţiei de la Vigàta, în ambele
împrejurări alături de Gargano. Şi de fiecare dată privindu -l cu adoraţie. O
dragoste la prima vedere, aşadar, care pe măsura trecerii timpului devenise
totală, absolută. Trebuia mort -copt să stea de vorbă cu domnişoara, iar acum
avea o scuză bună. Cum supoziţiile sale erau încet -încet confirmate de
realitate, urma s-o întrebe dacă raporturile dintre Pellegrino şi Gargano i se
păruseră mai încordate în ultima vreme. Dac-ar fi răspuns că da, atunci şi
această supoziţie, că relaţia dintre cei doi părea mai rece pentru că se
prefăceau certaţi, se va fi dovedit corectă. Însă, înainte s-o viziteze, hotărî că
era vremea să afle mai multe despre ea.

Ajunse la comisariat pe la ora opt şi trimise imediat vorbă lui Fazio să se

prezinte la el.
— Vreau informaţii despre Mariastella Cosentino.
— Oh, Iisuse mare şi bun! făcu Fazio.
De cecum
— Apăi te minunezi aşa?
să nu mă minunez, dom’le! Alde fimeia aia numa’ pare că -i
vie, pen’ că de fapt moartă e! Ce vreţi să ştiţi?
— Dacă umblă sau nu vorbe despre ea prin sat. Ce a făcut şi pe unde a
lucrat înainte să se angajeze la Gargano. Şi ce fel de persoane erau părinţii
săi. Unde locuieşte şi ce tabieturi are. Ştim, de exemplu, că nu are televizor,
în schimb telefon, da.
— Cât timp îmi daţi?
— Maximum la ora unsprezece îmi vii la raport.
—
— De
Dacă acord, dom’le,
pot, cu numa’ că trebuie musai să -mi faceţi o favoare.
plăcere.
— Puteţi, dom’le, puteţi.
Ieşi şi se întoarse cu un teanc uriaş de documente de semnat.

La unsprezece punct, Fazio bătu la uşă şi intră. Comisarul îl întâmpină cu

127
satisfacţie: reuşise să semneze trei sferturi din acte şi-şi simţea braţul
anchilozat.
— Ia-ţi hârţoagele şi du-le de aici.
— Şi pe alea nesemnatele?
— Şi pe alea.
Fazio le luă, le duse în biroul său, apoi se întoarse.
— N-am aflat mare lucru, zise el, aşezându -se.
Trase dinun
— Fazio, buzunar un peticînainte.
scurt cuvânt de hârtie
Te scris mărunt.
rog, te conjur, dă cât mai puţin frâu
liber complexului datelor de stare civilă de care suferi. Relatează -mi numai
lucrurile esenţiale, mi se rupe -n paişpe când şi unde şi-or unitără destinele
tăicuţa şi măicuţa Mariastellei Cosentino. De acord?
— De acord, zise Fazio, strâmbând din nas.
Reciti de două ori ce scrisese pe peticul de hârtie, apoi îl împături şi -l
puse la loc în buzunar.
— Domnişoara Cosentino-i leat cu ’mneavoastră, dom’le. Se născu acilişa
în februarie 1950. Copil unic. Tătâne’su era Angelo Cosentino, negustor de
lemne, persoană onestă, stimată şi respectată. Aparţinea uneia dintre cele
mai vechi familii din Vigàta. Când or venitără americanii în ’43, l -or făcutără
primar. Şi rămase primar până-n ’55. Pe urmă nu mai vru s -audă de politică.
Mămucă-sa, Carmela Vasile-Cozzo…
— Cum ai spus? sări Montalbano, care până în acel moment îl urmărise
distant.
— Vasile-Cozzo, repetă Fazio.
Hai, că asta ar fi chiar bună! Mariastella să fie rudă cu doamna
Clementina. Dacă lucrurile stăteau aşa, totul ar fi devenit mult mai uşor.
— Aşteaptă un moment, îi spuse lui Fazio. Trebuie să dau un telefon.
Doamna Clementina se arătă nespus de fericită să -i audă vocea lui
Montalbano.
— Ehe, cât timp a trecut de când n -aţi mai venit să mă vedeţi, pezevenchi
ce sunteţi, că altminteri nu vă pot spune!
— Cer pardonanţă, doamnă, dar ştiţi, cu serviciul… Auziţi, doamnă,
sunteţi cumva, din întâmplare, rudă cu Carmela Vasile-Cozzo, mama

domnişoarei
— Desigur.Mariastella?
Verişoare primare, fiicele a doi fraţi. Dar de ce-mi puneţi o
asemenea întrebare?
— Doamnă Clementina, e deranj prea mare dacă vă fac azi o vizită?
— Ştiţi foarte bine ce mare plăcere îmi face să vă revăd. Din păcate, nu vă
pot invita la masă, pentru că am musafiri: fiul, nora şi nepoţelul. Însă dacă
treceţi în jur de ora patru după-amiază…
128
 — Mulţumesc. Ne vedem mai târziu.
Puse receptorul în furcă şi -l privi pe Fazio cu un aer gânditor.
— Ştii ceva? Nu mai am nevoie de tine. Mai spune-mi doar dacă circulă
ceva bârfe despre Mariastella.
— Ce bârfe să circule? În afară că-i amorezată lulea de Gargano. Se mai
zice însă că între ei doi nu s-a petrecut nimic concret.
— În regulă, poţi pleca.
Fazio ieşitoată
— Apăi, murmurând.
dimineaţa mi-o pierdui din cauza omului ista anapoda.

Mâncă la ospătăria San Calogero cu o asemenea lipsă de chef, încât până

şi proprietarul îl remarcă:
— Ce păţirăm, ne încearcă gândurile?
— Cam da.
Ieşi şi se duse să se plimbe pe ţărm, până la far.
Se aşeză pe stânca obişnuită şi -şi aprinse o ţigară. Nu voia să se
gândească la nimic, avea de gând doar să stea acolo, să asculte valurile mării
lovindu-se de pietre. Numai că gândurile-ţi vin chiar şi atunci când faci totul
ca să le ţii departe. Acum îl ajunse din urmă unul referitor la bătrânul măslin
doborât. Iată, îi mai rămânea doar stânca de la far drept refugiu. Se afla la
aer curat, într-un spaţiu larg deschis, numai că dintr-odată îl străbătu un
sentiment curios, ca şi cum i -ar fi lipsit aerul, ca şi cum spaţiul existenţei sale
se restrânsese brusc. Şi încă mult.

Doamna Clementina începu să vorbească abia după ce, luând loc în

sufragerie, luară prima înghiţitură de cafea.
— Verişoara mea Carmela s-a măritat de foarte tânără cu Angelo
Cosentino, un bărbat cult, inteligent şi disponibil. Au avut o singură fiică, pe
Mariastella. Mi-a fost elevă, avea un caracter aparte.
— În ce sens?
— În sensul că era foarte închisă, rezervată, aproape asocială. Pe lângă
toate astea, era şi foarte formală. A absolvit liceul la Montelusa, profil de
contabilitate. Faptul că şi-a pierdut mama când avea doar cincisprezece ani

cred că în
dedicat a totalitate
lăsat urme negative
tatălui. Nici adânci asupra
măcar nu ei. Din
mai ieşea dinmomentul
casă. acela i s -a
— Din punct de vedere economic o duceau bine?
— Nu erau bogaţi, însă nici săraci nu cred să fi fost. Cinci ani după
moartea Carmelei, se stinse şi Angelo. Prin urmare, Mariastella avea acum
douăzeci de ani, nu mai era o fetişcană. Şi totuşi, aşa s -a comportat.
— De ce, ce a făcut?
129
 — Ei bine, când am aflat de moartea lui Angelo, m -am dus s-o văd pe
Mariastella. Cu mine mai erau şi alte persoane, bărbaţi, femei. Mariastella
ne-a ieşit în întâmpinare, îmbrăcată ca într-o zi obişnuită – nu purtase haine
negre nici când îi murise mama. Eu, care -i eram acum ruda cea mai
apropiată, am îmbrăţişat-o şi am încercat să-i alin suferinţa cum m-am
priceput. Deodată, ea s-a desprins din braţele mele şi m-a privit mirată.
„Cine a murit”, m-a întrebat. Am îngheţat, prietene drag. Nu voia să accepte
faptul
— …căpreţ
taicăde-său
treimurise. Lucrurile
zile, spuse au continuat aşa…
Montalbano.
— Da’ de unde ştiţi? îl iscodi doamna Clementina Vasile-Cozzo, uluită.
Comisarul se holbă la ea, şi mai uluit.
— Mă credeţi dacă vă spun că nu ştiu?
— Au continuat preţ de trei zile, exact. Ne -am ostenit cu toţii – preotul
paroh, doctorul, eu, cei de la serviciile funerare – s-o convingem. Nimic de
făcut. Trupul fără viaţă al bietului Angelo a rămas acolo, pe pat, iar
Mariastella n-a vrut cu niciun chip să-l lase în grija cioclilor. Atunci…
— … chiar în momentul când hotărâserăţi să recurgeţi la forţă, a cedat,
zise Montalbano.
— Apăi – făcu doamna Vasile-Cozzo –, dacă ştiţi deja povestea, de ce-mi
mai cerurăţi să v-o spun.
— Credeţi-mă, n-o ştiu, o asigură comisarul stânjenit. Însă mă încearcă un
sentiment straniu, ca şi cum povestea asta mi -a fost deja relatată. Numai că
nu-mi amintesc nici cu ce ocazie, niciunde, nici de ce. Vreţi să facem un
experiment? Uite, dacă eu vă întreb acum: „V -aţi gândit atunci că Mariastella
înnebunise?”, aflaţi că ştiu deja ce -mi veţi răspunde: „N-am crezut că-i
nebună, ci că era explicabil să se comporte aşa.”
— Exact, făcu doamna Clementina, surprinsă, chiar asta gândeam.
Mariastella refuza cu obstinaţie realitatea, nu accepta că a rămas orfană,
lipsită de sprijinul unei persoane apropiate.
Bine, dar, Dumnezeule mare, cum era cu putinţă să aibă cunoştinţă până
şi de gândurile protagoniştilor acelei istorii? La începutul anilor ’70, şi el, şi
taică-său erau plecaţi de ani buni din Vigàta, nu le mai rămăseseră aici nici
rude, nici prieteni, iar el, de altfel, studia pe atunci la Catania. Prin urmare,

povestea
direct aceea
la ea. nu fusese
Şi atunci, cum setrăită decât de persoanele care participaseră
explica?
— Pe urmă ce s-a întâmplat? o iscodi el.
— Vreme de câţiva ani, Mariastella s -a descurcat cu puţinul pe care i -l
lăsase tatăl ei. După care o rudă a reuşit să-i găsească o slujbă la Montelusa.
A lucrat acolo până la vârsta de patruzeci şi cinci de ani. Însă nu frecventa pe
nimeni. La un moment dat, şi-a dat demisia. A spus – acum nu mai ţin minte
130
exact cui anume – că şi-a dat demisia pentru că -i era frică de drumul pe care
trebuia să se ducă zilnic la Montelusa şi să se întoarcă. Traficul devenise
prea aglomerat şi o irita.
— Bine, dar nu sunt nici zece kilometri.
— Ce pot să mai zic! Celor care au remarcat că şi de acasă până în centru
trebuia să meargă cu maşina le răspundea că pe acel drum se simţea mai
sigură pe ea, pentru că-l cunoştea.
— Dar cum de s-a hotărât să se reangajeze? Era strâmtorată?
— Nu. Cât timp lucrase la Montelusa reuşise să pună câte ceva deoparte.
În plus, cred că beneficia şi de o mică alocaţie. Mică, cum bine am spus, însă-i
era de ajuns, ba-i mai şi rămânea. Nu, s-a reangajat pentru că Gargano s-a
dus s-o caute.
Din fotoliul său, Montalbano ţâşni drept în sus, ca un arc destins. Doamna
Vasile-Cozzo tresări, speriată de reacţia comisarului, şi -şi duse mâna la
inimă.
— Adicătelea se cunoşteau dinainte?
— Domnule comisar, liniştiţi-vă, vă rog, era ga ta-gata să fac infarct, zău
aşa.
— Vă cer scuze, rosti Montalbano, reaşezându-se în fotoliu. Eu ştiam că ea
a fost cea care s-a prezentat în faţa lui Gargano.
— Nu, lucrurile au stat cam aşa. Prima dată când Emanuele Gargano a
venit la Vigàta, a întrebat de Angelo Cosentino, explicând că unchiul său, cel
care locuia la Milano şi care-i ţinuse loc de tată, îi povestise că, pe vremea
când era primar, Angelo îl ajutase mult, până -ntr-acolo încât îl salvase de la
faliment. De altfel, şi eu îmi amintesc că prin anii ’50 exista aici un
reprezentant comercial pe nume Filippo Gargano. Lui Gargano i s-a spus că
Angelo murise şi că singurul membru al familiei încă în viaţă era fiica sa,
Mariastella. Gargano a insistat s-o cunoască, apoi i-a oferit o slujbă, pe care
ea a acceptat-o.
— De ce?
— Vedeţi dumneavoastră, domnule comisar, chiar M ariastella mi-a
povestit cum au stat lucrurile. A fost şi ultima dată când ne -am văzut, după
aceea nu m-a mai vizitat. De altfel, după moartea tatălui ei, nu cred că, în

decursul
întrebareaanilor, ne-am întâlnit
dumneavoastră de mai
e simplu, mult decomisar:
domnule zece ori.se Răspunsul la
îndrăgostise
nebuneşte şi iremediabil de Gargano. Era evident din felul în care mi -a
vorbit despre el. În plus, nu cred să fi avut vreodată vreun iubit. Biata de ea,
doar o cunoaşteţi…
— De ce?
Doamna Clementina îl privi înmărmurită.
131
 — N-aţi auzit ce am spus? Mariastella se îndrăgostise…
— Nu, mă întrebam de ce un ticălos ca Gargano şi -a pus în minte să-i
ofere o slujbă. În semn de recunoştinţă? Să fim serioşi, Gargano e precum un
lup. I-ar sfâşia în bucăţi chiar şi pe membrii propriei haite. La Vigàta, avea
trei angajaţi. Unul, cel care a şi fost omorât, era un tip viclean, priceput în
meseria lui, dar care prefera s-o facă pe incompetentul sadea sau, mă rog, pe
aproape. Însă Gargano a înţeles imediat din ce aluat era plămădit. O altă
angajată era Mariastella?
alegerea. Dar o tânără frumoasă coz. Şi în acest caz i-am putea înţelege
— Ca să se revanşeze, spuse bătrâna. Pur şi simplu ca să se revanşeze.
Înainte de toate, în ochii localnicilor ar fi apărut drept o persoană care nu-i
uită pe cei care, direct sau indirect, i-au făcut un bine. Iar binele acela îl
întorcea oarecum peste ani, oferindu-i o slujbă Mariastellei. Nu credeţi că
era un joc de imagine suficient de bun pentru un escroc ca el? Pe urmă,
oricărui bărbat, fie el escroc sau nu, îi convine de minune să aibă la
dispoziţie o femeie îndrăgostită lulea de el.
Din câte îşi mai amintea, agenţia se închidea la ora cinci şi jumătate. Stând
la taclale cu doamna Clementina, nu-şi dăduse seama când zburase timpul.
Mulţumi, îşi luă rămas-bun, promiţând că avea să revină cât mai curând cu
putinţă, se urcă în maşină şi porni în trombă. Te pomeneşti că tocmai acum
găseşte agenţia cu lacătul pus – îşi zise. Ajungând în faţa agenţiei „Regele
Midas”, constată că Mariastella trăsese deja oblonul, iar acum scotocea de
zor în geantă, evident în căutarea cheilor. Găsi repede un loc liber, parcă şi
coborî din maşină. Şi dintr-odată, i se păru că totul în jur începe să decurgă
ca într-o peliculă derulată cu încetinitorul. Mariastella traversa strada, cu
capul în pământ, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta. Apoi, brusc, se
opri, chiar în momentul în care prin exact acelaşi loc trecea o maşină.
Montalbano auzi scrâşnetul frânei, văzu automobilul apropiindu -se lent,
foarte lent spre femeie şi izbind-o în plin, aruncând -o la fel de lent pe
caldarâm. Comisarul alergă într-acolo şi totul în jur reveni la ritmul natural
de desfăşurare.
Şoferul coborî, se aplecă asupra Mariastellei, care, căzută lată cum era,
începuse să mişte, căutând să se salte în picioare. Se vedeau şi alte persoane
apropiindu- se îndefugă.
ani, era speriat Şoferul,
moarte, un precum
galben bărbat destul
ceara de elegant, la vreo şaizeci de
la faţă.
— S-a oprit pe neaşteptate! Eu am crezut că…
— Sunteţi rănită? o întrebă Montalbano pe Mariastella, ajutând-o să se
ridice. Apoi se întoarse către ceilalţi: Circulaţi! Nu s-a întâmplat nimic grav.
Recunoscându-l pe comisar, trecătorii se îndepărtară. În schimb, şoferul
nici nu se clinti.
132
 — Ce doriţi? se răsti la el Montalbano, aplecându -se să culeagă de jos
geanta femeii.
— Adicătelea cum ce doresc? Doresc s -o conduc pe doamna la spital!
—Nu merg la spital, n- am păţit nimic, spuse pe un ton hotărât
Mariastella, cerându-i sprijinul din priviri comisarului.
— A, nu! făcu bărbatul. Incidentul nu s-a petrecut din vina mea! Eu vreau
o confirmare medicală.
—
— Şi de ce,cămă
Pentru perog frumos?
urmă, după îlceiscodi
zicemMontalbano.
c-am dat totul uitării, doamna aici de
faţă poate veni într-o zi să arate c-a suferit cine ştie ce fracturi multiple, iar
eu mă trezesc intrat în belele cu ăi de la asigurări.
— Dacă într-un minut nu v-aţi luat tălpăşiţa din faţa mea – rosti atunci
comisarul –, eu vă trântesc un pumn de vă stâlcesc mutra, iar pe urmă v -
aştept să vă prezentaţi la mine cu o confirmare medicală.
Bărbatul nu mai suflă o vorbă, se urcă în maşină şi demară cu scrâşnet de
roţi, ceea ce, probabil, nu mai făcuse niciodată în viaţa lui, dar ce nu face
omul de frică, nu-i aşa?
— Mulţumesc, zise Mariastella întinzându-i mâna. A, şi… bună seara.
— Ce aveţi de gând să faceţi acum?
— Mă urc în maşina mea şi mă duc acasă.
— Nici pomeneală! Nu îndepliniţi capacitatea fizică de a conduce o
maşină. Iată, nu vă daţi seama că tremuraţi ca varga?
— Ba da, însă e ceva normal. O să -mi treacă.
— Uitaţi ce e, v-am făcut jocul ca să nu fiţi dusă la spital, însă acum
trebuie să mă ascultaţi. Acasă o să vă conduc eu, cu maşina mea.
— Bine, dar mâine-dimineaţă cu ce vin la birou?
— Vă promit că diseară unul dintre oamenii mei vă va aduce maşina în
faţa casei. Daţi-mi cheile maşinii, ca să fim siguri că n -o să uit. Maşina
dumneavoastră e Fiatul Cinquecento galben, nu-i aşa?
Mariastella Cosentino scoase cheile din geantă şi i le întinse comisarului,
apoi se îndreptară amândoi spre maşina acestuia. Femeia îşi târa acum
piciorul stâng, ţinându-şi totodată umărul de pe aceeaşi parte uşor ridicat –
o poziţie care probabil că-i mai alina durerea.

Vreţimulţumesc.
— Nu, să vă sprijiniţi de braţul meu?
Un răspuns politicos, dar ferm. Ce -ar fi zis lumea, nu-i aşa, dac-ar vedea-o
la braţul comisarului, altfel spus, atât de intimă cu un bărbat?
Montalbano îi ţinu portiera deschisă, iar ea urcă în maşină încet, cu
prudenţă.
Era limpede că fusese lovită rău.
133
 Întrebare: într-o asemenea situaţie, ce era de datoria comisarului
Montalbano să facă?
Răspuns: să ducă rănitul la spital.
Întrebare: şi atunci, de ce nu proceda întocmai?
Răspuns: pentru că, în realitate, el, onor domnul Salvo Montalbano, era un
vierme deghizat într-un comisar de poliţie, care voia să profite de acest
moment de tulburare al domnişoarei Mariastella Cosentino ca s -o determine
să -şi coboare garda, ca să poată afla astfel totul despre ea şi despre relaţia ei
cu Emanuele Gargano, escroc şi asasin dovedit.
— Unde vă doare? o iscodi Montalbano, pornind motorul.
— Şoldul şi umărul. De la căzătură, sunt sigură.
Sugera în felul acesta că maşina sexagenarului doar o îmbrâncise ceva
mai tare, trântind-o de pământ. Iar durerile erau rezultatul contactului ceva
mai violent cu pietrele de pavaj. Însă nu, nu era nimic grav, cel mult avea să
se trezească a doua zi de dimineaţă cu umărul şi şoldul vinete.
— Să mă ghidaţi dumneavoastră.
Iar Mariastella l-a ghidat până la ieşirea din Vigàta, pe un drum mărginit
la stânga şi la dreapta nu de case obişnuite, ci de străvechi vile solitare,
unele evident părăsite. Comisarul era sigur că nu călcase niciodată prin
părţile acelea – prea se minuna de aterizarea asta fără veste într -un loc
rămas parcă blocat în vremurile de dinaintea bulei imobiliare, a betonărilor
sălbatice. În mod evident, Mariastella intuise mirarea comisarului.
— Toate vilele pe care le vedeţi în zonă au fost construite în a doua
jumătate a anilor 1800. Erau casele de vacanţă ale bogătaşilor din Vigàta .
Am refuzat oferte de cumpărare de ordinul miliardelor de lire. Casa mea e
cea de colo.
Montalbano nu-şi întoarse privirea de la drum, dar cu toate acestea ştia
că era o casă mare, pătrată, albă pe vremuri, decorată cu torsade şi balcoane
cu volute, în stilul încărcat, dar nepretenţios al anilor 1870…
În cele din urmă îşi ridică ochii, căută casa cu privirea, o zări: era aşa cum
şi-o imaginase sau, mai bine zis, coincidea perfect, până la cel mai mic
detaliu, cu imaginea care-i fusese sugerată. Bine, dar sugerată de cine? Era
oare cu putinţă să mai fi văzut şi altă dată casa aceea? Nu, era sigur că nu.

Când
— În a fost
1870, construită?
răspunse întrebă el, temându-se de răspuns.
Mariastella.

134
 — Sunt ani buni de când n-am mai urcat la etaj, îl informă Mariastella în
timp ce deschidea poarta grea de la intrare. Parterul mi-e de ajuns pentru
locuit.
Comisarul remarcă grilajele grele de fier de la ferestrele camerelor
locuite. Cele de la etaj însă erau închise cu obloane de o culoare imposibil de
identificat, cu lamelele din lemn lipsă din loc în loc. Pereţii aveau zugrăveala
scorojită.
Mariastella se întoarse către el.
— Dacă doriţi să intraţi puţin…
Cuvintele articulau o invitaţie, însă ochii femeii spuneau exact opusul.
Grăiau aşa:
„Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă, du -te, lasă-mă singură, în buna
mea pace.”
— Mulţumesc, spuse Montalbano.
Şi intră. Traversară un antreu larg şi auster, slab iluminat, din care
treptele unei scări porneau în sus, către tenebre încă şi mai dense. Mirosea a
praf şi a abandon: un miros închis, de mucegai. Mariastella îi deschise uşa
salonului cel mare. Era încărcat cu mobilier greu şi îmbrăcat în piele.
Coşmarul pe care-l pătimise ascultând povestea doamnei Clementina
devenea acum parcă şi mai apăsător. Auzi limpede în minte o voce
necunoscută care-i spunea: „Acum caută portretul.” Se supuse. Se uită de jur
împrejur
aurii şi, deodată,
patinate, îl zări:
portretul pe o etajeră
în pastel al unui de epocă,
bărbat într-o ramă
în vârstă, cu ornamente
cu mustaţă.
— Cel de colo e tatăl dumneavoastră? o iscodi, ştiind deja răspunsul, dar
cu toate acestea aşteptându-l cu teamă.
— Da, răspunse Mariastella.
În clipa aceea Montalbano înţelese că nu mai putea da cu niciun chip
înapoi, că trebuia să se afunde şi mai mult în acea inexplicabilă zonă
întunecată, aflată la graniţa dintre lumea reală şi realitatea sugerată de
mintea lui, o realitate pe care pur şi simplu o crea pe măsură ce o gândea.
Simţea că făcuseCebrusc
ce mai intensă. febră – cu
se petrecea îl învăluia
el, oare?dinspre picioare
Nu credea spre cap,
în farmece, din ce
numai că în
-n
clipa aceea era nevoie să acorde mult, foarte mult credit propriei raţiuni ca
să nu se lase copleşit, ca să rămână cu picioarele pe pământ. Îşi dădu seama
că începuse să asude abundent.
Într-adevăr, i se mai întâmplase, chiar dacă destul de rar, să vadă un

135
anumit loc pentru prima dată şi să-l încerce sentimentul că mai fusese acolo
sau să i se pară că se găseşte în situaţii trăite deja altă dată. Numai că acum
era vorba despre ceva cu totul şi cu totul diferit. Cuvintele care -i veneau în
minte nu-i fuseseră spuse, nu-i fuseseră relatate sau pronunţate vreodată de
o voce. Nu, acum era încredinţat că pur şi simplu le citise undeva. Iar acele
cuvinte scrise îl impresionaseră şi-l tulburaseră atât de mult, încât i se
întipăriseră în memorie. Uitate la vremea lor, iată -le revenind acum cât se
poate de vii, violente chiar. Dintr-odată, pricepu totul. Cufundat parcă într-
un sentiment de teamă pe care n-o mai încercase în toată viaţa lui şi pe care
nici măcar nu-şi închipuise c-ar putea-o simţi, înţelese că, de fapt, trăia într -
o povestire. Fusese transportat în interiorul unei povestiri de Faulkner,
citită cu mulţi, mulţi ani în urmă. Totuşi, cum era cu putinţă una ca asta?
Oricum, nu era momentul potrivit să caute o explicaţie. Singura soluţie er a
să continue s-o citească şi concomitent s-o trăiască, ajungând la teribilul
deznodământ pe care, de altfel, îl cunoştea. Nu, altceva nu era de făcut. Sări
brusc de pe scaun.
— Aş vrea să-mi arătaţi casa.
Ea îl privi surprinsă, ba chiar uşor iritată de au toritatea cu care comisarul
îi cerea să i se supună. Însă n -avu curajul să spună „nu”.
— Bine, zise ea, ridicându-se cu greu.
Se vedea treaba că adevărata durere de după căzătură începea să se facă
simţită. Ridicându-şi un umăr disproporţionat de mult faţă de celălalt şi
ţinându-şi un braţ cu cealaltă mână, îl conduse pe Montalbano printr -un
coridor lung. Deschise prima uşă de pe latura din stânga.
— Aici e bucătăria.
Foarte mare, spaţioasă, dar foarte puţin folosită. Pe unul dintre pereţi
atârnau oale şi tigăi de aramă, devenite între timp aproape albe din cauza
prafului ce se aşternuse pe ele. Deschise şi uşa de vizavi.
— Aici este sufrageria.
Mobilier închis, masiv, din nuc. Probabil că în ultimii treizeci de ani fusese
folosită o dată sau maximum de două ori. Gazda închise uşa.
Mai înaintară câţiva paşi pe hol.
— Aici, în stânga, e baia, zise Mariastella.

Însă nu deschise uşa. Înaintă alţi trei paşi, oprindu -se în faţa unei uşi
închise.
— Aici este camera mea. Însă n -am apucat să fac ordine.
Se întoarse către uşa din faţă.
— Aici e camera de oaspeţi.
Deschise uşa, întinse braţul, aprinse lumina şi se dădu un pas în lături,
lăsându-l pe comisar să treacă. Un linţoliu fin ca un voal, diafan şi totodată
136
înţepător părea să acopere fiecare lucru din camera aceasta, ca un cavou…
Iar în clipa următoare, Montalbano văzu ceea ce deja se aştepta să vadă,
pe un scaun, pliat la dungă, atârna costumul: dedesubt, pantofii muţi şi,
aruncate în apropiere, şosetele.
Iar în pat, stacojiu din cauza sângelui închegat, cu migală învelit în nailon,
şi-ncă şi mai migălos sigilat cu bandă adezivă, stătea lungit el, Emanuele
Gargano.

— Şi în
lumina altceva nu de
camera maioaspeţi
e nimicşide văzut, zise
închizând uşa.Mariastella Cosentino,
Se întoarse, acum cu stingând
un mers
şontâcăit de-a binelea, să refacă drumul pe coridorul cel lung, până în
salonul mare, în vreme ce Montalbano rămase proţăpit acolo, în faţa uşii
închise, incapabil să se mişte, să schiţeze fie şi un singur pas. Mariastella pur
şi simplu nu văzuse mortul. Pentru ea nu exista, nu zăcea acolo, în patul
însângerat, şi-l ştersese complet din minte. Aşa cum făcuse, cu mulţi ani în
urmă, când îi murise tatăl. Comisarul simţi cum în creier prinse să -i şuiere
un soi de furtună, o vântoasă măturând spaţii rămase acum pustii – căci nu
izbutea să-şi încropească în gând nici măcar o frază acătării, nici măcar două
cuvinte care, puse unul lângă altul, să încropească un sens. În clipa
următoare, la urechi îi ajunse un soi de jelanie, un fel de tânguială mugită, de
animal sălbatic rănit. Reuşi să facă un pas, să se smulgă cu o sforţare
dureroasă din paralizia în care căzuse şi dădu fuga în salon. Mariastella se
aşezase într-un fotoliu şi, îngălbenită brusc la faţă, se ţinea cu mâna de umăr,
în vreme ce buzele îi tremurau.
— Oh, Doamne, ce durere îngrozitoare m -a luat!
— Vă chem imediat un medic, spuse comisarul, agăţându -se cu
deznădejde de acel rar moment de normalitate.
— Sunaţi-l pe doctorul La Spina, zise Mariastella.
Comisarul îl cunoştea, era un septuagenar retras la pen sie, care mai
acorda din când în când consultaţii prietenilor. Alergă în antreul cel mare,
unde, lângă telefon, se afla şi o carte de telefoane. Din încăperea cealaltă,
Mariastella continua să se tânguie.
— Domnul doctor La Spina? Comisarul Montalbano sunt . O cunoaşteţi pe
domnişoara Mariastella Cosentino?

— Desigur, estede
A fost lovită pacienta mea.
o maşină. Ce i s- a
O doare întâmplat?
foarte tare umărul.
— Sosesc imediat.
Şi chiar în clipa aceea îi veni în minte soluţia căutată atâta timp cu
frenezie, aproape convulsiv. Coborî tonul şi se rugă în gând ca doctorul să nu
fie surd.
— Domnule doctor, ascultaţi-mă bine. Vreau să vă cer ceva pentru care -
137
mi asum personal responsabilitatea. Am mare nevoie, şi vă rog să nu mă
întrebaţi de ce, ca domnişoara Mariastella să doarmă profund preţ de câteva
ore bune.
Puse receptorul în furcă şi respiră adânc de trei -patru ori.
— Soseşte imediat, o anunţă reintrând în salon şi străduindu -se să afişeze
un aer cât mai normal cu putinţă. Doare rău?
— Da.
Când,amintea
şi mai mult mai târziu,
dacă a ajuns
-şi mai să relateze
spuseseră întreaga
şi altceva. poveste,
Poate comisarul aşa,
că rămăseseră nu-
unul în faţa celuilalt, în tăcere. Când îi ajunse la urechi un murmur de motor,
Montalbano se ridică şi se duse să deschidă poarta de la intrare.
— Luaţi aminte, domnule doctor, daţi -i toate îngrijirile medicale de care
are nevoie, faceţi ce consideraţi că se impune, însă în primul şi -n primul
rând faceţi-o să doarmă adânc. E spre binele ei.
Doctorul îl privi lung în ochi şi înţelese că nu trebuia să pună întrebări.
Montalbano rămase afară, îşi aprinse o ţigară şi începu să se plimbe de
colo-colo prin faţa casei. Se lăsase întunericul. Deodată, îşi aminti de
profesorul Tomassino. Oare a ce mirosea noaptea aceasta? Inspiră adânc. Un
iz de fructe putrede, de lucruri în descompunere.

O jumătate de oră mai târziu, doctorul ieşi din casă.

— N-are nimic rupt, doar două contuzii urâte – una la umăr, pe care i -am
bandajat-o, şi alta la şold. Am convins-o să se lungească în pat, am procedat
cum aţi vrut dumneavoastră şi acum deja doarme. Pentru câteva ore bune
de aici înainte.
— Mulţumesc, domnule doctor. Uitaţi, pentru deranj, aş vrea să…
— Lăsaţi-o baltă, domnule comisar. Mariastella mi -e pacientă de pe
vremea când era o copiliţă. Totuşi, parcă n -aş lăsa-o aşa, singură. Aş vrea să-i
chem o infirmieră.
— Rămân eu cu ea, nu vă faceţi griji.
Îşi luară rămas-bun. Comisarul aşteptă până când maşina dispăru în
noapte, încuie poarta şi intră în casă. Acum venea partea cea mai grea: să se
întoarcă din proprie voinţă în povestirea-coşmar, redevenind un simplu

personaj.
sub păturaTrecu prin
de un faţa
roz- pal,odăii Mariastellei
luminile bătând înşi oroz,
văzu dormind
masa în patul
de toaletă, său,
şiragul
delicat de cristale şi obiectele… Însă nu era un somn senin – părul ei lung,
cenuşiu, de nuanţa fierului, părea să freamăte încontinuu pe pernă. În cele
din urmă, Montalbano se hotărî: deschise uşa celeilalte camere, aprinse
luminile lampadarului şi intră. Ruloul din pat sclipea în reflexiile luminii pe
nailon. Se apropie de pat şi se aplecă să privească mai bine. Maioul lui
138
Emanuele Gargano era ars în dreptul inimii, iar orificiul de intrare se
contura perfect. Nu, nu se sinucisese: pistolul era acolo, depus cu grijă pe
noptiera mai îndepărtată. Mariastella îl omorâse în somn. Pe noptiera mai
apropiată de mort fuseseră aşezate portofelul şi ceasul Rolex. Pe pardoseală,
lângă pat, zăcea o valijoară deschisă, în care se zăreau dischete pentru
computer şi documente. Valijoara lui Pellegrino.
Venise vremea pentru finalul povestirii. Oare adâncitura ce se ghicea pe

cealaltă
pernă, unpernă să fie
fir lung deurma lăsată dedecapul
păr cenuşiu, cuiva?
nuanţa Se vedea
fierului? Miji oare,
ochii pe
ca cealaltă
să vadă
mai bine. Dar pe cealaltă pernă nu exista nicio scobitură şi nu se vedea
niciun fir de păr cenuşiu, de nuanţa fierului.
Răsuflă uşurat. Cel puţin fusese scutit de asta. Stinse lumina, ieşi, închise
uşa după el, se întoarse în odaia Mariastellei, îşi trase un scaun şi se aşeză în
dreptul ei. Cineva îi spusese odată că somnul provocat intenţionat este lipsit
de vise. Şi atunci, de ce bietul trup din faţa lui era traversat, scuturat de
atâtea şi atâtea tresăriri violente, ca nişte descărcări electrice? Acelaşi
cineva îi explicase că în timpul somnului nimeni nu poate plânge. Şi atunci,
cum se explicau lacrimile acelea mari care-i alunecau femeii pe obraz,
pornind de sub pleoapele închise? Păi de unde să ştie omul, fie el şi de
ştiinţă, câte se pot întâmpla pe misteriosul, indescifrabilul, indes criptibilul
tărâm al somnului? Îi prinse o mână între ale sale. Frigea. Pe Gargano îl
supraevaluase: era un escroc şi atât, nu reuşise să treacă peste asasinarea lui
Giacomo. După ce îl împinsese cu tot cu maşină în mare, dăduse fuga, cu
valijoara în braţe, acasă la Mariastella şi-i bătuse la uşă, convins că femeia
care-l iubea nu va vorbi, nu-l va trăda niciodată. Iar Mariastella îl primise, îl
consolase, îl găzduise. Apoi, după ce l -a adormit, l-a împuşcat. Oare din
gelozie? O reacţie necontrolată la aflarea existenţei unei relaţii între
Emanuele şi Giacomo? Nu, Mariastella n -ar fi fost capabilă de una ca asta. În
clipa următoare înţelese: îl ucisese din dragoste, ca să -l salveze, pe el,
singura fiinţă din viaţa ei pe care o iubise cu adevărat, de dispreţ, de
dezonoare, de închisoare. Nu putea exista altă explicaţie. Partea cea mai
obscură în toată povestea (sau poate, dimpotrivă, cea mai clară) îi sugera,
iată, o soluţie facilă. Să ia ruloul, să -l încarce în portbagajul maşinii sale, să se

întoarcă
Nimeni n-laarlocul în carecăfusese
fi bănuit omorâtCosentino
Mariastella Giacomo ar
şi să l arunce
fi -putut în vreun
avea mare.
amestec. Iar el, Montalbano, s-ar fi cocoşat de râs văzând ce faţă ar face
Guarnotta când ar da cu ochii de leşul lui Gargano, atent sigilat în folie de
nailon. Oare de l-o fi făcut Mafia pachet? – s-ar fi întrebat el, complet năucit.
Numai că el, Montalbano, era un zbir.
Se ridică – se făcuse aproape ora opt seara – şi se duse la telefon: poate că
139
Guarnotta se afla încă la birou.
— Alo, Guarnotta? Montalbano sunt.
Şi-i explică ce avea de făcut. Apoi se întoarse în odaia Mariastellei, îi
şterse sudoarea de pe frunte cu colţul cearşafului, se aşeză şi -i prinse din
nou mâna între ale sale.
Mai târziu – n-ar fi putut spune după cât timp – auzi maşinile sosind.
Deschise uşa de la intrare şi se duse în întâmpinarea lui Guarnotta.
—
— Ai chemat
E pe drum.o ambulanţă cu infirmieră?
— Atenţie, vei găsi înăuntru o valijoară. Poate că reuşeşti să recuperezi
banii furaţi.
Pe drumul spre casa lui din Marinella se văzu nevoit să tragă pe dreapta
de două ori. Nu se simţea în stare să mai conducă: era istovit, şi nu doar fizic.
A doua oară când opri, coborî din maşină. Se făcuse noapte de -a binelea.
Respiră adânc. Şi atunci simţi că noaptea îşi schimbase mirosul: o mireasmă
diafană şi proaspătă, o adiere blândă de iarbă proaspătă, lămâiţă şi izmă
sălbatică. Porni iar la drum epuizat, dar cu sufletul mai uşor. Intră în casă,
dar înţepeni brusc, ca paralizat. În mijlocul sufrageriei stătea Livia, afişân d o
figură ofuscată, cu ochii scânteindu-i de furie. Ridicându-l deasupra capului
cu ambele mâini, îi arătă în mod acuzator puloverul pe care comisarul uitase
să-l îngroape. Montalbano deschise gura, însă din ea nu se auzi ieşind niciun
sunet. Văzu atunci cum braţele Liviei se lasă încet în jos, în vreme ce
expresia feţei i se schimba.
— O, Dumnezeule mare, Salvo, ce ai păţit? Ce ţi s -a întâmplat?
Aruncă puloverul cât colo şi se năpusti asupra lui să -l îmbrăţişeze.
— Ce ţi s-a întâmplat, iubire? Ce ai?
Şi-n timpul acesta îl strângea în braţe, disperată, înspăimântată.
Montalbano nu era încă în stare să vorbească sau măcar să răspundă
îmbrăţişării ei. Doar un gând îl stăpânea, limpede şi intens:
„Ce bine că-i aici.”

— SFÂRŞIT —

140
 Ideea de a-i încredinţa comisarului Montalbano o anchetă
(deloc normală, care frizează zona divertismentului) asupra unui
„mag” al finanţelor mi-a fost sugerată de articolul lui Francesco
(„Ciccio” pentru prieteni) La Licata, intitulat „Mafia
multinaţională”, în care se făcea ref erire la cazul lui Giovanni
Sucato (supranumit chiar „magul”), care „a reuşit, cu ajutorul
unei scheme piramidale ce a atras fonduri de miliarde de lire, să
pună pe picioare un adevărat imperiu. Apoi, a sărit în aer cu tot
cu maşină.” Povestirea mea este mult mai modestă şi, mai ales în
partea sa finală, mult diferită. Dar, în primul rând, diferite au fost
intenţiile cu care am ales s -o aştern pe hârtie. Iar Mafia nu are
nimic de-a face în acest caz, în ciuda convingerilor domnului
Guarnotta, unul dintre personaje. Cu toate acestea, mă văd nevoit
să declar că numele şi situaţiile prezentate în această povestire
sunt inventate şi nu au niciun referent în realitate. Orice
coincidenţă de nume etc. etc. Povestirea lui William Faulkner pe
care Montalbano o trăieşte aievea se intitulează Trandafir pentru
Emilia, este tradusă în limba italiană de Francesco Lo Bue, fiind
cuprinsă în colecţia de povestiri Aceşti treisprezece (Torino,
1948).

141
142