Subiecte Examen + Preexamen
Subiecte Examen + Preexamen
Subiecte Examen + Preexamen
Legislatia macedoneana antiaristocratica atinge apogeul ei sub Vasile II, care a avut
posbilitatea sa masoare pericolul ce-l reprezenta clasa dinatilor pentru stat cu prilejul celor
doua revolte militare ale lui Bardas Scleros si Bardas Pocas (976-979, 987-989), ce au pus in
primejdie tronul si unitatea statului. Prin cea mai radicala novela imperiala (ian. 996), ce
apara mica proprietate taraneasca si stratiotica, este anulat termenul de prescriptie de 40
de ani, fixat de bunicul sau, Constanti VII, astfel incat orice achizitie de bunuri funciare
incepand cu anul primei novele a lui Roman Lecapenos, strabunicul imparatului, era
declarata nula, iar proprietatle taranesti trebuiau inapoiate fara despagubri vechilor stapani.
Pentru bunurile instrainate din domeniul statului, cum erau cele ale soldatilor, nu exista termen
de prescriptive, lega fixand-l la domnia lui Augstus. Masurile sunt indreptate contra
aristocratiri funciare, in frunte cu marile clanuri Phocas si Maleinos. Cativa ani mai târziu, printr-
o novela (1002), imparatul eintroduce impozitl de reciprocitate (allelengyon), conform caruia
“puternicii” laici si ecleziastici trebuie sa plateasca statului capitatia si toate celelalte impozite
pe are taranimea saraca din circumscriptia fiscal in care acestia locuiau nu le putea plati;
masura provoaca vii protete din partea dinatilor si a bisericii, aceasta din urma prin pariarhul
Sergiu II, dar suveranul ramane inflexibil.
La mijlocul secolului al IX-lea, dupa o perioada de declin, are loc o reanimare a vieţii
urbanein statul romeilor, având la baza moneda bizantina, nomisma. Acest proces este stras
legat de reluarea controlului asupra principalelor drumuri comerciale, in conditiile marii
expansiuni militare a Bizatului din secolele IX-X. Astfel comertul se desfasura pe trei directii:
1. Spre Occident, pe de o parte pe Valea Dunarii catre Europa Centrala, iar pe de alta
parte prin Peninsua Balcaica, pe la Thessalonic – Orchida – Dyrrachium, de unde se
trecea in Italia;
2. Spre Nord, asa numitul drum “de la varegi la grecii”, de la rusi scandinavi, pe Nipru,
spre Marea Neagra si apoi catre Constantinpol;
3. Spre Orient, cu mai multe raificatii: drumul matasii prin Asia Centrala catre Trapezunt;
prin Marea Rosie sau Golful Persic.
Si micul comert avea un rol importat pentru vistieria statului bizantin, care percepea
de la negustori o taxa numită commerkion ce reprezenta 10-18% din valoarea marfurilor.
Principalul izvor care furnizeaza informatii despre organizarea vieţii urbane in ceasta
perioada este “Cartea eparhului”, multa vreme atribuita imparatului Leon al VI-lea Inteleptul
(886-912), dar cercatarile effectuate asupratextului in ltimel doua decenii a sabilit ca este
vorba despre o culegere de norme si reglementari realizata pe parcursl secolului al X-lea.
Documentul infatiseaza un tablu amplu al vieţii mestesugaresti si comerciale din
Constantnopol, o atentie deosebita fiind acordată bresllor sau corporatiilor, a caror
existenta, inainte sau dupa secolul al X-lea, este putin cunscuta, fiind cntroverstata atât
originea lor, cat si data disparitei lor. Cartea eparhului se refera doar la capitalabizantina,
dar, fara indoiala, astfel ebresle existau si in celelalte orase ale Imperiului, insa lipsesc
informatii despre ele.
Eparhul sau prefectul orasului era un fel de primar al Constantinoplului, dar cu atribuţii
farte largi, ocupand si un loc foarte inalt in ierarhia Imperiala (a treia pozitie sau chiar a doua
in unele perioade). Functia de prefect a Constantinopolului este mentionata pentru prima
oara in anul 359, având ca model pe cea de la Roma, dar in secolele urmatoare a cunoscut
o evolutie care a indepartat-o de modelul roma, titularul e reprezentand autoritatea
suprema in capitala dupa basileu, dupa cum aflam din codurile de legi. Astfel, in Ecloga lui
Leon al III-lea se precizeaza ca eparhul “este cel mai puternic in oras dupa basileu” iar in
Basilicalele lui Leon al VI-lea Inteleptul se subliniaza ca “toate corporatiile, toti cetateni,
intregul popor (imperial, cel din Constantinopol n.n.) sunt condusi de eparhu orasului”. Data
fiind importanta functiei, eparhul era numit prin edict direct de imparat, dintre persoanele
apropiate, de mare incredere, ale acestuia, iar ceremonia de investitura, in care primea si
insemnul functiei sale – centura, era descrisa in lucrarea lui Constantin al VII-lea
Porphyrogentul, “Despre ceremoniile curtii bizantine”.
Atributiile eparhului erau consierabile, dispunea de putere administrativa si juridca era
responsabil pentru păstrarea ordinii in oras. Ecloga ii recunostea dreptul de a pedepsi toate
delictele comise aici, de a supraveghea sclavii eliberati, pietele, spectacolele si manifestarile
publice, de a interzce unora intrarea in oras sau in anumite cartiere ale acestuia, având sub
ordinele sale un corp de “politie urbana”. Tot in sarcina sa se aflau si curatenia orasului,
impodobrea acestuia atunci cand basileul iesea din palatul imperial sau cand veneau in
Constantinopol suverani straini. Era considerat vocea imparatului, prin intermediul lui basileul
vorbea poporului, iar in perioadele in care suveranul lipsea, ii era incredintata intreaga
conducere a capitalei bizantine.
Sarcinile complehe are eparhului erau indeplinite cu ajutorul unui personal auxiliar
numeros. Cel mai important serviciu era cancelaria prefectului, care dispunea si de un sigiliu
propriu pentru corespondenta si ordinele acestuia, dar si pentru a fi aplicat pe unitatile de
masura si greutate, ca o garantie a respectarii normelor, precum si pe alte produse destinate
exportului, in special matase ca garantie a calitatii acestor. Supavegherea corporatiilor era
incredintata unui personal numeros condus de loctiitorul eparhului, asa numitul leagatharios,
numit de prefect cu aprobarea imparatului, cu sarcina speciala de a supraveghea
importurile si exporturile, precum si pe negustorii straini veniti la Constantinopol. Printer auxliari
se afla si un inspector maritime, care avea misiunea de a controla navele dn porturile orasului,
atât la intrare, cat si la iesire.
Alegerea sefului corporatiei – uneori era numit direct de catre eparh, fiind lesl acestuia
din randurile membrilor breslei, alteori eparhul confirma alegerea facuta de membrii
corporatiei respective. Exista o procedura specala in cazul corporatiei notarilor, in care
succesiuea revena celui mai in arsta, cu conditia ca el sa aiba aprobarea tuturor colegilor
sai.
Admiterea unei persoane in corporatii. Pentru a intra intr-o breasla, o persoana trebuia
sa indeplineasca anumite conditii:
Structura orasului bizantin in secolele X-XI era foarte eterogena, chiar mai ierarhizata
decat cea a lumii rurale. In fruntea piramidei se afla aristocratia senatoriala, ai carei
reprezentanti detineau functii in administratie si care nu avea voie sa desfasoare activitati
productive comerciale, motiv pentru care nu exista nici o referire la ea in Cartea eparhului.
Aceasta a constituit gruparea civilă a aristocratiei bizantine, a carei confruntare cu grupa
militară a reprezentat una dintre cele mai importante trasaturi ale crizei secolului al XI-lea.
Sclavii erau inca folositi in lumea urbana bizantina, mai ales in atelierele palatului
imperial. Erau foarte bine pregatiti, motiv penru care valoarea lor era destul de ridicata (30-
50 nomisme era pretul care se putea plati pentru un sclav); aveau hrana asigurata de patronii
atelierelor.
In secolul al XI-lea, orasenimea bizantina incepe sa joace un rol tot mai important in
viaţa politica, mai ales in conditiile in care imparatii acestei perioade care reprezentau
interesele gruparii civile a aristocratiei cauta sa largeasca baza sociala a acesteia in
confruntaea cu gruparea militară si au deschis portile Senatului in fata reprezentantilor
burgheziei. In aceste sens, actiunea inceputa de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055)
a fost continuata de Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) si de fiul acestuia Mihail al VII-lea
(1071-1078)
B. Examen
1. Relatiile Bizantului cu Carol cel Mare
Pentru circa două secole, scaunul pontifical intră sub autoritatea Constantinopolului şi, în
acest interval de timp, majoritatea pontifilor au fost desemnaţi de împăraţii de la
Constantinopol.
Atunci când întâmpinau o rezistenţă din partea Papalităţii, basileii nu ezitau să-şi
reafirme controlul asupra scaunului pontifical.
Cel mai bun exemplu este acela al papei Martin I, la mijlocul secolului al VII-lea,
care, pe lângă faptul că ocupase scaunul pontifical fără aprobarea Constantinopolului, s-a
şi opus politicii împăraţilor de Constantinopol, Heraclius şi Constantin, care încercau să
găsească o formulă de compromis pentru a ajunge la împăcarea monofizismului...
Astfel a apărut statul pontifical, care a existat până în a doua jumătate a secolului
XIX.
Relaţia apropiată dintre regele franc, Pepin, şi scaunul pontifical a fost continuată şi
de fiul lui, Carol cel Mare.
Carol intervine şi el în Italia, tot la solicitarea Papalităţii, ţinta fiind tot langobarzii
(Regatul Langobard); în 774 distruge puterea regatului langobard şi devine Rege al
Francilor şi langobarzilor.
Carol îşi continuă acţiunile către Peninsula Iberică, acolo unde pune bazele Mărcii
Cataloniei (Barcelonei), apoi spre Pannonia (două expediţii în urma cărora îi expediază
definitiv pe avari) şi spre Germania (luptând împotriva triburilor germane).
Carol a mai acordat sprijin Papalităţii în 799, de data aceasta pontifului Leon al III-
lea, care a fost confruntat cu o revoltă a populaţiei din Roma, mai ales a populaţiei
romane.
A stat în închisoare, a fost eliberat şi şi-a găsit refugiul în regatul francilor, cerând
ajutorul lui Carol cel Mare.
Regele avea să trimită o armată care l-a reinstalat pe Leon al III-lea pe scaunul
pontifical.
Dincolo de faptul că Bizanţul avea propriile probleme interne (luptele iconoclaste),
avea probleme şi în plan extern, odată cu creşterea puterii Hanatului Bulgar.
Bizanţul îşi va recâştiga teritoriile din Balcani, în urma a patru campanii întreprinse
împotriva bulgarilor.
Moartea lui, în 775, şi apoi dispariţia rapidă a lui Leon IV avea să compromită toate
succesele bizantinilor, perioada de regenţă a Irinei şi apoi preluarea conducerii imperiului
de către aceasta avea să schimbe radical situaţia, hanatul bulgar putând şi reuşind să se
refacă.
788 – Irina trimite un corp de armată în Italia, dar acesta a fost o pradă uşoară
pentru armata francă, eşuând complet
Carol coboară în Italia; primit cu mare fast la Roma, este încoronat pe 25 decembrie
800, de către Papa Leon III.
Potrivit unora dintre analele vremii, Carol ar fi fost luat prin surprindere de gestul
Papalităţii.
Papa insista ca regele Carol cel Mare să ia titlul de Împărat al Romanilor, ceea ce a
refuzat să facă.
Titlul de Împărat al Romanilor a fost adoptat abia de Ludovic cel Pios, fiul lui Carol
cel Mare.
Mai existase un astfel de proiect de alianţă – un proiect de căsătorie între una din
fiicele lui Carol cu Constantin al VI-lea
S-a reluat proiectul, dar nici de data asta nu s-a concretizat, Irina fiind înlăturată de
la conducerea imperiului în 802, iar noul împărat, Nicephor I, a refuzat ferm recunoaşterea
tilului imperial al lui Carol.
Carol avea să facă presiuni ulterior asupra Constantinopolului pe de-o parte prin
atacarea oraşelor bizantine din Dalmaţia, pe de altă parte prin asedierea Veneţiei, care
aparţinea statului bizantin.
Veneţia este asediată de unul din fiii lui Carol şi, în aceste condiţii, cum se reluase şi
conflictul cu hanatul bulgar, ginerele şi urmaşul la tron al lui Nicephor I, Mihail, trimite în 812
o solie la Aachen, iar solii împăratului bizantin în recunosc lui Carol cel Mare titlul de Basileus
şi, după spusele lui Eginhardt, l-au numit pe el frate.
Există două versiuni ale „Donaţiei lui Constantin”: prima variantă, cea scurtă, ar fi
apărut la mijlocul secolului VIII pentru a demonstra autoritatea asupra teritoriilor din Italia; a
doua a apărut în jurul anului 805, pentru a justifica autoritatea lui Carol...
La fel autoritatea asupra tuturor provinciilor din Occident îi revine Papei şi numai el îi
putea da această putere lui Carol cel Mare.
Papalitatea revendica supremaţia în Biserica Creştină, pontiful considerându-se
capul Bisericii Creştine şi având autoritate şi asupra celorlalte scaune partiarhale din
Imperiu: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.
Papalitatea evident că a folosit şi, mai mult decât atât, în secolul XIII, unul dintre
pontifii romani a pus să fie expuse pe pereţii bisericii imagini ale Donaţiei lui Constantin.
Otto al III-lea, în momentul în care îi este adus la cunoştinţă acest document, are o
reacţie vehementă; cere să fie ars documentul şi să fie tăiată mâna celui care a copiat
documentul.
La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea
că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul
este privit în continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este
universală, absolută și de origine dinivă. Această idee poate fi analizată în una dintre
lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel
că toți locuitorii pământului trebuie să se închine în fata împăratului bizantin
În sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze
ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident; un stat
bulgar creștin la frontiera Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine ale
sârbilor).
Din acest motiv, bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de
Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în
viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită de principii creștini, aceasta fiind condusă de
împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în
măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era
considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat fiul, sau fiul
preaiubit al împăratului. Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol ( Dogele
Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii,
douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români.
Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât
de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independență pe care îl avea statul pe
care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.
În sec X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat
pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund indignat
când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului bulgar
Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al
romeilor”. În sec X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în legătură cu
recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în
familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini adoptă în
titulatura lor titlul de „Autokrator”, care o dublă seminifcație: puterea absolută pe plan
intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.
Titlul avea să fie preluat ulterior, în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat
sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate
atunci când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele
dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au făcut Simeon în sec
X, Petru Asan etc.
879 – este elaborat Procheiron ( manual), în timpul lui Vasile Macedoneanul. Acesta
era inspirat din Instituele lui Iustinina cât și din Ecloga lui Leon III Isaurianul. Câțiva ani mai târziu
este elaborat un nou cod, Epanagoge. În timpul lui Leon VI Înțeleptul sunt elaborate
Basilicalele, sau Legile împărătești, reprezentând un efort de adaptare a legislației anterioare
și consacrând caractercul puterii imperiale, senatul și popurul și poziția subordonată a Bisericii
în raport cu autoritatea imperială. Din aceste coduri de legi pot fi extrase obiectivele politcii
imperiale în timpul dinastiei macedonene: este vorba de reluarea în stăpânire a drumurilor
comerciale și strategice care asigurau prosperitatea și apărarea Constantinopolului. Acest
obiectiv avea să fie materializat în recuceririlor din Orient ( Siria, Armenia Mesopotamia). Un
alt obiectiv important era stabilirea thalasocrației bizantine in Mediterana. Al treilea obiectiv
era reprezentat de restabilirea controlului asupra Peninsulei Balcanice și revenirea frontierei
imperiale pe linia Dunării, pentru a restabili controlul asupra celor 2 mari artere comerciale
din Pen. Balcanică: via Egnatia și Diagonala Balcanică.
După expansiunea Islamului din sec. VII, Orientul traversează o perioadă de criză
evidentă după moartea lui Harun ar-Rashid în sec.VIII. La mijlocul sec IX începe
descompunerea califatului. Se constituie mai multe emirate, apoi califate: iberic, fatimid și
abbasid. La frontiera cu Bizanțul se constituie mai multe emirate, în condițiile în care
tendințele centrifugale ale provinciilor cucerite de Islam nu mai puteau fi controlate. Politica
ofensivă a bizantinlor este declanșată de Mihail III și continuată apoi de Vasile I
Macedoneanul. Acțiunile lor au dat imperiului controlul asupra Munților Taurus de la frontiera
Orientală, fiind vorba de defileele care realizează legătura cu Mesopotamia și Armenia.
Etapa următoare este legată de numele unui general foarte cunoscut, Ioan Curcuas.
Pe parcursul a 2 decenii ( 920-40), acesta luptă împotriva emirilor musulmani reulind să ocupe
Cilicia și să pătrundă în valea fluviului Eufrat deschizând drumul spre Mesopotamia arabă.
Cea mai importantă etapă este legată de numele celor 2 împărați din a doua
jumătate a sec X: Nicephor II și Ioan I Tzimiskes. Perioada în care cei doi au condus imperiul
963-976 este numită în literatura istorica „Epopeea bizantină”, de la titlul cărții scrise de un
reprezentant al studiilor de bizantologie Gustav Dumberger. Nicephor II Phocas cucerește
Mesopotamia și Siria, acțiunile lui culminând în 969 cu ocuparea Antiohiei. Ioan I Tzimiskes
cucerește o bună parte a Palestinei ajungând în vara anului 976 în apropierea Ierusalimului.
Din păcate pentru bizantini, moartea lui neașteptată avea să compromită aceste succese
din Orient.
În Peninsula Balcanică, după mijlocul sec IX, bulgarii intră în comunitatea creștină
răsăriteană, iar relațiile bizantino-bulgare erau foarte bune până la ocuparea tronului bulgar
de către Simeon ( 893-927), domnia lui marcând perioada de apogeu a Țarului Bulgar.
Simeon a fost pentru o perioadă mai lungă ostatec la Constantinopol, astfel că era
familiarizat cu obiceiurile și practicile bizantine. Tocmai aceste cunoștiințe l-au făcut pe
Simeon să reacționeze atunci când au fost crescute taxele bizantine, acestea afectându-i
pe unii supuși bulgari. Simeon protestează, însă este ignorat de Leon VI, astfle că invadează
Tracia și Macedonia amenințând chiar capitala bizantină, motiv pentru care împăratul face
apel la alința cu maghiari, iar aceștia îi înfrâng pe bulgari. Țarul bulgar a reușit în mai multe
rânduri să amenințe capitala bizantină și să extindă frontierea statului bulgar până aproape
de Tesalonic, pustiind în mai multe rânduri teritoriile din Tracia. Însă Simeon moarte pe
neașteptate în 927, chiar în timpul pregătirilor pentru o nouă expediție împotriva bizantinilor.
Odată cu moartea lui dispare și unul dintre cei mai mari adeversari ai Imperiului Bizantin,
deoarece Petru, fiul lui Simeon, încheie pace cu Imperiul. Lui Petru, Roman I Lecapenos îi
recunoaște titlul de basileu al bulgarilor, astfel că Petru este inclus în familia de principi cu
calificativul de Fiu preaiubit al împăratului. Aceasta este o perioadă în care în țaratul bulgar
se manifestă masiv influența bizantină, relațiile pașnice durând până la mijlocul anilor 60 ai
sec X. După moartea lui Petru, bulgarii atacă din nou teritoriile bizantine în 968, iar împăratul
bizantin Nicephor II Phocas, care avea cea mai mare parte a armate angajată pe frontul
din Orient, face apel la cneazul Kievului, Sviatoslav, pentru a-l determina să îi atace pe
bulgari. După unele informații, Sviatoslav ajunge în Balcani cu cca. 70.000 soldați și îi înfrânge
pe bulgari, dar apoi anunță intenția sa de a se instala în Pen. Balcanică și de pune bazele
unei formațiuni politice cu capitala la Dunărea de Jos. Evident că împăratul bizantin nu putea
accepta o astfel de situație și Ioan Tzimiskes organizează contra-ofensiva bizantină în 971.
Împăratul utilizează armata terestră cât și flota bizantină, aceasta din urmă având rolul de a
tăia retragerea rușilor pe Dunăre. Ioan Tizimskes pătrunde în Bulgaria, cucerește orașul
Preslav, iar după acest succes pornește în urmărirea lui Sviatoslav. Confruntarea a avut loc
sub zidurile cetății Silistra, iar Sivatoslav este învins, însă nu renunță și se închide în cetate și
acceptă ulterior o confruntare cu armata imperială, în urma luptei, cea mai mare parte a
armatei rusești fiind distrusă. Se încheie un tratat prin care Sviaceslav renunță la orice
pretenție asupra Bulgariei, promițând să nu mai atace teritoriile din Chersones și să acorde
ajutor militar împăratului. Se întoarce la Kiev, însă în 972 este ucis de pecenegi (probabil la
comanda lui Ioan Tzimiskes). În urma acestei victorii, a fost restabilită frontiera bizantină pe
linia Dunării și organizată Thema Paristrion pe teritoriul Bulgariei.
Părea că bulgarii nu mai pot reprezenta un pericol, însă în 976 izbucnește o răscoală
în zona Macedoniei condusă de fii contelui Nikora. Originea acestora nu este exactă, având
în vedere că aveau cu toții nume biblice. 3 dintre frați, David, Aarons și Moise dispar, iar către
980 Samuel rămâne singurul stăpân al teritoriilor din centrul Pen Balcanice. Este adevărat că
situația în care se afla împăratul bizantin din acel moment a permis extinderea acestor
teritorii, însă în jurul anului 1000, după ce asigură controlul asupra teritoriilor din Orient, Vasile
își concentrează forțele în spațiul balcanic într-o primă campanie desfășurată în anii 1000-
1001. Împăratul bizantin a tăiat în două țaratul lui Samuel: a pornit de la Tesalonic și a ajuns
la Vidin. Bizantinii obțin mai multe victorii, iar bătălia decisivă are loc în 1014 într-un defileu din
Macedonia Apuseană. Foarte abil, Vasile II reușește să evite o ambuscadă aă bulgarilor și
reușește să înconjoare armata bulgară, pe care o capturează. Acesta trimite armata
bulgară înapoi la Samuel (soldații erau orbi) care moare la scurt timp după această
confruntare, în octombrie. Acesta a fost urmat la tron de fiul său, a cărui putere avea să fie
uzurpată în 1015 de Ioan Vladislav, învins decisiv în 1018 de Vasile II. În urma succeselor, au
fost create noi theme în Pen. Balcanică: thema Bulgaria, Sirmium, Vasile reușind să își impună
autoritatea asupra Regatului Croat.
La mijlocul sec.IX, în stepele nord-pontice își face apariția o nouă formațiune nord-
pontică forndată protrivit cronicii lui Nestor (sec. XII) de Rurik. Există o dispută în literatura de
specialitate, mai ales între bizantinologii ruși și cei germani, aceștia din urmă considerând că
noul stat creat la mijlocul sec. IX a fost fondat de varegi, în vreme ce istoricii ruși susțin că este
vorba de un stat slav prin excelență. Termenul de „rus„ sau „rossi„ apare în sursele europene
și arabe din sec. IX pentru desemnarea varegilor scandinavi, care în Occident erau cunoscuți
sub numele de „vikingi” și „normanzi”. Într-o primă fază, acești varegi apar în calitate de
negustori (așa au apărut în sursele bizantine și arabe), însă în același timp au cucerit și o serie
de teritorii. Fiul lui Rurik, Oleg cucerește Kievul punând bazele statului kievean ai cărui piloni
erau orașul Kiev și Novgorod. Acești varegi aveau să reprezinte pentru triburile slave din
regiunea respectivă ceea ce reprezenatu bulgarii pentru triburile balcanice, adică
elementul cuceritori și catalizator, ei fiind cei care au reușit să supună triburile slave cu structuri
patriarhale, însă ulterior fiind absorbite de slavii majoritari.
După ce a cucerit cele două orașe, atenția lui Oleg a fost atrasă de posibilităție pe
care le oferea comerțul pontic. De altfel un alt istoric, Henri Pirenne, considera că rolul statului
rus era acela de a asigura securitatea arterei care lega Marea Baltică de Marea Neagră
(„drumul de la varegi la greci”). Prima dată când rușii atacă orașul Constantinopol, în anii
859-60, a fost un atac care a stârnit panică în capitala imperiului, în contextul în care nu mai
puțin de 2000 de corăbii și-au făcut apariția în fața orașului. Cu toate acestea, atacul a fost
respins de bizantini, ca și în cazul atacului slavo-avaro-persan, armata fiind condusă de
Patriarhul Constantinopolului, Photios, totodată fiind utilizat focul grecesc. Există 2 predici ale
Patriahului care amintesc de acest asediu.
Fiul lui Oleg, cneazul Igor, avea să încerce câteva decenii mai târziu sporirea
privilegiilor comerciale și, ca de obicei, asediază capitala pentru a forța mâna împăratului
(941-944). În urma acestor atacuri, Roman Lecapenos reînnoiește privilegiile acordate de
Leon VI. Tot în aceeași perioadă, în societatea rusă înce să pătrundă masiv influențe
bizantine, un factor important fiind influența creștinismului. Printre rușii creștinați, se află și soția
cneazului Igor, Olga. În 945 cneazul fusese ucis, iar Olga a guvernat ca regentă în numele
fiului său, Sviatoslav. Potrivit cronicii lui Nestor, Olga a fost boteazată chiar de patriarhul
Constantinopolului, dar planurile ei de a introduce creștinismul în Rusia aveau să fie blocate
de o reacție anticreștină condusă de fiul ei, Sviatoslav (960-972). Acesta a mărit considerabil
teritoriul statului rus, în urma organizării mai multor campanii asupra khazarilor. Sviatoslav a
încercat să se instaleze la sud de Dunăre, însă în 971 a fost înfrânt de Ioan I Tzimiskes și este
forțat să părăsească Balcanii. În 972 este omorât de pecenegi pe drumul de întoarcere spre
Rusia. Pentru câțiva ani i-a urmat la tron fiul său, însă este înfrânt de Vladimir (fiu nelegitim al
lui Sviatoslav) în 980,care preia conducerea statului rus.
Vladimir a rămas mai bine de 3 deceniii la conducerea rusiei kievene, până în 1015,
iar în perioada aceasta se accentuează apropierea dintre ruși și bizantini. Acesta a fost cel
care, la socitarea împăratului Vasile II, îi acordă sprijin acestuia împotriva revoltelor
aristocraților bizantini, iar după ce într-o primă fază a fost refuzat de Vasile II, după ce Vladimir
acceptă creștinarea, îi este dată de soție sora împăratului, porphyrogeneta Ana. Pentru a-l
determinat pe împăratul bizantin, cneazul rus a făcut presiuni asupra cetății Chersones.
Înainte de a se creștina, în 988, avusese mai multe contacte și cu reprezentați ai Imperiului
Romano-German ,ai khazarilor, care erau mozaici, și ai bulgarilor musulmani de pe Volga,
însă în cele din urmă acceptă creștinarea în rit ortodox. La Chersones are loc căsătoria dintre
cneaz și porphyrogenetă și tot aici construiește și o biserică în cinstea Sfântului Ioan. Conform
lui Nestor, Ana era însoțită de un număr impresionat de laici și clerici, în Rusia ajungând și un
număr însemnat de icoane și vase liturgice.
Revenit în Rusia, Vladimir impune poporului său distrugerea idolilor păgâni și potrivit
aceleași cronici, și-a exprimat dorința ca poporul să se boteze, ceea ce este acceptat cu
bucurie de către popor, astfel că are loc un botez în masă la Nipru. Alianța matrimonială
avea să favorizeze și mai mult pătrunderea influenței bizantine, precum și intrarea Rusiei în
sfera de influență a Constantinopolului care avea să consolideze autoritatea patiarhiei de
Constantinopol asupra Răsăritului Europei. Au mai exista și moment de tensiune, așa cum se
întâmplă în sec. XI când are loc o altă expediție ce avea drep scop ocuparea capitalei
bizantine, în timpul lui Constantin Monomahul. Însă în general, relațiile au fost amicale,
existând un număr mare de arhitecți care au plecat către statul rus. Cu timpul, Cnezatul
Kievean avea să devină un stat ortodox, iar după prăbușirea Imperiului Bizantin, țarii ruși se
considerau moștenitorii bizantinilor (Ivan cel Groaznic a preluat titlul împăratului bizantin).
Statul rus a sprijinit statul bizantin, în special în sec. XV, când Imperiul se afla în plină decădere.
Relațiile cu Occidentul
În timpul dinastiei macedonene, în Occident urmașii lui Carol cel Mare au abandonat
concepția acestuia, chiar din timpul lui Ludovic cel Pios și preiau titlul de Împărați ai
Romanilor, încercând chiar să cucerească teritoriile bizantine din Italia. Este adevărat că au
existat momente de apropiere în vremea lui Vasile I Macedoneanul, când bizantinii intervin
în Italia pentru a recupera teritoriile cucerite de arabi în sudul Peninsulei, acolo unde
musulmanii au pus bazele unui emirat propriu la Bari. O fltă bizantină beneficiind de ajutorul
lui Ludovic II au reocuat cetatea Bari în 871, emiratul arab fiind desființat. Însă această
apropiere nu s-a menținut prea mult timp pentru că cei doi protagoniști au intrat din nou într-
un conflict de doctrină politică în jurul titlului de împărat roman. În aceeași perioadă, în Italia
au început să joace un rol din ce în ce mai important principii longobarzi, în multe cazuri aliați
ai statului bizantin, alături de Papa Ioan VIII, dezamagit de urmașul lui Ludovic III, Carol cel
Pleșuv.
Ultimii ani de domnie ai lui Vasile I Macedoneanul sunt marcați de campanii majore
în Italia. Tot în sec. X are loc o apropierea a papalității față de statul bizantin, în contextul în
care presiunea arabă devine din ce în ce mai mare (în 902 arabii cuceres întrega Sicilie). În
acest context, papa Ioan X organizează o „cruciadă creștină” împotriva arabilor din sudul
Italiei, acțiunea lui fiind susținută de flota bizantină. În deceniile următoare, în Occident se
ridică Regatul German, mai întâi sub conducerea lui Henric Păsărarul, și apoi sub
conducerea lui Otto cel Mare, care a domnit între 937-973. Otto cel Mare și-a legat numele
de victoria asura maghiarilor la Lechfeld în 955, după care vine în ajutorul papei Ioan XII,
învingându-i pe longobarzii din Italia. Aceste acțiuni ale sale constituiau momente decisive
pentru încoronarea sa ca împărat. Evenimentul are loc la Roma în februarie 962, Otto fiind
încoronat de papa Ioan XII, cu care chiar avea să intre în conflict la scurt timp după aceea
(Ioan XII era caracterizat ca fiind un desfrânat, având nenumărate amante și se povestește
chiar că la un moment dat, fiind beat, l-ar fi numit diacon pe unul dintre grăjdarii săi, după
cum fără nici un motiv papa l-a numit episcop pe un băiat de 10 ani). papa Ioan VII a murit
în 964 după ce fusese inițial înlăturat de pe scaunul de papă, iar potrivit lui Liutprand, papa
a fost ucis de diavol.
Otto cel mare și-a luat titlul de „IMPERATOR FRANCORUM” iar în bula de învestire scria
”INOVATIUM IMPERII FRANCORUM”. După încoronare, Otto cel Mare a trimis o primă solie la
Constantinopol, cerând din partea împăratului recunoașterea titlului său imperial. Cererea
lui a fost respinsă cu fermitate și în aceste condiții, Otto face presiuni asupra teritoriilor
bizantine atacând cetatea Bari, însă fără succes. După ce și-a asociat și fiul la domnie, pe
Otto II, Otto cel Mare a trimis o solie condusă de Liutprand de Cremona, de această dată
cerând nu numai recunoșterea titlului imperial, ci și mâna porphyrogenetei Ana pentru Otto
II. Împăratul Nicephor II Phocas a condiționat cererile de renunțarea drepturilor asupra
orașelor Ravenna și Roma. Practic, Nicephor îi refuză cererile împăratului german printr-o
formă mai voalată, Otto neavând cum să renunțe la aceste drepturi. În conesecință, Otto a
continuat să facă presiuni asupra orașelor bizantine din Italia.
În 969, Ioan I Tzimiskes, a cărui atenție era îndreptată către Peninsula Balcanică, dar
și către Orient, acceptă căsătoria uneia dintre nepoatele sale Theophano cu Otto II și
recunoașterea titlului de ”BASILEU AL ALAMANILOR” pentru Otto cel Mare. Este adevărat că
Theophano nu era o porphyrogenetă, dar Otto I acceptă această alianță și renunță la
pretențiile asupra sudului Peninsulei Italiei. Otto II nu are o domnie foarte lungă, domnește
până în 982 și își asumă titlul de împărat al romanilor, iar după 976, această asumare avea să
îl aducă pe Otto II într-un nou conflict cu Constantinopolul. Prin intermediul Thephanei au
pătruns influențe bizantine în Imperiul German și a fost admirată pentru că a reușit să asigure
tronul pentru fiul ei, Otto III.
O nouă încordare a relațiilor are loc când Otto III preia tronul în jurul anului 1000,
acesta fiind educat în stil bizantin, desemnează un nou pontif care își ia numele de Silvestru
II. Ulterior, potrivit relatărilor, acesta a profanat mormântul lui Carol cel Mare și a utilizat
însemnele imperiale care aparțineau monarhului carolingian. Totodată, a mutat capitala la
Roma, care era capitala lumii, după cum biserica romană era mama tuturor bisericilor. Și-a
asumat rolul de protector al Bisericii, a creat episcopate și mai ales demnități după modelul
celor bizantine, astfel că ambiția lui era total diferită de cea a bunicului său, visul lui fiind de
a reface Imperiul Roman. Otto III a murit la vârsta de 22-23 de ani, în 1002, iar potrivit dorinței
sale a fost înmormântat la Aachen alături de Carol cel Mare. După moartea lui Otto III, urmașii
săi au abandonat linia politică a acestuia și și-au concentrat atenția asupra principalelor
teritorii pe care le controlau (Italia și Germania).
4. Criza secolului al XI-lea
Perioada cuprinsă între 1025 și 1081, marcată de o criză profundă pe plan intern și extern,
Bizanțul pierzând controlul asupra tuturor provinciilor.
Mihail IV era foarte tânăr, lucru repetat de Psellos de mai multe ori, și a considerat că
a fi împărat era un amuzament.
Este foarte posibil ca Psellos să fie recunoscător lui Mihail IV, acesta fiind cel care l-a
pus în funcție...
Rămas la Constantinopol, el prezintă Senatului comploturile pe care soția lui le-a pus
la cale.
Zoe se căsătorește pentru a treia oară și, în ciuda dorinței lui Psellos de a aduce un
împărat bun, ea l-a adus pe Constantin IX Monomahul.
Psellos se ferește să folosească cuvinte dure la adresa ei, dar o apreciază fiindcă nu
a mai distribuit demnități nici militarilor, nici civililor.
Avea oroare de tot ce era corupție; și totuși, a găsit corupție mare în Bizanț.
Ia măsuri pentru o mai bună colectare a impozitelor la vistieria statului; măsură care a
întors aristocrația împotriva lui.
Cea mai mare greșeală a fost că, armata fiind dezorganizată, puterea celorlalți a
crescut și s-au îndreptat împotriva Bizanțului.
Psellos nu a scris prea mult despre el, pentru că Mihail îi poruncise să scrie opera.
Pe plan politic:
În perioada acestei crize au fost nu mai puțin de 36 de împărați, fiecare din cele două
grupări căutând să își impună propunerea pe tronul imperial.
Dar aceste schimbări dese au avut consecințe grave în plan intern și militar.
Seceta, foametea (sunt Constantin VIII și Roman IV), problemele militare vor
determina o scădere demografică.
În a doua jumătate a secolului XI Bizanțul pierde din nou controlul asupra drumurilor
comerciale.
Acordarea de titluri unor străini (plus rente anuale) pentru apărarea Bizanțului.
În deceniile următoare, selgiucizii cuceresc toate teritoriile bizantine din Orient și vor
crea Sultanatul de Rum.
Robert Buiscard și fratele său lichidează stăpânirea bizantină din sudul Italiei.
1048 – pecenegii își încep incursiunile în Imperiul Bizantin, incursiuni ce vor fi tot mai
frecvent
Pecenegilor li se alătură uzii, care vor ajunge până în Grecia, care însă vor fi decimați
de o epidemie.
Bizantul a avut relatii bune in sec 11 si inceputul sec 12. Aceste relatii, in viziunea
germaniei, se stabileau cu regele germaniei nu cu imparatul germaniei. Anna comenena vb
despre o alianta intre tatal sau si regele germaniei, impotriva normanzilor. Henric IV vroia si o
alianta impotriva Papei. Relatiile in sec 12 nu au fost la fel de stranse, si se termina cu tratatul
intre Manuel I comenul si Conrad III la Thesalonic. Alianta dintre cei doi fiind intarita si prin
casatoria lui Manuel I comnenul cu o printesa germana. Lucrurile se straica odata cu venirea
lui Barbarosa in 1152 la putere. Conditie in care Frederich revine la idea imperiului Roman, si
doreste sa-si impuna suprematia in fata papei, sa-si supuna monarhiile occidentale si nu in
ultimul rand, sa reia lupta cu statul bizantin. In viziunea sa, imperiul bizantin nu era decat un
Regnum Graecorum, iar Imparatul Manuel era doar Imperator Graecorum. Aceasta este si
formaul pe care o foloseste in scrisorile cu manuel, in care barbarosa se intituleaza Imperator
Romanorum. Se redeschide conflictul intre cei doi imparati, care avea sa se adanceasca in
timpul evenimientelor care au urmat. In situatia in care Barbarosa intra in conflict cu
Papalitatea, manuel se aliaza cu Papa Alex III impotriva imparatului german. Impacarea
celor 2 cu prilejul reuniunii de la venetia avea sa-l lipseasca pe Manuel de unul dintre aliatii
sai din occident, papa alex III si avea sa dea nastere unor probleme pt bizant, prin nasterea
coalitiei anti-bizantina din care mai facea parte si venetia si regatul normand. Conflictul
dintre barbarosa si isaac I a intarit ideea ca bizantul era un obstacol in calea latinilor in
cucerirea locurilor sfinte. Al doilea factor universal:
In 1054 are loc schizma bisericeasca, moment in care bizantul avea nevoie de alianta
cu papalitatea pt a-si mentine pozitiile din italia amenintate de normanzi. De altfel, la scurt
timp dupa 1054, papa Nicolae II incheie alianta cu ducii normanzi, guisar si roger guiscar.
Una dintre consecinte a fost lichidarea stapanirii bizantine din italia intre 1071/1072. Relatiile
tensionate cu papalitatea s-au mentinut si in sec 12 cand Alexios se apropie de henric IV.
Intre 1111/1112 alexios incearca sa foloseasca situatia in care se gasea papalitatea pt a
castiga coroana occidentului, Papa Pascal II, luat prizonier in roma de Henric V. alexios ii
trimite o scrisoare papei declarandu-se pregatit sa intervina pt a-l elibera in schimbul
coroanei occidentale. Raspunsul papei este unul favorabil, de aceea, alexios I comnenul,
intr-o alta scrisoare ii spune ca e gata pt convocarea unui conciliu in vederea reunirii
bisericilor. Insa cand se ajunge la problemele teologice, religioase, lucrurile se impotmolesc.
Papa Pascal II dupa ce trimite o delegatie la Consatant. renunta la proiectul convocarii
conciliului datorita opozitiei clerului conservator din bizant. Relatiile cu papalitatea se mentin
bune, se incheie aliante cu papalitatea, mai putin in timpul lui Ioan I comnenul, acesta
concentrandu-se aproape total asupra orientului. Manuel I comnenul se aliaza cu papa
Alexios. Dupa ce a trimis o armata in italia si fonduri importante, manuel se vede abandonat
de aliatul sau care trece in tabara aliatului german, acceptant pretentiile acestuia de a
conduce un imperiu roman. In conditiile in care scaunul pontifical e ocupat de inocentiu III
acesta devine si tutore al fiului lui Henric VI, nepotul lui barbarosa, frederich II, si practic
datorita sprijinului acordat de papa este asigurat regatul siciliei pt frederich II, iar mai tarziu,
in sec 13 avea sa primeasca si coroana imperiului german. Si papalitatea se intoarce
impotriva bizantului si ramane fidela aliantei cu germania.
- Venetia, dupa secolul VI a apartinut statului bizantin, fiind condusa de un DUX care in secolul
VIII a devenit DOGE si dupa conflictul care a urmat incoronarii lui Carol cel Mare, Venetia
ramane in sfera de influenta a Constantinopolelui, intr-un statut de semi-vasalitate;
- un rol important in constituirea Venetiei l-au avut evenimentele din 828-829, atunci cand
negustori venetieni patrund in rada portului Alexandria si iau de aici moastele Sfantului
Marcu, proclamat patronul spiritual al Venetiei;
- un alt moment important in relatiile bizantino-venetiene are loc in anul 1000, in conditiile
confruntarii dintre Vasile II Macedoneanul si tarul Samuel;
- Vasile II face apel la flota Venetiei pentru a combate pirateria slava de pe coasta dalmata;
- in schimb, printr-un document din 1022, venetienii obtin de la imparatul bizantin reducerea
taxelor comerciale si protectie in fata abuzurilor functionarilor imperiali;
- pe parcursul secolului XI, flota venetiana a raspuns solicitarilor imparatilor bizantini ori de
cate ori a fost chemata, ea transformandu-se intr-un partener politic al Bizantului, mai ales in
conditiile crizei secolului XI;
- intr-o situatia foarte dificila, in anul 1081, incepe prima expeditie normanda in teritoriile
bizantine si, lipsit de o flota proprie, Alexios Comnenul face apel la Venetia;
- trupele normande ale lui Guiscard debarca la Dyrrachium, orasul este asediat de pe mare
si uscat, si interventia flotei venetiene s-a soldat cu imprastierea flotei normande si degajarea
orasului dinspre mare;
- documentul face referire la ajutorul primit din partea venetienilor, care au luptat cu „flota
cea blestemata”;
- in schimbul acestui ajutor, se acorda o serie de privilegii politice – dogele primeste titlul de
protosebastos cu renta anuala corespunzatoare, un titlu pe care dogele il putea lasa
mostenire si urmasilor sai;
- basileul Alexios mai acorda o renta de 20.000 livre anual pentru a fi impartita bisericilor
venetiene si un privilegiu bisericii San Marco, care urma sa primeasca anual cate 3 nomisme
de la fiecare dintre magazinele si depozitele detinute de negustorii din Amalfi la
Constantinopol;
- dincolo de avantajele economice, mult mai importante erau privilegiile comerciale pe care
le obtineau venetienii, cele mai mari pe care le acordase vreodata un imparat bizantin;
- scutire totala de orice fel de taxe vamale la intrarea si iesirea din orasele imperiului pentru
marfurile aduse in imperiu;
- scoaterea negustorilor venetieni de sub controlul functionarilor imperiali insarcinati cu
strangerea impozitelor;
- consecintele tratatului:
- pentru Venetia, consecintele sunt cat se poate de clare, tratatul aflandu-se la originea
ascensiunii Venetiei – economica si politica – orasul din lagune, reusind in perioada
urmatoare sa puna bazele unui puternic imperiu colonial pe care avea sa-l extinda si
consolideze dupa 1204;
- foarte grave erau consecintele pentru statul bizantin: a fost lipsit de sume importante pentru
vistieria sa, sume care proveneau din taxele vamale platite de negustorii venetieni;
- prin privilegiul din 1082, Alexios deschidea o bresa in sistemul economic si comercial al
Bizantului, bresa care avea sa fie largita in secolul urmator prin acordarea unor reduceri
semnificative la plata taxelor comerciale, mai intai negustorilor din Pisa (pana la 4% din taxele
comerciale in 1111) si apoi cei din Genova in 1169 din partea lui Manuel I Comnenul obtin
tot o reducere de 4% din taxe;
- urmasul lui Alexios, Ioan II Comnenul, la scurt timp dupa ce urca pe tronul imperial, incearca
sa scape de „tributul” platit Venetiei sub forma scutirilor de taxe si atunci cand dogele
venetian solicita reinnoirea tratatului, Ioan II refuza sa faca acest lucru, insa imediat a fost
confruntat cu represaliile venetienilor care au facut incursiuni de prada pe coasta dalmata,
in insulele Rhodos, Lesbos, Chios, toate culminand cu ocuparea insulei Kephalonia in 1126;
- neavand o flota suficient de puternica pentru a se opune celei venetiene, imparatul Ioan II
cedeaza si in august 1126 reinnoieste toate privilegiile acordate Venetiei;
- doua decenii mai tarziu, Manuel I Comnenul este din nou nevoit sa faca apel la flota
venetiana pentru a lupta impotriva regelui Siciliei Roger II si in schimbul acestui sprijin,
negustorii din lagune isi extind activitatea in Creta si Cipru si in plus, obtin si o marire a
cartierului pe care il detineau la Constantinopol;
- Venetia acorda ajutor principilor sarbi, si se adauga si conflictele dintre negustorii venetieni
si genovezi – ultimii instalati in capitala orientala in 1169;
- Manuel I i-a chemat pe venetieni la palatul imperial, si le-a cerut sa plateasca daune
Genovei pentru pagubele produse, dar venetienii au raspuns cu insolenta imparatului
bizantin, amintindu-i chiar de atacurile din timpul lui Ioan II;
- in aceste conditii, Manuel adopta niste masuri radicale, a trimis scrisori catre toti guvernatorii
provinciilor, stabilind momentul exact cand acestia trebuiau sa actioneze;
- actiunea are loc la 12 martie 1171, cand autoritatile bizantine au arestat si inchis pe toti
negustorii venetieni din imperiu, mai putin cei aflati in slujba imparatului – aproximativ 20.000
negustori venetieni;
- toate bunurile negustorilor au fost confiscate – o estimare de mai tarziu indica o valoare
totala de 400.000 livre;
- unii istorici au vazut in evenimente o actiune premeditata a imparatului, din cauza faptului
ca Manuel i-a asezat pe genovezi in vecinatatea venetienilor, desi stia rivalitatea dintre cele
doua republici;
- ruptura definitiva dintre Bizant si Venetia, chiar daca flota venetiana a reactionat imediat,
conducerea fiind preluata chiar de dogele Venetiei, reluand din nou atacurile, dar epidemia
de ciuma care izbucneste in flota a facut ca expeditia sa esueze, dogele platind cu viata
dupa intoarcerea la Venetia;
- din acest moment, Venetia devine un adversar redutabil pentru Bizant, intra in toate
aliantele indreptate impotriva Bizantului, si asteapta momentul favorabil pentru a-si lua
revansa;
Sunt patru factori care influențează profund desfășurarea evenimentelor: doi factori
universali (Papalitatea și Imperiul German) și doi factori cu caracter local, dar care au avut
o influență și mai mare (normanzi și venețieni).
Normanzii
La doar câteva luni după venirea pe tron a lui Alexios I Comnenul, în vara anului
1081, sub conducerea lui Robert Guiscard normanzii încep prima expediție împotriva
statului bizantin, ambiția lor fiind aceea de a cuceri Constantinopolul, pentru a pune bazele
unui impeiriu mediteranean. Această primă expediție se desfășoară între 1081-1085,
normanzii debarcând la Dyrrachium. Cetatea este asediată și de pe uscat, și de pe mare
de normanzi, iar Alexios nu avea forțe suficiente pentru a se opune normanzilor și face apel
la ajutorul flotei venețiene. Aceștia intervin și degajează dinspre mare cetatea Dyrrachium,
însă forțele bizantine sunt învinse pe uscat, astfel că cetatea este cucerită de normanzi.
După cucerirea cetății, aceștia traversează Peninsula Balcanică, învingând în mai multe
rânduri armatele grecești. Prin urmare, situația părea complicată pentru bizantini, până
când Robert Guiscard este nevoit să se întoarcă în Italia, lăsând comanda lui Bohemund
de Tarent. Moartea neașteptată a lui Robert Guiscard avea să îl determine și pe Bohemund
să părăsească Balcanii, pentru a revendica moștenirea tatălui său. Lipsită de conducător,
armata normandă începe să piardă teren în fața bizantinilor și treptat normanzii sunt împinși
spre litoralul adriatic și obligați să părăsească Peninsula Balcanică, iar în 1085 este
recucerită Dyrrachium.
Bohemund avea să participe la Prima Cruciadă, iar de numele lui s-a legat conflictul
declanșat în legătură cu stăpânrea Antiohiei. Bohemund refuză să înapoieze Antiohia
împăratului bizantin, punând bazele unui principat latin, a cărui conducere a și preluat-o. În
anii 1105-1106, Bohemund călătorește în Occident încercând să demonstreze că grecii sunt
trădători iar Bizanțul este principala piedică în calea unui succes major al cruciaților în
Orient ( politica pragmatică a bizantinilor i-a nemulțumit pe cruciați – alianța cu selgiucizii și
cazul de la Niceea). În cadrul acestei călătorii se declanșează al doilea război bizantino-
normand, desfășurându-se tot în Peninsula Balcanică, iar normanzii sutn înfrânți. Bohemund
a fost nevoit să încheie un tratat prin care se recunoștea împărautlui, iar Antiohia urma să
devină posesiune imperială la moartea sa.
Cea de-a treia are expediție în 1147, într-un moment în care începe a doua
cruciadă. Manuel I Comnenul, pentru a face față trecerii cruciaților prin Bizanț, însă
mobilizează forțele în zona capitalei și profitând de această situație, Roger II ( 1127 – ia
naștere Regatul Siciliei; în 1130 – regele este încoronat de papă), în fruntea flotei sale atacă
Grecia, fiind prădate Corintul și Theba ( scopul expediției al normanzilor era unul economic.
Theba era după Constatinopol cel mai important centru de producere a mătăsii din
Imperiul Bizantin, ori după cucerirea orașului, normanzii au luat de-aici uneltele din atelierele
de producere a mătăsii și i-au luat în captivitate pe meșteșugari, aceștia fiind duși în Sicilia.
Evenimentul a reprezentat o grea lovitură pentru Bizanț, care obținea venituri importante
din producerea mătăsii. Acest eveniment stă la baza declinului acestei industrii în Imperiul
Bizantin și la ascensiunea acesteia în zona Italiei).
Ultima expediție are loc în 1185, când regele Siciliei, Guillaume II, debarcă în
Peninsula Balcanică, principala țintă fiind orașul Tesalonic. Orașul a fost cucerit și prădat
cumplit de normanzi. S-a creat un moment de panică la Constantinopol în momentul în
care s-a răspândit zvonul că se apropie normanzii, motiv pentru care a avut loc o revoltă,
fiind dat jos Andronic Comnenul. Pe tron a ajuns Isaac II Angelos, însă după cucerirea
Tesalonicului, aceștia nu au mai reprezentat un pericol, retrăgându-se în sudul Italiei.
Ulterior, la sf. Sec XII, coroana regatului Siciliei avea să fie preluată de Henric VI, iar din
căsătoria celor 2 a rezultat Frederick II de Hohenstaufen, care a ajuns întâi Rege al Siciliei și
după aceea împărat al germanilor.
Papalitatea
Cel de-al doilea factor universal, imperiul romano-german. Sf. Sec XI- începutul sec. XII,
raporturile sunt normale între cele două imperii, chiar de apropiere. Anna Comnena vorbește de
alianța dintre Henric IV și Alexios I, iar lupta pentru învestitură și dificultățile politice pe care le
traversează Imperiul Romano-Germana a făcut ca această alianță să fie menținută și întărită printr-
o căsătorie: Manuel I Comnenul s-a căsătorit cu o prițesă germană, nepoata împăratului Conrad
III. Lucrurile aveau să se modifice dată cu ocuparea tronului de Frederick I Barbarossa, care
redescoperă ideea romană despre Imperiul unic și universal (redescoperă Codul lui Iustinian,
punându-se bazele școlii de la Bologna). Acest lucru avea să ducă la redeschiderea conflictului
dintre cele 2 imperii, în viziunea lui Barbarossa, imperiul bizantin fiind un Regnum Grecorum, iar
Manuel I Comnenul fiind Rex Grecorum. Aceste expresii apar în scrisorile trimise de Frederick la
Constantinopol (sunt amintite de Ioan Kinnamos – principala sursă pentru domnia lui Manuel I
Comnenul). Conflictul avea să se acutizeze în timpul celei de-a treia cruciade la care pariticpă și
Frederick. În urma unui conflict pe care acesta îl are cu Isaac II Angelos, Frederick I pune problema
cuceririi Constantinopolului, într-o scrisoare adresată fiului și moștenitorului german, Hernic VI,
sfătuindu-l să facă apel la papă pentru a predica o cruciadă împtoriva Bizanțului și la flota orașelor
italiene. Tratatul semnat în 1190 avea să împiedice punerea în practică a acestui proiect, însă după
moartea lui Frederick, fiul său amenință Bizanțul și obține chiar plata unui tribut din partea
împărautului bizantin (ton allamanicon). Moartea timpurie a lui Henric VI și declanșarea unui
conflict în imperiul romano-german între Filip de Suabia și Otto de Braunschweig a făcut ca
imperiul să nu aibă un rol important în evenimentele de la începutlui sec. XIII.
Scrie numai din ceea ce a avut posibilitatea să audă de la alți martori despre Ioan II.
Prima soție a lui Manuel I a fost de origine germană, a doua era o prințesă de Antiohia.
Imperiul, în viziunea lui Kynnamos, este centrul întregii lumi, Constantinopolul este
centrul politic al întregii lumi, iar pretențiile occidentalilor și ale Imperiului Romano-German
sunt neîntemeiate.
Consideră că Papa este principalul vinovat pentru coflictul dintre Imperiul Bizantin și
Imperiul Roman-German.
Ca și Ana Comnena, Kynnamos nu poate să înțeleagă fenomenul cruciat, nu poate
înțelege sentimentele de care sunt animați creștinii occidentali și, chiar în relatarea cu privire
la începutul Cruciadei a II-a, Kynnamos spune că adevăratul scop al expediției era cucerirea
teritoriilor Imperiului Bizantin.
Odată ajunși în zona de câmpie, îi prădau tocmai pe cei care trebuiau să se ocupe
cu aprovizionarea trupelor.
Germanii priveau aceste acțiuni cu perfectă indiferență; Kynnamos insistă că, mai
ales Frederic Barbarossa, avea un caracter indiferent, violent și orgolios
Au fost mai multe conflicte; intenția de a prăda o mănăstire stârnește unul dintre ele.
Kynnamos explică această atitudine a francezilor prin faptul că fie au învățat din
greșelile armatei germane, fie că acesta le era caracterul.
Lucrarea sa, intitulată Istoria, acoperă perioadă 1118-1206 și este considerată una din
capodoperele bizantine.
În timpul în care s-a aflat la Niceea și-a rescris o bună parte a lucrării, mai ales acea
parte consacrată evenimentelor de după 1180, căutând să-i găsească pe cei responsabili
pentru evenimentele din 1204, nu doar pe occidentali, ci și pe împărați.
Alexios III Angelos (și apropiații săi) – era atât de pasionat de vânătoare, încât a interzis
tăierea copacilor de pe domeniile sale de vânătoare, în ciuda necesităților presante ale
flotei bizantine, vindea tot ceea ce se putea vinde din flotă, până și ancorele, în timp ce
prefera să glumească cu bazileul pe tema mobilizării latinilor; deci au opus rezistență latinilor
doar „20 de bărci putrezite”
Evenimentul din 1204 este, în viziunea lui, o pedeapsă divină aplicată poporului ales
pentru păcatele sale, își critică și compatrioții; Constantinopolul era un oraș dominat de
necuviință și desfrâu
Cauzele dezastrului sunt, în viziunea lui Choniates, erorile politice ale lui Manuel I,
proasta administrare a împăraților din dinastia Angelos și, nu în ultimul rând, resentimentele
dintre bizantini și latini, acumulate mai bine de un secol.
În ceea ce privește imaginea occidentalilor, avem o imagine complexă, colectivă
atunci când autorul se referă în general la latini.
Termenul de latini este folosit în sursele bizantine pentru a-i desemna pe cei aflați sub
ascultarea Papei.
Vorbim despre o imagine specific particulară atunci când sunt prezentați separat
normanzii, venețienii etc.
Acest concept de barbar îi cuprinde pe toți cei care nu făceau parte din lumea
bizantină.
„E greu să le găsești calități acestor babari; sunt cei care își poartă nasul pe sus, setea
lor este mare ..., ei necontenesc reavoință față de romei.” (Choniates)
Cel care îi contrazicea câtuși de puțin pe cruciați era supus la numeroase orori.
Până și turcii erau mai aproape de istoricul bizantin, cel puțin cin punct de vedere al
mentalității, decât acești „luptători în numele lui Hristos”.
Povestește că au foost distruse numeroase opere de artă, statui; latinii habar nu aveau
despre valoarea operelor distruse.
Și pentru Choniates cruciada era un pretext pentru înrobirea unor frați de credință,
până la urmă, dar cruciada nu avea nimic în comun cu ce s-a întâmplat la Constantinopol
în 1204.
- in ciuda unei mari parti a societatii niceene, Mihail VIII se proclama basileu, si chiar daca
pozitia sa s-a consolidat dupa victoria de la Pelagonia, era constient ca doar un succes
rasunator – cucerirea capitalei – i-ar fi permis inlaturarea lui Ioan IV si fondarea propriei
dinastii;
- el mai urmarea contracararea planurilor papale, care vizau atragerea Genovei sub
steagul unei cruciade anti-bizantine, alaturi de Venetia;
- nu in ultimul rand, el dorea sa rezolve dificultatile legate de alungarea latinilor din Balcani;
- Genova se afla intr-o pozitie dificila, in urma infrangerilor suferite in fata Venetiei, in
razboiul dintre cele doua – inceput in 1252 – fiind amenintata de eliminarea din comertul
levantin;
- Genova mai era tentata de comertul pontic, dar Venetia controla stramtorile si bazinul
pontic;
- care au fost principalele prevederi ale tratatului: acordarea de daruri anuale – 500 de
hiperbe si arhiepiscopului Genovei – 60 hiperbe;
- daca trimiteau ajutor rapid in vase pentru recucerirea cetatii, genovezii urmau sa
primeasca vechile posesiuni din Constantinopol, precum si cartierul venetian din oras;
- genovezii puteau aduna marfurile, alimentele din Imperiu si sa le vanda in mod liber, fara
vreo taxa;
- Mihail promitea sa nu ingaduie niciunui latin sa desfasoare activitati comerciale in Marea
Neagra cu exceptia Genovezilor si pisanilor si sa nu faca vreo paguba genovezilor la
intrarea/iesirea in/din bazinul pontic;
- partea finala are si cateva restrictii: genovezii nu puteau scoate aur si argint din imperiu
fara acord imperial, iar negustorii bizantini puteau merge pentru comert in Genova si
teritoriile acesteia, fara plata de taxe si impozite, fiind protejati de autoritatile genoveze;
- consecintele tratatului:
- dupa instalarea in cartierul Pera (Galata), in jurul anului 1340, istoricul bizantin Nikephor
Gregoras apreciaza ca genovezii obtineau din taxe vamale circa 200.000 de hiperberi, in
vreme ce la Constantinopol, bizantinii abia reuseau sa stranga 30 mii hiperberi anual;
- actele notarilor genovezi din Caffa dovedesc volumul imens al afacerilor genoveze din
regiune: un notar inregistreaza in aprilie-august 1282, contracte in valoare de 26 mii
hiperberi, existand alti 26 de notari;
- la cumpana secolelor XIII-XIV, istoricul Georgios Pachymeres, scria ca alimentele erau rare
si la preturi inaccesibile pentru bizantini, si tot atunci, patriarhul oriental – Atanasius II – a
trimis niste memorii basileului aratand ca strazile capitalei sunt pline de oameni epuizati si
infometati, plangandu-se si de faptul ca latinii amesteca graul cu paie si il vand pe cel
stricat bizantinilor;
- primul, inceput in 1258 se incheie in 1264 cu Venetia invingatoare – lucru care l-a
determinat pe Mihail VIII sa acorde privilegii venetienilor;
- al doilea (1294-1299) – cele doua orase si-au disputat dominatia in bazinul pontic,
imparatul Andronic II luand partea Genovei, si cu aprobarea imparatului, genovezii ataca
cartierul venetian;
- desi razboiul se incheie in 1299, venetienii vor continua ostilitatile cu Imperiul Bizantin pana
in 1302, cand Andronic cu flota venetiana sub zidurile orasului, accepta sa plateasca
despagubiri in valoare de 79 mii hiperberi;
- al treilea razboi (1351-1355) a fost precedat de asa numitul „razboi al Galatei”, intre
Genova si imparatul Ioan VI Cantacuzino – care cu mari eforturi reusise sa stranga din
donatii circa 50 mii hiperberi pentru a reconstrui flota bizantina;
- in plus, a scazut taxele vamale in capitala pentru a atrage o parte din traficul de la Pera;
- asaltul asupra capitalei esueaza, dar lipsa de experienta a marinarilor greci si o furtuna, au
dus la infrangerea si incendierea vaselor bizantine in Cornul de Aur – februarie 1349;
- razboiul se incheie in 1355 fara a se ajunge la rezolvarea diferendelor dintre cele doua,
chiar daca venetienii s-au obligat sa plateasca 200 mii ducati ca despagubiri;
- in timpul acestui razboi, Cantacuzino a luat partea Venetiei, dar ramas singur in
confruntare si cu sprijinul Aragonului, este nevoit sa incheie pacea in 1352, cedand in
proprietate Pera, genovezilor;
- miza acestui razboi era insula Tenetos, care controla zona stramtorilor, si pe care in
contextul conflictelor din secolul XIV, Ioan V Paleologul o cedase venetienilor, iar fiul sau o
cedase genovezilor;
- prin tratat, insula era abandonata de ambele orase, fiind semnata la Torino cu ajutorul
contelui de Savoia, iar comertul pontic era interzis venetienilor timp de 2 ani;
Lansarea chemării pentru cea de-a patra cruciadă este făcut de Inocențiu III (
perioada sa este considerată apogeul papalității medievale). La apelul pontifical au
răspuns mari cavaleri, care veneau mai ales din Franța ( în special din Flandra). Cruciații
încep să se adune în 1201, fiind desemnat un conducător al expediției, contele de
Champagne ( Thibaut), care a murit la scurt timp, astfel că liderl al expediției a devenit
marchizul de Montferrat ( principatul acestuia se afla în nordul Italiei). Principala problemă
a cruciaților era aceea a transportului, în contextul în care numărul cruciaților era ridicat (
33.000 oameni). Scopul declarat era ocuparea Egiptului, astfel că aveau nevoie de o flotă
pentru a traversa Marea Mediterană, iar în acest sens se adresează Genovei și Veneției.
Genova refuză, însă dogele Veneției Enrico Dandolo. Resentimentele venețienilor față de
bizantini erau foarte puternice după 1171, astfel că dogele acceptă propunerea cruciaților
de a transporta armata acestora către Egipt, însă le cere în schimb o sumă imensă ( 80.000
de ducați), iar în contextul în care cruciații aveau doar 2/3 din sumă iar pentru a acoperi
diferența, dogele le cere să cucerească cetatea Zara ( se afla sub autoritatea Ungariei,
care își anunțase intenția de pa participa la expediție). Orașul este cuceri în toamna anului
1202. În contextul în care se apropie iarna, cruciații se decid să își amâne plecarea pentru
anul viitor. Cu toate că unii dintre cruciați au fost excomunicați de papa Inocențiu III,
expediția a continuat. În tabăra acestora își face apariția prințul Alexios, fiul lui Isaac II
Angelos. Acesta se adresare inițial lui Filip de Suabia pentru a-l reinstala pe tron pe tatăl său,
însă acesta era prins în războiul civil din Germania, astfel că îl sfătuiește să apeleze la
cruciați.
În intervalul cuprins între noiembrie 1202 și începutul anului 1203, în tabăra cruciată își
face apariția fiul lui Isaac Angelos, împăratul detronat în 1095, prințul Alexios. Acesta era
apropiat de cruciați deoarece era rudă cu Filip de Suabia, care la rândul lui era vărul lui
Bonifaciu de Montfferat. Se pare că papa avea cunoștință de acțiunea prințului Alexios, iar
într-o primă fază, Inocențiu III susținea ideea sprijinului cruciat pentru reinstalararea pe tron
a lui Isaac II Angelos. Susținerea papei era legată de dorința sa de a restabili unitatea
Bisericii Creștine. Prințul Alexios face promisiuni importante cruciaților, fiind vorba de o sumă
importantă de bani ( cca. 200.000 de monede de argint după unele informații),
participarea armatei bizantine la expediția cruciată, asigurarea aprovizionării pentru
cruciați și apărarea Locurilor Sfinte după ce acestea avea să fie recucerite. Acestea
promisiuni i-au determinat pe cruciați să ia în calcul devierea expediție către
Constantinopol, însă un rol important l-a avut și Enrico Dandolo, dogele Veneției.
Promisiunile lui Alexios și dorința venețienilor de a ajunge la Constantinopol i-au determinat
pe cruciați să se îndrepte către capitala bizantină. Aceștia ajung la Constantinopol în
primăvara anului 1203, alături de forțele terestre apărând și flota venețiană. Din sursele
occidentale referitoare la cruciada IV, un reprezentant al marii nobilimi, Godefroy de
Villerhardouin și Robert de Clari, un reprezentant al mici nobilimi, cruciații se așteptau ca
prințul Alexios să fie întâmpinat cu entuziasm de populația bizantină, însă lucrurile nu au stat
deloc așa. Grecii din Constantinopol nu erau interesați sa îl revadă pe tron pe Isaac
Angelos. Însă prezența cruciaților în fața orașului a determinat o mișcare de nemulțumire în
capitala bizantină, împăratul Alexios III reușind să fugă din oraș, luând cu el și cea mai mare
parte a averilor imperiale. După fuga lui Alexios III, Isaac II a fost scos din închisoare și
reinstalat pe tronul imperial, alături de domnind ca și co-împărat fiul său, Alexios IV.
Alexios IV a avut sprijinul cruciaților pentru a-și duce la capăt planul, însă problemele
majore au apărut atunci când acesta a fost nevoit să își respecte promisiunile pe care le
făcuse cruciaților, mai ales când venea vorba de bani. Acesta a negociat cu ei o
prelungire a tratatului pentru încă 6 luni, până în aprilie 1204. Faptul că latinii au rămas la
Constantinopol, nu a rămas fără consecințe. Atât sursele occidentale, cât și Nicetas
Konyates prezintă aceste consecințe, cu atât mai mult cu cât unele acțiuni ale cruciaților
au determinat nemulțumirea populației bizantine ( a fost provocat un incendiu ce a mistuit
aproape tot orașul; o moschee a fost atacată de cruciați și apăarat de bizantini alături de
musulmani). Robert de Clari spuneau că bizantinii și cruciații se insultau reciproc, acesta
fiind momentul în care este conștientizată ruptura religioasă între Răsărit și Apus ( chiar
preoții latini îi acuzau pe greci că erau mai răi decât evreii).
Cea de-a doua problemă era legată de împărțirea teritoriilor bizantine. Aici lucrurile
nu au fost la fel de simple, deoarece cruciații occidentali au întâmpinat o rezistență foarte
puternică din partea populației grecești, iar în cele din urmă se constituie două sisteme de
state de-o parte statele latine: Imperiu Latin de Constantinopol, Regatul Thesalonicului (
constituit într-o încercare de a-l despăgubi pe marchizul de Monferrat), mai multe
principate latine în Grecia ( Moreea revenind familiei de Villehardouin). Evident Veneția a
reușit să își rezerve pozițiile cele mai importante, obținând 3/8 din Constantinopol și
punctele cheie din arhipelagul greces și cetățiel de coastă care îi permiteau controlarea
traficului comercial prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, și a Mării Egee alături de bazinul
oriental al Mării Mediterane ( stăpânirea venețiană avea să se numească Ducatul
Arhipelagului). Vor apărea și state grecești, state de rezistență greacă. În jurul anului 1203
apare Imperiul de Trapezunt, bazele acestui imperiu fiind puse de doi nepoți ai lui Andronic
I Comnenul, David și Alexios. Imperiul nu a avut un rol important în lupta pentru recucerirea
capitalei bizantine. În 1205 se pun bazele Imperiului de Niceea, bazele fiind puse de
ginerele lui Isaac II Angelos, Theodor Lascaris, care devine împărat la Niceea. Obține un
succes de prestigiu când reușește să pune bazele constantinopolitate în orașul Niceea.
Acest patriarh l-a încoronat pe Teodor I Lascaris. Al treilea stat este Despotatul Epirului, cu
capitala la Arta. Conducătorii despotatului, pentru a-și întări pozițiile, și-au adăugat
numelor lor toate numele dinastiilor bizantine din sec. XII ( Dukas – Angelos – Kommnenos).
Despoții reușesc să cucerească Thesalonicul, proclamându-se regat, însă situația se
schimbă după ce grecii sunt înfrânți de Ioan Asan II.
Sursele bizantine
Principala sursă pentru Prima Cruciadă este Alexiada scrisă de Anna Comnena, fiica
lui Alexios I. Aceasta era prințesă porphyrogenetă, a fost logodită încă din pruncie cu fiul lui
Mihail VII Dukas, Constantin, și fiind prima născută a cuplului imperial, încă din copilărie a
avut convingerea că ea avea să fie moștenitoarea tronului imperial. Speranțele ei au fost
spulberate după nașterea fiului lui Alexios, Ioan Comnenul, cel care a avut împărat. De
altfel, Anna Comnena avea să conteste dreptul fratelui ei de a deveni împărat, ambițiile ei
fiind susținute de mama celor doi, Irina Dukas. Cele două femei au pus la cale două
comploturi, motiv pentru care Ioan II a închis-o într-o mănăstire. Alexiada este dedicată
tatălui ei și dincolo de faptul că ea prezintă în cea mai favorabilă lumină acțiunile lui Alexios
I Comnenul, Alexiada este o operă reprezentativă pentru un curent de opinie foarte
puternic în Bizanțul sec. XII, fiind vorba de curentul caracterizat prin ostilitate față de
Occident și refuzul acceptării unei apropieri între Bizantini și Occidentali. În ceea ce privește
Prima Cruciadă, prințesa face referire la lansarea apelului pontifical ( acesta a avut un
ecou imens în lumea apuseană). Ea spune că războinicii celți au fost precedați de o
mulțime de oameni neînarmați care erau mai numeroși decât nisipul mării și decât stelele.
Trecerea cruciaților prin Balcani este asemănată cu un roi de lăcuste, având în vedere
pagubele produse. Anna Comnena vorbește despre surprinderea tatălui ei în momentul în
care a văzut o asemnea armată ajungând în fața Constantinopolului. Tatăl ei s-a arătat
grijuliu față de această mulțime și nu i-a trecut în Asia Mică așa cum i-au cerut aceștia.
Doar după ce a fost forțat să îi transporte în Asia Mică, împăratul a acceptat să facă acest
lucru. Dacă prințesa bizantină acceptă ideea că sărăcimea era împinsă la cruciadă de
dorința de a se închina la Locurile Sfinte, nu același lucru îl poate spune în legătură cu
cavalerii. Impresia pe care o are prințesa bizantină față de cruciați era aceea că nobilii
occidentali doreau să cucerească Constantinopolul, chiar împăratul temându-se de
venirea lor, căci le cunoștea avântul de neînfrânat, sufletul nestatornic și schimbător și tot
ceea ce este în firea celților. Primele contacte cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un
prilej pentru prințesa bizantină de a pune în lumină atitudinea lor arogantă și trufașă. Un
exemplu pe care îl dă prințesa bizantină este scrisoarea trimisă de regele Franței, Hugo de
Vermandois, care mândru de originea sa nobilă, a cerut ca să fie întâmpinat cu toată
pompa. Grosolonia și trufia latinilor sunt ilustrate de episodul în care un nobil occidental se
așează pe tronul imperial ( era vorba și de necunoașterea protocolului bizantin). Îi face un
portret și lui Bohemund de Tarent, dar și tatălui acestuia, Robert, care nu era protretizat într-
o manieră favorabilă. Nici Bohemund nu era caracterizat mai bine, însă îi recunoaște
frumusețea acestuia. Pentru bizantini era de neînțeles existența unei astfel de expediții, și
mai ales participarea preoților la o astfel de expediție. Diverse episoade îi servesc prințesei
pentru a accentua diferențele dintre clerul grec și cel occidental. Nici papalitatea nu se
bucură de un mare prestigiu în ochii prințesei bizantine ( cazul lui Grigore VII care îi tratează
cu cruzime pe solii împăratului Henry IV). Prin urmare, în viziunea Annei Comnena, latinii sunt
niște barbari, ca orice alți locuitori din afara imperiului. Aceștia nu făceau parte din politeea
bizantină,nu trăiesc sub legea romană, nu se supun regulilor și disciplinei și sunt lipsiți de
maniere și cultură.