ISTORIA BIZANTINA

Anul II, Semestrul II

Contents
A. Preexamen....................................................................................................................................... 2
1. Politica agrară macedoneana.................................................................................................. 2
2. Oraşul bizantin in secolele X – XI ................................................................................................ 4
Organizarea breslelor .................................................................................................................. 6
Structurile sociale urbane ............................................................................................................... 7
Activitatile economice si comerciale........................................................................................ 8
3. Pronoia intre 1204 – 1261 ............................................................................................................. 9
B. Examen ........................................................................................................................................... 10
1. Relatiile Bizantului cu Carol cel Mare ...................................................................................... 10
2. Ideologia imperiala bizantina in secolele IX – X .................................................................... 14
3. Politica externa a dinastiei Macedonene .............................................................................. 16
4. Criza secolului al XI-lea .............................................................................................................. 23
5. Relațiile Bizanțului cu Veneția la sfârșitul secolului XI-XII ....................................................... 27

6. Rolul factorului normand în pregătirea cruciadei a IV-a ..................................................... 32

7. Rolul factorilor universali în pregătirea cruciadei a IV-a....................................................... 33
8. Imaginea occidentală în sursele bizantine din sec XII și începuturile sec. XIII ................... 34
9. Tratatul de la Nymphaion și consecințele sale ...................................................................... 39

10. Cruciada a IV-a si consecintele sale .................................................................................... 41

A. Preexamen
1. Politica agrară macedoneana

Pe parcursul unui secol, imparatii dinastiei macedonene desfasoara o lupta sustinuta

pentru apararea mici proprietati taranesti libere impotriva ofensivei marii aristocratii a
dynatilor (“puternici”). Ascensiunea marii proprietati funciare este rezultatul unor procese
diverse din societatea bizantina a secolelor 8-10, legate de subminarea treptata a
comunitatilor rurale, sub influenţa proceselor dizolvante din launtrul lor si a presiunii din afara
a “puternicilor”, ca si de nasterea unei noi paturi de mari stapani de domenii recruati dintre
inaltii functionari de theme, principalii beneficiari ai secularizarii bunurilor monastice de catre
imparatii iconoclasti. Pericolul pentru interesele statului nu este vazut la timp; dimpotriva, Leon
VI anuleaza vechile restrictii impuse pana atunci dregatorilor militari din theme de a
achizitiona bunuri imobiliare si abroga dreptul de preemitiune (protimisis), grabind procesul
de slabire a comunitatilor rurale, a caror membrii risca sa cada in dependenta dynatilor laici
si ecleziastici, devenind astfel tarani dependenti sub aspect economic, numiti « vecini »
(paroikoi). Sub Roman Lecapenos autoritatea centrala ia cunostnta pentru prima oara
pericolele, deoarece “mica proprietate este esentiala pentru plata impozitelor si indeplinirea
sarcinilor militare; totul va fi in primejdie daca ea dispare”. printr-o prima diploma imperial
(novela) din 922, vechiul mare drongar al flotei, constient de interesele militare ale imperiului,
restabileste dreptul de protimisis din sanul comunitatii rurale, pentru a le oferi un mijloc de a
se opune patrundetii dynatilor in interiorul lor; bunurile militare acaparate de “puternici” in
ultimii 30 de ani urmau sa fie inapoiate vechilor stapani, pentru a reface valoare integrala a
loturilor stratiotice; legea prevede si restituirea bunurilor funciare instrainate in ultimii zece ani
de membrii comunitatilor rurale libere. O noua novela a aceluiasi basileu (sept. 934) vine in
sprijinul micii proprietati, grav lovita de foametea din iarna 927/928 si obligata astfel sa-si
instraineze bunurile funciare marilor proprietari: orice tranzactie, donatie, mostenire etc. de
dupa I septembrie 927 este anulata; orice proprietate achizitionata sub jumatatea pretului ei
normal este inapoiata fara despagubire; in cazul in care vanzarea s-a facut in conditii
normale, proprietatea urma a fi restituita, cu obligatia ca taranul sa inapoieze suma primita
in termen de trei ani. Dar noua lege, mai mult decat altele, identifice si denunta agentii
proceselor dizolvante din interiorul obstilor satesti: ei sunt marii stapani de domenii laice si
manastiresti, dar mai cu seama inaltii functionari ai statului din provincii, care utilizeaza
puterea lor pentru a achiztiona intinse averi, lovind astfel interesele statului, in loc sa le apere.
Dar aceste prime legi nu au dat rezultatele scontate si suveranii urmatori continua opera lui
Roman I. Succesorul lui, Constantin VII, intareste dispozitiile inaintasului sau, fixeaza valoarea
minima a loturilor militare la 4 livre (= 288 nomisme), pentru soldati, si la doua livre, pentru
marinari, si stabileste termenul de prescriptie la 40 de ani. Doua decenii mai târziu, printr-o
novea din 967, Nikephor II Phocas, iesit din una dintre marile familii aristocratice din Asia Mica,
intrerupe politca predecesorilor sai, stabilind dreptul de protimisis si acordand dinatilor drept
de achizitionare a proprietatilor parasite din interiorul comunitatilor libere; in schimb, bunurile
militare isi au in vechiul general pe cel mai hotarat aprator: orice instrainare a loturilor
statornice era interzisa, iar cele instrainate trebuiau restituite fara nici o despagubire. Mai
mult, valoarea bunurilor statornice este ridicata de la 4 livre la 12; conditia sociala a soldatului
cunoaste, pe aceasta cale, o schimbare importanta, plasandu-I pe aparatorii Imperiului in
randurile unei mici nobilimi. Dar masura era legata, foarte probabil, si de nevoia crearii unei
cavalerii grele, cu armament mai costisitor, in conditiile in care la frontierele Imperiului
aparusera adversari noi, cu arme noi. O alta novela a celuiasi basileu, din 964, incearca sa
opreasca ofensiva marii proprietati monahale, prin interzicerea infiintarii unor noi asezaminte
monastic si a achizitionarii, pe diferite cai, de catre biserica si manastiri a unor noi proprietati;
legea opreste intrarea unor locuitori valizi in manastiri, practica ce priva statul de contribuabili
si soldati, dar ataca si moravurile din sanul bisericii, care o dezonorau.

Legislatia macedoneana antiaristocratica atinge apogeul ei sub Vasile II, care a avut
posbilitatea sa masoare pericolul ce-l reprezenta clasa dinatilor pentru stat cu prilejul celor
doua revolte militare ale lui Bardas Scleros si Bardas Pocas (976-979, 987-989), ce au pus in
primejdie tronul si unitatea statului. Prin cea mai radicala novela imperiala (ian. 996), ce
apara mica proprietate taraneasca si stratiotica, este anulat termenul de prescriptie de 40
de ani, fixat de bunicul sau, Constanti VII, astfel incat orice achizitie de bunuri funciare
incepand cu anul primei novele a lui Roman Lecapenos, strabunicul imparatului, era
declarata nula, iar proprietatle taranesti trebuiau inapoiate fara despagubri vechilor stapani.
Pentru bunurile instrainate din domeniul statului, cum erau cele ale soldatilor, nu exista termen
de prescriptive, lega fixand-l la domnia lui Augstus. Masurile sunt indreptate contra
aristocratiri funciare, in frunte cu marile clanuri Phocas si Maleinos. Cativa ani mai târziu, printr-
o novela (1002), imparatul eintroduce impozitl de reciprocitate (allelengyon), conform caruia
“puternicii” laici si ecleziastici trebuie sa plateasca statului capitatia si toate celelalte impozite
pe are taranimea saraca din circumscriptia fiscal in care acestia locuiau nu le putea plati;
masura provoaca vii protete din partea dinatilor si a bisericii, aceasta din urma prin pariarhul
Sergiu II, dar suveranul ramane inflexibil.

In ciuda severitatii acestor masuri, politica agrară a imparatilor macedoneni nu a

reuşit sa stavleasca ofensva marii proprietati, fenomen cu consecinte capitale pe terme lung.
Cauzele esecului politicii imperiale sunt multiple si una dintre ele rezida chiar din caraterul
contradictoriu al acestei politici. Caci fiscalitatea excesiva a statului si reorientarea ofensiva
a politicii extern sub Macedoneni, in opozitie cu cea a inaintasilor lor isaurieni, au contribuit
in chip decisive la slabirea rezistentei proprietati statornice, prima lovita de reorientarea
politicii externe, si la ruina maselor de tarani liberi din comunittile rurale, care devin o prada
usora pentru “puternicii” bizantini. I plus, urmasi imediati ai marelui suveran macedonean au
anulat măsurile sale sau, pur si simplu, nu le-au mai aplicat, sub presiunea aristocratiei
funciare bizatine.
2. Oraşul bizantin in secolele X – XI

La mijlocul secolului al IX-lea, dupa o perioada de declin, are loc o reanimare a vieţii
urbanein statul romeilor, având la baza moneda bizantina, nomisma. Acest proces este stras
legat de reluarea controlului asupra principalelor drumuri comerciale, in conditiile marii
expansiuni militare a Bizatului din secolele IX-X. Astfel comertul se desfasura pe trei directii:

1. Spre Occident, pe de o parte pe Valea Dunarii catre Europa Centrala, iar pe de alta
parte prin Peninsua Balcaica, pe la Thessalonic – Orchida – Dyrrachium, de unde se
trecea in Italia;
2. Spre Nord, asa numitul drum “de la varegi la grecii”, de la rusi scandinavi, pe Nipru,
spre Marea Neagra si apoi catre Constantinpol;
3. Spre Orient, cu mai multe raificatii: drumul matasii prin Asia Centrala catre Trapezunt;
prin Marea Rosie sau Golful Persic.

Si micul comert avea un rol importat pentru vistieria statului bizantin, care percepea
de la negustori o taxa numită commerkion ce reprezenta 10-18% din valoarea marfurilor.

Principalul izvor care furnizeaza informatii despre organizarea vieţii urbane in ceasta
perioada este “Cartea eparhului”, multa vreme atribuita imparatului Leon al VI-lea Inteleptul
(886-912), dar cercatarile effectuate asupratextului in ltimel doua decenii a sabilit ca este
vorba despre o culegere de norme si reglementari realizata pe parcursl secolului al X-lea.
Documentul infatiseaza un tablu amplu al vieţii mestesugaresti si comerciale din
Constantnopol, o atentie deosebita fiind acordată bresllor sau corporatiilor, a caror
existenta, inainte sau dupa secolul al X-lea, este putin cunscuta, fiind cntroverstata atât
originea lor, cat si data disparitei lor. Cartea eparhului se refera doar la capitalabizantina,
dar, fara indoiala, astfel ebresle existau si in celelalte orase ale Imperiului, insa lipsesc
informatii despre ele.

Eparhul sau prefectul orasului era un fel de primar al Constantinoplului, dar cu atribuţii
farte largi, ocupand si un loc foarte inalt in ierarhia Imperiala (a treia pozitie sau chiar a doua
in unele perioade). Functia de prefect a Constantinopolului este mentionata pentru prima
oara in anul 359, având ca model pe cea de la Roma, dar in secolele urmatoare a cunoscut
o evolutie care a indepartat-o de modelul roma, titularul e reprezentand autoritatea
suprema in capitala dupa basileu, dupa cum aflam din codurile de legi. Astfel, in Ecloga lui
Leon al III-lea se precizeaza ca eparhul “este cel mai puternic in oras dupa basileu” iar in
Basilicalele lui Leon al VI-lea Inteleptul se subliniaza ca “toate corporatiile, toti cetateni,
intregul popor (imperial, cel din Constantinopol n.n.) sunt condusi de eparhu orasului”. Data
fiind importanta functiei, eparhul era numit prin edict direct de imparat, dintre persoanele
apropiate, de mare incredere, ale acestuia, iar ceremonia de investitura, in care primea si
insemnul functiei sale – centura, era descrisa in lucrarea lui Constantin al VII-lea
Porphyrogentul, “Despre ceremoniile curtii bizantine”.
 Atributiile eparhului erau consierabile, dispunea de putere administrativa si juridca era
responsabil pentru păstrarea ordinii in oras. Ecloga ii recunostea dreptul de a pedepsi toate
delictele comise aici, de a supraveghea sclavii eliberati, pietele, spectacolele si manifestarile
publice, de a interzce unora intrarea in oras sau in anumite cartiere ale acestuia, având sub
ordinele sale un corp de “politie urbana”. Tot in sarcina sa se aflau si curatenia orasului,
impodobrea acestuia atunci cand basileul iesea din palatul imperial sau cand veneau in
Constantinopol suverani straini. Era considerat vocea imparatului, prin intermediul lui basileul
vorbea poporului, iar in perioadele in care suveranul lipsea, ii era incredintata intreaga
conducere a capitalei bizantine.

Jurisdictia economica si comeciala ii dadea o putere considerabla, find responsabil

de prosperitatea orasului. Productia, vanzarile, exercitarea unor meseri, corporatiile erau sub
controlul direct al eparhului, care prin reprezentantii sai supraveghea calitatea produselor si
a materialelor prime flosite, limita beneficiile comerciale, impiedica realizarea unor stocuri
pentru a se obtin venituri mai mari pe perioadele de criza, stabilea preturile pietelor, lua
hotarari cu privire la importul si exportul marfurilor, decidea in ceea ce priveste acceptarea
membrilor intr-o corporatie sau expulzarea acestora, deschiderea unui magazine, atelier sau
birou, rezolva abaterile grave in cadrul breslelor sau divergentele dintre acestea.

Sarcinile complehe are eparhului erau indeplinite cu ajutorul unui personal auxiliar
numeros. Cel mai important serviciu era cancelaria prefectului, care dispunea si de un sigiliu
propriu pentru corespondenta si ordinele acestuia, dar si pentru a fi aplicat pe unitatile de
masura si greutate, ca o garantie a respectarii normelor, precum si pe alte produse destinate
exportului, in special matase ca garantie a calitatii acestor. Supavegherea corporatiilor era
incredintata unui personal numeros condus de loctiitorul eparhului, asa numitul leagatharios,
numit de prefect cu aprobarea imparatului, cu sarcina speciala de a supraveghea
importurile si exporturile, precum si pe negustorii straini veniti la Constantinopol. Printer auxliari
se afla si un inspector maritime, care avea misiunea de a controla navele dn porturile orasului,
atât la intrare, cat si la iesire.

La inceputul secolului al XI-lea, eparhul a devenit unul dintre personajele principale

ale statului, “nu ii lipsea decat purpura pentru a exercita puterea imperiala”, observa Mihail
Psellos in Chronographia sa, relatand cum un eparh, Roman Argyros, a deveni basileu in 1028,
in urma casatoriei cu porphyrogeneta Zoe. Totusi, la sfarsitul aceluiasi secol, puterea
eparhului intra in declin, iar o parte din atributiile sae sunt preluate de alti magistrati. Mai mult,
din secoll al XII-lea, instalarea negustorilor italieni la Constantinopol, in cartiere proprii, a
restrains si mai mult autoritatea eparhului. Dar functia se mentine pana la caderea
Constantinopolului n mainile turcilor, insa tot mai golita de continut, in conditiile declinului
accentual al vieti urbane.
Organizarea breslelor

La conducerea diferitelor corporatii se aflau asa-numitii postatai sau exarchoi, iar in

fruntea corporatiei notarilor era primicerul. Nu avea fiecare corporatie cate un sef, acest
lucru depindea, in general, de importanta corporatie, de specializarea ei si de numarul de
membrii. De exemplu, intalnim, in Cartea eparhului, cate un singur sef pentru breslele
notarilor, argintarilor, negustorilor de tesaturi siriene, sapunarilor, selarilor etc., in vreme ce alte
corporatii aveau mai multi sefi: carciumarii, negustorii de peste, negustorii e porci, negustori
de matase bruta etc. Exista, insa, bresle ai caror sefi nu sunt mentionati (cea a bancherilor, a
negustorilor de matase, torcatorilor, parfumierilor), este greu de explicat din ce motiv, mai
ales ca prin intermediul acestora se reglementau relatiile statului cu corporatiile respective.
Tacerea poate indica faptul ca nu existau norme speciale pentru acestia.

Alegerea sefului corporatiei – uneori era numit direct de catre eparh, fiind lesl acestuia
din randurile membrilor breslei, alteori eparhul confirma alegerea facuta de membrii
corporatiei respective. Exista o procedura specala in cazul corporatiei notarilor, in care
succesiuea revena celui mai in arsta, cu conditia ca el sa aiba aprobarea tuturor colegilor
sai.

Atributile sefilor corporatiei: reglementau relatiile cu statul, reprezentat de eparh,

asigurau respectarea normelor si reglementarilor care priveau corporatia, anuntau
prefectului abaterile grave si le pedepseau pe cele mai putin importante, comunicau
reprezentantului prefectului sau chiar acestia marfurile straine cumparate de o corporatie.
Existau si unele atribuţii speciale, diferite de la o corporatie la alta, in functie de specificul
fiecareia.

Admiterea unei persoane in corporatii. Pentru a intra intr-o breasla, o persoana trebuia
sa indeplineasca anumite conditii:

1. Sa nu fie membru al altei corporatii, o condite prevazuta aproape in fiecare capitol

al Cartii eparhului. Dispozitia facilita controlul sever al functionarilor si in acest fel se
concentra pe un singur tip de activitate in mainile unei singure corporatii, ceea ce
conducea la specializarea fiecareia si, in conceptia bizantina, atingerea perfectiunii;
2. Nu erau admisi straini in corporatii, iar in ceea ce priveste conditia juridical, textul nu
se referee decat la oameni liberi;
3. Verificarea capacitatilor si a integritatii morale, care trebuie dovedita cu martori. O
situatie deosebita intalnim in cazul breslei notarilor: candidatul trebuie sa
dovedeasca onestitate, elocventa, ca poseda un stil frumis, o memorie buna si o
cultura juridical solida;
4. Acceptarea de catre ceilalti membrii, de seful corporatiei si de catre prefect;
5. Plata unei taxe.
 Numarul membrilor corporatiilor – nu se stabileste un numar fix decat pentru
corporatia notarilor (24, nu putea fi deposit, altfel prefectul orasului risca sa isi piarda functia),
pentru celelalte bresle nu se cunoaste un numar, se stie doar ca eparhul avea liste cu numele
si numarul membrilor fiecarei corporatii, care ii serveau pentru verificarea eventualei
apartenente la doua bresle. Pentru abateri grave se putea ajunge pana la excluderea dintr-
o corporatie, aceasta fiind de cele mai multe ori insotita si de alte pedepse (eas, bicuit,
taierea mainii etc.)

Persoana care dorea sa deschida un magazine sau un birou, ori sa inceapa o

activitate comerciala trebuie sa faca parte din corporatia care se ocupa de domeniul
respectiv, iar aprobarea era data numai de catre eparh.

Structurile sociale urbane

Structura orasului bizantin in secolele X-XI era foarte eterogena, chiar mai ierarhizata
decat cea a lumii rurale. In fruntea piramidei se afla aristocratia senatoriala, ai carei
reprezentanti detineau functii in administratie si care nu avea voie sa desfasoare activitati
productive comerciale, motiv pentru care nu exista nici o referire la ea in Cartea eparhului.
Aceasta a constituit gruparea civilă a aristocratiei bizantine, a carei confruntare cu grupa
militară a reprezentat una dintre cele mai importante trasaturi ale crizei secolului al XI-lea.

Orasenimea (“burghezia”) era categoria care detinea puterea economica, formată

din negustori, armatori, patroni de ateliere. Pentru a-si deschide un atelier ori un magazine,
era necesari ca acestia sa fie inscrisi in corporatia respectiva, sa dovedeasca ca aveau
calitati necesare si posibilitati financiare si sa obtina aprobarea eparhului. Doarte numeroasa
in secolele X-XI, din secolul al XII-lea aceasta categorie intra intr-un declin lent, pierzand
puterea economica in beneficiul negustorilor straini, in primul rand italieni.

Lucratori (mestesugarii) erau cei care lucrau in ateliere (ergasteria), de obicei in

numar de 2-3 in fiecare dintre acestea si, la rândul lor, era necesar sa-si dovedeasca
onestitatea si capacitatile; pentru unele corporatii era solicitata aprobarea eparhului, pentru
altele numai cea a patronului care ii angaja. Erau legati de patron printr-un contract,
încheiat pe o perioada determinata, prin care erau stabilite obligatiile celor doua parti si
salariul lucratorului. Astfel, lucratorii erau obligati sa asculte de ordinele patronilor si sa faca
numai ce le permitea acesta, de asemenea nu puteau parasi atelierul inainte de incetarea
contractului (aceasta putea fi totusi rupt daca patronul unu putea asigura materia prima si
lucratorul era amenintat de saracie). Veniturile unui lucrator ajungeau pana la 10-15
nomisme pe an.

Sclavii erau inca folositi in lumea urbana bizantina, mai ales in atelierele palatului
imperial. Erau foarte bine pregatiti, motiv penru care valoarea lor era destul de ridicata (30-
50 nomisme era pretul care se putea plati pentru un sclav); aveau hrana asigurata de patronii
atelierelor.

In secolul al XI-lea, orasenimea bizantina incepe sa joace un rol tot mai important in
viaţa politica, mai ales in conditiile in care imparatii acestei perioade care reprezentau
interesele gruparii civile a aristocratiei cauta sa largeasca baza sociala a acesteia in
confruntaea cu gruparea militară si au deschis portile Senatului in fata reprezentantilor
burgheziei. In aceste sens, actiunea inceputa de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055)
a fost continuata de Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) si de fiul acestuia Mihail al VII-lea
(1071-1078)

Activitatile economice si comerciale

In mode evident, statul bizantin nu putea ramane indifferent fata de dezvoltarea

“industriei” si expansiunea comerciala, strans legate de starea sa economica si de starea
finantelor sale. De aceea, urmarea indeaproape intreaga producte, fie destinata
consumului local, fie exportului. Astfel, erau supravegheate calitatea materiilor prime folosite,
puritatea aurului si argintlui destinate fabricarii podoabelor, precum si calitatea produselor
obtinute in atelierele din orasele bizantine. De mentionat faptul a producerea numitor stofe
de lux, in special purpura, era interzisa in atelierele palatului imperial, pentru uzul curtii si,
eventual, pentru darurile pe care basileul le facea unor princpi strain. Este de semnalat si
importanta deosebita pe care statul bizantin o acorda producerii si desfacerii matasii, in
Bizant existand un numar mare de corporatii (6) in acest domeniu aducea venituri
importante, constatandu-se o extrema specializare a acestora si o separare clara intre
producatori si negustori: torcatorii de matase, tesatorii, vopsitori, negustorii de matase bruta,
negustorii de haine de matase, negustorii de tesaturi de matase siriente formeaza corporatii
distincte.

Interventia statului viza, de asemenea, si comertul intern, reglementarile din Cartea

eparhului având drept scop evitarea crearii unor surplusuri de marfuri, buna aprovizionare a
orasului, totul pentru a impiedica aparitia unei crize in capitala, cunoscut fiind faptul ca o
eventuala revolta a populaţiei ar fi putut pune in pericol chiar tronul imperial. Tot in planul
comertului local, de semnalat si obligatia de a desfasura activitatile economice si
comerciale in locuri bine stablite. Astfel, centrul capitalei era rezervat cometului cu articole
de lux (bijuerii, parfumuri), care se desfasura de-a lungul strazii Mese, principala strada a
Constantinopolului. Cei care vindeau produse care emanau anumite mirosur erau nevoiti sa
faca acest lucru la marginea orasului, pentru a nu deranja populatia. Numai bacanii puteau
deschide magazine in intregul oras, pentru ca vindea marfuri de prima necesitate. Erau, de
asemenea, controlate unitatile de masura si greutate si pedepsite sever vanzarile de produse
de calitate inferioara, falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase.
 In ceea ce priveste exportul, era interzisa vanzarea purpurei si a bijuteriilor din afara
imperului, dar si alte produse erau controlate, cantitatea marfurilor exportate era de cele
mai multe ori stabilita de autoritati, fiind subordonata necesitatilor capitalei.

Se poate vorbi, asadar, despre o activitate economica dirijata indeaproape de

autoritati, in beneficiul statului si al populatiei bizantie, dar, in acelasi timp, si pentru a se
asigure ordinea in oas si pentru a se evita aparitia oricaei nemultumiri ori revolte in capital, n
conditiile in care o eventuala revolta ar fi putut ameninta chiar tronul imperial.

3. Pronoia intre 1204 – 1261

Dupa cucerirea Constantinopolului si a unei parti a teritoriilor imperiale de catre latine,

in 1204, potrivit izvorului cunoscut sub numele de “Cronica Moreei” (secolul al XIII-lea), arhontii
grecii locali accepta sa se supuna cuceritorilor, cu conditia ca “fii arhontilor” care aveau
pronoia sa le pastreze, angajand-se in schimb sa presteze juramantul de vasalitate si serviciu
militar (dupa marimea bunului de care dispuneau). Restul teritoriului urma sa fie impartit intre
franci, iar taranii dependent (pareci) ramaneau pe loturile lor, unii dependent de pronoiarii
bizantini, altii de latine. Marea realizare a “arhontilor grecii” era poribilitatea de a păstra
acele pronoia primite anterior si de a le transmite erediar, elemntul nou care apare fiind
juramantul de vasalitate, caracteristic pentru legatura politica ce exista intre vassal si suzeran
in Occident, dar necunoscut pana in acel moment in Bizant. In Cronica este folosit termenul
de pronoia atât pentru posesiunile bizantinilor, cat si petru cele ale francilor.

In ceea ce priveste situatia din Imperiul de Niceea, principalul stat de “rezistenta

greacă” constituit dupa 1204, izvoarele furnizeaza unele informatii despre sistemul militar.
Astfel, potrivt lui Georgios Pachymeres, care vorbeste despre organizarea apararii a frontier
rasariteana, cu selgucizii, pentru serviciul militar era folosita populatia locala, taranimea
statornica si micii pronoiari. La rândul sau, Nicephor Gregoras se refera la cumanii care, sub
presiunil tatarilor, au trecut dunarea si au patruns in Tracia, fiind apoi “inregimentati in armata
romna, prilej cu care (imparatul) le-a acordat pamanturi care sa locuiasca, unii in Tracia si
Macedonia, altii in Asia, fiind transformati in strastratioti” (c. 1242). Spre deosebire de imparatii
Comeni, politica lui Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254) a fost mult mai consecventa in ceea
ce priveste refacerea categoriei taranilor-soldati, iar in Imperiul de Niceea organizearea
militară avea la baza atât bunurile stratotice, cat si sistemul pronoiar, iar Georgios
Pachymenes considera aceasta situate unul dintre principalele atuuri ale statului nicean.

De asemenea, intr- serie de documente emise in Imperiul de Niceea pot fi intalnite si

alte situatii, legate de cei care obtineau sub forma de pronoia locuri de pescuit, vami si chiar
exploatari miniere, tot cu obligatia de apresta serviciul militar. Singura conditia consta n
aceea ca, in timp ce unii pronoiari obtineau posotes-ul de la parec, altii il realizau dn taxele
pentru locurile e pescuit, taxele vamale sau din veniturle aduse exploatarii miniere.
 Din aceeasi perioada a Imperiului de la Niceea dateaza un document cunoscut sub
titlul de “Formular pentru atrbuirea de parci unui pronoiar”, care, prin existenta si natura sa,
demonstreaza dezvoltarea insttutiei pronoiei. Documentul a fost descoperit intr-un manuscris
copiat in 1259, data ce poate sevi pentru a stabili cronologia, semnificand faptul ca actul
era folosit in acel moment, asadar s-ar putea spune ca el dateaza de la mijlocul secolului al
XIII-lea.

Dupa cum se poate observa, documentul este un formular ce urma a fi completat cu

date concrete, dupa ompejurari, pentru atribuirea unei donatii de tip pronoia. Asfel,
persoana care dorea sa devina pronoiar isi procura o diploma imperala prin care I se acorda
pronoia intr-o anumita provincie a Imperiului. De altfel, utilizarea unui act imperial este lesne
de inteles daca avem in vedere ca era vorba despre cedarea catre un particular a
drepturilor asupra uno unitati fiscal, drepturi de care doar imparatul poate dispune.
Documentul imperial era remis unui functionar din provincia respectiva, iar acesta se
confrma. Calculele se fac in funcie de o unitate numită zeugarion, constituita din paceci de
conditia diferita: zeugaratos, boidatos, aktemon si aporos si in unele cazuri era indicata
rezerva de a complete numarul de zeugaria acordate pronoiarului.

B. Examen
1. Relatiile Bizantului cu Carol cel Mare

Pentru circa două secole, scaunul pontifical intră sub autoritatea Constantinopolului şi, în
acest interval de timp, majoritatea pontifilor au fost desemnaţi de împăraţii de la
Constantinopol.

Atunci când întâmpinau o rezistenţă din partea Papalităţii, basileii nu ezitau să-şi
reafirme controlul asupra scaunului pontifical.

Cel mai bun exemplu este acela al papei Martin I, la mijlocul secolului al VII-lea,
care, pe lângă faptul că ocupase scaunul pontifical fără aprobarea Constantinopolului, s-a
şi opus politicii împăraţilor de Constantinopol, Heraclius şi Constantin, care încercau să
găsească o formulă de compromis pentru a ajunge la împăcarea monofizismului...

653 – papa Martin este adus la Constantinopol, acuzat de trădare şi maltratat în

public; avea să fie exilat în Chersones, unde a şi murit la scurt timp după începutul exilului

La începutul secolului VIII, Papalităţii i se oferă un prilej favorabil pentru a scăpa de

tutela Constantinopolului – declanşarea luptelor iconoclaste în Bizanţ.
 Declanşarea luptelor iconoclaste în Bizanţ a dus la opoziţia Papalităţii.

Papalitatea se reorientează, căutându-şi un aliat în Occident, pe care îl găseşte în

persoana lui Pepin cel Scurt.

Interesul Papalităţii era acela de a găsi un sprijin în Occident.

Pepin a fost încoronat de Papa Ştefan al II-lea.

Alianţa se materializează în urma intervenţiei lui Pepin în Italia.

Pepin recucereşte teritoriile fostului exarhat al Ravennei din mâinile langobarzilor şi le

încredinţează Papei şi nu împăratului de Constantinopol, care le revendica şi le considera
de drept ale sale.

Astfel a apărut statul pontifical, care a existat până în a doua jumătate a secolului
XIX.

Reacţia împăratului de la Constantinopol, dincolo de protestele fireşti că nu i-au fost

încredinţate teritoriile, s-a concretizat sub scoaterea de sub autoritatea Papalităţii a
diocezelor din sudul Italiei şi Iliricum, şi trecerea lor sub autoritatea Patriarhului de la
Constantinopol.

Relaţia apropiată dintre regele franc, Pepin, şi scaunul pontifical a fost continuată şi
de fiul lui, Carol cel Mare.

Carol intervine şi el în Italia, tot la solicitarea Papalităţii, ţinta fiind tot langobarzii
(Regatul Langobard); în 774 distruge puterea regatului langobard şi devine Rege al
Francilor şi langobarzilor.

Carol îşi continuă acţiunile către Peninsula Iberică, acolo unde pune bazele Mărcii
Cataloniei (Barcelonei), apoi spre Pannonia (două expediţii în urma cărora îi expediază
definitiv pe avari) şi spre Germania (luptând împotriva triburilor germane).

A impus uneori cu forţa creştinismul în teritoriile cucerite.

Carol a mai acordat sprijin Papalităţii în 799, de data aceasta pontifului Leon al III-
lea, care a fost confruntat cu o revoltă a populaţiei din Roma, mai ales a populaţiei
romane.

A stat în închisoare, a fost eliberat şi şi-a găsit refugiul în regatul francilor, cerând
ajutorul lui Carol cel Mare.

Regele avea să trimită o armată care l-a reinstalat pe Leon al III-lea pe scaunul
pontifical.
 Dincolo de faptul că Bizanţul avea propriile probleme interne (luptele iconoclaste),
avea probleme şi în plan extern, odată cu creşterea puterii Hanatului Bulgar.

Bizanţul îşi va recâştiga teritoriile din Balcani, în urma a patru campanii întreprinse
împotriva bulgarilor.

Moartea lui, în 775, şi apoi dispariţia rapidă a lui Leon IV avea să compromită toate
succesele bizantinilor, perioada de regenţă a Irinei şi apoi preluarea conducerii imperiului
de către aceasta avea să schimbe radical situaţia, hanatul bulgar putând şi reuşind să se
refacă.

Intervenţia bizantină a fost nesemnificativă.

788 – Irina trimite un corp de armată în Italia, dar acesta a fost o pradă uşoară
pentru armata francă, eşuând complet

Situaţia de la Constantinopol, eşecul intervenţiei bizantine şi creşterea puterii lui

Carol cel Mare îi permit lui Alquin să scrie, în 799, o scrisoare regelui franc.

Tronul de la Constantinopol era considerat vacant, papalitatea era în criză; singura

putere reală rămâne aceea a lui Carol cel Mare, considerat de Alquin singura speranţă a
lumii creştine, depăşind celelalte două puteri, cea spirituală (a papalităţii) şi cea de la
Constantinopol.

În acest context avea să se materializeze brusc proiectul imperial.

Carol coboară în Italia; primit cu mare fast la Roma, este încoronat pe 25 decembrie
800, de către Papa Leon III.

Potrivit unora dintre analele vremii, Carol ar fi fost luat prin surprindere de gestul
Papalităţii.

Împăraţii bizantini considerau Italia un teritoriul, de drept, al lor.

Papa insista ca regele Carol cel Mare să ia titlul de Împărat al Romanilor, ceea ce a
refuzat să facă.

Titlul de Împărat al Romanilor a fost adoptat abia de Ludovic cel Pios, fiul lui Carol
cel Mare.

Carol înţelegea puterea ca pe o autoritate asupra teritoriilor cucerite.

Va folosit titlul de Rege al Francilor şi Langobarzilor.

De altfel, Carol cel Mare a încercat să obţină recunoaşterea tilului său de la

Constantinopol, mai întâi din partea împărătesei Irina.
 Cronicarul bizantin Theophanes vorbeşte chiar despre un proiect de alianţă
matrimonială între Carol cel Mare şi împărăteasa Irina şi afirmă că în felul acesta Orientul şi
Occidentul aveau să fie din nou reunite.

Mai existase un astfel de proiect de alianţă – un proiect de căsătorie între una din
fiicele lui Carol cu Constantin al VI-lea

Logodna a fost ruptă.

S-a reluat proiectul, dar nici de data asta nu s-a concretizat, Irina fiind înlăturată de
la conducerea imperiului în 802, iar noul împărat, Nicephor I, a refuzat ferm recunoaşterea
tilului imperial al lui Carol.

Carol avea să facă presiuni ulterior asupra Constantinopolului pe de-o parte prin
atacarea oraşelor bizantine din Dalmaţia, pe de altă parte prin asedierea Veneţiei, care
aparţinea statului bizantin.

Veneţia este asediată de unul din fiii lui Carol şi, în aceste condiţii, cum se reluase şi
conflictul cu hanatul bulgar, ginerele şi urmaşul la tron al lui Nicephor I, Mihail, trimite în 812
o solie la Aachen, iar solii împăratului bizantin în recunosc lui Carol cel Mare titlul de Basileus
şi, după spusele lui Eginhardt, l-au numit pe el frate.

812 – împăraţii bizantini au fost numiţi Basilei ai Romeilor

Prin acest titlu, împăraţii bizantini voiau să evidenţieze că ei sunt succesorii

împăraţilor romani, că ei sunt adevăraţii împăraţi romani, cu putere nelimitată.

Numindu-l pe Carol Basileu al Francilor, arătau că puterea lui este limitată,

autoritatea lui limitându-se la teritoriile pe care le stăpânea, şi nu era una universală,
precum cea a împăraţilor de la Constantinopol.

Conflictul de doctrină avea să se încheie în urma soliei de la Aachen, dar avea să

fie redeschis în secolul X, în condiţiile în care Otto cel Mare este încoronat ca împărat de
către Papă.

Există două versiuni ale „Donaţiei lui Constantin”: prima variantă, cea scurtă, ar fi
apărut la mijlocul secolului VIII pentru a demonstra autoritatea asupra teritoriilor din Italia; a
doua a apărut în jurul anului 805, pentru a justifica autoritatea lui Carol...

Papa ste singurul care poate numi împăraţi.

La fel autoritatea asupra tuturor provinciilor din Occident îi revine Papei şi numai el îi
putea da această putere lui Carol cel Mare.
 Papalitatea revendica supremaţia în Biserica Creştină, pontiful considerându-se
capul Bisericii Creştine şi având autoritate şi asupra celorlalte scaune partiarhale din
Imperiu: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim.

Papalitatea evident că a folosit şi, mai mult decât atât, în secolul XIII, unul dintre
pontifii romani a pus să fie expuse pe pereţii bisericii imagini ale Donaţiei lui Constantin.

Otto al III-lea, în momentul în care îi este adus la cunoştinţă acest document, are o
reacţie vehementă; cere să fie ars documentul şi să fie tăiată mâna celui care a copiat
documentul.

Documentul vine în sprijinul pretenţiilor Bizanţului; Constantin îşi mutase sediul la

Constantinopol, deci împăraţii de la Constantinopol erau urmaşii împăraţilor romani.

2. Ideologia imperiala bizantina in secolele IX – X

La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu precizarea
că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la această teorie. Imperiul
este privit în continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea împăratului este
universală, absolută și de origine dinivă. Această idee poate fi analizată în una dintre
lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul ( lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel
că toți locuitorii pământului trebuie să se închine în fata împăratului bizantin

În sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze
ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident; un stat
bulgar creștin la frontiera Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine ale
sârbilor).

Din acest motiv, bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați de
Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi, care era în
viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită de principii creștini, aceasta fiind condusă de
împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte spiritual și era singurul în
măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident era
considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat fiul, sau fiul
preaiubit al împăratului. Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol ( Dogele
Veneției, conducătorii Genovei, regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii,
douloi, în această categorie intrând principii sârbi sau români.

Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât
de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independență pe care îl avea statul pe
care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.
 În sec X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto cel Mare la împărat
pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund indignat
când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului bulgar

Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul

reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru
în titulatură, deoarece se considera că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea,
împărații erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii
acestora ( nu încheiau tratate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda
chrysobule ( Bule de Aur), putea folosi cerneala roșie și purpura ( nu era produsă în
atelierele din Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era
folosită numai de către împărat și curtea imperială – împăratul putea face cadou unui
principe străin bucăti de purpură). Pe lângă toate acestea, impăratul putea realiza panouri
un mozaic ( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor apărea în sec XII și în Sicilia, fiind
realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva împăratului era
considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era
considerat apostat.

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere

amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa
Despre ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de
strict reglementat deoarece are ca scop evidențierea măreției imperiului și a împăratului, a
caracterului maiestuos și inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial,
fiecare persoană își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă. În
timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana împăratului care
avea un caracter sfânt, chiar atunci cânt o persoană primea un semn, acesta fiind transmis
fie prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea
mâinile cu poala mantiei pentru a nu veni în contact direct cu mâinile împăratului.

Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune

principiul ereditar. Împărații din dinastia macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce
instituția porphyrogeneților ( cei născuți în camera de purpură dobândeau drepturi de
neconstestat la moștenirea tronului). Porphynogeneții apar și înainte de acest moment, însă
în sec IX va apărea această instituție. Primul care va beneficia de acest drept și care a fost
născut în camera de purpură a fost Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl sau
avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna
biserica acceptă compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).

Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrală

referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o
culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi
este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura
mențienerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a dobândi prin
victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Aceasta este ideea care justifică de acum înainte
acțiunile de recucerire ale imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă
stăpânirea la nivelul întregului pământ.

Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității

îmnpăratului bizantin, care era privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest
principiu este expus de același împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea
imperiului, făcând referire la însemnele primului împărat creștin ( aceste însemne nu
trebuiau lăsate în seama nimănui; puteau fi realizate căsătorii cu francii, având în vedere
că erau creștini și formau un imperiu).

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al
romeilor”. În sec X apare o modificare a protocolului imperial ( pusă în legătură cu
recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în
familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini adoptă în
titulatura lor titlul de „Autokrator”, care o dublă seminifcație: puterea absolută pe plan
intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.
Titlul avea să fie preluat ulterior, în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat
sub forma de „singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate
atunci când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele
dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au făcut Simeon în sec
X, Petru Asan etc.

Această teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV.

3. Politica externa a dinastiei Macedonene

În timpul dinastiei macedonene, pe plan externe se produce o schimbare radicală,

fiind vorba despre trecerea la o politică ofensinvă, legitimată de teza caracterului universal
al Imperiului Romeilor și de cea a restaurării stăpânirii bizantineasupra unor teritorii uzurpate
de barbari. Legislația macedoneană recuperează vechea legislație univeralistă bizantină
din timpul lui Iustinian punând în lumină dorința bizantinilor de a redeveni o putere mondială

879 – este elaborat Procheiron ( manual), în timpul lui Vasile Macedoneanul. Acesta
era inspirat din Instituele lui Iustinina cât și din Ecloga lui Leon III Isaurianul. Câțiva ani mai târziu
este elaborat un nou cod, Epanagoge. În timpul lui Leon VI Înțeleptul sunt elaborate
Basilicalele, sau Legile împărătești, reprezentând un efort de adaptare a legislației anterioare
și consacrând caractercul puterii imperiale, senatul și popurul și poziția subordonată a Bisericii
în raport cu autoritatea imperială. Din aceste coduri de legi pot fi extrase obiectivele politcii
imperiale în timpul dinastiei macedonene: este vorba de reluarea în stăpânire a drumurilor
comerciale și strategice care asigurau prosperitatea și apărarea Constantinopolului. Acest
obiectiv avea să fie materializat în recuceririlor din Orient ( Siria, Armenia Mesopotamia). Un
alt obiectiv important era stabilirea thalasocrației bizantine in Mediterana. Al treilea obiectiv
era reprezentat de restabilirea controlului asupra Peninsulei Balcanice și revenirea frontierei
imperiale pe linia Dunării, pentru a restabili controlul asupra celor 2 mari artere comerciale
din Pen. Balcanică: via Egnatia și Diagonala Balcanică.

Împărații bizantini, dincolo de aceste obiective, au avut în același timp un simț al

măsurii. Aceste recuceriri pe care și le stabiliseră ca obiective trebuiau să țină seama de
resursele pe care le avea imperiul. Isaac I Comnenul afirma că o creștere mai mare poate
să însemne și o diminuare, o scădere.

Recuceririle din Orient

După expansiunea Islamului din sec. VII, Orientul traversează o perioadă de criză
evidentă după moartea lui Harun ar-Rashid în sec.VIII. La mijlocul sec IX începe
descompunerea califatului. Se constituie mai multe emirate, apoi califate: iberic, fatimid și
abbasid. La frontiera cu Bizanțul se constituie mai multe emirate, în condițiile în care
tendințele centrifugale ale provinciilor cucerite de Islam nu mai puteau fi controlate. Politica
ofensivă a bizantinlor este declanșată de Mihail III și continuată apoi de Vasile I
Macedoneanul. Acțiunile lor au dat imperiului controlul asupra Munților Taurus de la frontiera
Orientală, fiind vorba de defileele care realizează legătura cu Mesopotamia și Armenia.

Etapa următoare este legată de numele unui general foarte cunoscut, Ioan Curcuas.
Pe parcursul a 2 decenii ( 920-40), acesta luptă împotriva emirilor musulmani reulind să ocupe
Cilicia și să pătrundă în valea fluviului Eufrat deschizând drumul spre Mesopotamia arabă.

Cea mai importantă etapă este legată de numele celor 2 împărați din a doua
jumătate a sec X: Nicephor II și Ioan I Tzimiskes. Perioada în care cei doi au condus imperiul
963-976 este numită în literatura istorica „Epopeea bizantină”, de la titlul cărții scrise de un
reprezentant al studiilor de bizantologie Gustav Dumberger. Nicephor II Phocas cucerește
Mesopotamia și Siria, acțiunile lui culminând în 969 cu ocuparea Antiohiei. Ioan I Tzimiskes
cucerește o bună parte a Palestinei ajungând în vara anului 976 în apropierea Ierusalimului.
Din păcate pentru bizantini, moartea lui neașteptată avea să compromită aceste succese
din Orient.

Vasile II Macedoneanul, după ce reușește să pună capăt revoltelor cu care s-a

confruntat (976-988), a continuat luptele în Orient, însă scopul său a fost acela de a consolida
teritoriile cucerite de predecesorii săi, renunțând la expansiunea ce depășea aceste limite.
Reușește să încheie pace cu emirii musulmani (de Mosul și de Aleppo), aceștia recunoscând
autoritatea împăratului bizantin. Spre sfârșitul domniei sale, Vasile II, printr-o politică
inteligentă, reușește să obțină prin 1022 din partea regelui armean promisiunea că acesta
va lăsa prin testament regatul său împăratului bizantin ( cu toate că a murit după Vasile II, în
deceniul 4 din sec XI, refatul armean intră sub stăpânirea bizantină – Regatul Ani).

În Mediterana, principalul obiectiv era legat de restabilirea thalasocrației bizantine,

iar după o expediție bizantină, Nicephor Phocas în 961 recucerește Creta, iar 4 anii mai târziu,
când era deja împărat, recucerește insula Cipru din mâinile arabilor în condițiile în care
stăpâneau și în Sicilia, bizantinii reușind să își impună controlul asupra Mediteranei. Cronicile
arabe din această perioadă reflectă sentimentele de panică mai ales în a doua jumătate a
sec. X, demonstrând că în unele provincii (Siria sau Palestina), domnea aceeași stare de spirit
ca și în sec VII, cu aceeași actori, însă de data aceasta beneficiarii erau bizantinii.

În Peninsula Balcanică, după mijlocul sec IX, bulgarii intră în comunitatea creștină
răsăriteană, iar relațiile bizantino-bulgare erau foarte bune până la ocuparea tronului bulgar
de către Simeon ( 893-927), domnia lui marcând perioada de apogeu a Țarului Bulgar.
Simeon a fost pentru o perioadă mai lungă ostatec la Constantinopol, astfel că era
familiarizat cu obiceiurile și practicile bizantine. Tocmai aceste cunoștiințe l-au făcut pe
Simeon să reacționeze atunci când au fost crescute taxele bizantine, acestea afectându-i
pe unii supuși bulgari. Simeon protestează, însă este ignorat de Leon VI, astfle că invadează
Tracia și Macedonia amenințând chiar capitala bizantină, motiv pentru care împăratul face
apel la alința cu maghiari, iar aceștia îi înfrâng pe bulgari. Țarul bulgar a reușit în mai multe
rânduri să amenințe capitala bizantină și să extindă frontierea statului bulgar până aproape
de Tesalonic, pustiind în mai multe rânduri teritoriile din Tracia. Însă Simeon moarte pe
neașteptate în 927, chiar în timpul pregătirilor pentru o nouă expediție împotriva bizantinilor.
Odată cu moartea lui dispare și unul dintre cei mai mari adeversari ai Imperiului Bizantin,
deoarece Petru, fiul lui Simeon, încheie pace cu Imperiul. Lui Petru, Roman I Lecapenos îi
recunoaște titlul de basileu al bulgarilor, astfel că Petru este inclus în familia de principi cu
calificativul de Fiu preaiubit al împăratului. Aceasta este o perioadă în care în țaratul bulgar
se manifestă masiv influența bizantină, relațiile pașnice durând până la mijlocul anilor 60 ai
sec X. După moartea lui Petru, bulgarii atacă din nou teritoriile bizantine în 968, iar împăratul
bizantin Nicephor II Phocas, care avea cea mai mare parte a armate angajată pe frontul
din Orient, face apel la cneazul Kievului, Sviatoslav, pentru a-l determina să îi atace pe
bulgari. După unele informații, Sviatoslav ajunge în Balcani cu cca. 70.000 soldați și îi înfrânge
pe bulgari, dar apoi anunță intenția sa de a se instala în Pen. Balcanică și de pune bazele
unei formațiuni politice cu capitala la Dunărea de Jos. Evident că împăratul bizantin nu putea
accepta o astfel de situație și Ioan Tzimiskes organizează contra-ofensiva bizantină în 971.
Împăratul utilizează armata terestră cât și flota bizantină, aceasta din urmă având rolul de a
tăia retragerea rușilor pe Dunăre. Ioan Tizimskes pătrunde în Bulgaria, cucerește orașul
Preslav, iar după acest succes pornește în urmărirea lui Sviatoslav. Confruntarea a avut loc
sub zidurile cetății Silistra, iar Sivatoslav este învins, însă nu renunță și se închide în cetate și
acceptă ulterior o confruntare cu armata imperială, în urma luptei, cea mai mare parte a
armatei rusești fiind distrusă. Se încheie un tratat prin care Sviaceslav renunță la orice
pretenție asupra Bulgariei, promițând să nu mai atace teritoriile din Chersones și să acorde
ajutor militar împăratului. Se întoarce la Kiev, însă în 972 este ucis de pecenegi (probabil la
comanda lui Ioan Tzimiskes). În urma acestei victorii, a fost restabilită frontiera bizantină pe
linia Dunării și organizată Thema Paristrion pe teritoriul Bulgariei.

Părea că bulgarii nu mai pot reprezenta un pericol, însă în 976 izbucnește o răscoală
în zona Macedoniei condusă de fii contelui Nikora. Originea acestora nu este exactă, având
în vedere că aveau cu toții nume biblice. 3 dintre frați, David, Aarons și Moise dispar, iar către
980 Samuel rămâne singurul stăpân al teritoriilor din centrul Pen Balcanice. Este adevărat că
situația în care se afla împăratul bizantin din acel moment a permis extinderea acestor
teritorii, însă în jurul anului 1000, după ce asigură controlul asupra teritoriilor din Orient, Vasile
își concentrează forțele în spațiul balcanic într-o primă campanie desfășurată în anii 1000-
1001. Împăratul bizantin a tăiat în două țaratul lui Samuel: a pornit de la Tesalonic și a ajuns
la Vidin. Bizantinii obțin mai multe victorii, iar bătălia decisivă are loc în 1014 într-un defileu din
Macedonia Apuseană. Foarte abil, Vasile II reușește să evite o ambuscadă aă bulgarilor și
reușește să înconjoare armata bulgară, pe care o capturează. Acesta trimite armata
bulgară înapoi la Samuel (soldații erau orbi) care moare la scurt timp după această
confruntare, în octombrie. Acesta a fost urmat la tron de fiul său, a cărui putere avea să fie
uzurpată în 1015 de Ioan Vladislav, învins decisiv în 1018 de Vasile II. În urma succeselor, au
fost create noi theme în Pen. Balcanică: thema Bulgaria, Sirmium, Vasile reușind să își impună
autoritatea asupra Regatului Croat.

În sec.VII, în stepele nord-pontice se constituie un stat khazar care avea să controleze

zona de stepă a Europei Orientale impunându-se în fața uniunilor tribale turc-mongole din
această regiune. Khazarii au fost și aliați cu Imperiul Bizantin, iar relațiile comerciale dintre
khazari și greci au fost foarte intense (imperiul se aproviziona cu cereale din zona bazinului
pontic).

La mijlocul sec.IX, în stepele nord-pontice își face apariția o nouă formațiune nord-
pontică forndată protrivit cronicii lui Nestor (sec. XII) de Rurik. Există o dispută în literatura de
specialitate, mai ales între bizantinologii ruși și cei germani, aceștia din urmă considerând că
noul stat creat la mijlocul sec. IX a fost fondat de varegi, în vreme ce istoricii ruși susțin că este
vorba de un stat slav prin excelență. Termenul de „rus„ sau „rossi„ apare în sursele europene
și arabe din sec. IX pentru desemnarea varegilor scandinavi, care în Occident erau cunoscuți
sub numele de „vikingi” și „normanzi”. Într-o primă fază, acești varegi apar în calitate de
negustori (așa au apărut în sursele bizantine și arabe), însă în același timp au cucerit și o serie
de teritorii. Fiul lui Rurik, Oleg cucerește Kievul punând bazele statului kievean ai cărui piloni
erau orașul Kiev și Novgorod. Acești varegi aveau să reprezinte pentru triburile slave din
regiunea respectivă ceea ce reprezenatu bulgarii pentru triburile balcanice, adică
elementul cuceritori și catalizator, ei fiind cei care au reușit să supună triburile slave cu structuri
patriarhale, însă ulterior fiind absorbite de slavii majoritari.
 După ce a cucerit cele două orașe, atenția lui Oleg a fost atrasă de posibilităție pe
care le oferea comerțul pontic. De altfel un alt istoric, Henri Pirenne, considera că rolul statului
rus era acela de a asigura securitatea arterei care lega Marea Baltică de Marea Neagră
(„drumul de la varegi la greci”). Prima dată când rușii atacă orașul Constantinopol, în anii
859-60, a fost un atac care a stârnit panică în capitala imperiului, în contextul în care nu mai
puțin de 2000 de corăbii și-au făcut apariția în fața orașului. Cu toate acestea, atacul a fost
respins de bizantini, ca și în cazul atacului slavo-avaro-persan, armata fiind condusă de
Patriarhul Constantinopolului, Photios, totodată fiind utilizat focul grecesc. Există 2 predici ale
Patriahului care amintesc de acest asediu.

În câteva decenii, la începutul sec. X, Oleg declanșează un nou atac asupra

Constantinopolului, iar în urma acestui tratat se încheie un tratat, prin care împăratul Leon VI
acceptă să acorde importante privilegii negustorilor ruși. Textul tratatului s-a păstrat în cronica
lui Nestor ( rușii beneficiau de privilegii mai extinse față de ceilalți negustori; le erau asigurați
banii pentru a se întoarce în ținuturile rusești și putea rezida în capitala pe toată durata unui
an cu excepția iernii).

Fiul lui Oleg, cneazul Igor, avea să încerce câteva decenii mai târziu sporirea
privilegiilor comerciale și, ca de obicei, asediază capitala pentru a forța mâna împăratului
(941-944). În urma acestor atacuri, Roman Lecapenos reînnoiește privilegiile acordate de
Leon VI. Tot în aceeași perioadă, în societatea rusă înce să pătrundă masiv influențe
bizantine, un factor important fiind influența creștinismului. Printre rușii creștinați, se află și soția
cneazului Igor, Olga. În 945 cneazul fusese ucis, iar Olga a guvernat ca regentă în numele
fiului său, Sviatoslav. Potrivit cronicii lui Nestor, Olga a fost boteazată chiar de patriarhul
Constantinopolului, dar planurile ei de a introduce creștinismul în Rusia aveau să fie blocate
de o reacție anticreștină condusă de fiul ei, Sviatoslav (960-972). Acesta a mărit considerabil
teritoriul statului rus, în urma organizării mai multor campanii asupra khazarilor. Sviatoslav a
încercat să se instaleze la sud de Dunăre, însă în 971 a fost înfrânt de Ioan I Tzimiskes și este
forțat să părăsească Balcanii. În 972 este omorât de pecenegi pe drumul de întoarcere spre
Rusia. Pentru câțiva ani i-a urmat la tron fiul său, însă este înfrânt de Vladimir (fiu nelegitim al
lui Sviatoslav) în 980,care preia conducerea statului rus.

Vladimir a rămas mai bine de 3 deceniii la conducerea rusiei kievene, până în 1015,
iar în perioada aceasta se accentuează apropierea dintre ruși și bizantini. Acesta a fost cel
care, la socitarea împăratului Vasile II, îi acordă sprijin acestuia împotriva revoltelor
aristocraților bizantini, iar după ce într-o primă fază a fost refuzat de Vasile II, după ce Vladimir
acceptă creștinarea, îi este dată de soție sora împăratului, porphyrogeneta Ana. Pentru a-l
determinat pe împăratul bizantin, cneazul rus a făcut presiuni asupra cetății Chersones.
Înainte de a se creștina, în 988, avusese mai multe contacte și cu reprezentați ai Imperiului
Romano-German ,ai khazarilor, care erau mozaici, și ai bulgarilor musulmani de pe Volga,
însă în cele din urmă acceptă creștinarea în rit ortodox. La Chersones are loc căsătoria dintre
cneaz și porphyrogenetă și tot aici construiește și o biserică în cinstea Sfântului Ioan. Conform
lui Nestor, Ana era însoțită de un număr impresionat de laici și clerici, în Rusia ajungând și un
număr însemnat de icoane și vase liturgice.

Revenit în Rusia, Vladimir impune poporului său distrugerea idolilor păgâni și potrivit
aceleași cronici, și-a exprimat dorința ca poporul să se boteze, ceea ce este acceptat cu
bucurie de către popor, astfel că are loc un botez în masă la Nipru. Alianța matrimonială
avea să favorizeze și mai mult pătrunderea influenței bizantine, precum și intrarea Rusiei în
sfera de influență a Constantinopolului care avea să consolideze autoritatea patiarhiei de
Constantinopol asupra Răsăritului Europei. Au mai exista și moment de tensiune, așa cum se
întâmplă în sec. XI când are loc o altă expediție ce avea drep scop ocuparea capitalei
bizantine, în timpul lui Constantin Monomahul. Însă în general, relațiile au fost amicale,
existând un număr mare de arhitecți care au plecat către statul rus. Cu timpul, Cnezatul
Kievean avea să devină un stat ortodox, iar după prăbușirea Imperiului Bizantin, țarii ruși se
considerau moștenitorii bizantinilor (Ivan cel Groaznic a preluat titlul împăratului bizantin).
Statul rus a sprijinit statul bizantin, în special în sec. XV, când Imperiul se afla în plină decădere.

Relațiile cu Occidentul

În timpul dinastiei macedonene, în Occident urmașii lui Carol cel Mare au abandonat
concepția acestuia, chiar din timpul lui Ludovic cel Pios și preiau titlul de Împărați ai
Romanilor, încercând chiar să cucerească teritoriile bizantine din Italia. Este adevărat că au
existat momente de apropiere în vremea lui Vasile I Macedoneanul, când bizantinii intervin
în Italia pentru a recupera teritoriile cucerite de arabi în sudul Peninsulei, acolo unde
musulmanii au pus bazele unui emirat propriu la Bari. O fltă bizantină beneficiind de ajutorul
lui Ludovic II au reocuat cetatea Bari în 871, emiratul arab fiind desființat. Însă această
apropiere nu s-a menținut prea mult timp pentru că cei doi protagoniști au intrat din nou într-
un conflict de doctrină politică în jurul titlului de împărat roman. În aceeași perioadă, în Italia
au început să joace un rol din ce în ce mai important principii longobarzi, în multe cazuri aliați
ai statului bizantin, alături de Papa Ioan VIII, dezamagit de urmașul lui Ludovic III, Carol cel
Pleșuv.

Ultimii ani de domnie ai lui Vasile I Macedoneanul sunt marcați de campanii majore
în Italia. Tot în sec. X are loc o apropierea a papalității față de statul bizantin, în contextul în
care presiunea arabă devine din ce în ce mai mare (în 902 arabii cuceres întrega Sicilie). În
acest context, papa Ioan X organizează o „cruciadă creștină” împotriva arabilor din sudul
Italiei, acțiunea lui fiind susținută de flota bizantină. În deceniile următoare, în Occident se
ridică Regatul German, mai întâi sub conducerea lui Henric Păsărarul, și apoi sub
conducerea lui Otto cel Mare, care a domnit între 937-973. Otto cel Mare și-a legat numele
de victoria asura maghiarilor la Lechfeld în 955, după care vine în ajutorul papei Ioan XII,
învingându-i pe longobarzii din Italia. Aceste acțiuni ale sale constituiau momente decisive
pentru încoronarea sa ca împărat. Evenimentul are loc la Roma în februarie 962, Otto fiind
încoronat de papa Ioan XII, cu care chiar avea să intre în conflict la scurt timp după aceea
(Ioan XII era caracterizat ca fiind un desfrânat, având nenumărate amante și se povestește
chiar că la un moment dat, fiind beat, l-ar fi numit diacon pe unul dintre grăjdarii săi, după
cum fără nici un motiv papa l-a numit episcop pe un băiat de 10 ani). papa Ioan VII a murit
în 964 după ce fusese inițial înlăturat de pe scaunul de papă, iar potrivit lui Liutprand, papa
a fost ucis de diavol.

Otto cel mare și-a luat titlul de „IMPERATOR FRANCORUM” iar în bula de învestire scria
”INOVATIUM IMPERII FRANCORUM”. După încoronare, Otto cel Mare a trimis o primă solie la
Constantinopol, cerând din partea împăratului recunoașterea titlului său imperial. Cererea
lui a fost respinsă cu fermitate și în aceste condiții, Otto face presiuni asupra teritoriilor
bizantine atacând cetatea Bari, însă fără succes. După ce și-a asociat și fiul la domnie, pe
Otto II, Otto cel Mare a trimis o solie condusă de Liutprand de Cremona, de această dată
cerând nu numai recunoșterea titlului imperial, ci și mâna porphyrogenetei Ana pentru Otto
II. Împăratul Nicephor II Phocas a condiționat cererile de renunțarea drepturilor asupra
orașelor Ravenna și Roma. Practic, Nicephor îi refuză cererile împăratului german printr-o
formă mai voalată, Otto neavând cum să renunțe la aceste drepturi. În conesecință, Otto a
continuat să facă presiuni asupra orașelor bizantine din Italia.

În 969, Ioan I Tzimiskes, a cărui atenție era îndreptată către Peninsula Balcanică, dar
și către Orient, acceptă căsătoria uneia dintre nepoatele sale Theophano cu Otto II și
recunoașterea titlului de ”BASILEU AL ALAMANILOR” pentru Otto cel Mare. Este adevărat că
Theophano nu era o porphyrogenetă, dar Otto I acceptă această alianță și renunță la
pretențiile asupra sudului Peninsulei Italiei. Otto II nu are o domnie foarte lungă, domnește
până în 982 și își asumă titlul de împărat al romanilor, iar după 976, această asumare avea să
îl aducă pe Otto II într-un nou conflict cu Constantinopolul. Prin intermediul Thephanei au
pătruns influențe bizantine în Imperiul German și a fost admirată pentru că a reușit să asigure
tronul pentru fiul ei, Otto III.

O nouă încordare a relațiilor are loc când Otto III preia tronul în jurul anului 1000,
acesta fiind educat în stil bizantin, desemnează un nou pontif care își ia numele de Silvestru
II. Ulterior, potrivit relatărilor, acesta a profanat mormântul lui Carol cel Mare și a utilizat
însemnele imperiale care aparțineau monarhului carolingian. Totodată, a mutat capitala la
Roma, care era capitala lumii, după cum biserica romană era mama tuturor bisericilor. Și-a
asumat rolul de protector al Bisericii, a creat episcopate și mai ales demnități după modelul
celor bizantine, astfel că ambiția lui era total diferită de cea a bunicului său, visul lui fiind de
a reface Imperiul Roman. Otto III a murit la vârsta de 22-23 de ani, în 1002, iar potrivit dorinței
sale a fost înmormântat la Aachen alături de Carol cel Mare. După moartea lui Otto III, urmașii
săi au abandonat linia politică a acestuia și și-au concentrat atenția asupra principalelor
teritorii pe care le controlau (Italia și Germania).
4. Criza secolului al XI-lea

Perioada cuprinsă între 1025 și 1081, marcată de o criză profundă pe plan intern și extern,
Bizanțul pierzând controlul asupra tuturor provinciilor.

Mihail Psellos – Cronografia

Numele lui e legat și de organizarea universității din Constantinopol, în timpul lui

Constantin IX Monomahul.

Coordonează studiile de filosofie de la Universitatea din Constantinopol.

Roman III moare în condiții dubioase în 1034, probabil otrăvit.

Mihail IV era foarte tânăr, lucru repetat de Psellos de mai multe ori, și a considerat că
a fi împărat era un amuzament.

Este foarte posibil ca Psellos să fie recunoscător lui Mihail IV, acesta fiind cel care l-a
pus în funcție...

A asigurat orașelor o bună conducere.

Suferea de epilepsie; a abdicat în 1041 și își convinge soția să îl numească moștenitor

la tron pe cel care avea să fie cunoscut Mihail V.

Poruncește, în cele din urmă, ca Zoe să fie mutată într-o mănăstire.

Rămas la Constantinopol, el prezintă Senatului comploturile pe care soția lui le-a pus
la cale.

Situația nu avea să fie favorabilă pentru el.

Rămân la conducere, după el, Zoe și Teodora.

În viziunea lui Psellos, o femeie n-avea ce să caute la conducerea statului.

Zoe se căsătorește pentru a treia oară și, în ciuda dorinței lui Psellos de a aduce un
împărat bun, ea l-a adus pe Constantin IX Monomahul.

Constantin IX, învestit cu puterea, a domnit între 1042 și 1055.

A trecut la golirea vistieriei.

 O domnie mizerabilă, după cum apreciază Psellos.

Moare în 1055; înainte a murit și Zoe, în 1050...

Conducerea o preia Teodora.

Psellos se ferește să folosească cuvinte dure la adresa ei, dar o apreciază fiindcă nu
a mai distribuit demnități nici militarilor, nici civililor.

Era împărăteasă de drept.

Teodora are o mare problemă: trebuie să găsească un moștenitor.

Moare în 1056, punând capăt liniei macedonene.

Alegerea ei a fost Mihail VI.

Psellos spune că era un împărat incapabil.

Psellos are cuvinte de laudă la adresa lui Isa Comnenul.

Isa nu acceptă compromisul lui Mihail VI și preia puterea bizantină în 1057.

Avea oroare de tot ce era corupție; și totuși, a găsit corupție mare în Bizanț.

Psellos îi reproșează lui Isa Comnenul graba în adoptarea reformelor.

Ia măsuri pentru o mai bună colectare a impozitelor la vistieria statului; măsură care a
întors aristocrația împotriva lui.

Aristocrația reacționează paralizând orice acțiune a împăratului, mergând până la

situația când Senatul blochează...

Îi urmează Constantin X Ducas.

Nici el nu a răspuns așteptărilor lui Psellos.

Cea mai mare greșeală a fost că, armata fiind dezorganizată, puterea celorlalți a
crescut și s-au îndreptat împotriva Bizanțului.

Constantin X moare în 1067. Îi urmează Mihail VII.

Împărăteasa, Evdochia, decide să se căsătorească cu cineva din aristocrația

militară, Roman IV Diogenes.

El rămâne la conducere până în 1071.

A organizat câteva campanii victorioase împotriva selgiucizilor.

 Succese împotriva pecenegilor în Peninsula Balcanică.

Suferă o înfrângere dureroasă la Mantzikert, chiar împăratul fiind făcut prizonier.

1071-1078 – Mihail VII

Psellos nu a scris prea mult despre el, pentru că Mihail îi poruncise să scrie opera.

A urmat Andronic Ducas.

Pe plan politic:

În perioada acestei crize au fost nu mai puțin de 36 de împărați, fiecare din cele două
grupări căutând să își impună propunerea pe tronul imperial.

Cele mai multe reușite le-a avut aristocrația civilă.

Cei mai mulți împărați au provenit de aici.

Dar aceste schimbări dese au avut consecințe grave în plan intern și militar.

Mai multe tentative de uzurpare a tronului.

Pe plan economic și financiar:

Seceta, foametea (sunt Constantin VIII și Roman IV), problemele militare vor
determina o scădere demografică.

Abandonarea terenurilor din cauza fiscalității excesive, ceea ce a dus la declinul

agriculturii.

În a doua jumătate a secolului XI Bizanțul pierde din nou controlul asupra drumurilor
comerciale.

Nu în ultimul rând au contribuit la problemele financiare și măsurile unor împărați

(risipirea banilor din vistierie: Constantin VIII, Constantin IX Monomahul...).

Acordarea de scutiri de la plata impozitelor atât monahilor, cât și laicilor.

Acordarea de titluri unor străini (plus rente anuale) pentru apărarea Bizanțului.

Declinul economic a avut consecințe și în plan financiar – dezechilibru la nivelul

finanțelor
 Cel mai bun indicator pentru criza economică și financiară este moneda, nomisma,
care cunoaște o depreciere rapidă, ajungând la un titlu de numai opt karate.

Monedele de aur au fost scoase de Mihail VII.

Încercare a unor împărați de a face sistemul mai transparent, deschizând porțile

Senatului pentru orășeni.

Cei care au procedat în felul acesta au fost Constantin IX Monomahul și...

Situația cea mai dificilă se înregistrează în plan militar.

Vorbim despre două perioade distincte.

O prea mare încredere în puterea și prestigiul imperiului i-a determinat pe împărați să

reducă constant cheltuielile militare.

Se bazează din ce în ce mai mult pe mercenari, o variantă nesigură, având în vedere

că trebuiau plătiți.

În jurul anului 1050, Constantin IX Monomahul, având nevoie de bani, desființează

circa 50.000 de proprietăți stratiotice de la frontiera imperiului.

Apărarea frontierei a fost total compromisă.

Un alt motiv al declinului armatei au fost și revoltele (1042/43, 1047).

Pe plan extern, Bizanțul continuă să beneficieze după politica lui Vasile II

Macedoneanul.

Regatul armean este lăsat moștenire Bizanțului.

Dar începe dezastrul odată cu invaziile selgiucizilor (cuceresc Mesopotamia,

Bagdadul), care încep atacarea provinciilor bizantine.

1067 – e invadată Asia Mică, sunt cucerite mai multe orașe

1071 – dezastrul de la Mantzikert

În deceniile următoare, selgiucizii cuceresc toate teritoriile bizantine din Orient și vor
crea Sultanatul de Rum.

Robert Buiscard și fratele său lichidează stăpânirea bizantină din sudul Italiei.

1048 – pecenegii își încep incursiunile în Imperiul Bizantin, incursiuni ce vor fi tot mai
frecvent
 Pecenegilor li se alătură uzii, care vor ajunge până în Grecia, care însă vor fi decimați
de o epidemie.

5. Relațiile Bizanțului cu Veneția la sfârșitul secolului XI-XII

Tratatul incheiat de Isaac II cu Saladin – momentul in care intra in razboi cu bizantul,

Frederich Barbarosa. Acesta se apropie amenintator de constant 1190. In aceste contexte,
imparatul bizantin incheie tratatul de la Adrianopol cu Barbarosa in 1190, tratat prin care
Isaac II accepta ca navele biz sa-i transporte pe soldatii germani in asia mica, sa
aprovizioneze armata germana si sa plateasca daune solilor germani, retinuti pe o perioada
de timp in constant. In tabara germana reapare ideea cuceririi constant, desi exista acest
tratat. Mai multi sfetnici ai imparatului german erau de parere ca acesta trb sa rezolve
problema bizantina si abia apoi sa continue expeditia. Barbarosa, intr-o scrisoare pt fi-su,
Henric VI, trimisa inainte de incheierea tratatului, ii solicita lui Henric sa trimite o flota a oraselor
italiene in stramtori pt a ataca constant. si sa ia legatura cu Papa pt a porni o cruciada versus
bizant. Tratatul semnat in feb 1190 a amanat acest proiect al lui Barbarosa. Acesta isi
continua drumul, armata lui trecand in Asia mica cu ajutorul flotei bizantine. Reuseste sa
obtina o victorie importanta si sa impuna un tratat foarte greu sultanatului Selgiucid.
Barbarosa se ineaca in iunie intr-un rau din N siriei, aproape de Cilicia. O mare parte a
armatei germane abandoneaza expeditia dupa moartea Imparatului, doar o mica parte
sub conducerea lui leopold, ducele Austriei a continuat drumul si s-a alaturat armatelor celor
2 suverani participanti la expeditie, Filip II august si Richard Inima de Leu. Inainte sa ajunga in
asia mica, Richard cucereste insula cipru de la bizantini, o vinde templierilor, iar acestia o
dau regelui exilat al Ierusalimului, Guy de Lusignan. Principalul succes a fost cucerirea cetatii
Acra, care avea sa ramana cel mai mult timp sub conducerea Occidentala.

In a doua si a treia cruciada apare ideea cuceririi constantinopolului. Au mai existat

si o serie de factori care au avut rol in pregatirea psihologica a celei de-a patra cruciada: 2
factori universali Imperiul German si Papalitatea; si 2 factori locali Venetia si Normanzii.

Relatiile cu Imperiul German

Bizantul a avut relatii bune in sec 11 si inceputul sec 12. Aceste relatii, in viziunea
germaniei, se stabileau cu regele germaniei nu cu imparatul germaniei. Anna comenena vb
despre o alianta intre tatal sau si regele germaniei, impotriva normanzilor. Henric IV vroia si o
alianta impotriva Papei. Relatiile in sec 12 nu au fost la fel de stranse, si se termina cu tratatul
intre Manuel I comenul si Conrad III la Thesalonic. Alianta dintre cei doi fiind intarita si prin
casatoria lui Manuel I comnenul cu o printesa germana. Lucrurile se straica odata cu venirea
lui Barbarosa in 1152 la putere. Conditie in care Frederich revine la idea imperiului Roman, si
doreste sa-si impuna suprematia in fata papei, sa-si supuna monarhiile occidentale si nu in
ultimul rand, sa reia lupta cu statul bizantin. In viziunea sa, imperiul bizantin nu era decat un
Regnum Graecorum, iar Imparatul Manuel era doar Imperator Graecorum. Aceasta este si
formaul pe care o foloseste in scrisorile cu manuel, in care barbarosa se intituleaza Imperator
Romanorum. Se redeschide conflictul intre cei doi imparati, care avea sa se adanceasca in
timpul evenimientelor care au urmat. In situatia in care Barbarosa intra in conflict cu
Papalitatea, manuel se aliaza cu Papa Alex III impotriva imparatului german. Impacarea
celor 2 cu prilejul reuniunii de la venetia avea sa-l lipseasca pe Manuel de unul dintre aliatii
sai din occident, papa alex III si avea sa dea nastere unor probleme pt bizant, prin nasterea
coalitiei anti-bizantina din care mai facea parte si venetia si regatul normand. Conflictul
dintre barbarosa si isaac I a intarit ideea ca bizantul era un obstacol in calea latinilor in
cucerirea locurilor sfinte. Al doilea factor universal:

In 1054 are loc schizma bisericeasca, moment in care bizantul avea nevoie de alianta
cu papalitatea pt a-si mentine pozitiile din italia amenintate de normanzi. De altfel, la scurt
timp dupa 1054, papa Nicolae II incheie alianta cu ducii normanzi, guisar si roger guiscar.
Una dintre consecinte a fost lichidarea stapanirii bizantine din italia intre 1071/1072. Relatiile
tensionate cu papalitatea s-au mentinut si in sec 12 cand Alexios se apropie de henric IV.
Intre 1111/1112 alexios incearca sa foloseasca situatia in care se gasea papalitatea pt a
castiga coroana occidentului, Papa Pascal II, luat prizonier in roma de Henric V. alexios ii
trimite o scrisoare papei declarandu-se pregatit sa intervina pt a-l elibera in schimbul
coroanei occidentale. Raspunsul papei este unul favorabil, de aceea, alexios I comnenul,
intr-o alta scrisoare ii spune ca e gata pt convocarea unui conciliu in vederea reunirii
bisericilor. Insa cand se ajunge la problemele teologice, religioase, lucrurile se impotmolesc.
Papa Pascal II dupa ce trimite o delegatie la Consatant. renunta la proiectul convocarii
conciliului datorita opozitiei clerului conservator din bizant. Relatiile cu papalitatea se mentin
bune, se incheie aliante cu papalitatea, mai putin in timpul lui Ioan I comnenul, acesta
concentrandu-se aproape total asupra orientului. Manuel I comnenul se aliaza cu papa
Alexios. Dupa ce a trimis o armata in italia si fonduri importante, manuel se vede abandonat
de aliatul sau care trece in tabara aliatului german, acceptant pretentiile acestuia de a
conduce un imperiu roman. In conditiile in care scaunul pontifical e ocupat de inocentiu III
acesta devine si tutore al fiului lui Henric VI, nepotul lui barbarosa, frederich II, si practic
datorita sprijinului acordat de papa este asigurat regatul siciliei pt frederich II, iar mai tarziu,
in sec 13 avea sa primeasca si coroana imperiului german. Si papalitatea se intoarce
impotriva bizantului si ramane fidela aliantei cu germania.

- Venetia, dupa secolul VI a apartinut statului bizantin, fiind condusa de un DUX care in secolul
VIII a devenit DOGE si dupa conflictul care a urmat incoronarii lui Carol cel Mare, Venetia
ramane in sfera de influenta a Constantinopolelui, intr-un statut de semi-vasalitate;

- un rol important in constituirea Venetiei l-au avut evenimentele din 828-829, atunci cand
negustori venetieni patrund in rada portului Alexandria si iau de aici moastele Sfantului
Marcu, proclamat patronul spiritual al Venetiei;
- un alt moment important in relatiile bizantino-venetiene are loc in anul 1000, in conditiile
confruntarii dintre Vasile II Macedoneanul si tarul Samuel;

- Vasile II face apel la flota Venetiei pentru a combate pirateria slava de pe coasta dalmata;

- in schimb, printr-un document din 1022, venetienii obtin de la imparatul bizantin reducerea
taxelor comerciale si protectie in fata abuzurilor functionarilor imperiali;

- pe parcursul secolului XI, flota venetiana a raspuns solicitarilor imparatilor bizantini ori de
cate ori a fost chemata, ea transformandu-se intr-un partener politic al Bizantului, mai ales in
conditiile crizei secolului XI;

- intr-o situatia foarte dificila, in anul 1081, incepe prima expeditie normanda in teritoriile
bizantine si, lipsit de o flota proprie, Alexios Comnenul face apel la Venetia;

- trupele normande ale lui Guiscard debarca la Dyrrachium, orasul este asediat de pe mare
si uscat, si interventia flotei venetiene s-a soldat cu imprastierea flotei normande si degajarea
orasului dinspre mare;

- in schimbul ajutorului primit in iulie 1081, si in schimbul promisiunii ca Venetia va lupta in

continuare alaturi de Bizant, Alexios acorda un chrysoboul negustorilor venetieni in mai 1082;

- documentul face referire la ajutorul primit din partea venetienilor, care au luptat cu „flota
cea blestemata”;

- in schimbul acestui ajutor, se acorda o serie de privilegii politice – dogele primeste titlul de
protosebastos cu renta anuala corespunzatoare, un titlu pe care dogele il putea lasa
mostenire si urmasilor sai;

- patriarhul Venetian primea o renta anuala de 20.000 livre, de ea bucurandu-se si succesorii

sai;

- basileul Alexios mai acorda o renta de 20.000 livre anual pentru a fi impartita bisericilor
venetiene si un privilegiu bisericii San Marco, care urma sa primeasca anual cate 3 nomisme
de la fiecare dintre magazinele si depozitele detinute de negustorii din Amalfi la
Constantinopol;

- dincolo de avantajele economice, mult mai importante erau privilegiile comerciale pe care
le obtineau venetienii, cele mai mari pe care le acordase vreodata un imparat bizantin;

- dreptul de a face comert in toate regiunile Imperiului, inclusiv la Constantinopol – nu li se

permitea intrarea in bazinul pontic pana la 1204, bizantinii pastrau monopolul in bazinul
pontic;

- scutire totala de orice fel de taxe vamale la intrarea si iesirea din orasele imperiului pentru
marfurile aduse in imperiu;
- scoaterea negustorilor venetieni de sub controlul functionarilor imperiali insarcinati cu
strangerea impozitelor;

- dreptul de a vinde orice marfa si de a cumpara orice produs din imperiu;

- dreptul de a se instala la Constantinopol, acolo unde venetienii primeau un cartier propriu

si debarcadere;

- consecintele tratatului:

- pentru Venetia, consecintele sunt cat se poate de clare, tratatul aflandu-se la originea
ascensiunii Venetiei – economica si politica – orasul din lagune, reusind in perioada
urmatoare sa puna bazele unui puternic imperiu colonial pe care avea sa-l extinda si
consolideze dupa 1204;

- foarte grave erau consecintele pentru statul bizantin: a fost lipsit de sume importante pentru
vistieria sa, sume care proveneau din taxele vamale platite de negustorii venetieni;

- privilegiile comerciale acordate au produs mari nemultumiri in randul negustorilor bizantini,

obligati in continuare la platirea taxelor comerciale, si concesiile economice facute de
imparatii bizantini din ratiuni politice si militare au contribuit la aparitia si agravarea
sentimentelor anti-venetiene in randul populatiei bizantine;

- prin privilegiul din 1082, Alexios deschidea o bresa in sistemul economic si comercial al
Bizantului, bresa care avea sa fie largita in secolul urmator prin acordarea unor reduceri
semnificative la plata taxelor comerciale, mai intai negustorilor din Pisa (pana la 4% din taxele
comerciale in 1111) si apoi cei din Genova in 1169 din partea lui Manuel I Comnenul obtin
tot o reducere de 4% din taxe;

- urmasul lui Alexios, Ioan II Comnenul, la scurt timp dupa ce urca pe tronul imperial, incearca
sa scape de „tributul” platit Venetiei sub forma scutirilor de taxe si atunci cand dogele
venetian solicita reinnoirea tratatului, Ioan II refuza sa faca acest lucru, insa imediat a fost
confruntat cu represaliile venetienilor care au facut incursiuni de prada pe coasta dalmata,
in insulele Rhodos, Lesbos, Chios, toate culminand cu ocuparea insulei Kephalonia in 1126;

- neavand o flota suficient de puternica pentru a se opune celei venetiene, imparatul Ioan II
cedeaza si in august 1126 reinnoieste toate privilegiile acordate Venetiei;

- doua decenii mai tarziu, Manuel I Comnenul este din nou nevoit sa faca apel la flota
venetiana pentru a lupta impotriva regelui Siciliei Roger II si in schimbul acestui sprijin,
negustorii din lagune isi extind activitatea in Creta si Cipru si in plus, obtin si o marire a
cartierului pe care il detineau la Constantinopol;

- cu toate acestea, Manuel I realizeaza pericolul pe care il reprezenta consolidarea pozitiilor

venetiene in imperiu, fiind adevarat ca nici Venetia nu a fost un aliat fidel asteptat de Manuel
I, ea realizand ca daca planurile normanzilor erau de a fi crearea unui imperiu
meditereanean, flota sa ar fi fost blocata in Adriatica, de altfel ca si revenirea Bizantului;

- Venetia acorda ajutor principilor sarbi, si se adauga si conflictele dintre negustorii venetieni
si genovezi – ultimii instalati in capitala orientala in 1169;

- Manuel I decide sa ia masuri impotriva venetienilor, evenimentele fiind relatate de Ioan

Kinnamos, care in cronica sa face o scurta prezentare a raporturilor bizantino-venetiene,
incepand cu anul 1081, vorbind despre aroganta venetienilor in relatiile cu aristocratia
bizantina si cu imparatul;

- el mai relateaza si despre conflictul venetiano-genovez, soldat cu pradarea cartierului

genovez;

- Manuel I i-a chemat pe venetieni la palatul imperial, si le-a cerut sa plateasca daune
Genovei pentru pagubele produse, dar venetienii au raspuns cu insolenta imparatului
bizantin, amintindu-i chiar de atacurile din timpul lui Ioan II;

- in aceste conditii, Manuel adopta niste masuri radicale, a trimis scrisori catre toti guvernatorii
provinciilor, stabilind momentul exact cand acestia trebuiau sa actioneze;

- actiunea are loc la 12 martie 1171, cand autoritatile bizantine au arestat si inchis pe toti
negustorii venetieni din imperiu, mai putin cei aflati in slujba imparatului – aproximativ 20.000
negustori venetieni;

- toate bunurile negustorilor au fost confiscate – o estimare de mai tarziu indica o valoare
totala de 400.000 livre;

- unii istorici au vazut in evenimente o actiune premeditata a imparatului, din cauza faptului
ca Manuel i-a asezat pe genovezi in vecinatatea venetienilor, desi stia rivalitatea dintre cele
doua republici;

- ruptura definitiva dintre Bizant si Venetia, chiar daca flota venetiana a reactionat imediat,
conducerea fiind preluata chiar de dogele Venetiei, reluand din nou atacurile, dar epidemia
de ciuma care izbucneste in flota a facut ca expeditia sa esueze, dogele platind cu viata
dupa intoarcerea la Venetia;

- din acest moment, Venetia devine un adversar redutabil pentru Bizant, intra in toate
aliantele indreptate impotriva Bizantului, si asteapta momentul favorabil pentru a-si lua
revansa;

- aceasta ocazie favorabila se va ivi in conditiile organizarii Cruciadei IV;

6. Rolul factorului normand în pregătirea cruciadei a IV-a

Sunt patru factori care influențează profund desfășurarea evenimentelor: doi factori
universali (Papalitatea și Imperiul German) și doi factori cu caracter local, dar care au avut
o influență și mai mare (normanzi și venețieni).

Normanzii

La doar câteva luni după venirea pe tron a lui Alexios I Comnenul, în vara anului
1081, sub conducerea lui Robert Guiscard normanzii încep prima expediție împotriva
statului bizantin, ambiția lor fiind aceea de a cuceri Constantinopolul, pentru a pune bazele
unui impeiriu mediteranean. Această primă expediție se desfășoară între 1081-1085,
normanzii debarcând la Dyrrachium. Cetatea este asediată și de pe uscat, și de pe mare
de normanzi, iar Alexios nu avea forțe suficiente pentru a se opune normanzilor și face apel
la ajutorul flotei venețiene. Aceștia intervin și degajează dinspre mare cetatea Dyrrachium,
însă forțele bizantine sunt învinse pe uscat, astfel că cetatea este cucerită de normanzi.
După cucerirea cetății, aceștia traversează Peninsula Balcanică, învingând în mai multe
rânduri armatele grecești. Prin urmare, situația părea complicată pentru bizantini, până
când Robert Guiscard este nevoit să se întoarcă în Italia, lăsând comanda lui Bohemund
de Tarent. Moartea neașteptată a lui Robert Guiscard avea să îl determine și pe Bohemund
să părăsească Balcanii, pentru a revendica moștenirea tatălui său. Lipsită de conducător,
armata normandă începe să piardă teren în fața bizantinilor și treptat normanzii sunt împinși
spre litoralul adriatic și obligați să părăsească Peninsula Balcanică, iar în 1085 este
recucerită Dyrrachium.

Bohemund avea să participe la Prima Cruciadă, iar de numele lui s-a legat conflictul
declanșat în legătură cu stăpânrea Antiohiei. Bohemund refuză să înapoieze Antiohia
împăratului bizantin, punând bazele unui principat latin, a cărui conducere a și preluat-o. În
anii 1105-1106, Bohemund călătorește în Occident încercând să demonstreze că grecii sunt
trădători iar Bizanțul este principala piedică în calea unui succes major al cruciaților în
Orient ( politica pragmatică a bizantinilor i-a nemulțumit pe cruciați – alianța cu selgiucizii și
cazul de la Niceea). În cadrul acestei călătorii se declanșează al doilea război bizantino-
normand, desfășurându-se tot în Peninsula Balcanică, iar normanzii sutn înfrânți. Bohemund
a fost nevoit să încheie un tratat prin care se recunoștea împărautlui, iar Antiohia urma să
devină posesiune imperială la moartea sa.

Cea de-a treia are expediție în 1147, într-un moment în care începe a doua
cruciadă. Manuel I Comnenul, pentru a face față trecerii cruciaților prin Bizanț, însă
mobilizează forțele în zona capitalei și profitând de această situație, Roger II ( 1127 – ia
naștere Regatul Siciliei; în 1130 – regele este încoronat de papă), în fruntea flotei sale atacă
Grecia, fiind prădate Corintul și Theba ( scopul expediției al normanzilor era unul economic.
Theba era după Constatinopol cel mai important centru de producere a mătăsii din
Imperiul Bizantin, ori după cucerirea orașului, normanzii au luat de-aici uneltele din atelierele
de producere a mătăsii și i-au luat în captivitate pe meșteșugari, aceștia fiind duși în Sicilia.
Evenimentul a reprezentat o grea lovitură pentru Bizanț, care obținea venituri importante
din producerea mătăsii. Acest eveniment stă la baza declinului acestei industrii în Imperiul
Bizantin și la ascensiunea acesteia în zona Italiei).

Ultima expediție are loc în 1185, când regele Siciliei, Guillaume II, debarcă în
Peninsula Balcanică, principala țintă fiind orașul Tesalonic. Orașul a fost cucerit și prădat
cumplit de normanzi. S-a creat un moment de panică la Constantinopol în momentul în
care s-a răspândit zvonul că se apropie normanzii, motiv pentru care a avut loc o revoltă,
fiind dat jos Andronic Comnenul. Pe tron a ajuns Isaac II Angelos, însă după cucerirea
Tesalonicului, aceștia nu au mai reprezentat un pericol, retrăgându-se în sudul Italiei.
Ulterior, la sf. Sec XII, coroana regatului Siciliei avea să fie preluată de Henric VI, iar din
căsătoria celor 2 a rezultat Frederick II de Hohenstaufen, care a ajuns întâi Rege al Siciliei și
după aceea împărat al germanilor.

Succesele pe care normanzii le-au obținut în relația cu Bizanțul arătau că Imperiul

nu este de neînvins și că o mobilizare importantă de forțe putea aduce un succes
important pentru tabăra occidentală

7. Rolul factorilor universali în pregătirea cruciadei a IV-a

Cei 4 factori care au influențat desfășurarea evenimentelor. Pregătirea psihologică a celei

de-a 4 cruciade. (Sibill Kindeman)

Cei 4 factori. 2 sunt universali (papalitatea și Imperiul German) și 2 cu caracter local

(normanzi și venețieni).

Papalitatea

În ceea ce privește relațiilor bizantinilor cu papalitatea, la mijlocul sec. XI se produce

ruptura dintre cele 2 Biserici: Biserica Catolică și cea Ortodoxă. Pe moment, această schismă nu a
fost conștientizată pe deplin de cele două părți implicate. Mihail Pselos nici măcar nu amintește
despre acestă schismă, deoarece părea că este doar o ruptură care părea reparată la un moment dat,
relațiile dintre papalitate și Bizanț fiind unele apropiate pe parcursul sec. XII. În anii 1111-1112
Alexios I Comnenul încearcă să obțină coroana imperială germană în contextul în care papa se
lupta cu împăratul german. Apoi există o corespondență între Petre Venerabilul și Patriarhul
Constantinopolul și Ioan II Comnenul în anii 20 ai sec. XII, în care tonul folosit este unul cât se
poate de elogios la adresa împăratului bizantin, iar după mijlocul sec.XII, Manuel I Comnenul se
aliază cu papalitatea împotriva liu Frederick I Barbarossa și împotriva normanzilor. Manuel I a
încercat să obțină coroana occidentului, după spusele lui Nicetas Choniates, care vorbește despre
acest proiect ambițios de a duce frontierele Imperiului până la Coloanele lui Hercule. Însă
înfrângerea lui Frederick I în conflictul cu papalitatea și împăcarea împăratalui german cu pontif
avea să marcheze trădarea aliatului său bizantin. Fondurile pe care suveranul bizantin le-a trimis
paplității au fost destul de mari, iar odată cu trădarea papei au început să iasă la iveală și
resentimentele dintre bizantini și latini. Oricum, toate evenimentele derulate pe parcursul sec. XII,
contactul dintre cele 2 lumi, cea bizantină ( mult mai elevată) și cea occidentală, avea să scoată la
lumină diferențele dintre ele, atât din punct de vedere religios, cât și politic și cultural. Abia acum,
în sec. XII-XIII a fost conștientizată ruptura din 1054. În 1203-1204, ne spun și sursele bizantine
(Robert de Clari), bizantinii și occidentalii își aruncau tot felul de acuze, tratându-se drept
schismatici și eretici (bizantinii sunt mai răi decât evreii).

Cel de-al doilea factor universal, imperiul romano-german. Sf. Sec XI- începutul sec. XII,
raporturile sunt normale între cele două imperii, chiar de apropiere. Anna Comnena vorbește de
alianța dintre Henric IV și Alexios I, iar lupta pentru învestitură și dificultățile politice pe care le
traversează Imperiul Romano-Germana a făcut ca această alianță să fie menținută și întărită printr-
o căsătorie: Manuel I Comnenul s-a căsătorit cu o prițesă germană, nepoata împăratului Conrad
III. Lucrurile aveau să se modifice dată cu ocuparea tronului de Frederick I Barbarossa, care
redescoperă ideea romană despre Imperiul unic și universal (redescoperă Codul lui Iustinian,
punându-se bazele școlii de la Bologna). Acest lucru avea să ducă la redeschiderea conflictului
dintre cele 2 imperii, în viziunea lui Barbarossa, imperiul bizantin fiind un Regnum Grecorum, iar
Manuel I Comnenul fiind Rex Grecorum. Aceste expresii apar în scrisorile trimise de Frederick la
Constantinopol (sunt amintite de Ioan Kinnamos – principala sursă pentru domnia lui Manuel I
Comnenul). Conflictul avea să se acutizeze în timpul celei de-a treia cruciade la care pariticpă și
Frederick. În urma unui conflict pe care acesta îl are cu Isaac II Angelos, Frederick I pune problema
cuceririi Constantinopolului, într-o scrisoare adresată fiului și moștenitorului german, Hernic VI,
sfătuindu-l să facă apel la papă pentru a predica o cruciadă împtoriva Bizanțului și la flota orașelor
italiene. Tratatul semnat în 1190 avea să împiedice punerea în practică a acestui proiect, însă după
moartea lui Frederick, fiul său amenință Bizanțul și obține chiar plata unui tribut din partea
împărautului bizantin (ton allamanicon). Moartea timpurie a lui Henric VI și declanșarea unui
conflict în imperiul romano-german între Filip de Suabia și Otto de Braunschweig a făcut ca
imperiul să nu aibă un rol important în evenimentele de la începutlui sec. XIII.

8. Imaginea occidentală în sursele bizantine din sec XII și începuturile

sec. XIII

Primele contacte cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un prilej pentru prințesa

bizantină de a pune în lumină atitudinea lor arogantă și trufașă. Un exemplu pe care îl dă
prințesa bizantină este scrisoarea trimisă de regele Franței, Hugo de Vermandois, care
mândru de originea sa nobilă, a cerut ca să fie întâmpinat cu toată pompa. Grosolonia și
trufia latinilor sunt ilustrate de episodul în care un nobil occidental se așează pe tronul imperial
( era vorba și de necunoașterea protocolului bizantin). Îi face un portret și lui Bohemund de
Tarent, dar și tatălui acestuia, Robert, care nu era protretizat într-o manieră favorabilă. Nici
Bohemund nu era caracterizat mai bine, însă îi recunoaște frumusețea acestuia. Pentru
bizantini era de neînțeles existența unei astfel de expediții, și mai ales participarea preoților
la o astfel de expediție. Diverse episoade îi servesc prințesei pentru a accentua diferențele
dintre clerul grec și cel occidental. Nici papalitatea nu se bucură de un mare prestigiu în ochii
prințesei bizantine ( cazul lui Grigore VII care îi tratează cu cruzime pe solii împăratului Henry
IV). Prin urmare, în viziunea Annei Comnena, latinii sunt niște barbari, ca orice alți locuitori din
afara imperiului. Aceștia nu făceau parte din politeea bizantină,nu trăiesc sub legea romană,
nu se supun regulilor și disciplinei și sunt lipsiți de maniere și cultură.

Ioan Kynnamos (după 1143 – mort după 1185)

Autor al unei cronici scrisă după 1180.

Autorul intenționează să continue Alexiada Anei Comnena, de la 1118 până la 1176.

Scrie numai din ceea ce a avut posibilitatea să audă de la alți martori despre Ioan II.

Își concentrează atenția asupra lui Manuel I Comnenul.

Era foarte apropiat de acest împărat, era secretar al acestuia.

Kynnamos nu poate fi de acord cu relația cu Occidentul și cu latinii.

Manuel era un admirator al modului de viață occidental, al idealului cacaleresc

occidental.

La curtea imperială din Constantinopol erau prezenți foarte mulți latini.

Prima soție a lui Manuel I a fost de origine germană, a doua era o prințesă de Antiohia.

Kynnamos este pe deplin convins de superioritatea politică, morală și culturală a

bizantinilor și a imperiului lor.

Imperiul, în viziunea lui Kynnamos, este centrul întregii lumi, Constantinopolul este
centrul politic al întregii lumi, iar pretențiile occidentalilor și ale Imperiului Romano-German
sunt neîntemeiate.

Consideră că Papa este principalul vinovat pentru coflictul dintre Imperiul Bizantin și
Imperiul Roman-German.
 Ca și Ana Comnena, Kynnamos nu poate să înțeleagă fenomenul cruciat, nu poate
înțelege sentimentele de care sunt animați creștinii occidentali și, chiar în relatarea cu privire
la începutul Cruciadei a II-a, Kynnamos spune că adevăratul scop al expediției era cucerirea
teritoriilor Imperiului Bizantin.

Instituția cruciadei și convingerile care îi animau pe occidentali erau complet de

neînțeles pentru spiritul bizantin.

Când au ajuns pe teritoriul Imperiului Bizatin, conduși de regele Conrad și de nepotul

său, Frederic Barbarossa, comportamentul germanilor pare să justifice temerile lui Kynnamos.

Odată ajunși în zona de câmpie, îi prădau tocmai pe cei care trebuiau să se ocupe
cu aprovizionarea trupelor.

Germanii priveau aceste acțiuni cu perfectă indiferență; Kynnamos insistă că, mai
ales Frederic Barbarossa, avea un caracter indiferent, violent și orgolios

A fost nevoie de intervenția unui corp de armată bizantin.

Au fost mai multe conflicte; intenția de a prăda o mănăstire stârnește unul dintre ele.

Odată atacați și surprinși de tactica militară a musulmanilor, barbarii au devenit lași,

fricoși, incapabili să reacționeze și să ia o decizie.

Francezii nu au dat dovadă de aceeași aroganță, au dovedit că nu au intenția să se

arate lipsiți de loialitate și să acționeze împotriva romeilor.

Kynnamos explică această atitudine a francezilor prin faptul că fie au învățat din
greșelile armatei germane, fie că acesta le era caracterul.

După înțelegerea de la Veneția din 1177, când se formase o alianță antibizantină,

Manuel este ăn căutarea unor noi aliați; se orientează spre regatul Franței.

Nicetas Choniates (cca 1155, Chonai – 1215, Niceea)

El ocupă funcții importante în administrația imperială, începându-și cariera tot în

timpul lui Manuel I.

A fost guvernator de themă în Balcani (Nicopolis).

Intră în rândul înalților demnitari bizantini în timpul lui Alexios II Angelos.

Este martor ocular la evenimentele din 1204.

 După cucerirea Constantinopolului se refugiază la Selimbria, pe litoralul Mării Negre,
iar din 1207 îl găsim la Curtea Imperială din Niceea.

Lucrarea sa, intitulată Istoria, acoperă perioadă 1118-1206 și este considerată una din
capodoperele bizantine.

În timpul în care s-a aflat la Niceea și-a rescris o bună parte a lucrării, mai ales acea
parte consacrată evenimentelor de după 1180, căutând să-i găsească pe cei responsabili
pentru evenimentele din 1204, nu doar pe occidentali, ci și pe împărați.

Rămâne ideea imperiului universal.

Evident că, mergând pe această linie tradițională, mișcările de emancipare și

revoltele...

Criticile se îndreaptă asupra împăraților și nu asupra instituției imperiale.

Manuel I Comnenul – ambiția de a obține coroana Occidentului și de a aduce

granițele imperiului până ... acolo unde și Iustinian eșuase

Isac II Angelos – era condus de lăcomie și a încurajat venalitatea, a pus în vânzare

funcțiile și demnitățile

Alexios III Angelos (și apropiații săi) – era atât de pasionat de vânătoare, încât a interzis
tăierea copacilor de pe domeniile sale de vânătoare, în ciuda necesităților presante ale
flotei bizantine, vindea tot ceea ce se putea vinde din flotă, până și ancorele, în timp ce
prefera să glumească cu bazileul pe tema mobilizării latinilor; deci au opus rezistență latinilor
doar „20 de bărci putrezite”

Evenimentul prezentat cel mai pe larg de Choniates este cucerirea

Constantinopolului, 1204.

Evenimentul din 1204 este, în viziunea lui, o pedeapsă divină aplicată poporului ales
pentru păcatele sale, își critică și compatrioții; Constantinopolul era un oraș dominat de
necuviință și desfrâu

Critică reacțiile populației din împrejurimile Constantinopolului, spunând că ei se

bucurau de necazurile locuitorilor capitalei.

Existau nemulțumiri față de politica fiscală a Constantinopolului.

Cauzele dezastrului sunt, în viziunea lui Choniates, erorile politice ale lui Manuel I,
proasta administrare a împăraților din dinastia Angelos și, nu în ultimul rând, resentimentele
dintre bizantini și latini, acumulate mai bine de un secol.
 În ceea ce privește imaginea occidentalilor, avem o imagine complexă, colectivă
atunci când autorul se referă în general la latini.

Termenul de latini este folosit în sursele bizantine pentru a-i desemna pe cei aflați sub
ascultarea Papei.

Vorbim despre o imagine specific particulară atunci când sunt prezentați separat
normanzii, venețienii etc.

Choniates îi consideră pe latini barbari.

Acest concept de barbar îi cuprinde pe toți cei care nu făceau parte din lumea
bizantină.

„E greu să le găsești calități acestor babari; sunt cei care își poartă nasul pe sus, setea
lor este mare ..., ei necontenesc reavoință față de romei.” (Choniates)

Descrierea grozăviilor săvârșite de normanzi după ocuparea Thessalonicului, în 1205

... – sunt cei la care bizantinii disprețuiesc lăudăroșenia și fala.

Cucerirea Constantinopolului și comporamentul cruciaților în capitala Bizanțului îl face

pe Choniates să recurgă la cele mai dure epitete în caracterizarea latinilor.

„Precursori ai lui Antihrist”

Cel care îi contrazicea câtuși de puțin pe cruciați era supus la numeroase orori.

Până și turcii erau mai aproape de istoricul bizantin, cel puțin cin punct de vedere al
mentalității, decât acești „luptători în numele lui Hristos”.

Nu-i iartă nici pe venețieni.

Dogele venețian este prezentat drept cel mai rău.

Pentru Choniates nu există nicio urma de civilație în acești latini.

Povestește că au foost distruse numeroase opere de artă, statui; latinii habar nu aveau
despre valoarea operelor distruse.

Condamnă trădarea ideii de Cruciadă.

Și pentru Choniates cruciada era un pretext pentru înrobirea unor frați de credință,
până la urmă, dar cruciada nu avea nimic în comun cu ce s-a întâmplat la Constantinopol
în 1204.

Concluzia cea mai potrivită ne-o oferă tot Choniates.

 Astfel se cască cea mai adâncă prăpastie a dușmăniei; cucerirea Constantinopolului
este evenimentul cel mai discutat în epocă.

9. Tratatul de la Nymphaion și consecințele sale

- in ciuda unei mari parti a societatii niceene, Mihail VIII se proclama basileu, si chiar daca
pozitia sa s-a consolidat dupa victoria de la Pelagonia, era constient ca doar un succes
rasunator – cucerirea capitalei – i-ar fi permis inlaturarea lui Ioan IV si fondarea propriei
dinastii;

- el mai urmarea contracararea planurilor papale, care vizau atragerea Genovei sub
steagul unei cruciade anti-bizantine, alaturi de Venetia;

- nu in ultimul rand, el dorea sa rezolve dificultatile legate de alungarea latinilor din Balcani;

- Genova se afla intr-o pozitie dificila, in urma infrangerilor suferite in fata Venetiei, in
razboiul dintre cele doua – inceput in 1252 – fiind amenintata de eliminarea din comertul
levantin;

- Genova mai era tentata de comertul pontic, dar Venetia controla stramtorile si bazinul
pontic;

- care au fost principalele prevederi ale tratatului: acordarea de daruri anuale – 500 de
hiperbe si arhiepiscopului Genovei – 60 hiperbe;

- imparatul acorda genovezilor libertatea comertului, scutirea completa de taxe si impozite

la intrarea, sederea si deplasarea in imperiu, pe mare si pe uscat, in porturile si insulele
Imperiului, si in cele care aveau sa fie recucerite;

- ei mai primeau cartiere in Constantinopol dupa ce avea sa fie recucerit, Tesalonic,

Smyrna, insulele Chios, Lesbos, Creta si Negroponte, acestea dupa ce vor fi recucerite;

- se permitea genovezilor sa aibe consuli, tribunal si jurisdictie proprie;

- toti dusmanii genovezi erau exclusi de pe pietele imperiului cu exceptia pisanilor;

- daca trimiteau ajutor rapid in vase pentru recucerirea cetatii, genovezii urmau sa
primeasca vechile posesiuni din Constantinopol, precum si cartierul venetian din oras;

- genovezii primeau cu drept de proprietate cetatea si portul Smyrnei, cu exceptia

drepturilor episcopatului, bisericilor si soldatilor imperiali, care locuiau in acea cetate;

- genovezii puteau aduna marfurile, alimentele din Imperiu si sa le vanda in mod liber, fara
vreo taxa;
- Mihail promitea sa nu ingaduie niciunui latin sa desfasoare activitati comerciale in Marea
Neagra cu exceptia Genovezilor si pisanilor si sa nu faca vreo paguba genovezilor la
intrarea/iesirea in/din bazinul pontic;

- partea finala are si cateva restrictii: genovezii nu puteau scoate aur si argint din imperiu
fara acord imperial, iar negustorii bizantini puteau merge pentru comert in Genova si
teritoriile acesteia, fara plata de taxe si impozite, fiind protejati de autoritatile genoveze;

- consecintele tratatului:

- negustorii genovezi obtineau avantaje vamale considerabile in detrimentul negustorilor

bizantini, obligati in continuare la plata taxelor;

- dupa instalarea in cartierul Pera (Galata), in jurul anului 1340, istoricul bizantin Nikephor
Gregoras apreciaza ca genovezii obtineau din taxe vamale circa 200.000 de hiperberi, in
vreme ce la Constantinopol, bizantinii abia reuseau sa stranga 30 mii hiperberi anual;

- statul bizantin pierdeau bani si prin cedarea comertului pontic;

- actele notarilor genovezi din Caffa dovedesc volumul imens al afacerilor genoveze din
regiune: un notar inregistreaza in aprilie-august 1282, contracte in valoare de 26 mii
hiperberi, existand alti 26 de notari;

- acordand libertate de actiune negustorilor genovezi care faceau comert cu alimente si

cereale, aprovizionarea imperiului a ajuns sa depinda de negustorii italieni, iar acest fapt a
determinat aparitia unor adevarate crize in Bizant, chiar Mihail VIII a trebuit sa cumpere
grau din Bulgaria, apoi la inceputul secolului XIV, Andronic II cumpara grau de la turcii din
Asia Mica;

- la cumpana secolelor XIII-XIV, istoricul Georgios Pachymeres, scria ca alimentele erau rare
si la preturi inaccesibile pentru bizantini, si tot atunci, patriarhul oriental – Atanasius II – a
trimis niste memorii basileului aratand ca strazile capitalei sunt pline de oameni epuizati si
infometati, plangandu-se si de faptul ca latinii amesteca graul cu paie si il vand pe cel
stricat bizantinilor;

- dupa semnarea tratatului, se declanseaza o adevarata competitie intre Genova si

Venetia, rezultatul fiind cele patru razboaie venetiano-genoveze desfasurate in a doua
jumatate a secolului XIII si in prima a secolului XIV;

- primul, inceput in 1258 se incheie in 1264 cu Venetia invingatoare – lucru care l-a
determinat pe Mihail VIII sa acorde privilegii venetienilor;

- al doilea (1294-1299) – cele doua orase si-au disputat dominatia in bazinul pontic,
imparatul Andronic II luand partea Genovei, si cu aprobarea imparatului, genovezii ataca
cartierul venetian;
- desi razboiul se incheie in 1299, venetienii vor continua ostilitatile cu Imperiul Bizantin pana
in 1302, cand Andronic cu flota venetiana sub zidurile orasului, accepta sa plateasca
despagubiri in valoare de 79 mii hiperberi;

- al treilea razboi (1351-1355) a fost precedat de asa numitul „razboi al Galatei”, intre
Genova si imparatul Ioan VI Cantacuzino – care cu mari eforturi reusise sa stranga din
donatii circa 50 mii hiperberi pentru a reconstrui flota bizantina;

- in plus, a scazut taxele vamale in capitala pentru a atrage o parte din traficul de la Pera;

- asaltul asupra capitalei esueaza, dar lipsa de experienta a marinarilor greci si o furtuna, au
dus la infrangerea si incendierea vaselor bizantine in Cornul de Aur – februarie 1349;

- razboiul se incheie in 1355 fara a se ajunge la rezolvarea diferendelor dintre cele doua,
chiar daca venetienii s-au obligat sa plateasca 200 mii ducati ca despagubiri;

- in timpul acestui razboi, Cantacuzino a luat partea Venetiei, dar ramas singur in
confruntare si cu sprijinul Aragonului, este nevoit sa incheie pacea in 1352, cedand in
proprietate Pera, genovezilor;

- ultimul razboi (1377-1381) – razboiul Chioggiei – in care Genova, sprijinita si de Ludovic I de

Anjou, ataca Venetia, cucereste insula din fata orasului, si ameninta cu distrugerea
Venetiei, care reuseste sa se salveze in cele din urma;

- miza acestui razboi era insula Tenetos, care controla zona stramtorilor, si pe care in
contextul conflictelor din secolul XIV, Ioan V Paleologul o cedase venetienilor, iar fiul sau o
cedase genovezilor;

- prin tratat, insula era abandonata de ambele orase, fiind semnata la Torino cu ajutorul
contelui de Savoia, iar comertul pontic era interzis venetienilor timp de 2 ani;

- toate aceste conflicte au provocat pagube imense Imperiului Bizantin si nu o data,

imparatii bizantini au trebuit sa plateasca daune unui oras si sa reinnoiasca privilegiile celor
doua orase italiene care controleaza economia bizantina;

10. Cruciada a IV-a si consecintele sale

Lansarea chemării pentru cea de-a patra cruciadă este făcut de Inocențiu III (
perioada sa este considerată apogeul papalității medievale). La apelul pontifical au
răspuns mari cavaleri, care veneau mai ales din Franța ( în special din Flandra). Cruciații
încep să se adune în 1201, fiind desemnat un conducător al expediției, contele de
Champagne ( Thibaut), care a murit la scurt timp, astfel că liderl al expediției a devenit
marchizul de Montferrat ( principatul acestuia se afla în nordul Italiei). Principala problemă
a cruciaților era aceea a transportului, în contextul în care numărul cruciaților era ridicat (
33.000 oameni). Scopul declarat era ocuparea Egiptului, astfel că aveau nevoie de o flotă
pentru a traversa Marea Mediterană, iar în acest sens se adresează Genovei și Veneției.
Genova refuză, însă dogele Veneției Enrico Dandolo. Resentimentele venețienilor față de
bizantini erau foarte puternice după 1171, astfel că dogele acceptă propunerea cruciaților
de a transporta armata acestora către Egipt, însă le cere în schimb o sumă imensă ( 80.000
de ducați), iar în contextul în care cruciații aveau doar 2/3 din sumă iar pentru a acoperi
diferența, dogele le cere să cucerească cetatea Zara ( se afla sub autoritatea Ungariei,
care își anunțase intenția de pa participa la expediție). Orașul este cuceri în toamna anului
1202. În contextul în care se apropie iarna, cruciații se decid să își amâne plecarea pentru
anul viitor. Cu toate că unii dintre cruciați au fost excomunicați de papa Inocențiu III,
expediția a continuat. În tabăra acestora își face apariția prințul Alexios, fiul lui Isaac II
Angelos. Acesta se adresare inițial lui Filip de Suabia pentru a-l reinstala pe tron pe tatăl său,
însă acesta era prins în războiul civil din Germania, astfel că îl sfătuiește să apeleze la
cruciați.

În intervalul cuprins între noiembrie 1202 și începutul anului 1203, în tabăra cruciată își
face apariția fiul lui Isaac Angelos, împăratul detronat în 1095, prințul Alexios. Acesta era
apropiat de cruciați deoarece era rudă cu Filip de Suabia, care la rândul lui era vărul lui
Bonifaciu de Montfferat. Se pare că papa avea cunoștință de acțiunea prințului Alexios, iar
într-o primă fază, Inocențiu III susținea ideea sprijinului cruciat pentru reinstalararea pe tron
a lui Isaac II Angelos. Susținerea papei era legată de dorința sa de a restabili unitatea
Bisericii Creștine. Prințul Alexios face promisiuni importante cruciaților, fiind vorba de o sumă
importantă de bani ( cca. 200.000 de monede de argint după unele informații),
participarea armatei bizantine la expediția cruciată, asigurarea aprovizionării pentru
cruciați și apărarea Locurilor Sfinte după ce acestea avea să fie recucerite. Acestea
promisiuni i-au determinat pe cruciați să ia în calcul devierea expediție către
Constantinopol, însă un rol important l-a avut și Enrico Dandolo, dogele Veneției.
Promisiunile lui Alexios și dorința venețienilor de a ajunge la Constantinopol i-au determinat
pe cruciați să se îndrepte către capitala bizantină. Aceștia ajung la Constantinopol în
primăvara anului 1203, alături de forțele terestre apărând și flota venețiană. Din sursele
occidentale referitoare la cruciada IV, un reprezentant al marii nobilimi, Godefroy de
Villerhardouin și Robert de Clari, un reprezentant al mici nobilimi, cruciații se așteptau ca
prințul Alexios să fie întâmpinat cu entuziasm de populația bizantină, însă lucrurile nu au stat
deloc așa. Grecii din Constantinopol nu erau interesați sa îl revadă pe tron pe Isaac
Angelos. Însă prezența cruciaților în fața orașului a determinat o mișcare de nemulțumire în
capitala bizantină, împăratul Alexios III reușind să fugă din oraș, luând cu el și cea mai mare
parte a averilor imperiale. După fuga lui Alexios III, Isaac II a fost scos din închisoare și
reinstalat pe tronul imperial, alături de domnind ca și co-împărat fiul său, Alexios IV.
 Alexios IV a avut sprijinul cruciaților pentru a-și duce la capăt planul, însă problemele
majore au apărut atunci când acesta a fost nevoit să își respecte promisiunile pe care le
făcuse cruciaților, mai ales când venea vorba de bani. Acesta a negociat cu ei o
prelungire a tratatului pentru încă 6 luni, până în aprilie 1204. Faptul că latinii au rămas la
Constantinopol, nu a rămas fără consecințe. Atât sursele occidentale, cât și Nicetas
Konyates prezintă aceste consecințe, cu atât mai mult cu cât unele acțiuni ale cruciaților
au determinat nemulțumirea populației bizantine ( a fost provocat un incendiu ce a mistuit
aproape tot orașul; o moschee a fost atacată de cruciați și apăarat de bizantini alături de
musulmani). Robert de Clari spuneau că bizantinii și cruciații se insultau reciproc, acesta
fiind momentul în care este conștientizată ruptura religioasă între Răsărit și Apus ( chiar
preoții latini îi acuzau pe greci că erau mai răi decât evreii).

Aceste nemulțumiri reprezentate de prezența cruciaților și incapacitatea lui Alexios

de a guverna imperiul au dus la izbucnirea unei revolte în februarie 1204. Cei doi împărați
au fost detronați ( Isaac II a murit la scurt timp după acest moment), iar în locul lor a fost
proclamat un alt împărat, reprezentant al aristocrației bizantine, Alexios Dukas, care devine
împărat sub numele de Alexios V Dukas. Acesta ia măsuri pentru apărarea orașului,
refuzând să îndeplinească promisiunile făcute de Alexios IV, iar cruciații au două variante:
să încerce să îi impună noului împărat bizantin respectarea tratatului încheiat cu
predecesorul său sau să părăsească orașul Constantinopol și să continue expediția spre
Egipt. Au ales prima variantă, iar din martie 1204 încep discuțiile legate de asedierea
Constantinopolului. În tabăra cruciată este elaborat un document cunoscut sub numele
Partitio Romaniae. Potrivit acestui document, cruciații urmau să ia cu asalt Constantinopolul
și își împărțeau teritoriile bizantine pe care aveau să le controleze după ocuparea capitalei
bizantine. Documentul prevedea constituirea unui imperiu latin cu capitala la
Constantinopol, conducătorii expediției primeau o serie de teritorii bizantine, dar de
departe cel care obținea cel mai mult de pe urma acestei împărțiri era Dogele Veneției.
Potrivit tratatului, Veneția urma să obțină 3/8 din teritoriul bizantin, inclusiv din
Constantinopol, în special zona Cornului de Aur, tot ei ocupând și Sfânta Sofia.

În aprilie 1204, cruciații au luat cu asalt Constantinopolul. Primele atacuri au eșuat,

astfel că apăruse ideea că Dumnezeu se împotriva lor, însă au crezut că acestea erau
doar câteva încercări, urmând ca să depună mai multe eforturi pentur a cuceri orașul. Prin
urmare, în dimineața de 13 aprilie, cruciații intrau în Constantinopol. Orașul a fost prădat
cumplit de cruciați, palatele, bisericile fiind jefuite cumplit. Nicetas Konyates insistă cel mai
mult asupra jefuirii asupra Constantinopolului, prezentând pe larg faptele întreprinse de
crucați, atât cele legate de jafuri și de omoruri. Timp de 3 zile, orașul a fost prădat cumplit,
iar Constantinopolul nu a mai revenit niciodată la strălucirea sa dinainte.

După cucerirea orașului, principalele probleme pentru cruciați erau legate de

punerea în practică a tratatului din 1204, cea mai importantă fiind cea a desemnării unui
împărat. S-a constituit un colegiu format din 6 reprezentanți ai crucților și 6 venețieni care să
desemneze un nou împărat. Cei mai mulți credeau că va fi desemna marchizul de
Montferrat, însă în mod surprinzător împărat a ajuns Balduin de Flandra, care se bucura de
sprijinul venețienilor. Acesta a devenit primul împărat latin al Constantinopolului.

Cea de-a doua problemă era legată de împărțirea teritoriilor bizantine. Aici lucrurile
nu au fost la fel de simple, deoarece cruciații occidentali au întâmpinat o rezistență foarte
puternică din partea populației grecești, iar în cele din urmă se constituie două sisteme de
state de-o parte statele latine: Imperiu Latin de Constantinopol, Regatul Thesalonicului (
constituit într-o încercare de a-l despăgubi pe marchizul de Monferrat), mai multe
principate latine în Grecia ( Moreea revenind familiei de Villehardouin). Evident Veneția a
reușit să își rezerve pozițiile cele mai importante, obținând 3/8 din Constantinopol și
punctele cheie din arhipelagul greces și cetățiel de coastă care îi permiteau controlarea
traficului comercial prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, și a Mării Egee alături de bazinul
oriental al Mării Mediterane ( stăpânirea venețiană avea să se numească Ducatul
Arhipelagului). Vor apărea și state grecești, state de rezistență greacă. În jurul anului 1203
apare Imperiul de Trapezunt, bazele acestui imperiu fiind puse de doi nepoți ai lui Andronic
I Comnenul, David și Alexios. Imperiul nu a avut un rol important în lupta pentru recucerirea
capitalei bizantine. În 1205 se pun bazele Imperiului de Niceea, bazele fiind puse de
ginerele lui Isaac II Angelos, Theodor Lascaris, care devine împărat la Niceea. Obține un
succes de prestigiu când reușește să pune bazele constantinopolitate în orașul Niceea.
Acest patriarh l-a încoronat pe Teodor I Lascaris. Al treilea stat este Despotatul Epirului, cu
capitala la Arta. Conducătorii despotatului, pentru a-și întări pozițiile, și-au adăugat
numelor lor toate numele dinastiilor bizantine din sec. XII ( Dukas – Angelos – Kommnenos).
Despoții reușesc să cucerească Thesalonicul, proclamându-se regat, însă situația se
schimbă după ce grecii sunt înfrânți de Ioan Asan II.

Sursele bizantine

Principala sursă pentru Prima Cruciadă este Alexiada scrisă de Anna Comnena, fiica
lui Alexios I. Aceasta era prințesă porphyrogenetă, a fost logodită încă din pruncie cu fiul lui
Mihail VII Dukas, Constantin, și fiind prima născută a cuplului imperial, încă din copilărie a
avut convingerea că ea avea să fie moștenitoarea tronului imperial. Speranțele ei au fost
spulberate după nașterea fiului lui Alexios, Ioan Comnenul, cel care a avut împărat. De
altfel, Anna Comnena avea să conteste dreptul fratelui ei de a deveni împărat, ambițiile ei
fiind susținute de mama celor doi, Irina Dukas. Cele două femei au pus la cale două
comploturi, motiv pentru care Ioan II a închis-o într-o mănăstire. Alexiada este dedicată
tatălui ei și dincolo de faptul că ea prezintă în cea mai favorabilă lumină acțiunile lui Alexios
I Comnenul, Alexiada este o operă reprezentativă pentru un curent de opinie foarte
puternic în Bizanțul sec. XII, fiind vorba de curentul caracterizat prin ostilitate față de
Occident și refuzul acceptării unei apropieri între Bizantini și Occidentali. În ceea ce privește
Prima Cruciadă, prințesa face referire la lansarea apelului pontifical ( acesta a avut un
ecou imens în lumea apuseană). Ea spune că războinicii celți au fost precedați de o
mulțime de oameni neînarmați care erau mai numeroși decât nisipul mării și decât stelele.
Trecerea cruciaților prin Balcani este asemănată cu un roi de lăcuste, având în vedere
pagubele produse. Anna Comnena vorbește despre surprinderea tatălui ei în momentul în
care a văzut o asemnea armată ajungând în fața Constantinopolului. Tatăl ei s-a arătat
grijuliu față de această mulțime și nu i-a trecut în Asia Mică așa cum i-au cerut aceștia.
Doar după ce a fost forțat să îi transporte în Asia Mică, împăratul a acceptat să facă acest
lucru. Dacă prințesa bizantină acceptă ideea că sărăcimea era împinsă la cruciadă de
dorința de a se închina la Locurile Sfinte, nu același lucru îl poate spune în legătură cu
cavalerii. Impresia pe care o are prințesa bizantină față de cruciați era aceea că nobilii
occidentali doreau să cucerească Constantinopolul, chiar împăratul temându-se de
venirea lor, căci le cunoștea avântul de neînfrânat, sufletul nestatornic și schimbător și tot
ceea ce este în firea celților. Primele contacte cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un
prilej pentru prințesa bizantină de a pune în lumină atitudinea lor arogantă și trufașă. Un
exemplu pe care îl dă prințesa bizantină este scrisoarea trimisă de regele Franței, Hugo de
Vermandois, care mândru de originea sa nobilă, a cerut ca să fie întâmpinat cu toată
pompa. Grosolonia și trufia latinilor sunt ilustrate de episodul în care un nobil occidental se
așează pe tronul imperial ( era vorba și de necunoașterea protocolului bizantin). Îi face un
portret și lui Bohemund de Tarent, dar și tatălui acestuia, Robert, care nu era protretizat într-
o manieră favorabilă. Nici Bohemund nu era caracterizat mai bine, însă îi recunoaște
frumusețea acestuia. Pentru bizantini era de neînțeles existența unei astfel de expediții, și
mai ales participarea preoților la o astfel de expediție. Diverse episoade îi servesc prințesei
pentru a accentua diferențele dintre clerul grec și cel occidental. Nici papalitatea nu se
bucură de un mare prestigiu în ochii prințesei bizantine ( cazul lui Grigore VII care îi tratează
cu cruzime pe solii împăratului Henry IV). Prin urmare, în viziunea Annei Comnena, latinii sunt
niște barbari, ca orice alți locuitori din afara imperiului. Aceștia nu făceau parte din politeea
bizantină,nu trăiesc sub legea romană, nu se supun regulilor și disciplinei și sunt lipsiți de
maniere și cultură.