Structura suportului de curs

1. Revoluţia Franceză şi Imperiul napoleonian

- bibliografie
2. Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea
- bibliografie
3. Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX
- bibliografie
4. Relaţiile internaţionale şi Primul Război Mondial
- bibliografie
 Cuprins

Cuvânt înainte

I. Revoluţia Franceză şi Imperiul napoleonian

I.1. Revoluţia Franceză (1789-1799)
1. Conceptul de “Revoluţie”; problema cauzelor Revoluţiei Franceze
2. Izbucnirea Revoluţiei. Căderea Bastiliei
3. Puterea politică şi discursul ideologic revoluţionar
4. Revoluţia Franceză în perioada august 1789 — aprilie 1792
5. Războiul revoluţionar, Convenţia Naţională şi dictatura iacobină (aprilie 1792 — iulie 1794)
6. “Ieşirea din Teroare”: Convenţia Thermidoriană şi Directoratul (1794-1799)
I.2. Franţa în timpul Consulatului şi al Imperiului (1799-1815)
1. Regimul Consulatului (1799-1804). Proclamarea Imperiului
2. Înfăptuiri interne ale regimului napoleonian
3. Campaniile militare din perioada 1800-1807
4. Apogeul Imperiului (1808-1812)
5. Campania din Rusia (1812) şi prăbuşirea Imperiului
I.3. Cauzele ascensiunii şi ale declinului lui Napoleon Bonaparte
1. Contextul istoriografic
2. Factorul militar
3. Cauze “strategice”: politica adversarilor, resursele, întinderea Imperiului
4. Imperiul universal şi particularismele naţionale

II. Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea

II.1. Relaţiile internaţionale între anii 1815-1848
1. Hotărârile Congresului de la Viena
2. Principiile politice ale Sfintei Alianţe
3. Succesele şi declinul “sistemului Metternich”
II.2. Marea Britanie în perioada 1815-1867: triumful liberalismului
1. Sistemul politic britanic
2. Problemele Marii Britanii şi partidele politice
3. Viaţa politică între anii 1815-1832. Prima reformă electorală
4. Anglia în perioada 1832-1852. Problema muncitorească
5. Noul conservatorism. A doua reformă electorală (1867)
6. Modelul britanic al modernizării
II.3. Franţa în perioada Restauraţiei (1815-1830) şi a “Monarhiei din Iulie” (1830-1848)
1. Regimul politic al Restauraţiei
2. Viaţa politică în perioada Restauraţiei
3. Revoluţia din 1830 şi regimul politic orléanist
4. Viaţa politică în timpul “Monarhiei din Iulie”
II.4. Statele italiene, Prusia, Austria şi Rusia în prima jumătate a secolului al XIX-lea
1. Statele italiene în perioada 1815-1848
2. Statele germane în perioada 1815-1848. Prusia
3. Monarhia Austriacă în perioada 1815-1848
4. Rusia în perioada 1815-1855
II.5. Revoluţiile europene din anii 1848-1849
1. Cauzele şi caracterul Revoluţiei
2. Revoluţia din Franţa
3. Revoluţiile din Monarhia Austriacă
4. Revoluţia din Italia
2
 5. Revoluţia din statele germane

III. Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului

XX
III.1. Franţa, Italia şi Germania la mijlocul secolului al XIX-lea
1. Franţa în timpul celui de-al Doilea Imperiu (1852-1870)
2. Unificarea Italiei
3. Unificarea Germaniei
III.2. Franţa în perioada 1871-1914
1. Încheierea Războiului Franco-Prusian şi Comuna din Paris
2. Întemeierea Republicii a III-a
3. Perioada “republicii moderate” (1879-1899)
4. “Afacerea Dreyfus”
5. Perioada 1899-1914: liberalismul radical şi dezvoltarea economică
6. Mişcarea socialistă şi dreapta naţionalistă
III.3. Marea Britanie în perioada 1868-1914
1. Liberalismul lui William Gladstone (1868-1874)
2. Reforme conservatoare şi liberale (1874-1885)
3. Conservatorismul anilor 1886-1905: imperialism şi politici sociale
4. Mişcarea muncitorească şi Partidul Laburist
5. Guvernările liberale din perioada 1905-1916
III.4. Imperiul German (1871-1914)
1. Regimul politic. Dezvoltarea economică şi socială
2. Partidele politice
3. Guvernarea lui Bismarck între anii 1871-1876. Kulturkampf
4. Politica socială a lui Bismarck (1878-1890)
5. Wilhelm al II-lea şi politica “Noului Curs” (1890-1914)
III.5. Italia, Austro-Ungaria şi Rusia
(sfârşitul secolului al XIX-lea — începutul secolului al XX-lea)
1. Problemele structurale ale statului italian unificat
2. Viaţa politică italiană (1870-1914)
3. Organizarea Monarhiei Austro-Ungare
4. Viaţa politică în cele două părţi ale monarhiei
5. Reformele lui Alexandru al II-lea în Rusia
6. Rusia între autocraţie şi Revoluţie (1881-1914)

IV. Relaţiile internaţionale şi Primul Război Mondial

IV.1. Relaţiile internaţionale între anii 1871-1914
1. “Sistemul bismarckian” (1871-1890)
2. Marea expansiune colonială a Europei (1880-1914)
3. Relaţiile internaţionale după 1890: crearea blocurilor rivale
4. Crizele din Peninsula Balcanică
IV.2. Primul Război Mondial (1914-1918)
1. Cauzele războiului
2. Izbucnirea războiului
3. Participanţii şi teatrele de operaţiuni
4. Desfăşurarea războiului între anii 1914-1917
5. Războiul submarin şi intrarea Statelor Unite în conflict
6. Evoluţia războiului în anul 1918; sfârşitul conflictului şi efectele sale

3
 I. Revoluţia Franceză şi Imperiul napoleonian

Bibliografie:
 Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim şi Revoluţia, Buc., Nemira, 2000
 Edmund Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Buc., Nemira, 2000
 François Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze, Buc., Humanitas, 1992
 Duncan Townson, Franţa în revoluţie, Buc., ALL, 2000
 Bronislaw Baczko, Ieşirea din Teroare. Termidor şi Revoluţia, Buc., Humanitas, 1993
 Robert R. Palmer, The Age of the Democratic Revolution. A Political History of Europe and
America 1760-1800, Princeton, 1959
 Jean Tulard, Napoleon, Buc., Compania, 2000
 Andrina Stiles, Napoleon, Franţa şi Europa, Buc., ALL, 1995
 André Castelot, Napoleon Bonaparte, I-II, Buc., 1970
 Pieter Geyl, Napoleon pro şi contra, Buc., 1969

4
 I.1. Revoluţia Franceză
(1789-1799)

1. Conceptul de “Revoluţie”; problema cauzelor Revoluţiei Franceze

Revoluţia Franceză este considerată unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei
universale, deoarece ea a pus problema trecerii de la regimul politic şi societatea europeană a
secolelor XVII-XVIII (cunoscute sub numele de Vechiul Regim) la noua lume modernă. Numeroşi
istorici s-au întrebat însă dacă Revoluţia a reuşit cu adevărat acest lucru, dacă a reprezentat un
moment veritabil de ruptură cu trecutul, sau a oferit doar iluzia şi promisiunea schimbărilor
profunde care aveau să fie înfăptuite abia în secolul următor.
În general, istoricii au fost preocupaţi de definirea conceptului de Revoluţie. Unii, influenţaţi
de ceea ce afirmau revoluţiile înseşi cu privire la ambiţiile lor, au considerat că fenomenul respectiv
are darul de a produce o transformare adâncă la nivelul regimului politic, economic şi social. Alţi
istorici s-au îndoit însă de faptul că schimbări atât de importante s-ar putea înfăptui, cu adevărat, în
răstimpul scurt al unei revoluţii. În aceste condiţii, Revoluţia poate fi definită, cel mai corect, drept
o mişcare violentă care oferă iluzia unei schimbări, conferindu-le celor care o înfăptuiesc, precum şi
urmaşilor lor, convingerea că prin ea s-a inaugurat o nouă lume. În realitate însă, o nouă lume nu se
poate clădi niciodată atât de repede şi de bine precum pretinde discursul utopic al Revoluţiei, iar
victimele şi suferinţa umană pe care aceasta le provoacă, de obicei, nu reprezintă nici ele cele mai
potrivite mijloace în acest sens.
Problema cauzelor care au determinat izbucnirea Revoluţiei Franceze reprezintă, de
asemenea, o chestiune mult discutată în istoriografie. Unii autori consideră că revoluţia nu era
inevitabilă şi că ea a izbucnit în mod accidental, întâmplător, datorită unui lanţ de împrejurări
nefericite care au dus la prăbuşirea monarhiei. Alţii au pus totul pe seama unui complot tenebros al
francmasoneriei, o asociaţie secretă internaţională, foarte populară în secolul al XVIII-lea, ai cărei
membri erau legaţi prin practicarea în comun a unor ritualuri şi în rândurile cărora filosofia
iluministă a cunoscut un deosebit succes. Credinţa naivă că întreaga istorie a omenirii este dirijată
din umbră de către un grup restrâns şi misterios, credinţă numită de către istorici “teoria conspiraţiei
universale”, va marca adeseori imaginarul colectiv al lumii moderne.
Cei mai mulţi istorici au considerat însă că izbucnirea revoluţiei s-a datorat unor motivaţii
mai profunde şi au încercat să identifice aceste cauze în criza complexă a Vechiului Regim. În
primul rând, această criză s-a manifestat prin nemulţumirea generală provocată de regimul politic
absolutist, ale cărui metode arbitrare de guvernare încălcau principiile libertăţii. În al doilea rând,
provoca mari probleme sistemul celor trei stări tradiţionale care divizau societatea franceză, sistem
potrivit căruia primele două stări, Clerul şi Nobilimea, beneficiau de mari privilegii economice şi
sociale, în timp ce Starea a Treia, care cuprindea majoritatea populaţiei, era lipsită de aceste
privilegii şi se arăta frustrată datorită respectivelor inegalităţi sociale. În fine, toate aceste practici şi
instituţii devenite anacronice erau combătute în scrierile filosofilor iluminişti, a căror gândire critică
la adresa Vechiului Regim, larg difuzată în societatea franceză, poate fi considerată o altă cauză
importantă a izbucnirii revoluţiei.
2. Izbucnirea Revoluţiei. Căderea Bastiliei
După cum am văzut deja, Ludovic al XVI-lea convocase Adunarea Stărilor Generale, în mai
1789, cu intenţia exclusivă de a obţine din partea acesteia votarea unor noi impozite, necesare ieşirii
din criza financiară. Majoritatea deputaţilor, în special cei care reprezentau Starea a Treia, doreau
însă să folosească prilejul pentru a impune adoptarea unor reforme majore, cum ar fi limitarea
puterii regale prin intermediul unei constituţii şi abolirea privilegiilor nobiliare. Această situaţie va
duce însă, de la bun început, la naşterea unui conflict între rege şi deputaţii Stării a Treia. Deşi erau
majoritari în Adunare, deputaţii Stării a Treia nu îşi puteau impune punctul de vedere, deorece
regele refuza să accepte ca lucrările celor trei ordine să se desfăşoare în comun şi ca fiecare deputat
să aibă un vot individual.

5
 După o serie de dispute sterile pe marginea acestei chestiuni, în data de 17 iunie, deputaţii
Stării a Treia declară că ei alcătuiesc o Adunare Naţională, datorită faptului că Starea a Treia, care i-
a delegat, reprezintă marea majoritate a populaţiei franceze. În 20 iunie, în faţa ameninţărilor regale,
deputaţii depuneau un jurământ solemn, prin care se angajau să nu se despartă, indiferent de
presiunile care se vor exercita asupra lor, şi să îşi continue lucrările până când va fi adoptată o
Constituţie. Deputaţii primei stări, a Clerului, se vor alătura şi ei Stării a Treia.
Gesturile respective, care se bazau pe ideea suveranităţii naţionale, pe dreptul poporului de a
participa la elaborarea legilor menite să îl guverneze, prin intermediul deputaţilor care îl
reprezentau, constituiau deja o sfidare la adresa puterii regale. După câteva încercări nereuşite de a
înfrânge rezistenţa Stării a Treia, regele se vedea nevoit să accepte ca deputaţii celor trei ordine să
delibereze în comun.
În data de 9 iulie 1789, Adunarea Stărilor Generale se proclama Adunare Constituantă,
luându-şi sarcina de a elabora o constituţie care să reglementeze raporturile dintre suveran şi
naţiune. În acest fel, Adunarea punea deja în practică principiul potrivit căruia drepturile regelui
sunt inferioare celor ale naţiunii, care este adevărata deţinătoare a suveranităţii în stat.
Regele reacţionează în faţa acestei situaţii, concentrând trupe la Versailles, pentru a ţine sub
control Adunarea, şi demiţându-l pe Necker, care avea reputaţia unui ministru reformator, din
funcţia de controlor general al finanţelor. Demiterea lui Necker va provoca însă nelinişte în
cercurile financiare, pe fondul creşterii exagerate a preţurilor. Pe de altă parte, măsurile luate de
suveran nu vor avea ca efect decât stimularea agitaţiei şi a emoţiei opiniei publice, îndeosebi a
populaţiei pariziene, care începe să vorbească, pentru întâia dată, despre pericolul unui “complot
aristocratic”, care ar ameninţa măsurile luate în favoarea poporului. Tensiunea creată debordează în
data de 14 iulie 1789, când mulţimea, în căutarea armelor, ia cu asalt Bastilia, o veche fortăreaţă în
care regii francezi îşi încarcerau oponenţii. Garnizoana, puţin numeroasă, a fost masacrată, cu o
cruzime care anunţa lungul şir de viitoare orori similare ale Revoluţiei, iar fortăreaţa, considerată un
simbol al absolutismului regal, va fi ulterior dărâmată.
3. Puterea politică şi discursul ideologic revoluţionar
Revolta parizienilor a consolidat situaţia Adunării Constituante şi a consacrat prăbuşirea
aproape completă a autorităţii regale, care va fi substituită tot mai mult, de acum înainte, de forţa
oarbă şi nestăvilită a Revoluţiei. Această nouă sursă de putere nu se mai baza nici pe instituţiile
existente ale statului, nici pe legitimitatea tradiţională a acestora. O dată cu izbucnirea Revoluţiei,
nimeni nu va mai asculta de vechii funcţionari şi magistraţi ai regelui, nimeni nu se va mai teme de
forţele sale de represiune, iar în vidul de autoritate astfel creat Revoluţia îşi va introduce treptat
propriile instituţii şi propria legitimitate, o autoritate izvorâtă din ceea ce revoluţionarii numeau
“voinţa poporului”.
Acei lideri sau acele grupuri de militanţi, de obicei restrânse numeric, care vor reuşi să
articuleze cel mai convingător pretenţia de a se identifica pe deplin cu “voinţa poporului”, cei care
vor pretinde în modul cel mai credibil că vorbesc în numele naţiunii, aceştia vor fi cei destinaţi să
acceadă la exercitarea puterii. Chiar dacă “poporul” în numele căruia vorbeau oratorii nu era, de
regulă, decât o ficţiune, întruchipată de câteva mii de indivizi exaltaţi, antrenaţi în luptele de stradă,
cu toate acestea, şefii revoluţionari erau, în majoritatea cazurilor, sinceri în afirmaţiile lor şi credeau
cu adevărat în justeţea cauzei pe care o propuneau maselor. De această sinceritate şi puritate a
idealurilor exprimate depindeau însăşi succesul şi credibilitatea lor.
Puterea pe care o deţineau liderii părea însă că se situează undeva deasupra acestora,
depăşindu-i. Atâta timp cât va dura Revoluţia, controlul asupra acestei puteri se va dovedi o iluzie.
Aproape fiecare grup revoluţionar ridicat la putere va ajunge, după scurt timp, să fie înlocuit şi chiar
ghilotinat de către un altul, mai radical, care pretindea că este “adevăratul” purtător de cuvânt al
Revoluţiei şi îi cataloga pe adversarii săi drept “trădători”. După cum scria istoricul francez
François Furet, revoluţiile nu înlocuiesc puterea exercitată de regimul pe care îl înlătură cu o altă
putere, ci cu un “discurs despre putere”, emanat de societatea care invadează acum spaţiul lăsat
liber în urma prăbuşirii vechilor autorităţi. Liderii revoluţionari nu sunt nişte politicieni obişnuiţi,
capabili de compromisuri şi de gesturi raţionale, ci acei indivizi, total pătrunşi de idealurile
Revoluţiei, care se lasă “rostiţi” în modul cel mai fidel de către acest discurs despre putere.
6
 4. Revoluţia Franceză în perioada august 1789 — aprilie 1792
După căderea Bastiliei, regele nu va mai reuşi să controleze situaţia. În loc să încerce
reprimarea revoltei parizienilor, el recunoaşte instituţiile revoluţionare create de aceştia, cum era
noua municipalitate a Parisului, precum şi Garda Naţională, o miliţie ridicată îndeosebi din
rândurile burgheziei şi pusă sub comanda generalului La Fayette. În scurt timp, după modelul
parizian, se constituie în întreaga Franţă municipalităţi alese de către cetăţeni, precum şi gărzi
naţionale, care contestă autoritatea vechilor instituţii regale.
În condiţiile în care ordinea publică era tot mai mult afectată, izbucnea şi o mişcare
ţărănească de amploare, cunoscută sub numele de “Marea Spaimă”. Ţăranii atacă reşedinţele
senioriale, jefuiesc şi incendiază, provocând o stare de anarhie. În faţa acestei situaţii, în noaptea de
4 august 1789, Adunarea Constituantă hotărăşte desfiinţarea completă a privilegiilor feudale şi
drepturilor senioriale, proclamând egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a impozitelor. Purtaţi
de elanul revoluţionar, inclusiv deputaţii nobilimii votează în favoarea acestor măsuri.
Pe data de 26 august 1789, Adunarea adopta Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului, un text menit a fi preambulul viitoarei Constituţii. Această declaraţie statua o serie de
principii generale, cum ar fi acela că toţi oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi, că
întreaga suveranitate în stat emană de la naţiune, că toţi indivizii trebuie să se bucure de libertate
individuală, de conştiinţă şi de expresie, iar dreptul la proprietate este sacru şi inviolabil. Aceste
idei, inspirate din gândirea filosofilor iluminişti, vor fi considerate, ulterior, principii universale,
valabile pentru orice stat şi societate din lumea modernă.
Toate aceste măsuri adoptate de Adunare nu erau însă agreate de către Ludovic al XVI-lea.
Anturajul său, în frunte cu regina Maria Antoaneta, îl îndemna să reziste în faţa lor. Mai mult decât
atât, o serie de mari aristocraţi, printre care se afla şi unul dintre fraţii regelui, contele d’Artois,
părăseau Franţa, în semn de disociere faţă de mişcările revoluţionare, criticând, totodată, slăbiciunea
pe care ar fi manifestat-o regele în faţa acestora. În lunile şi în anii care vor urma, acestei emigraţii i
adaugă câteva zeci de mii de aristocraţi conservatori, care se refugiază la curţile absolutiste ale
Europei, încercând să îi convingă pe suveranii respectivi să intervină în vederea restabilirii
autorităţii tradiţionale a monarhiei în Franţa. Treptat, pe măsură ce Adunarea Constituantă şi
presiunile străzii îi îngrădeau tot mai mult autoritatea, Ludovic al XVI-lea va intra şi el în contact cu
ceilalţi suverani europeni, purtând cu aceştia o corespondenţă secretă, prin intermediul căreia le
solicita sprijinul împotriva Revoluţiei.
Între timp, atitudinea mulţimii pariziene se radicaliza, ca urmare a stării economice proaste,
ca şi a instigării ei permanente de către ziariştii şi liderii cei mai revoluţionari, cum era, de exemplu,
Marat, redactorul publicaţiei “L’Ami du peuple”. Ca o reacţie faţă de intrigile anturajului regal şi
faţă de rezistenţa opusă de rege hotărârilor Adunării Constituante, în 5 octombrie 1789, populaţia
pariziană invadează palatul Versailles, masacrează gărzile regelui şi îl instalează pe acesta la Paris.
După câteva zile, guvernul şi Adunarea îşi vor muta şi ele sediul, de la Versailles la Paris. De acum
înainte, regele va deveni tot mai mult un prizonier în propria sa capitală, aflat mereu la discreţia
oricărei răzvrătiri populare instrumentate de purtătorii de cuvânt ai mulţimii. Însăşi Adunarea
Constituantă suferă aceeaşi presiune din partea străzii şi a opiniei publice pariziene, presiune care
influenţează tot mai luarea deciziilor.
Complexitatea situaţiei politice creată astfel era ilustrată de tendinţele care se constituie
acum în Adunare. La dreapta sălii de şedinţă se grupează aşa-numiţii “aristocraţi”, puţini la număr,
apărători ai Vechiului Regim. Alături de ei se află “monarhiştii”, mai numeroşi, care ar dori un
regim monarhic parlamentar după model britanic, în care regele să păstreze o parte importantă a
prerogativelor sale. În centrul şi stânga sălii iau loc “patrioţii” sau “constituţionalii”, partizanii
limitării stricte a puterii monarhice şi gruparea cea mai influentă la începutul Revoluţiei, în
rândurile căreia se numărau nobili liberali, ca marchizul de La Fayette, episcopul Talleyrand,
Mirabeau, dar şi burghezi influenţi, cum era Barnave. În fine, extrema-stângă a sălii de şedinţe este
ocupată de aşa-numiţii “democraţi”, printre care se numără avocatul Robespierre, o grupare care
solicită introducerea votului universal şi este, deocamdată, puţin influentă.
Politica Revoluţiei nu se face însă doar în Adunare, ci şi în afara ei, în cadrul aşa-numitelor
“cluburi”, care joacă un mare rol în formarea opiniei publice şi în activizarea cetăţenilor. Ele îşi iau
7
denumirea de la fostele mănăstiri în ale căror localuri îşi desfăşoară activitatea. Clubul Feuillanţilor
(Feuillants) îi grupează pe adepţii monarhiei constituţionale, în timp ce Clubul Iacobinilor, care
câştigă tot mai multă popularitate la Paris şi în provincie, îi reuneşte pe toţi partizanii curentelor de
stânga, în rândul cărora se afirmă treptat idei republicane. Idei asemănătoare cu cele ale iacobinilor
împărtăşea o altă grupare radicală, cea a cordelierilor. Presa anima zilnic aceste confruntări de
opinie.
În anul 1791, Adunarea finaliza Constituţia, care transforma Franţa într-o monarhie
constituţională. Regele deţinea puterea executivă, dar autoritatea sa era limitată de Constituţie,
precum şi de dreptul miniştrilor de a contrasemna măsurile sale. Situaţia era echilibrată de dreptul
său de veto asupra legilor votate de Adunare. Puterea legislativă este încredinţată unei Adunări
unicamerale, aleasă prin vot cenzitar şi indirect. Doar cetăţenii care plăteau un anumit impozit
aveau dreptul de a fi alegători.
O reformă importantă se introduce şi la nivelul administraţiei, care este uniformizată şi
descentralizată. Franţa este împărţită în 83 de departamente, de întindere asemănătoare, conduse de
consilii locale şi de magistraţi aleşi de către alegătorii din fiecare departament. Impozitele sunt şi ele
uniformizate şi repartizate proporţional cu veniturile. Sunt desfiinţate toate privilegiile de natură
economică, precum şi corporaţiile profesionale, atât ale meseriaşilor patroni, cât şi ale muncitorilor.
Pentru a face faţă deficitului bugetar, Adunarea ia şi măsura naţionalizării bunurilor
Bisericii. Imensele proprietăţi funciare ale acesteia, la care se vor adăuga, ulterior, domeniile
nobililor emigraţi, vor fi vândute de către stat şi achiziţionate îndeosebi de către ţăranii înstăriţi. Se
consolida, în acest fel, mica proprietate ţărănească. Pe lângă secularizarea bunurilor bisericeşti,
Adunarea Constituantă a luat şi alte măsuri de reorganizare a Bisericii, adoptând Constituţia Civilă
a Clerului, prin care clerul catolic era scos de sub autoritatea papală şi subordonat statului. Aceste
măsuri vor provoca însă o puternică reacţie adversă în rândurile unei părţi a preoţimii şi a
credincioşilor, în special în regiunile rurale conservatoare, cum erau provinciile Bretania sau
Vandeea. De acum înainte, Revoluţia intra în conflict deschis cu Biserica.
Regele suporta tot mai greu aceste transformări. Deşi în 14 iulie 1790, cu ocazia aniversării
căderii Bastiliei, fusese organizată la Paris “Sărbătoarea Federaţiei”, o festivitate menită să
celebreze unitatea naţiunii şi a regelui în jurul noilor principii politice, era limpede însă că formula
monarhiei parlamentare nu a fost acceptată de către suveran decât sub constrângere. În iunie 1791,
Ludovic al XVI-lea încerca să fugă din Paris, pentru a căuta un sprijin în provincie sau în
străinătate, dar această tentativă va fi oprită. Fuga sa eşuată îl va discredita total, conducând la
amplificarea mişcării republicane.
În octombrie 1791 se întrunea noua Adunare Legislativă, aleasă pe baza constituţiei. În
rândurile ei, deputaţii se împărţeau acum în curentul de dreapta, al feuillanţilor, adepţi ai monarhiei
constituţionale, şi în cel de stânga, ilustrat de iacobini şi de girondini; cei din urmă erau grupaţi în
jurul deputaţilor din departamentul Gironde. Populaţia Parisului, manipulată de liderii radicali,
exercită acum o şi mai mare presiune asupra lucrărilor Adunării. Aşa-numiţii “patrioţi” sau
sanculottes, adepţi ai cluburilor revoluţionare, sunt organizaţi în cadrul “secţiunilor” din fiecare
cartier parizian. Ei se înarmează şi vor constitui, în curând, o forţă insurecţională gata în orice
moment de acţiune.
5. Războiul revoluţionar, Convenţia Naţională şi dictatura iacobină (perioada aprilie
1792 — iulie 1794)
În aprilie 1792, la iniţiativa girondinilor care dominau Adunarea şi guvernământul, Franţa
declara război Austriei, deschizând astfel un lung conflict, care o va pune în faţa întregii Europe şi
care va dura, cu mici întreruperi, până în anul 1815. Regimul revoluţionar pornise acest război în
primul rând datorită faptului că suveranii europeni nu priveau cu ochi buni evoluţia situaţiei din
Franţa, încurajând eforturile nobilimii franceze aflate în emigraţie.
În afara acestor considerente practice, revoluţionarii doreau însă războiul şi din motive
ideologice. Ei aveau ambiţia de a exporta ideile Revoluţiei, de a ajuta şi celelalte popoare europene
să îşi cucerească libertatea, nepunându-şi întrebarea dacă populaţiile respective îşi doreau cu
adevărat acest lucru. În plus, orice revoluţie are o nevoie vitală de adversari, reali sau imaginari,
care să ţină mereu în alertă vigilenţa maselor, determinându-le să fie pe mai departe alături de
8
aceasta. Într-adevăr, de acum înainte, toate guvernele franceze revoluţionare îşi vor legitima
pretenţia de a deţine puterea invocând necesitatea salvării patriei în faţa ameninţării străine.
Războiul începe prost pentru Franţa, a cărei armată era formată, pe de o parte, din vechile
trupe regale, iar pe de altă parte, din voluntari înrolaţi de regimul revoluţionar. Prusia se alătură şi
ea Austriei, iar armatele celor două puteri invadează în scurt timp teritoriul francez. Regele este
acuzat că pactizează cu duşmanul, astfel că, în august 1792, secţiunile înarmate ale Parisului,
conduse de iacobini, între care se numărau Danton, Robespierre şi Hébert, declanşează o insurecţie
armată, atacând reşedinţa regală. În faţa acestei insurecţii, Adunarea se vede nevoită să proclame
detronarea lui Ludovic al XVI-lea, în 10 august 1792.
Radicalizarea generală a atitudinilor politice, generată de starea economică proastă, de
invazia străină şi de presiunea mulţimii pariziene instrumentate de liderii iacobini, face ca Adunarea
să se autodizolve, să declare Constituţia din 1791 inaplicabilă şi să convoace un nou organism
legislativ, numit Convenţia Naţională, ales pe baza votului universal. În acelaşi timp, la 20
septembrie, armata franceză reuşea să obţină o importantă victorie împotriva intervenţiei străine, la
Valmy.
Convenţia Naţională, aleasă în grabă, proclamă republica, în 21 septembrie 1792. În
rândurile noii instituţii legislative, la dreapta se situau acum girondinii, burghezi liberali, care se
împotriveau violenţelor şi extremismelor. Totodată, ei erau mai ales reprezentanţi ai
departamentelor, federalişti, adică partizani ai menţinerii descentralizării administrative, statuată de
Constituţia din 1791. La stânga, pe băncile mai înalte ale sălii de şedinţă, se aflau montagnarzii,
iacobini democraţi, care se sprijineau pe secţiunile înarmate al populaţiei pariziene. Ei erau
centralişti, potrivnici federalizării, şi credeau că necesitatea salvării republicii în faţa inamicilor ei,
interni şi externi, permite folosirea oricăror mijloace. Între cele două grupări, în centru, se situa aşa-
numita “mlaştină”, formată din deputaţi oportunişti, care evoluau între cele două mari grupări
rivale.
În pofida moderaţiei girondinilor, montagnarzii reuşesc să obţină din partea Convenţiei
Naţionale condamnarea şi executarea regelui, la 21 ianuarie 1793. Divergenţele dintre montagnarzi
şi girondini se acutizează, iar în iunie 1793, cu sprijinul unei noi insurecţii a mulţimii pariziene,
organizată de grupurile cele mai radicale, iacobinii reuşesc să preia puterea, excluzându-i din
rândurile Convenţiei pe principalii şefi girondini, care vor fi ulterior ghilotinaţi.
Iacobinii instituie, practic, o dictatură, bazată pe forţa militară a secţiunilor pariziene şi
legitimată de autoritatea Convenţiei Naţionale. Guvernământul era reorganizat într-o manieră
totalitară, Convenţia încredinţând puterea executivă unor noi instituţii, desemnate de ea, cum erau:
Comitetul Salvării Publice, un guvern cu puteri dictatoriale; Comitetul Siguranţei Generale, care se
ocupa cu urmărirea suspecţilor şi asigurarea ordinii; Tribunalul Revoluţionar, care îi judeca şi îi
condamna pe adversarii republicii; reprezentanţii în misiune, deputaţi trimişi în provincie sau pe
lângă comandamentele militare, având, de asemenea, puteri discreţionare la faţa locului. În fruntea
regimului se afla, de fapt, unul dintre principalii lideri iacobini, Maximilien Robespierre, secondat
de colaboratori cum erau Saint-Just, Couthon sau Carnot. În acest fel, Franţa dobândea un
guvernământ care se va dovedi cu mult mai centralizat, mai despotic şi mai arbitrar decât fusese
vechea monarhie.
Regimul dictatorial iacobin se consacră luptei înverşunate împotriva inamicilor interni şi
externi ai Revoluţiei. El conduce războiul cu o deosebită energie, ordonând “mobilizarea în masă”,
o nouă formulă de organizare militară, potrivit căreia întreaga populaţie aptă să presteze serviciul
militar putea fi chemată sub arme.
Inamicilor externi ai Revoluţiei, Austria, Prusia sau Anglia, li se adaugă acum numeroase
revolte interne, izbucnite în provincie. Ţărănimea conservatoare din regiunile vestice, cum era
Vandeea, încadrată de clerul şi de nobilimea locală, se ridică în apărarea regalităţii şi a
catolicismului, în timp ce burghezia din marile oraşe din Sud, girondină şi federalistă, combate
formula politică a dictaturii iacobine.
În faţa acestor redutabile ameninţări, iacobinii folosesc arma Terorii, o politică îndreptată nu
doar împotriva tuturor inamicilor declaraţi ai republicii, ci şi a “suspecţilor”, a tuturor celor bănuiţi

9
că ar fi adversari ai regimului. Câteva zeci de mii de persoane, multe acuzate pe nedrept, vor cădea
pradă Teroarei.
Pe plan social, dictatura iacobină încearcă să aplice până la ultimele sale limite principiul
egalităţii, fixând preţuri maximale ale produselor, luând măsuri de protecţie a populaţiei sărace şi
confiscând bunurile suspecţilor. Pe plan politic, în anul 1793 se adoptă o nouă Constituţie, inspirată
de ideile lui Rousseau, care nu va fi însă aplicată, datorită războiului. Ea prevedea votul universal şi
chiar o participare mai directă a populaţiei la luarea deciziilor, prin referendum. Având convingerea
că au întemeiat o nouă epocă, iacobinii înlocuiesc chiar şi calendarul creştin, gregorian, cu unul
nou, republican, în care anul 1792 devenea anul I al Revoluţiei, iar denumirile lunilor şi ale zilelor
săptămânii erau schimbate.
În 1794, Robespierre îşi îngustează însă tot mai mult baza politică a dictaturii sale, ajungând
să îi execute inclusiv pe iacobinii care profesau opinii diferite de ale sale, aşa cum erau extremiştii
grupaţi în jurul lui Hébert sau moderaţii conduşi de Danton. Cu toate că succesele obţinute
împotriva armatelor străine şi a adversarilor interni ar fi reclamat o relaxare a represiunii, liderul
iacobin intensifică Teroarea, în acord cu logica Revoluţiei de a identifica mereu noi duşmani,
pretutindeni. Politica de decreştinare, încercarea lui Robespierre de a înlocui religia creştină cu un
cult laic, al Raţiunii sau al Fiinţei Supreme, contribuie, de asemenea, la erodarea regimului.
6. “Ieşirea din Teroare”: Convenţia Thermidoriană şi Directoratul (1794-1799)
În aceste condiţii, o parte a deputaţilor din Convenţia Naţională, printre care se numărau
Fouché şi Barras, reuşesc să îl înlăture pe Robespierre, împotriva căruia declanşează un complot, în
iulie 1794. Ca urmare a acestei acţiuni, Robespierre este ghilotinat, împreună cu principalii săi
colaboratori, clubul iacobin era dizolvat, iar legislaţia adoptată în timpul Terorii va fi abrogată.
Deputaţii Convenţiei Naţionale (Convenţia Thermidoriană, cum i se va spune acesteia, după
denumirea dată lunii iulie în calendarul republican), majoritatea lor burghezi de orientare liberală,
vor încerca să şteargă amintirea exceselor revoluţionare pe care le practicaseră începând cu anul
1792. Ei doreau revenirea la o epocă normală, în care să domnească ordinea socială, precum şi un
regim care să pună în practică principalele idei politice ale Revoluţiei, fără a mai prelungi însă
violenţa acesteia.
După ce va reuşi să reprime atât revoltele populaţiei pariziene care mai simpatiza cu ideile
iacobine, cât şi răscoalele regaliste din Vest şi din Sud, Convenţia Thermidoriană adoptă o nouă
Constituţie, în anul 1795, după care se va dizolva.
Noul regim politic republican, rezultat în urma adoptării Constituţiei din 1795, va purta
denumirea de Directorat. Renunţându-se la votul universal preconizat de iacobini, se instituia un
legislativ bicameral, ales prin vot cenzitar indirect. Legislativul desemna executivul, format din
cinci directori. Noua organizare politică, bazată pe o foarte atentă separaţie şi echilibrare a puterilor
în stat, evidenţia dorinţa francezilor de a evita excesul de putere al unui om sau al unei adunări, aşa
cum fusese cazul în timpul dictaturii iacobine. Amintirea Terorii şi a violenţelor Revoluţiei îi
îndemna acum pe oamenii politici francezi să aplice principiile libertăţii şi egalităţii cu mai multă
prudenţă şi moderaţie. Acest nou regim, care păstra multe din aparenţele revoluţionare, dar care se
va arăta preocupat mai ales de menţinerea stabilităţii politice interne, va guverna Franţa până în anul
1799.
Însemnătatea Revoluţiei Franceze, aprecia François Furet, provine din faptul că ea a
reprezentat prima experienţă practică a democraţiei, ca principiu ideologic, în societatea modernă.
Se poate adăuga constatarea că ea a evidenţiat mai curând dificultăţile pe care le generează această
nouă practică politică, decât avantajele sale. Revoluţia a pus în lumină atât dorinţa societăţii de a
transforma în mod radical Vechiul Regim, cât şi primejdiile pe care le ascundeau noile formule de
organizare politico-socială şi credinţele ideologice asociate lor.

10
 I.2. Franţa în timpul Consulatului şi al Imperiului
(1799-1815)

După patru ani de guvernare dificilă, regimul Directoratului se găsea în impas. Puternic
afectată de tulburările interne anterioare, aflată în război din 1792, Franţa traversa o criză politică,
economică şi financiară. Directoratul, moştenitorul corupt şi impopular al unei revoluţii obosite,
devenea un regim tot mai lipsit de autoritate, fiind contestat atât de la dreapta, de către regalişti, cât
şi de la stânga, de către foştii iacobini. Slăbirea bazei politice a regimului Directoratului îi
determină pe unii dintre conducătorii acestuia să se gândească la o modificare în sens autoritar a
Constituţiei, înfăptuită cu ajutorul armatei. În acest scop, ei aveau nevoie de un general popular şi
energic, pe care îl vor găsi în persoana lui Napoleon Bonaparte.
Generalul Bonaparte, născut în anul 1769, în Corsica, profitase de pe urma posibilităţilor de
ascensiune pe care le oferise Revoluţia militarilor talentaţi. În 1793, la 24 de ani, era deja general de
brigadă. În 1796, el este numit comandantul armatei franceze din Italia, calitate în care repurtează
mari succese în războiul împotriva Austriei, încheiat în anul 1797, prin Pacea de la Campo Formio.
Prin această pace, negociată de tânărul general învingător, Austria ceda Franţei Ţările de Jos şi
recunoştea independenţa Republicii Cisalpine, stat satelit al Republicii Franceze, care includea
Nordul Italiei şi părţi din centrul acesteia. În anii 1798-1799, generalul Bonaparte conducea o nouă
expediţie militară, în Egipt, menită să lovească în interesele strategice ale Angliei. Totodată, ea
ilustra ambiţiile de cuceritor ale tânărului general.
1. Regimul Consulatului (1799-1804). Proclamarea Imperiului
La întoarcerea lui Bonaparte din Egipt, în anul 1799, unul dintre directori, Sieyès, ia
iniţiativa organizării unei lovituri de stat, care să înlocuiască regimul Directoratului cu un nou
guvernământ, mai autoritar şi mai eficient. Sieyès credea că se va putea servi în acest sens de
generalul Bonaparte, dar, în realitate, generalul a reuşit să profite el însuşi de pe urma loviturii de
stat.
În ziua de 18 Brumar, anul VIII (9 noiembrie 1799), regimul Directoratului era înlăturat.
Directorii cedau puterea, iar corpurile legiuitoare erau dizolvate, prin forţa baionetelor soldaţilor din
garnizoana Parisului, aflată sub comanda lui Bonaparte.
Lovitura de stat a reuşit deoarece societatea franceză era nemulţumită de slaba autoritate a
regimului Directoratului, care se dovedise lipsit de energie şi eficienţă. Burghezia şi elitele locale
(“notabilii”) profitaseră de pe urma cumpărării la preţuri avantajoase a “bunurilor naţionale”,
confiscate Bisericii şi nobilimii de către Revoluţie. Respectivele categorii sociale se temeau, aşadar,
că prăbuşirea Directoratului, contestat atât de regalişti, cât şi de iacobini, ar duce la pierderea
acestor proprietăţi de către noii lor deţinători. În general, societatea franceză dorea o anumită
stabilitate, pe care, se credea în epocă, numai un regim autoritar o mai putea aduce, în urma
experienţelor politice eşuate ale Revoluţiei.
Constituţia Anului VIII (decembrie 1799) instala în fruntea Franţei un prim consul, care
concentra în mâinile sale puterea executivă, şi care va fi Napoleon. El avea alături alţi doi consuli
(iniţial, fuseseră desemnaţi doi foşti directori, Sieyès şi Ducos), care nu aveau însă decât un rol
consultativ. Primul consul controla numirea guvernului, desemna prefecţii şi celelalte autorităţi
administrative locale, conducea armata. Totodată, el era singurul iniţiator al legilor, ajutat în acest
scop de două instituţii create acum, Consiliul de Stat şi Senatul. Respectivele organisme vor deveni
însă simple expresii ale puterii personale a primului consul, deoarece acesta era cel care îi numea pe
membrii celor două instituţii.
Teoretic, principiul democratic şi reprezentativ lansat de Revoluţie era menţinut, prin faptul
că membrii celorlalte două Camere Legislative, Tribunatul şi Legislatura, erau desemnaţi pe baza
votului universal. Acest vot avea însă un caracter indirect, ceea ce făcea ca membrii Camerelor
Legislative să fie, de fapt, expresia voinţei executivului, şi nu a electoratului.
Alegătorii nu alegeau deputaţi, ci doar o serie de liste de candidaţi, din rândurile cărora
Senatul (controlat de executiv) desemna membrii Camerelor Legiuitoare. Prima cameră, Tribunatul,
11
avea dreptul să discute proiectele de legi, dar nu putea să le voteze (va fi desfiinţată totuşi, în anul
1808). A doua cameră, Legislatura, vota proiectele de legi, dar nu le putea discuta. După 1802, ea
nu va mai respinge nici un proiect de lege al guvernului. Rolul electoratului era acela de a oferi
guvernului liste de candidaţi, din rândul persoanelor cu avere şi pregătire, dintre care guvernul îşi
selecta tehnicienii necesari în administraţia centrală sau locală.
Caracterul autoritar al regimului, care poate fi considerat o dictatură, se consolidează în anul
1802, prin numirea lui Napoleon ca şi consul pe viaţă, cu dreptul de a-şi desemna succesorul
(Constituţia Anului X). Apoi, în anul 1804, Senatul îl proclamă pe Napoleon împărat al francezilor
şi, totodată, declară demnitatea imperială ereditară în familia sa (Constituţia Anului XII). Napoleon
va fi încoronat ca împărat de către papa Pius al VII-lea, în catedrala Notre-Dame.
2. Înfăptuiri interne ale regimului napoleonian
Regimul Consulatului s-a remarcat, în primul rând, printr-o serie de realizări interne, care au
redresat situaţia politică, socială şi economică a Franţei, după dezechilibrele pe care le produsese
Revoluţia. Mai întâi, s-a reuşit asigurarea stabilităţii politice, realizată, în principal, prin
reîntoarcerea unei părţi a emigranţilor, prin asigurarea dreptului de proprietate pentru cei care
cumpăraseră “bunuri naţionale” şi prin încheierea Concordatului cu Roma.
În anul 1801 s-a semnat Concordatul (tratatul specific care reglementează relaţiile dintre
Biserica Romano-Catolică şi un anumit stat), înţelegere realizată între Franţa consulară şi papa Pius
al VII-lea. Prin acest act, Papa recunoştea înfăptuirile Revoluţiei, inclusiv confiscarea bunurilor care
aparţinuseră Bisericii. De asemenea, el accepta, în fapt, controlul statului asupra Bisericii. Episcopii
sunt numiţi, pe mai departe, de către stat (şi confirmaţi de către papalitate), iar preoţii vor depinde şi
ei de autorităţile statului, care îi salarizează. În schimbul acestor cedări ale Romei, Franţa accepta
restabilirea Bisericii Catolice şi libertatea exercitării acestui cult religios, despre care se recunoştea,
în mod oficial, că reprezintă “religia majorităţii francezilor”. Era o schimbare de fond, în raport cu
ateismul iacobinilor, şi ea va contribui mult la realizarea unei reconcilieri generale în societatea
franceză.
Altă înfăptuire importantă din timpul Consulatului a fost reglementarea situaţiei financiare a
Franţei, extrem de precară sub regimul Directoratului. Se înfiinţează Banca Franţei, se
reorganizează Ministerul de Finanţe şi se percep mult mai bine impozitele. În anul 1803 se
introduce un nou sistem monetar, bazat iniţial pe francul de argint, care înlocuia biletele emise de
Revoluţie. Tot acum se înfiinţează Camerele de Comerţ şi Industrie, instituţii noi, care aveau
menirea de a sprijini activitatea economică.
Poate cea mai caracteristică realizare a regimului a constat în edificarea unei administraţii
centralizate puternice. Departamentul este unitatea administrativă de bază, având în frunte un
prefect. Subdiviziunile sale sunt arondismentele, conduse de subprefecţi. Guvernul numea prefecţii
şi subprefecţii, iar aceştia, la rândul lor, membrii consiliilor locale şi restul administraţiei inferioare.
Rezultatul acestui sistem va fi o administraţie foarte eficientă, în ceea ce priveşte strângerea
impozitelor, recrutarea armatei, propaganda în favoarea statului şi controlul exercitat asupra
societăţii. Se constituie un corp numeros de funcţionari civili, recrutaţi din rândurile notabililor, al
persoanelor cu avere şi pregătire, dar plătiţi de către stat, motiv pentru care vor reprezenta un
instrument docil de aplicare a voinţei acestuia.
De altfel, este de remarcat că acest tip de administraţie, puternic centralizată, nu era decât
urmarea unei îndelungate tradiţii franceze, începută prin intendenţii regali din secolul al XVII-lea.
Revoluţia, prin măsurile luate de iacobini, iar ulterior regimul Consulatului şi al Imperiului, au dus
până la ultimele sale consecinţe acest proces de centralizare administrativă şi legislativă a statului.
Regimul politic instaurat de Napoleon în Franţa a realizat şi unificarea legislaţiei franceze.
În anul 1804 este adoptat Codul Civil (supranumit Codul Napoleon), un ansamblu unitar de legi
civile, realizat pe baza vechiului drept cutumiar francez, a dreptului intermediar creat în timpul
Revoluţiei şi a tradiţiei dreptului roman. Se menţinea egalitatea drepturilor civile, ca o moştenire
importantă a Revoluţiei, dar accentul pus pe dreptul roman făcea codul destul de restrictiv.
Prevederile sale subliniau autoritatea bărbatului în familie şi drepturile tatălui. Unificarea şi
exprimarea clară a legilor reprezentau însă avantaje importante, în raport cu situaţia anterioară.

12
 Toate marile realizări instituţionale şi legislative din aceşti ani, cum au fost Concordatul,
Codul Civil, modelul administraţiei centralizate şi sistemul francez de învăţământ, vor fi exportate
în anii următori în restul Europei, îndeosebi în zonele ocupate sau controlate militar de Franţa
napoleoniană.
Altă realizare esenţială pentru regimul napoleonian a fost armata sa. Se perfecţionează
armata permanentă, bazată pe recrutarea în masă, moştenire a Revoluţiei. Se înfiinţează noi
componente de elită ale ei, cum ar fi Corpul Veteranilor sau Garda Consulară (după 1804, Garda
Imperială). Armata este împărţită în corpuri, mari unităţi operative, conduse de mareşali. Se
păstrează însă, în paralel, unitatea de comandă, pe ansamblul armatei, concentrată în mîinile lui
Napoleon.
Regimul instaurat de Napoleon avea şi un puternic caracter represiv. Se înfiinţează
Ministerul Poliţiei, condus de Fouché, şi corpul militarizat al Jandarmeriei, cu atribuţii de menţinere
a ordinii interne. La supravegherea populaţiei, care era una dintre principalele atribuţii îndeplinite
de aceste instituţii, contribuiau şi informatorii poliţiei, infiltraţi în rândurile societăţii. Presa era
atent cenzurată, iar ziarele cu vederi critice vor fi suprimate. La Paris nu vor mai rămâne, până la
sfârşitul regimului, decât patru ziare. Deosebit de activă era propaganda regimului, care se exprima,
de exemplu, prin intermediul Buletinelor Armatei.
În ceea ce priveşte caracterul regimului instaurat în 1799 şi desăvârşit în 1804, s-au emis
mai multe interpretări, fiind catalogat drept “dictatură militară”, “stat poliţienesc” sau “despotism
luminat”. Se poate aprecia că regimul lui Napoleon a reprezentat o formă specifică de dictatură,
fiind vorba de o conducere personală, validată în mod formal prin plebiscitul populaţiei. În mod
teoretic, se păstrează principiul suveranităţii poporului, moştenit din timpul Revoluţiei, dar această
suveranitate poate fi exercitată de naţiune numai prin intermediul şefului statului. Formula politică
autoritară lansată de Napoleon va dăinui în secolul al XIX-lea, sub numele de “bonapartism” sau de
“cezarism democratic”, respectiv un regim dictatorial (sau cel puţin autoritar), legitimat printr-un
acord formal al poporului.
3. Campaniile militare din perioada 1800-1807
Fără îndoială, menţinerea şi consolidarea puterii interne a lui Napoleon nu ar fi fost posibilă
în absenţa succeselor sale militare externe. După lovitura de stat din 1799, Napoleon avea nevoie de
o victorie militară spectaculoasă şi, mai ales, de o pace rapidă, care să îi întărească puterea în
interior.
Acesta a fost motivul care l-a determinat să declanşeze o nouă campanie împotriva Austriei,
desfăşurată în primul rând pe frontul din Italia, în anul 1800. După trecerea Alpilor, Napoleon
obţine, în iunie 1800, marea victorie de la Marengo, în Nordul Italiei, în timp ce generalul Moreau,
pe frontul Rinului, câştiga bătălia de la Hohenlinden, în Bavaria. Austria, înfrântă, încheie Pacea de
la Lunéville, în februarie 1801, prin care ceda din nou Franţei Nordul Italiei (cu excepţia Veneţiei),
recunoscând, totodată, stăpânirea acesteia asupra Ţărilor de Jos austriece (Belgia de mai târziu) şi a
malului stâng al Rinului.
Prin această pace, a doua mare coaliţie împotriva Franţei era destrămată, iar Anglia va
încheia şi ea pace, la Amiens, în anul 1802. Franţa se retrăgea din Statale Papale şi din Regatul
Neapolelui, iar Anglia înapoia şi ea cea mai mare parte a cuceririlor sale. După zece ani de război
împotriva Europei, Bonaparte aducea Franţei pacea, ceea ce a reprezentat un adevărat triumf pe plan
intern.
Pacea cu Anglia nu era însă, de fapt, decât un armistiţiu fragil, deoarece antagonismele
franco-britanice nu se puteau concilia atât de uşor. După un an, în martie 1803, războiul dintre
Franţa şi Marea Britanie reizbucnea. După proclamarea Imperiului, în 1804, Napoleon îşi
concentrează armata la Boulogne, pe coasta Canalului Mânecii, ameninţând Marea Britanie cu
debarcarea. El încerca să impună Angliei şi Europei acceptarea noii ordini politice interne a Franţei,
ca şi noul său rol, pe plan continental.
În vara lui 1805 însă, Anglia reuşeşte să atragă de partea sa Austria şi Rusia, formându-se
astfel cea de-a treia coaliţie împotriva Franţei. Napoleon renunţă la planul de debarcare, deoarece
flota sa nu se putea măsura cu cea engleză, şi porneşte un marş spectaculos spre inima Europei şi a
Austriei, traversând Sudul Germaniei. În octombrie 1805, Napoleon obţinea o victorie la Ulm, în
13
Germania meridională, împotriva trupelor austriece, în timp ce flota franceză era distrusă de
amiralul Nelson la Trafalgar.
În noiembrie 1805, Napoleon reuşea să intre în Viena, după care porneşte imediat, prin
Moravia, în întâmpinarea armatei ruse. În 2 decembrie 1805, armata ruso-austriacă era zdrobită în
bătălia de la Austerlitz, exemplul clasic al geniului militar al lui Napoleon.
Austriecii se recunosc înfrânţi şi cer încheierea păcii. Aceasta se va realiza prin semnarea
Tratatului de la Pressburg, în decembrie 1805. Austria ceda, în favoarea Franţei, Veneţia şi coasta
dalmată a Adriaticii. Mai mult decât atât, în anul 1806, în urma acestei păci, Sfântul Imperiu
Romano-German era desfiinţat, iar suveranul de la Viena rămânea doar cu noul său titlu, de împărat
al Austriei. Napoleon reorganizează după placul său cea mai mare parte a regiunii Germaniei.
Majoritatea statelor care făcuseră parte din Imperiul Romano-German sunt grupate acum în
Confederaţia Rinului, al cărei “Protector” va fi Napoleon. Împăratul francez reorganizează o bună
parte din Europa, iar doi dintre fraţii săi devin suverani ai unor ţări aliate Franţei. Joseph Bonaparte
este proclamat rege al Neapolelui, iar Louis Bonaparte rege al Olandei. Electorul de Bavaria şi
ducele de Würtemberg, aliaţi ai lui Napoleon, primesc şi ei titlul de rege.
Prusia însă, care rămăsese inactivă în 1805, nu putea să fie de acord cu dominaţia franceză
asupra Germaniei, aşa că, în 1806, ea se alătură Rusiei şi Angliei, formându-se, astfel, a patra
coaliţie îndreptată împotriva Franţei. Napoleon porneşte o nouă campanie, în toamna lui 1806, de
data aceasta împotriva Prusiei. În octombrie 1806, armata regelui Frederic Wilhelm al III-lea este
zdrobită, la Jena şi la Auerstädt, după care este ocupat Berlinul, Prusia fiind complet îngenuncheată.
Rămânea însă în conflict Rusia, ale cărei armate se concentrează în ajutorul Prusiei zdrobite,
pe teritoriul Poloniei şi al Prusiei Orientale. Napoleon pleacă în urmărirea armatei ruse, într-o
campanie foarte dificilă, în iarna anului 1806-1807. La Eylau, în februarie 1807, lupta se termină
indecis, atât ruşii, cât şi francezii (care rămân totuşi stăpâni pe câmpul de bătălie) suferind pierderi
enorme. În iunie 1807 însă, în bătălia de la Friedland, Napoleon repurtează o victorie decisivă
asupra armatelor Rusiei.
În consecinţă, în iulie 1807, la Tilsit, pe malul râului Niemen, la frontiera de Vest a Rusiei,
ţarul Alexandru I şi Napoleon încheie pacea şi chiar alianţa dintre cele două mari puteri ale Europei,
o pace care va dura până în anul 1812. Practic, Europa era împărţită între Rusia şi Franţa, iar
Napoleon se întorcea acasă în triumf, deoarece adusese pacea din nou.
Prusia pierdea la Tilsit toate stăpânirile sale de la Vest de Elba (regiunea renană), ca şi toate
teritoriile pe care le dobândise anterior pe seama Poloniei, rămânând doar cu nucleul său din jurul
Berlinului şi de pe coasta Mării Baltice: Brandenburg, Pomerania şi Prusia Orientală. Prusia
devenea astfel un stat secundar, strict supravegheat de Franţa. Napoleon înfiinţa Marele Ducat al
Varşoviei, o reînviere parţială a Poloniei, dat spre administrare regelui Saxoniei, aliat al Franţei.
Posesiunile Prusiei din Vestul Germaniei constituiau regatul Westfaliei, în fruntea căruia era
proclamat ca rege un alt frate al lui Napoleon, Jérôme.
Ca expresie a împărţirii influenţei pe continent, între Franţa şi Rusia, ţarul promitea să
medieze între Napoleon şi Anglia. În cazul în care medierea ar fi dat greş, Rusia se obliga să adere
la “Blocada Continentală”. În noiembrie 1806, după ce intrase în Berlin, Napoleon a dat un decret
prin care interzicea orice fel de comerţ şi de comunicare cu Marea Britanie. Măsura urma să fie
aplicată atât pe teritoriul Imperiului Francez, cât şi în porturile din statele satelite. În acest fel,
Napoleon urmărea să distrugă tenacele său adversar, “perfidul Albion”, prin ruinarea sa economică.
Pe termen lung însă, această încercare nu a reprezentat o reuşită. Blocada nu va putea fi
aplicată în mod strict, datorită contrabandei, iar Napoleon va trebui să-şi continue seria războaielor,
doar pentru a obliga toate statele Europei, din Portugalia până în Suedia, să se conformeze Blocadei
Continentale. Momentul de apogeu al puterii sale ascundea deja germenii declinului.
4. Apogeul Imperiului (1808-1812)
În anii 1808-1809, Napoleon a luat o serie de măsuri militare în vederea impunerii Blocadei
Continentale. Acestea vor contribui însă în mod decisiv la slăbirea forţelor sale. Astfel, în 1808,
Napoleon ocupă militar Statele Papale (singura porţiune din Italia care nu se afla încă sub controlul
său direct), deoarece prin porturile suveranului pontif pătrundeau mărfuri engleze de contrabandă.
Conflictul cu Papa îi va altera însă în mod profund popularitatea, pe plan intern şi extern.
14
 Consecinţe şi mai dramatice va provoca problema iberică. Încă din anul 1807, Napoleon
trimisese o armată în Portugalia, pentru a bloca şi aici comerţul englez. Spania fusese aliata Franţei,
între anii 1799-1807, dar în momentul în care Napoleon nu va mai fi mulţumit de felul în care
spaniolii aplicau blocada, în 1808, el îl va înlocui pur şi simplu pe regele Spaniei, cu fratele său,
Joseph Bonaparte, “mutat” pe tronul de la Madrid de pe cel de la Neapole.
Spaniolii se vor revolta însă cu energie împotriva stăpânirii franceze, iniţiind un lung război
de gherilă, care va aduce francezilor, până în anul 1813, pierderi de circa 300.000 de oameni. Mai
mult decât atât, revolta spaniolă a fost sprijinită de trupe engleze, debarcate iniţial în Portugalia. În
fruntea lor se afla generalul Arthur Wellesley, numit, în anul 1811, duce de Wellington.
Profitând de dificultăţile Franţei, Austria intră din nou în război, în anul 1809. Napoleon
reuşeşte să ocupe încă o dată Viena, dar campania din 1809 a fost mult mai dificilă, în comparaţie
cu cele anterioare, francezii fiind la un pas de înfrângere. În cele din urmă, lupta de la Wagram,
ultima mare victorie a lui Napoleon, le aduce succesul. Prin Pacea de la Schönbrunn, Austria
pierdea noi teritorii: în Dalmaţia şi Croaţia, unde se constituiau “Provinciile Ilirice” ale Franţei,
precum şi în Galiţia şi Germania. Mai mult decât atât, Austria era constrânsă să devină aliata
Imperiului Francez, apropiere pecetluită în anul 1810, când Napoleon divorţează de prima sa soţie,
Joséphine, şi se căsătoreşte cu fiica împăratului Francisc I al Austriei, Maria Luiza.
În anii 1810-1811, Napoleon se afla în culmea puterii. Departamentele Imperiului Francez
se întindeau de la Hamburg până la Roma şi pe coasta Dalmaţiei. Totodată, Franţa controla întreaga
Germanie, Elveţia, Polonia şi Italia, având ca aliaţi Austria şi Suedia.
5. Campania din Rusia (1812) şi prăbuşirea Imperiului
Era firesc ca această extindere nemăsurată să agraveze relaţiile cu Rusia, care obţinuse şi ea,
în aceşti ani, unele câştiguri teritoriale: Basarabia, în urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812,
şi Finlanda, smulsă Suediei. Neaplicarea Blocadei Continentale de către ţarul Alexandru, precum şi
apropierea acestuia de Anglia îl determină pe Napoleon să atace Rusia, în anul 1812, în fruntea unei
armate uriaşe, de peste 600.000 de soldaţi şi trupe auxiliare. Mai mult de jumătate din armată era
formată din aliaţi ai Franţei: italieni, saxoni, bavarezi şi chiar un corp austriac.
Campania din 1812 se soldează însă cu un eşec dezastruos pentru Napoleon. Ruşii,
comandaţi de generalul Kutuzov, sunt obligaţi iniţial să se retragă, dar nu fără a se opune, printr-o
tactică de hărţuire, ca şi prin marea bătălie de la Borodino, câştigată de francezi cu pierderi grele. În
urma ei, Napoleon reuşea să ocupe Moscova. La intrarea sa în oraş, ruşii îşi incendiază propria
capitală, pentru a slăbi şi mai mult armatele franceze. Cu toate că Moscova era ocupată, ţarul refuză
să ceară pace, susţinut de rezistenţa armatei, ca şi de cea a ruşilor de rând. Aflat la o depărtare uriaşă
de bazele de plecare, fără provizii şi ameninţat de iarna rusească, Napoleon este silit să pornească
într-o retragere dificilă, în care îşi va pierde şi ultimele resturi ale armatei cu care îşi începuse
campania.
În anul 1813, încurajaţi de aceste evenimente, toţi adversarii lui Napoleon se unesc într-o
nouă coaliţie, formată, în primul rând, din Rusia, Anglia, Prusia şi Austria. În octombrie 1813,
Napoleon este înfrânt în marea bătălie de la Leipzig, numită şi “bătălia naţiunilor”. Germania era
pierdută, ca şi Spania, de unde înaintau trupele britanice ale lui Wellington. Imperiul lui Napoleon
se dezintegra, iar francezii erau alungaţi din toate posesiunile lor. La începutul lui 1814, Napoleon
poartă o ultimă campanie disperată, pe Rin şi în Franţa, de data aceasta pentru apărarea ultimelor
poziţii. La sfârşitul lui martie, aliaţii intrau în Paris.
În mai 1814, Napoleon abdica, acceptând oferta adversarilor săi (generoasă, în acele
circumstanţe) de a se retrage ca suveran al micii insule Elba, din Marea Mediterană. În Franţa,
aliaţii îl instalau pe tron pe Ludovic al XVIII-lea, fratele fostului rege decapitat de Revoluţie,
restaurând astfel stăpânirea Bourbonilor.
Peste zece luni însă, în martie 1815, Napoleon revine în Franţa şi intră din nou în Paris,
încercând să-şi recâştige tronul şi fiind primit cu simpatie de către nostalgicii victoriilor sale. Nu a
fost însă decât o aventură hazardată, pentru că adversarii Franţei refuză orice negociere cu
Napoleon, declarându-l în afara legii. În iunie 1815, la Waterloo, armatele aliate, conduse de
Wellington, îl înving pentru ultima dată pe Napoleon. Ludovic al XVIII-lea îşi reocupă tronul, iar

15
Napoleon este închis de către englezi, pentru ca Europa să îşi regăsească liniştea, pe îndepărtata
insulă Sfânta Elena, din Sudul Oceanului Atlantic, unde va muri în anul 1821.

16
 I.3. Cauzele ascensiunii şi ale declinului
lui Napoleon Bonaparte

1. Contextul istoriografic
Destinul lui Napoleon Bonaparte prezintă un interes deosebit pentru istorici, datorită
întrebărilor fascinante pe care le ridică acest subiect: a fost Napoleon continuatorul Revoluţiei
Franceze sau, dimpotrivă, a pus capăt Revoluţiei şi a deturnat-o de la sensul ei iniţial? Marile sale
succese se explică prin meritele personale ale omului Bonaparte, sau sunt rodul unor forţe mai
profunde, care l-au propulsat pe tânărul general într-o poziţie nesperată? Imperiul pe care l-a creat a
reprezentat o tentativă de unificare europeană sau a deschis calea fragmentării continentului prin
afirmarea naţionalismelor? În ultimă instanţă, bilanţul aventurii sale este pozitiv sau negativ? Ce
anume prevalează: cei 916.000 de francezi morţi pe câmpurile de bătălie sau opera de pacificare şi
de consolidare internă a Franţei, pe plan legislativ, instituţional sau educaţional?
Extrem de semnificativ pentru ceea ce înseamnă istoria, ca tip de ştiinţă, este faptul că două
secole de cercetări asupra lui Napoleon Bonaparte, de-a lungul cărora s-au publicat peste două sute
de mii de cărţi şi de studii pe această temă, nu au reuşit să producă o serie de răspunsuri univoce la
întrebările de mai sus. Iar acest lucru este cât se poate de firesc, pentru toţi cei care sunt capabili să
înţeleagă istoria altfel decât pe vremea lui Ranke şi a pozitivismului istoriografic, deoarece astăzi
ştim, prea bine, că fiecare generaţie îşi citeşte trecutul prin grila propriului sistem de valori şi îşi
rescrie istoria dintr-o nouă perspectivă. Dar faptul că predecesorii noştri nu au reuşit să elaboreze o
versiune inatacabilă cu privire la acest subiect, sau la oricare altul, nu înseamnă că noi nu putem
încerca să formulăm răspunsuri mai pertinente, beneficiind şi de contribuţiile anterioare.
Istoricul olandez Pieter Geyl, care a scris, acum 50 de ani, o carte despre istoricii care l-au
studiat până atunci pe Napoleon Bonaparte, evidenţia faptul că majoritatea acestora au fost marcaţi
de o puternică subiectivitate, care i-a împins fie să îşi demonizeze, fie să îşi glorifice eroul. Aceşti
istorici au fost marcaţi de disputele care s-au născut încă din timpul vieţii lui Napoleon cu privire la
aprecierea acestuia şi au prelungit, în posteritate, miturile şi clişeele create de admiratorii sau de
adversarii ilustrului corsican. Împăratul însuşi a fost cel care a pus, în mod deliberat, bazele
legendei istoriografice favorabile lui, transmiţând posterităţii o versiune cu totul înfrumuseţată a
faptelor şi intenţiilor sale, îndeosebi prin intermediul Memorialului consemnat de contele de Las
Cases, în timpul exilului de pe insula Sfânta Elena.
Trebuie reamintit, în paranteză, faptul că o asemenea mitizare însoţeşte orice urmă istorică şi
orice tradiţie istoriografică. De aceea se vorbeşte atât de mult astăzi, când anii au trecut şi putem fi
mai detaşaţi în raport cu ceea ce a fost odinioară, de demitizare în istorie, adică de încercarea de a
elibera trecutul de diferitele versiuni ideologice care îl parazitează, fie ele laudative, fie
denigratoare. Demitizarea în istorie nu este o operă de depreciere a trecutului, nu reprezintă o
mitraliere sau o demolare a statuilor, după cum se tem spiritele mai conformiste, ci presupune doar
o apropiere mai senină şi mai lucidă de realităţile care au fost.
Parcurgând lucrările mai recente dedicate lui Napoleon de către istoricii francezi, altădată
atât de elogioşi la adresa gloriei imperiale, înţelegem mai bine cum au acţionat clişeele şi
deformările ideologice în istoriografie şi ce înseamnă astăzi demitizarea acestora. De asemenea,
înţelegem şi cât le-ar folosi şi altor istoriografii un asemenea model metodologic.
Aspectul cel mai frapant, pentru cititorul familiarizat cu o viziune tradiţională asupra lui
Napoleon, îl reprezintă reevaluarea prestaţiei sale militare, a calităţilor de tactician şi de strateg.
Niciodată, nici măcar adversarii săi, în frunte cu ducele de Wellington, nu i-au contestat geniul
militar. Cu toate acestea, imaginea care se degajă astăzi în istoriografia subiectului aduce mai mult
cu acea extraordinară scenă de început din filmul lui Serghei Bondarciuk, despre bătălia de la
Waterloo, în care, în locul eroului plin de energie pe care îl aşteptăm cu sufletul la gură, apare un
Napoleon trist, obosit, îmbătrânit, plin de riduri şi purtând pe nas o pereche de ochelari!
2. Factorul militar

17
 Să vedem, aşadar, cum se explică cuceririle extraordinare reuşite de Franţa napoleoniană? O
primă teză, formulată de multă vreme în istoriografie, este aceea că regimul primului consul şi apoi
cel al împăratului au beneficiat, din plin, de instrumentul militar extrem de eficace creat de
Revoluţia Franceză. Principala inovaţie adusă de Revoluţie în acest domeniu a fost serviciul militar
obligatoriu, aşa-numita la levée en masse, introdusă de regimul iacobin în anul 1793. Marele
teoretician militar german Clausewitz aprecia, mai târziu, că această nouă armată a permis trecerea
de la războiul de tip limitat, caracteristic Vechiului Regim, la un război de tip total, bazat pe
înarmarea şi angajarea necondiţionată în luptă a unor naţiuni întregi.
Recrutarea unor forţe militare numărând sute de mii de oameni, în locul armatelor de
mercenari de până atunci, care nu depăşeau câteva zeci de mii de combatanţi, a permis Franţei să
promoveze un tip de război extrem de ofensiv, care viza anihilarea cu orice preţ a adversarului, spre
deosebire de tacticile defensive ale armatelor tradiţionale. Atât soldaţii, cât şi comandanţii erau
extrem de motivaţi să ducă acest gen de campanii, fiind puternic mobilizaţi de propaganda militară,
care vorbea despre pericolul ce ameninţă patria şi despre justeţea participării la război.
Napoleon nu a inovat, aşadar, aproape deloc în ceea ce priveşte modalităţile de purtare a
războiului, aşa cum le moştenise din perioada revoluţionară, dar a avut meritul incontestabil de a le
pune în aplicare şi de a le perfecţiona. Tacticile sale, simple şi eficace, se bazau pe următoarele
elemente: efectuarea unor marşuri rapide, care permiteau întotdeauna preluarea iniţiativei; fixarea
tuturor forţelor inamicului într-o bătălie decisivă; lansarea unor atacuri puternice, la baionetă,
executate de infanterie, sau efectuarea unor şarje de cavalerie, care îl obligau pe inamic să îşi arunce
în luptă toate forţele, inclusiv rezervele. În acest moment, urma o lovitură aplicată din flanc sau din
spate, executată de Napoleon cu unităţile sale de rezervă, care avea darul să provoace retragerea
precipitată a adversarului şi mari pierderi ale acestuia pe parcursul urmăririi.
O asemenea reţetă a fost aplicată de Napoleon în toate marile sale bătălii: la Austerlitz, în
1805; la Jena, în 1806; la Friedland, în 1807; şi chiar la Waterloo, în 1815, atunci când rezervele
comandate de generalul Grouchy nu au mai sosit la timp pe câmpul de luptă, fiind devansate de
prusienii generalului Blücher.
Se poate remarca însă, cu uşurinţă, faptul că aceste tactici nu reprezentau decât o consecinţă
logică a tipului de război ofensiv apărut o dată cu Revoluţia Franceză. Mai mult decât atât, după
primii ani de victorii repurtate de Napoleon, chiar şi adversarii săi vor prelua modelul francez, ceea
ce le va permite să obţină succesele din perioada 1812-1815. Îndeosebi Prusia a fost cea care şi-a
restructurat rapid armata, în acest sens, trecând, după dezastrul din 1806, la o bază largă de recrutare
şi operând o serie întreagă de reforme.
Meritele militare ale lui Napoleon s-au manifestat mai ales de-a lungul primelor sale
campanii, între anii 1796-1807. Atunci s-a evidenţiat, de exemplu, capacitatea sa fără egal de a-şi
mobiliza soldaţii şi de a-şi asigura devotamentul acestora, prin comportamentul său popular, prin
gesturile teatrale, prin Buletinele şi Ordinele de Zi, care însufleţeau atât trupa, cât şi comandanţii.
Istoricii militari de astăzi îi aduc însă şi reproşuri, în ceea ce priveşte modul în care şi-a
condus campaniile ulterioare. Aceşti istorici renunţă să mai pună înfrângerile de genul celei din
Rusia pe seama unor factori inevitabili, cum ar fi “iarna rusească”, trecându-le în contul capacităţii
de comandant militar a lui Napoleon.
Astfel, s-a pus în evidenţă faptul că împăratul a fost ostil inovaţiilor în domeniul militar şi
nu a acceptat niciodată introducerea unor noi arme sau metode de instrucţie, în afara celor pe care le
cunoştea. A neglijat problemele aprovizionării şi mai ales condiţiile climaterice şi geografice din
zonele pe cale le străbătea. Pierderile uriaşe suferite în timpul campaniilor din Egipt (1798-1799),
din Polonia (1806-1807) sau din Rusia (1812) ar fi putut fi evitate, în mare parte, dacă s-ar fi luat în
considerare aceste aspecte. Imaginea unui Napoleon care înainta în adâncul teritoriilor inamice fără
a-şi asigura hărţile necesare, care nu îşi comunica intenţiile comandanţilor din subordine şi care
improviza adeseori pe câmpul de luptă, în lipsa unui plan de operaţiuni bine elaborat, vine să o
completeze pe cea a strălucitului manevrier şi tactician, explicând, totodată, înfrângerile suferite în a
doua parte a carierei sale.
3. Cauze “strategice”: politica adversarilor, resursele, întinderea Imperiului

18
 În ceea ce priveşte succesele obţinute, o altă explicaţie de fond a acestora constă în lipsa de
unitate a adversarilor lui Napoleon. Cu toate că Franţa s-a confruntat mereu cu ample coaliţii ale
inamicilor săi, acestea au fost subminate tot timpul de rivalităţi interne şi nu s-au sincronizat într-un
mod corespunzător, cel puţin până în anul 1813. De fiecare dată până atunci, Napoleon a reuşit să
îşi păstreze ca aliat unul dintre marii săi rivali. În 1805, el a luptat împotriva Austriei şi Rusiei, dar
s-a bucurat de neutralitatea Prusiei. În 1806-1807, a învins Prusia şi Rusia, dar a beneficiat de faptul
că Austria fusese scoasă din joc în anul anterior. După Pacea de la Tilsit, din 1807, şi până în 1812,
Rusia devine aliata Franţei, cu care îşi împarte sferele de influenţă în Europa, iar Prusia este
îngenuncheată, conjunctură care face ca ridicarea Austriei, din 1809, să poată fi zdrobită din nou, în
urma bătăliei de la Wagram. În fine, alianţa franco-austriacă, pecetluită în 1810 prin căsătoria lui
Napoleon cu Maria Luiza, face ca Napoleon să înceapă campania din 1812 beneficiind de sprijinul
unor contingente austriece. Anglia a fost singura putere care s-a opus în mod constant Franţei, cu o
singură întrerupere, între anii 1802-1803.
Dar în momentul în care toţi adversarii lui Napoleon se vor reuni într-o coaliţie eficace, între
anii 1813-1815, Franţa nu va mai avea nici o şansă să reziste singură, în pofida resurselor umane şi
materiale de care beneficia.
Altă explicaţie a ascensiunii Franţei napoleoniene ţine cont tocmai de existenţa acestor
resurse, demografice, economice şi militare, superioare potenţialului oricărei alte ţări europene din
acea vreme. Pe deasupra, acest potenţial era pus în valoare de o administraţie eficientă, centralizată,
moştenită din anii Vechiului Regim, perfecţionată apoi, în timpul Revoluţiei şi mai ales în primii
ani ai guvernării lui Napoleon. Bazându-se pe vastele ei resurse şi pe capacitatea aparatului său
administrativ de a le valorifica, Franţa reuşise să se opună întregului continent, aproape singură, şi
cu un veac în urmă, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea.
La începutul secolului al XIX-lea, cu cei 28 de milioane de locuitori pe care îi avea, Franţa
era cea mai populată ţară a Europei. În 1811 însă, când puterea lui Napoleon era la apogeu, cele 130
de departamente ale Imperiului Francez, care se întindeau de la Hamburg până la Roma şi din
Olanda până în Dalmaţia, cuprindeau 44 de milioane de locuitori. Dacă adăugăm statele satelite,
guvernate de membrii familiei Bonaparte sau de alţi aliaţi, ajungem la un total de peste 80 de
milioane de locuitori, o bază uriaşă de recrutare şi de finanţare pentru Marea Armată.
Cu toate acestea, întinderea nemăsurată a Imperiului a reprezentat, în cele din urmă, o cauză
esenţială a declinului puterii lui Napoleon Bonaparte, şi nu un factor de succes. Explicaţiile acestui
fenomen paradoxal sunt multiple.
În primul rând, creşterea continuă a puterii franceze a alarmat Rusia şi a împins-o să nu mai
respecte alianţa pe care o încheiase în anul 1807 cu Napoleon. În general, toate statele europene se
simţeau ameninţate de perspectiva unei dominaţii universale a Imperiului napoleonian şi acest
sentiment le va determina, în 1813, să se alieze strâns împotriva Franţei, chiar dacă era vorba despre
ţări până atunci prietene, cum erau statele din Sudul Germaniei sau Suedia mareşalului Bernadotte.
În al doilea rând, extinderea Imperiului a afectat situaţia lui Napoleon şi sub raportul
capacităţii militare. Dat fiind că majoritatea veteranilor Marii Armate, trupe bine instruite şi
experimentate, recrutate în Franţa, vor pieri de-a lungul nesfârşitelor campanii, Napoleon s-a văzut
nevoit, în final, să recurgă mai ales la soldaţi recrutaţi pe tot cuprinsul Imperiului, germani, italieni
sau polonezi. Aceştia erau însă inferiori veteranilor Marii Armate, din punct de vedere al instruirii,
al motivaţiei şi al capacităţii de luptă, fapt care a contribuit de asemenea, într-o măsură însemnată,
la înfrângerile din anii 1812-1813.
Orice evaluare a cauzelor declinului Imperiului napoleonian trebuie să ţină cont şi de
efectele Blocadei Continentale. În primul rând, Blocada nu va putea fi aplicată niciodată în mod
eficient, deoarece Franţei îi lipsea forţa navală necesară menţinerii acesteia, după ce flota sa fusese
distrusă la Trafalgar, în anul 1805. Comerţul ilegal, de contrabandă, a diminuat în permanenţă
efectele economice ale Blocadei. Mult mai grav era însă faptul că, după 1807, Napoleon s-a văzut
constrâns să continue seria războaielor şi a cuceririlor epuizante, doar cu scopul de a obliga toate
statele europene să se conformeze Blocadei Continentale. Conflictul cu Papa i-a afectat imaginea
internă şi externă, iar aventura spaniolă a dus la pierderea a sute de mii dintre cei mai buni soldaţi,
care îi vor lipsi atât de mult în Rusia.
19
 În fine, unul dintre motivele principale care au provocat ruptura dintre Napoleon şi ţarul
Alexandru, în anul 1812, a fost refuzul Rusiei de a mai aplica aceeaşi obsedantă Blocadă
Continentală, aşa că războiul dezastruos din anul 1812 poate fi socotit, şi el, un rezultat secundar al
decretului din 1806.
4. Imperiul universal şi particularismele naţionale
Ultima mare problemă care trebuie examinată pentru a înţelege de ce s-a prăbuşit imperiul
lui Napoleon, chiar în momentul în care a ajuns la apogeul puterii sale, este aceea a relaţiei dintre
Imperiul universal şi particularismele naţionale.
Istoricii s-au întrebat, întotdeauna, care au fost motivele care l-au determinat pe Napoleon să
ducă politica sa de expansiune. Răspunsul oficial, pe care îl dădea chiar diplomaţia şi propaganda
regimului napoleonian la o asemenea întrebare, era acela că Franţa a fost de fapt constrânsă, de
fiecare dată, să intre în război. Aceasta, deoarece monarhiile conservatoare europene nu erau
dispuse să accepte, cu nici un preţ, schimbarea de regim politic din Franţa revoluţionară şi apoi
napoleoniană, precum şi noile frontiere pe care le trasase Revoluţia naţiunii franceze. Chiar atunci
când ataca prima, Franţa nu făcea, în fond, nimic altceva decât să se apere.
Trebuie să recunoaştem că această explicaţie sună logic şi convingător şi că este valabilă, în
bună măsură, pentru primele războaie ale Franţei revoluţionare. Dar, ca întotdeauna în istorie, o teză
care ambiţionează să explice singură un fenomen atât de complex devine unilaterală şi, prin aceasta,
deformează realitatea, ascunzând alte părţi ale adevărului, nu mai puţin importante.
O altă explicaţie pe care o dădea chiar Napoleon politicii sale expansioniste sublinia dorinţa
Franţei de a exporta în întreaga Europă binefacerile aduse de Revoluţia Franceză şi de regimul
napoleonian: egalitatea cetăţenilor în faţa legii, desfiinţarea privilegiilor feudale, Codul Civil,
Concordatul cu Vaticanul, în general, principiile egalităţii şi ale libertăţii politice. Este adevărat că
modelul francez a influenţat dezvoltarea naţiunilor europene în acest sens, iar o parte a legislaţiei
napoleoniene a fost chiar pusă în practică, în regiuni cum au fost Nordul Italiei sau Vestul
Germaniei. Dar este mult mai puţin credibil că un asemenea mobil altruist a fost cel care l-a împins
pe Napoleon să îşi poarte armatele prin toate colţurile continentului, mai ales atunci când era
evident că populaţiile europene se împotriveau dominaţiei franceze şi suportau cu greu impozitele,
recrutările şi constrângerile economice care li se impuneau.
În aceste condiţii, istoricii au scos în evidenţă faptul că una dintre cele mai importante
motivaţii reale care au determinat politica lui Napoleon a fost dorinţa acestuia de a crea un Imperiu
universal. Napoleon şi-a ales modelele de urmat din istorie. În tinereţe, el se considera un succesor
al lui Alexandru cel Mare sau al lui Cezar, mai ales în timpul campaniei din Egipt sau atunci când
visa să cucerească India.
În general, de-a lungul istoriei, toţi marii cuceritori au fost inspiraţi de exemplul
predecesorilor şi s-au prezentat, mai mult sau mai puţin megalomanic, drept continuatori ai gloriei
acestora. Acest lucru ne arată ce rol nefast pot juca, uneori, cunoştinţele cu caracter istoric, mai ales
atunci când ele nu sunt însoţite de o educaţie adecvată, în spiritul umanismului, al toleranţei şi al
respectului faţă de aproapele tău. Desigur, putem presupune, în mod întemeiat, că Iulius Cezar,
Napoleon sau Hitler şi-ar fi desfăşurat politica de cuceriri şi fără să fi avut în faţă exemplele
belicoase ale înaintaşilor. Dar este sigur că, în absenţa acestor modele istorice, ei ar fi avut o bază
mai îngustă de legitimare a acţiunilor lor agresive. Politica lor a fost justificată şi de către acei
istorici care au considerat mai importantă gloria eroilor sau a naţiunilor, decât suferinţa oamenilor
de rând ucişi sau răniţi pe câmpurile de bătălie.
Principalul model istoric care l-a inspirat pe Napoleon Bonaparte (după cum o dovedeşte, de
exemplu, corespondenţa sa cu papa Pius al VII-lea) a fost Carol cel Mare, suveranul medieval care a
realizat prima unificare a Europei, sub egida principiului universalist al credinţei creştine. Dorinţa
de a unifica sub stăpânirea sa întregul continent, punând în acest fel bazele unui nou Imperiu
universal, a reprezentat cea mai importantă ambiţie politică a lui Napoleon, care a prins contur în
mod treptat, pe măsură ce cuceririle sale se vor extinde.
Acest proiect unificator a determinat însă reacţia contrară a popoarelor europene. Una dintre
consecinţele cele mai importante pe care le-a provocat, fără să vrea, hegemonia franceză asupra

20
Europei a fost stimularea naţionalismelor de pe întreg continentul. Acest factor a contribuit şi el,
într-un mod decisiv, la prăbuşirea Imperiului napoleonian.
Primul concept modern, adică politic, de naţiune a apărut o dată cu Revoluţia Franceză.
Aceasta a definit naţiunea drept o grupare voluntară de oameni, care aparţin unei comunităţi
recunoscute de toţi şi care hotărăsc să trăiască împreună. În acest caz, nu conta în primul rând limba
sau etnia membrilor naţiunii, ci voinţa lor de a trăi sub ascultarea aceloraşi legi, care le garantau
tuturor, în mod egal, drepturile individuale şi libertatea. Pe baza unei asemenea înţelegeri a ideii de
naţiune, corsicanul Napoleone Buonaparte a putut să devină, fără nici o problemă, împărat al
francezilor, la fel cum au devenit cetăţeni francezi numeroşi italieni, bretoni sau alsacieni de limbă
germană.
În alte părţi ale Europei însă, mai ales în spaţiul german, se naşte o concepţie concurentă
despre naţiune, a cărei apariţie a fost grăbită şi puternic stimulată de dominaţia franceză. Potrivit
acestui naţionalism de tip etnic, teoretizat iniţial de filosoful german Johann Gottfried Herder,
naţiunea este în primul rând o moştenire istorică şi are la bază limba, cultura şi tradiţiile populare
ale unei comunităţi. Ea nu depinde de voinţa indivizilor şi trebuie respectată, în mod obligatoriu, de
către toţi. Unitatea naţiunii, afirmau Fichte sau Hegel, nu poate fi realizată decât de către un stat
puternic, deoarece ea nu este rezultatul acţiunii voluntare a comunităţii cetăţenilor.
Răspândirea acestor două concepţii despre naţiune, apărute în perioada Revoluţiei Franceze
şi a războaielor napoleoniene, va determina configurarea unei noi arhitecturi a continentului
european, bazată pe statele naţionale, care se vor afirma pe parcursul celor două secole care au
urmat. Încercarea lui Napoleon de a unifica Europa tocmai atunci când începea procesul de
fragmentare politică, pe baze naţionale, a acesteia, nu putea avea, aşadar, nici o şansă de succes.
Nici resursele bogate ale Franţei şi nici calităţile personale ale liderului acesteia nu puteau echilibra
o balanţă acţionată de o forţă atât de profundă.
Cu toate acestea, dorinţa lui Napoleon ca Europa “să se constituie, curând, dintr-un singur
popor şi fiecare, oriunde ar merge, să se simtă permanent în patria sa” se dovedeşte a fi, din
perspectiva zilelor noastre, o idee vizionară. Rămâne ca secolul care ni se deschide în faţă să ducă la
înfăptuirea acestui proiect, prin participarea acelor europeni care îl doresc, de data aceasta nu
împotriva identităţilor naţionale, mult prea tenace, ci prin subsumarea acestora sub acoperişul unei
identităţi mai largi, comune, europene.

21
 II. Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Bibliografie:
 Eric J. Hobsbawm, Era Revoluţiei. 1789-1848, Chişinău–Buc., Cartier–Codex 2000, 2002
 Jean-Baptiste Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours. Vie politique et relations
internationales, Paris, PUF, 1964
 George M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1975
 Francesco Traniello, Gianni Sofri, Il Risorgimento. Scurtă istorie, Cluj, Dacia, 2002Giuliano
Procacci, Istoria italienilor, Buc., Ed. Politică, 1975
 A.J.P. Taylor, Monarhia Habsburgică. 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-
Ungariei, Buc., ALL, 2000
 Nick Pelling, Imperiul Habsburgic. 1815-1918, Buc., ALL, 2002
 Russell Sherman, Rusia, 1815-1881, Buc., BIC ALL, 2001
 Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Buc., Humanitas, 1993
 François Furet (coord.), Omul romantic, Iaşi, Polirom, 2000

22
 II.1. Relaţiile internaţionale
în perioada 1815-1848

După prima abdicare a lui Napoleon, în anul 1814, Franţa semna primul Tratat de Pace de la
Paris, prin care era redusă la graniţele din anul 1792, plus Savoia şi o parte din regiunea Saar, în
zona Rinului. În 1815, după Waterloo, prin al doilea Tratat de la Paris, Franţei i se iau şi aceste
teritorii, impunându-i-se, totodată, plata unei imense despăgubiri de război, ca şi o ocupaţie militară
de câţiva ani.
Marile puteri învingătoare, Rusia, Austria, Anglia şi Prusia, nu se rezumă însă doar la
pedepsirea Franţei. Ele reorganizează întreaga Europă, bulversată de războaie, căutând fiecare să îşi
lărgească teritoriile. În acelaşi timp, ele încearcă să impună un nou sistem al relaţiilor internaţionale,
care să garanteze pacea internă şi externă a Europei şi să prevină apariţia unor noi tulburări de
factură revoluţionară.
1. Hotărârile Congresului de la Viena
Acestor nevoi le dă expresie Congresul de Pace de la Viena, desfăşurat între octombrie 1814
şi iunie 1815, la care au participat suverani sau reprezentanţi ai acestora de pe întregul continent,
veniţi să îşi apere interesele şi să reconstruiască arhitectura politică a Europei. Deciziile au aparţinut
celor patru puteri învingătoare, care se aliaseră încă din 1814, prin Pactul de la Chaumont, în
vederea combaterii Franţei. La Viena, celor patru mari state li se adaugă şi noua Franţă a
Bourbonilor restauraţi, a cărei diplomaţie încearcă să-şi facă loc în noul concert european.
Cel mai important principiu ideologic prin care cele patru mari puteri şi-au legitimat
deciziile era cel al legitimităţii dinastice. Noua hartă a Europei, spun diplomaţii reuniţi la Viena,
ţine cont în primul rând de drepturile suveranilor asupra ţărilor lor, drepturi care au la origine graţia
divină şi care au fost consolidate prin tradiţia istorică. Desigur, învingătorii invocă acest principiu
inclusiv atunci când este vorba să îşi extindă stăpânirile.
În afară de legitimitatea dinastică şi de tendinţele expansioniste, deciziile Congresului au
ţinut cont însă şi de necesităţile echilibrului european, în confomitate cu practica internaţională
tradiţională, din secolul al XVIII-lea, ca şi de nevoia de menţinere a păcii, resimţită acut într-o
Europă agitată de războaie.
Congresul a luat hotărâri care vizau în primul rând reorganizarea teritorială a continentului,
fixând o serie de noi frontiere.
Rusia îşi menţine cuceririle obţinute cu acordul lui Napoleon, Finlanda şi Basarabia, şi
primeşte acum aproape întregul fost Ducat al Varşoviei. Se constituie astfel un vast Regat al
Poloniei (“Polonia Congresului”, cum a mai fost acesta numit), aflat sub stăpânirea Imperiului Rus.
Prusia, deşi pierde o parte din teritoriile sale poloneze, luate de Rusia, rămâne totuşi cu
partea estică a acestora, Poznania. Ea se extinde în toate direcţiile în Germania, primind o parte a
Saxoniei, precum şi Westfalia şi cea mai mare parte a Renaniei, la graniţa cu Franţa. Teritoriile din
Est şi cele din Vest ale Prusiei rămân decupate în două tronsoane fără legătură între ele.
Austria, care pierduse în urma războaielor cu Franţa revoluţionară Ţările de Jos belgiene,
primeşte în compensaţie aşa-numitul Regat Lombardo-Veneţian, în Nordul Italiei. De asemenea,
obţine fostele posesiuni veneţiene de pe coasta Adriaticii.
Marea Britanie, al cărei suveran reprimeşte posesiunea sa ereditară, principatul Hanovrei,
din Nord-Vestul Germaniei, îşi consolidează imperiul maritim şi colonial. Ea primeşte o serie de
puncte strategice de mare importanţă, cum erau insula Malta şi insulele Ioniene, în Marea
Mediterană, Colonia Capului, în Sudul Africii, şi insula Ceylon, în Oceanul Indian.
Regiunea Germaniei, unde se dezvoltase un anumit sentiment al unităţii naţionale în timpul
dominaţiei lui Napoleon, rămâne divizată, chiar dacă noua împărţire era una mult mai raţională. În
locul Sfântului Imperiu Romano-German, cu cele 350 de state ale sale (desfiinţat încă din anul
1806), se constituie Confederaţia Germanică, numărând doar 39 de state. Ea grupează toate statele
de limbă germană, dar reprezintă un organism fără mare autoritate, minat de rivalitatea dintre Prusia

23
şi Austria. În fruntea sa se află o Dietă (Bundestag), cu sediul la Frankfurt, aflată sub preşedinţia
Austriei, dar care nu este decât o conferinţă a ambasadorilor statelor germane.
Peninsul Italică rămâne, de asemenea divizată. Statul destinat celui mai promiţător viitor
este regatul independent al Piemontului, condus de Casa de Savoia, cu capitala la Torino, care
stăpâneşte Nord-Vestul Italiei şi Sardinia. În centru, ducatele Toscanei, Parmei şi Modenei au în
fruntea lor prinţi austrieci. Se adaugă Statul Papal, în centrul peninsulei, şi Regatul Neapolelui, în
Sud şi în Sicilia, independent şi el, având în fruntea sa o ramură a dinastiei de Bourbon.
În fine, în Nordul Franţei, Olanda este reunită cu teritoriile belgiene, formându-se astfel un
Regat al Ţărilor de Jos, condus de dinastia olandeză de Orania-Nassau. Acest stat, precum şi
Regatul Piemontului şi Elveţia (republica formată din uniunea cantoanelor alpine) au rolul de a
stăvili eventualele tendinţe expansioniste ale Franţei. Îndeosebi Anglia este cea care urmăreşte cu
atenţie acest aspect, deoarece ea are interesul geostrategic ca gurile Rinului să nu intre sub
stăpânirea nici uneia dintre marile puteri europene.
Nordul continentului cunoaşte şi el o modificare. Suedia, care pierduse Finlanda în faţa
Rusiei, primeşte în schimb Norvegia, teritoriu care fusese stăpânit până atunci de Danemarca, fostă
aliată a lui Napoleon.
2. Principiile politice ale Sfintei Alianţe
La Congresul de la Viena au fost prezente o serie de personalităţi remarcabile, suverani şi
diplomaţi, a căror gândire politică, semnificativă pentru spiritul timpului, îşi va pune amprenta
asupra noii organizări a Europei.
Ca urmare a discuţiilor purtate în timpul Congresului, în septembrie 1815, la Paris,
Alexandru I, ţarul Rusiei ortodoxe, împăratul Francisc I al Austriei catolice şi regele luteran
Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei puneau bazele unei înţelegeri, care va fi numită Sfânta
Alianţă. Prin această înţelegere, cei trei monarhi se obligau să îşi acorde sprijin reciproc, pe plan
intern sau extern, sub semnul solidarităţii creştine care îi leagă. Angajamentul nu presupunea
consecinţe politice propriu-zise, nefiind vorba de un tratat obişnuit semnat între state, dar se dorea a
fi o înţelegere cu o puternică valoare morală, fiind încărcat de formulări mistico-religioase.
Principiul drepturilor omului, invocat de Revoluţie, era înlocuit în acest document cu respectul
datorat lui Dumnezeu. Iniţiatorul actului a fost ţarul Alexandru, personalitate complexă, tipică
pentru perioada romantică, împărţită între tradiţionalismul rusesc, un puternic misticism de
inspiraţie germană şi tendinţe liberale nutrite de educaţia sa franceză.
Marea Britanie însă, care fusese reprezentată la Viena de către şeful Foreign Office-ului,
lordul Castlereagh, deşi va apăra cu fermitate stabilitatea europeană, alături de cei trei monarhi
semnatari, a refuzat să subscrie şi ea acest document. Textul lui displăcea diplomaţiei engleze,
datorită caracterului său prea mistic şi discursiv, aşa cum apărea el din perspectiva pragmatismului
specific politicii şi spiritului britanic.
În schimb, Anglia va iniţia crearea Pactului celor Patru, o alianţă îndreptată la început
împotriva Franţei, având ca scop ulterior menţinerea stabilităţii europene, prin acţiunea concertată a
membrilor săi şi prin dreptul de intervenţie al marilor puteri. Cvadrupla alianţă va institui chiar
practica unor reuniuni şi congrese periodice ale ambasadorilor sau suveranilor, care să vegheze
asupra respectării obiectivelor alianţei.
Franţa lui Ludovic al XVIII-lea, reprezentată la Viena de abilul ei ministru de externe,
Talleyrand (cel care îl trădase pe Napoleon, deoarece prevăzuse că Franţa avea să se prăbuşească
datorită politicii acestuia), avea ca obiectiv principal destrămarea izolării politice în care se găsea în
1815. De altfel, sub domnia Bourbonilor restauraţi, Franţa dorea şi ea, în mod sincer, o Europă
stabilă, guvernată de monarhii ei legitimi.
Figura cea mai reprezentativă a Congresului de la Viena a fost însă cancelarul Austriei,
Metternich, omul politic care a urmărit cu cea mai mare consecvenţă construirea unei Europe
stabile, unită pe baza principiilor legitimităţii şi conservatorismului, o Europă în care nici o frontieră
şi nici un guvernământ să nu se mai schimbe. Metternich va impune mereu reprimarea oricărei
încercări de bulversare a acestei stabilităţi, a oricărei tendinţe subversive, liberale sau naţionale.
S-a spus, de către unii istorici, că spiritul care a marcat Congresul de la Viena a fost unul
reacţionar, îndreptat împotriva realizărilor Revoluţiei Franceze. Congresul a fost criticat şi pentru că
24
nu a ţinut cont de aspiraţiile naţionale, care începeau acum să se înfiripeze. Pe de altă parte însă, se
remarcă faptul că el a inaugurat o lungă perioadă de relativă pace internaţională, în care Europa,
obosită de tulburări, nu a mai cunoscut vreun conflict major, nici suferinţele aduse de războaie şi de
revoluţii. Mai mult decât atât, sistemul inaugurat de Congresul de la Viena are şi semnificaţia unei
înţelegeri paneuropene, fondată însă nu pe colaborarea dintre naţiunile libere, ci pe aceea dintre
suverani. Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, el a reuşit să asigure stabilitatea şi liniştea
Europei, obiectiv pentru care a militat îndeosebi Metternich, dar şi diplomaţia britanică.
În acelaşi timp, Metternich şi suveranii adunaţi la Viena considerau că această stabilitate
poate fi asigurată nu doar prin menţinerea statu-quo-ului teritorial între ţările europene, ci şi prin
menţinerea unor regimuri politice conservatoare, refractare oricăror schimbări politice în interiorul
statelor. Or tocmai în acest punct va întâmpina politica Sfintei Alianţe cele mai mari dificultăţi,
deoarece tendinţele de schimbări liberale, politice şi sociale, din interiorul statelor, conjugate cu
naţionalismele care se vor afirma mai ales după 1830, vor ajunge să bulverseze, în cele din urmă, şi
sistemul de securitate europeană bazat pe legitimismul dinastic şi pe un conservatorism manifestat
în toate planurile.
3. Succesele şi declinul “sistemului Metternich”
În pofida dorinţei generale de stabilitate, era firesc ca alianţa suveranilor Europei să nu
funcţioneze în mod perfect, mai ales pe o perioadă mai lungă. Cea mai importantă rivalitate
geostrategică europeană, care se va menţine pe parcursul întregului secol, va fi cea dintre Anglia şi
Rusia, cele două mari puteri ale căror interese multiple se ciocneau în special în zona Orientului şi a
Asiei. O a doua rivalitate este cea dintre Prusia şi Austria, în condiţiile în care Prusia doreşte să îşi
întărească poziţiile şi influenţa în Confederaţia Germană. Franţa, redusă la tăcere în 1815, va
încerca să profite de diversele contradicţii existente şi va evolua în spaţiul rămas liber între ele, cu
scopul de a câştiga din nou o poziţie influentă în politica europeană.
În acest spectru de forţe, după 1815, principalii promotori ai stabilităţii vor fi Austria lui
Metternich şi Marea Britanie, cele două puteri care nu doresc altceva decât să menţină statu-quo-ul.
Austria se teme de faptul că mişcările naţionale din Italia şi Germania îi pot afecta interesele în
regiunile respective, după cum tot ea este cea care se împotriveşte expansiunii ruseşti înspre
Balcani. În acest ultim punct, interesele sale se întâlnesc cu ale Angliei, care doreşte şi ea
menţinerea integrităţii Imperiului Otoman, pentru a-şi proteja influenţa din Mediterana Orientală şi
securitatea drumului spre India.
Între anii 1815 şi 1822, acest sistem de politică internaţională, susţinut cu fermitate de
Metternich, îşi dovedeşte din plin eficienţa. De fiecare dată când apărea vreo tendinţă internă sau
externă de natură să ameninţe stabilitatea, marile puteri se întâlneau într-un congres şi stabileau, de
comun acord, o intervenţie armată care să restabilească situaţia.
La Congresul de la Aix-la-Chapelle, din 1818, este acceptată ralierea Franţei la Alianţa celor
Patru. Conferinţele de la Karlsbad şi Viena (1819-1820) iau măsuri în vederea supravegherii
tulburărilor studenţeşti din statele germane. Congresele de la Troppau (octombrie 1820) şi Laybach
(ianuarie 1821) mandatează Austria, la cererea regilor din Piemont şi Neapole, să intervină militar
în aceste state, pentru a reprima tulburările patrioţilor italieni care doreau unificarea. Prezenţa
militară a Austriei în aceste state va dura până în anul 1823. În fine, Congresul de la Verona, din
octombrie 1822, însărcinează Franţa să intervină în Spania, pentru a-l restaura pe regele Ferdinand
al VII-lea, răsturnat de o revoluţie. În consecinţă, Franţa întreprinde o nouă expediţie militară în
Spania, de data aceasta în sprijinul regelui legitim al acesteia.
Toate aceste acţiuni învederau triumful politicii lui Metternich.
După 1822 însă, solidaritatea politicii monarhilor Europei se dezintegrează, iar sistemul
cvasifederativ imaginat de Metternich se destramă. Deşi Metternich continuă să susţină, cu
încăpăţânare, această politică, ea va înregistra tot mai multe eşecuri şi tot mai puţini sprijinitori,
pentru a se prăbuşi total până la 1848.
Începând cu anul 1822, o dată cu numirea la Foreign Office a lui George Canning, un
ministru cu vederi mai liberale decât Castlereagh, Anglia nu mai acceptă decât cu mari reticenţe
principiul intervenţiei în afacerile statelor europene, separându-se de Austria şi angajându-se în
politica “splendidei izolări”.
25
 Efectele acestei noi politici britanice se vor vedea, mai întâi, în anii 1822-1823, când Anglia
se opune cu succes unei intervenţii a Sfintei Alianţe în vederea înăbuşirii revoltei coloniilor spaniole
din America Latină. Pe urmă, în anii 1825-1827, având sprijinul Rusiei şi al Franţei, Anglia ia
apărarea revoltei grecilor împotriva sultanului, chiar dacă acesta era suveranul lor legitim, iar statu-
quo-ul era afectat, spre disperarea lui Metternich.
Atitudinea puterilor care sprijineau revolta grecească genera o situaţie cu totul nouă, care
prevestea un viitor absolut diferit al relaţiilor internaţionale. O acţiune cu consecinţe majore asupra
politicii continentale, susţinută militar chiar de marile puteri europene, nu va mai fi legitimată de
drepturile suveranilor, ci de principiul naţional, de lupta pentru libertate a popoarelor. Desigur,
pentru ca o asemenea acţiune să aibă sorţi de izbândă (oricât ar fi fost ea de “justă” sau de simpatică
în ochii opiniei publice), era absolut necesar ca ea să nu prejudicieze echilibrul european şi, prin
aceasta, interesele de ordin general ale întregului continent.
În 1830, o nouă lovitură pune capăt, practic, influenţei politicii lui Metternich asupra
Europei. În Franţa, Bourbonii sunt înlăturaţi de Revoluţia din Iulie, iar noul rege, Ludovic-Filip,
formează, împreună cu Anglia, un grup al puterilor liberale, contrapus politicii conservatoare a
Austriei, Prusiei şi Rusiei. Chiar dacă între Anglia şi Franţa se mai menţin anumite divergenţe, în
1830, această alianţă liberală reuşeşte să sprijine, în mod eficient, desprinderea Belgiei din Regatul
Ţărilor de Jos, dominat de olandezi, după cum va interveni şi în Spania, în favoarea orientărilor
liberale de aici. Întreaga Europă Occidentală scăpase de sub influenţa politicii austriece.
Metternich îşi îndreaptă atunci privirile spre Rusia ţarului autocrat Nicolae I, ca şi înspre
Prusia. Această apropiere este întărită formal în anul 1833, la Münchengrätz, unde se semnează o
alianţă a celor trei puteri conservatoare. Ea a fost reînnoită în anii 1835 şi 1846 şi le va garanta
membrilor săi stabilitatea politică, ameninţată de diferite contestări interne sau externe. La
adăpostul alianţei care grupa puterile conservatoare, ţarul zdrobeşte insurecţia poloneză din anii
1830-1831, iar Metternich poate să intervină, cu mijloace militare, împotriva tulburărilor din
ducatele italiene, sau prin presiuni politice, în statele liberale din Sudul Germaniei.
După anul 1840 însă, când pe tronul Prusiei se instalează un nou rege, Frederic Wilhelm al
IV-lea, politica austriacă înregistrează noi eşecuri. Prusia începe să pregătească unificarea
Germaniei în jurul ei, împotriva Austriei, iar Piemontul ia conducerea adversarilor din Italia ai
Habsburgilor. Ca o lovitură de graţie simbolică, în 1846 este ales un nou Papă, Pius al IX-lea, care
pare să încline înspre o politică liberală, favorabilă patrioţilor italieni, aşadar, antiaustriacă. Noua
bulversare adusă Europei de Revoluţia de la 1848 se anunţa de pe acum, o transformare care îl va
costa pe Metternich pierderea postului de cancelar şi exilul.
Judecând politica internaţională a lui Metternich, observăm că el a impus o tendinţă care a
avut succes în primii ani de după 1815. Ea părea potrivită pentru un continent obosit de războaie, de
tulburările şi suferinţele pe care le-a provocat aplicarea principiilor revoluţionare în politica externă
a Europei.
Cu timpul însă, sistemul Metternich nu a mai putut face faţă noilor sfidări lansate de
mişcările liberale şi naţionale, iar lipsa de flexibilitate a lui Metternich a putut chiar să amplifice
unele tensiuni. După 1830, politica Franţei şi cea a Angliei se constituie într-o alternativă viabilă în
raport cu sistemul puterilor conservatoare. Această alternativă ambiţiona să demonstreze că, în noile
condiţii, pacea, stabilitatea şi echilibrul dintre marile puteri ar putea fi asigurate şi printr-o politică
liberală, care să ţină cont de tendinţele naţionale, mai ales că acestea provocau acum tensiuni care
nu mai puteau fi atât de uşor zăgăzuite. La nivelul principiilor de politică internaţională, ca şi al
opiniei publice, asemenea idei vor legitima tot mai mult, după 1848, acţiunea diplomatică. La
nivelul practicii de politică externă însă, după cum era şi firesc, mai era încă un drum lung de
parcurs până la materializarea lor deplină.

26
 II.2. Marea Britanie în perioada 1815-1867:
triumful liberalismului

În secolul al XVIII-lea, Anglia a fost prima ţară care a înfăptuit revoluţia industrială,
devenind, totodată, cea mai importantă putere maritimă, colonială şi comercială a lumii. În prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia parcurge în continuare etapele modernizării economice şi
politice, cu un deosebit succes, fără a cunoaşte crizele majore provocate de acest proces în cazul
ţărilor europene continentale. Ea se va distinge în această perioadă prin regimul său politic liberal şi
parlamentar, prin sistemul său economic predominant industrial şi comercial, prin urbanizarea
populaţiei sale, în cadrul căreia muncitorii ocupau un loc important.
1. Sistemul politic britanic
Cu toate că în secolul precedent Anglia era considerată ţara cu regimul politic cel mai liberal
din lume, opus absolutismului practicat pe continent, de fapt, acest liberalism al secolului al XVIII-
lea nu se caracteriza decât printr-o putere aristocratică, temperată de controlul parlamentar şi de
drepturile individuale.
La începutul secolului al XIX-lea, viaţa publică a Marii Britanii era concentrată în cele trei
categorii de instituţii străvechi, moştenite încă din perioada medievală: guvernământul central,
puterile locale şi Biserica.
Guvernământul central (care din 1707 se întinsese asupra Scoţiei, iar din 1800 şi asupra
Irlandei) era compus din trei elemente: regele, asistat de un consiliu, Camera Lorzilor şi Camera
Comunelor. Pe parcursul secolului al XVIII-lea se constituiseră, prin tradiţie, anumite reguli ale
guvernării, care se vor consolida în primele decenii ale secolului următor şi vor marca triumful
parlamentarismului.
Regele, care deţinea, în mod teoretic, toate puterile, nu mai exercita însă personal nici una,
lăsându-i să guverneze pe consilierii săi. Orice act politic semnat de rege trebuia contrasemnat de un
ministru, care devenea, prin aceasta, responsabil pentru măsura respectivă.
O a doua regulă era aceea că miniştrii desemnaţi de rege nu mai hotărau în mod separat, ci
reunindu-se în şedinţa cabinetului, care decidea în mod solidar conduita guvernământului.
Reuniunea miniştrilor, numită Cabinet sau guvern, a devenit principalul corp al administraţiei în
stat. În fruntea acestui cabinet, care acţiona solidar, se afla un şef, primul ministru, care era numit de
către rege şi care îşi desemna colegii.
În fine, o ultimă regulă era aceea că regele nu îşi alegea ministerul în mod liber. Potrivit
concepţiei politice engleze, regele nu era responsabil pentru actele guvernării, el “nu putea face
rău”. Dacă guvernarea nu dădea roadele scontate, acest lucru însemna că regele a fost prost sfătuit
de către miniştrii săi. Verificarea acestei responsabilităţi cădea în sarcina Parlamentului. Practic,
ministerul, chiar dacă este numit de rege, nu se poate menţine fără consimţământul majorităţii
Camerei Comunelor. Parlamentul poate obliga un prim-ministru să se retragă, chiar fără a-l pune
sub acuzaţie, fiind suficient să nu voteze bugetul sau să îi dea un vot de blam. Datorită acestui
mecanism, regele este obligat, practic, să îşi aleagă drept prim-ministru şeful fracţiunii majoritare în
Parlament. Astfel, regele cedează guvernarea ministerului, iar ministerul, la rândul său, devine o
delegaţie a majorităţii din Parlament.
Controlul pe care Parlamentul îl exercită asupra puterii executive, asupra guvernării,
reprezintă elementul esenţial al regimului politic numit “parlamentar”. Dacă Parlamentul şi-ar fi
păstrat doar dreptul de a face legile şi de a vota bugetul, lăsând însă puterea executivă să guverneze
în mod autonom, am fi avut de-a face cu aşa-numitul regim al “monarhiei constituţionale”, în care
Parlamentul face legile, dar executivul nu depinde de controlul Parlamentului. În Anglia, puterea
executivă, aflată iniţial în mâinile regelui, va intra sub controlul majorităţii Parlamentului, de unde
şi denumirea de “monarhie parlamentară”, dată acestui regim.
Regimul politic britanic, consolidat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, era unul
parlamentar, dar nu era democratic.

27
 Ambele Camere ale Parlamentului aveau o compoziţie aristocratică, iar baza electorală a
acestora era una restrânsă numeric. Camera Lorzilor era formată din circa 300-400 de membri de
drept. Între aceştia se numărau lorzii spirituali (episcopii şi arhiepiscopii anglicani), lorzii temporali,
respectiv marea nobilime engleză şi irlandeză, precum şi deputaţi (tot nobili) aleşi de către
aristocraţia scoţiană. Regele putea să numească oricând noi lorzi, personalităţi înnobilate pentru
meritele lor. Calitatea de membru al Camerei Lorzilor era ereditară pentru toţi membrii numiţi de
către rege, aşa-numiţii peers ereditari.
Camera Comunelor era compusă din 658 de deputaţi, numiţi şi M.P. (Members of
Parliament), aleşi pe o perioadă de şapte ani. Dintre ei, cinci deputaţi erau aleşi de universităţi, 186
de comitate (adică de circumscripţiile electorale rurale), iar 467 de către burguri. În comitate, erau
alegători proprietarii funciari şi deţinătorii de terenuri (freeholders), care aveau un anumit venit
anual. Burgurile erau circumscripţii electorale urbane, în fapt, localităţi dispunând de privilegiul
electoral, acordat de rege, de a trimite câte doi reprezentanţi în Parlament, indiferent de mărimea
oraşului respectiv.
Repartiţia numărului de deputaţi era extrem de inegală, favorizând regiunile agrare din
Sudul Angliei, cândva foarte populate, în timp ce Nordul industrializat era discriminat. Aşa-
numitele “burguri putrede”, localităţi care primiseră privilegiul electoral în Evul Mediu, dar care nu
mai numărau decât câteva sute de locuitori, trimiteau câte doi deputaţi în Parlament, în timp ce mari
oraşe industriale, dezvoltate recent, ca Liverpool sau Manchester, nu aveau nici un reprezentant.
În asemenea condiţii, opţiunile electoratului erau puternic influenţate. În comitate, de obicei,
cel care decidea rezultatul alegerilor era marele senior al ţinutului, în timp ce în burguri majoritatea
locurilor de deputaţi erau câştigate prin presiuni de către guvern sau erau pur şi simplu vândute şi
cumpărate de către potentaţii locali. Existau circa 400.000 de alegători la o populaţie totală de
19.000.000.
Se poate concluziona, aşadar, că liberalismul regimului politic britanic nu se baza pe
caracterul reprezentativ al puterii legislative, ci pe controlul executivului de către legislativ şi, nu în
ultimul rând, pe libertăţile individuale ale cetăţenilor.
Libertăţile publice nu erau consacrate de către o constituţie, ci doar de câteva texte disparate,
ca şi prin uzajul practic al acestor libertăţi. Acest lucru nu le făcea însă mai puţin respectate, ci
dimpotrivă. Habeas Corpus, din anul 1679, garanta libertatea individuală, dreptul de petiţionare,
acordat de Bill of Rights (1689), antrena după sine dreptul de reuniune şi asociere, iar delictul de
opinie era inexistent, presa fiind complet liberă şi nesupusă decât unei taxe de timbru.
O limitare a acestor libertăţi se datora aşa-numitului Test Act (Actul de Mărturisire a
Credinţei), din 1673, care îi elimina pe catolici şi pe dissenters (adepţii cultelor dizidente faţă de
Biserica oficială anglicană) de la exercitarea funcţiilor publice.
2. Problemele Marii Britanii şi partidele politice
Pe fondul unei dezvoltări industriale fără precedent, ca şi al unei veritabile explozii
demografice, principalele probleme politico-sociale ale Angliei din prima jumătate a secolului al
XIX-lea vor fi următoarele: a) problema electorală, respectiv extinderea dreptului de vot, dinspre
aristocraţie înspre categoriile burgheze; b) problema vamală, datorată disputei dintre
protecţionismul susţinut de proprietarii funciari şi liber-schimbismul favorabil intereselor
industriale; c) problema muncitorească, apărută datorită revoluţiei industriale, care se manifestă prin
acţiunile întreprinse de muncitori, în vederea apărării intereselor lor specifice în faţa patronatului; d)
problema irlandeză, sub triplul său aspect, politic, social şi religios, conflict care îi opune pe ţăranii
catolici irlandezi nobilimii protestante engleze; liderii irlandezi solicită abolirea discriminărilor
religioase, dar şi drepturi politice, mergând până la autonomia provinciei şi restaurarea
Parlamentului ei.
Rezolvarea acestor probleme va cădea în sarcina celor două mari partide care se succed la
guvernare în această perioadă, partidul whig, liberal, şi partidul tory, conservator. Sistemul bipartid
se născuse la sfârşitul secolului al XVII-lea şi se impusese în cel următor. Chiar dacă, în principiu,
whigii sunt partizanii lărgirii dreptului de vot, al reformelor în Irlanda şi al liberului-schimb, în timp
ce tories se opun acestor măsuri, vom vedea că toate reformele întreprinse se vor baza mai curând
pe colaborarea dintre cele două partide, decât pe confruntarea dintre ele. Tocmai de aceea,
28
problemele respective îşi vor găsi o rezolvare pe cale parlamentară, reformistă şi evoluţionistă, în
mod treptat şi parţial, excluzându-se soluţiile revoluţionare, de natură să distrugă consensul social.
Chiar dacă tories sunt mai conservatori pe plan social, iar whigii sunt mai apropiaţi de
interesele burgheze, ambele partide sunt conduse, şi în această perioadă, de aristocraţie, ceea ce
înseamnă că aristocraţia britanică a fost cea care a iniţiat şi a promovat în Anglia reformele şi
dezvoltarea pe o cale liberală, burgheză. Tocmai această situaţie, aparent paradoxală, este una din
explicaţiile de bază ale succesului britanic. Deoarece reformele burgheze au fost înfăptuite chiar de
către nobilime sau cu concursul acesteia, şi nu împotriva ei, ca în Franţa, aristocraţia nu s-a simţit
dată la o parte, în mod brutal, şi astfel armonia socială a fost mult mai bine păstrată, în interesul
tuturor.
O diferenţă importantă între cele două partide era cea de natură confesională, tories
identificându-se cu Biserica anglicană oficială, în timp ce whigii se sprijineau pe dissenters, pe
catolicii englezi şi pe cei irlandezi. În schimb, în ceea ce priveşte drepturile individuale ale
cetăţenilor, ambele partide erau de acord cu respectarea lor.
Principalele date care jalonează evoluţia Angliei în această perioadă sunt următoarele: a)
1832, data primei reforme electorale; b) 1852, victoria definitivă a liberului schimb; c) 1867, a doua
reformă electorală, care face primul pas înspre democraţie.
3. Viaţa politică între anii 1815-1832. Prima reformă electorală
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia cunoaşte domnia a patru suverani: George
al III-lea, care îşi continuă lunga domnie, începută la 1760, până în 1820; George al IV-lea, între
anii 1820-1830; Wilhelm al IV-lea, , în perioada 1830-1837; în fine, regina Victoria, care urcă pe
tron în 1837, la 18 ani, pentru a domni până în anul 1901.
Anul 1815, momentul înfrângerii definitive a Franţei, găseşte Anglia guvernată de un
cabinet tory, condus în perioada 1812-1827 de către lordul Liverpool. Alături de el se află miniştri
cum ar fi Castlereagh sau Wellington, cu toţii discipoli ai fostului prim-ministru, William Pitt jr. Ca
şi pe continent, Revoluţia Franceză a provocat în Anglia o reacţie politică de sens contrar, ilustrată
de caracterul conservator intransigent al guvernării tory, manifestat mai ales între anii 1815-1822.
Guvernul duce în această perioadă o luptă fermă în vederea apărării ordinii în stat, combătând toate
revendicările cu caracter radical.
Nemulţumirile politice sunt susţinute în aceşti ani, sub influenţa ideilor Revoluţiei Franceze,
de către o mişcare radicală, condusă de către publicistul William Cobbett şi inspirată de către
ideologul Jeremy Bentham, doctrinarul utilitarismului. Ea solicită lărgirea dreptului de vot până la
sufragiul universal, ca şi ameliorarea condiţiei materiale a muncitorilor rurali şi industriali.
Radicalismul acestei mişcări politice, manifestată mai ales în afara Parlamentului, este
alimentat de criza economică declanşată după 1815, care afectează nivelul de trai al populaţiei. În
agricultură, afluxul de cereale americane şi ruseşti concurează puternic agricultura engleză, în timp
ce statele de pe continent impun taxe vamale protecţioniste în faţa produselor industriale engleze.
Toate acestea provoacă şomaj, scăderea salariilor şi o nemulţumire populară exploatată de radicali,
care organizează mitinguri şi manifestaţii de stradă.
Nemulţumirile sunt agravate de politica vamală a guvernului, care doreşte să protejeze
interesele proprietarilor englezi producători de cereale, interese afectate de importul de grâne
ieftine. În 1815, este adoptată legea protecţionistă a cerealelor (Corn Law), prin care importul de
grâu străin era oprit atunci când preţul acestuia scădea în Anglia sub un anumit nivel. Evident,
populaţia săracă era afectată negativ de această măsură, care îi oprea accesul la o hrană mai ieftină.
Pentru a stăvili acţiunile de protest, guvernul tory ia măsuri în spiritul ideologiei
conservatoare a epocii, suspendând Habeas Corpus, în 1817, deschizând focul în faţa unei
manifestaţii de stradă la Manchester, în 1819, limitând dreptul de întrunire şi mărind taxa de timbru
pentru ziare. Dorind să păstreze ordinea cu orice preţ, guvernul lovea în libertăţile consolidate pe
parcursul secolului trecut.
Situaţia politică se detensionează însă începând cu anul 1822, în condiţiile în care şi
conjunctura economică se îmbunătăţeşte. Cabinetul tory Liverpool se remaniază în 1822, luând o
altă coloratură politică. Noii miniştri, cum ar fi George Canning la Externe, Robert Peel la Interne

29
sau William Huskisson la Comerţ, fac parte din aripa liberală a partidului tory, sunt mai tineri şi
lipsiţi de prejudecăţile contrarevoluţionare ale generaţiei bătrâne, reprezentată de Wellington.
Între anii 1822-1827, aceşti tories liberali întreprind o serie de reforme curajoase, cum ar fi
detaşarea Marii Britanii de politica Sfintei Alianţe şi restabilirea dreptului de asociere şi întrunire.
În anul 1828, ei slăbesc protecţionismul vamal, printr-o modificare a Legii Cerealelor, permiţând
într-o măsură mai mare importurile de grâu, menite să ieftinească preţul pâinii. Peel reformează
Codul Penal, suprimând pedeapsa cu moartea pentru numeroase delicte, înfiinţează un serviciu
poliţienesc modern, asigură libertatea de organizare a muncitorilor, care se pot asocia în sindicate.
În perioada 1828-1830, “bătrânii tories” îşi întăresc poziţiile, prin formarea unui cabinet
condus de Wellington, dar, cu toate acestea, elanul înnoitor al reformismului tory nu poate fi oprit,
el continuând chiar şi sub această guvernare. În faţa puternicei mişcări irlandeze, condusă de Daniel
O’Connel, care solicita acordarea de drepturi politice, cabinetul Wellington face să se voteze, în
1829, Emancipation Act (Actul de Emancipare), prin care populaţia catolică obţine toate drepturile
politice de la care fusese până atunci exclusă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru dissenters.
Reformele întreprinse de guvernările tory, până în 1830, sunt extrem de semnificative pentru
spiritul politicii britanice. În faţa necesităţii schimbărilor, conservatorii înţeleg întotdeauna să se
adapteze şi, în loc de a se împotrivi reformelor, ei fac în permanenţă concesii.
Singura concesie pe care Wellington nu o mai putea accepta, în momentul respectiv, era
lărgirea dreptului de vot, reclamată de noile categorii sociale în curs de afirmare. În 1830, partidul
tory iese slăbit din alegeri, iar regele formează un cabinet whig, condus de lordul Charles Grey, care
îşi propune să întreprindă reforma electorală. El este susţinut în acest sens de rege, de opinia
publică, de mişcarea radicală, de propriul partid, minoritar în Parlament, dar, în mod semnificativ, şi
de către unii tories liberali (Melbourne, Palmerston), care i se alătură, pentru că înţeleg necesitatea
reformei, şi îi asigură, în acest fel, majoritatea necesară în Camera Comunelor.
Camera Lorzilor, în schimb, era ostilă reformei. Regele însă, la cererea lui Grey, intervine,
ameninţându-i pe lorzi că în cazul în care nu o votează, va face înnobilări masive, care să asigure
majoritatea pentru adepţii reformei şi în Camera superioară. În faţa acestei ameninţări, lorzii
cedează şi legea (Reform Bill) este votată în anul 1832. Este extrem de semnificativ faptul că legea
de extindere a drepturilor electorale înspre categoriile mai largi, burgheze, s-a făcut atât la iniţiativa
marilor aristocraţi din partidul whig, cât şi cu sprijinul decisiv al Coroanei. Printr-o asemenea
conduită, repetată cu ocazia fiecărei mari reforme, Coroana şi nobilimea vor reuşi să nu se
înstrăineze de masa populaţiei, păstrându-şi mereu popularitatea.
Reforma electorală din 1832 era tipică pentru reformismul moderat, treptat, ostil rupturilor
bruşte, practicat în politica engleză. Tocmai pentru că era extrem de moderată, ea nu a generat o
reacţie din partea aristocraţiei şi a asigurat pacea socială. Reforma trata dreptul de vot, în
continuare, ca pe un privilegiu, acordat comitatelor, burgurilor şi universităţilor şi legat de deţinerea
unei proprietăţi imobile. Reforma făcea, în primul rând, o redistribuire a locurilor de deputaţi care
aparţineau până atunci “burgurilor putrede” din Sudul agricol, către noile oraşe industriale din
Nord. Dreptul de vot era reglementat în mod uniform, deoarece el varia înainte de la un oraş la altul.
Se acorda dreptul de vot, în oraşe, tuturor deţinătorilor unei locuinţe de o anumită valoare locativă,
iar la ţară inclusiv micilor proprietari şi arendaşi, deţinători ai unui teren care aducea un anumit
venit.
Prin această reformă, numărul alegătorilor creştea, pe moment, de la 435.000 la 650.000, la
o populaţie de 20.000.000. Pe viitor, el se va mări în continuare, pe măsură ce tot mai mulţi cetăţeni
îndeplineau condiţiile de cens solicitate. Prin caracterul său moderat şi pragmatic, total diferit de
filosofia abstractă a drepturilor omului aplicată de Revoluţia Franceză, reforma electorală din 1832
s-a dovedit a fi o soluţie potrivită şi înţeleaptă pentru momentul respectiv.
4. Anglia în perioada 1832-1852. Problema muncitorească
Reforma a consacrat victoria liberalismului politic britanic. Extinderea dreptului de vot în
direcţia categoriilor burgheze va asigura partidului whig majorităţi parlamentare constante în anii
care vor urma. Whigii se află la putere între anii 1830 şi 1852 (cabinete conduse de lordul
Melbourne şi de lordul Russell), cu o întrerupere mai importantă în perioada 1841-1846, când
guvernează un cabinet tory, condus de Robert Peel. În aceşti ani, cu concursul reginei Victoria, se
30
instaurează în mod definitiv sistemul alternanţei regulate la guvernare a celor două mari partide, ca
şi legea nescrisă care obligă guvernul să demisioneze atunci când nu are majoritatea în Parlament,
chiar dacă este susţinut de încrederea suveranului.
Una din marile probleme politico-sociale ale acestei perioade este cea muncitorească,
provocată de industrializarea masivă şi de creşterea spectaculoasă a populaţiei urbane. La
începuturile sale, liberalismul clasic este ostil, în general, rezolvării problemelor muncitorilor,
deoarece consideră că orice intervenţie a statului în raporturile libere dintre patroni şi lucrători
reprezintă o ingerinţă care afectează libertatea iniţiativei particulare. Muncitorii se găsesc, astfel,
aproape la discreţia patronatului, în ceea ce priveşte salariile şi condiţiile de muncă. Totodată, ei
sunt lipsiţi şi de drepturi politice, deoarece nivelul lor de trai prea scăzut face ca majoritatea
muncitorilor să nu poată îndeplini condiţiile de cens necesare pentru a fi alegători.
După 1825, când gruparea liberală a partidului tory restabileşte drepturile de asociere,
muncitorii se organizează în sindicate (trade-unions). În afara disputelor sociale, manifestate în
relaţia cu patronatul, ei acţionează şi pe plan politic, în cadrul aşa-numitei “mişcări chartiste”. În
programul lor, intitulat The Chart of People, muncitorii solicitau votul universal şi secret,
indemnizaţie parlamentară pentru deputaţi, alegeri anuale. Mijloacele lor de acţiune sunt marile
întruniri politice, alegerea unor Convenţii de reprezentanţi ai poporului şi mai ales depunerea unor
petiţii semnate de sute de mii de muncitori, prin care se solicită Parlamentului aprobarea Chartei.
Asemenea petiţii au fost depuse în anii 1839, 1842 şi 1848, fiind respinse de către Parlament.
Cu toată agitaţia uriaşă pe care au provocat-o aceste acţiuni, este semnificativ faptul că
muncitorii englezi au ales o cale petiţionară, legalistă, de acţiune, care excludea violenţa şi punea
accentul pe mobilizarea conştientă, dar paşnică, a muncitorilor, pe educarea lor în vederea unei
acţiuni politice. Pentru a-şi satisface revendicările sociale, muncitorii englezi vor alege metoda
politicii, şi nu pe cea a violenţei revoluţionare, solicitând dreptul de vot, pentru a-şi susţine cererile
specifice pe cale parlamentară.
În faţa agitaţiilor muncitoreşti, Parlamentul britanic adoptă, în anii 1847-1850, o serie de
măsuri sociale, cum ar fi limitarea la 10 ore a zilei de muncă pentru femei şi pentru copiii între 13 şi
18 ani, instituirea pauzelor de masă sau a repausului duminical. Este semnificativ şi faptul că aceste
măsuri au fost promovate în Parlament îndeosebi de către politicienii tories, dornici să-şi atragă
sprijinul muncitorilor şi să-şi adapteze programul noii situaţii social-politice.
Whigii, în schimb, credeau că problemele muncitorilor şi, în general, progresul societăţii nu
vor putea fi asigurate decât printr-o politică favorabilă liberului-schimb, prin asigurarea unui climat
de totală libertate în faţa iniţiativei particulare. Începând cu anul 1839, liberalii britanici lansează o
campanie de proporţii împotriva protecţionismului, cerând abrogarea Legii Cerealelor şi, în general,
suspendarea tuturor restricţiilor vamale. Se remarcă, în această acţiune, industriaşii şi comercianţii
din Manchester, conduşi de Cobden şi Bright, care fondează “Liga împotriva Legii Cerealelor”.
Cobden atrage în jurul acestui subiect atât muncitorimea, cât şi clasa de mijloc de orientare whig,
formând o alianţă care va împiedica apariţia unei linii de separaţie între salariaţi şi restul societăţii,
aşa cum s-a întâmplat în Franţa, la 1848.
În anul 1852, Legea Cerealelor era abrogată, iar ideea liberului-schimb triumfa în Marea
Britanie. Pe această bază solidă, anii care vor urma înregistrează un progres economic fără
precedent, care va atrage sporirea cererii de produse şi scăderea şomajului. Patronii pot să acorde
acum satisfacţie cererilor muncitorilor, mult mai uşor decât înainte, în condiţiile în care afacerile
deveneau tot mai prospere.
5. Noul conservatorism. A doua reformă electorală (1867)
Campania în favoarea liberului schimb, precum şi transformările social-economice au
produs şi importante mutaţii politice. Treptat, termenii de whig şi tory dispar, fiind înlocuiţi cu
denumirile de “liberali” şi “conservatori”. Vechea aristocraţie din conducerea celor două partide
lasă locul altor generaţii, adaptate noii configuraţii sociale. Liberalii se bazează pe sprijinul clasei
mijlocii şi al unor categorii tot mai numeroase de muncitori, care prosperă acum, favorizaţi cu toţii
de liber-schimbism. Conservatorii, menţinându-şi programul politic de salvgardare a instituţiilor
tradiţionale, înţeleg că, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să se adapteze noilor realităţi. Tânărul

31
lider conservator Benjamin Disraeli va ajunge să practice o politică democratică şi socială, de
sprijinire a revendicărilor muncitorilor, aliindu-se cu radicalii pentru a-i înfrânge pe liberali.
După ce, în anii 1846-1866, liberalii au guvernat cea mai mare parte a intervalului, având în
frunte premieri cum au fost Russell şi Palmerston, în 1866 vine la putere un cabinet conservator,
decis să întreprindă o nouă reformă electorală democratică. Ea era necesară deoarece prosperitatea
economică a Angliei pregătea mereu noi categorii sociale pentru viaţa politică parlamentară.
Salariaţii mai înstăriţi sau fermierii erau gata să ia parte, alături de clasele mijlocii sau superioare, la
jocul politic general, deoarece între interesele diferitelor categorii nu mai existau obstacole de
netrecut.
În anul 1867, cabinetul conservator Derby (cu Disraeli la ministerul Finanţelor) obţine din
partea Parlamentului votarea unei a doua Reform Bill. Fapt original, ea nu era adoptată la presiunea
mulţimii, ci, dimpotrivă, era o iniţiativă parlamentară a unor lideri politici, dornici să democratizeze
cadrul politic. Reforma electorală extindea mult dreptul de vot, scăzând condiţile de cens şi
acordându-l, practic, tuturor proprietarilor sau chiriaşilor care deţineau un apartament în oraşe,
precum şi tuturor fermierilor proprietari sau arendaşi ai unei gospodării. Din punct de vedere social,
cei excluşi în continuare erau muncitorii industriali mai săraci sau cei din regiunile miniere, precum
şi lucrătorii agricoli care nu deţineau o gospodărie.
Extinzând numărul alegătorilor la circa 2.250.000, reforma electorală din 1867 marca
începuturile democraţiei în Marea Britanie. Prin acceptarea şi înfăptuirea unei asemenea schimbări,
conservatorii dovedeau că îşi însuşiseră total principiul evoluţionismului şi îşi pregăteau un viitor
tot atât de solid ca şi al liberalilor în noua lume democratică.
6. Modelul britanic al modernizării
În concluzie, se poate spune că, exceptând problema irlandeză, care rămânea o rană
deschisă, Anglia reuşise să-şi adapteze în mod optim instituţiile politice, în faţa schimbărilor majore
aduse de procesul industrializării şi al urbanizării. În procesul de modernizare, ea a reuşit să evite
marile suferinţe aduse de revoluţiile şi sfâşierile politico-sociale de pe continent.
Dintre factorii care explică acest lucru, putem reţine: a) pe plan demografic, emigraţia în
America a atenuat conflictele sociale şi a permis plecarea multor extremişti şi exaltaţi; b)
prosperitatea economică a facilitat depăşirea cu bine a primelor etape ale industrializării,
generatoare de probleme sociale; c) regimul parlamentar a oferit disputelor sociale un cadru legal de
desfăşurare, aducând conflictul din stradă în arena politică şi favorizând compromisurile reciproc
acceptabile; d) absenţa centralizării administrative a făcut regimul, în mod paradoxal, mai puţin
vulnerabil, deoarece nemulţumirile nu s-au putut concentra asupra unui nucleu central; e) în
general, reformele au fost realizate prin conlucrarea tuturor categoriilor sociale, pe baza principiului
moderat al extinderii treptate, dar continue, a drepturilor politice, dinspre cei care le deţineau
anterior în baza unor privilegii, către noile categorii dornice să participe la viaţa politică.
În Anglia, modernizarea nu s-a făcut prin distrugerea privilegiilor sau a principiilor de
ierarhie socială, ci prin adaptarea treptată a acestora la noile exigenţe ale democraţiei. Clasele avute
nu s-au simţit date la o parte de la conducere, datorită acestui caracter treptat al reformelor, şi nu s-
au retras din viaţa politică, aşa cum au făcut-o în alte părţi. Acest lucru a avut consecinţe pozitive,
atât în ceea ce priveşte calitatea actului de guvernare, cât şi prin menţinerea unei convieţuiri sociale
mai armonioase între diferitele clase.

32
 II.3. Franţa în perioada Restauraţiei (1815-1830)
şi a “Monarhiei din Iulie” (1830-1848)

După înfrângerea lui Napoleon, în anii 1814-1815, pe tronul Franţei era restaurată dinastia
de Bourbon, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea. Instaurarea noului regim s-a făcut, în parte, cu
concursul armatelor străine de ocupaţie, în spiritul principiilor Restauraţiei europene, dar ea s-a
bazat şi pe sprijinul unor forţe franceze interne, care sesizau faptul că Revoluţia şi Imperiul
aduseseră Franţa într-un impas politic total. Franţa era gata să îi primească din nou pe Bourboni, cu
condiţia ca aceştia să recunoască transformările din timpul Revoluţiei: abolirea drepturilor feudale,
în ceea ce îi privea pe ţărani, precum şi egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, laicitatea statului,
principiul reprezentativităţii parlamentare şi proprietatea asupra “bunurilor naţionale”, în ceea ce
privea clasele burgheze.
1. Regimul politic al Restauraţiei
Cu toate că foştii nobili emigranţi care se reîntorceau acum în Franţa visau la o restabilire
completă a ordinii tradiţionale a Vechiului Regim, nu se poate spune că Restauraţia ar fi reprezentat
triumful contrarevoluţiei, aşa cum a fost adeseori acuzată. Ludovic al XVIII-lea a fost o
personalitate echilibrată, care a avut înţelepciunea să opteze pentru un regim constituţional, făcând
un compromis între dreptul dinastic, legitimist, dorit de partizanii săi regalişti, şi principiul unei
guvernări reprezentative, consacrat de ideile Revoluţiei.
Expresia juridică a acestui compromis era Charta Constituţională din 1814. Deşi era o
constituţie “octroată”, adică dăruită de suveran supuşilor săi, şi nu impusă acestuia de către o
adunare constituantă, deşi proclama originea divină a puterii regale, Charta garanta libertăţile
publice, libertatea individuală, libertatea presei, egalitatea în faţa legii, precum şi inviolabilitatea
proprietăţii, inclusiv asupra “bunurilor naţionale”.
În ceea ce priveşte organizarea puterilor, regele deţinea puterea executivă, numindu-şi
miniştrii. Aceştia erau declaraţi responsabili pentru actele lor, dar nu se preciza în faţa cui
răspundeau ei, în faţa regelui sau a Camerelor legislative. După modelul britanic, se instituiau două
Camere legislative, care votau legile şi bugetul. Camera Pairilor era formată din membri numiţi de
rege, cu titlu viager sau ereditar. Camera Deputaţilor Departamentelor era aleasă pe bază de vot
cenzitar. Censul era unul ridicat, ceea ce făcea ca doar 100.000 de cetăţeni să aibă drept de vot, într-
o ţară cu o populaţie de 28.000.000.
Autoritatea regelui era întărită şi prin faptul că doar el avea iniţiativa legislativă. De
asemenea, suveranul putea să convoace şi să dizolve Camerele, organizând noi alegeri. Un alt
articol prevedea că regele avea dreptul să elaboreze ordonanţe pentru executarea legilor şi
asigurarea siguranţei statului, ceea ce îi dădea posibilitatea să se substituie Camerelor şi să
guverneze prin ordonanţe.
Se poate aprecia însă că această constituţie reprezenta un compromis. Chiar dacă dădea
preeminenţă puterii regale, ea lăsa Camerelor posibilitatea de a paraliza acţiunea guvernului, prin
refuzul lor de a vota legile sau bugetul anual. Ambiguitatea Chartei şi caracterul contradictoriu al
unor articole lăsa posibilitatea interpretării ei fie în sens liberal, constituţional, fie într-unul
autoritar, favorabil puterii regale. Cei 15 ani care vor urma au ilustrat, pe rând, cele două
posibilităţi, în condiţiile în care stabilitatea regimului va depinde, într-o mare măsură, de modul în
care regalitatea va reuşi să-şi atragă sprijinul notabililor, al marii burghezii înstărite, cu drept de vot.
În funcţie de cele două interpretări ale Chartei, viaţa politică franceză a cunoscut două mari
curente politice, denumite în mod impropriu partide: “regaliştii” sau “dreapta regalistă”, numiţi de
către adversarii lor ultras (ultraregalişti); “constituţionalii” sau “doctrinarii”, adică adepţii doctrinei
Chartei, după cum se autointitulau ei. Les ultras aveau ideologi de mare talent, precum Louis de
Bonald şi Joseph de Maistre, gânditori conservatori care fundamentau ideea monarhică pe dreptul
divin, pe tradiţie şi pe istorie. Poziţia doctrinarilor era definită de Royer-Collard, teoreticianul
monarhiei constituţionale şi al regimului parlamentar.

33
 Cele două mari tendinţe politice, sprijinite de clasele înstărite, aristocraţia funciară, respectiv
burghezia de afaceri şi profesiunile liberale, acceptau regimul şi îi vor furniza cele mai multe
guverne. Pe lângă ele, existau însă şi alte atitudini politice, care criticau regimul Chartei, atacându-l
fie de la stânga, fie de la dreapta.
La dreapta regaliştilor se afla “extrema-dreaptă”, alcătuită din cei mai zeloşi ultras, care
refuzau orice moştenire a Revoluţiei, doreau întoarcerea la Vechiul Regim şi optau pentru o
monarhie paternalistă, sprijinită pe vechile ordine dominante, clerul şi nobilimea.
La stânga “constituţionalilor”, nu foarte departe de opiniile acestora, se găseau
“independenţii” sau “liberalii”, care doreau lărgirea libertăţilor publice în cadrul limitelor Chartei,
precum şi interpretarea cea mai liberală cu putinţă a acesteia. Principalul lor ideolog, Benjamin
Constant, punea un mare accent pe individualismul liberal, opera sa fiind considerată o expresie
desăvârşită a liberalismului clasic.
Mai departe, mergând spre stânga, se afla “extrema-stângă”, formată din cei care se
pronunţau pentru o republică democratică, fiind adepţi ai principiului suveranităţii naţionale. Ei se
aflau, practic, în afara regimului, contestând Charta şi folosind, de regulă, metode de acţiune ilegale,
conspirative şi subversive.
Acest spectru politic atât de larg evidenţiază una dintre diferenţele majore dintre viaţa
politică modernă în Anglia şi în Franţa. În Anglia, modernizarea şi echilibrul politic au fost realizate
în cadrul unui sistem bipartid, care tindea să absoarbă întreaga tensiune politică a ţării. În Franţa,
peisajul politic este mult mai complex, stabilitatea fiind asigurată mai greu în aceste condiţii.
Totuşi, perioada 1815-1830, şi chiar cea următoare, 1830-1848, au marcat o încercare de
introducere a sistemului politic de tip britanic în Franţa, chiar dacă existenţa extremelor politice,
reflectând fracturile sociale şi ideologice atât de puternice în mediul francez, a făcut ca funcţionarea
acestuia să fie una mai dificilă şi instabilă.
2. Viaţa politică în perioada Restauraţiei
Viaţa politică a regimului Restauraţiei începe în 1815, când, în mod firesc, ca o reacţie la tot
ceea ce a însemnat Revoluţia şi Imperiul, extrema-dreaptă ultraregalistă câştigă prin presiuni
alegerile, formându-se aşa-numita “Cameră de negăsit” (Chambre introuvable). Foştii emigranţi,
grupaţi în jurul fratelui regelui, contele d’Artois (viitorul rege Carol al X-lea), impun Teroarea
Albă, pedepsindu-i pe cei care i s-au alăturat lui Napoleon în timpul revenirii sale la putere de pe
insula Elba. Pentru că această reacţiune contrarevoluţionară şi clericală risca să destabilizeze
regimul, regele o îndepărtează de la guvernare, în anul 1816. Extrema-dreaptă nu va mai reveni la
guvern până în anul 1829, chiar dacă ea îşi păstrează o puternică influenţă politică.
Alegerile din 1816 dau câştig de cauză grupării “doctrinarilor”, exprimându-se astfel
adeziunea “ţării legale”, adică a notabililor alegători, la principiile unei monarhii constituţionale.
Alegerile parţiale din 1817 şi 1818 vor consolida şi mai mult poziţiile constituţionalilor, le vor slăbi
pe cele ale partidului ultras, marcând, totodată, un progres al grupării “liberalilor”, conduşi de La
Fayette şi Benjamin Constant. Până în 1820, guvernele conduse de oameni politici ca Richelieu sau
Decazes, semnificative pentru linia moderată promovată de rege, iau o serie de măsuri liberale,
bazându-se pe sprijinul notabililor.
În anul 1820 însă, avansul tendinţelor de stânga din Cameră, ca şi asasinarea fiului contelui
d’Artois, de către un extremist republican, oferă ultraregaliştilor indignaţi motive întemeiate pentru
a cere regelui abandonarea liniei liberale.
Se inaugurează astfel o nouă politică, promovată până în anul 1828 de către prim-ministrul
Villèle, care va guverna bazându-se pe sprijinul ultraregaliştilor şi îndeosebi al extremei-drepte.
Măsurile luate acum vor interpreta Charta în cel mai conservator mod cu putinţă. Se adoptă o nouă
lege electorală, numită popular şi “legea votului dublu”, prin care cetăţenii cei mai bogaţi, îndeosebi
proprietarii funciari din zonele rurale, puteau vota de două ori, în colegii diferite. În general, legea
favoriza voturile din mediul rural, unde predominau convingerile regaliste, în defavoarea orăşenilor.
Această orientare politică se consolidează după 1824, când contele d’Artois devine rege, sub
numele de Carol al X-lea. Ultraregaliştii doresc să înfăptuiască o veritabilă Restauraţie, politică,
socială şi morală, îndreptată împotriva principiilor Revoluţiei. Legea Sacrilegiului, din 1825,
pedepsea cu moartea profanarea obiectelor de cult, pentru a sublinia caracterul aproape teocratic al
34
statului, care trebuia să se bazeze pe “alianţa tronului şi a altarului”. Aşa-numita lege a “miliardului
pentru emigranţi” îşi propunea să îi despăgubească pe nobilii ale căror bunuri fuseseră confiscate în
timpul Revoluţiei. Pe plan extern, Franţa urma politica Sfintei Alianţe, intervenind în anul 1823
împotriva revoltei liberale din Spania.
Era firesc ca o atare politică, de interpretare în sens autoritar a Chartei şi de diminuare la
maximum a reprezentativităţii regimului, să provoace reacţii contrare. În afara opoziţiei liberale,
care se manifestă în Cameră, prin presă sau prin pamflete, câştigă teren ideile republicane şi
proliferează societăţile secrete. Carboneria, societate politică secretă, organizată după model italian,
pune la cale comploturi şi alte activităţi conspirative. Se observă că întotdeauna atunci când
societatea nu îşi poate manifesta opiniile politice în mod legal, prin intermediul votului, ea
debordează în alte forme de manifestare, cu caracter extremist, conspirativ şi violent.
În faţa opoziţiei crescânde, care duce, în 1827, la pierderea alegerilor de către ultraregalişti,
Villèle demisionează în anul 1828, respectând regulile parlamentare. În anii 1828-1829, prin
ministerul Martignac, regele încearcă să guverneze pe baza unei alianţe între constituţionali şi
dreapta regalistă moderată. După acest experiment liberal nedorit, Carol al X-lea revine însă, în
1829, la formula extremei-drepte, prin guvernul Polignac.
În faţa tendinţei de instaurare a unei monarhii autoritare, clericală şi aristocratică, electoratul
francez reacţionează energic, trimiţând în Cameră o majoritate antiguvernamentală. Văzând că
guvernul său a pierdut alegerile, regele nu mai respectă regulile parlamentare şi, în iulie 1830,
semnează patru ordonanţe, prin care dizolvă Camera nou aleasă, fără ca aceasta să se fi reunit,
modifică în sens restrictiv legea electorală, fixează noi alegeri şi pune restricţii asupra presei.
3. Revoluţia din 1830 şi regimul politic orléanist
Publicarea ordonanţelor produce indignare şi provoacă o mişcare de stradă violentă la Paris,
care, în cele “Trei Zile Glorioase” (27-29 iulie 1830), îl răstoarnă de la putere pe Carol al X-lea,
nevoit să plece din ţară. Franţa cunoştea astfel o nouă revoluţie, este adevărat, mai puţin sângeroasă
decât cele din 1789 sau 1848. Diminuarea violenţei se datora faptului că burghezia reuşeşte acum să
stăpânească şi să instrumenteze în mod rapid şi eficient valul de nemulţumire populară. În faţa
prăbuşirii regimului Restauraţiei prin revolta populaţiei pariziene, vârfurile burgheziei, respectiv
constituţionalii şi o parte a liberalilor, vor “recupera” această mişcare, prevenind radicalizarea ei
într-o direcţie republican-extremistă şi canalizând-o în sensul concepţiei lor politice moderate,
favorabilă unei monarhii constituţionale.
Soluţia găsită de respectivii oameni politici, Thiers, Talleyrand, Royer-Collard, La Fayette, a
fost aducerea pe tron a ducelui Philippe d’Orléans, membru al unei ramuri colaterale a Bourbonilor,
cunoscut însă pentru opiniile sale liberale. În august 1830, Camerele adoptă o serie de modificări
ale Chartei din 1814, întărind caracterul reprezentativ şi parlamentar al regimului şi proclamându-l
ca rege pe ducele d’Orléans, sub numele de Ludovic-Filip (Louis-Philippe).
Regimul “Monarhiei din Iulie” (1830-1848) reprezenta o sinteză între idealurile Revoluţiei
şi ideea monarhică. Potrivit noii Charte Constituţionale, adoptată de Camere şi acceptată de rege, se
revenea la principiul suveranităţii naţionale, considerându-se că legitimitatea puterii în stat este
asigurată de către naţiune. Titlul suveranului era cel de “rege al francezilor”, şi nu al Franţei, se
revenea la drapelul tricolor, religia catolică nu mai era numită “religie de stat”, ci “religia majorităţii
francezilor”, în termenii Concordatului din 1801.
Iniţiativa legislativă era împărţită acum între rege şi Camere, iar miniştrii răspundeau, din
punct de vedere politic, în faţa acestora. Ereditatea pairilor era abolită, aceştia nemaifiind numiţi
decât cu titlu viager. Se desfiinţa orice formă de cenzură a presei, iar păstrarea ordinii publice era
încredinţată noii instituţii a Gărzii Naţionale, formată din contribuabilii care deţineau o anumită
avere. Puterea regelui era, aşadar, mai bine limitată de cea a Camerelor, iar libertăţile publice
beneficiau de garanţii suplimentare. Legea electorală scădea censul, mărind numărul alegătorilor de
la 100.000 la 160.000 de cetăţeni. Ulterior, ca urmare a creşterii veniturilor, se va ajunge la
240.000 de alegători, la o populaţie de 30.000.000. Votul rămânea, în aceste condiţii, un apanaj al
claselor burgheze.
Orléanismul, cum se va numi această concepţie de guvernare, reprezenta o formulă
contractualistă asupra monarhiei, bazată pe nevoia de ordine şi de continuitate. Se miza pe
35
principiul cenzitar, pe sprijinul claselor cultivate şi avute, pe o societate ierarhizată în funcţie de
avere. Orléanismul va respecta laicitatea statului şi libertăţile publice, individualismul liberal,
libertatea afacerilor, dar va privi cu rezervă revendicările de natură socială ale mulţimii needucate.
Prezenţa la guvernare a categoriilor largi nu era dorită, deoarece se aprecia că acestea nu aveau
maturitatea necesară pentru a-şi identifica şi susţine, pe cale politică, interese distincte.
Din punct de vedere politic, regimul “regelui-burghez”, cum a mai fost numit Ludovic-Filip,
a reprezentat o etapă intermediară între “monarhia limitată” (sau “constituţională”), în care regele
deţine totalitatea puterii executive, iar Parlamentul votează legile şi bugetul, şi “monarhia
parlamentară”, în care regele are un rol simbolic, iar puterea aparţine guvernului aflat sub controlul
majorităţii Parlamentului.
Orléanismul a fost sprijinit îndeosebi de către marii bancheri, cum erau Laffitte sau Casimir
Périer. De altfel, opinia publică va identifica regimul cu dominaţia burgheziei bogate, într-o epocă a
marilor afaceri, ipostaziată în romanele sale de Balzac. Regimul mai era sprijinit de către
intelectuali şi universitari, cum era Guizot, de jurnalişti ca Thiers sau de avocaţi ca Odillon Barrot,
precum şi de foşti membri ai administraţiei civile şi militare napoleoniene. Partidele politice
guvernamentale ale vremii proveneau din centrul constituţional şi din stânga liberală din epoca
Restauraţiei.
4. Viaţa politică în timpul “Monarhiei din Iulie”
Diversitatea politică şi ideologică a Franţei din această perioadă se exprima prin existenţa a
numeroase partide şi tendinţe. Acum, viaţa politică este mai bine organizată, luând fiinţă, pentru
întâia oară, partide politice în adevăratul sens al cuvântului, dispunând de o structură organizatorică,
având ziare care le exprimau opiniile şi activând în mod coerent la guvernare sau în Parlament.
Imediat după 1830, se constituie două tendinţe politice principale, ambele adepte ale
regimului. Partidul Mişcării, care continuă linia “liberalilor” din timpul Restauraţiei, doreşte ca
regimul să rămână fidel originilor sale revoluţionare şi populare şi să accepte o lărgire progresivă a
reformelor democratice, a drepturilor politice condiţionate de nivelul instrucţiei. Pe plan extern,
partidul promovează o politică intervenţionistă, de susţinere a mişcărilor liberale şi revoluţionare şi
de restabilire a prestigiului Franţei pe continent. În anii 1830-1831, Ludovic-Filip va guverna cu un
cabinet al Partidului Mişcării, condus de Laffitte.
Partidul Rezistenţei, în schimb, care derivă din foştii constituţionali, avându-i în frunte pe
Guizot, Périer şi ducele de Broglie, consideră Revoluţia din 1830 drept un punct final, şi nu unul de
plecare. Instituţiile ţării trebuie să fie consolidate, şi nu schimbate din nou, pentru că altfel ordinea
şi echilibrul social ar fi compromise. Mărirea numărului de alegători nu trebuie realizată prin noi
reforme, ci prin efortul personal al indivizilor, în cadrul instituţiilor existente. De aici îndemnul
“enrichissez-vous” (“îmbogăţiţi-vă!”), adresat de Guizot cetăţenilor francezi doritori de drepturi
politice. Pe plan extern, se duce o politică moderată, de mediere între mişcările liberale şi guvernele
conservatoare.
Această împărţire iniţială a orléaniştilor în cele două tendinţe se va multiplica în anii
următori într-o configuraţie mai complexă a partidelor. Dintre grupările guvernamentale, cel mai
mult se va consolida Partidul Rezistenţei, al lui Guizot, care va guverna mai ales între anii 1840-
1847, întărind caracterul conservator al regimului. În noua configuraţie politică franceză, el va primi
numele de “centru-dreapta”.
În opoziţie faţă de Guizot se plasează alte două ramuri ale orléanismului, care descind din
Partidul Mişcării şi vor guverna perioade mai scurte. Este vorba, în primul rând, de gruparea de
“centru-stânga”, condusă de Adolphe Thiers, om politic care este adeptul unei monarhii
parlamentare clasice, după model britanic, şi doreşte, aşadar, să limiteze şi mai mult autoritatea
regelui. Spre deosebire de formula lui Guizot, “tronul nu este un fotoliu gol”, Thiers preferă
sloganul “regele domneşte, dar nu guvernează”. La stânga lui Thiers se plasa “stânga dinastică”,
formaţiune condusă de Odillon-Barrot, o altă ramură a orléanismului, care continua principiile
liberale ale Partidului Mişcării.
În afara acestor partide politice guvernamentale, adepte ale regimului, se configurează
partidele de opoziţie: “dreapta legitimistă”, “bonapartiştii” şi “extrema-stângă” republicană.
Legitimiştii îşi păstrează loialitatea faţă de Bourbonii detronaţi, dar influenţa lor politică este extrem
36
de limitată. Din punct de vedere ideologic, prezintă interes încercările unor doctrinari de a susţine
ideea unei monarhii populare, în efortul de a atrage clasele muncitoare printr-un program social.
Oarecum în mod similar gândesc şi bonapartiştii, care trăiesc din nostalgia Imperiului, dar sunt
preocupaţi şi de problemele sociale ale actualităţii.
Tendinţe politice mai puternice şi mai active întâlnim la stânga, unde se situează
republicanii de diferite nuanţe. Republicanii legalişti şi liberali, care repudiază metodele de acţiune
violente şi vor fi numiţi “radicali”, se grupează în jurul ziarului Le National, unde activează Ledru-
Rollin. Cei care sunt interesaţi într-o măsură mai mare de problemele sociale ale muncitorilor
formează gruparea din jurul altei publicaţii, La Reforme, avându-l ca ideolog pe Louis Blanc. În
fine, există grupurile extremiste, socialiste şi revoluţionare, conduse de Raspail şi Blanqui,
organizate sub forma unor societăţi secrete, cum era “Societatea Anotimpurilor”.
Sub regimul “Monarhiei din Iulie”, Franţa cunoaşte o creştere economică extrem de
puternică, manifestată în industrie sau în construcţia de căi ferate. Se dezvoltă comerţul, activitatea
bancară şi speculaţiile bursiere, ceea ce determină prosperitatea categoriilor burgheze. Creşterea
economică generează însă şi mari probleme sociale, agravate de faptul că guvernul nu manifestă
înţelegere faţă de revendicările muncitorilor.
Cu toate că marea burghezie îi asigură o bază socială puternică, exprimată sub raport politic
prin votul cenzitar, regimul are însă de făcut faţă presiunilor venite din diferite direcţii. Legitimiştii
contestă dinastia, iar liberalii orléanişti doresc accentuarea caracterului parlamentar al regimului.
Dar contestarea cea mai puternică vine din direcţia republicanilor, care solicită extinderea dreptului
de vot, acţiunea lor conjugându-se cu cea a societăţilor secrete socialiste, care militează pentru
drepturile sociale ale muncitorilor. În aceste condiţii, regimul monarhiei constituţionale, după model
britanic, va suferi, în cele din urmă, un eşec dramatic în Franţa, cu ocazia Revoluţiei de la 1848.

37
 II.4. Statele italiene, Prusia, Austria şi Rusia
în prima jumătate a secolului al XIX-lea

1. Statele italiene în perioada 1815-1848

După Congresul de la Viena, Italia continua să rămână divizată, reprezentând doar o
expresie geografică şi culturală, şi nu o entitate politică unitară. Multiplele probleme cu care se
confruntau statele din Peninsulă Italică generează mişcarea politică şi culturală numită
Risorgimento, ale cărei obiective erau unitatea naţională, libertăţile constituţionale şi independenţa.
Mişcarea risorgimentală îşi trăgea rădăcinile ideologice din Iluminism, din ideile Revoluţiei
Franceze şi ale perioadei napoleoniene, topite acum într-o nouă sinteză, de factură romantică, în
care naţionalismul ocupa locul principal, secondat de liberalism şi, uneori, de idei sociale cu
caracter radical.
Atmosfera Risorgimento-ului era întreţinută de operele literare semnate de Leopardi sau
Manzoni, de muzica lui Rossini sau Verdi, de scrierile istorice, care aveau menirea de a evoca
grandoarea trecutului şi de a mobiliza sentimentele publicului, în sensul îndeplinirii obiectivelor
politice naţionale. Risorgimento-ul nu a fost însă o mişcare de masă, ci s-a limitat la elitele
familiarizate cu ideologia romantismului politic. Pentru majoritatea ţărănească a populaţiei, o
asemenea problematică rămânea cu totul străină.
Într-o primă etapă, mişcarea risorgimentală s-a confundat cu acţiunile societăţii secrete a
Carbonarilor, a căror singură metodă de acţiune era lovitura de forţă militară, întreprinsă de grupuri
restrânse de militanţi fanatici, legaţi între ei prin legăminte şi ritualuri ezoterice.
Asemenea lovituri de stat au avut loc în anul 1820. La Neapole, generalul Pepe conduce o
revoltă a garnizoanei de aici, care îl obligă pe suveran să accepte o constituţie. În Piemont, tot o
revoltă a ofiţerilor conduce la abdicarea regelui Victor-Emmanuel I şi la înlocuirea sa cu un alt
membru al Casei de Savoia, Carol Albert, cunoscut pentru liberalismul său. Armata austriacă
intervine însă, în anul 1821, în cele două state italiene, învingându-l pe generalul Pepe şi izgonindu-
l pe Carol Albert din Piemont. Reacţiunea lui Metternich se manifestă şi în Nordul austriac al Italiei,
prin măsurile poliţieneşti luate aici. La Milano este arestat militantul Silvio Pellico, trimis pentru 15
ani în detenţie, unde va scrie celebra sa lucrare Închisorile mele.
O altă explozie revoluţionară de factură carbonară are loc în anul 1831, când se revoltă
ducatele din Nordul şi din centrul Italiei, stăpânite de Habsburgi. Austria trimite din nou trupe, care
ocupă ducatele şi chiar o parte a Statelor Papale, în timp ce Franţa trimite şi ea trupe în Italia, nu
atât pentru a-i susţine pe insurgenţi, cât pentru a contrabalansa prezenţa austriacă. Cu aceste
ocupaţii militare străine, epoca marcată de insurecţiile carbonare ia sfârşit.
A doua formă de manifestare a Risorgimento-ului a fost întruchipată de acţiunea şi gândirea
politică a lui Giuseppe Mazzini. Mazzini, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în exil, în Franţa,
Anglia sau Elveţia, regrupează în anul 1831 o parte din foştii carbonari exilaţi, formând societatea
Tânăra Italie. Mazzini crede că, în lupta împotriva absolutismului şi a Austriei, patrioţii nu se bot
bizui pe suveranii şi prinţii italieni, prea moderaţi şi înfeudaţi inamicului. În acest caz, unitatea şi
libertatea Italiei nu se vor putea înfăptui decât în formula unei republici democratice, care să-i
ralieze pe toţi patrioţii, printr-un program naţional şi social radical. De asemenea, Mazzini
promovează ideea unei solidarităţi republicane internaţionale a tuturor popoarelor oprimate, a căror
alianţă ar urma să provoace prăbuşirea regimurilor politice absolutiste (“Sfânta Alianţă a
popoarelor”, îndreptată împotriva Sfintei Alianţe a monarhilor). El pune un accent deosebit pe
rezolvarea problemelor sociale şi, în acelaşi timp, este adeptul unui mesianism naţionalist, folosind
o retorică de inspiraţie creştină.
În spiritul ideilor lui Mazzini, în anii ’30 şi ’40 au loc o serie de comploturi, declanşate de
nuclee restrânse de conspiratori. Printre acestea, se remarcă acţiunile conduse de Giuseppe
Garibaldi. Populaţia nu se raliază însă acestor insurecţii aventuriste, care vor eşua întotdeauna, în
pofida viselor romantice ale promotorilor lor.

38
 A treia formă de manifestare a Risorgimento-ului se dezvoltă după anul 1840, ca o reacţie la
romantismul exaltat şi ineficace al mazzinismului. Ea este promovată de intelectuali, de oameni
politici sau de afaceri mai realişti, aşa cum era piemontezul Camillo Cavour, care caută mijloace
practice de înfăptuire a unităţii italiene, de natură să evite o aventură revoluţionară. Ei pun accent pe
dezvoltarea economică, precum şi pe înfăptuirea unor reforme politice liberale în interiorul statelor
italiene.
Existau mai multe viziuni în acest sens. Abatele Vincenzo Gioberti preconiza unificarea în
formula unei confederaţii a statelor monarhice constituţionale, sub preşedinţia Papei. Curentul său,
numit neoguelfism, era o formă de manifestare a catolicismului liberal, ideologie favorabilă
mişcărilor de eliberare naţională, influentă la acea oră şi în Belgia sau în Irlanda.
Un alt ideolog italian, contele piemontez Cesare Balbo, credea că unitatea nu se putea
realiza decât printr-un război împotriva Austriei, ceea ce reclama ralierea tuturor italienilor în jurul
unui regat centralizat condus de Casa de Savoia, singura dinastie naţională, animată de voinţa de a
lupta împotriva Habsburgilor.
Alegerea papei Pius al IX-lea, în 1846, ca şi prezenţa pe tronul Piemontului, din 1831, a lui
Carol Albert, dădea speranţe adepţilor ambelor formule moderate. Revoluţia care va izbucni în anul
1848 îi va readuce însă în atenţie şi pe promotorii formulei politice revoluţionare, susţinută de
adepţii lui Mazzini.
2. Statele germane în perioada 1815-1848. Prusia
Regiunea Germaniei rămâne şi ea divizată în această perioadă. Din punct de vedere politic,
spaţiul german era împărţit în 39 de state, reunite în Confederaţia Germană, un organism fără
autoritate reală, aflat sub preşedinţia Austriei. Statele germane erau marcate de rivalitatea existentă
între Austria şi Prusia, de politica reacţionară a majorităţii prinţilor germani, ca şi de existenţa unei
mişcări pentru unitatea Germaniei.
Ideologia mişcării pentru unitatea Germaniei, din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
aparţinea liberalismului. Liberalismul german era însă unul extrem de moderat, ilustrând o
concepţie asupra libertăţii de factură colectivă, şi nu individuală. Libertatea revendicată era cea a
poporului, şi nu cea a persoanelor. Obiectul principal al mişcării de emancipare era comunitatea
populară (Volkstum), o fiinţă colectivă, înzestrată cu o conştiinţă proprie (Volksgeist), preexistentă
cetăţenilor, luaţi la modul individual. Necesitatea unificării, cred ideologii germani, derivă din
existenţa acestei entităţi primordiale, de natură metafizică şi iraţională, şi nu din voinţa raţională a
indivizilor. Auxiliarul indispensabil al acestui tip de naţiune, care premerge existenţa cetăţenilor ce
o compun, este un stat atotputernic, care să îi asigure unitatea. O asemenea concepţie era ilustrată de
scrierile unor gânditori influenţi, cum ar fi Hegel, Fichte sau Savigny.
Trebuie menţionat însă şi faptul că în afara acestui liberalism moderat, organicist şi
colectivist, întâlnim în Germania şi o gândire politică mai apropiată de liberalismul individualist
francez, prezentă mai ales în zonele de Sud-Vest, în Baden şi în Renania.
În asemenea condiţii ideologice, agitaţiile revoluţionare sunt mai rare. Se remarcă mişcările
violente ale profesorilor şi studenţilor, reuniţi într-o asociaţie universitară generală, numită
Burschenschaft. Această ligă, iniţiată în timpul războaielor antinapoleoniene, lansează drapelul
negru-roşu-galben (simbolul naţional al Germaniei) şi obţine acordarea unor constituţii din partea
suveranilor din Sud (Saxa-Weimar, Würtemberg, Bavaria, Baden). Dar în anul 1820, intervenţia
energică a lui Metternich punea capăt acestor agitaţii.
După 1830, sub influenţa Revoluţiei din Franţa, izbucneşte un nou val de mişcări. Alţi
suverani sunt constrânşi să acorde constituţii, iar în anul 1832 are loc o mare întrunire populară, la
Hambach, sub acelaşi drapel al unităţii şi liberalismului. Metternich intervine din nou, impunând
Dietei Confederaţiei să ia măsuri de dizolvare a asociaţiilor revoluţionare, de cenzură a presei şi de
limitare a drepturilor constituţionale din diferitele state.
Nu numai Austria se împotriveşte în această perioadă agitaţiilor naţionale şi liberale din
Germania, ci chiar şi Prusia. Regele Frederic Wilhelm al III-lea nu agreează ideea unei monarhii
populare şi naţionale, care să unifice Germania în jurul Prusiei, aşa cum ar dori mulţi patrioţi
germani. El sacrifică ideea unităţii, în favoarea ordinii legitimiste şi a absolutismului.

39
 Prusia este preocupată, într-o măsură mult mai mare, de ideea propriei sale unităţi, decât de
unitatea Germaniei, în condiţiile în care teritoriul ei era extrem de eterogen. Vechile state prusiene
din Est (Prusia Orientală, Brandenburg, Pomerania) au o structură agrară, dominată de aristocraţia
funciară şi militară a junkerilor. În schimb, zonele din Vestul Regatului Prusiei, Westfalia şi
Renania, teritorii rotunjite în 1815 şi izolate de restul statului prusac, constituiau o regiune
emancipată economic şi social, influenţată de legislaţia şi ideologia franceză, unde exista o mică
proprietate ţărănească prosperă, precum şi o mare burghezie industrială şi comercială. După 1840,
se va dezvolta aici îndeosebi regiunea industrială a Ruhr-ului, un mare centru al industriei
cărbunelui şi al metalurgiei.
În consecinţă, Prusia ducea o politică de centralizare şi de omogenizare a teritoriilor sale
dispersate. O administraţie centrală eficientă, serviciul militar obligatoriu, precum şi crearea celui
mai bun sistem de educaţie din Europa vor contribui la prusianizarea zonelor din Vest şi la
producerea în serie a unor cetăţeni cât mai loiali faţă de stat. Regimul politic din Prusia era unul
absolutist, regele fiind ajutat la guvernare de un Consiliu Legislativ, format din personalităţi numite
de către el. Doar la nivelul provinciilor existau adunări reprezentative (Landtage), alese de către
cele trei Stări (Stände), respectiv oraşele, ţăranii şi nobilimea. Acestea nu aveau însă decât un rol
consultativ.
Procesul de unificare a statelor germane, neagreat de către Austria şi Prusia datorită
caracterului liberal al mişcării care îl susţinea, primeşte însă o bază puternică în urma realizării
Uniunii Vamale a regiunii Germaniei. Într-o primă fază, între anii 1816 şi 1828, Prusia este cea care
reuşeşte înfăptuiască propria sa unificare vamală, lucru care a presupus realizarea a trei obiective
principale: suprimarea vămilor interne prusiene; integrarea vamală a enclavelor străine din
interiorul său; unificarea vamală a teritoriilor sale dispersate, ceea ce a necesitat asocierea vamală
cu statul Hessa-Darmstadt, care despărţea cele două mari părţi ale Prusiei.
Într-o a doua fază a acestui proces, între anii 1828 şi 1834, se realizează uniunea vamală a
majorităţii statelor germane, numită Zollverein. Aproape 30 de state germane, în frunte cu Prusia,
semnau un tratat prin care se angajau să suprime toate vămile din interiorul uniunii, să stabilească
un tarif vamal comun faţă de ţările străine şi să repartizeze veniturile obţinute, în mod proporţional,
între statele componente. Ideea era susţinută de curentul liber-schimbist, influent în epocă şi
promovat în Germania de către economistul Friedrich List. Uniunea Vamală a favorizat dezvoltarea
de ansamblu a statelor germane, ca şi omogenizarea şi integrarea lor economică.
Anul 1840 a adus din nou în atenţie problema unităţii politice a Germaniei. Criza Orientală
(respectiv disputele apărute între puterile europene, cu privire la modalităţile de soluţionare a
problemelor interne din Imperiul Otoman) a determinat, printre altele, crearea unei tensiuni în
relaţiile franco-prusiene. Guvernul francez Thiers a mobilizat trupe, ceea ce a provocat în
Germania, mai ales în Vest, o explozie populară de naţionalism, în faţa ameninţării franceze. Acum
este compus cântecul naţional german Die Wacht am Rhein (“De strajă la Rin”), iar pe plan politic
se resimte necesitatea unei regrupări a statelor germane în jurul Prusiei, singura forţă capabilă să
facă faţă unei agresiuni externe.
În acelaşi an, tronul Prusiei era ocupat de un nou suveran, Frederic Wilhelm al IV-lea, ale
cărui iniţiative şi ambiţii dau noi speranţe adepţilor unificării. Regele, care concepea monarhia ca o
asociaţie mistică între popor şi suveranul său, se ciocneşte însă curând de presiunile liberalilor, care
solicitau convocarea unor parlamente reprezentative, moderne, la nivelul Prusiei sau chiar al întregii
Confederaţii Germane. Regele refuză însă să satisfacă pretenţiile opoziţiei liberale, ceea ce făcea ca
în preajma anului 1848 întreaga Germanie să fie cuprinsă de o puternică nemulţumire politică.
3. Monarhia Austriacă în perioada 1815-1848
În perioada domniei împăraţilor Francisc I (1792-1835) şi Ferdinand I (1835-1848),
Imperiul Habsburgic rămâne o monarhie absolutistă, guvernată de la Viena, dar care păstrează
numeroasele particularităţi administrative moştenite istoric, expresii ale diversităţii politice şi ale
lipsei de omogenitate a teritoriilor şi populaţiilor pe care le cuprindea. Este meritul incontestabil al
acestui regim de a fi reuşit să guverneze şi să asigure coexistenţa acestui mozaic de naţiuni, ba chiar
să le conducă pe drumul modernizării, în pofida numeroaselor contradicţii interne.

40
 Metternich, cancelarul imperiului, era absorbit în cea mai mare măsură de problemele
externe, deoarece el credea că monarhia nu se putea menţine decât în condiţiile păstrării statu-quo-
ului european. În acest sens, el acţionează mereu în direcţia anihilării mişcărilor revoluţionare din
Italia şi din Germania, iar după anul 1830 va încerca să protejeze Europa Centrală în faţa
ameninţării unei revoluţii, printr-o cooperare strânsă între Prusia, Rusia şi Austria.
Pe plan intern, el continuă tradiţia despotismului luminat, care presupunea un reformism
centralist, dirijat “de sus”, blocând, aşadar, accesul societăţii la viaţa politică, pentru a preveni
apariţia unor tensiuni şi dezechilibre. După 1830 însă, sub presiunea ideilor liberale şi ca urmare a
maturizării politice a societăţii, Metternich este nevoit să accepte convocarea dietelor provinciale,
cum era cea a Ungariei (1825). Nemulţumirile mişcărilor liberale şi naţionale din monarhie se vor
amplifica însă mereu în perioada premergătoare Revoluţiei, numită Vormärz.
Naţionalismul de diferite nuanţe reprezenta principalul adversar al monarhiei dunărene. În
anul 1846 izbucnea o revoltă antihabsburgică a nobilimii poloneze din Galiţia, înăbuşită însă chiar
de către ţăranii polonezi şi ruteni, care susţineau stăpânirea imperială, deoarece aceasta îi proteja în
faţa abuzurilor feudale ale aristocraţiei. În Italia, mişcarea antiaustriacă era mult mai puternică, fiind
susţinută de categoriile sociale urbane, bine dezvoltate în Lombardia şi în regiunea veneţiană.
Mişcările popoarelor mărginaşe, cum erau polonezii sau italienii, precum şi cele ale unor
popoare care abia acum se trezeau la o conştiinţă de sine politică, aşa cum era cazul românilor, al
rutenilor sau slovacilor, nu erau însă atât de periculoase pentru monarhie, în raport cu cele ale
cehilor şi maghiarilor. Cele două popoare dispuneau de elite nobiliare puternice, precum şi de o
îndelungată tradiţie a statalităţii, în jurul căreia se construia acum noua conştiinţă naţională. Chiar şi
croaţii, având şi ei o nobilime puternică, făceau apel la tradiţiile istorice ale vechiului lor stat
autonom.
Popoarele slave din Imperiul Hasburgic găsesc noi temeiuri teoretice pentru aspiraţiile lor
naţionale în ideologia panslavismului, influentă în rândurile cehilor şi slovacilor, conduşi de
Palacký şi Kollár, sau în cea a ilirismului (doctrina care milita pentru unitatea slavilor din Sud,
sârbi, croaţi şi sloveni), propagată de Ljudevit Gaj.
Nici una dintre elitele conducătoare ale diferitelor naţiuni nu dorea secesiunea, desprinderea
de Imperiul Habsburgic, ci doar o autonomie naţională cât mai accentuată, în interiorul acestuia.
Aceste pretenţii se loveau însă de politica centralistă şi absolutistă a Vienei, care înţelegea că
aspiraţiile particulariste ale diferitelor naţiuni riscau să afecteze unitatea monarhiei. Revoluţia care
se prefigura va evidenţia însă cu claritate faptul că naţionalismele din Imperiul Habsburgic nu erau
capabile să ajungă la un numitor comun, de factură federalistă. Numeroasele contradicţii şi diferenţe
existente între ele, de factură socială, etnică sau confesională, le îndreptau nu doar împotriva Vienei,
ci şi unele împotriva celorlalte.
4. Rusia în perioada 1815-1855
Imperiul Rus ajungea în această perioadă la o suprafaţă de 18.000.000 km2, întinzându-se de
la Vistula până la Pacific, numărând, la 1850, o populaţie de 65.000.000 de locuitori. Societatea
rusă era una rurală în proporţie de 95%, cuprinzând, pe lângă ţărani, 150.000 de familii de nobili.
Jumătate din ţărănimea rusă era alcătuită din iobagi ai marilor proprietari, aflaţi în stare de servitute
personală, care datorau prestaţii în muncă sau în bani, în schimbul folosinţei asupra unui lot de
pământ de circa 5 ha. Cealaltă jumătate a ţărănimii ruse era formată din ţăranii statului, care erau, în
principiu, liberi din punct de vedere juridic, dar care datorau şi ei prestaţii şi dijme în schimbul
folosinţei ereditare asupra pământului pe care îl cultivau.
În Ucraina sau în Siberia, loturile ţăranilor rămâneau întotdeauna în posesiunea aceleiaşi
familii. În Rusia propriu-zisă însă, obştea ţărănească, aşa-numitul mir, făcea o redistribuire
periodică a loturilor între membrii comunităţii, ajustând mărimea lor în funcţie de capacitatea de
muncă a fiecărei familii. Obştea, condusă de un staroste, avea rolul de a constitui un intermediar
între ţărani şi proprietarul pământului, nobilul sau statul. Mir-ul, formă de exploatare în comun a
pământului, va inhiba orice simţ al proprietăţii în rândul ţăranilor şi nu va favoriza dezvoltarea unei
agriculturi moderne.
Industria Rusiei se dezvolta extrem de lent în această perioadă, remarcându-se doar
întreprinderile siderurgice din Urali sau industriile textile din Bazinul Moscovei. Industria utiliza şi
41
ea, în parte, forţa de muncă servilă, fiind protejată prin severe bariere vamale de orice concurenţă
străină.
Guvernământul, exercitat de ţar, era unul autocratic, singurul izvor al legii fiind decretele
(ucazele) emise de el. Ţarul îi desemna pe membrii Senatului şi ai Consiliului de Stat, instituţii
centrale care aveau menirea de a-l sfătui. Consiliului de Stat i se subordonau cancelariile şi
ministerele, direcţii specializate de servicii publice, având rolul de a conduce administraţia. Ţarul,
în care poporul de rând vedea un părinte, îşi exercita autoritatea şi asupra clerului, prin intermediul
unui consiliu ecleziastic, Sfântul Sinod. Acest organism avea în fruntea sa un laic, Procurorul
General, care îl reprezenta pe suveran şi exercita o supraveghere atentă asupra întregii vieţi
spirituale din imperiu.
La nivel provincial şi districtual, exista o administraţie compusă din funcţionari care
deţineau titluri de nobleţe, viagere sau ereditare, ierarhizate strict în funcţie de rangul administrativ
(denumit cin) pe care îl deţineau. Corpul administrativ dintr-o provincie (gubernie) se subordona
autorităţii supreme a unui guvernator. Această nobilime de funcţii se confunda, parţial, cu nobilimea
proprietară de pământuri, cu care colabora în mod strâns, împărţindu-şi privilegiile puterii.
Nobilimea avea dreptul de a se întruni în adunări constituite la nivel provincial, alegând în fruntea
ei mareşali ai nobilimii, care o reprezentau pe lângă guvernator sau ţar. Adunările Nobilimii aveau
anumite competenţe juridice, precum şi dreptul de a alege administratorii de district, denumiţi
căpitani-ispravnici. Administraţia rusă se caracteriza, aşadar, printr-un amestec original de
centralism şi de autonomie locală, printr-o asociere specifică, la nivel local, a puterii imperiale şi a
celei nobiliare.
Ţarul Alexandru I (1801-1825) a cochetat, la începutul domniei sale, cu ideile reformiste şi
liberale, acordând, de exemplu, o anumită autonomie teritoriilor recent cucerite, cum erau Polonia,
Georgia, Finlanda sau Basarabia. Spre sfârşitul domniei însă, el revine la linia politică tradiţională,
lăsând pe seama generalului Arakceev sarcina reprimării cu duritate a oricăror manifestări
opoziţioniste.
Abandonarea liniei liberale provoacă o mare decepţie în unele medii aristocratice,
influenţate de ideile occidentale, determinând formarea unor societăţi secrete, dornice de schimbări
revoluţionare. În anul 1825, la moartea lui Alexandru, avea loc revolta “decembriştilor”, o tentativă
de insurecţie a unor tineri ofiţeri.
Noul ţar, Nicolae I (1825-1855), îi va executa pe rebeli şi va promova o politică autocratică
de o duritate extremă. El înăbuşă insurecţia poloneză din anii 1830-1831 şi suprimă autonomia
Poloniei, interzice pătrunderea scrierilor cu caracter liberal în Rusia, limitează călătoriile nobililor
ruşi în străinătate şi micşorează numărul de studenţi din universităţi. Oponenţii sunt executaţi sau
exilaţi în Siberia, aşa cum a fost cazul scriitorului Dostoievski, deportat în anul 1849. În încercarea
sa de a contracara influenţa ideilor liberale, de provenienţă occidentală, ţarul susţine eforturile
poetului Puşkin, care urmărea edificarea unei culturi naţionale, bazată pe valorile ruseşti
tradiţionale.
În pofida opresiunii exercitate de regim, în această perioadă se formează în Rusia o
intelectualitate (intelligentsia), animată de idei reformatoare şi recrutată mai ales din rândurile
tinerilor nobili. În cadrul ei se disting două mari curente de idei: cel al occidentaliştilor şi cel al
slavofililor.
Occidentaliştii, reprezentaţi de Herzen, sunt admiratori ai Angliei, ai parlamentarismului şi
ai capitalismului industrial, dorind ca Rusia să devină o monarhie constituţională şi să se
modernizeze după modelul apusean. Slavofilii, influenţi în rândul înalţilor funcţionari, cum era
Aksakov, îşi manifestă ataşamentul faţă de tradiţiile ruseşti, reabilitate de Puşkin. Ei sunt ostili
individualismului din societăţile occidentale şi cred că, în absenţa unei burghezii, Rusia nu se poate
dezvolta după modelul apusean, ci trebuie să urmeze o cale proprie, specifică. Ei aşteptau ca ţarul să
realizeze o regenerare a regimului autocratic, prin emanciparea ţăranilor.
Cu toate că regimul lui Nicolae I nu a reuşit decât să menţină imperiul în starea de înapoiere
socială şi economică în care se afla, ţarul a rămas convins de superioritatea acestui sistem, menit să
pună Rusia la adăpost de influenţa nefastă a ideilor revoluţionare. Eşecul survenit în anul 1855, la
sfârşitul Războiului Crimeii (război în care Rusia a fost înfrântă de coaliţia formată între Imperiul
42
Otoman, Franţa, Anglia şi Sardinia), a evidenţiat însă, chiar şi în ochii ţarului aflat pe patul de
moarte, rămânerea în urmă a Rusiei, în raport cu celelalte ţări europene.

43
 II.5. Revoluţiile europene
din anii 1848-1849

1. Cauzele şi caracterul Revoluţiei

Izbucnirea aproape simultană, la 1848, a unui val de revoluţii care a cuprins întreaga Europă
pune problema existenţei unor cauze comune de natură să explice acest fenomen. Simpla imitare a
modelului Revoluţiei Franceze, de către celelalte ţări europene, nu este un răspuns capabil să
furnizeze o explicaţie completă, în marea majoritate a cazurilor.
Răspunsul cel mai general este acela că societăţile europene, marcate de puternice tendinţe
modernizatoare în toate domeniile, nu reuşesc să descopere modalităţile de dezvoltare cele mai
potrivite, drumul cel mai scurt de la Vechiul Regim către modernitate. Anglia, de pildă, a izbutit să
parcurgă această cale, în secolele XVIII-XIX, fără să cunoască vreo revoluţie sau vreo criză majoră.
Dar majoritatea societăţilor de pe continent, având condiţii diferite de cele ale Angliei, nu au reuşit
această performanţă, iar drumul lor spre modernitate a fost unul mult mai întortocheat, presărat cu
crize şi revoluţii, cu regretabile suferinţe şi vărsări de sânge.
Istoricii şi posteritatea, amăgiţi adeseori de seducătorul discurs autojustificativ al
revoluţiilor, le-au prezentat multă vreme într-o lumină favorabilă, ca pe o luptă nobilă a popoarelor
împotriva opresiunii. Ei au trecut însă cu vederea un aspect esenţial şi anume acela că dacă
idealurile revoluţiilor au fost într-adevăr nobile, reprezentând, în fond, valorile lumii în care trăim,
în schimb, modalităţile concrete prin care s-a încercat transformarea acestor idealuri în realitate, de
către revoluţii, nu au condus decât la eşecuri şi experimente nereuşite. Ceea ce a rămas în mod
concret de pe urma Revoluţiei au fost zecile de mii de victime pe care ea le-a produs. Prăpastia
dintre idealurile generoase ale modernităţii şi incapacitatea societăţii europene de a le transforma în
realităţi la acea dată explică Revoluţia şi uriaşa suferinţă umană generată de ea.
Această motivaţie generală a Revoluţiei s-a manifestat prin numeroase cauze şi situaţii de
natură particulară, diferite de la caz la caz. Din punct de vedere al obiectivelor politice urmărite, au
existat, mai întâi, cele două componente tradiţionale ale mişcărilor opoziţioniste anterioare,
mişcarea liberală şi cea naţională, care îşi trăgeau rădăcinile din ideologia secolului al XVIII-lea şi a
Revoluţiei Franceze. Lor li s-a adăugat acum, ca un element de noutate, radicalismul democratic.
Acesta a fost ilustrat de ideea democraţiei politice, care urma să se realizeze prin votul universal, şi
de ideea democraţiei sociale, care avea în vedere protecţia muncitorilor în statele din Occident,
precum şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor în Europa Centrală şi Răsăriteană.
Pe de altă parte, puternicele rămăşiţe ale trecutului feudal, instituţii, legi sau prejudecăţi
opresive, existente încă în multe părţi ale Europei, întreţinute de regimuri impopulare şi devenite
total anacronice în raport cu noile idei, au provocat, în mod firesc, o reacţie explozivă a societăţii
împotriva lor.
O cauză care nu a fost una de fond, dar care a grăbit izbucnirea Revoluţiei la momentul
respectiv, era reprezentată de conjunctura economică şi socială. Începând cu anul 1846 s-au
înregistrat o serie de recolte proaste de cereale, iar culturile de cartofi au fost distruse de o maladie a
acestei plante, ceea ce a generat foamete (mai ales în Irlanda).
S-a adăugat o criză financiară, provocată de lipsa creditului. Începând cu anii 1840,
construcţia de căi ferate luase un mare avânt în Europa Occidentală, stimulând, totodată, industria
minieră şi metalurgică. O dată iniţiată, dezvoltarea industrială necesita însă mereu noi capitaluri,
pentru a fi întreţinută pe mai departe. Dar aceste capitaluri au început să lipsească, la un moment
dat. Dobânzile pentru credite au crescut, investiţiile s-au împuţinat, ceea ce a provocat închiderea
fabricilor. Sutele de mii de muncitori care fuseseră atraşi în anii precedenţi în industrie, venind de la
ţară în marile oraşe, erau aruncaţi în şomaj, formând, mai ales în Franţa, o uriaşă armată a
nemulţumiţilor, concentrată îndeosebi la Paris.
Cu toate acestea, Revoluţia nu trebuie pusă în primul rând pe seama acestei presiuni
populare a unor mase nemulţumite, ci, mai curând, în contul incapacităţii generale a societăţii şi a
regimurilor politice existente de a găsi rezolvări adecvate noilor probleme ridicate de procesul

44
modernizării. Forţa pe care o dobândeau acum ideile liberale, democratice şi naţionale, ca
instrumente în mâinile unor segmente sociale destul de înguste, s-a dovedit a fi mult mai importantă
decât nemulţumirile maselor, care o duseseră prost, din punct de vedere material, şi înainte, fără ca
acest lucru să provoace o revoluţie. Revoluţiile au putut fi reprimate tocmai pentru că au avut o bază
socială restrânsă la orăşeni, la intelectuali, la diferite elite şi minorităţi revoluţionare, în timp ce
masa rurală a rămas, în general, indiferentă la idealurile revoluţionare, ba chiar a putut fi antrenată
uneori împotriva acestora.
2. Revoluţia din Franţa
Pe fondul crizei economice şi sociale, în anul 1847 se intensifică opoziţia politică faţă de
guvernul Guizot, susţinută de liberalii centrişti şi de “stânga dinastică”, dar şi de radicalii
republicani. Toţi aceştia solicită reforma electorală şi lărgirea bazei politice a regimului, în
Parlament sau prin discursuri rostite în aşa-numita “campanie a banchetelor”. Agitaţia politică
provocată de liberali este exploatată de republicani şi de socialiştii din societăţile secrete, care
mobilizează muncitorii şi mica burghezie nemulţumită în manifestaţii de stradă.
În februarie 1848, aceste manifestaţii debordează într-o insurecţie a populaţiei pariziene, la
care participă îndeosebi muncitorii. Guvernul Guizot demisionează, iar regele Ludovic-Filip abdică.
Revoluţionarii proclamă republica (Republica a II-a) şi desemnează un guvern provizoriu, alcătuit
din liberali moderaţi (Lamartine), radicali (Ledru-Rollin) şi socialişti (Louis Blanc). Membrii
extremişti ai fostelor societăţi secrete, care manipulaseră cu succes proletariatul, ocupă poziţii-cheie
în principalele instituţii pariziene.
Noul regim, care se dorea a fi o republică “democratică şi socială”, introduce în primul rând
democraţia politică, prin adoptarea principiului votului universal. Totodată, se restabileşte totala
libertate a presei şi se deschid rândurile Gărzii Naţionale pentru toţi cetăţenii, inclusiv pentru
şomeri. Muncitorii pretind însă realizarea unei democraţii sociale (adevăratul obiectiv care îi
interesa), solicitând garantarea dreptului la muncă, pentru a fi protejaţi de şomaj. Aceste deziderate
produc dispute în guvernul provizoriu, în condiţiile unei mari efervescenţe politice, provocată de
activitatea cluburilor radicale, care continuă linia extremistă a fostelor societăţi secrete. Sub
presiunea socialiştilor, se creează Atelierele Naţionale, o instituţie menită să ofere locuri de muncă
tuturor muncitorilor, prin realizarea de lucrări publice, finanţate de stat. Aceasta nu va reuşi însă să
funcţioneze în mod eficient.
Alegerile parlamentare din luna aprilie, organizate în grabă de către guvern, pentru a
stabiliza situaţia politică, au reprezentat un eşec pentru democraţii sociali, dând câştig de cauză
republicanilor moderaţi. Provincia, majoritar rurală, chemată pentru prima dată să se exprime prin
sufragiu universal, a votat într-un sens mai conservator, neîmpărtăşind revendicările proletariatului
din marile oraşe.
Ca urmare a alegerilor, regimul ia o turnură moderată, propriu-zis liberală, formându-se un
nou organism executiv, din care socialiştii erau excluşi. Adunarea Legislativă intră acum în conflict
deschis cu cluburile revoluţionare, conduse de Barbès şi Blanqui. O insurecţie muncitorească este
înăbuşită în luna mai, iar Atelierele Naţionale, considerate focare ale agitaţiei, sunt desfiinţate.
Muncitorii, conduşi de liderii socialişti, reacţionează din nou, printr-o revoltă extrem de violentă,
declanşată în luna iunie, care acoperă Parisul cu baricade.
Pentru a face faţă situaţiei, Adunarea Legislativă încredinţează puteri excepţionale
generalului Cavaignac, care va reprima cu duritate insurecţia muncitorească. Represiunea se
soldează cu mii de victime şi peste 10.000 de deportări. Decapitarea mişcării socialiste, plătită cu un
preţ atât de sângeros, a fost bine primită de către burghezia republicană, partizană a menţinerii
stabilităţii sociale, dar şi de către majoritatea populaţiei rurale, care dorea acelaşi lucru.
Ordinea fiind restabilită, republica se concentrează asupra organizării sale interne.
Constituţia din noiembrie 1848 acorda puterea legislativă unei Adunări alese prin vot universal, iar
pe cea executivă unui Preşedinte al Republicii, ales tot prin sufragiu universal, pentru un mandat de
patru ani. Alegerile prezidenţiale din decembrie 1848 vor fi câştigate de prinţul Ludovic-Napoleon
Bonaparte, nepotul fostului împărat. Acesta a fost susţinut de toate forţele conservatoare, dornice să
asigure un echilibru social, grupate mai târziu în Partidul Ordinii. Aici intrau reprezentanţii marii
burghezii, ai proprietarilor funciari şi ai Bisericii, toţi cei care doreau fie restaurarea monarhiei, fie
45
instaurarea unui regim cât mai stabil, de natură să prevină zguduirile sociale cărora regimul
republican le făcuse faţă cu atâta greutate.
Ludovic-Napoleon a câştigat în mod detaşat alegerile şi datorită numelui glorios pe care îl
purta, extrem de popular în provincie. Ironia soartei a făcut ca votul universal, introdus fără
discernământ, de către o revoluţie intempestivă, în rândurile unei populaţii nepregătite pentru aşa
ceva, să desemneze un preşedinte care va deveni tocmai groparul regimului republican care îl
adusese la putere. Ludovic-Napoleon va imprima, treptat, un caracter tot mai conservator acestei
republici, pe care o va lichida, în final, prin lovitura de stat din decembrie 1851, în urma căreia se
instaura un regim autoritar. În anul 1852 el era proclamat împărat, sub numele de Napoleon al III-
lea.
3. Revoluţiile din Monarhia Austriacă
Datorită caracterului compozit al Imperiului Habsburgic, revoluţiile desfăşurate aici au
urmat drumuri proprii, în funcţie de problemele fiecărei regiuni. Pe de altă parte, revoluţiile din
Germania şi din Italia au stat şi ele într-o legătură strânsă cu evenimentele din Austria. Printre
cauzele principale ale Revoluţiei din monarhie s-au numărat: deteriorarea continuă a autorităţii
guvernamentale în ultimii ani ai regimului Metternich; apariţia unor curente politice liberale şi
radicale la Viena; dezvoltarea sentimentului naţional în Ungaria, în Cehia, în statele slave şi
italiene. În unele cazuri, cum era şi cel al românilor sau cel al maghiarilor, revendicările cu caracter
liberal sau social erau subsumate unui program naţional, pe care liderii ţin să îl impună naţiunii lor,
ca singura cale de modernizare şi dezvoltare.
În martie 1848, cu ocazia convocării Dietei Austriei Inferioare, o mulţime formată din
studenţi şi orăşeni, încurajată de succesele obţinute deja de revoluţiile din Franţa sau Italia,
manifestează la Viena, provocând demiterea şi fuga lui Metternich. Este numit un guvern liberal şi
se formează o gardă naţională. În luna aprilie, împăratul acordă o Constituţie pentru statele
austriece, iar în iulie este convocată o Adunare Constituantă, care votează abolirea drepturilor
senioriale. Între timp, Curtea şi împăratul Ferdinand se refugiază la Innsbruck, pentru a se pune la
adăpost de agitaţiile populaţiei vieneze.
În Ungaria, Dieta de la Bratislava numeşte un guvern (responsabil în faţa acesteia), avându-l
în frunte pe Batthyány Lajos. În acest guvern, liberalii moderaţi, conduşi de Széchenyi, Eötvös şi
Deák, împart puterea cu partidul radical şi separatist al lui Kossuth. Dieta maghiară procedează la
acordarea drepturilor politice liberale şi desfiinţează iobăgia, menţinând o vreme legăturile cu
Curtea din Viena. Din luna octombrie însă, Kossuth preia conducerea Revoluţiei Maghiare şi
porneşte un conflict militar de amploare împotriva Austriei, vizând dobândirea independenţei.
În Cehia, unde Revoluţia era minată de antagonismul dintre cehi şi germani, este adoptată, la
iniţiativa lui Rieger şi a lui Palacký, o Chartă liberală a Boemiei, care susţinea drepturile istorice ale
cehilor şi proclama egalitatea între naţionalităţi. În luna iunie se întrunea la Praga un Congres
panslav, care reunea cehi, slovaci, slavi sudici, polonezi şi ruteni, şi care îi chema pe slavii din Sud
în vederea unificării blocului slav din monarhie. Liderii cehi nu doreau desprinderea de Austria, ci
doar o afirmare a slavilor din imperiu în faţa germanismului, care să conducă la o organizare
federativă, austro-slavă sau austro-maghiaro-slavă.
Confruntată cu toate aceste mişcări, la care se adaugă şi cele din Italia, Curtea imperială
reuşeşte să facă faţă situaţiei doar datorită disensiunilor şi lipsei de colaborare manifestate între
diferitele revoluţii. Încă din iunie 1848, trupele imperiale, comandate de generalul Windischgrätz,
intră în Praga şi dizolvă Congresul panslav. În Ungaria şi Transilvania, croaţii, sârbii şi românii se
ridică împotriva Revoluţiei Maghiare atunci când Kossuth refuză să le recunoască autonomia,
luptând în continuare alături de austrieci. În septembrie 1848, banul croat Jellačić atacă Ungaria,
fiind respins însă de trupele maghiare.
La Viena, părăsită de împărat, ca şi de Dieta imperială (mutată în orăşelul morav Kremsier,
pentru a fi scoasă de sub influenţa presiunii revoluţionare vieneze), puterea era deţinută de radicalii
austrieci, care simpatizau cu Revoluţia Maghiară. În octombrie însă, trupele imperiale conduse de
Windischgrätz, secondate de croaţii lui Jellačić, atacă oraşul şi reprimă Revoluţia. Este numit un
nou guvern, în frunte cu prinţul Schwartzenberg, care, deşi recunoaşte formal regimul constituţional
şi îşi prezintă programul în faţa Dietei, acţionează, în fapt, în vederea lichidării Revoluţiei. În
46
decembrie abdică şi împăratul Ferdinand, care acţionase cu o totală lipsă de fermitate, pentru a fi
înlocuit cu nepotul său, Franz Joseph, în vârstă de 18 ani.
Eforturile se concentrează acum împotriva Revoluţiei Maghiare, precum şi pe frontul din
Italia. În iarna lui 1848, Windischgrätz reuşeşte să cucerească Buda, dar în martie 1849 maghiarii
revin, reocupând capitala şi respingându-i pe austrieci. În aprilie, Kossuth proclamă detronarea
dinastiei Habsburgilor, respectiv decăderea lor din calitatea de regi ai Ungariei. În aceste condiţii, în
mai 1849, Franz Joseph solicită ajutorul ţarului Nicolae I. Sub presiunea conjugată a trupelor
austriece, comandate de generalul Haynau, a croaţilor lui Jellačić şi a trupelor ruse, Revoluţia
Maghiară este înfrântă, iar generalul Görgey capitulează în august 1849, la Şiria. Kossuth pleacă în
exil, iar revoluţionarii maghiari sunt sever reprimaţi.
După lichidarea ultimelor rezistenţe, Curtea vieneză introduce în întreg imperiul regimul
neoabsolutist, care va promova o politică centralistă, de reformism dirijat de sus, ca o alternativă de
guvernare şi dezvoltare, în raport cu eşecul pe care îl reprezentase Revoluţia.
4. Revoluţia din Italia
Revoluţia Italiană a încercat să rezolve tripla problemă a libertăţilor constituţionale, a
unificării şi a independenţei, în condiţiile în care diversele state din peninsulă evoluau în situaţii
politice extrem de diferite.
În anii premergători Revoluţiei, speranţele patrioţilor italieni fuseseră legate de reformele cu
caracter liberal ale papei Pius al IX-lea, ca şi de sentimentele antiaustriece ale regelui piemontez
Carol Albert. În consecinţă, Revoluţia va izbucni cu cea mai mare forţă acolo unde idealurile
risorgimentale se izbeau de rezistenţa guvernămintelor locale, respectiv la Neapole şi în statele
austriece. În Regatul Neapolelui, unde fiinţa cel mai reacţionar regim din Italia, Revoluţia s-a
declanşat în ianuarie 1848, sub forma unei insurecţii separatiste a Siciliei. Ca urmare, regele
Ferdinand al II-lea este nevoit să adopte o constituţie. Apoi, în ianuarie-martie 1848, se răscoală
milanezii şi veneţienii, care reuşesc să izgonească trupele austriece de aici, comandate de mareşalul
Radetzky. De asemenea, sunt alungaţi principii austrieci din Modena şi Parma.
Sub presiunea liberalilor entuziasmaţi de aceste evoluţii, la Roma, la Torino şi la Florenţa,
Papa, regele piemontez şi ducele Toscanei adoptă constituţii liberale, după modelul Chartei franceze
din 1830. În întreaga Italie se instaurează astfel regimuri constituţionale.
Lipsiţi însă de realism, patrioţii italieni vor încerca să îndeplinească şi obiectivul eliberării
Lombardiei şi Veneţiei de sub stăpânirea austriacă, fără să ia în considerare faptul că nu dispuneau
de nici un sprijin extern. În martie 1848, regele Carol Albert ataca Austria, pentru a veni în sprijinul
revoltei milanezilor şi veneţienilor. Sub presiunea populară, Papa, ducele Toscanei şi regele
Neapolelui îi trimit suveranului piemontez contingente armate în ajutor. Deşi se bucurau de
superioritate numerică, italienii sunt învinşi de trupele austriece ale lui Radetzky. După înfrângerea
definitivă de la Custozza, din iulie 1848, regele Carol Albert depune armele şi semnează un
armistiţiu, în luna august.
Victoria pe care o dobândiseră iniţial liberalii italieni moderaţi, prin introducerea unor
regimuri constituţionale, va fi contestată atât de la dreapta, de către reacţiunea absolutistă susţinută
militar de Austria, cât şi de la stânga, de către radicalismul social de inspiraţie mazzinistă, care are
pretenţia să preia în numele său continuarea luptei revoluţionare.
În Lombardia, austriecii reprimă orice manifestare opoziţionistă, instaurând starea de asediu.
Aceeaşi soartă o va avea în cele din urmă şi Veneţia, chiar dacă ea rezistă cu tenacitate asediului
austriac, sub conducerea radicalului Daniele Manin, până în august 1849. În Sud, regele Ferdinand
al II-lea recucereşte Sicilia, în mai 1849, şi abrogă constituţia recent adoptată.
La Roma, în schimb, unde popularitatea lui Pius al IX-lea scăzuse mult, datorită refuzului
său de a rupe relaţiile cu austriecii, izbucneşte o revoltă, care îl alungă pe Papă. În februarie 1849, la
Roma se instaurează o republică radicală, cu tendinţe democratice şi sociale. Printre liderii ei se
număra însuşi Mazzini, iar comandamentul militar era deţinut de Garibaldi. Tot în februarie, este
alungat ducele Toscanei, Florenţa dobândind şi ea un guvern provizoriu revoluţionar. În fine, regele
Carol Albert, presat de radicalii care câştigaseră alegerile şi formau guvernul în Piemont, profitând
şi de noua ofensivă a Revoluţiei Maghiare, rupe armistiţiul cu Austria, în martie 1849, şi intră din

47
nou în Lombardia. După câteva zile însă, este înfrânt încă o dată de austrieci, la Novara, fiind
obligat să abdice în favoarea fiului său, Victor-Emmanuel al II-lea.
Republica Romană, la rândul ei, este desfiinţată de către o intervenţie armată franceză, care
ocupă Roma, în iunie 1849. Guvernul francez, chiar dacă reprezenta el însuşi o republică rezultată
dintr-o revoluţie, ţinea să ducă acum o politică a ordinii pe continent, contrabalansând, în acelaşi
timp, influenţa austriacă în Italia.
Aventuroasa Revoluţie Italiană se vedea astfel înfrântă peste tot, fără a obţine nimic în
schimbul pierderilor suferite. Piemontul umilit rămânea singura speranţă a patrioţilor italieni, într-
un viitor care le va canaliza eforturile într-o direcţie mai realistă.
5. Revoluţia din statele germane
În martie 1848, Revoluţia izbucnea şi în statele germane. Numeroşi principi erau constrânşi
să accepte constituţii liberale şi democratice, să abolească privilegiile feudale acolo unde acestea
mai existau, să accepte măsuri de protecţie a muncitorilor. La Berlin, o revoluţie violentă îl obligă
pe regele Frederic Wilhelm al Prusiei să promită convocarea unei Diete (Landtag), aleasă pe baza
votului universal.
În toate statele germane se dezvoltă o puternică mişcare pentru unificarea politică a naţiunii.
Această mişcare reuşeşte ca în locul învechitei Diete a Confederaţiei Germane să impună întrunirea
unui Parlament liberal şi democratic al întregii Germanii, care se reuneşte în mai 1848, la Frankfurt
pe Main. Parlamentul îşi propune să elaboreze o Constituţie unică şi să realizeze, în acest fel,
unitatea Germaniei.
Una dintre marile probleme dezbătute în Parlamentul de la Frankfurt a fost aceea a
configuraţiei noii Germanii. O parte a parlamentarilor erau adepţii unei Germanii Mari, care să
cuprindă şi Austria, alţii doreau o Germanie Mică, din care Austria să fie exclusă, deoarece Imperiul
Habsburgilor cuprindea şi numeroase populaţii negermane. Dezbaterile vizau şi problema orientării
politice şi a structurii noului Reich german. Unii deputaţi doreau un stat autoritar şi cenzitar, alţii
erau adepţii liberalismului şi ai democraţiei, unii preconizau un imperiu german centralizat, iar alţii
unul federal.
În condiţiile în care guvernul austriac al lui Schwartzenberg, după ce va realiza pacificarea
Vienei, se arată ostil Parlamentului şi ideilor sale cu privire la unificarea Germaniei, majoritatea
deputaţilor germani aderă la formula Germaniei Mici. În consecinţă, ei oferă Coroana noului
imperiu german regelui Frederic Wilhelm al Prusiei, în martie 1849. În luna aprilie însă, regele
prusac o refuză, provocând astfel eşecul total al mişcării pentru unificare. Regele, animat de
concepţii conservatoare, refuzase Coroana Germaniei deoarece nu era de acord să o primească din
partea unui parlament democratic. În acelaşi timp, el se temea de reacţia Austriei, care nu ar fi
acceptat o asemenea unificare, de natură să îi anuleze în mod definitiv influenţa în Germania.
Pe de altă parte, regele Frederic Wilhelm va reuşi să anihileze cuceririle democratice ale
Revoluţiei şi în Prusia, reinstaurând o guvernare autoritară. El menţine totuşi un regim
constituţional şi un parlament bicameral, dar în locul sufragiului universal introduce votul cenzitar,
împărţind alegătorii în colegii electorale, în funcţie de venitul acestora.
Atât modernizarea Prusiei, cât şi obiectivul abandonat acum al unificării Germaniei aveau să
se realizeze pe viitor cu ajutorul forţei autorităţii centrale, şi nu pe calea liberală şi democratică
încercată fără succes de Revoluţie.
*
La sfârşitul anilor 1848-1849, nici una dintre marile iluzii nutrite de revoluţii — respectiv
impunerea democraţiei şi a unui regim de justiţie socială în Franţa, o constituţie liberală pentru
Austria şi autonomie pentru popoarele din imperiu, independenţa şi unitatea Italiei, precum şi
unificarea democratică şi liberală a Germaniei — nu avea să fie înfăptuită. Rămâneau însă în
picioare valorile politice moderne în numele cărora se construiseră aceste proiecte, iar realizarea lor
practică avea să fie înfăptuită treptat, în perioada următoare, de regulă pe căi diferite de cele ale
Revoluţiei. Categoriile sociale doritoare de ordine îşi consolidau reticenţa manifestată faţă de
violenţa inutilă şi lipsa de realism a utopiilor revoluţionare, în timp ce liberalii urmau să prospecteze
cu mai multă atenţie, de acum înainte, căile paşnice, reformiste, de materializare a idealurilor lor.

48
 III. Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului
XX

Bibliografie:
 Eric J. Hobsbawm, Era Capitalului. 1848-1875, Chişinău–Buc., Cartier–Codex 2000, 2002
 idem, Era Imperiului. 1875-1914, Chişinău–Buc., Cartier–Codex 2000, 2002
 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la
sfârşitul secolului al XX-lea, Buc., Ed. Cartier, 2001
 Philippe Séguin, Ludovic Napoleon cel Mare, Buc., Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994
 Andrina Stiles, Unificarea Italiei. 1815-1870, Buc., ALL, 1995
 Andrina Stiles, Unificarea Germaniei, 1815-1890, Buc., ALL, 1998
 A.J.P. Taylor, Monarhia Habsburgică. 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-
Ungariei, Buc., ALL, 2000
 Carl E. Schorske, Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură, Iaşi, Polirom, 1998
 William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială. 1848-1938, Iaşi, Polirom,
2000
 Brigitte Hamann, Viena lui Hitler. Anii de ucenicie ai unui dictator, Buc., Editura Vivaldi, 2000
 Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Buc., Humanitas, 1998
 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Buc., Humanitas, 1993
 Michael Lynch, Reacţiune şi revoluţie: Rusia 1881-1924, Buc., ALL, 2000
 Henri Troyat, Viaţa de fiecare zi din Rusia ultimului ţar, Buc., Humanitas, 1993
 Ute Frevert, Heinz-Gerhard Haupt, Omul secolului al XIX-lea, Iaşi, Polirom, 2002

49
 III.1. Franţa, Italia şi Germania
la mijlocul secolului al XIX-lea

1. Franţa în timpul celui de-al Doilea Imperiu (1852-1870)

În anul 1852, prin proclamarea preşedintelui republicii, Ludovic-Napoleon, ca împărat, sub
numele de Napoleon al III-lea, se desăvârşea introducerea unui nou regim politic. El a fost validat
printr-un plebiscit, o metodă des folosită de către regim pentru a ocoli Parlamentul. Adresându-se
direct unei populaţii nepregătite pentru votul universal, puterea reuşea astfel să controleze voinţa
politică a societăţii, păstrând aparenţele democraţiei.
Acest tip de regim politic, în care puterea este exercitată în mod autoritar, de la vârf,
populaţia este chemată să valideze prin vot universal actele regimului, iar rolul Parlamentului este
redus la maximum, era total diferit de parlamentarismul liberal şi va fi numit “cezarism
democratic”. În general, crizele care au zguduit Franţa de-a lungul procesului său de modernizare
vor aduce adeseori în prim-plan soluţia considerată salvatoare a unui conducător providenţial, de
mână forte, care să scoată ţara din impasul în care o adusese dezbinarea politică exprimată în stradă
sau în Parlament.
Pe parcursul a două decenii, regimul lui Napoleon al III-lea a cunoscut o serie de
transformări. Într-o primă etapă, între anii 1852 şi 1860, este vorba de un “imperiu autoritar”, în
care împăratul conduce într-o manieră aproape dictatorială, deghizată sub o haină constituţională.
Prin noua constituţie, puterea legislativă era încredinţată mai multor corpuri legiuitoare, alese prin
sufragiu universal, dar ale căror atribuţii erau extrem de restrânse. Executivul controla în mod strict
alegerile, iar candidaţii guvernului erau net favorizaţi. Chiar dacă Parlamentul vota legile, el nu
putea controla activitatea miniştrilor, care nu răspundeau decât în faţa suveranului. Împăratul era
singurul deţinător al iniţiativei legislative şi avea dreptul să angajeze cheltuieli bugetare fără
autorizarea Corpului Legislativ. Presa era atent supravegheată, iar ziarele puteau fi suspendate de
către prefecţi.
Un asemenea regim excludea aproape total rolul partidelor politice. În absenţa partidelor,
Napoleon al III-lea se va sprijini, în guvernarea sa, pe un cerc restrâns de persoane devotate, ale
căror opinii politice erau extrem de diverse. Împărăteasa Eugenia, de exemplu, a exercitat o
puternică influenţă catolică şi conservatoare, în timp ce vărul împăratului, prinţul Jerôme-Napoleon
Bonaparte, era un iacobin anticlerical, cu vederi de stânga. Împăratul îi va ţine la distanţă pe vechii
lideri politici, monarhişti sau republicani, căutând, în schimb, să obţină sprijinul unor categorii
sociale cât mai largi, doritoare de ordine: oameni de afaceri, industriaşi şi comercianţi, ţărani
speriaţi de tulburările revoluţionare din 1848, clerul catolic şi chiar muncitorimea.
Domnia lui Napoleon al III-lea a fost caracterizată de o puternică dezvoltare economică
modernă, de factură industrială. Ia amploare activitatea bancară şi a Bursei, se extinde reţeaua de
cale ferată, precum şi comerţul cu coloniile. Franţa îşi măreşte imperiul colonial, în Algeria, în
Senegal şi în Indochina. Parisul se transformă acum într-un oraş modern, arhitectul Haussmann
fiind cel care trasează marile bulevarde ale capitalei franceze. Vechile cartiere insalubre sunt
demolate, iar populaţia muncitorească are posibilitatea să se mute în locuinţe de o calitate mai bună.
Împăratul, care acordase o mare atenţie problemelor sociale şi înainte de 1848, doreşte să
ralieze muncitorimea în jurul regimului său, ambiţionând să construiască un imperiu în egală
măsură autoritar şi social. În contrast cu dezinteresul manifestat de liberalismul orléanist faţă de
problemele sociale, autorităţile sprijină acum crearea de case de asigurări pentru muncitori,
constituirea unor fonduri de pensii, acordarea de credite pentru construcţia de locuinţe. În 1864, este
restabilit dreptul muncitorilor de a se asocia pentru apărarea propriilor interese şi de a recurge la
grevă. Totuşi, aceste măsuri cu caracter social nu reuşesc să rezolve toate problemele generate de
expansiunea industrială, aşa că, spre sfârşitul imperiului, îşi face din nou apariţia mişcarea
socialismului revoluţionar.
Dacă pe plan intern libertăţile politice sunt sacrificate, în favoarea menţinerii unei ordini
menite să asigure dezvoltarea economică şi pacea socială, pe plan extern, imperiul va duce, în
50
general, o politică liberală, de sprijinire a mişcărilor naţionale. Împăratul doreşte să îşi consolideze
poziţia internă prin refacerea prestigiului francez pe plan extern, reuşind ca Franţa să devină, pentru
o vreme, vioara întâi în ansamblul relaţiilor internaţionale.
Napoleon al III-lea înţelegea că tendinţa cea mai dinamică a epocii, sub raport ideologic şi
politic, era afirmarea principiului naţionalităţilor, o idee în care credea, de altfel, şi personal, cu
sinceritate. În consecinţă, el a îndreptat politica externă franceză în această direcţie, fapt care îi va
aduce Franţei prestigiu şi influenţă, iar popoarelor central-europene avantaje concrete.
În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), împăratul se alătură Angliei, în efortul acesteia
de a bloca expansiunea Rusiei către Balcani, expansiune care ameninţa Imperiul Otoman. În această
conjunctură, la sfârşitul Războiului Crimeii, cu ocazia Congresului de Pace de la Paris (1856), iar
apoi la Conferinţa de la Paris (1858), se puneau bazele statului român modern. În anii 1859-1860,
Franţa a contribuit în mod substanţial la înfăptuirea unităţii italiene, iar după aceea, până în anul
1866, a înlesnit şi eforturile Prusiei de a realiza unitatea Germaniei, ca urmare a politicii
antiaustriece pe care o duce. Întărirea Prusiei se va dovedi însă fatală, în cele din urmă, pentru
regimul lui Napoleon al III-lea.
După 1860, împăratul îşi modifică şi politica internă, inaugurând perioada “imperiului
liberal” (1860-1869). El restabileşte o parte din atribuţiile fireşti ale Corpului Legislativ, cum ar fi
votarea bugetului şi discutarea liberă a proiectelor de lege, fără ingerinţe guvernamentale. În
condiţiile în care cercurile catolice franceze, clericale, îşi retrag sprijinul acordat împăratului
(datorită politicii sale italiene), Napoleon al III-lea va face tot mai multe concesii liberalilor. În
acelaşi timp, el îşi continuă politica socială, de protejare a muncitorilor.
Imperiul trecea însă printr-o conjunctură tot mai dificilă, internă şi externă. În anul 1862,
împăratul se angajase într-o periculoasă aventură externă în Mexic. Profitând de Războiul Civil din
Statele Unite, Franţa încearcă să transforme Mexicul într-o zonă de influenţă franceză, cu scopul de
a realiza beneficii economice. Dar în anii următori, până în 1867, planul eşuează total, trupele
franceze sunt silite să părăsească Mexicul, iar prestigiul împăratului va fi puternic afectat.
Mult mai grav însă, din punctul de vedere al intereselor internaţionale ale Franţei, era faptul
că, tot în acei ani, unitatea Germaniei se înfăptuia treptat în jurul Prusiei, fără ca francezii să poată
obţină vreo compensaţie care să echilibreze raporturile de putere.
Pe plan intern, opoziţia politică era susţinută de foştii adepţi ai Partidului Ordinii, partizani
ai unei monarhii constituţionale liberale, de tip orléanist, conduşi de Thiers şi de Émile Ollivier.
Alături de ei se aflau republicani de diferite nuanţe, de la moderaţii conduşi de Jules Simon şi Jules
Ferry, până la radicalii reprezentaţi de Léon Gambetta. În mediile muncitoreşti se amplifica
influenţa socialismului revoluţionar.
La sfârşitul anului 1869, presat de numeroasele dificultăţi şi eşecuri înregistrate, pierzând pe
zi ce trece controlul politic, împăratul efectuează o nouă schimbare politică, renunţând la puterea
personală şi instaurând “imperiul parlamentar”. Franţa devenea o monarhie parlamentară, în care
miniştrii erau aleşi din rândurile majorităţii de orientare liberală a Parlamentului, iar iniţiativa
legislativă era împărţită între guvern şi Parlament. Linia politică a bonapartismului democratic era
abandonată, iar unul dintre şefii fostei opoziţii liberale, Émile Ollivier, este numit în fruntea
guvernului.
La sfârşitul anului 1870 însă, în condiţiile războiului cu Prusia, după ce armata franceză,
condusă de împărat, capitulează la Sedan, în luna septembrie, Parlamentul va proclama, sub
presiunea deputaţilor republicani, detronarea lui Napoleon al III-lea şi abolirea regimului celui de-al
Doilea Imperiu.
2. Unificarea Italiei
Unificarea Italiei se va realiza în jurul Regatului Piemontului. După Revoluţie, acesta
rămăsese singurul stat constituţional din peninsulă, condus de regele Victor Emmanuel al II-lea şi
avându-l ca prim-ministru, după 1852, pe Camillo Cavour, abilul arhitect al unificării. Atât
Gioberti, cât şi majoritatea adepţilor lui Mazzini (printre care se remarca şi Garibaldi) se reunesc în
jurul partidului centralist şi monarhic al lui Cesare Balbo, mergând pe calea politicii lui Cavour.
Primele acţiuni ale lui Cavour urmăresc întărirea şi modernizarea regatului piemontez: se
reorganizează armata, se modernizează flota şi portul Genova, se construiesc căi ferate, se iau
51
măsuri de laicizare a statului. Pe plan internaţional, premierul piemontez caută un sprijin extern
pentru cauza italiană, sprijin care nu putea veni decât din partea Franţei, în condiţiile în care Anglia
se dezinteresa de problemele continentale. Ajutorul Parisului nu putea fi obţinut însă decât cu mare
greutate, deoarece anturajul conservator al împăratului nu dorea promovarea unei politici
aventuriste, iar cercurile catolice franceze se opuneau ferm unei intervenţii în favoarea unificării
Italiei, deoarece se temeau, pe bună dreptate, că în acest fel puterea temporală a Papei va fi
ameninţată.
Cavour acţionează cu mare abilitate. În anul 1854, el se implică în Războiul Crimeii, de
partea Angliei şi Franţei, ceea ce îi va spori influenţa pe plan european. Ulterior, în anul 1859,
Napoleon al III-lea încheie o alianţă defensivă cu Piemontul, în condiţiile în care împăratul era legat
ideologic şi sentimental de cauza italiană, dar spera că problema unificării se va putea rezolva pe
cale diplomatică, fără război.
Cavour, având în spate această alianţă, va face însă tot posibilul pentru a provoca Austria,
mobilizând trupe la frontieră. Austria va cădea în cursa întinsă de diplomaţia piemonteză şi va
declara război Regatului Sardiniei. În virtutea alianţei pe care tocmai o încheiase, împăratul francez
vine în ajutorul piemontezilor, austriecii fiind învinşi în luna iunie, la Magenta şi Solferino.
Lombardia era cucerită, iar drumul era deschis şi către Veneţia.
În acel moment, Napoleon al III-lea renunţă brusc la continuarea războiului şi încheie, în
iulie 1859, armistiţiul de la Villafranca. În urma acestuia, doar Lombardia era cedată Franţei, care o
oferea Piemontului. În schimb, Veneţia rămânea în stăpânirea Austriei, realizându-se astfel extrem
de puţin din idealul unificării Italiei. Împăratul acţionase cu multă prudenţă, pentru a-şi menaja
relaţiile cu Austria (şi chiar cu Prusia), dar italienii au văzut în armistiţiul de la Villafranca o trădare
a cauzei lor de către francezi.
Cavour demisionează din fruntea guvernului, în semn de protest faţă de “trădarea”
francezilor, dar, în realitate, continuă să dirijeze acţiunea politică îndreptată în direcţia unificării.
Astfel, Regatul Piemontului sprijină acţiunile patrioţilor italieni din alte zone ale peninsulei, care îi
alungă pe principii austrieci din Toscana, Modena şi Parma. Mai mult decât atât, sunt alungaţi şi
cardinalii care administrau Nordul Statelor Papale, respectiv provincia Romagna. Toate aceste
regiuni, eliberate de sub stăpânirea principilor lor sau a Papei, cer să se unească cu Regatul
Piemontului.
Situaţia nu putea fi însă menţinută fără sprijinul Franţei, unde cercurile catolice erau
nemulţumite de amputarea Statului Papal. Pentru a-l convinge pe împărat să accepte situaţia,
Cavour îi oferă acestuia Nisa şi Savoia, teritorii de la frontiera franco-piemonteză, pe care Franţa le
cucerise în timpul războaielor Revoluţiei Franceze, dar pe care le pierduse în 1815. Prin Tratatul de
la Paris, din martie 1860, Regatul Piemontului ceda Franţei Nisa şi Savoia, unde se organizau şi
plebiscite, în urma cărora populaţia accepta intrarea în componenţa statului francez. Franţa dorea să
arate că principiul naţionalităţilor era respectat, chiar dacă opinia publică piemonteză şi italiană nu
îi va ierta Franţei, pe viitor, acest moment. Esenţial era însă faptul că tratatul din 1860 recunoştea
unirea cu Regatul Piemontului a fostelor ducate, precum şi a părţii de Nord a Statului Papal.
Întreaga Italie de Nord era unificată, dar evenimentele nu se vor opri aici. În procesul de
unificare a părţilor sudice şi centrale, mazzinienii, conduşi de Giuseppe Garibaldi, au fost cei care
vor juca rolul primordial.
În aprilie 1860, izbucnea în Sicilia o insurecţie împotriva Bourbonilor de la Neapole, revoltă
care nu avea, de altfel, nici o legătură cu naţionalismul italian, ci se datora doar problemelor sociale
ale ţărănimii, ca şi particularismului sicilian antinapolitan. De această situaţie profită însă Garibaldi,
care redevenise republican, după ce Piemontul cedase Franţei Nisa, oraşul său natal. Cu
complicitatea guvernului piemontez, Garibaldi debarcă în Sicilia, în fruntea unei trupe de voluntari
(cei o mie de componenţi ai “cămăşilor roşii”). Împreună cu mazzinienii de aici, conduşi de
Francesco Crispi, Garibaldi reuşeşte să cucerească Sicilia şi apoi întregul Regat al Neapolelui,
alungându-i pe Bourboni şi proclamând republica.
Pentru Cavour, succesul republican obţinut de Garibaldi în Sud, fără concursul Piemontului,
reprezenta o ameninţare la adresa procesului de unificare. Cu riscul de a ajunge la un conflict armat
cu Garibaldi, Cavour trimite cu rapiditate armata piemonteză în Sud, traversând Statele Papale. Cu
52
această ocazie, Piemontul ocupă şi Umbria, o zonă din centrul Italiei, stăpânită de Papă, care
despărţea Nordul de Regatul Neapolelui. În faţa armatei piemonteze, Garibaldi cedează, admiţând
din nou, împotriva convingerilor ale republicane, realizarea unificării sub egida Casei de Savoia.
În februarie 1861, primul Parlament italian, convocat la Torino, proclama constituirea
Regatului Italiei, asupra căruia era extinsă Constituţia piemonteză din 1848. În afara Nordului deja
unificat, acesta mai cuprindea Sicilia, Neapole şi cea mai mare parte a Statelor Papale. Plebiscite
organizate în regiunile respective consfinţeau unificarea, iar Napoleon al III-lea accepta şi el
situaţia, în pofida opoziţiei cercurilor catolice. Doar un rest al Statului Papal, în jurul Romei,
precum şi Veneţia austriacă mai rămâneau în afara Regatului Italiei, care ajungea la o populaţie de
20.000.000 de locuitori. În iunie 1861 Cavour murea, dar visul său era aproape integral realizat.
După 1861, noul regat şi opinia publică italiană vor reclama mereu ocuparea Romei, care
trebuia să devină capitala noului stat. Lucrul nu era însă posibil, deoarece papa Pius al IX-lea nu
voia să renunţe la stăpânirea sa temporală, considerată un simbol al catolicismului, iar trupele
franceze, staţionate la Roma încă din anul 1849, îl protejau pe Papă. Împăratul nu îşi putea permite
să retragă acest sprijin acordat lui Pius al IX-lea, decât cu riscul de a-şi înstrăina total cercurile
politice clericale franceze.
În anul 1866, Prusia pornea un război împotriva Austriei, aliindu-se cu Italia. Cu toate că
italienii au fost înfrânţi la Custozza, totuşi, în urma victoriei obţinute de prusaci la Sadowa, Italia va
câştiga şi ea Veneţia. Cu tot acest nou câştig teritorial, Italia îşi va menţine în continuare anumite
revendicări la graniţa cu Austria, în zonele Trentino (Tirolul de Sud) şi Triest. Problema acestor
regiuni nu va fi soluţionată decât după Primul Război Mondial, tot în favoarea Italiei, provocând
până atunci agitaţia continuă a naţionaliştilor italieni.
În fine, în anul 1870, în contextul Războiului Franco-Prusian, trupele franceze se retrag din
Roma şi regatul italian ocupă oraşul, stabilindu-şi aici capitala, în pofida opoziţiei Papei, refugiat în
incinta palatului Vatican. În acest fel, în anul 1870, procesul de unificare politică a Italiei se
încheiase.
3. Unificarea Germaniei
În anul 1849, după înfrângerea Revoluţiei şi eşecul unificării liberale a Germaniei, regele
Frederic Wilhelm al IV-lea încerca să realizeze o unificare a statelor germane sub egida
conservatoare a Prusiei. În 1850 însă, Austria, având şi sprijinul Rusiei, se opune în mod decisiv
acestei iniţiative, pentru a-şi menţine influenţa în Germania. Acest lucru va umili însă Prusia şi o va
determina să încerce, pe viitor, o unificare realizată împotriva voinţei Austriei, abandonându-se
definitiv ideea realizării Germaniei Mari, adică a includerii Austriei în acest proces.
Între anii 1850 şi 1862, Prusia trece prin dificultăţi politice interne, provocate de
revendicările partidelor liberale. În acelaşi timp însă, ea cunoaşte, alături de întreaga Germanie, o
puternică dezvoltare economică, o creştere demografică, o extindere a reţelei de cale ferată. În anul
1861, tronul era ocupat de către regele Wilhelm I, iar în anul 1862 acesta îl numeşte în fruntea
guvernului prusac pe Otto von Bismarck, omul politic care va realiza, până în 1871, unificarea
Germaniei, după care va impune întregii Europe un nou sistem al relaţiilor internaţionale.
Bismarck a dus o politică extrem de consecventă, având ca unic obiectiv unificarea
Germaniei în jurul Prusiei, cu ajutorul forţei militare. Pe plan intern, el promovează o politică
autoritară, nesocotind opoziţia liberală din Parlament, atunci când aceasta refuză să voteze creditele
militare solicitate de guvern. Bismarck era convins că numai un stat puternic, condus cu o mână de
fier, de la centru, va reuşi să realizeze obiectivul propus. Introducând serviciul militar obligatoriu cu
o durată de trei ani, efectuând mari cheltuieli militare, Prusia şi-a făurit o armată modernă,
comandată de generali capabili, cum erau Moltke sau Roon.
Principalul obstacol în calea realizării unităţii Germaniei era Austria. În anul 1863, de pildă,
diplomaţia vieneză va încerca să realizeze o federaţie a statelor germane din Sud în jurul Austriei,
alianţă care ar fi dus la ruină preponderenţa prusiană în Germania. Din fericire pentru Prusia, planul
a eşuat, datorită particularismului manifestat de prinţii germani.
În consecinţă, Bismarck se pregăteşte asiduu în vederea unui război antiaustriac, dar, în
acelaşi timp, acţionează cu mare abilitate diplomatică. În anul 1862, el încheie un tratat de liber-
schimb cu Franţa, accentuând izolarea economică a Austriei. Apoi, îşi asigură amiciţia Rusiei,
53
închizând frontierele Prusiei, în 1863, în faţa polonezilor care se revoltaseră şi care încercau să se
refugieze din faţa represiunii ruseşti. De altfel, Rusia se îndepărtase de Austria, după ce aceasta
refuzase să o ajute în timpul Războiului Crimeii, cu toate că Rusia o sprijinise la 1848.
În fine, în anul 1864, problema ducatelor daneze Schleswig şi Holstein îi furnizează lui
Bismarck un bun pretext de acţiune. Aceste ducate, care făcuseră parte din Imperiul Romano-
German şi fuseseră atribuite Danemarcei în 1815, sunt revendicate acum de către Dieta
Confederaţiei Germane, pentru a fi restituite unui principe german. Bismarck obţine din partea
Dietei ca aceasta să mandateze Prusia şi Austria cu misiunea de a porni în comun un război
împotriva Danemarcei, pentru recuperarea ducatelor. În 1864, după un scurt conflict militar,
Danemarca cedează ducatele disputate Prusiei şi Austriei. Administrarea acestora devine însă un
măr al discordiei între cele două mari puteri, situaţie pe care Bismarck o anticipase şi pe care o
dorea, pentru a avea un motiv de război cu Austria.
În 1865, Bismarck obţine neutralitatea Franţei în perspectiva viitorului conflict. Franţa era
interesată să spargă alianţa prusiano-austriacă şi, totodată, dorea să dea satisfacţie Italiei în
problema Veneţiei. În consecinţă, Napoleon al III-lea va asista pasiv la creşterea puterii prusiene, în
schimbul promisiunii lui Bismarck de a se alia cu Italia şi de a o ajuta să cucerească Veneţia. De
altfel, Napoleon nu credea că Prusia va reuşi să înfrângă atât de uşor Austria.
În anul 1866, Prusia pornea războiul şi obţinea o victorie rapidă, zdrobitoare, asupra
austriecilor, la Sadowa. În urma ei, Italia primea Veneţia (singurul câştig, discutabil şi indirect, pe
care îl obţinea Franţa, în schimbul neutralităţii sale), iar Prusia făcea un pas esenţial spre unificare.
Prusia primea ducatele daneze, anexa o serie de alte state germane, între care Hanovra, şi
obţinea dizolvarea Confederaţiei Germane, ceea ce însemna eliminarea definitivă a influenţei
Austriei din Germania. În locul vechii Confederaţii, se crea Confederaţia Germană de Nord, care
reunea în jurul Prusiei toate statele germane de la Nord de râul Main. Doar cele patru mari state din
Sud, Bavaria, Würtemberg, Baden şi Hessa-Darmstadt mai rămâneau în afara dominaţiei Prusiei.
Ele erau susţinute de Franţa, alarmată acum de întărirea considerabilă a Prusiei. Franţa era extrem
de nemulţumită de faptul că, datorită politicii abile a lui Bismarck, forţa Prusiei crescuse atât de
mult, fără ca Franţa să primească vreo compensaţie care să echilibreze situaţia.
Prusia organizează Confederaţia Germană de Nord, convocând un Reichstag (Parlament),
ales prin vot universal, care adoptă o Constituţie a Confederaţiei, în 1867, menită să asigure o cât
mai bună coeziune noii structuri politice. Instituţiile create în acest scop erau Parlamentul bicameral
al Confederaţiei, preşedintele ereditar al acesteia, care era regele Prusiei, precum şi un unic
cancelar, desemnat în persoana lui Bismarck.
Ultimul obstacol în calea realizării unificării depline a Germaniei, care să includă şi statele
din Sud, era Franţa. Bismarck se va pregăti de război, atrăgându-şi, mai întâi, sprijinul statelor
germane în discuţie. În 1870, pretextul războiului va fi oferit de candidatura unui Hohenzollern la
tronul vacant al Spaniei. Această candidatură a provocat reacţia violentă a Franţei şi, cu toate că
regele Wilhelm I, în mod prudent, a cedat în chestiunea respectivă, anturajul lui Napoleon al III-lea
a împins Franţa spre război, situaţie exploatată fără scrupule de către Bismarck. Acesta va aranja
lucrurile de o asemenea manieră, inclusiv falsificând textul unei depeşe diplomatice destinate presei
(celebra “telegramă de la Ems”), încât Franţa, iritată şi ofensată, ajunge să declanşeze, în mod
hazardat, războiul cu Prusia.
În acest conflict, armatele Confederaţiei Germane de Nord, aliate cu cele ale statelor
germane din Sud, obţin un succes categoric împotriva Franţei. Germanii vor folosi din plin tehnica
de luptă modernă, concentrându-şi trupele rapid, cu ajutorul transportului feroviar, utilizând
telegraful şi o artilerie eficientă, dotată cu tunuri de oţel fabricate de uzinele Krupp. După numai o
lună de ostilităţi, armata franceză capitula în septembrie 1870, la Sedan, însuşi împăratul Napoleon
al III-lea fiind luat prizonier.
La Paris, Corpurile Legislative îl declarau pe împărat detronat, numind un guvern care să
continue războiul. În ianuarie 1871, francezii sunt definitiv înfrânţi şi cer armistiţiu, iar în mai 1871
se semnează Tratatul de pace de la Frankfurt. În urma acestuia, Franţa ceda Germaniei două
provincii, Alsacia şi partea germanofonă a Lorenei, având de plătit şi o indemnizaţie de război de 5
miliarde de franci. În ianuarie 1871, la Versailles, Wilhelm I era proclamat împărat al Germaniei,
54
iar Constituţia Confederaţiei de Nord era extinsă şi asupra statelor din Sud. O dată cu proclamarea
Reich-ului, unificarea Germaniei era pe deplin realizată.

55
 III.2. Franţa în perioada 1871-1914

1. Încheierea Războiului Franco-Prusian şi Comuna din Paris

În februarie 1871, după încheierea armistiţiului franco-german, oamenii politici care
preluaseră conducerea Franţei în urma detronării lui Napoleon al III-lea convoacă o Adunare
Naţională, aleasă prin vot universal. Ea avea misiunea de a restabili pacea şi de a instaura un nou
regim politic în Franţa. Alegătorii, în special cei din zonele rurale, confruntaţi cu efectele
dezastruoase ale războiului, au votat mai ales cu candidaţii monarhişti, catolici şi conservatori, care
erau partizani ai păcii. Astfel, monarhiştii dobândeau majoritatea în Adunare. Republicanii,
mobilizaţi de radicalul Gambetta, care formaseră guvernul Apărării Naţionale în septembrie 1870,
conducând apoi lupta împotriva germanilor, doreau să continue războiul. În urma alegerilor, ei nu
obţin însă decât o treime din totalul fotoliilor parlamentare.
Adunarea îi încredinţează conducerea guvernului lui Adolphe Thiers, experimentat om
politic de orientare orléanistă. Thiers încheie pacea cu Germania, având de făcut faţă, în acelaşi
timp, unei sângeroase insurecţii muncitoreşti pariziene, desfăşurată în perioada martie-mai 1871 şi
cunoscută sub numele de Comuna din Paris.
Timp de câteva luni înainte, capitala fusese supusă asediului prusac, ceea ce adusese mari
suferinţe şi lipsuri populaţiei. Parizienii care apăraseră capitala dispuneau acum de arme şi erau
nemulţumiţi de politica Adunării Naţionale (majoritar monarhistă şi dornică de pace), adunare care
îşi stabilise sediul la Versailles. Revolta, care va cuprinde îndeosebi muncitorimea, era condusă de
republicani de tradiţie iacobină, de membri ai asociaţiei muncitoreşti mondiale Internaţionala
Socialistă, de orientare marxistă, precum şi de anarhişti, adepţi ai doctrinei revoluţionarului rus
Bakunin. Revoluţionarii au ocupat principalele instituţii pariziene, au arborat drapelul roşu şi au
solicitat autonomia comunelor, o formă de organizare politico-administrativă care să le permită
muncitorilor realizarea programului lor social extremist.
Adunarea Naţională şi guvernul condus de Thiers au trimis armata în Paris, pentru a restabili
ordinea legală. Înfruntările dintre trupele guvernului şi insurgenţi au fost extrem de sângeroase.
Comunarzii comiseseră mari excese în Paris, în tradiţia Terorii iacobine, ceea ce a provocat o
replică tot atât de necruţătoare din partea autorităţilor. Zeci de mii de comunarzi, în special
muncitori, au fost împuşcaţi sau deportaţi. Acest lucru a provocat o nouă decapitare a mişcării
socialiste şi muncitoreşti franceze, dar şi adâncirea resentimentelor nutrite de “proletari” faţă de
“burghezie” (termenul ideologic ostil pe care îl foloseau muncitorii pentru desemnarea categoriilor
sociale înstărite).
2. Întemeierea Republicii a III-a
Evoluţia politică a Franţei, în intervalul cuprins între anii 1871-1914, poate fi împărţită în
trei faze: perioada “republicii conservatoare” (1871-1879); “perioada republicii moderate” (1879-
1899); perioada “republicii radicale” (1899-1914).
În anul 1871, cea mai mare parte a francezilor, îndeosebi provincia rurală, doreau un regim
care să aducă stabilitatea şi ordinea, după tulburările traversate. Această dorinţă va fi exprimată
politic de grupările politice de dreapta, monarhiste, catolice şi conservatoare. Monarhiştii, aflaţi în
majoritate în Adunarea Naţională, erau divizaţi însă în două grupări: legitimiştii, adepţii readucerii
pe tron a Bourbonilor, şi orléaniştii, fideli urmaşului lui Ludovic-Filip. În această situaţie, Thiers
amână problema restaurării monarhiei, constatând că un regim republican este de natură să îi
dezbine mai puţin pe francezi. Ralierea lui la ideea republicană antrenează însă căderea sa de la
guvern, în anul 1873, datorită presiunilor dreptei monarhice majoritare.
În locul său, Adunarea îl aduce în fruntea guvernului pe mareşalul Mac-Mahon, un
monarhist convins. El nu va reuşi însă să restabilească monarhia, datorită faptului că pretendentul la
tron, contele de Chambord, un Bourbon care mai credea încă în principiile monarhiei de drept divin,
refuză să accepte condiţiile puse de monarhiştii moderaţi orléanişti, respectiv introducerea unui
regim monarhic parlamentar.
Neexistând altă soluţie, Restauraţia era amânată, iar în anul 1875 se adoptă o serie de legi
constituţionale, care ar fi putut servi tot atât de bine unei republici parlamentare cât şi unei monarhii
56
parlamentare, dorită încă de o mare parte a Adunării. Şeful statului primeşte totuşi denumirea de
preşedinte al Republicii, titulatură pe care Adunarea a votat-o cu o majoritate de un singur vot. O
Adunare Legislativă cu sentimente monarhiste fonda astfel regimul Republicii a III-a, pe care îl
considera o soluţie provizorie, dar care va dăinui neschimbat până în anul 1940.
Constituţia instituia un parlament bicameral, numit Adunarea Naţională. Camera Deputaţilor
era aleasă prin vot universal direct, iar Senatul printr-un vot universal indirect, care favoriza
provincia, în ideea ca această ultimă Cameră să reprezinte un element conservator, de echilibru.
Deşi preşedintele avea un mandat foarte lung, de şapte ani, el nu era ales de electorat, ci de
Adunare, şi avea atribuţii limitate. Guvernul nu depindea de preşedinte, ci doar de Parlament.
Preponderenţa categorică o avea, aşadar, Adunarea Naţională, care putea să provoace schimbarea
guvernului cu mare uşurinţă, ceea ce va duce la instabilitate guvernamentală.
Un asemenea regim politic, în care executivul are o autoritate redusă, depinzând în mod prea
strict de voinţa Parlamentului, se numeşte “guvernământ al Adunării”. El se deosebeşte de un regim
parlamentar clasic, de tip britanic, în care există un echilibru mai strâns între puterea guvernului şi
cea a Parlamentului.
Primul preşedinte al acestei republici, ales în 1875, a fost mareşalul Mac-Mahon, care
încearcă să continue linia conservatoare anterioară. În anul 1876 însă, alegerile pentru Camera
Deputaţilor aduc aici o majoritate republicană, care intră în conflict cu orientarea de dreapta a
preşedintelui. Sprijinindu-se pe Senat, Mac-Mahon dizolvă în 1877 Camera Deputaţilor, organizând
noi alegeri, în acord cu competenţele sale constituţionale. Acestea au fost câştigate însă din nou de
republicani, situaţie în care preşedintele trebuie să se resemneze şi să accepte un guvern republican.
În anul 1879, alegerile pentru Senat aduc şi aici o majoritate republicană, iar Mac-Mahon
demisionează. Speranţele monarhiştilor francezi se risipeau în acest fel pentru totdeauna, chiar dacă
linia lor politică de dreapta, clericală şi conservatoare, va continua să rămână influentă în politica şi
ideologia franceză, începând un lung şi dificil proces de acomodare cu regimul republican.
3. Perioada “republicii moderate” (1879-1899)
După 1879, o dată cu alegerea ca preşedinte a republicanului moderat Jules Grévy, începea o
nouă perioadă politică, cea a “republicii moderate” (sau “oportuniste”, cum a fost ea numită de către
adversarii respectivei orientări).
După ce au obţinut victoria în faţa adversarilor lor de dreapta, republicanii se divizează în
două orientări: moderaţii şi radicalii. Moderaţii doreau efectuarea unor reforme prudente şi erau,
totodată, adepţii unui liberalism total în sfera economică. Ei au convingerea că statul nu trebuie să
intervină deloc în economie, domeniu care este de competenţa exclusivă a iniţiativei private. În
consecinţă, republicanii moderaţi francezi se arată reticenţi şi conservatori în privinţa rezolvării
problemelor sociale, abţinându-se de la orice intervenţie în sprijinul categoriilor defavorizate.
Radicalii nu doreau nici ei ca intervenţia statului să afecteze iniţiativa privată, dar
considerau totuşi că în anumite cazuri era necesară şi promovarea unor politici sociale, de protejare
a muncitorilor. Totodată, republicanii radicali preconizau introducerea unui sistem de impozit
progresiv pe venit, care să-i impună pe cei bogaţi într-o măsură mai mare decât pe cei cu venituri
modeste. Radicalii erau extrem de ostili influenţei clerului catolic, pe care îl considerau favorabil
regimului monarhic. În consecinţă, ei promovează o virulentă politică anticlericală, de laicizare a
statului, de răspândire în rândurile cetăţenilor a ideologiei republicane.
În perioada 1879-1899, guvernarea se află în mâinile republicanilor moderaţi. Deşi nu erau
majoritari în Adunare, ei reuşesc să se menţină la putere, sprijinindu-se, în mod alternativ, pe
dreapta conservatoare şi pe stânga radicală, pentru a-şi asigura sprijinul parlamentar necesar
guvernării. Este o epocă prosperă, de mare expansiune industrială şi colonială, în care interesele
economice ale marii burghezii bogate sunt bine reprezentate de această republică moderată,
deoarece ea menţine o stabilitate prielnică afacerilor şi este ostilă reformelor sociale de natură să
prejudicieze cadrul respectiv.
Una dintre cele mai importante măsuri adoptate în această perioadă a fost reorganizarea
învăţământului pe o bază laică, efectuată de către ministrul Instrucţiunii, Jules Ferry. Prin legislaţia
promovată de Ferry, se introduce învăţământul primar de stat, gratuit şi obligatoriu, iar dreptul
ordinelor religioase de a întreţine instituţii particulare de învăţământ este sever limitat. Republicanii
57
urmăreau ca pe această cale să diminueze influenţa ideologică a Bisericii, educaţia urmând să se
facă de acum înainte doar în profitul ideilor laice ale statului republican, liberal şi democratic.
Laicizarea învăţământului a contribuit în mod decisiv la triumful unui regim politic modern
în Franţa, la crearea unei societăţi burgheze, egalitaristă şi democratică, în care toţi cetăţenii vor
împărtăşi aceleaşi idei, credinţe şi simboluri politico-naţionale. Demolarea edificiului
învăţământului catolic va duce la o nivelare a idealurilor, la înlocuirea viziunii ierarhice asupra
societăţii, care punea accentul pe originalitatea şi destinul aparte al fiecărei categorii sociale, cu o
concepţie egalitară, potrivit căreia toţi cetăţenii sunt asemenea.
În vederea înfăptuirii acestor transformări, esenţiale pentru societatea franceză,
învăţământului reorganizat de Jules Ferry i se adaugă serviciul militar obligatoriu, precum şi
celebrarea oficială a sărbătorilor republicane. Toate acestea vor desăvârşi procesul de creare a unei
naţiuni omogene, în cadrul căreia statul modern îşi îndeplineşte principala sa funcţie, de creare şi
administrare a acelor obiecte identice care sunt cetăţenii.
În pofida unor asemenea succese, republica moderată nu a fost scutită de o serie de crize.
Una dintre ele va fi aşa-numita “afacere Boulanger” (1887). Chiar dacă monarhiştii nu mai deţineau
majoritatea parlamentară, liderii lor nu pierduseră speranţa de a recuceri puterea. În acest scop, ei se
aliază cu acea parte a opiniei publice, extrem de numeroasă, care profesa un naţionalism axat pe
ideea revanşei asupra Germaniei şi a recuperării provinciilor pierdute. Monarhiştii şi naţionaliştii se
vor uni astfel în efortul de a combate republica.
În acest scop, în anul 1887, ei găsesc ocazia de a se folosi de personalitatea generalului
Boulanger, un personaj mediocru, o vreme ministru de Război, care agita spiritele, în mod
demagogic, pe tema “revanşei”. Imensa popularitate pe care reuşeşte să şi-o câştige generalul în
mediile cele mai diverse (monarhişti, bonapartişti, naţionalişti, ba chiar şi radicali extremişti) a dat
speranţe adversarilor republicii moderate că acesta se va pune în fruntea unei lovituri de stat. La
momentul decisiv însă, lui Boulanger îi va lipsi curajul necesar în acest sens, ceea ce a condus la
falimentul întregii mişcări boulangiste şi la salvarea Republicii.
După această criză, care a zguduit Franţa, se produce o regrupare a forţelor politice, de data
aceasta în sensul consolidării “republicii moderate”. Dreapta, jenată de eşecul aventurii sale,
renunţă încă o dată la planurile de Restauraţie sau dictatură şi încearcă să se apropie de marea
burghezie care conducea republica moderată. Alianţa dintre dreapta aristocratică şi marea burghezie
urma să fie întărită de liantul ideologic al naţionalismului revanşard. Chiar şi clerul catolic încearcă,
după 1892, să se desprindă de monarhism, să accepte Republica şi să promoveze un activism politic
de tendinţă conservator-socială.
Radicalii îşi moderează şi ei discursul politic după 1887, atenuând tradiţiile lor iacobine, dar
renunţă, în acelaşi timp, şi la accentele naţionalist-şovine, care îi aduseseră pe unii reprezentanţi ai
lor alături de Boulanger. Muncitorimea, decepţionată de eşecul radicalismului, se orientează într-un
mod şi mai ferm spre socialism.
În anul 1893, regimul “republicii moderate” este afectat de un nou scandal politic, cunoscut
sub numele de “afacerea Panama”. Era vorba despre un scandal de corupţie, ocazionat de falimentul
societăţii pe acţiuni care se angajase să taie istmul din America Centrală. Cu această ocazie, se
dezvăluia imensa corupţie care domnea în rândurile republicanilor moderaţi aflaţi la putere, corupţie
care reunea sub cupola aceloraşi interese oamenii politici şi marea burghezie de afaceri.
4. “Afacerea Dreyfus”
Criza care va zgudui cel mai profund regimul, determinând împărţirea întregii Franţe în
două tabere adverse, a fost aşa-numita “afacere Dreyfus”. În anul 1894, pe baza unor probe
îndoielnice, căpitanul Dreyfus, un ofiţer din Statul-Major al armatei franceze, de origine evreu, a
fost învinuit că a furnizat secrete militare Germaniei, drept care va fi condamnat de un tribunal
militar la deportare pe viaţă, pentru înaltă trădare. Dreyfus susţinea însă că este nevinovat şi cerea
revizuirea procesului. Tribunalul, în schimb, susţinut de armată şi de guvern, se va opune revizuirii
judiciare solicitate, afirmând că justiţia militară nu putea să greşească.
Afacerea a luat rapid o turnură politică şi chiar ideologică. Dreapta, conservatorii şi
naţionaliştii se împotriveau în mod vehement revizuirii procesului, afirmând că acest lucru ar aduce
prejudicii intereselor naţionale, iar onoarea Franţei şi a armatei ar fi pătată. Stânga radicală, în
58
schimb, precum şi socialiştii, susţinuţi frenetic de articolele lui Émile Zola, solicită revizuirea
procesului, afirmând că salvarea unui singur nevinovat, în numele adevărului şi al justiţiei, este mai
preţioasă decât menajarea orgoliilor naţionaliste ale cercurilor militare. În cele din urmă, după ani
întregi de dezbateri furtunoase, procesul a fost revizuit, sub presiunea opiniei publice, iar Dreyfus
va fi reabilitat şi reintegrat în armată, în anul 1906.
Disputa publică din jurul “afacerii Dreyfus” a condus, după 1900, la unificarea forţelor
militarismului, naţionalismului şi clericalismului, împotriva Republicii radicale, a idealurilor laice şi
liberale. Punând în evidenţă divizarea aproape simetrică a Franţei între aceste două curente
divergente, finalul “afacerii Dreyfus” a demonstrat, totodată, faptul că opinia publică franceză era
capabilă să se mobilizeze şi chiar să câştige lupta dusă pentru apărarea unui ideal umanitar şi
liberal, împotriva ideologiei naţionaliste.
5. Perioada 1899-1914: liberalismul radical şi dezvoltarea economică
Agitaţia naţionalistă generată de “afacerea Dreyfus” a provocat o apropiere între radicali şi
socialişti, care se unesc într-un “Bloc al Stângii”, în vederea apărării instituţiilor republicane. Până
la Primul Război Mondial, Franţa a fost guvernată de către această nouă orientare politică, radicală,
republica deschizându-se larg înspre noile categorii sociale, reprezentate de partidele de stânga.
Schimbarea politică reflecta modificările sociale, democratizarea profundă a societăţii, datorată
îmbunătăţirii situaţiei materiale a unor categorii tot mai largi de cetăţeni.
La fel ca întreaga Europă, Franţa cunoaşte în această perioadă o creştere economică
accentuată. Este adevărat, industrializarea Franţei nu a fost atât de completă precum cea a Marii
Britanii, iar ritmul dezvoltării sale va fi net depăşit de cel existent în Germania sau în Statele Unite.
Pe ansamblul economiei sale, Franţa continua să deţină un sector agricol cu o pondere foarte
importantă, sector bazat, în cea mai mare parte, pe mica proprietate şi pe activitatea micilor
arendaşi. Gradul de ocupare a forţei de muncă, în economia franceză a vremii, se echilibra, aşadar,
între agricultură şi industrie.
În pofida acestui element de retardare socio-economică, Franţa era o ţară prosperă. Deşi
revine la o politică protecţionistă, pentru a-şi proteja agricultura sau industria textilă, comerţul său
extern era foarte activ, situând-o pe locul patru în lume. La fel se prezenta circulaţia sa financiară,
care o situa pe locul al treilea în ierarhia mondială. Franţa era un mare exportator de capital,
împrumuturile sale externe atingând 45 de miliarde de franci, în anul 1914, faţă de 80 de miliarde
ale Angliei şi numai 30 de miliarde ale Germaniei.
Ca peste tot în secolul al XIX-lea, nucleul dezvoltării industriale se baza pe industria
siderurgică şi metalurgică. Producţia de cărbuni creştea de la 13 milioane de tone, în anul 1872, la
43 de milioane de tone, în 1913, iar producţia de oţel ajungea la 4,5 milioane de tone, în acelaşi an.
Tot în 1913, Franţa producea deja 45.000 de automobile. În aceste sectoare industriale se realizau şi
cele mai semnificative concentrări de capital, care duc la apariţia unor trusturi puternice, îndeosebi
în industria metalurgică din Masivul Central şi din Lorena franceză.
Această remarcabilă expansiune economică permitea o mai bună salarizare a muncitorilor,
precum şi lărgirea timpului liber al acestora, fenomene care generează, la rândul lor, mari
consecinţe economice şi sociale. Populaţia reuşeşte să economisească acum o parte a veniturilor
sale, investindu-le în îmbunătăţirea nivelului său de trai, în consum şi în petrecerea mai variată a
surplusului de timp liber pe care îl are la dispoziţie. Toate acestea vor fi de natură să stimuleze pe
mai departe activitatea economică şi să amelioreze calitatea vieţii.
În planul vieţii politice, în urma regrupării stângii republicane, ocazionată de “afacerea
Dreyfus”, radicalii preiau conducerea guvernului, în anul 1899. În acest guvern intra pentru prima
dată şi un socialist, Alexandre Millerand. Pentru socialişti, care îşi propuneau ca obiectiv final
desfiinţarea “societăţii burgheze” şi înlocuirea ei cu o republică socială, ideea colaborării cu un
guvern “burghez” ridica numeroase probleme. Mulţi socialişti acceptă însă o asemenea colaborare,
în ideea că pe această cale pot fi obţinute o serie de avantaje concrete pentru muncitori. Se
înfiinţează chiar un Partid Radical-Socialist, care ilustrează această politică de colaborare între
socialiştii reformişti moderaţi şi republicanii cei mai radicali.
Radicalii aflaţi la guvernare se aliază, aşadar, cu radicalii-socialişti şi chiar cu socialiştii
reformişti, potrivit formulei politice “nici un duşman la stânga”. Chiar şi foştii republicani moderaţi
59
agreează acum această politică de stânga, sprijinind guvernările radicale, într-un efort concertat de
combatere a dreptei naţionaliste şi conservatoare. Principalul reprezentant al curentului politic
radical a fost Georges Clemenceau, care s-a ilustrat prin politica sa energică, desfăşurată în calitate
de prim-ministru al câtorva guverne din această perioadă (1906-1909, 1917-1920).
Consecvent tradiţiilor sale ideologice “iacobine”, Blocul de Stânga aflat la guvernare atacă
din nou clericalismul şi ordinele religioase, cu scopul de a lichida definitiv influenţa lor asupra
învăţământului particular. Această situaţie duce la tensionarea relaţiilor dintre Franţa şi Vatican,
criză tranşată de radicali în anul 1905, prin separarea Bisericii de Stat şi prin denunţarea
Concordatului.
6. Mişcarea socialistă şi dreapta naţionalistă
Franţa cunoaşte în această perioadă un puternic reviriment al mişcării muncitoreşti şi al
socialismului. Încă din anul 1879, Jules Guesde înfiinţase un partid muncitoresc, de orientare
marxistă, revoluţionară, care îşi propunea făurirea unei societăţi socialiste, în care proprietatea
privată să fie înlocuită cu cea colectivă, iar puterea politică să fie exercitată de muncitori. Socialiştii
guesdişti respingeau categoric orice colaborare cu partidele considerate burgheze.
Altă ramură a socialismului francez era cea reformistă, condusă de Jean Jaurès. Şi Jaurès
dorea schimbarea societăţii capitaliste, şi nu doar îmbunătăţirea ei, dar credea că în acest scop
socialiştii pot să colaboreze cu guvernele “burgheze”, folosind lupta parlamentară. În anul 1905
însă, cele două orientări (revoluţionară şi reformistă) fuzionează, formându-se un partid socialist
unificat, care colabora cu mişcarea internaţională a partidelor socialiste, aşa numita Internaţională a
II-a.
Sindicatele, la rândul lor, se unifică pe plan naţional, formând Confederaţia Generală a
Muncii (CGT). Această organizaţie, care dorea şi ea înlocuirea “societăţii burgheze”, acţiona însă
separat de mişcarea politică, parlamentară, a socialiştilor. Ea preconiza distrugerea regimului social
şi politic capitalist prin metoda grevei generale, destinată să paralizeze complet economia.
Mişcarea sindicală, precum şi acţiunea politică a partidelor socialiste au reuşit să obţină o
serie de succese pe plan social, concretizate prin adoptarea unei legislaţii muncitoreşti de către
guvernele radicale. În anul 1900 se limitează ziua de muncă la 10 ore pentru femei şi copii, în 1906
este legiferat repausul duminical, iar în 1910 se încearcă introducerea unui sistem modest de pensii
de vârstă pentru muncitori. Totuşi, legislaţia socială a republicii radicale franceze rămâne mult în
urma celei adoptate în Anglia de către conservatori sau în Germania de către Bismarck. Fractura
existentă între revendicările muncitorilor, pe de o parte, şi spiritul individualist, antietatist, al
claselor burgheze, pe de altă parte, rămâne o trăsătură specifică societăţii franceze, care va favoriza,
şi pe mai departe, existenţa unei puternice mişcări politice de stânga.
Aceeaşi divizare a societăţii şi opiniei publice franceze se menţine şi în partea opusă a
spectrului politic, unde există o influentă mişcare de dreapta, compusă din naţionalişti, conservatori
şi catolici. Naţionalismul francez nu se limitează la revanşismul antigerman, ci ambiţionează să
construiască o nouă Franţă, conştientă de forţa şi misiunea sa. Într-o primă fază, se manifestă
doctrina “naţionalismului integral”, ilustrată de lorenul Maurice Barrès. Acesta glorifică tradiţiile
ancestrale ale Naţiunii, opunându-le crezului raţionalist-umanitar şi universalist al Republicii. Pe
lângă apelul la gloria trecutului, Barrès încearcă să demonstreze “superioritatea” francezilor cu
ajutorul teoriilor rasiste, prezentate într-o formă ştiinţifică.
Ideile lui Barrès sunt duse mai departe de Charles Maurras, care înfiinţează mişcarea politică
de dreapta “Action française”. Naţionalismul lui Maurras continuă tradiţiile Franţei regaliste, este
profund catolic şi clerical. Doctrina naţionalistă se împleteşte cu o critică a societăţii moderne,
văzută ca o lume care distruge ierarhiile tradiţionale, este individualistă şi materialistă. Această
modernizare nefastă, crede Maurras, explică slăbiciunea şi decadenţa Franţei, înfrângerea ei de către
germani.
Specific naţionalismului francez este şi faptul că, spre deosebire de imperialismul german
sau britanic, acesta se arăta dezinteresat de expansiunea colonială, fiind mai mult retoric şi
demagogic, decât pragmatic. În timp ce dreapta naţionalistă se concentra asupra proslăvirii
tradiţiilor franceze şi a denigrării Germaniei, guvernele republicane, liberale, erau cele care

60
conduceau politica de făurire a Imperiului de peste mări, un imperiu care cuprindea, în principal,
Africa de Nord-Vest şi Indochina.
Dar, pe măsură ce anul 1914 se apropia, opinia publică franceză se arăta tot mai favorabilă
faţă de ideea războiului cu Germania, în vederea redobândirii provinciilor pierdute. În anul 1913 era
ales preşedinte Raymond Poincaré, un republican moderat, naţionalist şi conservator. Chiar şi
radicalii conduşi de Clemenceau se îndreptau, treptat, spre o asemenea atitudine războinică. Singurii
care rămâneau pacifişti erau socialiştii, care militau pentru înfrăţirea muncitorilor de pretutindeni şi
considerau că naţionalismul nu reprezintă decât o diversiune burgheză, menită să abată atenţia
popoarelor din direcţia luptelor sociale anticapitaliste. În iulie 1914 însă, în momentul declanşării
războiului, Jaurès era asasinat, un eveniment ce simboliza perfect angajarea unanimă a Franţei în
drama sângeroasă care se prefigura.

61
 III.3. Marea Britanie
în perioada 1868-1914

Deşi reforma electorală din 1867 a fost înfăptuită de către conservatori, extinderea
drepturilor electorale îi va aduce la putere, începând cu anul 1868, pe liberali. Sistemul alternanţei
la guvernare a celor două mari partide britanice continuă şi în această perioadă. Până în 1915,
liberalii vor forma şapte cabinete, guvernând aproximativ 24 de ani, iar conservatorii cinci cabinete,
extinse tot pe o perioadă de circa 24 de ani.
1. Liberalismul lui William Gladstone (1868-1874)
Patru guverne liberale au fost conduse de William Gladstone, cel mai important om de stat
al liberalismului englez. Formaţia sa, desăvârşită la Oxford, îmbina principiile creştinismului,
clasicismului şi umanismului liberal. Convingerile sale politice îl vor împinge să ia apărarea cauzei
libertăţii pretutindeni în lume, aşa cum o va face în cazul drepturilor religioase din Marea Britanie,
în cazul italienilor, al irlandezilor şi chiar al pretenţiei statelor americane sudiste de a-şi apăra
drepturile în faţa guvernului federal. Iniţial, Gladstone a fost un tory reformist, rămânând mereu un
adept entuziast şi în acelaşi timp tenace al reformelor modernizatoare.
Gladstone a creat, de fapt, un nou Partid Liberal, sintetizând o nouă formaţiune, din vechile
curente ale aristocraţiei whig, ale burgheziei industriale liber-schimbiste (“manchesteriene”) şi ale
radicalilor mic-burghezi. Acest partid era mult mai bine adaptat în faţa cerinţelor unei societăţi
moderne, pe cale de omogenizare. Din punct de vedere ideologic, liberalismul englez s-a sprijinit pe
doctrina filosofului John Stuart Mill, care a modernizat utilitarismul lui Bentham şi a abandonat
concepţia rigidă a laissez-faire-ului. Stuart Mill, un apologet al ideii de libertate, dorea o democraţie
totală, bazată pe participarea conştientă a cetăţenilor la conducerea treburilor publice, dar, în acelaşi
timp, semnala pericolele tiraniei majorităţii, ale tendinţelor uniformizante pe care le generează
egalitarismul.
Prima guvernare Gladstone, dintre anii 1868-1874, a fost cea mai rodnică în reforme
îndrăzneţe şi profunde. Legea Educaţiei, din anul 1870, oferea subvenţii de stat şi şcolilor comunale
de altă confesiune decât cea anglicană, înlăturând astfel o discriminare importantă. Ulterior, din
anul 1872, se asigura şi accesul egal în universităţi, fără deosebire de confesiune, ştergându-se
caracterul exclusiv anglican, de până atunci, al învăţământului superior englez. Monopolul spiritual
anglican era abolit, în numele toleranţei religioase promovate de liberali.
În plan politic, importantă este legea care introducea votul secret, în anul 1872, dar mai ales
reglementarea accesului la funcţii în administraţia publică pe bază de examen oficial, şi nu prin
numire, cum fusese cazul până la acea dată (1870). În urma acestei reforme se va îmbunătăţi radical
atât calitatea cât şi independenţa corpului funcţionarilor publici. Reforma din domeniul militar avea
ca scop înlocuirea armatei de mercenari, angajată pe viaţă, existentă în Anglia până atunci. Se
aboleşte sistemul de cumpărare a gradelor de ofiţer, se instituie un serviciu de recrutare în armată pe
termen scurt (care va crea trupe de rezervă), se instituie garnizoane permanente pe teritoriul
britanic, iar întreaga armată este subordonată Ministerului de Război.
Guvernarea liberală face şi primii paşi în direcţia împăcării cu Irlanda, un obiectiv pe care
Gladstone îl va urmări întreaga viaţă. Criza irlandeză se acutizase după Războiul american de
Secesiune, datorită faptului că mişcarea separatistă “Feniană” (înfiinţată în 1858), care utiliza
metode teroriste de acţiune, era puternic sprijinită acum de emigraţia irlandeză de peste Ocean.
Pentru a atenua tensiunile sociale, liberalii introduc în anul 1870 o Lege Agrară pentru
Irlanda. Aceasta intervenea în raporturile dintre moşieri (preponderent englezi protestanţi) şi micii
arendaşi (care erau irlandezi catolici), protejându-i pe arendaşi, prin fixarea unor niveluri mai
echitabile ale arenzilor şi prin interzicerea expulzării arendaşului în absenţa unor despăgubiri pentru
munca depusă. Măsura reprezenta o adevărată revoluţie pentru gândirea liberală, deoarece ea
consacra intervenţia statului, din raţiuni sociale, în sfera unor contracte libere, încheiate între
particulari. În acelaşi timp, reformele care asigurau egalitatea religioasă au contribuit şi ele la

62
emanciparea irlandezilor. În anul 1868, Biserica anglicană din Irlanda se desparte de Stat, ceea ce
elimina o serie de discriminări suferite de către irlandezii catolici.
În plan politic, reforma electorală din 1867, precum şi introducerea votului secret, în 1872,
au dat irlandezilor posibilitatea de a intra masiv în Parlamentul de la Londra. În anul 1874, liderul
irlandez Charles Parnell fondează Partidul Naţional Irlandez, o formaţiune care milita pentru
autonomie, utilizând ca metodă de acţiune lupta politică parlamentară.
2. Reforme conservatoare şi liberale (1874-1885)
În anul 1874, sub conducerea premierului Benjamin Disraeli, începea o guvernare
conservatoare care va dura până în 1880. Disraeli continuă linia politică modernă, a unei
“democraţii tory”, pe care o imprimase deja partidului său. El leagă noul conservatorism de
realizarea unor reforme sociale, având ca scop concilierea claselor muncitoare, integrarea lor
deplină în societatea britanică.
În anul 1875, conservatorii adoptă Actul asupra Sănătăţii Publice (Public Health Act), o
reformă fundamentală, prin care se crea o reţea de instituţii sanitare, finanţate din fondurile publice.
O altă măsură de aceeaşi natură a fost Legea cu privire la locuinţele meşteşugarilor, menită să
diminueze mizeria din cartierele marilor oraşe (efect al revoluţiei industriale), introducând, pentru
prima oară, o planificare urbană, coordonată şi subvenţionată de autorităţile locale. Prin asemenea
reforme sociale, introduse în folosul categoriilor largi, defavorizate, conservatorii puneau capăt
politicii liberalismului clasic, “manchesterian”, pentru care statul nu era decât un “paznic de
noapte”, care nu trebuia să intervină în viaţa socială. Conservatorii promovează acum ideea unui
stat care să se implice activ în sprijinul cetăţenilor.
Politica lui Disraeli a dat Partidului Conservator o nouă orientare, adecvată lumii
democratice care se prefigura, conservatorii având înţelepciunea de a se adapta, uneori chiar mai
rapid decât liberalii, în faţa transformărilor din societatea britanică. Disraeli a învăţat înalta societate
să nu se retragă din viaţa politică şi să nu se închidă într-o frustrare generată de pierderea
privilegiilor sale, ci să coboare în stradă, să facă apel la mase şi să le solicite încrederea, în temeiul
noilor reguli politice şi în ambianţa mentalităţilor democratice.
Popularitatea conservatorilor nu s-a datorat numai politicii lor sociale. Ei au reuşit să
comunice cu noua societate britanică democratizată şi folosind limbajul înţeles de toţi al
naţionalismului, agitând mereu tema apărării intereselor Imperiului Britanic. Moderaţia lui
Gladstone în problemele coloniale şi mai ales propunerile sale cu privire la autonomia Irlandei au
oferit conservatorilor, de acum înainte, un subiect extrem de eficace în propaganda lor antiliberală.
Între anii 1880-1885 Gladstone revine la guvernare, printr-o campanie electorală în care
liberalii au combătut ceea ce ei calificau drept “şovinismul” cabinetului Disraeli. În 1881, guvernul
Gladstone adoptă o nouă Lege Agrară în favoarea cultivatorilor irlandezi. Cu toate acestea, liberalii
nu vor reuşi să rezolve chestiunea irlandeză. Aceasta era întreţinută de conexiunea strânsă existentă
între problemele cu caracter social ale cultivatorilor irlandezi, pe de o parte, şi cererile politice de
acordare a autonomiei, formulate de către lideri, pe de altă parte.
Partidul lui Parnell utilizează în aceşti ani, în Cameră, tactica obstrucţiei parlamentare, care
consta în blocarea lucrărilor legislative prin rostirea unor discursuri interminabile, în condiţiile în
care, potrivit teoriei clasice a liberalismului, dreptul unui deputat de a-şi susţine părerile nu putea fi
limitat în nici un fel. În acelaşi timp, în Irlanda continua să se manifeste terorismul agrar, îndreptat
împotriva proprietarilor de pământ protestanţi.
Cea mai importantă realizare a celei de-a doua guvernări Gladstone a fost adoptarea unei noi
reforme electorale, în anul 1884, a treia de acest gen, după cele din 1832 şi 1867. Potrivit reformei
respective, primeau drept de vot şi proprietarii sau chiriaşii cei mai modeşti, din mediul urban şi
rural, ceea ce însemna, practic, că sufragiul se extindea şi asupra muncitorilor agricoli sau a
minerilor, categorii mai sărace, excluse de censul în vigoare până atunci. Frontierele democraţiei
politice se lărgeau astfel la maximum în rândurile populaţiei masculine, ajungându-se aproape la
votul universal. Rămăseseră pe dinafară doar cetăţenii cei mai săraci, fără venituri, cum erau
servitorii ori cei care nu deţineau nici măcar o locuinţă cu chirie sau nici o suprafaţă de pământ
arendată. În acelaşi timp, mişcarea politică a “sufragetelor” întreţinea o puternică agitaţie în

63
favoarea extinderii drepturilor politice şi asupra populaţiei feminine, idee care va dobândi tot mai
mulţi adepţi până în anii Primului Război Mondial.
Anglia efectuează în aceşti ani o reformă extrem de importantă şi la nivelul administraţiei
locale. Printr-o serie de legi adoptate între anii 1888 şi 1894, atât de către guvernele liberale, cât şi
de cele conservatoare, administraţia britanică se descentraliza, înfiinţându-se consilii locale alese de
cetăţeni, la nivel de comitate, de oraşe şi de comune. Rezolvarea problemelor locale ieşea astfel de
sub competenţa administraţiei centrale, decizia fiind transferată la nivel local, ceea ce a determinat o
mai puternică implicare a cetăţenilor în viaţa publică.
3. Conservatorismul anilor 1886-1905: imperialism şi politici sociale
Din anul 1886 începea o lungă perioadă de guvernare conservatoare, care durează până în
1905, întreruptă doar între anii 1892-1895. Cel mai cunoscut premier conservator din această
perioadă a fost lordul Salisbury, succedat, între anii 1902-1905, de Arthur Balfour.
Îndepărtarea liberalilor de la putere se datora îndeosebi politicii lor moderate în problema
expansiunii coloniale şi în cea irlandeză, moderaţie puţin agreată de către publicul englez din
această perioadă. Imperiul Britanic ajunge în acest timp la maxima sa înflorire, spre mândria
cetăţenilor din metropolă. Cu toate că Anglia a rămas, în general vorbind, una dintre ţările cele mai
refractare la ideologia şi sensibilitatea naţionalistă, totuşi ea cunoaşte acum o epocă de înflorire a
unui naţionalism imperialist, centrat pe ideea expansiunii coloniale, a rolului civilizator al Marii
Britanii în lume. Ideologia imperialismului britanic nu era lipsită de accente şovine, ilustrate de
curentul “jingoismului”, şi va fi profesată de oameni politici cum erau Cecil Rhodes sau Joseph
Chamberlain, ori de scriitori precum Rudyard Kipling.
În anul 1886, în condiţiile în care, după reforma electorală din 1884, irlandezii lui Parnell
reprezentau o forţă în Parlament, Gladstone propune o lege menită să acorde Irlandei dreptul la
autoguvernare (Home Rule). Evident, liderul liberal a primit sprijinul parlamentar al deputaţilor
irlandezi, dar a provocat, în schimb o sciziune în propriul partid. Aşa-numiţii “liberali unionişti”
(adică adepţi ai menţinerii uniunii dintre Irlanda şi Marea Britanie) părăsesc Partidul Liberal şi trec
la conservatori, asigurându-i astfel lui Salisbury o solidă majoritate parlamentară.
Liberalii lui Gladstone, aliaţi cu irlandezii, mai încearcă încă o dată, în timpul guvernării lor
din anii 1892-1895, să forţeze votarea legii privind autonomia Irlandei, dar aceasta va fi respinsă de
Camera Lorzilor. În anul 1895, conservatorii şi “unioniştii”, bazându-se pe electoratul naţionalist,
redobândesc majoritatea în Camera Comunelor, pecetluind încă o dată împingerea liberalilor într-o
opoziţie fără ieşire.
Guvernările conservatoare din perioada 1886-1905 continuă linia democratică şi socială
imprimată iniţial de Disraeli. Un om politic reprezentativ în acest sens a fost Joseph Chamberlain.
Iniţial, acesta făcuse parte din Partidul Liberal, dar în 1886 ia conducerea “liberalilor unionişti”,
ostili autonomiei Irlandei, şi se alătură conservatorilor, devenind un campion al imperialismului
britanic. El este un politician de tip nou, adaptat practicilor democratice, care foloseşte demagogia
politică adresată maselor şi înţelege că, după 1884, partidele nu mai pot rămâne simple cluburi ale
unei elite. Partidele trebuie să îşi creeze organizaţii centrale şi locale permanente, comitete de
sprijin, trebuie să strângă fonduri importante în vederea susţinerii unor campanii electorale
convingătoare, care să seducă masele şi să le câştige încrederea. Totodată, Chamberlain s-a distins
ca un promotor al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă în marile oraşe şi ca un susţinător al extinderii
drepturilor electorale, în 1884, astfel că, după 1886, el va aduce un suflu înnoitor şi în Partidul
Conservator.
În problema irlandeză, deşi resping proiectele de autonomie politică, conservatorii duc o
politică abilă, semnificativă pentru reformismul şi moderaţia care le caracterizează doctrina.
Acţiunea lor, de “ucidere a autonomiei prin amabilitate” (cum a fost numită în epocă), prevedea
lărgirea autoguvernării locale şi mai ales răscumpărarea pământurilor deţinute de marii proprietari
englezi. O nouă Lege Agrară pentru Irlanda, din anul 1903, acorda ţăranilor irlandezi credite cu
dobânzi scăzute, subvenţionate de stat, prin intermediul cărora aceştia vor reuşi să cumpere
pământurile pe care le lucrau. În acest fel, problema agrară era în sfârşit rezolvată, printr-o legislaţie
conservatoare.

64
 Cu toate acestea, mişcarea politică irlandeză, care solicita autonomia, nu îşi va pierde
sprijinul nici în condiţiile soluţionării crizei sociale care îi asigurase succesul iniţial. Ideologia
naţionalistă şi sentimentele populare ale irlandezilor, precum şi tradiţia istorică a confruntării lor cu
englezii vor furniza de acum înainte motivaţii suficiente în vederea susţinerii acţiunii lor politice
separatiste.
În planul politicii economice, la începutul secolului al XX-lea se afirmă doctrina
protecţionistă, susţinută de ministrul Coloniilor, Joseph Chamberlain. Acesta dorea să lege într-un
mod mai strâns Anglia de Imperiul său colonial, îndeosebi de dominioanele care aveau un statut de
autoguvernare. Se intenţiona ca în relaţiile comerciale dintre metropolă şi dominioane (Canada,
Australia, Noua-Zeelandă, Uniunea Sud-Africană) să funcţioneze tarife vamale preferenţiale, mai
scăzute în raport cu cele practicate faţă de alte state.
Dintr-un alt punct de vedere, protecţionismul din această perioadă se justifica prin faptul că
progresul industrial al Germaniei şi al Statelor Unite făcea acum o concurenţă puternică produselor
industriale engleze. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, industria engleză nu avea rivali, aşa că
liber-schimbismul avantaja Marea Britanie. Acum însă exista o competiţie mult mai dură. Totuşi,
protecţionismul se lovea de vechea tradiţie engleză a liberului-schimb, lucru care va provoca mari
dispute politice. Unii industriaşi erau încântaţi de faptul că produsele engleze erau protejate în faţa
concurenţei, dar masa consumatorilor era ostilă scumpirilor pe care le putea provoca o creştere a
taxelor vamale.
Cele două decenii de guvernare conservatoare au coincis şi cu o perioadă de prosperitate
economică, adusă de dezvoltarea industrială şi de expansiunea colonială. Această conjunctură a
putut fi folosită pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale masei populaţiei urbane. Conservatorii
au promovat aşa-numitul “socialism municipal”, o politică prin care taxele municipale încasate de la
contribuabili erau folosite în scopul construirii de locuinţe, băi publice, dotări de agrement, în
folosul claselor muncitoare. Serviciile publice, cum era de pildă transportul urban, erau
administrate, de asemenea, de către consiliile locale ale municipiilor, organisme alese de către
populaţie. Datorită reformei electorale şi a autoguvernării locale, muncitorii se văd mai bine
reprezentaţi, atât în Parlament cât şi în consiliile municipale, ceea ce îi determină să nu conteste un
sistem politic în cadrul căruia îşi găseau şi ei locul.
4. Mişcarea muncitorească şi Partidul Laburist
Această politică socială a făcut ca în Anglia să nu se dezvolte o ostilitate a păturilor
muncitoare faţă de clasele avute, aşa cum a fost cazul în Franţa. Organizaţiile muncitorilor nu erau
seduse de obiectivul abstract al “construirii societăţii socialiste”, iar marxismul era puţin influent în
Marea Britanie, deoarece muncitorii constatau că şi în condiţiile societăţii capitaliste şi ale
regimului politic existent revendicările lor sociale puteau fi soluţionate. În această situaţie,
muncitorii englezi îşi vor concentra eforturile în direcţia obţinerii unor avantaje concrete, de natură
practică, în cadrul sistemului, fiind prea puţin interesaţi de teoriile anticapitaliste ale “luptei de
clasă”.
Revendicările lor au găsit un ecou puternic la nivelul întregii societăţi britanice, inclusiv în
rândul claselor bogate, deoarece în Anglia exista o veche tradiţie a acţiunilor filantropice, a
sprijinirii de către comunitate a celor dezavantajaţi. În acest sens, se dezvoltă o puternică reţea de
societăţi şi ligi filantropice, reunite în “Mişcarea Fabiană”. Aceasta era o mişcare cu caracter
socialist şi umanitar, care îşi propunea să obţină ameliorarea condiţiilor de viaţă ale păturilor sociale
defavorizate. Tactica ei excludea contestarea politică violentă, “fabienii” concentrându-se asupra
acţiunilor paşnice, de educaţie şi propagandă, de cointeresare şi sensibilizare a elitelor şi a
guvernului în raport cu problemele muncitorilor.
Muncitorii englezi se vor organiza pornind de la asociaţiile lor profesional-sindicale, trade-
union-urile, care erau ocrotite de o legislaţie avansată, deoarece atât conservatorii, cât şi liberalii
fuseseră interesaţi să îi câştige pe muncitori de partea lor. În anul 1893 se constituie Partidul
Laburist Independent, căruia i se vor alătura ulterior alte două organizaţii, Federaţia Social-
Democrată şi Societatea Fabiană. În 1906, exista deja un puternic Partid Laburist, care unificase
diferitele organizaţii ale muncitorilor şi care reprezenta o forţă activă în Parlament, sub conducerea

65
lui James Ramsay MacDonald. După Primul Război Mondial, acest partid va lua locul liberalilor, în
cadrul sistemului politic britanic bipartidist.
5. Guvernările liberale din perioada 1905-1916
Începând cu anul 1905, lunga guvernare conservatoare este înlocuită de cabinete liberale,
care vor conduce Anglia până în timpul Primului Război Mondial, avându-i ca premieri pe
Campbell-Bannermann şi pe lordul Asquith (1908-1916).
În perioada în care se aflaseră în opoziţie, liberalii îşi alcătuiseră un program mai radical,
influenţat de intelectualitatea reformistă, care solicita măsuri sociale în favoarea păturilor de jos.
Liberalii englezi renunţă acum total la doctrina laissez-faire, punând accentul pe teme cum ar fi
conştiinţa colectivă a societăţii, datoria de a lupta împotriva inechităţilor sociale sau construirea
unui sistem educaţional care să ofere tuturor copiilor şanse egale, indiferent de provenienţa lor
socială.
Pe plan politic, liberalii se aliază acum cu laburiştii, angajându-se să apere revendicările
sindicatelor. În alianţă cu laburiştii şi irlandezii, liberalii domină copios Camera Comunelor, în care
conservatorii unionişti nu mai reprezintă decât o modestă minoritate. Imperialismul, unionismul şi
naţionalismul conservatorilor dispar treptat, ca teme de interes, din viaţa politică britanică, deoarece
noile generaţii ale electoratului erau mult mai interesate de reformele sociale adoptate în ţară, decât
de politica imperialistă din colonii. După război, pentru a supravieţui politic în disputa cu laburiştii,
conservatorii vor adopta şi ei vederi liberale în privinţa problemelor coloniale şi vor pune accentul
asupra chestiunilor sociale în politica internă.
Liberalii iniţiază, în primul rând, un mare program de reforme sociale, introducând pensii de
bătrâneţe, impozite sporite asupra veniturilor mari, legi pentru protecţia muncitorilor, ziua de muncă
de opt ore pentru mineri. Se construieşte astfel un sistem de asistenţă publică, acordată cetăţeanului
de către autorităţi. El se baza pe o redistribuire a veniturilor încasate prin impozite, redistribuire
menită să rezolve problemele celor defavorizaţi.
Această politică nu era dirijată însă de la nivel central, ci, continuându-se tradiţia
“socialismului municipal”, era înfăptuită de consiliile locale alese de cetăţeni, care sunt
împuternicite în acest sens prin legi votate de Parlament şi care dispun de fondurile necesare,
provenite din taxele locale. Politica socială adoptată reflecta faptul că liberalii se bazau acum
îndeosebi pe voturile clasei muncitoare. Satisfacerea intereselor acestei categorii reprezenta acum
cel mai puternic mobil al vieţii politice, şi nu tradiţiile apartenenţei confesionale, anglicane sau
nonconformiste, care articulaseră vreme de peste două secole configuraţia celor două tendinţe
politice rivale, whig şi tory.
O mare dispută politică şi constituţională se produce în anul 1909, când Camera Lorzilor,
nemulţumită de amploarea reformelor introduse de liberali şi dorind să forţeze căderea acestora de
la guvernare, refuză să voteze bugetul, adoptat iniţial de Camera Comunelor. Teoretic vorbind,
lorzii erau îndreptăţiţi să refuze votarea oricărei legi, dar, în mod practic, gestul lor reprezenta o
încălcare a tradiţiei politice britanice, potrivit căreia Camera Lorzilor nu putea determina demisia
guvernului sau dizolvarea Camerei Comunelor.
În faţa acestei situaţii şi profitând de noua mentalitate democratică existentă în ţară, liberalii
introduc un nou proiect de reformă politică. Potrivit acestuia, Camera Lorzilor nu putea să respingă
legile financiare adoptate de Camera Comunelor, iar dreptul de veto absolut al lorzilor se transforma
într-unul suspensiv, o lege nemaiputând fi decât amânată, pentru maximum doi ani, de către Camera
Lorzilor. Pentru că lorzii se împotriveau să voteze această lege, care le afecta prerogativele, liberalii
i-au solicitat regelui să intervină, la fel cum au făcut-o whigii în 1832.
Regele George al V-lea a răspuns în mod favorabil acestei cereri a liberalilor, ameninţându-i
pe lorzi că, în cazul în care nu cedează, va înnobila o promoţie masivă de peers liberali. În cele din
urmă, în anul 1911, presiunea regelui a sfârşit prin a determina Camera Lorzilor să voteze şi această
reformă, care desăvârşea democratizarea regimului politic britanic. Din nou, intervenţia decisivă a
Coroanei a fost elementul care a permis avansul democraţiei, situaţie care a făcut ca monarhia să
rămână populară în Anglia şi să se adapteze perfect la exigenţele lumii moderne.
După 1911, viaţa politică engleză a fost afectată încă o dată de problema irlandeză. Partidul
Naţional Irlandez, condus de John Redmond, solicită din nou autonomia (Home Rule), ca preţ al
66
sprijinului parlamentar acordat guvernului liberal. În acelaşi timp, se afirmau grupări mult mai
radicale, cum era organizaţia Sinn Fein, care cerea independenţa totală a Irlandei şi continua linia de
acţiune teroristă.
Intenţia liberalilor de a acorda autonomie întregii Irlande, în anul 1912, provoacă reacţia
englezilor protestanţi din provincia Ulster (în Nord-Estul Irlandei). Aceştia doresc să rămână uniţi
cu Marea Britanie, fiind susţinuţi puternic, în acest sens, de conservatori. Loialiştii probritanici
protestanţi, numiţi şi “orangişti”, se înarmează, concurând cu extremismul radicalilor irlandezi din
Sinn Fein. Atât antagonismul istoric dintre comunităţile catolică şi protestantă din Ulster, cât şi
faptul că problema irlandeză a fost folosită mereu în disputele politice dintre liberali şi conservatori
au împiedicat găsirea unei soluţii satisfăcătoare în această chestiune, până la izbucnirea Primului
Război Mondial.
După război, întregul sistem politic britanic se va restructura, prin dispariţia Partidului
Liberal şi preluarea locului său de către laburişti. Faptul se datora unor schimbări extrem de
profunde la nivelul societăţii britanice. Omogenizarea şi democratizarea acesteia, inclusiv sub
aspectul convingerilor şi al mentalităţilor politice, a făcut ca vechile dispute de natură confesională,
care fuseseră extrem de importante în istoria Marii Britanii, să dispară acum, datorită laicizării
societăţii, datorită indiferenţei ei crescânde faţă de problemele religioase.
În Anglia, în mod tradiţional, conservatorii fuseseră legaţi de Biserica anglicană oficială, iar
liberalii de dissenters, de nonconformişti. În condiţiile în care aceste diferenţieri din sânul societăţii
britanice se aplatizează şi nu mai au relevanţă în viaţa publică, nu mai motivează acţiunea politică a
cetăţenilor, Partidul Liberal va dispare, iar Partidul Conservator va lua o nouă înfăţişare. De acum
înainte, după războiul mondial, politica britanică nu va mai fi influenţată de prelungirea vechilor
loialităţi şi sisteme de apartenenţă ale societăţii tradiţionale, ci doar de problemele sociale şi
industriale ale maselor de consumatori din oraşe, bărbaţi şi femei ai unei lumi democratice.

67
 III.4. Imperiul German
(1871-1914)

Reich-ul german, proclamat în anul 1871, la Versailles, era un stat federativ şi o monarhie
constituţională. El era format din 25 de state componente (22 de monarhii şi 3 oraşe libere), care îşi
păstrau o parte a suveranităţii lor, îşi aveau propriile constituţii, guverne, parlamente şi chiar proprii
suverani. Prusia avea ponderea cea mai mare, cuprinzând două treimi din teritoriu şi trei cincimi din
populaţia de circa 40 de milioane de locuitori a Imperiului. State mai mari erau Bavaria, cu 5
milioane de locuitori, Saxonia, Würtemberg şi Baden. Alsacia şi Lorena formau singura provincie
care depindea direct de autorităţile centrale imperiale.
1. Regimul politic. Dezvoltarea economică şi socială
Instituţiile politice ale Imperiului German încercau să concilieze particularismul moştenit
istoric al statelor componente cu necesitatea menţinerii şi consolidării unităţii acestuia. Arhitectul
întregului sistem fusese cancelarul Bismarck. Statul federal avea ca atribuţii politica externă,
conducerea armatei şi a problemelor economice. Ca instituţii centrale, în primul rând, Imperiul îl
avea în fruntea sa pe împărat (Kaiser), care era în acelaşi timp şi rege al Prusiei.
Constituţia Imperiului acorda puterea legislativă, la nivel federal, unui Parlament bicameral.
Camera Superioară, Bundesrat, era alcătuită din reprezentanţi ai fiecărui stat (în total 58), aleşi pe
baza sistemelor electorale locale. A doua Cameră, numită Reichstag (cu 397 de membri) era aleasă
prin vot universal, la nivelul întregului Imperiu. În mod absolut surprinzător pentru concepţiile sale
conservatoare şi autoritare, Bismarck a introdus în Germania instituţia votului universal (care nu
exista nici în Anglia!), cu scopul de a face din Reichstag un corp manevrabil, opus eventualului
particularism al statelor. Prin sufragiul universal, cancelarul nu dorea extinderea democraţiei, ci
doar cimentarea unităţii Imperiului şi ştergerea particularismelor locale — obiectivul său principal,
urmărit în mod obsesiv. De fapt, caracterul democratic al Reichstag-ului era contracarat de
Bundesrat şi mai ales de faptul că executivul federal nu depindea de Parlament.
Împăratul era asistat în exercitarea puterii executive de către un cancelar al Imperiului, care
numea, la rândul său, secretarii de stat, titularii ministerelor. Deşi Parlamentul este cel care votează
legile, cancelarul nu răspunde însă în faţa legislativului, ci doar a împăratului. Aşadar, el nu poate fi
răsturnat prin votul deputaţilor. În acest fel, regimul politic din Germania întrunea caracteristicile
unei monarhii constituţionale (sau “limitate”), nefiind o monarhie parlamentară, aşa cum era cazul
Marii Britanii.
Caracterul conservator al regimului era întărit şi de faptul că majoritatea Parlamentelor
locale (Landtage) ale statelor componente, care aveau competenţe importante, sunt alese pe bază de
vot cenzitar, alegătorii fiind împărţiţi în mai multe colegii. Aşa era, în primul rând, cazul Prusiei.
Doar statele cu o tradiţie mai liberală, cum erau Baden, Bavaria sau Würtemberg, introduc votul
universal, după 1900, şi pentru alegerile efectuate în Parlamentele lor locale.
Până la Primul Război Mondial, Imperiul German a cunoscut o dezvoltare socială şi
economică remarcabilă, recuperând, de exemplu, decalajul care îl despărţea de Marea Britanie, pe
baza unor ritmuri superioare ale creşterii industriale. Între anii 1871 şi 1914 populaţia Imperiului
German creşte de la 40 de milioane de locuitori, la aproape 70 de milioane de locuitori, iar
producţia de cărbuni (un indicator esenţial al puterii economice), de la 30 de milioane de tone, la
280 de milioane de tone. Germania devine a doua putere comercială şi industrială a lumii, deţinând,
totodată, cea mai puternică armată. Ea ameninţă inclusiv supremaţia navală a Angliei, îşi creează un
imperiu colonial, îşi extinde influenţa financiară, prin export de capital, în Balcani, în Turcia şi în
Orientul Mijlociu.
Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea industria germană se dezvoltase mai ales în
sectorul textil, ponderea este luată acum de industria extractivă carboniferă, de cea metalurgică,
navală, constructoare de maşini, de mijloace de transport şi armament. Mai ales după 1890, o dată
cu al doilea val al revoluţiei industriale, se dezvoltă şi ramurile avansate ale industriei chimice şi
electrotehnice, susţinute de numeroasele descoperiri ştiinţifice şi tehnice din laboratoarele germane.

68
 Industria germană era extrem de concentrată, nefiind depăşită, în acest sens, decât de
monopolurile americane. Trusturi uriaşe, cum erau uzinele Krupp, Thyssen sau Siemens, controlau
producţia în ramuri întregi. Se formează o puternică oligarhie a industriaşilor şi bancherilor, grupaţi
în uniuni capitaliste monopoliste, care exercită o mare influenţă, inclusiv asupra vieţii politice.
Orientarea Germaniei, după 1890, spre o politică mondială, colonială şi maritimă, se află într-o
strânsă legătură cu interesele economice ale oligarhiei financiar-industriale.
Dezvoltarea industrială a determinat şi modificări sociale de anvergură. Până la Primul
Război Mondial, două treimi din populaţia Germaniei se grupează în mediul urban, părăsind în
masă zonele rurale din Est. În 1914 existau aproape 10 milioane de muncitori, concentraţi în
aglomerările dense din zona Berlinului, din Germania Centrală sau din Bazinul Ruhr.
2. Partidele politice
În viaţa politică germană, partidele joacă un rol mai puţin important, datorită faptului că
guvernul nu este responsabil în faţa Parlamentului. În general, dorinţa de a menţine unitatea
Imperiului a imprimat regimului politic german un caracter mai autoritar. Cu toate acestea,
grupările liberale, radical-burgheze şi socialiste vor solicita mereu “parlamentarizarea” regimului,
adică exercitarea controlului politic al Parlamentului asupra activităţii executivului, la fel ca în
Anglia sau în Franţa.
În 1871, cu excepţia partidului muncitoresc al social-democraţilor, nu existau formaţiuni
politice extinse la scara întregii Germanii, ci doar partide locale, în diferitele state componente.
Sistemul federal a întârziat unificarea deplină a partidelor şi organizarea lor coerentă, datorită
ponderii importante pe care o aveau alegerile şi reprezentările locale.
Germania cunoaşte în această perioadă un sistem cu mai multe partide politice. Iniţial, cel
mai puternic era Partidul Naţional-Liberal, care se va menţine până la Primul Război Mondial ca un
element component al majorităţilor guvernamentale. Acest partid practică însă un liberalism extrem
de moderat, fiind marcat de tradiţia germană a unui stat puternic, autoritar, ceea ce contravenea
principiilor veritabile ale liberalismului. Pe măsura trecerii timpului, partidul îşi accentuează
caracterul de dreapta, renunţând la lupta pentru parlamentarizarea regimului, adoptă protecţionismul
şi sprijină politica imperialistă, se împotriveşte reformelor constituţionale şi se aliază strâns cu
conservatorii, împotriva mişcării muncitoreşti şi a tuturor tendinţelor de stânga. În mod firesc, el
reprezintă un element de bază al regimului, ca partid al marii burghezii industriale şi financiare.
Dezamăgită de această politică, aripa stângă a liberalilor se desprinde de Partidul Naţional-
Liberal, alcătuind gruparea “liberalilor progresişti”, care formează Partidul Popular Progresist, în
anul 1910. Acest partid de centru-stânga, mai apropiat de spiritul propriu-zis al liberalismului,
militează pentru parlamentarizarea regimului şi reformarea lui constituţională, este liber-schimbist
şi colaborează strâns cu social-democraţii, fiind interesat de rezolvarea problemelor muncitorilor.
Conservatorii constituie un partid ataşat tradiţiilor şi dinastiilor locale, puternic îndeosebi în
Prusia, unde se sprijină pe aristocraţia junkerilor şi, în general, pe păturile rurale, reacţionare în
politica internă, favorabile protecţionismului şi unei cât mai mari autorităţi imperiale. În alianţă cu
naţional-liberalii de dreapta, ei alcătuiesc baza politică favorită a majorităţii cancelarilor.
Un al patrulea partid, specific vieţii politice germane, este Partidul Zentrum (de Centru),
care poate fi considerat unul dintre precursorii democraţiei-creştine de astăzi. Iniţial, Zentrum era
partidul catolic din Prusia, puternic îndeosebi în regiunea renană. După 1871, el fuzionează cu alte
grupări catolice, îndeosebi din Bavaria şi din celelalte state aflate în Sudul Germaniei. Având la
bază caracterul său confesional, în condiţiile în care catolicii reprezentau, în Germania, o minoritate
de circa 35%, Zentrum va fi un partid deschis în direcţia tuturor categoriilor sociale.
După 1890, el devine un partid modern, de masă, condus de burghezia mijlocie, care îşi
propune să realizeze o integrare deplină a clasei muncitoare în ansamblul societăţii germane, din
punct de vedere al raporturilor sociale, al nivelului cultural şi al participării politice. Partidul
Zentrum nu dorea însă ca această integrare să fie realizată de socialişti sau de Stat, ci de către
Biserica Romano-Catolică. Zentrum punea la contribuţie vocaţia filantropică tradiţională a Bisericii,
de ajutorare a celor săraci, de cultivare organizată a spiritului caritabil al credincioşilor, în serviciul
unei politici sociale eficiente, adaptată nevoilor existente într-o societate modernă, industrializată.

69
 În fine, un al cincilea partid important era cel Social-Democrat. În condiţiile dezvoltării
industriale a Germaniei, grupările socialiste aveau o îndelungată tradiţie în patria lui Marx şi
Engels, ele unificându-se, în anul 1875, într-un partid unic, de orientare marxistă. Până în anul
1890, acest partid a fost combătut în mod sistematic de către autorităţi. După această dată, sub
influenţa teoriilor lui Eduard Bernstein, social-democraţii germani adoptă o linie reformistă. Ei
abandonează linia revoluţionară, marxistă, a luptei duse pentru instaurarea “societăţii socialiste”, şi
se concentrează asupra dobândirii unor avantaje materiale, de natură concretă, pentru muncitori.
Totodată, social-democraţii solicită şi ei reformarea politică a regimului, în sens democratic şi
liberal. Această linie moderată, pragmatică, va cunoaşte un mare succes, social-democraţii
devenind, după 1910, cel mai puternic partid din Reichstag, unde deţin aproape o treime din
numărul mandatelor.
Pe lângă aceste cinci mari partide existau şi alte formaţiuni, cum era Partidul Reich-ului, de
orientare conservatoare, Partidul Social-Creştin (o replică luterană a Partidului Zentrum), Partidul
Agrarian, Partidul Antisemit sau partidele minorităţilor etnice, alsaciană, daneză şi poloneză. Se
poate reţine, ca o concluzie, faptul că în Germania liberalismul clasic a rămas o tendinţă minoritară,
aproape neglijabilă, strâmtorat cum era între exigenţele unui stat puternic şi ale ideologiei
naţionaliste, între interesele industriaşilor, agrarienilor, muncitorilor şi ale catolicismului politic.
Slăbiciunea tradiţională a liberalismului german va avea consecinţe grave asupra dezvoltării
democratice a Germaniei, mai ales după Primul Război Mondial.
3. Guvernarea lui Bismarck între anii 1871-1876. Kulturkampf
În anul 1871, împăratul Wilhelm I (care va domni până în 1888) îi încredinţa funcţia de
cancelar al Reich-ului lui Otto von Bismarck, cel care o va exercita până în 1890, conducând cu o
mână forte politica internă şi externă a Germaniei şi dând tonul în afacerile internaţionale ale
întregii Europe.
După realizarea unificării Germaniei, obiectivul principal al cancelarului este consolidarea
acestei unificări, motiv pentru care duce, pe plan extern, o politică de menţinere a păcii şi a
stabilităţii, iar pe plan intern una de contracarare a oricăror forţe centrifuge, periculoase pentru stat.
Bismarck vedea peste tot duşmani ai Imperiului, identificându-i îndeosebi în acele tendinţe şi
grupări care nu aveau ca reper exclusiv al loialităţii lor statul şi naţiunea germană, ci erau motivate
şi de alte simpatii sau forme de afiliere.
În condiţiile în care liberalii germani, obsedaţi de idealul unificării, manifestă un puternic
ataşament faţă de stat şi sunt mai mult “germani” şi “naţionali”, decât “liberali” şi “burghezi”,
Bismarck colaborează cu ei, nevăzând nici un pericol din această direcţie. În schimb, el va purta un
război înverşunat împotriva minorităţilor alsaciană şi poloneză, împotriva catolicilor şi împotriva
socialiştilor, considerând că aceste orientări reprezentau pericole grave la adresa unităţii germane.
Într-o primă etapă a guvernării sale, între anii 1871-1876, Bismarck se sprijină, din punct de
vedere politic, mai ales pe naţional-liberali. Bazându-se pe această colaborare, el declanşează acum
o acţiune de mare amploare împotriva catolicismului şi a emanaţiei sale politice, Partidul Zentrum,
care se opuneau centralizării şi autoritarismului prusian. Acţiunea sa, numită Kulturkampf (“lupta
pentru cultură”), era prezentată ca o luptă a progresului, a culturii laice şi a raţiunii, îndreptată
împotriva obscurantismului religios promovat de Biserica Romano-Catolică.
Eforturile îndreptate în direcţia laicizării statului şi a scoaterii societăţii de sub influenţa
ideologică a Bisericii reprezentau o constantă a liberalismului european, putând fi regăsite în
politica şcolară a lui Jules Ferry în Franţa sau în promovarea de către Gladstone a egalităţii
religioase în Anglia. Bismarck va folosi însă această idee generală a liberalismului doar pentru a
combate un element de particularism al societăţii, pe care îl considera periculos pentru interesele
statului.
El îi expulzează pe iezuiţi, închide o serie de mănăstiri, scoate învăţământul de sub tutela
Bisericii, introduce obligativitatea căsătoriei civile, cere tuturor clericilor să se supună controlului
exercitat de către stat. În anul 1876, ca rezultat al acestor măsuri draconice, toţi episcopii catolici
din Prusia, care refuzaseră să se supună, erau arestaţi sau expulzaţi, iar un sfert din numărul
parohiilor erau vacante.

70
 Cu toate acestea, Kulturkampf a repezentat un eşec pentru Bismarck. Catolicii s-au opus
persecuţiilor cu vigoare, iar Partidul Zentrum a devenit tot mai popular, fiind considerat un simbol
al rezistenţei. Chiar şi luteranii majoritari ajung să protesteze împotriva măsurilor anticlericale,
resimţite ca un atentat la adresa religiei, în general. În cele din urmă, în anii ’80, raporturile dintre
Stat şi Biserică Romano-Catolică vor fi reluate.
4. Politica socială a lui Bismarck (1878-1890)
Între anii 1878-1890, Bismarck îşi va concentra eforturile împotriva unui alt adversar,
considerat şi mai periculos: socialismul. Bismarck îi reproşa acestuia caracterul său internaţionalist,
ca şi faptul că era preocupat de problemele unei singure categorii sociale, muncitorimea, în loc de a
fi preocupat de naţiune, în ansamblul ei. Temerea sa era aceea că socialismul ar putea deturna
loialitatea muncitorilor din direcţia statului, îndreptând-o asupra cauzei lor particulare. În anul 1878,
Bismarck introduce o Lege excepţională împotriva socialiştilor, prin care toate organizaţiile,
întrunirile şi propaganda lor erau interzise. Cu toate acestea, socialiştii continuă să trimită deputaţi
în Reichstag, în număr din ce în ce mai mare, candidând ca independenţi.
Bismarck va utiliza însă împotriva socialiştilor două arme diferite. Prima era represiunea,
dar cealaltă, mult mai eficientă, era reforma socială şi acordarea de avantaje. Din 1881, Bismarck
promovează aşa-numitul “socialism de stat”, o politică de reforme în favoarea muncitorilor, menită
să îi scoată pe aceştia de sub influenţa social-democraţilor. Ambiţia lui Bismarck era aceea ca statul
să înfăptuiască el însuşi programul socialist de ameliorare a condiţiilor de viaţă ale proletariatului,
pentru a câştiga fidelitatea muncitorilor faţă de acest stat binefăcător şi pentru a-şi menţine, astfel,
controlul exercitat asupra respectivei categorii sociale. Bismarck dorea ca aşa după cum burghezia
se îndepărta de liberalism, muncitorimea să se îndepărteze de socialism, în folosul unităţii statului şi
a naţiunii germane.
Între anii 1883-1889, devansând din acest punct de vedere toate statele europene, cancelarul
introduce un sistem complet de pensii şi asigurări pentru muncitori, sistem care cuprindea asigurări
de boală, de accidente şi de bătrâneţe. Patronii şi muncitorii erau obligaţi prin lege să contribuie la
alimentarea acestor fonduri de pensii, care sunt susţinute, de asemenea, de către stat. Ca pensionari
ai statului, muncitorii vor fi interesaţi de menţinerea ordinii sociale şi a stabilităţii statului.
Muncitorul german, chiar dacă nu era atât de bine plătit ca şi colegul său englez sau francez, era, în
schimb, mult mai sigur din punctul de vedere al păstrării locului său de muncă şi era asigurat,
totodată, în ceea ce priveşte bătrâneţea sau eventualele accidente.
În general, societatea germană se arăta extrem de interesată de problema integrării
muncitorimii. Chiar şi burghezia, influenţată de ideologia hegeliană, pune un mare accent pe rolul
activ al statului în viaţa societăţii şi manifestă un interes deosebit pentru aplanarea crizelor sociale,
pentru ca naţiunea să îşi menţină unitatea. Muncitorii sunt încurajaţi să se asocieze în corporaţii
naţionale, care, spre deosebire de sindicate, grupează atât salariaţii cât şi patronii în aceeaşi
organizaţie, ceea ce favorizează aplanarea conflictelor la acest nivel şi dezamorsează acţiunile
revendicative ale muncitorilor. Corporatismul, ca modalitate de asociere, şi paternalismul, ca tip de
atitudine a burgheziei patronale, caracterizează într-o măsură importantă relaţiile sociale germane.
De altfel, în Germania a existat o adevărată concurenţă în ceea ce priveşte integrarea
muncitorimii. În opoziţie cu formula etatistă a lui Bismarck, dar şi cu cea marxistă a social-
democraţilor, grupări cum erau catolicii, Partidul Social-Creştin luteran sau aşa-numiţii “socialişti
de catedră” sprijină şi ele revendicările muncitorilor, dar doresc ca integrarea acestora să nu
conducă la o amplificare a autorităţii statului. Liberalii de stânga, mai individualişti, sunt partizanii
caselor de ajutor reciproc, susţin dreptul de grevă şi de asociere al proletariatului, în ideea că
muncitorii trebuie “ajutaţi” să se ajute singuri, deoarece tutelarea lor de către autoritatea interesată a
statului sau a altor entităţi corporatiste este nocivă.
Între anii 1878 şi 1890, Bismarck s-a sprijinit la guvernare îndeosebi pe conservatori, cărora
li se alătură naţional-liberalii de dreapta. În planul politicilor comerciale, aceste guvernări au
promovat un protecţionism accentuat, care favoriza interesele economice ale burgheziei industriale
şi ale proprietarilor funciari. Această politică va eroda însă tot mai mult popularitatea cancelarului
pe plan intern, în rândurile consumatorilor.
5. Wilhelm al II-lea şi politica “Noului Curs” (1890-1914)
71
 În anul 1888, pe tronul Germaniei urca un nou Kaiser, Wilhelm al II-lea, o personalitate
ambiţioasă, impulsivă şi contradictorie, care dorea să guverneze personal şi să imprime o nouă
direcţie politicii germane. În consecinţă, în anul 1890 el îl demite pe Bismarck din funcţia de
cancelar, inaugurând politica “Noului Curs”.
Împreună cu noul cancelar, Georg von Caprivi (1890-1894), Wilhelm al II-lea încearcă, mai
întâi, să ducă o politică socială şi mai accentuată decât cea promovată de Bismarck. Împăratul
sesiza foarte bine importanţa crescândă pe care o câştiga demagogia socială în viaţa politică a
epocii. În consecinţă, suveranul se sprijină în aceşti ani pe Partidul Zentrum şi pe alte grupări cu
tendinţă socială, atenuează protecţionismul comercial şi, pentru a-şi spori popularitatea, anulează
legislaţia antisocialistă, care se dovedise de altfel ineficientă. Ca rezultat al acestei ultime măsuri,
social-democraţii germani devin însă, în anii care vor urma, un partid din ce în ce mai puternic.
În aceste condiţii, speriat de avansul socialist, Kaiser-ul revine la o politică represivă faţă de
social-democraţi. Între anii 1894 şi 1900, sub guvernarea cancelarului Hohenlohe, forţele
conservatoare ocupă din nou poziţia cea mai influentă în guvern. Oscilaţiile lui Wilhelm al II-lea nu
se vor opri însă aici, ele fiind determinate nu numai de psihologia sa imprevizibilă, ci şi de impasul
real pe care îl provoca menţinerea unui regim autoritar, în condiţiile unei dezvoltări industriale şi a
unei modernizări sociale fără precedent. Refuzul asumării decise a unei căi liberale şi democratice,
în ţara cu cel mai concentrat proletariat de pe continent, va provoca mari contradicţii în societatea
germană.
Între anii 1900 şi 1909, cancelarul von Bülow revine la politica demagogiei sociale de stat,
acordând noi concesii muncitorilor, liberalizând dreptul de asociere şi întrunire şi extinzând
sistemul de asigurări sociale. Această politică continuă şi sub cancelarul Bethmann-Hollweg (1909-
1917). Ea se dovedeşte însă tot mai insuficientă, în condiţiile în care partidele de centru-stânga
solicită vehement reformarea sistemului politic, în primul rând “parlamentarizarea” regimului,
menită să ducă la o democratizare reală.
După 1912, în Reichstag se formează o majoritate de centru-stânga, alcătuită din social-
democraţi, Partidul Popular Progresist şi Partidul Zentrum, care se aliază în jurul obiectivului
democraţiei parlamentare. În ajunul războiului, Imperiul se găsea în pragul unei crize politice şi
constituţionale, în timp ce pe plan social se observa faptul că, în pofida eforturilor importante ale
statului, integrarea muncitorimii fusese realizată mai mult de către socialiştii reformişti (şi spre
profitul politic al acestora), şi prea puţin de către statul paternalist.
Politica “Noului Curs”, imprimată de Wilhelm al II-lea, s-a manifestat mult mai spectaculos
pe plan extern. În timp ce Bismarck dusese o politică europeană, defensivă, de căutare a unor
alianţe care să menţină stabilitatea pe continent, Wilhelm al II-lea are ambiţia de a promova o
politică mondială (Weltpolitik), maritimă şi colonială. Viitorul Germaniei, spunea el, este pe mare.
Ideile sale găseau o audienţă foarte prielnică în mediul german al epocii. Succesul obţinut în
1871, urmat de spectaculoasa creştere economică de după 1890, a insuflat germanilor un puternic
sentiment de mândrie, ceea ce era oarecum firesc, într-o epocă în care întreaga Europă era dominată
de ideologia naţionalistă. Istorici cum erau Droysen sau Treitschke exaltau tradiţia prusiană,
căutând în trecut temeiuri istorice pentru afirmarea “misiunea civilizatoare” a Germaniei în lume.
Se dezvoltă acum o mişcare şi o ideologie pangermanistă, care insistă asupra nevoii Germaniei de a
găsi noi spaţii pentru populaţia sa prea densă, noi pieţe de desfacere pentru industria sa în
expansiune, noi izvoare de materii prime. Pangermanismul doreşte integrarea în Reich a tuturor
teritoriilor locuite de germani şi, în acelaşi timp, visează la o expansiune în Estul Europei, ca şi la
extinderea imperiului colonial.
În pofida acestor teme ale unui discurs imperialist, trebuie spus că naţionalismul german al
epocii era totuşi unul diferit în raport cu ceea ce va fi mai târziu ideologia nazistă, chiar dacă
aceasta se va inspira din pangermanismul perioadei imperiale. Lipseşte acum, de exemplu,
componenta rasistă şi violent antisemită, care va caracteriza naţionalismul german interbelic.
Ideologia epocii wilhelmiene se integrează în ambianţa naţionalismelor imperialiste ale vremii sale,
asemănându-se cu imperialismul britanic sau francez şi folosind ca argumente justificative
necesităţile pragmatice ale expansiunii economice şi coloniale.

72
 Acţiunea externă a lui Wilhelm al II-lea a fost puternic influenţată de cercurile militare şi ale
industriei de armament, care stimulează cursa înarmărilor şi politica de anvergură mondială.
Planurile de război defensive, alcătuite de Moltke-senior în anul 1875, sunt modificate acum într-un
sens ofensiv, de generalul Schlieffen, iar amiralul Tirpitz, secretar de stat la Ministerul Marinei,
impulsionează înarmarea navală, dorită din motive economice de toţi industriaşii germani.
Asemenea tendinţe vor face însă imposibilă concilierea anglo-germană şi vor împinge treptat
relaţiile internaţionale în direcţia unui război care va avea consecinţe dramatice pentru Germania.

73
 III.5. Italia, Austro-Ungaria şi Rusia
în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea
şi la începutul celui următor

1. Problemele structurale ale statului italian unificat

Procesul de unificare a Italiei, realizat între anii 1859 şi 1870, nu se înfăptuise pe o bază
populară, ci sub egida ideilor liberale, împărtăşite doar de o mică parte parte a societăţii. O mare
problemă a noului stat era, aşadar, aceea a lipsei sale de unitate reală. Majoritatea italienilor se
identificau în mod dificil cu noul stat, neputându-se obişnui decât foarte greu cu unificarea legilor, a
impozitelor sau a monedelor. Doar 2% din totalul populaţiei vorbea limba italiană literară. Cele mai
mari particularisme existau în Sudul marcat de sărăcie, de analfabetism şi de mentalităţile înapoiate
ale unei societăţi agrare. În plus, unitatea Italiei era afectată de faptul că Biserica Romano-Catolică
refuza să recunoască noul stat, care îl deposedase pe Papă de stăpânirea sa temporală,
determinându-i pe mulţi credincioşi să se abţină de la participarea la viaţa publică.
În aceste condiţii, liderii liberali ai Italiei vor încerca mereu să “creeze italieni”, cetăţeni
loiali faţă de noul stat, în special cu ajutorul învăţământului, printr-o politică menită să scoată
populaţia de sub influenţa ideologică a Bisericii. În acelaşi timp, ei au promovat un model centralist
de organizare a statului, după exemplul francez. Politica de centralizare a determinat însă o
puternică reacţie de împotrivire venită din direcţia particularismelor locale, precum şi neglijarea
problemelor regionale de către o administraţie centrală prea puţin interesată de aceste aspecte.
Progresul economic de ansamblu, înregistrat de Italia în această perioadă, nu s-a răsfrânt, în
principal, decât asupra Nordului ţării, în timp ce Sudul rămânea într-o gravă înapoiere, generatoare
de tensiuni politice şi sociale.
Regimul politic italian era unul parlamentar, bazat pe votul cenzitar. Totodată, votul era
condiţionat de nivelul instrucţiei. Iniţial, beneficiau de dreptul de vot circa 500.000 de persoane (la
o populaţie de 26 de milioane), dintre care însă o bună parte refuzau să voteze, supunându-se
recomandărilor papale. Reforma electorală din anul 1882 a mărit numărul alegătorilor la 2 milioane,
iar cea din 1912 se apropia de votul universal, acordând dreptul de vot aproape tuturor bărbaţilor.
Cu toate acestea, sistemul politic italian nu întrunea toate caracteristicile unui regim
reprezentativ de tip britanic, deoarece în Italia nu existau partide politice bine conturate, ci doar
diferite facţiuni şi grupuri politice, cristalizate în jurul unor lideri. Membrii lor reprezentau aproape
exclusiv restrânsa clasă mijlocie burgheză, de orientare liberală, care era principala beneficiară a
dreptului de vot. Între aceste grupuri nu existau însă diferenţe ideologice semnificative, iar deputaţii
treceau cu mare uşurinţă de la o facţiune la alta, în schimbul unor favoruri oferite de guvern.
În aceste condiţii, premierul se menţinea la putere nu atât datorită votului electoratului (pe
care putea, de altfel, să îl influenţeze în mod substanţial, cu ajutorul administraţiei), cât mai ales cu
ajutorul manevrelor parlamentare. În permanenţă, el dădea satisfacţie intereselor pur individuale sau
locale ale deputaţilor din toate facţiunile, îi ajuta să fie realeşi, creându-şi în acest fel o reţea
clientelară de prieteni şi de persoane care îi erau obligate, în rândul tuturor partidelor.
Aceste trăsături ale vieţii politice italiene îşi aveau cauzele, pe de o parte, în slăbiciunea
societăţii civile din Italia şi în lipsa ei de interes pentru participarea la viaţa politică, iar pe de altă
parte, în lipsa de încredere a politicienilor liberali faţă de această societate, în temerile lor faţă de
clericalismul reacţionar şi faţă de curentele socialiste.
2. Viaţa politică italiană (1870-1914)
În viaţa politică, perioada 1870-1876 a fost dominată de guverne de dreapta, de orientare
liberal-conservatoare, care continuau linia politică tradiţională din timpul lui Cavour. Ele încearcă
să consolideze unitatea statului, reprimând dezordinile provocate în Sud de bandele înarmate care
practicau brigandajul. Aceste guvernări liberale de dreapta, avându-şi baza politică îndeosebi în
Piemont, promovează o fiscalitate severă, mărind impozitele şi reducând lucrările publice, ceea ce
va duce la echilibrarea bugetului.

74
 Politica respectivă a generat însă nemulţumiri, situaţie care determină preluarea puterii de
către aşa-numita “stângă tânără”, o tendinţă care va înlocui grupările tradiţionale piemonteze,
coalizând burghezia mică şi mijlocie din Nord şi din Sud. Programul ei prevedea extinderea
dreptului de vot, reducerea fiscalităţii, promovarea învăţământului laic şi combaterea mai decisă a
clericalismului, precum şi o politică bugetară mai atentă faţă de nevoile Sudului.
Perioada 1876-1887 a fost dominată, în calitate de prim-ministru, de către liderul acestei noi
orientări, Agostino Depretis, fost revoluţionar de orientare mazzinistă la 1860. Depretis a promovat
principalele reforme din programul Stângii: a introdus reforma electorală din 1882, precum şi
învăţământul primar obligatoriu; de asemenea, a desfiinţat impozitul pe măcinat, o taxă extrem de
impopulară, care scumpea preţul făinii, principalul articol alimentar al italienilor. Pentru a se
menţine la guvernare, Depretis lansează formula “transformismului”, adică politica specific italiană
de asigurare a majorităţii parlamentare prin atragerea opoziţiei, cu ajutorul favorurilor şi a corupţiei.
Rezultatul acesteia era un proces de “transformare” a partidelor, în urma căruia diferenţele dintre
ele se atenuau, asigurându-se o viaţă politică stabilă şi fără conflicte.
Succesorul lui Depretis, un alt fost adept al lui Garibaldi, de origine siciliană, a fost
Francesco Crispi, un politician care va conduce majoritatea guvernelor dintre anii 1887-1896. El a
criticat “transformismul”, pe care îl considera o practică politicianistă meschină, lipsită de ambiţii
mai înalte, şi va promova un stil autoritar de guvernare.
Crispi practica demagogia politică şi extremismul verbal, sprijinindu-se, totodată, pe marii
industriaşi care se afirmau acum în economia italiană. Pe plan extern, el a dus o politică de alianţă
strânsă cu Germania, dorind ca Italia să devină o mare putere. În acest scop, a încercat să formeze
un imperiu colonial italian în Etiopia, una dintre ultimele regiuni africane pe care expansiunea
britanică, franceză şi germană le mai lăsase neocupate. Aventura sa etiopiană se va solda însă cu un
mare eşec militar. Prin toate aceste elemente, Crispi prefigurează câteva din cele mai importante
trăsături ale mişcării fasciste, afirmată după Primul Război Mondial, mişcare care îl va considera,
de altfel, un precursor.
În deceniul premergător Primului Război Mondial, în fruntea guvernului de la Roma s-a
aflat Giovanni Giolitti, cel mai important om politic italian de după Cavour. Giolitti a încercat să
ducă mai departe sistemul politic liberal italian, în noile condiţii în care socialismul, naţionalismul
şi catolicismul îl contestau tot mai puternic. Noile tendinţe ideologice, concurente ale liberalismului
giolittian, devin mişcări politice de masă, fiind favorizate acum de prefacerile sociale, de prezenţa
tot mai masivă a mulţimilor în viaţa publică.
În schimb, idealul lui Giolitti era o Italie construită după chipul Piemontului, lipsită de
naţionalism zgomotos, cu o clasă mijlocie solidă, cu mici proprietari, cu case de economii, cu o
administraţie cinstită şi eficientă. Înţelegând importanţa problemelor sociale, premierul a promovat
programe de lucrări publice destinate dezvoltării Sudului, precum şi o serie de reforme cu ajutorul
cărora încearcă să îi atragă pe socialiştii moderaţi de partea sa. În anul 1912, dreptul de vot era
extins la aproape întreaga populaţie masculină. Totodată, Giolitti se vede obligat să se apropie tot
mai mult de catolicismul politic, care devine o forţă considerabilă după 1904, când Papa le permite
adepţilor săi să participe la viaţa politică.
Această perioadă de apogeu a Italiei mic-burgheze, în care Giolitti se menţine la putere
folosind manevrele de culise şi mijloacele tradiţionale ale “transformismului”, a fost puternic
contestată de o nouă generaţie de politicieni, care credeau că politica lui Giolitti era una
“provincială” şi măruntă, lipsită de energie şi de idealuri înălţătoare. Naţionalismul promovat de
poetul Gabriele d’Annunzio sau radicalismul socialistului Benito Mussolini prefigurau încă
dinaintea războiului eşecul liberalismului italian, în faţa extremismului fascist. Slaba participare a
societăţii la construirea noului stat, contrastele dintre zonele nordice şi cele meridionale, slăbiciunea
clasei mijlocii în Sudul agricol, care favoriza apariţia extremismelor de stânga şi de dreapta, erau
câteva dintre cauzele principale ale acestei evoluţii.
3. Organizarea Monarhiei Austro-Ungare
După înfrângerea suferită în anul 1866 la Sadowa, în faţa Prusiei, Austria se vedea definitiv
exclusă din Germania şi din Italia, zone tradiţionale de influenţă a puterii Habsburgilor. Prăbuşirea
oricăror speranţe de realizare a unei Germanii Mari, sub hegemonia Austriei, îi aşeza pe cei zece
75
milioane de austrieci de limbă germană singuri în faţa masivelor populaţii slave şi maghiare ale
Imperiului. În această situaţie, având armata şi finanţele aproape distruse, Austria caută o nouă
formulă de organizare internă. Aceasta presupunea în primul rând realizarea unui acord cu
maghiarii, care îşi apăraseră cu tenacitate poziţiile în faţa Curţii de la Viena şi constituiau, totodată,
cel mai important element etnic şi politic din monarhie, după germanii austrieci.
În urma tratativelor purtate între cancelarul imperial Beust şi liderii opoziţiei maghiare de
orientare liberal-moderată, Deák şi Andrássy, se ajungea, în anul 1867, la realizarea unui
compromis (Ausgleich), prin care împăratul recunoştea dreptul istoric de stat al Ungariei. În urma
acestei înţelegeri, Imperiul primea numele de Monarhia Austro-Ungară, fiind organizat sub forma
unei confederaţii alcătuite din două părţi. Partea austriacă, numită neoficial Cisleithania, era
alcătuită din aşa-numitele “regate şi ţări reprezentate în Consiliul Imperial”, iar partea maghiară,
Transleithania, cuprindea “ţările Coroanei ungare”.
Cele două state aveau acelaşi suveran, care era, simultan, împărat al Austriei şi rege al
Ungariei, precum şi trei ministere comune ale Imperiului, care conduceau afacerile externe, armata
şi finanţele. Aceste trei ministere comune răspundeau în faţa unei Delegaţii, formată din 60 de
membri aleşi din rândurile Parlamentului austriac, respectiv 60 din cadrul celui maghiar. Delegaţia
se întrunea, în mod alternativ, în cele două capitale, Viena şi Budapesta. De asemenea, cele două
state încheiau, din zece în zece ani, câte un acord privitor la împărţirea cheltuielilor comune,
stabilind ce cotă trebuia acoperită de fiecare parte. În 1867, de pildă, după negocieri aprinse, s-a
stabilit ca Ungaria să acopere 30%, iar Austria 70% din aceste cheltuieli.
Dincolo de aceste elemente comune, fiecare stat îşi avea capitala, Parlamentul, legislaţia,
guvernul şi organizarea sa administrativă distinctă. De aceea, între cele două părţi ale monarhiei
existau diferenţe importante.
4. Viaţa politică în cele două părţi ale monarhiei
În zona administrată de Viena funcţiona, din anul 1867, un regim constituţional
reprezentativ şi un Parlament bicameral, fiind garantate, totodată, drepturile şi libertăţile generale
ale cetăţenilor, inclusiv dreptul fiecărei naţionalităţi de a-şi cultiva identitatea şi limba. Cu toate
acestea, caracterul liberal al regimului era atenuat, într-un sens autoritar, de dreptul guvernului de a
conduce în anumite situaţii prin decrete, ca şi de competenţele foarte mari ale împăratului. Sistemul
electoral împărţea alegătorii în 4 colegii, numite Curii, în funcţie de ocupaţia şi starea socială căreia
îi aparţineau cetăţenii cu drept de vot. Censul şi caracterul inegal al reprezentării asigurau
preponderenţa parlamentară a proprietarilor funciari şi a burgheziei de afaceri.
Cisleithania îşi menţinea structura administrativă descentralizată, aproape federativă,
rămânând împărţită în cele 17 provincii istorice tradiţionale, care dispuneau de o anumită
autonomie, având fiecare câte o Dietă provincială (Landtag). Asemenea “ţări şi regate reprezentate
în Consiliul Imperial” erau Austria Inferioară şi Superioară, Tirolul, Carintia, Stiria, Boemia,
Moravia, Galiţia sau Bucovina. Deputaţii din Dietele provinciale erau aleşi de către electoratul
împărţit în cele 4 curii. Pentru nivelul legislativ central, Dietele provinciale erau cele care alegeau,
din rândurile lor, deputaţii trimişi în Parlamentul imperial de la Viena.
Viaţa politică austriacă era extrem de fragmentată, datorită faptului că în Parlamentul central
erau reprezentate toate provinciile şi naţionalităţile, care îşi alcătuiau, fiecare, propriile partide şi
grupuri parlamentare. Totuşi, iniţial se distingeau două mari tendinţe, moştenite din perioada
anterioară: liberalii centralişti şi conservatorii federalişti. Centraliştii, care se sprijineau îndeosebi pe
birocraţia şi burghezia germană, doreau un regim cât mai unitar şi în acelaşi timp liberal. În schimb,
aristocraţia austriacă, de orientare conservatoare, sprijinită de elita nobiliară cehă şi poloneză,
susţinea recunoaşterea drepturilor istorice ale statelor, promovând o orientare federalistă.
Împăratul Franz Joseph nu s-a decis niciodată în mod ferm între cele două orientări, deşi a
guvernat mai mult cu ajutorul conservatorilor. Liberalii au dominat majoritatea cabinetelor până în
anul 1879, cedând însă puterea după această dată. În perioada 1879-1893 s-a remarcat lunga
guvernare conservatoare a lui Eduard Taafe, care a adoptat o serie de măsuri lingvistice în favoarea
cehilor, precum şi un program de protecţie socială după modelul lui Bismarck.
După 1894, sub impactul industrializării şi al democratizării societăţii, viaţa politică este
bulversată de apariţia unor noi tendinţe în Parlament, care afectează puternic partidele tradiţionale şi
76
stabilitatea regimului. Se remarcă naţionalităţile, în primul rând Partidul “Tinerilor Cehi” sau
Partidul Realist, din Boemia, condus de Thomáš Masaryk, care se ridicau împotriva moderaţiei
“bătrânilor cehi”. Naţionalităţilor li se opunea tot atât de zgomotos Partidul Naţional-German,
condus de Schönerer, care exalta germanitatea Austriei şi milita pentru unirea ei cu Germania,
dezvoltând, în acelaşi timp, idei antisemite şi anticatolice.
Pentru a slăbi grupările naţionaliste (atât pe cele pangermaniste, cât şi pe cele ale
naţionalităţilor), grupări care erau susţinute mai ales de elitele burgheze, Curtea introduce votul
universal, în anul 1906. În viziunea Vienei, această reformă era menită să întărească partidele de
masă, confesionale şi socialiste, şi să diminueze, în acest fel, disputele naţionale. Principalii
beneficiari ai votului universal au fost Partidul Creştin-Social, de orientare catolică, al lui Karl
Lueger, care profesează o demagogie antisemită şi anticapitalistă populară în rândul maselor,
precum şi Partidul Social-Democrat, de tendinţă marxist-reformistă, condus de Adler şi Bauer, care
se consolidează în rândul muncitorilor. Cu toate acestea, Austria nu va reuşi să dezamorseze
antagonismul germano-slav, care rămâne puternic mai ales în Boemia.
La fel ca şi în Cisleithania, şi în Ungaria s-a instaurat, după 1867, un regim parlamentar
constituţional, care garanta drepturile individuale ale cetăţenilor. Votul cenzitar existent şi aici
asigura preponderenţa politică a aristocraţiei, în marea ei majoritate maghiară. Dar, spre deosebire
de Austria, Ungaria a impus o organizare administrativă centralizată (exceptând Croaţia, care avea
un statut de autonomie) şi nu a permis ca naţionalităţile să fie reprezentate politic, în calitate de
entităţi cu drepturi colective, aşa după cum solicitau liderii acestora. Bazându-se pe faptul că
aproape jumătate din populaţia Ungariei era formată din maghiari, liderii acesteia au încercat să
creeze o naţiune omogenă, atât prin educarea naţionalităţilor în spiritul loialităţii faţă de stat, cu
ajutorul şcolii, cât şi prin favorizarea asimilării etnice, îndeosebi a elitelor. Această politică a
reprezentat însă un eşec şi nu a făcut decât să slăbească loialitatea naţionalităţilor (români, sârbi sau
slovaci) faţă de statul maghiar.
În viaţa politică, din 1867 până în 1875 se menţine la guvernare orientarea liberal-moderată,
de factură tradiţională, a lui Deák şi Eötvös, care acordă o serie de garanţii Bisericilor şi şcolilor
confesionale ale naţionalităţilor. Între anii 1875 şi 1890, puterea este deţinută cu autoritate de către
Partidul Liberal al lui Tisza Kálmán, care consolidează regimul sub raport instituţional şi duce o
politică de maghiarizare, fără a întâmpina vreo opoziţie mai serioasă din partea naţionalităţilor,
datorită slăbiciunii social-economice a acestora. Succesorul său la guvern, conservatorul Bánffy
Dezső, accentuează orientarea naţionalistă, ceea ce provoacă însă reacţia puternică a naţionalităţilor,
care îşi amelioraseră între timp condiţia economică şi socială.
După 1900, se intensifică opoziţia pe care o face liberalilor de guvernământ Partidul
Independenţei, grupare care solicită o distanţare mai pronunţată faţă de Viena, precum şi
constituirea unei armate proprii maghiare. Între anii 1906 şi 1910, Partidul Independenţei, în alianţă
cu conservatorii, reuşeşte să preia puterea, tensionând la maximum relaţiile cu Viena, care dorea să
menţină cu orice preţ unitatea armatei şi a Imperiului. Pentru a contracara revendicările maghiare,
împăratul ameninţă Ungaria cu introducerea votului universal şi în această parte a monarhiei, ceea
ce ar fi erodat puterea claselor dominante maghiare, în favoarea naţionalităţilor. După 1910 însă,
Tisza István reuşeşte să refacă un nou partid liberal maghiar, modernizat, sub denumirea de Partidul
Muncii Naţionale, care reia colaborarea normală cu Coroana, păstrând puterea în mod ferm până la
Primul Război Mondial.
Monarhia Austro-Ungară a fost judecată în mod contradictoriu în istoriografie, fiind ori
idealizată, ori demonizată. Este indiscutabil faptul că ea a cunoscut o dezvoltare economică
remarcabilă în această perioadă, că a produs o administraţie ordonată şi servicii publice de calitate,
că Viena sau Budapesta s-au numărat printre principalele metropole europene ale vremii, sub
raportul artei sau culturii. Fără îndoială, puternicele contradicţii naţionale, cărora li s-a dat o
rezolvare mai proastă în Ungaria decât în Austria, au dus la dezmembrarea acestui imperiu, dar
întrebarea care rămâne este aceea dacă în condiţiile existente înaintea Primului Război Mondial se
puteau imagina soluţii practice mult mai bune pentru o situaţie atât de complexă.
5. Reformele lui Alexandru al II-lea în Rusia

77
 Fiul ţarului Nicolae I, Alexandru al II-lea (1855-1881), era conştient de faptul că numai
introducerea unor reforme poate scoate Rusia din starea de înapoiere pe care o evidenţiase eşecul
militar din timpul Războiului Crimeii.
El a început această politică de schimbări cu reforma agrară, adoptată în anul 1861, prin care
şerbii statului şi ai particularilor erau emancipaţi. Foştii şerbi primeau un lot de pământ, în general
mai restrâns decât cel pe care îl deţinuseră anterior, fiind obligaţi, în schimb, să plătească o
despăgubire către fostul proprietar, eşalonată cu ajutorul statului pe parcursul a 49 de ani. Chiar şi
după această reformă, în Rusia propriu-zisă (adică exceptând Siberia, Ucraina, Polonia, Basarabia,
Finlanda etc.) ţăranii vor continua să exploateze pământul în comun, în cadrul obştii (mir),
colectivitatea fiind solidară şi în ceea ce priveşte plata impozitelor.
Altă reformă importantă introdusă de Alexandru al II-lea a constat în crearea zemstvelor, în
anul 1864. Zemstvele erau adunări locale cu rol de autoadministrare, alese la nivel districtual şi
gubernial, pe baza unui sistem electoral cenzitar, care împărţea alegătorii în trei colegii, formate din
proprietarii funciari, din orăşeni şi din ţărani. Iniţial, ele erau considerate organisme reprezentative
ale societăţii civile, şi nu instituţii ale statului, iar atribuţiile lor se concentrau asupra intereselor
obşteşti locale, cum erau repartizarea taxelor, aprovizionarea populaţiei, asistenţa socială, instrucţia
publică, sănătatea, încurajarea comerţului şi a industriei.
Această formulă originală de autoadministrare locală a facilitat dezvoltarea spiritului civic şi
formarea unui corp de funcţionari liberali, în rândurile unei societăţi atât de puţin obişnuită cu
participarea la viaţa publică. Ţarul se va limita însă la menţinerea zemstvelor la acest nivel local,
deşi unii consilieri îi cereau să creeze o adunare reprezentativă centrală, o Dumă, care să confere
regimului un caracter parlamentar.
Alte reforme instituiau adunări municipale alese în fruntea oraşelor, liberalizau viaţa în
universităţi, modernizau sistemul judiciar, desfiinţau pedeapsa corporală (simbol al despotismului
rusesc tradiţional) şi introduceau serviciul militar obligatoriu.
În pofida adoptării reformelor respective, sau poate tocmai pentru că Imperiul simţea o
nevoie generală de liberalizare, în această perioadă se dezvoltă şi o mişcare politică de opoziţie.
Spre deosebire de slavofilii sau liberalii occidentalişti din epoca anterioară, noile generaţii de
contestatari nu îşi mai pun speranţele de renovare a Rusiei în ţarism, ci cred că regenerarea nu poate
veni decât din direcţia poporului, căruia intelectualii ruşi îi dedică un cult aproape mistic. Dar
pentru ca poporul să îşi poată îndeplini nobila misiune căreia îi este destinat, el trebuie educat.
Acesta a fost crezul politic al mişcării “narodniciste” (sau populiste), iniţiată de Cernâşevski şi
Lavrov. În anii ’70, mii de intelectuali narodnici pleacă în direcţia satelor, încercând să îi convingă
pe ţărani să se răzvrătească sau să purceadă la construirea unei societăţi socialiste rurale. Evident,
ţăranii îi vor primi cu o neîncredere totală pe aceşti vizitatori ciudaţi, uneori dându-i chiar pe mâna
poliţiei.
Dezamăgirile datorate eşecului narodnicismului, la care se adaugă represiunea brutală a
autorităţilor, îi vor împinge atunci pe intelectualii din opoziţie în direcţia acţiunilor singulare,
teroriste. Anarhişti şi nihilişti, cum erau Bakunin, Neceaev sau Tkacev, doresc declanşarea unei
revoluţii imediate, înfăptuită de o elită restrânsă de conspiratori. În lipsa oricărei alte posibilităţi de
acţiune politică, în condiţiile în care masele indiferente refuză să îi urmeze, atentatul terorist devine
principala metodă de acţiune a acestor militanţi, care nu îşi fac scrupule din uciderea unor
funcţionari nevinovaţi, atâta timp cât sunt convinşi că luptă pentru cauza justă a emancipării
poporului.
În anul 1881, ca o ironie tristă a istoriei, unui asemenea atentat îi cădea victimă însuşi ţarul
reformator.
6. Rusia între autocraţie şi Revoluţie (1881-1914)
Urmaşul său, Alexandru al III-lea (1881-1894), a promovat, în replică, o politică represivă şi
reacţionară, executându-i sau deportându-i în Siberia pe opozanţi, întărind supravegherea
poliţienească şi cenzura, diminuând rolul zemstvelor, care sunt puse acum sub controlul
funcţionarilor statului. Se consolidează autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, care are
menirea de a controla întreaga viaţă spirituală din Imperiul Rus.

78
 Tendinţa reacţionară este continuată de Nicolae al II-lea (1894-1917), în timpul căruia se
intensifică şi politica naţionalistă de rusificare. Polonia, reprimată sângeros în timpul revoltelor din
anii 1830-1831 şi 1863, este privată de orice formă de libertate politică, era afectată, apoi, chiar şi
solida autonomie a Finlandei, iar antisemitismul va fi încurajat oficial de autorităţi, care permit
organizarea unor pogromuri.
În pofida acestui regim politic reacţionar şi a retardării sale social-economice, Rusia
cunoaşte o puternică dezvoltare industrială şi culturală la începutul secolului al XX-lea. În 1910,
populaţia Rusiei ajungea la 130 de milioane de locuitori. Prim-ministrul Witte duce o politică
energică de modernizare, de sprijinire a industriei şi investiţiilor. Capitalurile franceze, de exemplu,
ajută la crearea marilor industrii extractive, siderurgice şi metalurgice, la Sankt-Petersburg, la
Moscova, în Munţii Urali sau în Ucraina. Tot acum se finalizează construirea căii ferate
transsiberiene. Rusia se extinde teritorial în Asia Centrală şi mai ales în zona Pacificului
(Vladivostok), lovindu-se, în Coreea şi în Manciuria, de expansiunea similară a Japoniei.
În anii 1904-1905 are loc un război ruso-japonez, în urma căruia Rusia este înfrântă. Ea
pierde Manciuria, evidenţiindu-se, totodată, marea sa slăbiciune internă şi nevoia de reforme. În
acest context, în anul 1905 izbucnesc o serie de revolte ale populaţiei din marile oraşe, care
debordează într-o adevărată revoluţie. Rebelii organizează consilii muncitoreşti, numite soviete,
care rivalizează cu autorităţile statului. Presat de evenimente, ţarul promite introducerea unor
reforme şi este nevoit să instituie, începând din anul 1906, o Dumă imperială, un Parlament ales pe
baze cenzitare.
Deşi ţarul păstra competenţe de factură absolutistă, având dreptul să dizolve Duma şi să
blocheze oricând măsurile acesteia, viaţa politică devine acum mult mai activă. Alături de dreapta
conservatoare şi naţionalistă, care susţine puterea autocrată a ţarului, în Dumă se afirmă şi Partidul
“Octombriştilor”, care este mulţumit de minima reformă constituţională iniţiată în octombrie 1905
şi doreşte consolidarea acestui regim. Pe aceste forţe se sprijină guvernarea prim-ministrului
Stolâpin (1906-1911), care, în paralel cu reprimarea brutală a opoziţiei de stânga, încearcă să
introducă unele reforme, cum ar fi crearea unei mici proprietăţi ţărăneşti individuale.
În opoziţie, se plasează gruparea liberală a Cadeţilor (“K-D”, iniţiale de la “constituţionali-
democraţi”), intelectuali şi burghezi care doresc ca Rusia să devină o democraţie parlamentară
veritabilă. În lipsa unei clase mijlocii puternice, această grupare nu reuşeşte însă să se impună.
Mult mai activ se va dovedi, prin activitatea sa propagandistică şi conspirativă, Partidul
Social-Democrat, de orientare marxistă, creat în anul 1898. În anul 1903, în cadrul partidului se
constituie două grupări rivale, “menşevicii” (aflaţi în partid în minoritate) şi “bolşevicii”
(“majoritarii”), conduşi de Lenin. Lenin va transforma gruparea bolşevicilor într-un partid
disciplinat, strâns unit în jurul liderilor săi, fiind de părere că un grup restrâns de revoluţionari era
capabil să conducă proletariatul urban şi ţărănimea săracă spre preluarea puterii, printr-o insurecţie
armată bine organizată.
În condiţiile în care politica absolutistă a ţarului obstrucţiona drumul spre liberalizare, iar
liberalismul politic se dovedea prea slab pentru a forţa această evoluţie, Rusia va ajunge, în anul
1917, în postura nefericită de a-şi continua procesul modernizării, început promiţător înainte de
război, sub conducerea unei dictaturi bolşevice.

79
 Relaţiile internaţionale şi Primul Război Mondial

Bibliografie:
 Henry Kissinger, Diplomaţia, ed. a II-a, Buc., BIC ALL, 2002
 Jean-Baptiste Duroselle, L’Europe de 1815 à nos jours. Vie politique et relations
internationales, Paris, PUF, 1964
 Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, Buc., Corint, 2001
 Vyvyen Brendon, Primul Război Mondial. 1914-1918, Buc., BIC ALL, 2003

80
 IV.1. Relaţiile internaţionale
între anii 1871-1914

Evoluţiile internaţionale din perioada 1859-1871 au modificat profund ordinea europeană

instaurată în anul 1815, determinând crearea unui nou echilibru. Îndeosebi după Congresul de la
Berlin (1878), elemente nou apărute, cum ar fi expansiunea colonială a Europei sau întărirea
Statelor Unite şi a Japoniei, vor transforma sistemul european într-unul mondial. Cauzele care
generează o stare de echilibru între marile puteri sau cele care, dimpotrivă, perturbă raporturile
respective pot fi identificate acum doar în acest plan, mult mai larg, al relaţiilor internaţionale.
1. “Sistemul bismarckian” (1871-1890)
Perioada cuprinsă între anii 1871-1890 a fost caracterizată de stabilitate şi de echilibrul
existent între puterile europene. Această pace a fost adusă Europei de către noul sistem al relaţiilor
internaţionale, impus de cancelarul Bismarck. Bismarck considera că Imperiul German şi-a atins
limitele sale maxime şi era potrivnic oricărei expansiuni a acestuia în Europa. În consecinţă, el va
promova o politică de neutralizare a tuturor conflictelor şi tensiunilor europene.
Cancelarul încearcă să prevină constituirea oricărei coaliţii îndreptate împotriva Germaniei
şi, totodată, să izoleze Franţa, pentru ca aceasta să renunţe la planurile sale de revanşă pentru
înfrângerea suferită în 1871. Tot în scopul izolării Franţei şi al îndepărtării acesteia din sfera
problemelor europene, Bismarck a încurajat Franţa în expansiunea sa colonială, lucru care prezenta,
pentru partea germană, şi avantajul de a deteriora relaţiile Parisului cu Londra şi cu Roma.
Un prim sistem de securitate construit de Bismarck datează din anul 1873. Pentru că Franţa
nu putea conta la acea dată, într-un eventual conflict franco-german, decât pe sprijinul Rusiei şi al
Austro-Ungariei, Germania se va apropia tocmai de aceşti inamici potenţiali, încheind aşa-numita
Alianţă a celor Trei Împăraţi, care reunea cele trei monarhii din centrul şi Estul Europei. Pentru a
câştiga sprijinul Austro-Ungariei, Germania sprijină interesele acesteia în Balcani, zonă care
reprezenta singura direcţie de exercitare a vreunei influenţe care mai rămăsese deschisă în faţa
Vienei. În acest spaţiu, Viena se lovea însă de pretenţiile Sankt-Petersburgului, aşa că Germania
duce o politică prudentă, de menajare a Rusiei, mediind între cele două mari puteri în privinţa
intereselor lor balcanice.
Această alianţă a fost însă pusă sub semnul întrebării cu ocazia Războiului Ruso-Turc din
anii 1877-1878. Austro-Ungaria nu agreează creşterea influenţei Rusiei în zonă, ea fiind neliniştită
atât de întărirea Serbiei, cât şi de crearea unei Bulgarii autonome, în orbita politicii ruseşti. Deşi
Austro-Ungaria primeşte, în compensaţie, dreptul de a ocupa şi administra Bosnia-Herţegovina,
relaţiile ei cu Rusia rămân încordate.
În pofida acestor probleme, la Congresul de Pace de la Berlin, din anul 1878 (care
recunoaşte şi independenţa României), Germania îşi exercită cu mare abilitate rolul de mediator al
politicii europene, evitând să îşi asume o poziţie de hegemonie, care ar fi tensionat relaţiile sale cu
Rusia sau Anglia. Acest Congres a fost, de altfel, ultima întrunire a marilor puteri europene într-o
conferinţă de conciliere reciprocă, în tradiţia congreselor inaugurate de Pacea Westfalică, din 1648.
Pentru Bismarck, contradicţiile ruso-austriece ridicau problema edificării unui alt sistem de
alianţe, care să completeze Alianţa celor Trei Împăraţi, sortită dezmembrării. El alege calea unei
înţelegeri strânse cu Austro-Ungaria, semnând mai întâi aşa-numita Dublă Alianţă, încheiată cu
Viena în anul 1879. Ulterior, în anul 1882, se constituia Tripla Alianţă, care reunea Imperiul
German, Austro-Ungaria şi Italia, într-o alianţă defensivă îndreptată împotriva Franţei. În anul
1883, acestei alianţe i se alătura şi Regatul României, deoarece Bucureştiul avea nevoie de un
aranjament de securitate care să asigure stabilitatea în Europa Centrală, pentru a se proteja în faţa
Rusiei. Italia, deşi avea revendicări faţă de Austria, în Triest şi în Tirolul de Sud, se alătură totuşi
alianţei iniţiate de Bismarck, deoarece era nemulţumită de expansiunea Franţei pe Coasta Nord-
Africană, în Tunisia, zonă pe care o dorea rezervată pentru propria sa influenţă.

81
 Acest sistem de alianţe, conceput de Bismarck, era completat cu un Acord Anglo-Italian,
încheiat în anul 1887, care viza blocarea expansiunii franceze în Marea Mediterană. Franţa se vedea
astfel complet izolată.
2. Marea expansiune colonială a Europei (1880-1914)
Începând cu anii ’80 avea să se desfăşoare şi ultima etapă, cea mai spectaculoasă, a
procesului de expansiune colonială a Europei. Principalii beneficiari ai acestuia erau Anglia, Franţa
şi Germania, dar posesiuni coloniale importante sunt dobândite acum şi de Italia sau Belgia. Olanda
şi Portugalia îşi extind şi ele vechile lor posesiuni, iar Rusia îşi continuă expansiunea în Asia
Centrală şi în Extremul Orient. Spre sfârşitul secolului, acestei competiţii i se alătură şi Statele
Unite şi Japonia. Până la Primul Război Mondial, întregul continent african, precum şi Sud-Estul
Asiei şi Oceania aveau să treacă sub stăpânirea directă a marilor puteri, adăugându-se coloniilor
ocupate anterior.
Cauzele acestei expansiuni sunt diverse. O dată, triumful principiului naţionalităţilor în
Europa de după 1870, ca şi echilibrul politico-militar existent făceau practic imposibilă orice
anexiune teritorială pe continent. Cel mult, se mai putea vorbi despre o extindere a sferelor de
influenţă în zona încă fluidă a Balcanilor. În consecinţă, orice tendinţă de expansiune teritorială nu
se putea materializa decât într-o zonă extraeuropeană.
Pe urmă, exista nevoia economică de a dobândi noi surse de materii prime, noi pieţe de
desfacere şi noi debuşee pentru investiţii şi exportul de capital. Aceasta, mai ales în condiţiile în
care economia mondială trecea într-o fază de protecţionism, în care fiecare stat tindea să îşi creeze
propriile circuite comerciale şi de aprovizionare. Progresul tehnologic, mai ales în materie de
comunicaţii navale şi terestre, va face posibilă valorificarea economică a acestor resurse şi
colonizarea unor teritorii până atunci greu accesibile.
Extrem de importante erau şi motivaţiile ideologice. Aşa era nevoia de explorare şi de
cunoaştere a întregii planete, precum şi dorinţa de a civiliza populaţiile socotite primitive. Europenii
erau mai convinşi ca niciodată atât de superioritatea civilizaţiei lor, cât şi de faptul că întreaga
omenire trebuie determinată să păşească pe drumul pe care ei îl deschiseseră, drumul progresului şi
al raţiunii.
În fine, existau motivaţiile politice particulare ale fiecărui stat, care aveau un rol esenţial în
declanşarea expansiunii. Imperialismul colonial s-a conjugat cu epoca de apogeu a naţionalismului,
ca şi cu începuturile politicii democratice. De fiecare dată când un guvern nu mai putea să ofere
alegătorilor săi prea multe lucruri pe plan intern, el avea posibilitatea de a recurge la politica de
expansiune colonială, care reprezenta o diversiune extrem de populară. Asigurarea “gloriei
naţiunii”, ca şi perspectiva unor beneficii economice transformau problema colonială într-o temă de
neocolit pentru politica internă şi pentru campaniile electorale.
Expansiunea colonială a furnizat marilor puteri motive suplimentare de divergenţă, mai ales
atunci când ele se confruntau pentru achiziţionarea unui teritoriu încă neadjudecat. Totuşi, pe
măsură ce rămâneau mai puţine lucruri de împărţit, conflictele de natură colonială se vor reduce,
rezultând o delimitare a posesiunilor şi a zonelor de influenţă între marile puteri, stabilizată în
preajma Primului Război Mondial.
3. Relaţiile internaţionale după 1890: crearea blocurilor rivale
După îndepărtarea lui Bismarck din funcţia de cancelar al Reich-ului, în anul 1890, începea
o etapă nouă în evoluţia relaţiilor internaţionale. Germania abandonează linia politică prudentă a
acestuia, părăsind poziţia de moderator de până atunci, în favoarea unei atitudini active, la scară
mondială. Ea se implică tot mai profund în politica maritimă şi colonială, ceea ce o va aduce în
conflict cu Anglia, în timp ce în Europa susţine puternic influenţa austriacă în Balcani, ceea ce îi va
atrage ostilitatea Rusiei. Tot acum, Imperiul German sprijină economic şi militar Turcia, finanţând
construirea unei căi ferate până la Bagdad.
Noul arhitect al politicii externe germane, baronul von Holstein, va comite câteva mari erori
de apreciere a relaţiilor internaţionale. El nu credea că este posibilă încheierea unor alianţe între
Rusia autocrată şi Republica Franceză, datorită diferenţei de regim politic existentă între ele, între
Anglia şi Franţa, datorită divergenţelor lor coloniale, şi între Rusia şi Anglia, datorită rivalităţii lor
tradiţionale, existentă de la începutul secolului. Or între toate aceste puteri se va încheia, în cele din
82
urmă, un sistem de alianţe, în condiţiile în care Germania nu a mai continuat politica lui Bismarck,
de izolare a Franţei, ca şi de menajare a intereselor Rusiei şi Angliei.
Astfel, în anul 1893 se semnează un tratat de alianţă defensivă între Rusia şi Franţa,
îndreptat împotriva Germaniei. Deşi ţarul a acceptat cu greu această înţelegere cu Franţa
republicană, Rusia nu îşi putea permite să rămână izolată în faţa Germaniei şi a Austriei. În plus,
Rusia avea mare nevoie de împrumuturile franceze, care vor finanţa, în parte, dezvoltarea sa
industrială.
Poziţia Angliei era una singulară în raport cu a celorlalte puteri europene, dat fiind faptul că
ea dusese adeseori, pe parcursul secolului al XIX-lea, o politică de izolare, de neamestec în afacerile
continentale. Marea Britanie evitase întotdeauna să se angajeze într-o alianţă pe termen lung,
păstrându-şi astfel o mult mai mare libertate de mişcare. Ea se bazase, în această politică externă a
“splendidei izolări”, pe puterea sa industrială şi pe supremaţia sa comercială şi navală,
concentrându-şi toate eforturile în direcţia extinderii imperiului colonial.
Dar o dată cu începutul secolului al XX-lea, Anglia se vede nevoită să îşi schimbe această
politică şi să caute să intre într-un sistem stabil de alianţe. O determină în acest sens fenomene nou
apărute, cum ar fi mondializarea relaţiilor internaţionale, concurenţa tot mai dură pe care o suferă
produsele britanice în faţa celor americane sau germane, dezvoltarea ameninţătoare a flotelor rivale
şi lupta pentru împărţirea domeniului colonial.
La începutul veacului, izolarea Angliei era pusă în evidenţă de divergenţele pe care le avea
în raport cu aproape toate marile puteri. Tradiţionala tensiune anglo-rusă este amplificată de
expansiunea Rusiei în Asia Centrală, în direcţia Persiei şi Afganistanului, fapt care ameninţă
posesiunile britanice din India. Totodată, Anglia nu agreează nici prezenţa Rusiei în Nordul Chinei.
În relaţiile cu Franţa, Anglia se vede pusă în faţa unui grav diferend în anul 1898, când cele două
puteri îşi dispută stăpânirea asupra Sudanului Egiptean. Cu Germania, în afara marilor rivalităţi de
fond, industriale, navale şi comerciale, Anglia are de rezolvat problema împărţirii influenţei în zona
Africii de Sud.
Anglia încearcă să soluţioneze tensiunile respective, printr-o serie de acorduri cu privire la
diferendele coloniale, încheiate separat, cu fiecare partener. Ea începe şirul acestor demersuri cu
Germania, încercând să ajungă la o înţelegere, în anul 1898. Unii istorici apreciază că această
apropiere, în cazul în care s-ar fi realizat, ar fi fost de natură să prevină izbucnirea viitorului război
mondial. Germania lasă însă să îi scape această şansă, respingând propunerile diplomaţiei britanice,
deoarece nu credea că Anglia ar putea ajunge la o alianţă cu Franţa sau Rusia.
În această situaţie, Anglia se apropie de Franţa, mai ales că progresele navale şi comerciale
ale Germaniei o nelinişteau. În anul 1904 se încheie o serie de acorduri care reglementau
diferendele coloniale anglo-franceze, mai ales în Egipt şi în Maroc. Ele vor crea un climat de
colaborare între cele două ţări, inaugurându-se aşa-numita “Antantă Cordială” dintre Franţa şi
Marea Britanie. Tot în această perioadă, între anii 1900-1902, Italia se apropie şi ea de Franţa,
promiţându-i acesteia că va păstra neutralitatea în cazul unui conflict franco-german. Chiar dacă nu
părăseşte încă Tripla Alianţă, Italia se arată tot mai nemulţumită, în această perioadă, de creşterea
influenţei austriece în Balcani, care îi bloca propriile pretenţii în această direcţie.
În fine, în paralel cu alianţa tot mai strânsă existentă între Franţa şi Anglia, se îmbunătăţesc
şi raporturile dintre Marea Britanie şi Rusia. În anul 1907, cele două puteri semnează un acord care
delimita zonele lor de influenţă în Tibet, în Afganistan şi în Persia, dezamorsând tensiunile existente
până atunci. Începând cu această dată, se putea vorbi despre Tripla Înţelegere (sau Antanta), alianţă
formată din Franţa, Rusia şi Anglia, opusă Triplei Alianţe, fundamentată pe înţelegerea germano-
austriacă. Sistemul european creat de Bismarck, care se bazase pe izolarea Franţei, era acum
înlocuit definitiv de divizarea între cele două blocuri rivale.
Această nouă situaţie a determinat o amplificare a cursei înarmărilor, situaţie care era
favorizată, totodată, de interesele industriei de armament şi ale militarilor. Creşterea ostilităţii dintre
cele două blocuri a provocat o serie de “crize” în relaţiile internaţionale, situaţii tensionate care
riscau de fiecare dată să declanşeze un război de proporţii. Crizele îşi găsesc pretextul fie în
disputele franco-germane pe probleme coloniale, fie în cele austro-ruse, prilejuite de evoluţiile
dintr-o zonă fluidă din punct de vedere politic, cum era cea a Peninsulei Balcanice.
83
 În anii 1905-1906 are loc o primă criză franco-germană, în chestiunea marocană. Acordurile
franco-engleze din 1904 îi permiteau Franţei să-şi stabilească protectoratul asupra Marocului. Când
Parisul va încerca să îşi materializeze intenţiile, Germania se opune însă în mod vehement, forţând
Franţa să îşi modereze pretenţiile, sub ameninţarea declanşării unui război. O conferinţă
internaţională, întrunită în anul 1906, la Algeciras, va reuşi să aplaneze diferendul.
O a doua criză franco-germană în chestiunea marocană izbucneşte în anul 1911. În condiţiile
în care Franţa lansează o expediţie militară în Maroc, Germania trimite şi ea o navă de război, în
rada portului marocan Agadir, ceea ce aduce cele două ţări în pragul ostilităţilor. Conflictul va putea
fi evitat doar datorită intervenţiei energice a Angliei, care, neliniştită de creşterea puterii Germaniei,
declară că va intra în război de partea Franţei. În cele din urmă, sub influenţa unor oameni politici
mai concilianţi, Franţa şi Germania ajung la un compromis, preferând totuşi pacea, deşi opinia
publică, iritată, se arăta nemulţumită de această moderaţie.
4. Crizele din Peninsula Balcanică
Pacea mondială a fost puternic ameninţată în aceşti ani şi de situaţia din Peninsula
Balcanică, zonă care va fi denumită, din acest motiv, “butoiul cu pulbere al Europei”. Instabilitatea
regiunii se datora faptului că, în condiţiile declinului stăpânirii otomane, naţionalismele popoarelor
din zonă nu erau capabile să găsească o formulă de convieţuire reciproc acceptabilă. Revendicările
lor teritoriale se suprapuneau atât datorită mozaicului naţional din regiune, care făcea greu de
delimitat frontiere pe criterii etnice, cât şi pentru că pretenţiile respective îşi căutau argumente
istorice într-un trecut măcinat de conflicte.
Peste această situaţie explozivă se suprapuneau ingerinţele marilor puteri care aveau interese
în zonă, în primul rând Rusia şi Austro-Ungaria, dar şi Italia. Aceste interese erau fie expansioniste,
ca în cazul Rusiei, fie vizau blocarea influenţei unui adversar sau acordarea de compensaţii pentru
progresele acestuia (cazul Austro-Ungariei şi al Italiei). Frecventele conflicte interne sau
răsturnările de situaţie din regiune nu făceau decât să favorizeze instabilitatea, inclusiv tensiunile
existente între marile puteri. Însuşi războiul mondial dintre anii 1914-1918 va izbucni ca urmare a
unei crize balcanice.
În anul 1886 are loc o primă “criză bulgară”, care a contribuit în mod decisiv la îndepărtarea
Austro-Ungariei de Rusia şi la destrămarea Alianţei celor Trei Împăraţi. Prinţul Bulgariei,
Alexandru de Battenberg, care fusese înscăunat în anul 1879, ca protejat al Rusiei, doreşte să se
emancipeze acum de sub această influenţă, mai ales după ce reuşise să obţină din partea Turciei
provincia Rumelia Orientală, în anul 1885. În 1886, un complot al ofiţerilor filoruşi îl răstoarnă de
la putere, dar prinţul reuşeşte să se reîntoarcă după câteva zile, deoarece bulgarii nu mai doreau
protectoratul rusesc. În această situaţie, Rusia intervine pentru a-şi apăra interesele, Alexandru
abdică, dar în cele din urmă tronul bulgar va fi ocupat de Ferdinand de Saxa-Coburg, un prinţ
susţinut de Austria. De la această dată, Bulgaria se va situa, în mod tradiţional, alături de politica
Austro-Ungariei. Germania, la rândul ei, susţinuse Viena în această acţiune.
În anul 1903 are loc o nouă răsturnare de situaţie în Balcani. Un grup de ofiţeri sârbi
naţionalişti îl asasinează pe regele Serbiei, Alexandru Obrenović, care dusese până atunci o politică
proaustriacă. Noul rege, Petru Karagheorghević, este favorabil unei alianţe cu Franţa şi mai ales cu
Rusia. De acum înainte, Serbia susţinută de Rusia devine un ghimpe periculos în coasta Austro-
Ungariei, deoarece ea se transformă într-un pol de atracţie pentru agitaţiile naţionaliste ale slavilor
sudici din monarhia dualistă. În consecinţă, Viena va urmări în mod consecvent anihilarea acestui
adversar incomod, cu atât mai mult cu cât statelor balcanice li se deschideau noi perspective de
mărire a puterii lor pe seama Imperiului Otoman.
În anii 1908-1909 are loc o criză pe marginea situaţiei din Bosnia-Herţegovina. În 1908,
profitând de faptul că la Istanbul izbucnise o revoltă internă, declanşată de mişcarea reformatoare a
“junilor turci”, Austro-Ungaria sprijină Bulgaria să îşi proclame independenţa şi anexează Bosnia-
Herţegovina, teritoriu pe care îl primise numai spre administrare în 1878. Serbia, care îşi vede
periclitate speranţele sale de înfăptuire a unei unităţi iugoslave, protestează cu indignare în faţa
acestei anexiuni şi solicită sprijinul Rusiei. Rusia ar fi dorit să intervină, dar îi lipsea atât forţa
militară, cât şi sprijinul Franţei, care nu doreşte să se angajeze acum într-un război în Balcani.

84
 În cele din urmă, Serbia a fost nevoită să îşi retragă ameninţările la adresa Austriei, dar
această criză va întări resentimentele naţionalismului sârb şi va determina Rusia să strângă şi mai
puternic legăturile din cadrul Triplei Înţelegeri. Criza a contribuit şi la slăbirea Triplei Alianţe,
deoarece Italia urmărea cu nemulţumire creşterea puterii Austro-Ungariei în Balcani, fără ca ea să
primească vreo compensaţie.
În fine, în anii 1912-1913 izbucneau cele două Războaie Balcanice. La acea dată, Imperiul
Otoman mai stăpânea încă în Balcani o fâşie continuă de teritorii, între Marea Neagră şi Marea
Adriatică. Ea cuprindea, în principal, Tracia, Macedonia şi Albania. Cu excepţia Albaniei,
preponderent musulmană, aceste zone întinse erau locuite de populaţii majoritar creştine, mai ales
greci, bulgari şi sârbi. Respectivele populaţii alcătuiau însă un mozaic extrem de amestecat, sub
raport etnic şi teritorial, aşa cum era situaţia, de exemplu, în zona Macedoniei.
În această perioadă de înflorire a naţionalismelor, populaţiile creştine rămase încă sub
stăpânirea Imperiului Otoman acuzau tendinţele de centralizare politică şi de favorizare a
elementului turc şi musulman, promovate de guvernarea “junilor turci”. În plus, Turcia este slăbită
acum de războiul pe care îl poartă în anii 1911-1912 cu Italia, război în urma căruia va pierde Libia
şi Arhipelagul Dodecanez.
În aceste condiţii, în anul 1912, cele patru state balcanice interesate în zonă, Grecia,
Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, declară război Imperiului Otoman, declanşându-se astfel Primul
Război Balcanic. În scurt timp, statele aliate reuşesc să înfrângă Turcia, ocupând aproape toate
teritoriile europene ale acesteia, cu excepţia zonei din jurul oraşului Istanbul.
Cei patru aliaţi nu vor reuşi însă să se înţeleagă în ceea ce priveşte împărţirea teritoriilor
cucerite. Nemulţumirile cele mai mari sunt provocate de revendicările Bulgariei, care dorea pentru
sine întreaga Macedonie. În anul 1913 izbucneşte Al Doilea Război Balcanic, în cursul căruia
Serbia şi Grecia se aliază împotriva Bulgariei, pentru a se opune pretenţiilor acesteia. Celor două
state li se adaugă Turcia, care doreşte să recupereze cel puţin Adrianopolul, precum şi România,
care duce o politică a echilibrului balcanic, pretinzând compensaţii pentru creşterea puterii
Bulgariei. Neputând face faţă acestei coaliţii, Bulgaria este înfrântă. Ea este nevoită să îşi limiteze
extinderea teritorială, în timp ce toţi vecinii săi îşi consolidează poziţiile. Serbia se întinde mult spre
Sud, primind Macedonia, Grecia îşi extinde frontiera nordică, iar Albania devine independentă.
Rezultatele celor două Războaie Balcanice au reprezentat un eşec pentru Germania şi
Austro-Ungaria. Cele două protejate ale lor, Turcia şi Bulgaria, au fost înfrânte, în mod succesiv, în
timp ce Serbia, aliata Rusiei, se alegea cu un câştig teritorial considerabil. Chiar şi România se
îndepărtează tot mai mult de Austro-Ungaria, deoarece Bucureştiul nu dorea creşterea puterii
Bulgariei, aliata acesteia.
În faţa acestei schimbări a echilibrului balcanic în favoarea politicii Rusiei, Austro-Ungaria
şi Germania vor fi obligate, pe viitor, să reacţioneze. Era aproape inevitabil ca primul incident care
avea să mai izbucnească în zona Balcanilor să aibă ca urmare o intervenţie directă a marilor puteri.
Dat fiind faptul că Rusia şi Austro-Ungaria, principalele state interesate aici, erau legate, printr-un
sistem strâns de alianţe, de toate celelalte mari puteri europene, conflictul care ameninţa să se
declanşeze avea să fie unul generalizat la scară mondială.

85
 IV.2. Primul Război Mondial
(1914-1918)

La 28 iunie 1914, arhiducele moştenitor al Austriei, Franz Ferdinand, aflat în vizită la

Sarajevo, capitala provinciei Bosnia, anexată de Viena în 1908, era asasinat de către un student
sârb, membru al unei societăţi secrete naţionaliste cu ramificaţii la Belgrad. Întrebarea care se pune
este cum de a fost posibil ca pornindu-se de la acest incident să se ajungă la un conflict mondial
distrugător, în urma căruia întreaga lume avea să sufere transformări radicale?
1. Cauzele războiului
Este adevărat, înainte de 1914 multă lume se temea de ameninţarea unui asemenea război,
care părea iminent datorită rivalităţilor economice şi coloniale dintre marile puteri, datorită cursei
înarmărilor şi tensiunilor naţionale existente. Dezvoltarea statelor naţionale şi a patriotismului, ca
sentiment de masă, în această perioadă, făcea ca toate ţările să fie mai hotărîte ca niciodată să îşi
apere ceea ce ele defineau ca interese naţionale, fără să se gândească la costuri sau sacrificii. În al
doilea rând, progresele ştiinţei şi tehnicii au permis perfecţionarea mijloacelor militare de distrugere
la un nivel care nu se compara cu nimic anterior în istoria omenirii, ceea ce a determinat, de
asemenea, escaladarea conflictului până la ultimele limite.
Cu toate acestea, războiul început în anul 1914 nu poate fi considerat inevitabil, dacă ţinem
cont de împrejurarea că aproape nici unul dintre guvernele care l-au iniţiat nu a dorit nici măcar
izbucnirea şi cu atât mai puţin generalizarea sa. Decisiv a fost însă faptul că fiecare stat se afla
înglobat într-un sistem de alianţe, prin care îşi asumase o serie de obligaţii de securitate, fiind
convins că de respectarea acestora depinde însăşi supravieţuirea sa naţională. Atunci când a efectuat
mobilizarea, când a formulat ultimatumuri sau a declarat război, fiecare guvern a crezut, cu tărie, că
se află în joc viaţa şi securitatea ţării sale, având convingerea că nu există nici o alternativă la
acţiunile respective.
Felul în care a răspuns populaţia din ţările europene la aceste chemări denotă o stare de spirit
greu de descifrat, un amestec complex de confuzie şi entuziasm. Fără îndoială, ideea potrivit căreia
popoarele ar fi plecat la luptă cu însufleţire şi elan s-a dovedit a fi, în parte, o aparenţă. Ea era
valabilă mai ales pentru populaţia cu un anumit nivel de instruire, impregnată de educaţia
naţionalistă, sau pentru deputaţii din parlamentele europene, care votau în unanimitate creditele de
război. Populaţia rurală a fost iniţial mai curând derutată şi nu a sesizat gravitatea situaţiei.
În pofida acestor rezerve, se poate spune că popoarele au reacţionat totuşi la chemarea
guvernelor lor, deoarece acestea au făcut totul pentru a le transmite cetăţenilor sentimentul că patria
se află în primejdie şi că este de datoria lor să îşi dea şi viaţa sau să ucidă pentru a o apăra. Chiar şi
în Austro-Ungaria, soldaţii au intrat în luptă cu avântul şi patriotismul de rigoare. Ca să dăm numai
exemplul românilor ardeleni, aceştia au plecat în războiul care avea să îi ducă împotriva Regatului
României strigând “moarte sârbilor!”, arborând tricolorul şi cântând “Deşteaptă-te, române!”,
manifestări pe care conducerea armatei le-a permis şi încurajat, tocmai pentru a mobiliza
sentimentele naţionale.
Ca întotdeauna, sentimentele naţionale puteau fi mobilizate în serviciul celor mai diverse
cauze, iar soldaţii pe care îi vedem în filmele de epocă suindu-se în trenuri şi fluturându-şi chipiele
pe fereastră, cu un entuziasm stângaci şi puţin buimăcit, nu ştiau că se îndreaptă spre tranşeele celui
mai inuman dintre războaiele de până atunci, din care zece milioane dintre ei nu se vor mai întoarce.
2. Izbucnirea războiului
În urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria a considerat că are ocazia să rezolve
definitiv conflictul său cu Serbia. La 23 iulie 1914, învinuindu-l că a favorizat atentatul, Viena
adresa guvernului de la Belgrad un ultimatum, cuprinzând o serie de cereri formulate în aşa fel încât
să nu poată fi acceptate. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria îi declara Serbiei război. Germania se alătura şi
ea acestei declaraţii, deoarece era vital interesată în întărirea Monarhiei Austro-Ungare, crezând,
totodată, că războiul putea fi localizat.

86
 Rusia nu este însă dispusă să permită anihilarea aliatului său sârb, astfel încât la 30 iulie
decretează în grabă mobilizarea, fără a se consulta cu Parisul. Germania nu putea, nici ea, să rişte o
înfrângere a Austro-Ungariei, aşa că la 31 iulie somează Rusia să oprească mobilizarea, după care îi
declară război. La 1 august, atât Germania, cât şi Franţa declară mobilizarea generală, Franţa fiind
şi ea constrânsă să respecte obligaţiile sale de alianţă faţă de Rusia.
Cancelarul Germaniei, Bethmann-Hollweg, a ezitat în faţa perspectivei de declanşare a unui
conflict generalizat. Statul-Major al armatei face însă presiuni în acest sens, fiind de părere că
Germania deţine, pe moment, o superioritate din punct de vedere militar (care putea fi pierdută pe
viitor) şi că, în consecinţă, se află în faţa unei ocazii unice de a câştiga rapid războiul, în cazul în
care el nu mai putea fi evitat.
La 3 august, Germania declara război Franţei. O mare problemă deriva din faptul că potrivit
planurilor de război elaborate încă din 1906, de generalul Schlieffen, dacă Germania voia să evite
un război lung, dus pe două fronturi, împotriva Rusiei şi Franţei, ea trebuia să zdrobească mai întâi
Franţa, printr-o mişcare violentă şi rapidă. Or acest lucru nu era posibil, credeau strategii germani,
decât dacă se efectua un atac masiv asupra aripii stângi franceze, ceea ce presupunea traversarea
Belgiei, ţară a cărei neutralitate era garantată în mod tradiţional de către Anglia. Numai prin această
mişcare de învăluire a flancului ei stâng, credea Schlieffen, armata franceză, masată în Lorena, va
putea fi luată prin surprindere, încercuită şi zdrobită.
Anglia fusese până la acea dată extrem de rezervată, încercând să medieze conflictul,
deoarece nu dorea să intre în război pentru o problemă balcanică. La 4 august însă, armata germană
invada Belgia neutră. Acest fapt a determinat Anglia să declare război Germaniei, deoarece
guvernul de la Londra considera că ocuparea litoralului belgian, vis-à-vis de coastele engleze,
constituia o ameninţare fatală la adresa intereselor Marii Britanii. Prin jocul alianţelor, conflictul se
generalizase la scara întregii Europe. Doar Italia, deşi făcea parte din Tripla Alianţă, refuza să intre
atunci în război şi îşi proclama neutralitatea.
3. Participanţii şi teatrele de operaţiuni
Deşi iniţiatorii războiului au crezut că acesta va fi unul de scurtă durată, el se va dovedi
extrem de lung şi de costisitor. Pe lângă masele de peste 65 de milioane de soldaţi mobilizaţi, mai
ales infanterişti dotaţi cu puşti cu repetiţie şi sprijiniţi de o artilerie puternică, vor fi folosite acum
arme noi, extrem de distrugătoare: armele automate (mitralierele), gazele toxice de luptă, primele
tancuri (care apar spre sfârşitul războiului), aviaţia, tunuri grele care puteau bombarda la o distanţă
de 100 de km, submarinele.
Treptat, conflictul dobândeşte un caracter mondial, pe măsură ce noi beligeranţi intrau în
război. Astfel, de partea Antantei şi a aliaţilor ei iniţiali (Rusia, Franţa, Anglia, Serbia şi Belgia) se
vor alătura dominioanele britanice, cum era Canada sau Australia, apoi Japonia, în 1914, Italia, în
1915, România şi Portugalia, în 1916, Grecia, Brazilia şi mai ales Statele Unite, în 1917. De partea
Puterilor Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, se plasează Turcia, din 1914, şi Bulgaria, din 1915.
Ca o consecinţă a amplorii conflictului, el se va desfăşura pe mai multe fronturi sau teatre de
operaţiuni, de importanţă diferită. Existau, în primul rând, cele două fronturi principale: Frontul de
Vest, din Franţa, unde armatele franceză, engleză, belgiană şi în final americană se confruntă cu
trupele germane; Frontul de Est, din Prusia Orientală şi Polonia, unde germanii la Nord şi austriecii
la Sud se înfruntau cu armata rusă.
În afara acestora, mai existau o serie de fronturi secundare, de mai mică amploare. Aşa era
frontul din Italia, deschis în anul 1915, la frontiera acesteia cu Austro-Ungaria, unde trupele italiene
luptau împotriva austriecilor sprijiniţi de germani. Pe frontul din România, unde ostilităţile au
izbucnit în anul 1916, românii, sprijiniţi de ruşi, se confruntau cu austriecii, germanii şi bulgarii. În
cele din urmă, frontul românesc va deveni o prelungire sudică a marelui Front de Est. În fine, mai
exista şi frontul din Balcani, susţinut iniţial de Serbia împotriva Austro-Ungariei. Ulterior,
ostilităţile de aici au fost continuate de o armată franco-engleză, debarcată în Dardanele şi repliată
apoi la Salonic, care combătea trupele bulgare şi turceşti, cu sprijinul Greciei.
Alte fronturi secundare au mai fost deschise în Orientul Mijlociu, pe malurile Canalului
Suez, unde Anglia atacă Turcia; în Palestina, unde britanicii provoacă o răscoală antiotomană a
arabilor; în Caucaz, unde Rusia combate Turcia. Coloniile germane din Africa şi din Pacific vor fi şi
87
ele atacate şi ocupate, de către britanici, francezi şi japonezi. În fine, tabloul ostilităţilor era
completat cu un război naval, pe parcursul căruia flota germană, alcătuită din vase de suprafaţă şi
submarine, va ataca pe toate mările îndeosebi vasele comerciale ale aliaţilor.
Cea mai mare parte a efortului militar se consuma însă pe cele două fronturi principale din
Europa. În general, Antanta deţine superioritatea în ceea ce priveşte întinderea teritoriilor
controlate, populaţia, resursele miniere şi industriale, flota comercială sau de război. În schimb,
Puterile Centrale compensează îndeosebi prin mai buna dotare şi instruire a armatei germane. Din
punct de vedere strategic, imperiile centrale au avantajul dispunerii lor compacte pe continent, care
le permite să controleze liniile interioare. Acest lucru le dă posibilitatea să manevreze mai bine, să
îşi deplaseze forţele de pe un front pe altul mult mai uşor decât Aliaţii occidentali. Pe de altă parte,
această dispunere prezenta şi un serios dezavantaj, cel al pericolului încercuirii. Îndeosebi
Germania va fi serios afectată de necesitatea de a face faţă, în mod concomitent, pe două fronturi
uriaşe.
4. Desfăşurarea războiului între anii 1914-1917
Planurile de acţiune ale ambelor tabere angajate în conflict porneau de la premisa că
războiul se va termina foarte repede. Ele mizau pe scurte campanii ofensive, al căror succes urma să
fie asigurat de imensele forţe de şoc deţinute de fiecare. Dar în scurtă vreme aceste planuri au eşuat,
iar comandamentele au fost constrânse să ducă, pentru o lungă perioadă de timp, un război de uzură,
static şi defensiv. Acest lucru a provocat confuzie din punct de vedere strategic şi a pus în mod
dramatic problema aprovizionării cu oameni, cu muniţii şi materiale, în cantităţi neprevăzute în
planurile iniţiale.
Planul german de învăluire prin Belgia miza pe faptul că trupele franceze vor fi încercuite şi
zdrobite în circa şase săptămâni, după care întreaga armată germană se putea îndrepta pe Frontul de
Est, împotriva Rusiei. În mod similar, planul francez, elaborat de generalul Joffre, avea în vedere o
lovitură directă executată asupra frontierei germane, în zona Lorenei, care să atragă şi să fixeze
întreaga armată inamică, după care aceasta urma să fie zdrobită într-o singură mare bătălie.
Planul francez de ofensivă, mult prea simplist, a eşuat primul, încă din luna august 1914.
Germanii, în schimb, aplicând planul Schlieffen, reuşesc să poarte iniţial un război ofensiv, de
mişcare, cucerind Belgia şi pătrunzând adânc în Nord-Estul Franţei, până aproape de Paris. În
septembrie însă, armata franco-engleză reuşeşte să oprească această mare ofensivă, repurtând aşa-
numita primă victorie de pe Marna, care a salvat Parisul şi a reuşit chiar să respingă trupele germane
câteva zeci de kilometri.
De la această dată, războiul de mişcare înceta, el fiind înlocuit cu un lung şi costisitor război
de poziţii. Cele două mari armate se văd nevoite să se fortifice pe aliniamentele existente,
îngropându-se în două şiruri nesfârşite de tranşee, care porneau de la Marea Nordului şi ajungeau la
frontiera elveţiană. Toate încercările reciproce de a sparge această linie a frontului vor eşua de acum
înainte, deoarece adversarul reuşea întotdeauna să primească întăriri şi să acopere orice breşă
potenţială. Cucerirea câtorva metri pătraţi, printr-o ofensivă sângeroasă şi inutilă, putea să coste mii
de victime omeneşti şi tone de muniţii, sleind astfel forţa militară şi moralul combatanţilor.
În faţa situaţiei respective, comandamentul german se vede nevoit să îşi schimbe planurile
de acţiune. Acest lucru era absolut necesar, deoarece, pe termen lung, războiul de uzură decurgea în
defavoarea Germaniei, ale cărei resurse erau mult mai reduse în comparaţie cu cele ale Antantei. De
altfel, găsirea unei soluţii salvatoare, care să ducă la scurtarea războiului, a reprezentat mereu o
cerinţă stringentă pentru Statul-Major german.
În consecinţă, în anul 1915 Germania îşi concentrează eforturile în direcţia anihilării armatei
ruseşti, mai ales că întinderea uriaşă a Frontului de Est favoriza războiul ofensiv, de mişcare. Sub
conducerea generalului Hindenburg, ea obţine o serie de succese importante, în urma cărora ocupă
spaţiul Poloniei ruseşti şi al Lituaniei. Cu toate acestea, armata germană nu va reuşi să scoată Rusia
din luptă, deoarece întinderile care trebuiau acoperite erau prea vaste în raport cu potenţialul uman
al Germaniei. Ca urmare, Frontul de Est cunoaşte şi el o stabilizare, care va dura până în anul 1917.
În plus, în zona sudică a frontului răsăritean, în Galiţia, armatele ruseşti obţin o serie de
victorii împotriva trupelor austro-ungare, mai ales în anul 1916, cu ocazia ofensivei comandate de
generalul Bruşilov. În plus, situaţia se complicase ca urmare a intrării în luptă a Italiei, în 1915, şi a
88
României, în 1916, ceea ce deschidea noi fronturi de luptă pentru armata austriacă. Rezultatele mai
slabe pe care le obţine armata austro-ungară vor trebui compensate de fiecare dată de trupele
germane, care veneau să restabilească situaţia sau chiar să preia iniţiativa şi pe aceste fronturi
secundare. Acest lucru ducea însă la diminuarea puterii de şoc a armatei germane pe direcţiile
principale, chiar dacă ea reuşea totuşi să facă faţă situaţiei, îndeosebi prin deplasarea rapidă a
trupelor de pe un front pe altul, favorizată de deţinerea liniilor interioare.
Zona hotărâtoare pentru soarta războiului rămânea însă Frontul de Vest. Trupele aliate au
încercat să spargă acest front, în mod zadarnic, pe parcursul anilor 1915-1917, cu preţul unor
ofensive de uzură care vor costa sute de mii de morţi.
Statul-Major german, în schimb, adoptă în anul 1916 un nou plan de acţiune, lansând o
ofensivă de mari proporţii într-o singură direcţie, respectiv asupra fortăreţei de la Verdun, unde îşi
concentrează cea mai mare parte a armatei. Ideea strategilor germani era aceea de a atrage treptat,
într-un perimetru restrâns, toate rezervele aliate, pentru a le măcina aici şi a le scoate din luptă în
mod definitiv, printr-o bătălie decisivă. Dar armata franceză, condusă de generalul Pétain, a rezistat
cu succes în faţa acestei ofensive sângeroase, aşa că bătălia de la Verdun, care a produs ea singură
aproape un milion de victime, va aduce pierderi aproximativ egale celor două părţi implicate în
conflict. Acest lucru însemna însă eşecul planului german de a scoate Franţa din luptă printr-o
bătălie decisivă.
5. Războiul submarin şi intrarea Statelor Unite în conflict
În anul 1917, Statul-Major german face o nouă încercare de a tranşa soarta conflictului, prin
declanşarea unui război submarin total. Şi până atunci, Antanta se confruntase cu Germania pe
mare, impunând o blocadă maritimă a coastelor germane, în condiţiile în care flota britanică de
suprafaţă era net superioară celei germane. Aprovizionarea Puterilor Centrale cu alimente şi materii
prime industriale va suferi enorm ca urmare a blocadei britanice. Până la sfârşitul războiului,
imperiile centrale nu vor reuşi să supravieţuiască decât recurgând la o severă raţionalizare a
consumului populaţiei civile, precum şi datorită înlocuitorilor sintetici de alimente şi materii prime,
fabricaţi de industria chimică germană.
În replică la blocada Antantei, Germania declanşează războiul submarin. Pentru ca acesta să
fie eficace, era necesar ca submarinele germane să torpileze toate navele întâlnite în cale, inclusiv
pe cele neutre. Dar scufundarea vaselor neutre — o încălcare gravă a dreptului internaţional — era
de natură să creeze mari probleme politice pentru Germania, care risca să îşi atragă noi adversari.
În anul 1917, Germania va decide să îşi asume acest risc, trecând la scufundarea fără preaviz
a tuturor vaselor străine. La finele anului 1916, ea scufunda vase totalizând un deplasament de
350.000 de tone lunar, pentru ca în martie 1917 deplasamentul navelor scufundate să ajungă la
870.000 de tone pe lună! Statul-Major german aprecia că în acest ritm Antanta se va prăbuşi în
câteva luni, deoarece şi efortul ei militar depindea în mod vital de aprovizionarea cu materii prime
aduse din colonii sau din Statele Unite.
Cu toate acestea, în cele din urmă şi acest calcul al strategilor germani se va dovedi a fi
greşit. Pe de o parte, convoaiele de nave comerciale aliate reuşesc să pună la punct metode eficiente
de contracarare a submarinelor germane, iar pe de altă parte, torpilarea navelor americane va
determina Statele Unite să intre şi ele în războiul împotriva Germaniei, în anul 1917.
Cu toate că preşedintele Wilson, susţinut de opinia publică americană, era iniţial pacifist, el
nu putea să tolereze hegemonia militară a Germaniei în Europa. Pe de altă parte, idealurile politice
şi interesele practice apropiau Statele Unite de Anglia şi Franţa, aflate în pericol. Germania a
neglijat pericolul intrării Statelor Unite în război, ştiind că acestea nu dispuneau de forţe militare
semnificative. Americanii reuşesc însă ca într-un timp foarte scurt, până în vara anului 1918, să
pună pe picior de război peste un milion de soldaţi, care vor fi trimişi în Europa, sub comanda
generalului Pershing. Acestui efort militar şi uman i se adăuga contribuţia uriaşă a industriei şi a
resurselor economice americane. Aportul american va avea un rol decisiv în câştigarea victoriei de
către Antantă, în condiţiile în care cele două tabere erau complet epuizate, după patru ani de
confruntare intensă.
6. Evoluţia războiului în anul 1918; sfârşitul conflictului şi efectele sale

89
 La începutul anului 1918 însă, perspectiva finalizării războiului nu era deloc una clară.
Trupele americane nu sosiseră încă în Franţa, iar pe Frontul de Est armata rusă se prăbuşise. În
februarie şi octombrie 1917, în Rusia aveau loc două revoluţii, în urma cărora regimul ţarului va fi
răsturnat. La sfârşitul anului 1917, puterea politică era preluată de către o dictatură bolşevică, în
frunte cu Lenin. Noul regim al sovietelor, care nu doreşte decât să se consolideze pe plan intern,
iese din război şi încheie o pace separată cu Germania. Prin Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk,
din martie 1918, Rusia bolşevică ceda Imperiului German teritorii întinse, în regiunea Poloniei şi a
Ucrainei. În aceste condiţii, România încheia şi ea o pace separată cu Puterile Centrale, în mai 1918.
În acest fel, Germania reuşea să îşi disponibilizeze cea mai mare parte a trupelor de pe
Frontul de Est, trupe pe care le trimite în Franţa. În primăvara lui 1918, în condiţiile în care
americanii nu intraseră încă în luptă, trupele germane de aici beneficiau de o superioritate numerică.
Profitând de această situaţie şi punând la punct o tactică mai eficientă de străpungere a liniilor
aliate, Statul-Major german, condus de generalul Ludendorff, reia războiul de mişcare. În perioada
martie-iulie 1918, trupele germane lansează o serie de ofensive extrem de periculoase în direcţia
Parisului, aruncând în luptă ultimele rezerve ale Puterilor Centrale. Această ofensivă finală germană
îi va aduce pe aliaţi la un pas de dezastru, în condiţiile în care şi Germania îşi juca ultima şansă,
deoarece resursele ei umane şi materiale erau epuizate.
Cu toate acestea, în iulie 1918, în a doua bătălie de pe Marna, aliaţii occidentali, aflaţi sub
comanda mareşalului Foch şi beneficiind acum din plin de sprijinul trupelor americane, reuşesc să
oprească ofensiva lui Ludendorff. Din acest moment, aliaţii preiau în mod definitiv iniţiativa.
Armata germană începe să se retragă încet spre frontiera Imperiului, ofensiva aliaţilor fiind
favorizată acum nu numai de epuizarea trupelor germane, ci şi de folosirea unor arme noi, cum erau
tancurile sau aviaţia.
În paralel, în această perioadă devine tot mai evidentă slăbirea capacităţii interne de
rezistenţă a Puterilor Centrale. Populaţia celor două imperii, înfometată şi decimată după patru ani
de ostilităţi, nu mai este capabilă să susţină războiul. Privaţiunile suferite de populaţie favorizează
nemulţumirile şi tensiunile politico-sociale, alimentate de promisiunile de pace ale preşedintelui
Wilson, ca şi de ecourile Revoluţiei Bolşevice din Rusia. Profitând de înfrângerile militare suferite,
ca şi de prăbuşirea autorităţii regimului politic, naţionalităţile din Austro-Ungaria ameninţă cu
secesiunea.
În aceste condiţii, în toamna anului 1918, aliaţii Germaniei sunt constrânşi, rând pe rând, să
solicite încheierea armistiţiului. În 29 septembrie ies din război bulgarii, învinşi de armata anglo-
franco-sârbă de la Salonic, iar trupele Antantei îşi continuă înaintarea spre Nord, eliberând Serbia.
În 31 octombrie cer armistiţiu turcii, după ce fuseseră învinşi în Palestina şi în Siria de către englezi.
În 3 noiembrie încetează ostilităţile Austro-Ungaria, confruntată cu ofensiva de pe frontul italian, cu
înaintarea armatei de la Salonic, ca şi cu dezintegrarea sa internă.
Germania, rămasă singură în luptă şi având de făcut faţă unei ofensive aliate generalizată pe
tot Frontul de Vest, începe şi ea, încă din octombrie, negocieri de armistiţiu cu preşedintele
american Wilson. Dar în timp ce armata germană se menţinea încă în mod disciplinat pe linia
frontului, în ţară izbucneau revolte ale muncitorilor şi marinarilor, desfăşurate în marile oraşe şi în
porturi. La Berlin este proclamată republica, iar împăratul Wilhelm al II-lea abdică şi se refugiază în
Olanda neutră. În aceste condiţii, pe data de 11 noiembrie 1918, reprezentanţii noului guvern
provizoriu al Germaniei, condus de social-democratul Ebert, încheiau, la Compiègne, armistiţiul
care punea capăt conflictului.
Se încheia astfel cel mai sângeros dintre războaiele purtate până atunci, în întreaga istorie
universală, un război din care Europa şi lumea vor ieşi complet schimbate. Marile imperii (German,
Rus, Habsburgic şi Otoman) se văd învinse şi reduse ca teritoriu şi populaţie, unele îşi schimbă
forma de guvernământ, altele întregul sistem social-politic, iar altele sunt pur şi simplu desfiinţate.
Hegemonia Europei asupra restului lumii se vedea contestată acum în mod decisiv, datorită rolului
hotărâtor jucat de Statele Unite, în câştigarea războiului şi în remodelarea noii ordini postbelice.
Tulburările sociale din Rusia şi din alte ţări europene anunţau apariţia unor noi regimuri politice,
cele totalitare, al căror caracter aberant nici nu putea fi bănuit în secolul precedent.

90
 Imensele distrugeri cauzate de marele conflict, ca şi cruzimea acestuia puseseră sub semnul
întrebării toate valorile tradiţionale ale lumii aşezate care îl precedase. Criza de conştiinţă provocată
de război se va manifesta printr-un puternic scepticism faţă de evoluţia civilizaţiei europene, prin
distrugerea sentimentului de siguranţă şi continuitate, printr-o atitudine de familiarizare cu violenţa
şi de dispreţ faţă de viaţa oamenilor. Atrocităţile de mai târziu ale fascismului şi comunismului erau
pregătite, într-un fel, de această mentalitate generată de Primul Război Mondial.
Pe de altă parte, exista şi credinţa că acest război avea să fie ultimul, tocmai pentru că
hecatomba pricinuită de el părea să indice o limită extremă până la care putea merge tendinţa de
autodistrugere a civilizaţiei umane. Chiar dacă idealiştii epocii, cum era preşedintele Wilson, se
înşelau în această privinţă, eforturile lor de edificare a unei lumi fără războaie puneau în evidenţă şi
speranţele noului secol, potrivit cărora uriaşa provocare a războiului total, purtat cu mijloace de
distrugere în masă, va putea fi depăşită în cele din urmă, prin promovarea unui sistem mai raţional
al relaţiilor dintre state, ca şi prin triumful principiilor umaniste.

91