Florea Ioncioaia Și Leonidas Rados, Fragmente de Pe Un Câmp de Luptă, Iași, 2018

Florea Ioncioaia, Leonidas Rados
(coordonatori)
Fragmente de pe un câmp de luptă: studii în istoria universităţii

Colecţia HISTORICA este coordonată de prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon.
Florea Ioncioaia (n. 1962) este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, specializat în istoria educaţiei și a mass-media. Din
2010, redactor-șef al revistei „Historia Universitatis Iassiensis”. A publicat volumele
Introducere în presa scrisă (2000), Oglinda și amalgamul. Istorie, politică şi morală în
România de astăzi (2011), editor, împreună cu Alina POPA, Proceedings of the 2nd
CommScie International Conference “Challenges for Sciences and Society in Digital Era”
(2015).
Leonidas Rados (n. 1971) este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași al Academiei Române, specializat în istoria elenismului, istoria
culturii și a educaţiei, istoria universităţilor. Din 2010, redactor-șef adjunct al revistei
„Historia Universitatis Iassiensis”. Cărţi publicate: Interferenţe româno-elene (secolele
XV-XX), coordonator; Sub semnul acvilei. Preocupări de bizantinistică în România până
la 1918; Şcolile greceşti din România (1857-1905). Restituţii documentare, editor; Primele
studente ale Universității din Iași. Vol. I Facultatea de Litere și Filosofie, editor; V.A.
Urechia, Din tainele vieței. Amintiri contimporane (1840-1882), editor; Educația publică
și condiționările sale (secolele XIX-XX) (coordonator, în colaborare cu Cătălina
Mihalache). Premiile „Gh. Brătianu” al Filialei Iaşi a Academiei Române (2006) și
„Oamenii timpului” (2014).
Coperta: Manuela OBOROCEANU

Redactor: Cerasela CIRIMPEI
Tehnoredactare și indice: Mihaela RĂDUCĂ
ISBN: 978-606-714-477-2
© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2018

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: [email protected]
Florea Ioncioaia • Leonidas Rados
(coordonatori)
FRAGMENTE
DE PE UN CÂMP DE LUPTĂ:
STUDII ÎN ISTORIA UNIVERSITĂŢII
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

2018
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Fragmente de pe un câmp de luptă: studii în istoria
universităţii / coord.: Florea Ioncioaia, Leonidas Rados. -
Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2018
Index
ISBN 978-606-714-477-2
I. Ioncioaia, Florea (coord.)
II. Rados, Leonidas (coord.)
37
Cuprins
Cuvânt înainte .................................................................... 7
Lista contributorilor ............................................................. 13
Istoriografie, discuții, surse

Florea Ioncioaia, Istoria și istoriografia universității: construcția unui
câmp de cercetare ......................................................... 17
Bogdan-Petru Maleon, Istoriile și istoricii Universității din Iași: profesorul
Vasile Cristian și contribuția sa ......................................... 61
Dumitru Ivănescu, George Călinescu în arhivele Universității din Iași ... 75
Istorii instituționale: începuturi și traume

Mihai Chiper, Contribuția Societății de medici și naturaliști la înființarea
Facultății de Medicină din Iași .......................................... 83
Dănuț Doboș, Alma Mater sub asediu: primul val de epurări la Univer-
sitatea din Iași (1945) ..................................................... 97
Mihai Dorin, Gabriel Mardare, Reforma perpetuă. Politehnica ieșeană în
anii stalinismului ........................................................... 115
Laurențiu Vlad, O istorie a Facultății Internaționale de Științe Umane de
la Universitatea din București (1991-1995) ............................ 129
Periferie, politică și politici universitare

Lucian Nastasă, Între centru și periferie: Universitatea din Iași și migrația
academică .................................................................. 161
Anca Filipovici, Universitarii și extrema dreaptă: cazul Dragoș
Protopopescu de la Universitatea din Cernăuți ........................ 175
Dragoș Sdrobiș, Ofensivă culturală și educație dirijată: considerații
privind limitarea numărului de studenți în România Mare ........... 193
Experiențe ale formării, experiențe ale identității

Cornel Sigmirean, Student român la Budapesta (sfârșitul secolului XIX și
începutul secolului XX) .................................................... 221
Leonidas Rados, Epistolar savant: Oreste Tafrali și Demosthene Russo ... 237
Ana-Maria Stan, Universitarii în conclav: congresele Asociației profe-
sorilor universitari din România în Clujul interbelic .................. 339
Indice .............................................................................. 365
Cuvânt înainte
Istoriografia universității este un teritoriu epistemic într-o perpetuă

reconstrucție. Autonomia sa problematică și uneori paradoxală, dar mai ales
geometria variabilă a obiectului de studiu au menținut-o mult timp într-un
vizibil minorat. Ieșirea din acest statut pare astăzi posibilă, dar termenii în care
se poate produce aceasta sunt încă în discuție, o căutare oricum neîncheiată pe
deplin. Lucrarea de față aspiră să fie parte a acestei investigații.
Consacrat, așadar, istoriei universității înțeleasă ca un câmp de cercetare
asupra trecutului universitar într-un sens mai curând restrictiv, volumul cuprinde
în cea mai mare parte a sa studii și contribuții istoriografice cu privire la istoria
universității și a personalului universitar în spațiul românesc. Proiectul său a
avut ca punct de origine comunicările, intervențiile și discuțiile unui simpozion
desfășurat cu mai mulți ani în urmă la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din
Iași, finanțat dintr-un grant de cercetare CNCIS consacrat istoriei universității și
a personalului universitar. La acestea s-au adăugat câteva studii noi, aparținând
unor istorici cunoscuți pentru preocupările privitoare la istoria universității.
La fel ca în cazul oricărui volum de acest fel, diversitatea este regula, iar
autonomia demersului, condiția sa obligatorie. Totuși, în afara criteriului tematic,
uneori prea vag, principalul argument al selecției acestor lucrări a fost cel de
ordin teoretic, respectiv, de a propune depășirea istoriei pur instituționale, care a
fost dominantă. Din acest punct de vedere, volumul urmărește atât punerea în
evidență a rolului universitarilor în cadrul istoriei universității, cât și problemati-
zarea acestui trecut, chestionarea acestuia ca obiect istoric autonom. În acest
cadru, volumul își propune să beneficieze de noul context intelectual din ultimul
deceniu, care integrează studiile istorice într-un ansamblu mai larg, îndeosebi în
ce privește interesul pentru studiul vieții intelectuale și al cadrelor diriguitoare.
Titlul volumului, Fragmente de pe un câmp de luptă: studii în istoria
universității, poate părea surprinzător. Acesta trebuie înțeles prin prisma nevoii
permanente a istoricului de a-și chestiona obiectul de cercetare și de a-și refonda
domeniul de studiu. Cu alte cuvinte, prezența unor termeni cu o anumită
încărcătură semantică nu trimite automat la un real istoric anume și nici la o
problematică specifică, trecută sau din actualitate, ci vrea să semnalizeze două
aspecte cu caracter epistemic. Pe de o parte, este vorba de a marca separația
metodologică dintre istoria universității și istoriografia universității: problema
obiectului, respectiv, faptul că între trecut și reprezentarea sa nu există identitate,
8 Cuvânt înainte
ci o relație de permanentă tensiune. În această relație pe care uneori istoriografia

de tip neo-pragmatic tinde să o ignore, demersul istoriografic apare ca o ipoteză
asupra trecutului, după cum între istoriografia universității ca biografie insti-
tuțională și istoriografia universității ca demers problematizat și reflexiv există o
negociere continuă.
Pe de altă parte, este vorba de a semnaliza polemic un clișeu de gândire
atotputernic: imaginea educației, a experienței educative, mai bine spus, ca
sociabilitate armonică, ca refugiu și insulă de armonie socială. Nu doar că
această schemă de interpretare implică o disonanță vizibilă, întrucât fenomenul
educativ reprezintă, în fond, momente disruptive pentru individ, cât mai ales
sugerează că spațiul educației ar fi izolat de societate, o utopie fericită, populată
de ființe superioare. În fapt, este vorba de un spațiu de tensiuni, confruntări,
abuzuri, anomie, impostură, inechitate și mizerie morală la fel ca oricare
subdomeniu al societății, chiar dacă poate în registre și proporții diferite. În
același timp, deși universitatea este o oglindă a societății, renunțarea la idilismul
dogmatic nu presupune plonjarea, cu arme și bagaje, într-un mizerabilism
trivial, în care totul pare posibil.
Conținutul propriu-zis al volumului este organizat în patru secțiuni,
distribuite atât după criterii cronologice, cât și tematice. Prima parte, Istorio-
grafie, discuții, surse, cuprinde studii cu caracter istoriografic și metodologic.
Diferite ca tematică și unghi de abordare, cele trei abordări pot fi văzute ca fețe
distincte ale unui poliedru.
În contribuția sa Istoria și istoriografia universității: construcția unui
câmp de cercetare, Florea Ioncioaia propune o privire generală asupra evoluției
istoriografiei universității și imaginarului său epistemic, de la origini până
astăzi. Pornind de la o inventariere a lucrărilor care au contribuit la structurarea
acestui teritoriu istoriografic, la clasificarea și analiza lor comparativă, demersul
urmărește să distingă natura obiectului de studiu al istoriei universității, să
schițeze istoricul și conținutul acestuia, iar de aici să vadă în ce măsură se poate
vorbi de structurarea unui câmp de studii în ce privește istoria universității. Este
vorba, așadar, mai curând de arheologia unui câmp de cercetare, decât de
analize de conținut sau de evaluări cantitative sau calitative.
Într-un alt registru metodologic, Bogdan Maleon se ocupă de o latură mult
mai restrânsă a acestei problematici, aproape la limită, între biografia intelec-
tuală și domeniul istoriografiei universității. Consacrat contribuției profesorului
Vasile Cristian la istoriografia universității, studiul Istoriile și istoricii Univer-
sității din Iași: profesorul Vasile Cristian și contribuția sa reprezintă nu doar o
trecere în revistă a istoriografiei Universității, ci și o discuție asupra condiției de
istoric în serviciu comandat. În descendența istoricilor universității, începând
chiar cu fondatorul studiilor de istorie la această universitate, A. D. Xenopol, cel
care trasează primul o schiță istorică a instituției, profesorul V. Cristian a fost
un contributor pe mai multe planuri. În același timp, parte a corpului universitar,
a instituției deci, istoricul știe că este limitat în mod natural în demersul său.
Este vorba, așadar, de a vedea cum se poate concepe un demers critic al istoriei
Cuvânt înainte 9
propriei instituții, care să pună în discuție nu doar contribuția, evoluția,

progresul, ci și eșecurile, apoi, cum se poate negocia între memorie, pe cât de
puternică în mediile academice, pe atât de subiectivă, și reconstituirea istorică,
orientată spre rigoare și obiectivitate, dar fatalmente depersonalizantă.
De partea sa, exploatând informații cuprinse în trei dosare aflate în
arhivele Universității „Alexandru Ioan Cuza”, regretatul istoric și arhivist
Dumitru Ivănescu reconstituie o parte a perioadei ieșene a carierei universitare a
lui George Călinescu, într-o manieră documentară. Contribuția George Călinescu
în arhivele Universității din Iași se bazează pe mărturii arhivistice necunoscute
cu privire la activitatea științifică și didactică a scriitorului și istoricul literar, în
cei șapte ani cât acesta a funcționat ca profesor (de fapt, conferențiar la
disciplina Critică și estetică literară) la Universitatea din Iași.
Cea de-a doua secțiune a volumului, Istorii instituționale: începuturi și
traume, este consacrată istoriei universității ca instituție, fie că este vorba de
tentative sau de momente fondatoare, fie că, dimpotrivă, face referire la crize,
amenințări, atât asupra corpului universitar, cât și asupra naturii însăși a univer-
sității, a ideii de universitate în sens larg. La fel ca și în secțiunea anterioară,
sunt studii diferite ca perspectivă, metodologie și angajament epistemic.
În studiul său, Contribuția „Societății de medici și naturaliști” la înfiin-
țarea Facultății de Medicină din Iași, Mihai Chiper reconstituie tentativele de
fondare a unui învățământ superior medical la Iași. Oportunitatea înființării unei
instituții medicale universitare la Iași era teoretic determinată de o urgentă
necesitate socială, ținându-se cont de nevoia socială de medici și de starea cu
totul precară a asistenței medicale din Moldova epocii. Astfel, reconstituirea
celor două decenii de tergiversare a fondării unei facultăți de medicină la
Universitatea din Iași poate fi citită ca un fel de „inventar specific al
problemelor survenite în construcția instituțională a României moderne”, atât în
ce privește „traseul complicat al unui transfer de expertiză academică dinspre
Occident către periferiile europene”, cât și din „prisma provocărilor determinate
de cerința adaptării instituțiilor românești la standardele și cerințele unui stat
modern”. Întrebarea de la care pleacă demersul este de mare acuitate: cum se
face că, într-un oraș în care exista o inițiativă științifică de lungă durată,
Societatea de medici și naturaliști, nu a fost posibilă concretizarea unui astfel de
proiect? Din acest punct de vedere, demersul de față reprezintă o ruptură fățișă
în raport cu istoriografia subiectului.
Abordând o cu totul altă problematică universitară, dar în același registru
critic, Dănuț Doboș, în studiul său, Alma Mater sub asediu: primul val de
epurări la Universitatea din Iași (1945), oferă una dintre primele abordări
istorice cu privire la tema epurărilor universitare postbelice. Parte a unui demers
mai amplu, încă inedit în bună măsură, istoricul reconstituie, pe baza unor
mărturii arhivistice fundamentale, activitatea primei Comisii de epurație de la
Universitatea din Iași, între octombrie 1944 și vara lui 1945, constituită pe baza
Convenției de Armistițiu cu URSS. Un episod deopotrivă traumatic și puțin
cunoscut. Teza principală a studiului este că, formată din universitari cunoscuți
10 Cuvânt înainte
pentru opțiunilor lor de stânga (noul rector, profesorul Alexandru Myller,

profesorii Iorgu Iordan și Andrei Oțetea) și având suportul ministrului
procomunist al Educației Naționale, social-democratul Ștefan Voitec, activitatea
acestei comisii a pregătit, fie și involuntar, sovietizarea universității prin înlă-
turarea universitarilor neconformi cu noua direcție ideologică.
Asupra procesului de sovietizare și a consecințelor sale asupra sistemului
universitar se apleacă, de asemenea, în studiul lor, cercetătorii Mihai Dorin și
Gabriel Mardare. Demersul Reforma perpetuă. Politehnica ieșeană în anii
stalinismului proiectează o lumină nouă, sub raport teoretic și documentar,
asupra procesului de „politehnizare” a vieții academice, a învățământului
universitar, pe care autorii îl consideră o formă a procesului de sovietizare a
învățământului românesc superior. Sunt deconstruite astfel mitul inginerului,
reiterare saint-simoniană a anticului homo faber, ca și supraevaluarea învă-
țământului tehnic în general. „Politehnizarea” a însemnat crearea de instituții
noi, care să concureze universitatea și idealul universitar, epurarea personalului
didactic existent, introducerea unei selecții bazate pe originea socială. Plecând
de la analiza cazului Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, teza
celor doi autori este că „școlile politehnice au devenit laboratoare de formare a
omului nou”.
În schimb, studiul următor, O istorie a Facultății Internaționale de Științe
Umane de la Universitatea din București (1991-1995), poate fi văzut ca
narațiunea unei fondări fericite, prin care s-au inaugurat în România nu doar
studiile în limbi străine, ci și interesul pentru o specializare ignorată, sau mai
bine spus pervertită de autoritățile comuniste: științele politice. Laurențiu Vlad
folosește pentru această reconstituire atât surse interne, cât și surse orale pentru
a recompune un tablou surprinzător, începând cu suportul dat de mediile diplo-
matice și intelectuale franceze de la București și până la contribuția unor figuri
universitare și administrative, care a permis ca în numai două-trei luni să se poată
organiza, în iulie 1991, un concurs de admitere pentru noul program de studii.
Partea a treia, Periferie, politică și politici universitare, cuprinde studii
mai omogene tematic și metodologic: toate cele trei contribuții au ca obiect
universitatea și politicile universitare în perioada interbelică, după cum toate
implică, cel puțin în subtext, o discuție cu privire la angajamentul politic al
universitarilor și, finalmente, la vulnerabilitatea universităților în fața acțiunii
politice. De asemenea, toate cele trei lucrări se revendică de la o perspectivă
socio-istorică, respectiv, de la un demers istoriografic critic și problematizat.
Lucian Nastasă reia în contribuția sa (Între centru și periferie: Univer-
sitatea din Iași și migrația academică) o veche discuție: dominația centrului
politic și problema desangvinizării instituțiilor academice din provincie ca
urmare a migrației academice. Importanța geografiei în structurarea puterii
culturale, pe de o parte, și distribuirea geografică a acestei puteri, pe de alta, nu
trebuie subestimate ca importanță. Urmărind însă cazul Universității din Iași,
probabil cea mai cunoscută victimă a acestui fenomen, Lucian Nastasă demon-
strează că de multe ori nu este vorba de un determinism geografic, ci de unul
Cuvânt înainte 11
politic sau administrativ, generat de centralism, respectiv, de dominația capitalei

politice, ca și a politicii, în general.
Autoare a unor studii apreciate asupra localismului cultural, Anca Filipovici
se ocupă de un episod semnificativ al fenomenului de politizare a spațiului
academic și, implicit, de responsabilitatea universității în procesul de
radicalizare politică și de subminare a culturii politice liberale interbelice.
Studiul său, Universitarii și extrema dreaptă: cazul Dragoș Protopopescu de la
Universitatea din Cernăuți, recompune, în jurul angajamentului politic al
anglistului și poetului Dragoș Protopopescu, tânăr universitar al anilor treizeci,
un fragment din viața universitară interbelică, marcată atât de agitațiile studen-
țești, recuperate sau inspirate nu de puține ori de asociațiile studențești ori de
grupările politice naționalist-extremiste, cât și de adeziunea militantă a unor
universitari, mai ales tineri, unii străluciți, la curente și mișcări de factură
radicală, antiliberale și extremiste.
O încercare de a înțelege sursele radicalizării studențești și intelectuale din
anii treizeci ai secolului trecut este și demersul lui Dragoș Sdrobiș, Ofensivă
culturală și educație dirijată: considerații privind limitarea numărului de
studenți în România Mare. Studiul este conceput ca un demers de reconstituire a
contextului tentativei autorităților românești de a răspunde la problema șoma-
jului intelectual prin limitarea numărului de studenți, decizie luată de Ministerul
Instrucțiunii Publice în luna mai a anului 1935. Măsura este interpretată ca
având o triplă semnificație: discursiv-ideologică, ca o formă de propagandă de
stat, de politică universitară (începutul anihilării principiului autonomiei univer-
sitare, proces încheiat prin completările aduse legii învățământului superior
universitar din martie 1937) și politico-socială, respectiv, o recunoaștere a
faptului că studențimea devenise deja un factor socio-politic puternic, în sânul
căreia curentele subversive puneau la îndoială capacitatea de control și coerciție
a statului român.
Universitatea este nu doar principalul instrument al educației intelectuale
avansate, dar în același timp conferă o nouă identitate socială și reprezintă un
spațiu al unor sociabilități multiple și intense. Ultima secțiune, Experiențe ale
formării, experiențe ale identității, cuprinde studii care privesc mai ales
cotidianul experienței universitare atât ca proces formativ, cât și ca fenomen de
structurare socială.
Pentru tinerii aflați în străinătate, problema formării intelectuale asociată
celei a integrării sociale la întoarcerea în patrie are o semnificație net mai
accentuată, după cum o arată în studiul său Cornel Sigmirean, care prezintă
experiența studențească transilvăneană în capitala ungară (Student român la
Budapesta (sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX). Este vorba de una
dintre cele mai semnificative experiențe academice asociate fenomenului
studiilor în străinătate, mai ales dacă ne gândim că în instituțiile academice
budapestane au studiat până la 1918 peste trei mii de tineri români transilvăneni.
Această prezență masivă poate plasa instituția maghiară printre cele mai impor-
tante centre formative pentru studențimea românească, pentru elitele intelectuale
12 Cuvânt înainte
și profesionale românești, iar cunoașterea acestei experiențe poate fi la fel de

exemplară ca și demersul istoric consacrat altor centre academice unde prezența
românilor a fost masivă (Paris, Viena, Leipzig, Berlin etc.).
Studiul lui Leonidas Rados (Epistolar savant: Oreste Tafrali și Demosthene
Russo) reconstituie aceeași problematică la nivel micro și dintr-o perspectivă
documentară. De fapt, editarea critică a corespondenței dintre două mari figuri
intelectuale și universitare din primele decenii ale secolului XX ne oferă infor-
mații încrucișate atât despre stagiile de studii în străinătate ca proces formativ,
cât și despre viața academică, în general, îndeosebi despre dificila și uneori
improbabila integrare în lumea universitară românească, o tranziție adesea
ignorată. În același timp, mărturie de primă importanță pentru reconstituirea
formării academice, a carierelor universitare, ca și a vieții universitare în
general, epistolarul este o sursă utilizată inegal. Astfel că, pe lângă problematica
recrutării și sociabilităților academice, Leonidas Rados propune și o discuție cu
privire la editarea și uzajele unui corpus epistolar.
Studiul care încheie acest volum, semnat de Ana-Maria Stan (Universitarii
în conclav: congresele Asociației profesorilor universitari din România în
Clujul interbelic), readuce în atenție un model de sociabilitate și angajament
universitare prea adesea ignorate: asociaționismul universitar. Născută la Iași, în
primăvara lui 1917, în contextul războiului, Asociația profesorilor universitari
din România (A.P.U.R.) a reprezentat o formă de angajament public și profe-
sional relativ nouă în România. La mijloc, între o tentativă de sindicalizare și o
asociație civico-profesională, această organizație a avut numeroase întâlniri
(adunări generale), în care s-au dezbătut principalele teme care priveau univer-
sitatea românească a epocii. În demersul său, autoarea se concentrează asupra
adunărilor generale ale A.P.U.R. din anii 1921, 1925 și 1929, găzduite de
Universitatea din Cluj.
La fel ca orice alt demers istoriografic, lucrarea de față are o istorie
proprie. Începând cu momentul configurării proiectului editorial și până la
finalizarea sa, trei dintre participanții inițiali au dispărut și lor le este închinat
acest demers. Specialist în istoriografie și istorie modernă, profesorul Cristian a
consacrat mai multe contribuții istoriei universității. Ne facem o datorie din a
reaminti că, fost decan al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Univer-
sității din Iași, profesorul Cristian a fost pentru majoritatea colaboratorilor la acest
volum un magistru respectat. Din nefericire, inserarea între coperțile acestei
publicații a contribuțiilor semnate de Dumitru Ivănescu și Bogdan Maleon este
deja un act postum.
Dificultăți obiective, dar și de alt ordin care pot fi imputate înainte de toate
editorilor, au întârziat apariția volumului. Nu doar o datorie colegială ne obligă
să mulțumim pentru disponibilitate tuturor celor care au răspuns apelului nostru,
precum și Editurii Universității „Alexandru Ioan Cuza” care a inclus lucrarea în
planul său editorial.
Florea Ioncioaia
Leonidas Rados
Lista contributorilor
Mihai Chiper
Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română
email: [email protected]
Dănuț Doboș
Departamentul de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iași
e-mail: [email protected]
Mihai Dorin
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iași
Anca Filipovici
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca
Florea Ioncioaia
Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Dumitru Ivănescu
Bogdan-Petru Maleon
Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Gabriel Mardare
Facultatea de Litere, Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău
Lucian Nastasă
Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, Academia Română
14 Lista contributorilor
Leonidas Rados
Dragoș Sdrobiș
New Europe College, București
Cornel Sigmirean
Facultatea de Științe și Litere, Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș
Ana-Maria Stan
Muzeul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca
Laurențiu Vlad
Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București
Istoriografie, discuții, surse
Istoria și istoriografia universității:
construcția unui câmp de cercetare
Florea Ioncioaia
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
Introducere
Importanța instituției universitare în istoria civilizației europene este în
general recunoscută, adesea poate reificată. Oricum, cel puțin prin vechimea sa,
universitatea este de mult timp parte inseparabilă a istoriei lumii occidentale1.
Este drept că, mai cu seamă începând cu perioada Renașterii, universitatea a
făcut obiectul unor contestații periodice2, după cum s-ar putea spune chiar că
modernitatea s-a născut în afara universității și uneori contra acesteia3. De altfel,
există mari discrepanțe în evoluția culturii universitare între țările din sudul
Europei, la care trebuie atașate oarecum Franța și Anglia, și cele din nordul
Europei, îndeosebi din lumea germană. Totuși, rămâne greu de negat faptul că
1
După cum observa un istoric britanic, universitățile „are among the Western World's
oldest institutions with continuous histories”, și doar „the Roman Catholic church, the law courts
of certain European countries, some army regiments, and a few town and craft corporations can claim
similar longevity”; Jennifer Carter, „Writing University History for Aberdeen's Quincentenary”, în
History Today, Vol. 45/2, February, 1995, p. 7.
2
Cf. Chr. Charle, J. Verger, Istoria universităților, Iași, Editura Institutul European, 2001,
p. 63 ssq.; Florea Ioncioaia, „Diplomație și război cultural: Alexandru S. Sturdza, critic al
universității germane”, în Historia Universitatis Iassiensis, VI, 2015, p. 9-56.
3
Purtătorii principalelor curente intelectuale ale modernității, de la umaniștii italieni până
la romanticii francezi, s-au manifestat critic la adresa universității, și din afara sa. În fapt, ruptura
pare să se fi produs odată cu apariția umanismului, atunci când, potrivit lui Jacques Le Goff,
universitățile pierd monopolul culturii; J. Le Goff, „Universitățile și Puterile publice în Evul
Mediu și Renaștere”, în vol. Pentru un alt ev mediu, traducere de Maria Carpov, București,
Meridiane, 1986, p. 312. Ar trebui poate să vedem aici o expresie a separației care s-a produs în
ultimele secole în interiorul sistemului cultural între cultura ca educație și cultura ca formă de
creativitate, sursă de inovație, respectiv, între ceea ce se transmite și ceea ce se inovează în spațiul
culturii. Există, firește, o mare diferență între contestația care a marcat lunga perioadă de tranziție
de la sistemul medieval, epuizat către sfârșitul secolului XV, la cel propriu-zis modern, care se
instalează în a doua jumătate a secolului XIX, și contestațiile recente, vizibile în lumea occi-
dentală odată cu mijlocul anilor șaizeci.
18 Florea Ioncioaia
sistemul universitar a fost principala instituție formativă a lumii occidentale,

jucând un rol major în procesul de configurare și interiorizare a valorilor care
susțin lumea de astăzi și pe care le asociem în mod obișnuit cu sistemul cultural
occidental.
În felul în care a fost reprezentată de-a lungul celor aproape opt secole de
istorie universitară, ideea de universitate asociază trei valori care sunt în același
timp asumate astăzi de către lumea occidentală. Mai întâi, universitatea repre-
zintă o comunitate de egali, ai cărei membri se asociază liber în vederea unui
proiect educativ și care nu acceptă decât ierarhia capacității intelectuale.
Această comunitate cuprinde „totalitatea profesorilor și studenților”, de unde
apelația medievală universitas magistrorum et scholarium4. În al doilea rând,
ideea de universitate presupune prin tradiție autonomia spațiului academic în
raport cu lumea exterioară, fie că aceasta înseamnă puterea politică, fie că
înseamnă societatea, în general, după cum se referă atât la libertatea de expresie
în interiorul spațiului academic, cât și la autonomia administrativă și epistemică;
autoguvernare, libertatea cercetării/predării, autoselecția personalului. În al
treilea rând, ideea de universitate trimite la importanța acordată cunoașterii, ca
proces de căutare a adevărului, în sens larg5. Prin natura sa, universitatea produce
cunoaștere, în mod direct, sau participă la procesul ca atare prin intermediul
practicilor de transmisiune culturală și de formare intelectuală.
Putem presupune astfel că toate acestea au plasat universitatea într-o poziție
privilegiată în cadrul sistemului cultural modern, atât ca instituție educativă, cât și
ca instanță de consacrare ori spațiu de sociabilitate. În ciuda acestei evidențe și
chiar a practicilor autocelebrative curente ale lumii universitare6, istoriografia
4
Se știe că în Evul Mediu vocabula universitas avea două sensuri: inițial, aceasta desemna
o corporație, fie magistrorum (a profesorilor), fie scholarium (a studenților), pentru ca apoi să
desemneze un centru educativ de studium generale, adică de studii nespecializate; Le Goff, op. cit.,
p. 292; cf. și N. Hammerstein, „Universität”, în Joachim Ritter, Karlfried Gründer, Gottfried Gabriel
(Hrsg.), Historisches Wörterbuch der Philosophie, vol. 11, U-V, Darmstadt, 2001, p. 212-218.
5
Asupra ideii de Universitate și a corelativelor sale, îndeosebi privind libertatea academică,
există o bibliografie relativ întinsă, care cuprinde atât lucrări cu caracter normativ, datorate în
general unor intelectuali anglo-saxoni sau germani, cât și o literatură istoriografică semnificativă;
mai cu seamă pentru primul caz, semnalez următoarele: J.H. Newman, The Idea of a University,
1854 (nouă ediție: New York, Image Books, 1959); R.B. Perry, „Academic Freedom”, în Harvard
Educational Review, 23(1)/1953, p. 71-76; Manfred Eigen, Hans-Georg Gadamer, Jürgen Habermas,
Wolf Lepenies, Hermann Lübbe, Klaus Michael Meyer-Abich, Die Idee der Universität. Versuch
einer Standortbestimmung, Berlin, 1988; Jaroslav Pelikan, The Idea of the University, A Reexa-
mination, New Haven and London, Yale UP, 1992; Ulrich Sieg, Dietrich Korsch (Hrsg.), Die Idee
der Universität heute, München, 2005.
6
Este cunoscută, printre altele, enorma preocupare a multor universități, mai cu seamă
germane sau anglo-saxone, deloc întâmplător de altfel, atât pentru a-și cultiva relația cu alumni,
cât și de a-și întreține un veritabil cult memorial, ca parte a marketingului instituțional, precum și
ca strategie educativă în sine. Vezi un exemplu recent: Noé Michalon, „L’université d’Oxford,
une magnifique machine mémorielle”, în Le Monde, 26.01.2018,
http://www.lemonde.fr/campus/article/ 2018/01/26/l-universite-d-oxford-une-magnifique-machine-
memorielle_5247649_4401467.html (accesat pe 28 ianuarie 2018).
Istoria și istoriografia universității 19
universității s-a constituit târziu, cel puțin în raport cu istoria fenomenului ca

atare. Prin urmare, după cum observa un istoric german, recent, istoriografia
universității nu s-a arătat capabilă de a-și dezvolta propriile forme distinctive7,
fiind asociată de multe ori cu literatura care însoțește manifestările aniversative
ale universităților.
Mai mult chiar, o reflecție cu caracter normativ asupra acesteia, care să
exprime o conștiință clară de ordin profesional, este încă incipientă. Astfel că, în
ciuda pletorismului său, literatura istorică asupra trecutului universitar a rămas
încă și astăzi un teritoriu istoriografic periferic, atât în ce privește poziția în
cadrul mainstream-ului istoriografic, cât și în legătură cu standardele sau
obiectivele acesteia. De altfel, interesul public și istoriografic pentru istoria
universității se arată a fi surprinzător de modest8.
Care este motivația acestui fapt: privește natura obiectului său, statutul
universității și implicit al istoriei universității, absența unui cadru teoretic
suficient de elaborat, sau este vorba de proximitatea fatală cu instituția? La ce
tip de explicație istorică participă aceasta: este o căutare a trecutului util sau o
simplă narațiune despre progres? Putem vorbi de un domeniu autonom care să
confere o anume unitate acestor studii?
Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, demersul de față își propune
mai întâi să ofere o panoramă asupra evoluției generale a istoriografiei univer-
sității și a imaginarului său epistemic, de la origini până astăzi. Pornind de la o
inventariere a lucrărilor care au contribuit la structurarea acestui teritoriu isto-
riografic, clasificarea și analiza lor comparativă, demersul urmărește apoi să
distingă natura obiectului de studiu al istoriei universității, să schițeze istoricul
7
Martin Kintzinger, „Historiography of the University. A New Field for an Old Topic in
German Historical Scholarship”, în CIAN – Revista de Historia de las Universidades, 20/1 (2017),
p. 97.
8
Pentru o imagine problematizată asupra istoriografiei istoriei universității, vezi, printre
altele, câteva abordări recente: numărul special al revistei CIAN – Revista de Historia de las
Universidades, 20/1 (2017); Jennifer Carter, op. cit., p. 7-8; Charles E. McClelland, „A Step
Forward in the Study of University”, în Minerva, 14/1976, p. 150-161; Idem, „Modern German
Universities and Their Historians since the Fall of the Wall. Review Article”, în Journal of
Modern History, 77/March 2005, p. 138-159; Peter Moraw, „Aspekte und Dimensionen älterer
deutscher Universitätsgeschichte”, în Academia Gissensis. Beiträge zur älteren Giessener
Universitätsgeschichte, Marburg, Elwert, 1982, 1-43; Christophe Charle, „Histoire des universités
européennes”, în Histoire de l'éducation, 50/Mai 1991, p. 119-123; Sylvia Paletschek, „Stand und
Perspektiven der neueren Universitätsgeschichte”, în Zeitschrift für Geschichte der Wissenschaften,
Technik und Medizin (N.T.M.), 19/2011, p. 169-189; https://doi.org/10.1007/s00048-011-0051-8;
pentru o imagine mai generală, a se vedea și câteva contribuții bibliografice „clasice”: W. Erman,
E. Horn, Bibliographie der deutschen Universitäten. Systematisch geordnetes Verzeichnis der bis
Ende 1899 gedruckten Bücher und Aufsätze über das deutsche Universitätswesen, T. 1-3, Berlin/
Leipzig, 1904-1905 (reeditare: Hildesheim, Olms, 1965); Thomas Pester, Geschichte der Univer-
sitäten und Hochschulen im deutschsprachigen Raum von den Anfängen bis 1945. Auswahl-
bibliographie der Literatur der Jahre 1945-1986 (Bibliographische Mitteilungen der Universitäts-
bibliothek Jena 46), Jena, 1990.
20 Florea Ioncioaia
și conținutul său, iar de aici să vadă în ce măsură se poate vorbi de structurarea

unui câmp de cercetare în ce privește istoria universității. Este vorba, așadar,
mai curând de arheologia unei tradiții istoriografice decât de analize de conținut
sau de evaluări cantitative ori calitative.
Invocată adesea mai mult protocolar, între istoriografie și istoria univer-
sității relația nu poate fi cu totul neutră, iar istoriografia universității nu poate fi
separată de istoria universității, de provocările la care aceasta trebuie să facă
față. Se știe că, în general, reformatorii/administratorii universității au nevoie de
un trecut util, atât pentru legitimarea demersului lor, cât și ca resursă normativă
sau chiar euristică9. Dar această relație nu trebuie privită în sens unic, nici ca
pur instrumentală. Istoricii se folosesc la rândul lor de prezent pentru a
reconstitui trecutul, a-l înțelege și „înscena”. Aceștia sunt obligați să privească
istoria universității ca un „concentrat” al desfășurării istorice, expresie a unui
trecut istoric complex și contradictoriu, care devine inteligibil numai printr-o
problematizare care face referință la prezent.
Astfel, o cercetare asupra acestei problematici depășește cadrul unei simple
discuții istoriografice, întrucât cercetarea trecutului universitar implică deopo-
trivă o reflecție despre statutul universității și evoluția acestuia, în general,
despre formele și particularitățile experienței universitare. În același timp, pe
lângă nevoia depășirii autismului monografic, integrarea diverselor demersuri
particulare într-o logică narativă mai adecvată, respectiv, realizarea unei
platforme care să poată circumscrie trecutul universitar în toată complexitatea
sa, poate susține o reflecție mai sistematică asupra relației dintre obiectul istoriei
universității și istoriografia acesteia, apoi asupra cadrului teoretic și a meto-
dologiei sale, cu privire la natura explicației istorice la care participă cercetarea
trecutului universitar etc.
În fine, o asemenea discuție nu poate fi străină de reflecția asupra viito-
rului universității, mai ales în contextul permanentei căutări reformatoare din
ultimele decenii. Să nu uităm că, odată cu apariția ideii de reformă a univer-
sității, periodic resuscitată de la începutul secolului XIX până astăzi, istoriei
universității i s-a atașat o funcție „pragmatică”: de a inspira proiectele de reformă,
mai ales în sensul recuperării acelui trecut utilizabil și invenției unei tradiții,
care să poate servi ca sursă istorică demersului reformist, în special acolo unde
criza universității a fost văzută ca datorându-se unei „devieri” în raport cu
aceasta10. Această abordare are însă criticii săi și pune numeroase probleme.
9
Cf. Heinz-Elmar Tenorth, „Genese der Disziplinen – die Genese der Universität. Zur
Einleitung”, în Heinz-Elmar Tenorth, Volker Hess, Dieter Hoffmann (Hrsg.), Geschichte der
Universität unter den Linden, vol. 4, Genese der Disziplinen. Die Konstitution der Universität,
1810-2010, Berlin, De Gruyter, 2010, p. 9 sqq.
10
Aceasta este foarte vizibilă în Germania de Est, acolo unde, după Wende, universitățile au
fost complet reformate. Faptul a impus, desigur, un apel, fie și simbolic, la tradiție. Cf. Charles E.
McClelland, „Modern German Universities and Their Historians since the Fall of the Wall”,
p. 138-159; de asemenea, ca model de analiză sub acest unghi, cf. Sylvia Paletschek, op. cit., passim.
Cum se pot selecta propriu-zis „perspectivele” legitime, trecutul util și virtuos?

Cine ar trebui să decidă valoarea lor? În plus, actualizarea trecutului nu
înseamnă oare alterarea lui? Există, cu alte cuvinte, ceea ce se numește „an
objective educational past”? Care mai este, atunci, autonomia epistemică a
istoriografiei? Viitorul poate fi decis de un trecut reconstituit istoriografic?
Toate aceste întrebări ne evocă limitele cercetării și limitele utilității istoriei
universității și pun în discuție o perspectivă accentuat utilitaristă a istoriei
universității, ca și a istoriei educației, în general11, nevoia de a încerca să se
evite pe cât posibil iluzia utilitaristă în favoarea unei perspective nuanțate, care
să ia în atenție autonomia demersului academic.
Acest demers nu este un inventar de lucrări, idei sau teme istoriografice,
chiar dacă implică în mod natural o trecere în revistă a multora dintre acestea, o
evaluare și sistematizare a principalelor manifestări și tendințe istoriografice de
la începuturile sale până astăzi. Această schiță implică însă o lectură fie și
sumară a unei literaturi extrem de bogate. Multe dintre lucrările supuse atenției
ar fi rămas inaccesibile fără suportul marilor baze de date și biblioteci virtuale,
îndeosebi cele cuprinse în proiectul Google Books, Archive.org sau Gallica,
realizat de Bibliothèque nationale de France (BNF). Este evident că lectura
digitală implică riscurile sale și nu poate înlocui decât minimal o cercetare
directă, dar aceasta este o discuție care nu poate fi propusă aici12.
1. Biografiile instituționale ca model fondator

Se acceptă în general teza potrivit căreia originile preocupărilor privind
trecutul universitar pot fi găsite în luările de poziție ale unor universitari germani
în legătură cu statutul universității ori al unor discipline, dar mai ales în practicile
festive universitare, care încep să se structureze spre finele secolului XVIII în
Germania. Avem aici, așadar, pe de o parte, un mesaj adresat lumii universitare
sau suveranului fondator, prin care se încerca regândirea sau re-legitimarea
instituției, iar pe de alta o formă de exhibiție prin care o universitate își instrumen-
taliza momentele aniversative cu scopul de a se auto-promova. De asemenea,
11
Cf. Marc Depaepe, „Demythologizing the Educational Past: An Endless Task in History
of Education”, în Historical Studies in Education/Revue d’Histoire de l’Education, 9/2, p. 1 sqq.;
a se vedea aici și avertismentul lui Richardson la adresa educatorilor care „invocă trecutul pentru
a-l aplica problemelor curente”; W. Richardson, „Historians and educationists: the history of
education as a field of study in post-war England. Part II: 1972-1996”, în History of Education,
June 99/2, p. 109-142; La rândul său, Alain Besançon observa că supra-reprezentarea istorio-
grafică a universității în Rusia a devenit un handicap pentru o evaluare veritabilă a universității
rusești și nicidecum pentru un proiect de reforme; Alain Besançon, Education et société en Russie
dans le seconde tiers du XIXe siècle, Paris, Mouton, 1974, p. 61.
12
Cu privire la proiectul Google Books, vezi discuția inaugurată de Robert Darnton în
The New York Review of Books, încă din 2009: „Google & the Future of Books”, NYRB,
vol. 56, 2, febr. 12, 2009, http://www.nybooks.com/articles/2009/02/12/google-the-future-of-books/;
http://www.nybooks.com/articles/2009/03/26/google-books-an-exchange/ (accesate pe 7 martie
2009); de asemenea, un ecou la Peter Green, „Google Books or Great Books?”, în The Times
Literary Supplement, July 15, 2009.
22 Florea Ioncioaia
discuțiile cu privire la fondarea sau refondarea unor instituții academice, care au

loc începând cu sfârșitul secolului XVII, implică adesea o căutare retrospectivă13.
Prin natura sa, prin apelul la un trecut universitar ilustru, exemplar, folosit ca
element de comparație, demersul fondator conține o referință istorică implicită.
După cum este ușor de imaginat, aceste demersuri spontane au un caracter
ocazional și celebrativ. În plus, este vorba de abordări strict locale, parohiale, în
care trecutul universitar este obiect al atenției, poate de reflecție și normati-
vitate, dar nu un domeniu de cercetare. Totuși, se poate spune că lumea univer-
sitară germană este contextul în care se nasc cele dintâi preocupări pentru o
reconstituire sistematică a trecutului universitar. Este vorba mai ales de univer-
sitățile din spațiul protestant, iar acestea iau de timpuriu forma unor biografii
instituționale.
După consumarea schismei protestante, care se manifestase mai ales în
secolul XVIII și dusese atât la fondarea de noi universități, cât și la diferențieri
confesionale puternice, odată cu începutul secolului XIX, universitățile germane
încercau să depășească dubla traumă, revoluționară și napoleoniană, ca și
declinul universității tradiționale, de tip medieval14. Chiar dacă în secolul
precedent câștigaseră lupta cu academiile princiare și cu cele de științe15,
acestea sunt acum supuse unei presiuni reformatoare, care vine atât de „sus”,
13
După unele opinii, primele lucrări de istorie a unor universități apar în secolul XVII (la
Salzburg, printre altele), odată cu nașterea istoriografiei savante; este vorba de lucrări în care se
colectează și editează documente considerate a fi de mare importanță pentru viitorul universității;
Martin Kintzinger, „Historiography of the University...”, p. 97-139; este drept că autorul nu face
aici o distincție prea clară între surse intelectuale și istoriografie, dar interesul pentru trecutul
universitar, conștiința acelui trecut, nevoia de a-l evidenția, mai ales, au putut contribui la nașterea
interesului istoriografic pentru problematica universitară.
14
Christophe Charle, Jacques Verger, Istoria universităților, Iași, Institutul European,
2001, p. 16, 157 și passim; Mitchell G. Ash (ed.), German Universities, Past and Future: Crisis
or Renewal? Policies and Institutions, vol. 1, Providence, 1997; H. Boockmann, Wissen und
Widerstand. Geschichte der deutschen Universität, Berlin, 1999; H. Schelsky, Einsamkeit und
Freiheit. Idee und Gestalt der deutschen Universität und ihrer Reform, Hamburg, 1963; Notker
Hammerstein (Hrsg.), Universitäten und Aufklärung, Göttingen, 1995; Charles E. McClelland, State,
society, and university in Germany 1700-1914, Cambridge, Cambridge UP, 1980, p. 101-150;
R.S. Turner, „Universitäten”, în K.-E. Jeismann, P. Lundgreen (Hrsg.), Handbuch der deutschen
Bildungsgeschichte, Bd. III, 1800-1870, Von der Neuordnung Deutschlands bis zur Gründung des
Deutschen Reiches, München, 1988, p. 221-249.
15
În secolele XVII și XVIII, ca urmare în special a suportului primit din partea monarhilor,
academiile de științe tind să depășească universitățile ca instituții ale vieții savante; aici suveranii
pot interveni mai ușor decât în universități și, de asemenea, întrucât se practica o știință mai
aplicată (theoria cum praxi), sunt mai ușor acceptate de către societate. Fenomenul este vizibil
mai ales în Germania; în același timp, cooperarea dintre știință (teorie) și practică este în fapt o
mișcare contra universității; cf. Notker Hammerstein, „Innovation und Tradition. Akademien und
Universitäten im Heiligen Römischen Reich deutscher Nation”, în Geschichte als Arsenal,
Ausgewählte Aufsätze zu Reich, Hof und Universitäten der Frühen Neuzeit, Michael Maaser/
Gerrit Walther (Hrsg.), Göttingen, Wallstein, 2010, p. 134-165; Wolfgang Neugebauer, „Das
Bildungswesen in Preußen seit der Mitte des 17. Jahrhunderts”, în Otto Büsch (Hg.), Handbuch
der preußischen Geschichte, vol. 2, Berlin, De Gruyter, 1992, p. 643-644, apud Martin Kintzinger,
„Historiography of the University…”, p. 105.
prin reformele „progresiste”, inspirate de Wilhelm von Humboldt16, ori cele

conservatoare17, cât și din partea studențimii sau societății în general.
Numeroase, descentralizate, bucurându-se încă de numeroase privilegii din
„vechiul regim”, dar mai ales teritorializate și separate confesional, universi-
tățile germane se aflau într-o permanentă și aspră competiție18. Faptul este mai
vizibil în a doua parte a secolului, când universitățile catolice din sud (Heidelberg,
München-Ingolstatd etc.) încearcă să recupereze terenul pierdut. Din acest
motiv, problematica expusă de istoriografia germană a universității este net mai
semnificativă decât oricare alta; mai întâi pentru că în universitățile germane ale
secolelor XVIII și XIX se dezvoltă de timpuriu o reflecție intensă asupra
universității, iar apoi pentru că, spre deosebire de universitatea franceză
(oarecum în declin, înainte de Revoluție, unificată, centralizată, după) sau
britanică (provincială în cadrul evoluției generale a universității), universitățile
germane din secolul XVIII și primele decenii ale secolului XIX sunt cele mai
deschise și inovatoare. De asemenea, nu trebuie uitat rolul universităților
germane în raport cu propria societate. Spre deosebire de englezi sau francezi,
în prima jumătate a secolului XIX, germanii erau un popor fără expresie
politică, un teren propice căutărilor mesianice, dar în care universitatea era
chemată, uneori imperativ, să joace un rol public și să exprime spiritul german.
Astfel că, pe măsură ce, mai ales odată cu secolul XIX, universitățile se deschid
către societate, devenind spații ale deliberării politice și ale formării noilor idei
politice, precum și ale idealurilor naționale, se formează nu doar rețele de
legătură între studenții și profesorii acestor universități, ci și o idee nouă de
universitate, care va fi asociată acum noțiunii de cultură națională și identitate.
16
W. von Humboldt, „Über die innere und äußere Organisation der höheren wissenschaft-
lichen Anstalten in Berlin (1810)”, în Schriften zur Politik und zum Bildungswesen, A. Flitner/
K. Giel (Hrsg.), Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1964, p. 255-266. Asupra contex-
tului și avatarurilor acestei reforme: Christophe Charle, „Chapter II: Patterns”, în Walter Rüegg (ed.),
Universities in the Nineteenth and Early Twentieth Centuries (1800-1945), Cambridge, Cambridge
University Press, 2004, vol. 3, p. 47 sqq.; Charles E. McClelland, op. cit., mai ales, partea a doua:
„The Humboldt era”, p. 89-150, și a treia: „The German universities and the revolution in
Wissenschaft, 1819-1866”, p. 151-217.
17
A se vedea, în mod special, cunoscutele decrete de la Karslbad (Karlsbader Beschlüsse)
din 20 septembrie 1819; Provisorischer Bundesbeschluß über die in Ansehung der Universitäten
zu ergreifenden Maßregeln, Karlsbader Beschlüsse – Universitätsgesetz vom 20. September 1819;
http://www.heinrich-heine-denkmal.de/dokumente/karlsbad1.shtml (consultat pe 20 octombrie
2014); pentru context și clarificări, vezi: Manfred Brümmer, Staat kontra Universität. Die
Universität Halle-Wittenberg und die Karlsbader Beschlüsse 1819-1848, Weimar, Böhlau, 1991;
Stella Ghervas, Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l'Europe de la Sainte-Alliance,
Paris, Honoré Champion, 2008; versiune românească: Reinventarea tradiției, Alexandru Sturdza
și Europa Sfintei Alianțe, traducere din franceză de Gabriela și Alexandru Șiclovan, Chișinău,
Cartier, 2014, p. 202-215 și passim; James T. Flynn, The University Reform of Tsar Alexander I,
1802-1835, Washington, The Catholic University of America Press, 1988, p. 82-84 și passim;
Florea Ioncioaia, „Diplomație și război cultural...”, p. 9-56.
18
Ch. McClelland, op. cit., p. 4-9 și 151-217; William Clark, Academic Charisma and the
Origins of the Research University, University of Chicago Press, 2008, passim.
24 Florea Ioncioaia
Se poate imagina, prin urmare, că pe măsură ce rolul ideilor și intelectualilor

devine mai semnificativ, iar universitatea este mai bine integrată în societate,
crește și rolul său public, felul în care este percepută de societate și de către
puterile politice.
În același timp, faptul că primele monografii provin din spațiul protestant
merită o explicație separată. Odată cu Reforma, universitățile germane cunosc
un proces de confesionalizare19, care însoțește și exacerbează tendința terito-
rialistă a universităților din Sfântul Imperiu German, în care universitățile
fondate de suverani locali devin aproape niște proprietăți familiale. Astfel că,
odată cu mijlocul secolului XIV, atunci când apar primele universități fondate
de principii suverani, universitatea va fi înțeleasă mai puțin ca o corporație de
magistri (profesori) și studenți, ci mai curând ca expresie a politicii prințului.
Astfel, după cum s-a observat recent, universitățile „devin elemente ale
statului teritorial și ale formării confesionale, dar în același timp și parte a
istoriei acestora”20.
Prin urmare, atunci când comunitățile protestante germane, din nevoia lor,
pe de o parte, de a lupta pe teritoriul ideilor cu lumea catolică, iar, pe de alta, de
a-și forma cadre pentru practicarea cultului, încep un demers destul de perse-
verent de fondare și refondare universitară, terenul era deja pregătit. Confesio-
nalizarea însemna nu doar introducerea liturghiei în universitate, ci și o accen-
tuare a impactului teologiei asupra universității, atât ca specializare, cât și ca
disciplină, mai cu seamă prin faptul că, în curricula universitară, Teologia
înlocuiește Dreptul ca disciplină/specializare dominantă.
Poate însă cel mai important element al acestei discuții este rolul jucat de
ceea ce s-ar putea numi cultura cercetării. Încurajată de exercitarea autonomiei
în cadrul credinței, de importanța acordată textului și de nevoia cultivării indi-
viduale pentru a distinge/recepta mesajul divin, cercetarea, respectiv, orientarea
critică a studiilor, se impune de timpuriu ca normă în universitățile protestante21.
Din acest punct de vedere, chiar poziția preeminentă acordată Teologiei punea
în discuție principiul medieval al „autorității”, în favoarea explicației bazate pe
raționamentul liber și pe cercetare empirică.
De altfel, Contra-Reforma în Germania se configurează oarecum în oglindă.
Nu întâmplător, una dintre primele lucrări cu caracter istoriografic cu privire la
trecutul universitar apare în spațiul catolic, în a doua parte a secolului XVIII, la
Würzburg, în nordul Bavariei, într-o regiune de interferențe. Deși catolică,
19
Asupra confesionalizării universității protestante germane, în perioada Reformei Târzii,
cf. Susan R. Boettcher, „Confessionalization: Reformation, Religion, Absolutism, and Modernity”,
in History Compass, 2 (2004), p. 1-10.
20
Thomas Kaufmann, Konfession und Kultur. Lutherischer Protestantismus in der zweiten
Hälfte des Reformationsjahrhunderts (Spätmittelalter und Reformation, Neue Reihe 29), Tübingen,
Mohr, 2006, p. 305, apud Martin Kintzinger, „Historiography of the University…”, p. 110 sqq.
21
Cf. asupra acestui subiect, relativ recenta lucrare a lui Thomas Albert Howard,
Protestant Theology and the Rise of the Modern German University, New York, Oxford UP,
2006, passim.
Universitatea din Würzburg a fost una dintre cele mai deschise universități
germane a timpului sub raport confesional, fiind de altfel secularizată la începutul
secolului următor22. Cele două volume apărute în 1782 și 1788, care nu-și propun
să fie mai mult decât o schiță (Grundriss) a universității locale, nu sunt în fapt
decât o culegere de surse organizate „istoric”23. Autorul acestora, preot, la origine,
a fost unul dintre primii profesori de istorie ai Universității din Würzburg24.
În aceeași logică se înscriu lucrările unor August Friedrich Bök, pentru
Universitatea din Tübingen (1774), Georg Wolfgang Augustin Fikenscher,
pentru Universitatea din Erlangen (1795), sau Johann Christian Förster, asupra
celei din Halle (1799)25. Totuși, abia apariția în 1805 a lucrării lui Johann
Christoph Hoffbauer, consacrată universității din Halle, poate fi considerată un
moment fondator26. Profesor (ordentlichemprofessor) de filosofie la universitate,
autorul „inventează” propriu-zis acest obiect de cercetare.
Universitatea din Halle era relativ recentă (fondată abia în 1694), în
contextul primului val de reformare a universității germane și europene. Consi-
derată drept prima universitate modernă a Germaniei, a fost cunoscută mai ales
prin studiile sale de teologie și ca un centru al mișcării pietiste. Lucrarea (de
peste 500 de pagini, imprimată cu caractere latine) are o structură relativ simplă,
în care criteriul cronologic de selecție a materialului este însoțit de unul tematic.
Din punct de vedere cronologic, narațiunea urmează, pe de o parte, logica
internă a istoriei universității (preliminariile, fondarea oficială, diversele
momente mai importante, inclusiv perioada războaielor din anii șaizeci), iar pe
de alta, succesiunea regilor prusieni, suveranii fondatori ai universității.
Tematic, se disting câteva mari subiecte precum istoricul celor patru facultăți
(figuri de profesori, discipline, evoluția numărului de studenți), prezentarea
statutului universității și a evoluției sale, prezentarea instituțiilor auxiliare
(căminele de tip internat, biblioteca, apoi seminariile și institutele din jurul unor
discipline etc.) etc. Un capitol este consacrat stării economice a universității
(veniturile, salariile profesorilor), evoluției corpului profesoral, a titlurilor și
publicațiilor academice. Conflictele interne nu sunt ignorate, ceea ce este destul
22
Peter Baumgart, „Universität Würzburg (1402-1420/1582-1814)”, în Historisches
Lexikon Bayerns (din 13.06.2013); http://www.historisches-lexikon-bayerns.de/Lexikon/
Universität_Würzburg_(1402-1420/1582-1814)> (consultată pe 23 ianuarie 2017).
23
Christian Boenicke, Grundriss einer Geschichte von der Universität zu Würzburg, I-II,
Würzburg, 1782, 1788.
24
Carl Ruland, „Boenicke, Christian”, în Allgemeine Deutsche Biographie, 3 (1876), p. 30-31
[Online-Version]; URL: https://www.deutsche-biographie.de/pnd120634066.html#adbcontent
(consultat pe 12 decembrie 2017).
25
August Friedrich Boek,Geschichte der Herzoglich Würtenbürgischen Eberhard Carls
Universität zu Tübingen im Grundrisse, 1774; Georg Wolfgang Augustin Fikenscher, Geschichte
der Königlich Preussischen Friedrich Alexanders Universitæt zu erlangen von ihrem ursprung bis
auf gegenwärtige zeiten entworfen, Erlangen, 1795; Johann Christian Foerster, Uebersicht der
Geschichte der Universitaet zu Halle in ihrem ersten Jahrhunderte, Halle, 1799.
26
Johann Christoph Hoffbauer, Geschichte der Universität zu Halle bis zum Jahre 1805,
Halle, 1805.
26 Florea Ioncioaia
de curajos, pentru o lucrare festivă. Fără a fi totuși vorba de un demers critic,

lucrarea este redactată într-un format academic apropiat de cel de astăzi: aparat
critic utilizabil, inclusiv un capitol de prezentare a surselor (p. 521-530), în timp
ce datele statistice sunt editate sub forma unor tabele.
Mai ales prin caracterul său documentar, Geschichte der Universität zu
Halle impune în istoriografia universității cadrele unei biografii instituționale: o
tipologie pe care o vom regăsi apoi de o manieră sau alta în aproape toate
lucrările ulterioare de acest fel27. Acest model se va „canoniza” în a doua
jumătate a secolului XIX și la începutul celui următor, pe măsură ce practica
editării de festschrift-uri se generalizează. Faptul că acestea sunt redactate în
limba trivială și nu în latină, limba academică a epocii, arată intențiile sale,
deopotrivă comerciale și instrumentale28.
2. Universitatea medievală și istoriografia critică a universității

În secolul XIX, atât universitatea cât și istoriografia germană a univer-
sității continuă să dea tonul. Există însă diferențe destul de semnificative între
istoriografia din prima parte a secolului XIX, când monografiile comerciale
(destinate mai ales pieței) sunt oarecum dominante, și partea a doua a secolului.
Pe lângă o netă profesionalizare a demersului, în a doua parte a veacului XIX,
sub influența pozitivismului, aceste lucrări vor fi însoțite de un corpus docu-
mentar substanțial, care acompaniază (dacă nu uneori se substituie acesteia)
narațiunea istorică propriu-zisă29. Rezultă de aici volume impozante, în care
universitatea este transformată într-o figură epică, obiect al unei devoțiuni
aproape religioase. Celebrarea universității nu mai este neapărat o formă de
autoasigurare a universitarilor, un prilej chiar de reflecție asupra viitorului, și
poate o formă de marketing, ci devine o practică cvasi-politică. Prin elogiul
spiritului național și al unicității sale, universitarii și universitățile se asociază
naționalismului ambiant și devin parte „organică” a națiunii-stat.
O mutație sensibilă are loc și în ceea ce-i privește pe autorii acestor
lucrări. Inițial, aceștia sunt cel mai adesea profesori, de filosofie sau de
discipline asimilate, ai universităților respective. Nu știm dacă se află în serviciu
comandat sau sunt purtați de motivații comerciale sau intelectuale, dar sunt
întotdeauna solitari. Faptul că majoritatea lor nu sunt istorici, fie și în sens larg,
poate fi secundar în această discuție, ținând cont atât de faptul că istoriografia
27
Vezi, de exemplu, lucrarea contemporană a lui Heinrich Gottlieb Kreussler, consacrată
Universității din Leipzig (Geschichte der Universität Leipzig von ihrem Ursprunge bis auf unsere
Zeiten, Dessau, 1810), ca și aceea consacrată Universității din Göttingen de către Friedrich Saalfeld:
Geschichte der Universitaet Goettingen in dem Zeitraume von 1788 bis 1820, Hannover, 1820.
28
La o privire sumară pot fi identificate în secolul XIX un număr de 17 lucrări cu această
tematică, dar probabil că numărul lor este mai mare; vezi: Linda Sparks, Institutions of Higher Edu-
cation: An International Bibliography, New York, Greenwood Publishing Group, 1990, p. 39 sqq.
29
Cele două volume ale lui Johann Gottfried Ludwig Kögarten consacrate istoriei
universității din Greifswald (Geschichte der Universität Greifswald: mit urkundlichen Beilagen,
Vol. 1-2, Greifswald, Koch, 1857) sunt probabil cel mai bun indicator al acestei evoluții.
este dominată în epocă încă de așa-numita istorie pragmatică (pragmatische

Geschichte), o versiune de istorism, care avea ca obiect îndeosebi instituțiile și
conducătorii politici30, cât și de statutul profesorilor de istorie în universitățile
germane ale timpului31.
Odată cu anii douăzeci ai secolului XIX, vechile privilegii ale universi-
tăților germane tind să dispară, după cum spațiul universitar se politizează
treptat, sub influența ideilor politice specifice perioadei numite Vormärz, un
amestec de atitudini liberale și naționalism timpurii. În această nouă atmosferă,
ideea de universitate este asociată cu noțiunile de cultură națională și identitate,
pentru care vechile divizări disciplinare ale facultăților sunt perimate. Astfel,
medievala Facultate de Arte evoluează într-o nouă Facultate de Filosofie32, fapt
care la rândul său are două consecințe principale: o nouă încercare de unificare
a cunoașterii, respectiv, de căutare a unei paradigme universale, și creșterea
rolului public al ideilor, în sens de constructe (teze) abstracte, fapt care induce
concepția că istoria universității ar trebui să devină parte a unei istorii institu-
ționale a ideilor contemporane. În același timp, rolul de disciplină unificatoare
este asumat de filosofie, văzută ca o expresie a spiritului științific, a cunoașterii
în general; de aici ideea că universitatea trebuie să fie fondată în jurul acesteia
(cum s-a întâmplat în cazul Universității din Berlin)33.
După 1850, sub influența pozitivismului, pe de o parte, și a naționa-
lismului, pe de alta, istoriografia germană a universității cunoaște o mutație care
mult timp a trecut insesizabilă: pe lângă profesionalizarea evidentă a demersului
istoriografic în sine, are loc o profesionalizare a demersului celebrativ. Tendința
spre monumentalizare este evidentă pe măsură ce festivismul îmbracă forme
mai ample și codificate. Deși calitatea reconstrucției istorice crește, autonomia
demersului istoriografic este în declin. În plus, în timp ce până atunci istoria
30
Istoricii aparținând acestei școli preiau vechea semnificație acordată în antichitate
istoriei, ca magistra vitae, sursă educativă și îndrumar pentru viață, de aici și interesul pentru
figurile exemplare. În același timp, această istoriografie renova ideea de cauzalitate și context
istoric. Cf. Norbert Waszek, „Histoire pragmatique-histoire culturelle: de l’historiographie de
l’Auflklärung à Hegel et son école”, în Histoire culturelle/Revue Germanique Internationale,
10 (1998), Paris, P.U.F., 1998, p. 11-40.
31
Catedrele de istorie încep să apară în universitățile germane sub diferite denumiri la
mijlocul secolului XVII, dar poziția acestor universitari este precară mult timp; Ibidem, p. 12;
Catherine Devulder, „Les professeurs d'histoire des universités allemandes, 1800-1914.
Savoir et pouvoirs”, în Histoire, économie et société, 1993, 12e année, n°4, p. 525-536;
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/hes_0752-5702_1993_num_12_4_1689
(consultată pe 17 noiembrie 2017).
32
Martin Kintzinger, „Die Artisten im Streit der Fakultäten. Vom Nutzen der Wissenschaft
zwischen Mittelalter und Moderne”, în Jahrbuch für Universitätsgeschichte 4 (2001), p. 177-194,
apud Idem, „Historiography of the University…”, p. 110.
33
Rüdiger vom Bruch, „Zur Gründung der Berliner Universität im Kontext der deutschen
Universitätslandschaft um 1800”, în Gerhard Müller et alli (hrsg.), Universität Jena. Tradition
und Innovation um 1800, Tagung des Sondersfoschungbereichs 482: „Ereignis Weimar-Jena.
Kultur um 1800” vom Juni 2000, vol. II, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2001, p. 71; Martin
Kintzinger, „Historiography of the University…”, p. 110 sq.
28 Florea Ioncioaia
universității se constituise în lumea germană ca obiect istoriografic sub forma

unui dublu demers celebrativ (al propriei instituții și al universității în general),
acum devine tot mai evident că, într-o anumită măsură, cel puțin demersul
trebuie văzut deopotrivă ca un elogiu al universității germane, al spiritului
german în general. Acea instituție care va fi apoi plasată în centrul sistemului
educativ german și va deveni, după reforma humboldtiană, o referință centrală a
civilizației germane, expresie și sursă a conceptului de Bildung34, începe să fie
proiectată ca o expresie a geniului național german. Procesul de naționalizare a
universității se petrece peste tot aproape, dar în Germania acesta poate părea
surprinzător, ținând cont de natura confesională/teritorială a universității în
spațiul german. Mai mult, această secularizare/naționalizare este în fapt un
proces de etatizare, la care lumea universitară participă voluntar35. Pe de o parte,
universitarii se considerau servitori ai națiunii, iar, pe de alta, societatea
considera universitatea ca fiind în serviciul său.
De fapt, pe lângă narcisismul instituțional, caracteristic multor lucrări din
această perioadă este autarhia lor epistemică, absența oricărei intenții compa-
rative, uneori chiar a contextului intelectual și istoric general. Acest parohialism
era contrar tradiției universitare, dar, în același timp, dominația aproape
completă a monografiilor jubiliare însemna, oare, că istoriografia universității
este condamnată la statutul unei simple istorii interne, o formă de celebrating
34
Semnificația conceptului de Bildung a fost îndelung dezbătută în istoriografie; aceasta nu
trebuie înțeleasă ca fiind invariabilă istoric. Pentru mulți istorici, originile sale trebuie căutate în
gândirea lui Martin Luther, care a stabilit o linie de demarcație strictă între libertatea interioară și
supunerea față de puterea politică; prima este nelimitată, dar solicită responsabilitatea plenară a
individului; pentru a deveni ceea ce este, individul trebuie să conteze pe el însuși și nu pe
societate; educația consistă în a dezvolta facultățile de gândire, respectiv, libertatea interioară; în
raport cu această preocupare majoră, datoriilor civice sunt secundare; acestea se reduc la fide-
litatea față de o comunitate și la supunerea cvasi-necondiționată față de instituții; în cel puțin două
dintre romanele sale, Wilhelm Meisters Lehrjahre (1795) și Hermann und Dorothea (1797),
Goethe dă o fizionomie culturală acestui concept. Există o largă opinie că Wilhelm von Humboldt
s-a inspirat din acest imaginar pentru a reforma Universitatea din Berlin. În secolul XIX, Bildung
apare mai ales ca o formă de educație morală și civică; a se vedea: Karl-Ernst Jeismann,
„Einleitung. Zur Bedeutung der «Bildung» im 19. Jahrhundert”, în Handbuch der deutschen
Bildungsgeschichte, Band III: 1800-1870, Von der Neuordnung Deutschlands bis zur Gründung
des Deutschen Reiches, Herausgegeben von Karl-Ernst Jeismann und Peter Lundgreen, München,
Verlag C.H. Beck, 1987, p. 1-22; Heinz-Elmar Tenorth, „Wilhelm von Humboldt, ein Philosoph
als Bildungspolitiker”, în Zeitschrift für Religions- und Geistesgeschichte, Vol. 69, 2, p. 125-149;
Peter Josephson, Thomas Karlsohn, Johan Östling (eds.), The Humboldtian Tradition: Origins
and Legacies, Leiden, Brill, 2014; Fr. Paulsen, Das deutsche Bildungswesen in seiner
geschichtlichen Entwicklung, Leipzig, Teubner, 1906; Geneviève Warland, „Public Sphere and
Gelehrtenpolitik in Wilhelminian Germany: Friedrich Paulsen (1846-1908) and Ferdinand
Tönnies (1855-1936)”, draft, 36th Annual Conference of the German Studies Association,
Milwaukee, USA (du 04/10/2012 au 07/10/2012), http://hdl.handle.net/2078/121642 (consultată
pe 15 ianuarie 2017); vezi, de asemenea, opinia unui cunoscut istoric al ideilor: Hans Ulrich
Gumbrecht, „Was soll eigentlich Bildung, heute?”, http://blogs.faz.net/digital/2013/06/28/was-
soll-eigentlich-bildung-heute-301 (consultat pe 16 ianuarie 2017).
35
Martin Kintzinger, „Historiography of the University…”, p. 124.
roots? Ieșirea din acest impas, nici astăzi completă, s-a operat în principal
printr-o nouă problematizare și prin recursul mai sistematic la critica istorio-
grafică, mai cu seamă în ce privește sursele.
Trebuie amintit aici că, odată cu profesionalizarea studiilor istoriografice,
îndeosebi prin interiorizarea criticii istorice, în a doua jumătate a secolului XIX,
poziția profesorilor de istorie devine mai importantă. De asemenea, apar primele
demersuri critice și comparative concepute ca studii și nu ca explicații ale
prezentului, în timp ce editarea critică a unor masive colecții de surse univer-
sitare ajunge să devină un fapt obișnuit. De altfel, aceste evoluții sunt văzute ca
fiind „începutul unei genuine istoriografii a universității”36. Este drept că sursa
acestei schimbări este oarecum în afara universității, fiind mai cu seamă legată
de interesul pentru lumea medievală a unor intelectuali catolici, de unde privirea
comparativă și transnațională. Din acest punct de vedere, pentru istoria universi-
tății domeniul studiilor medievale a fost un spațiu formativ exemplar, atât în ce
privește metodologia, cât și imaginarul metateoretic.
Astfel, apariția, între 1889 și 1897, a celor patru volume de documente cu
privire la istoria Universității din Paris în perioada medievală, Chartularium
Universitatis Parisiensis, editate în principal de Heinrich Denifle, poate fi
considerată drept momentul de naștere a istoriografiei critice a universității37.
Demersul lui Denifle, un călugăr dominican de limbă germană, autoritate în
cercetările asupra misticii medievale, apărea într-o perioadă când universitatea
europeană era în plin proces de „naționalizare”. Lucrare masivă (cinci volume),
de mare erudiție, rigoare și comprehensiune, alcătuită îndeosebi pe baza arhivelor
pontificale, dar și a unor universități din spațiul german (Viena, Göttingen), Die
Geschichte der Universitäten des Mittelalters bis 1400 pune în evidență
caracterul transnațional al universității medievale38. De altfel, autorul își
proiectează demersul în cadrul noii „Culturgeschichte”, care începea să devină
un curent istoriografic important în Germania, respectiv, ca pe o contribuție la
istoria societății și nu a statului sau instituțiilor.
36
„From today’s perspective, they must be regarded as marking the beginnings of a genuine
university historiography”; Martin Kintzinger, „Historiography of the University…”, p. 101.
37
Henricus Denifle, E. Chatellain ș.a. (eds.), Chartularium Universitatis Parisiensis,
vol. 1-4, Paris, 1889-1897.
38
Heinrich Denifle, Die Universitäten des Mittelalters bis 1400, Erster Band, Die
Entstehung der Universitäten des Mittelalters bis 1400, Berlin, 1885. Asupra lui Denifle și a
momentului istoriografic din jurul său, a predecesorilor, de asemenea, se poate vedea și: Andreas
Sohn, Jacques Verger, Michel Zink (Hrsg.), Heinrich Denifle (1844-1905). Un savant dominicain
entre Graz, Rome et Paris. Ein dominikanischer Gelehrter zwischen Graz, Rom und Paris, Paris,
Éditions de Boccard, 2015; Thierry Kouamé, „Heinrich Denifle. Editeur des sources. Les archives
des collèges parisiens dans le Chartularium Universitatis Parisiensis” , în Andreas Sohn, Jacques
Verger, Michel Zink (Hrsg.), Heinrich Denifle..., p. 149-177. Cf. și lucrarea sa polemică: Heinrich
Denifle, Les universités françaises au moyens âge. Avis à M. Marcel Fournier, éditeur des Statuts
et privilèges des universités françaises, Paris, E. Bouillon, 1892; în ce privește biografia sa:
cf. Michael Schmaus, „Denifle, Heinrich”, în Neue Deutsche Biographie, 3 (1957), p. 595-597
[Online-Version]; URL: https://www.deutsche-biographie.de/pnd119161699.html#ndbcontent
(consultat pe 14 decembrie 2017).
30 Florea Ioncioaia
Dar probabil cel mai bun exemplu cu privire la această mutație este cel al
lui Georg Kaufmann. Profesor la Universitatea din Strasburg, atunci abia
„prusianizată”, acesta este însărcinat de Friedrich Althof, director al departa-
mentului învățământului superior din Prusia, să redacteze o istorie a universității
germane39. În ciuda titlului, cele două volume se concentrează mai ales asupra
evului mediu40. În primul volum, apărut în 1888, el întreprinde o „pre-istorie”
(Vorgeschichte) a universității medievale în general, unde oferă o primă
diferențiere tipologică a universităților medievale, pe care le clasifică în trei mai
tipuri: universitățile italiene urbane sau orășenești (Stadtuniversitäten), univer-
sitățile franceze și engleze, apelate drept universități de cancelarie (Kanzler-
universitäten), și universitățile statale plus cele spaniole (Staatuniversitäten und
spanische Universitäten).
De asemenea, Georg Kaufmann descrie pe larg viața studențească medievală,
care devine una dintre temele favorite ale istoriei universității medievale. Aria
interesului său pentru istoria universității mai cuprinde un studiu despre
libertatea academică în universitățile germane din secolul XIX, apoi contribuția
istorică la Festschrift-ul realizat pentru a celebra centenarul Universității din
Breslau41, precum și o tentativă de a compara două universități catolice cu alte
două protestante, într-o perioadă extrem de tulbure și dinamică a universității
germane42.
În același registru, erudit și comparatist, poate fi înscrisă și lucrarea
apărută în 1895, The Universities of Europe in the Middle Ages, aparținând
istoricului britanic Hastings Rashdall43. Figură marcantă a vieții intelectuale
britanice a epocii, filosof, teolog, istoric, Hastings Rashdall cultivă un amestec
de erudiție și utilitarism ideologic. Considerată astăzi încă „a standard work” în
domeniul studiilor privind universitatea medievală44, lucrarea este organizată în
două volume și trei tomuri: în volumul I sunt prezentate universitățile Salerno,
Bologna și Paris, în volumul II, partea 1-a, universitățile din Italia, Spania,
Franța, Germania, Scoția etc., iar în volumul II, partea a 2-a, universitățile
englezești, precum și viața studențească.
39
Walter Rüegg, „Forward”, în Hilde de Ridder-Symoens (ed.), A History of the University
in Europe, Volume I: Universities in the Middle Ages, Cambridge, Cambridge University Press,
1992, p. XXIII.
40
Georg Kaufmann, Geschichte der deutschen Universitäten, Bd. I: Vorgeschichte,
Stuttgart, 1888; Bd. 2: Entstehung und Entwicklung der deutschen Universitäten bis zum Ausgang
des Mittelalters, Stuttgart, 1896.
41
Die Lehrfreiheit an den deutschen Universitäten im neunzehnten Jahrhundert, Leipzig,
1898; Festschrift zur Feier des hundertjährigen Bestehens der Universität Breslau, Heraus-
gegeben im Auftrage von Rektor und Senat von Georg Kaufmann und Ferdinand Hirt, Erster
Teil: Geschichte der Universität Breslau 1811-1911, Breslau, 1911.
42
Georg Kaufmann, Zwei katholische und zwei protestantische Universitäten vom 16.-18.
Jahrhundert, München, 1920.
43
Hastings Rashdall, The Universities of Europe in the Middle Ages, 2 vol. in 3 parts,
Oxford, Oxford UP, 1895/1936 (pentru ediția revăzută de F.M. Powicke și A.B. Emden).
44
Jane Garnett, „Hastings Rashdall”, Oxford Dictionary of National Biography, Oxford
University Press, 2004, https://doi.org/10.1093/ref:odnb/35676.
Unul dintre cei care vor reprezenta cel mai bine momentul primei sinteze
în istoria universității, Friedrich Paulsen, își începe demersul de reconstrucție a
trecutului universitar german printr-o cercetare directă asupra evului mediu45,
pentru ca, în 1885, să publice o istorie a pedagogiei universitare, Geschichte des
gelehrten Unterrichts, în două volume, lucrare specializată și erudită, una dintre
primele lucrări cu o tematică particulară din istoriografia universității, în care
evului mediu i se acordă un spațiu semnificativ46.
Deși având un caracter mai evident etno-centric, studiul lui Franz Eulenburg,
din 1904, asupra analizei frecvenței studențești în universitățile germane
începând cu evul mediu47 poate fi clasat în aceeași categorie a studiilor istorice
critice și erudite. Bazată pe exploatarea statistică a foilor matricole ale univer-
sităților germane, lucrarea este primul studiu în istoria universității care
folosește o metodologie de tip cantitativist pentru o cercetare diacronică și unul
dintre primele care au ca agendă un chestionar tematic restrâns aplicat asupra
unei perioade lungi de timp.
3. Momentul 1900 și imaginarul sintezei

Alături de publicarea unor studii critice sau a unor instrumente de lucru,
sintezele au reprezentat calea care a permis o primă dez-enclavizare a dome-
niului, atașarea sa la un cadru explicativ mai larg. Pe de o parte, este vorba de o
ieșire din orizontul îngust al istoriei erudite și al monografiei instituționale, iar
pe de alta, de o nouă privire asupra universității, în care trecutul este încorporat
atât ca sursă a prezentului, cât și ca sursă a renovației sale. Pe scurt, este vorba
de o narațiune istoriografică deopotrivă critică și interpretativă a trecutului
universitar.
Sinteza istorică este încă, la finele secolului XIX, o practică istoriografică
puțin uzuală48. Totuși, pentru istoriografia universității nu este o inovație absolută.
45
Fr. Paulsen, „Die Gründung der deutschen Universitäten im Mittelalter”, în Historische
Zeitschrift, (45) 1881, p. 251-311; „Organisation und Lebensordnung der deutschen Universitäten
im Mittelalter”, în Historische Zeitschrift, (45) 1881, p. 385-441.
46
Friedrich Paulsen, Geschichte des gelehrten Unterrichts auf den deutschen Schulen und
Universitäten vom Ausgang des Mittelalter bis zur Gegenwart. Mit besonderer Rücksicht auf den
klassischen Unterricht, vol. 1-2, Leipzig, Veit, 1885.
47
Franz Eulenburg, Die Frequenz der deutschen Universitäten von ihrer Gründung bis zur
Gegenwart (Abhandlungen des sächsischen Akademie der Wissenschaften, vol. 24), Leipzig,
Teubner, 1904.
48
Conceptul de sinteză este în plină vogă la 1900. Un ecou este și apariția unei publicații
destul de cunoscute, Revue de synthese historique, condusă de Henri Berr, istoric neo-enciclopedist.
Revista se voia o reacție față de pozitivismul îngust, erudiția sterilă și în exces, ca și față de
enclavizarea disciplinelor. Inițial, ideea de sinteză desemna nu atât o practică istoriografică, cât mai
mult o practică intelectuală, respectiv, un proiect de unificare a cunoașterii, ca reacție la empirismul și
fragmentarea epistemologică promovate de pozitiviști. Dincolo de aceasta, ideea de a concepe
obiectul istoriei ca fiind la intersecția mai multor discipline și de a-l aborda dintr-o perspectivă mai
largă, comparativă, înainte de toate, interdisciplinară și teoretică, a permis irupția mai multor serii de
inovații istoriografice, care devin vizibile mai ales după Primul Război Mondial. Cf. Henry Berr, La
32 Florea Ioncioaia
Descoperit relativ recent ca antecesor al unei istorii comparative a universității

germane49, demersul lui Christian Meiners ne apare astăzi ca un veritabil
paradox istoriografic. În momentul în care se năștea monografia universitară, el
își propune să reconstituie trecutul universitar german în integralitatea sa50.
În prefața lucrării sale principale asupra istoriei universităților germane,
Geschichte der Entstehung und Entwicklung der hohen Schulen unseres
Erdtheiles (1802-1805), el anunță că-și propune să scrie o „istorie pragmatică a
universității”. În cadrul acesteia, în cel mai pur sens luminist, Meiners prezintă
istoria celor mai importante momente din istoria universității (începuturile, înflo-
rirea și decăderea), precum și cele mai notabile și distinctive trăsături ale univer-
sităților din statele cultivate ale Europei, dar și deficiențele acestora, întrucât
erorile trebuie recunoscute și corectate, iar meritele evidențiate și stimulate51.
În cele două douăsprezece „cărți” ale celor patru volume, Meiners își
organizează materialul tematic și mai puțin cronologic, prezintă retrospectiv
facultățile, „națiunile” academice, colegiile și căminele studențești (hostel,
Bursen) din principalele universități europene, precum și „bursele” (societățile)
studențești, profesorii, privilegiile, tribunalele academice și pedepsele. De
asemenea, pentru prima dată, acesta discută influența factorilor externi asupra
evoluției lumii universitare, cum ar fi: invenția tiparului, dezvoltarea industriei
hârtiei și a cărții. Lucrarea se bazează pe o largă categorie de surse, dintre care
unele vechi monografii sunt necunoscute astăzi, deși folosite necritic, de aici
bogăția de date uneori surprinzătoare. Demersul nu se constituie însă
„arheologic”, ci retrospectiv, din prezent în trecut, iar precaritatea metodologiei
comparative este vizibilă.
Spre deosebire de Meiners, care, deși britanic la origine, nu scrie ca un
străin fascinat de filosofia și universitățile germane, un contemporan, Charles de
Villers, francez, mare admirator al filosofiei kantiene și al universității germane,
folosește un registru comparatist mai accentuat. Totuși, acesta nu privește
Synthèse en histoire. Essai critique et théorique, Paris, Felix Alcan, 1911; Dominique Bourel, Agnès
Biard, Éric Brian (éds.), Henri Berr et la culture du XXe siècle, Paris, Albin Michel, 1997.
49
W. Rüegg, op. cit., p. XXII.
50
Confundat în mod obișnuit cu mult mai cunoscutul său contemporan Christoph Meiners,
un etnograf, biolog și filosof cu idei eugeniste, avant la lettre, profesor la universitatea din
Göttingen (https://de.wikipedia.org/wiki/Christoph_Meiners; cf. și site-ul complementar unde
operele celor doi apar indistinct: https://de.wikisource.org/wiki/Christoph_Meiners, accesate pe
2 februarie 2018), Christian Meiners a fost, după cum apare pe coperțile lucrărilor sale, un
britanic ajuns consilier regal și profesor de „înțelepciune” în Göttingen („Hofrath und ordent-
lichem Lehrer der Weltweisheit in Göttingen”). A lăsat o operă destul de prolixă, greu de
reconstituit astăzi la întreaga sa dimensiune. Printre acestea, două lucrări asupra universității:
două volume consacrate fondării și administrației universităților germane, apoi o lucrare în patru
volume consacrată apariției și evoluției școlilor înalte din Germaniei: Ueber die Verfassung, und
Verwaltung deutscher Universitäten, vol. 1-2, Göttingen, Johann Friedrich Röwer, 1801-1802;
C. Meiners, Geschichte der Entstehung und Entwicklung der hohen Schulen unseres Erdtheiles,
4 vols., Göttingen, Johann Friedrich Röwer, 1802-1805.
51
C. Meiners, Geschichte der Entstehung und Entwicklung der hohen Schulen unseres
Erdtheiles, vol. 1, Göttingen, Johann Friedrich Röwer, 1802, p. 3 sqq.
propriu-zis istoria universității, ci istoria culturii în sens larg52, comparatismul

fiind aici implicit, spontan, generat de faptul că lucrarea este destinată aparent
publicului francez. La mijloc între o relatare de călătorie și o lucrare mono-
grafică asupra Universității din Göttingen, demersul lui de Villers, altminteri
printre primele descrieri ale Germaniei intelectuale, încă citabil și astăzi, rămâne
mai ales ca un elogiu al universității germane.
Fapt este că va trebui să treacă mai multe decenii pentru a înregistra un
demers similar53 și aproape un secol pentru a se concepe o perspectivă
comparată asupra universității, ca prim pas către o perspectivă sintetică.
Contextul este acum însă cu totul diferit: istoriografia se configurase deja ca o
disciplină academică autonomă. Profesionalizarea demersului istoriografic
însemnase mai cu seamă editarea critică de surse și revenirea, fie și relativă, la
universalismul care caracterizase istoria universității la începuturile sale
medievale. Noua sinteză este însă deopotrivă un act epistemologic și unul
cultural, național, chiar. Faptul că acest nou demers, proiectat în cadrul „unei
istorii comprehensive a școlilor și universităților înțeleasă ca istorie a cunoaș-
terii și instituțiilor”54, are ecou în lumea germană, prin tradiție autocentrată,
interesată mai mult de propria experiență decât de fenomenul european55, este în
sine un fapt excepțional.
În același timp, în lumea germană acest tip de demers se remarcă mai ales
prin caracterul național-centric, respectiv, printr-un comparatism paradoxal,
intern, mult mai adaptat pentru lumea universitară germană, cu universități
numeroase, cu sisteme și influențe destul de diverse, decât pentru restul
Europei. De altfel, de la o țară la alta, obiectivul său este diferit: de a căuta un
„specific național”, pentru lumea germană, un trecut (deși vag) utilizabil, pentru
procesul de reformare a universității franceze etc. Prin urmare, trecutul univer-
sitar este atașat istoriei educației, ca și statului-națiune și administrației sale.
Autorii nu sunt interesați de similitudini, de specificul fiecărei universități, de
tipologii și diferențe, ci de evoluția generală, într-o logică a progresului general,
trecutul universitar fiind tratat ca un întreg, respectiv, prin ceea ce diversele
experiențe particulare dezvoltă similitudini și contribuie la evoluția generală.
Așadar, înainte de a unifica demersurile separate, de a le stabili convergențe și
tensiuni, s-a pus în relief contribuția acestora la evoluția generală. În locul unei
serii de biografii instituționale, avem o epopee a universității ca parte a unei
culturi naționale, specifice și exemplare, în același timp.
52
Charles François Dominique de Villers, Coup d'œil sur les universités et le mode
d'instruction publique de l'Allemagne protestante, en particulier du royaume de Westphalie,
Cassel, 1808.
53
Friedrich Zarncke, Die deutschen Universitäten im Mittelalter. Beiträge zur Geschichte
und Charakteristik derselben mitgetheilt von…, Leipzig, 1857.
54
Martin Kintzinger, „Historiography of the University…”, p. 102.
55
Cf. Christophe Charle, „Les références étrangères des universitaires. Essai de comparaison
entre la France et l'Allemagne, 1870-1970”, în Actes de la Recherches en Sciences Sociale,
vol. 148, juin, 2003, p. 8-19.
34 Florea Ioncioaia
În ciuda acestor aspecte contradictorii, faptul că universitatea face acum

obiectul unei reflecții mai atente în ce privește trecutul său prin raportare la
imaginarul politic al momentului rămâne ca un pas semnificativ în evoluția
istoriografiei universității. Două cazuri sunt, probabil, printre cele mai relevante
în această discuție: Friedrich Paulsen, în Germania, și Louis Liard, în Franța.
Cei doi sunt motivați de agende diferite: propagandă de stat, în Germania, în
plin triumf al noului Reich, căutarea unui suport reformist, în Franța, unde, după
Sedan, „universitatea imperială” fondată de Napoleon era tot mai contestată.
În câteva dintre cele mai importante lucrări ale sale, apărute la finele
secolului XIX și începutul celui următor, pedagogul și filosoful german
Friedrich Paulsen, profesor la Universitatea din Berlin56, își propune să ofere o
privire sistematică asupra „naturii, funcției, organizării și evoluției istorice” a
universității germane57. Nu era vorba, deci, de a concepe doar o sinteză a
cercetărilor de până atunci, ci mai curând de un imn închinat universității
germane ca parte a Bildung și ca model universalizabil58.
În același timp, lucrarea sa cea mai cunoscută, Die deutschen Universi-
täten und das Universitätsstudium, trebuie privită deopotrivă ca o reflecție
asupra naturii universității în general și a celei germane în special, precum și ca
un ghid al universității germane a vremii sale59. După cum vedem chiar în
Introducere, unde el își propune să definească specificul universității germane
(Allgemeiner Charakter der deutschen Universität), scopul său este de a prezenta
56
Profesor de etică la Universitatea din Berlin, Fr. Paulsen a fost una dintre cele mai
cunoscute figuri universitare ale Germaniei wilhelmiene; tradus în numeroase limbi, a fost mai
apreciat ca pedagog și filosof al pedagogiei decât ca filosof original, un Schulreformer (printre
altele, a susținut introducerea limbilor moderne și științelor naturale în programele școlilor
germane), dar mai cu seamă un teoretician: reformulează conceptul de Bildung, care este centrul
preocupărilor sale, promovează un echilibru între Kopfarbeit și Handarbeit în școlile germane.
Gânditor organicist, interesat de problematica socială, Paulsen crede că rolul educației este
eminamente social: de a întreține pacea socială și instituțiile statului, de a corecta efectele indus-
trializării, de a oferi fiecărui copil șansa evoluției sociale; în acest sens, universitatea trebuie să
unească clasele, să reprezinte un pod între diversele clase sociale. Lucrările sale de istorie a
pedagogiei universitare, care îi aduc notorietatea, în primul rând, sunt și astăzi referințe uzuale:
Geschichte des gelehrten Unterrichts (1885), Das deutsche Bildungswesen in seiner geschicht-
lichen Entwicklung (1906). Cu privire la figura sa, precum și la contextul intelectual, cf.
Geneviève Warland, op. cit., p. VII sq. și passim.
57
Die deutschen Universitäten und das Universitätsstudium, 1902; Geschichte des
gelehrten Unterrichts auf den deutschen Schulen und Universitäten vom Ausgang des Mittelalters
bis zur Gegenwart, Bde. 1-2, 1919-1921.
58
Cf. și recenzia apărută în epocă asupra cărții: Frank Thilly, Science, 5 September 1902,
Vol. 16, Issue 401, p. 381-383, DOI: 10.1126/science.16.401.381 (consultată pe 12 martie 2017).
59
Volumul este o versiune mult lărgită a unei lucrări mai vechi în două volume redactată la
cererea guvernului german ca o prezentare a standului Germaniei la Columbian Exhibition din
Chicago, din 1893; cf. Edward Delayan Peeky, „Translators Preface”, în Friedrich Paulsen,
German Universities, Their Character and Historical Development, with an introduction by
Nicholas Murray Butler, New York, Macmillan, 1895, p. VII; cf. și introducerea lui Nicholas
Murray Butler („The Relation of the German Universities to the Problems of Higher Education in
the United States”), în Ibidem, p. IX-XXXI.
înainte de toate universitatea germană a timpului său. Pentru aceasta, însă, el se

vede obligat să recurgă la o prezentare istorică, în care utilizează demersuri de
sinteză de mai mică amploare și unifică cercetări disparate. Nu este, deci, un
demers de reconstituire istorică propriu-zis, ci mai mult unul de interpretare a
unei experiențe istorice particulare.
Istoricul universității germane, din evul mediu până în secolul XIX, este
tratat în cele patru capitole din prima parte, „Schiță a unei dezvoltări istorice”
(Die Umrisse der geschichtlichen Entwickelung). Sub raport cronologic,
materialul este organizat pe epoci: evul mediu, modernitatea (Neuzeit) și perioada
contemporană. Fiecărei epoci îi este asociat un chestionar specific. Agenda
asociată istoriei universității germane în evul mediu cuprinde patru aspecte:
fondarea universităților și tipologia lor, organizarea și activitatea cotidiană,
cursurile și conținutul acestora. În agenda privitoare la epoca modernă apar
teme noi, precum: privilegiile universitare și pedagogia universitară, curentele
intelectuale care traversează viața academică, influența universității etc. Paulsen
nu ignoră contextul istoric, pune în scenă evoluții, mutații și constante:
universitatea sa nu este un obiect transistoric, ci un sistem în mișcare. Totuși, el
este interesat mai ales de spiritul german în universitate, decât de universitatea
ca un fenomen transnațional, cum fusese mult timp, până în zorii lumii sale.
Partea a doua, „Starea prezentă a universității și poziția sa în spațiul public”
(Die gegenwärtige Verfassung der Universität und ihre Stellung im öffentlichen
Leben), încearcă să ofere o imagine a prezentului, care îi este în mod clar un
teren mult mai familiar. Sunt puse în discuție aici statutul juridic al universității
și relațiile cu statul, inclusiv problema numirii profesorilor și statutul privat-
docenților, relațiile universității cu societatea, prezența femeilor în universitate,
viitoarele domenii de expansiune a universității, fluctuațiile cifrei de școlaritate
etc. De asemenea, într-un capitol separat se discută relațiile universității cu
Biserica, mai cu seamă în ce privește implicațiile religiei în universitate,
problemă-cheie, în fapt, pentru a înțelege evoluția universităților germane în
ultimele două veacuri. Următoarele două „cărți” se ocupă de „profesorii de
universitate și cursurile universitare”, ca și de „studențimea și studiul
academic”. Autorul nu ezită să discute aspecte problematice, precum polemica
în cursurile universitare sau libertatea academică. Cartea a V-a este consacrată
prezentării fiecărei facultăți în parte, iar ultimul capitol are ca subiect „Unitatea
Universității”, unde încearcă să legitimeze rolul instituției în termeni deter-
miniști (de exemplu: „învățământul superior văzut ca o necesitate socială”).
Cum am arătat deja, demersul său nu venea nici pe un teren gol și nici nu
era singular în Germania de la 1900. Pe lângă acumularea unei literaturi
monografice, fie și omagiale, se poate spune că o serie de lucrări apărute
începând cu anii cincizeci în Germania pregătiseră terenul pentru această sinteză
de mari dimensiuni60. În același timp, trebuie repetat că demersul lui Paulsen nu
60
Vezi: Emil August von Schaden, Akademisches Leben und Studium, Marburg und
Leipzig, Druck und Verlag der Elwert'schen Universitäts-Buchhandlung, (1845); Raumer, Die
36 Florea Ioncioaia
cuprinde întreaga diversitate a problematicii istoriei universității germane, a

diferențelor și tensiunilor dintre diferitele tipuri și căi, întrucât lucrarea
profesorului german este concepută cu scopul de a oferi imaginea unei univer-
sități în sens german. De aici a rezultat în mod natural mai ales o biografie
națională a universității. Deși relativ anistorică, această perspectivă inaugurează
aproape o direcție istoriografică anume, atașată mai curând pedagogiei decât
reconstrucției istorice61.
Contemporan cu Paulsen, de asemenea, profesor de filosofie, Louis Liard
își propune un demers similar: o prezentare a universității franceze din timpul
său, sub forma unei sinteze istorice62. Chiar dacă lucrările semnate de Louis Liard
nu au aceeași miză din punct de vedere epistemic, rolul său intelectual nu a fost
neglijabil, mai cu seamă în ce privește felul în care era reconstituită istoriografic
universitatea. În Franța, istoriografia universității aproape că nu există până
către finele secolului XIX, dacă-i ignorăm pe Villers și pe Victor Cousin63, în
deutschen Universitäten, Zweite unveränderte Auflage, Stuttgart, (1854); Georg Kaufmann,

op. cit.; Wilhelm Lexis, Das Unterrichtswesen im Deutschen Reich, vol. 1-4, Berlin, 1904.
61
O lucrare care continuă cu evident alte mijloace și cu alte mize epistemice modelul
Paulsen este seria de șase volume (12 tomuri, în fapt), apărute aleatoriu, între 1987 și 2005, la
editura müncheneză C.H. Beck, Handbuch der deutschen Bildungsgeschichte. Aici, universitatea
este tratată mai curând ca o Hochschule, este drept, în cadrul unei foarte comprehensive istorii a
educației și învățământului, din care nu lipsesc referiri extensive la evoluția gândirii pedagogice,
familiei, copilăriei, vieții cotidiene etc. Printre autorii care contribuie substanțial la această
culegere îi găsim pe câțiva istorici ai universității foarte cunoscuți în Germania și Elveția, precum
Notker Hammerstein, Peter Lundgreen sau Heinz-Elmar Tenorth. Cf. Handbuch der deutschen
Bildungsgeschichte, Band I: Das 15. bis 17. Jahrhundert. Von der Renaissance und der Refor-
mation bis zum Ende der Glaubenskämpfe, Hrsg. von Notker Hammerstein und August Buck,
München, 1996; Band II: 18. Jahrhundert. Vom späten 17. Jahrhundert bis zur Neuordnung
Deutschlands um 1800, Hrsg. von Notker Hammerstein und Ulrich Herrmann, München, 2005;
Band III: 1800-1870. Von der Neuordnung Deutschlands bis zur Gründung des Deutschen
Reiches, Hrsg. von Karl-Ernst Jeismann und Peter Lundgreen, München, 1987; Band IV: 1870-1918.
Von der Reichsgründung bis zum Ende des Ersten Weltkrieges, Hrsg. von Christa Berg, München,
1991; Band V: 1918-1945. Die Weimarer Republik und die nationalsozialistische Diktatur, Hrsg.
von Dieter Langewiesche und Heinz-Elmar Tenorth, München, 1989; Band 6/1: 1945 bis zur
Gegenwart. Bundesrepublik Deutschland, Hrsg. von Christoph Führ und Carl-Ludwig Furck,
München, 1997; Band 6/2: 1945 bis zur Gegenwart. Deutsche Demokratische Republik und neue
Bundesländer, Hrsg. von Christoph Führ und Carl-Ludwig Furck, München, 1991. O recenzie a
volumului II, la Juliane Jacobi, recenzie la Hammerstein, Notker; Herrmann, Ulrich
(Hrsg.): Handbuch der deutschen Bildungsgeschichte. Bd. II, 18. Jahrhundert, München, 2005, în
H-Soz-Kult 15.12.2006, https://www.hsozkult.de/publicationreview/id/rezbuecher-7996 (accesată
pe 7 decembrie 2017).
62
L. Liard, L’Enseignement supérieur en France, 1789-1889, 2 vols., Paris, Armand Colin,
1888, 1894; Universités et facultés, Paris, A. Colin, 1890.
63
Probabil cel mai important filosof de catedră din epocă sau măcar cel mai cunoscut ca
atare, liberal, apărător al universității tradiționale, mai ales în ce privește autonomia universitară,
Victor Cousin a călătorit mult în anii treizeci în Germania și Olanda, din rațiuni intelectuale, dar și
pentru a observa sistemele educative ale acestor țări, în contextul marii reforme a învățământului
operată de Fr. Guizot, prilej cu care descrie viața universitară din Leipzig și Prusia; cf. Victor
Cousin: De l'instruction publique en Hollande (1833); De l’Instruction publique en Allemagne, en
Prusse et en Hollande (1837, 1840). De asemenea, în două lucrări asupra învățământului universitar,
primele decenii ale secolului XIX, care, interesați de filosofia germană, îndeobște
de Kant, vizitează universități germane și își consemnează experiențele.
Aceasta este, desigur, o consecință a naturii radical diferite a universității
franceze în raport cu fenomenul german. Spre deosebire de universitățile
germane, a căror autonomie este încă puternică în secolul XIX, universitatea în
Franța este o „instituție de învățământ superior”, centralizată, lipsită de orice
autonomie, cu un statut imprecis și apelații diverse, ambigue, chiar, concurată
tot mai puternic de școlile superioare specializate (grands écoles/grands
établissements), în care Parisul este dominant64. Chiar dacă după 1870, în
contextul interesului pentru noul inamic care devenise Germania și al discuțiilor
privind reforma universității franceze din epocă65, acest fapt tinde să se
schimbe, ar fi fost greu de imaginat o reflecție de aceeași amploare și cu
aceleași mize precum în spațiul german.
V. Cousin este printre puținii din epoca sa care vorbesc de universitate în sens german: Du
scepticisme de Pascal. Défense de l'université et de la philosophie (1844); De l'enseignement et
de l'exercice de la médecine et de la pharmacie (1850); vezi de asemenea: Gilbert Nicolas, „La vie
universitaire en Saxe vue par les Français au XIXe siècle”, în Michel Lagrée et Jacqueline
Sainclivier (ed.), L’Ouest et le politique, Mélanges offerts à Michel Denis, Rennes, Presses univer-
sitaires de Rennes, 1997, p. 205-214.
64
„De 1793 à 1896, la France n’a pas eu d’universités, observa filosoful Alain Renaut. Ce
siècle est celui qui sépare deux lois: celle du 15 septembre 1793, par laquelle la Convention
supprime les vingt-deux universités léguées par l’Ancien Régime, au motif qu’il s’agissait là de
«corporations» définies par des privilèges qui n’avaient plus lieu d’être depuis la fameuse nuit du
4 août 1789; celle du 10 juillet 1896, par laquelle la Troisième République, faisant pour la
première fois réapparaître le terme même d'«université» dans la langage juridico-administratif
français, dote les nouveaux établissements d’un statut qui restera en vigueur, pour l’essentiel,
jusqu’en 1968”; Alain Renaut, „Une philosophie française de l’université allemande. Le cas de
Louis Liard”, în Romantisme, n°88, 1995, Paris, 1995, p. 85. Teza este falsă în sens strict factual,
dar justă cu privire la natura acestei universități. Potrivit decretului Convenției din 15 septembrie
1793, toate universitățile din Franța erau suprimate. Pentru a le înlocui sunt fondate instituții
specializate (mai târziu numite „grands écoles” sau „grands établissements”), care au ca scop
formarea de cadre pentru stat. Napoleon I decide pe 10 mai 1806 atât păstrarea acestora, chiar
extinderea lor, cât și formarea unei universități unice, numite „Imperiale”, care integra toate
formele de învățământ superior, și avea monopolul acestuia în Franța. Pe 15 martie 1850, prin
legea Falloux, aceasta își schimbă numele în „Université de France”. Urmează apoi o serie de
reforme care restrâng monopolul, reinstituie facultățile și autonomia universitară, iar din 1896, este
permisă reatribuirea numelui de universitate pentru orice instituție publică având acest caracter.
65
Cf., printre altele: E. Dreyfus-Brisach, L’Université de Bonn et l’enseignement supérieur
en Allemagne, Paris, Hachette, 1879; asupra contextului: Christophe Charle, La république des
universitaires, 1870-1940, Paris, Seuil, 1994, p. 21 sqq. Din dorința de a găsi referințe intelectuale
și practice pentru a reforma universitatea franceză, la finele secolului XIX, responsabilii
Ministerului Instrucțiunii Publice trimit, între 1880 și 1890, o serie de tineri (între 24 și 35 de ani)
ca bursieri în universități din Germania. Aceștia, mulți dintre ei străluciți, cu cariere remarcabile,
precum Abel Lefranc și Camille Jullian (istorie și filologie), Georges Blondel (drept), Émile
Durkheim și Célestin Bouglé (sociologie și filosofie), Emmanuel de Martonne (geografie), se
comportă ca veritabili spioni: redactează la întoarcere lungi rapoarte, dintre care unele vor fi
publicate la edituri pariziene sau în Revue Internationale de l’Enseignement; Ibidem, p. 179 sqq.;
Gilbert Nicolas, La vie universitaire en Saxe vue par les Français au XIXe siècle..., p. 206 sq.
38 Florea Ioncioaia
Louis Liard nu avea o formație universitară propriu-zisă (fusese normalian)

și, după o scurtă carieră la universitatea din Bordeaux, va funcționa în
Ministerul Instrucțiunii, ca director al învățământului superior, timp de aproape
două decenii (1884-1902). Demersul său, de altfel, trebuie plasat în contextul
marii reforme a universității din 1896, pe care a promovat-o el însuși și care
încearcă să reabiliteze ideea de universitate în sens clasic (autonomie, structură
cvadripartită, libertăți academice)66. De altfel, obiectivele pragmatice se disting
din modul în care își structurează demersul, care începe odată cu revoluția și
continuă ca o descriere puțin problematizată a prezentului. L’Enseignement
supérieur en France, 1789-1889 poate fi văzută astfel ca o căutare a surselor
universității și o refutare implicită a modelului conceput ca sistem de învă-
țământ integrat, structurat piramidal. Deloc întâmplător, cea mai mare parte a
atenției este acordată prezentării de „pièces justificatives” (statute, demersuri
legislative, statistici și discuții despre reforma universității), de unde impresia că
lucrarea este mai mult o compilație sau un istoric al legislației universitare în
secolului XIX, decât o lucrare istoriografică propriu-zisă.
Schematic spus, demersul lui Liard se concentrează în jurul a două teme:
relația universității cu societatea („l’opinion”), pe de o parte, iar pe de alta,
relația cu „puterile”, în special cu cea legislativă, în diversele sale forme din
perioada revoluționară. Nașterea și evoluția „universității imperiale” sunt
prezentate în paralel cu evoluția „învățământului superior”, care apare ca o
dualitate. Este evident că nu se exclud formele de învățământ cu caracter
aplicativ, devenite deja în secolul XIX un particularism francez, dar interesul
său este concentrat mai ales asupra universității. De altfel, atunci când prezintă
universitatea republicană, Liard acordă un spațiu semnificativ „teoriei
universității”, în care pot fi detectate unele ecouri humboldtiene combinate cu
puternice accente de pozitivism comptean.
4. Universitatea în criză, refondarea istoriografiei sale

Poate părea „izbitor” faptul că istoriografia universității nu a fost mult
timp opera unor istorici în sens profesional, dar nu trebuie ignorat că trecutul
universitar nu avea încă un statut epistemic prea clar: era parte a istoriei culturii,
care începea să se impună atunci, a istoriei educației/învățământului, încă puțin
emancipată, ca domeniu autonom, sau a istoriei administrative, a statului în
general? Răspunsul la această interogație nu poate fi separat de felul în care se
produce în secolul următor configurarea domeniilor de interes ale istoriografiei,
respectiv, lărgirea și hibridarea acestora.
66
Cu privire la biografia sa, câteva date se pot găsi la: https://www.universalis.fr/
encyclopedie/louis-liard/ (consultată pe 23 noiembrie 2017); https://fr.wikipedia.org/wiki/
Louis_Liard (consultată pe 23 noiembrie 2017) https://www.ouest-france.fr/normandie/falaise-14700/
falaise-louis-liard-le-philosophe-est-mort-il-y-100-ans-5293804 (consultată pe 23 noiembrie 2017).
Pentru o reconstituire a rolului și a gândirii acestuia, vezi și: Alain Renaut, op. cit., p. 85-100;
textul este reluat, ca „Louis Liard et l’élitisme républicain”, pe platforma: http://cippa.paris-
sorbonne.fr/?page_id=1075.
În mod paradoxal, în deceniile care au urmat, se constată un recul al

istoriografiei consacrate istoriei universității. Crizele politice majore din prima
jumătate a secolului XX, care au avut implicații directe asupra universității și a
felului în care aceasta poate deveni obiect al unui demers istoriografic, ca și
declinul universității tradiționale, concurată tot mai mult de modelul „grandes
écoles”, ecou al promisiunii unei formații aplicative avansate mult mai invazive,
au creat un ambient puțin propice căutării unui „trecut util” al universității.
Acest fapt este vizibil în sintezele cu caracter general asupra învățământului
superior: în cele mai multe încercări de acest fel, cu caracter informativ, lipsite
de orice vocație teoretică sau instrumentală, este prezentat mai ales „istoricul”
universității, o narațiune care se înfățișează, din evul mediu până astăzi, într-un
cvasi-permanent crescendo, ca un proces cumulativ, monobloc, și pentru care
diferențele normative între universitatea medievală, universitatea umanistă și
universitatea humboldtiană nu există decât vag. În fapt, trebuie să vedem în
această stagnare din primele decenii ale secolului XX mai ales o problemă
epistemică, pe lângă una de natură politică, privind relația dintre universitate și
puterea politică, mult mai complicată acum.
Totuși, interesul pentru universitate ca subiect public și intelectual rămâne
constant. Pe de o parte, nevoia de narațiuni autocelebrative este într-o continuă
creștere, pe măsură ce universitățile descoperă importanța capitalului simbolic,
iar, pe de alta, tensiunea permanentă cu puterea politică, fie aceasta liberală sau
autoritară, obligă universitarii la o reflecție asupra „ideii de universitate”, ca o
formă prin care universitățile fac apel la un statut pierdut și la un trecut ideal67.
De asemenea, universitatea începe să facă obiectul unor critici tot mai severe,
mai ales din afara universității, în ce privește funcțiile sale, ca instituție
formativă, ca instanță de consacrare și ca prescriptor social. Mai cu seamă după
Al Doilea Război Mondial s-a pus în discuție rolul universității în relație cu
mișcările antiliberale din anii ’30, apoi, în anii ’60, ca o critică a capitalismului.
Atenția publică pentru universitate și trecutul său se vede și în proliferarea
sintezelor cu caracter comercial, în care trecutul este prezentat „neutru”, mai
degrabă ca memorie a prezentului decât ca un efort de reconstrucție și evaluare.
Monumentala lucrare a cercetătorului de origine maghiară Stephen d’Irsay, din
anii treizeci, este, din acest punct de vedere, în bună măsură o excepție, mai ales
prin amploarea proiectului68. Cele două volume din Histoire des Universités
67
În Germania este reinventat Humboldt, după cum în lumea anglo-saxonă, Statele Unite,
în special, este reinventat John Henry Newman. În Germania, referința la Humboldt este aproape
obligatorie în orice discurs public cu privire la Universitate, fie că este vorba de a susține un
proiect reformator, fie că este vorba de o simplă intervenție publică cu privire la universitate;
cf. M.G. Ash (Hg.), Mythos Humboldt. Vergangenheit und Zukunft der deutschen Universitäten,
Wien/Weimar, Bohlau, 1999. De asemenea, o serie de gânditori au încercat să reînnoiască „ideea
de universitate” humboldtiană; cf. Karl Jaspers, Die Idee der Universität, Berlin, Springer; Idem,
C. Becker, Die Idee der Universität: für die gegenwärtige Situation entworfen, Berlin, Springer,
1961. Vezi și supra, nota 4.
68
Stephen d’Irsay, Histoire des Universités françaises et étrangères des origines à nos
jours, vol. I: Moyen-Age et renaissance; vol. II: Du XVIe siècle à 1860, Paris, 1933-1935.
40 Florea Ioncioaia
françaises et étrangères des origines à nos jours, apărută între 1933 și 1935,
reprezintă primul demers cu caracter sistematic care depășește atât perspectiva
„națională”, cât și orizontul erudit al studiilor medievale69. În același timp,
lucrarea lui Stephen d’Irsay este unul dintre ultimele demersuri de luat în seamă
care nu aparține istoriografiei academice.
După război, reinventarea istoriografiei trecutului universitar va urma, într-un
anume sens, același drum ca și în secolul XIX, dar la un nivel mult mai amplu,
în contextul integrării depline a câmpului disciplinelor istoriografice în lumea
academică, al profesionalizării și specializării demersului istoriografic. Am
văzut deja că, încă de la finele secolului XIX, pasul cel mai semnificativ către o
istorie critică și comparată a universității îl datorăm studiilor de istorie
medievală. Astfel, pe lângă vechea practică a monografiilor instituționale, care
se profesionalizează, studiile de medievistică integrează cel mai bine această
nouă practică. Chiar dacă mult timp istoriografia medievală a universității a fost
„identificată cu noțiunea de idei și doctrine”, abordările mai vechi privind
originile universității medievale, caracterul „internațional” al acesteia, mai ales
în cazul unor problematici precum translatio studii sau peregrinatio academica,
au orientat cercetătorii către o perspectivă comparată, care transced atât cadrul
strict al monografiilor instituționale, cât și perspectiva „națională”.
În studiile lor consacrate istoriei universității medievale, istorici precum
Peter Classen sau Jacques Le Goff au tratat atât teme de istoria ideilor, cât și
aspecte privind evoluția personalului universitar, a vieții studențești sau a
dinamicii instituționale. O serie de studii au abordat experiența didactică în sine,
conținutul, mai ales, relativ ignorat mult timp, întrucât s-a crezut că marea
majoritate a profesorilor și studenților se limitau la reproducerea unei cunoașteri
primite, canonice, fără să-i adauge nimic nou. De asemenea, „printr-o reacție
legitimă”, interesul istoriografic a început să se îndrepte spre „istoria externă” a
universităților, respectiv, „a efectivelor, a regulamentelor, a raporturilor cu
societatea și cu puterile politice”70.
Totuși, acest tip de abordare, deși de un remarcabil nivel profesional,
comparatistă și erudită, limita cercetarea la o agendă exterioară istoriei univer-
sității, separând-o de acele domenii înrudite precum istoria educației sau istoria
socială, după cum o izola de prezent, proiectând o universitate mai curând
dispărută definitiv, obiect bizar și greu de reinventat. Mai cu seamă în contextul
agitat al anilor ’60, acest tip de imaginar atașat istoriografiei universității devine
oarecum suspect. Fondarea, la începutul anilor ’60, a Comisiei Internaționale de
Istoria Universităților/ International Commission for the History of Universities ca
o componentă specializată în cadrul organizației mondiale a istoricilor traduce,
69
De origine maghiară (n. la 8 septembrie 1894, la Budapesta, m. la 16 noiembrie 1934, la
Paris), Stephen d’Irsay a făcut studii de medicină și a început să se intereseze sistematic de istorie
relativ târziu. Cf. Bulletin de la Société de l'histoire de Paris et de l'Ile de France, année 1935,
p. 9; Henry R. Viets, „Stephen d’Irsay (1894-1934)”, în Isis, 24, no. 2 (1936), p. 370-374,
http://www.jstor.org/stable/225294 (consultată pe 2 aprilie 2016).
70
Chr. Charle, J. Verger, op. cit., p. 29.
într-o anume măsură, această nevoie de a reconfigura orizontul intelectual și

teoretic al studiilor consacrate istoriei universității.
Deși activitatea acestei structuri nu s-a ilustrat prin spirit inovativ, rolul
său a crescut după ce, odată cu mijlocul anilor ’60, universitatea occidentală a
părut a intra din nou în criză, sub efectul unei duble contestații: din interior, a
studenților și cercurilor militante, cu toții nemulțumiți de „conservatorismul”
universității, și, din exterior, din partea intelectualilor publici și a sistemului
media71. În acel moment, oarecum brusc, problema reformei universității a
apărut pe agenda publică, discuția fiind direcționată îndeosebi spre limitarea
puterii universității și liberalizarea cvasi-completă a accesului la studiile univer-
sitare. Astfel, universitatea începe să fie concepută exclusiv ca o problemă
socială și politică, în legătură cu felul în care aceasta contribuie la dinamica
elitelor și în ce privește măsura în care permite punerea în discuție a „culturii
dominante”. Pe de altă parte, acest interes provoacă începutul transformării
acestui simplu approach într-un câmp de cercetare relativ configurat, cu o lite-
ratură teoretico-normativă, publicații specializate și o serie de concepte proprii72.
Este un proces care cunoaște o evoluție sinuoasă, dar care devine mai
vizibil la începutul anilor ’80, pe măsură ce istoria universității pare a se apropia
tot mai mult de istoria științei73. De fapt, conceptul de istorie a universității s-a
structurat mai clar abia la începutul anilor optzeci, când apar principalele reviste
71
Cu privire la reforma și crizele sistemului universitar american din anii ’60 ai secolului
trecut, cf. Clark Kerr, The Uses of University, London, Cambridge, Mass., Harvard UP, 1963.
72
De exemplu, în lumea universitară britanică, istoria universității se impune odată cu anii
’70, mai întâi ca o formă de interes al istoricilor pentru propria instituție, dar apoi ca o problemă
de istorie intelectuală și socială, odată cu creșterea interesului public pentru problematica
universitară. Acesta este, de altfel, momentul când cercetările de istorie a universității se
detașează tot mai vizibil de cele de istorie a educației, după cum o arată și o analiză a distribuției
articolelor consacrate istoriei educației în principalele reviste academice britanice, între 1972 și
1996. Vedem aici, de pildă, o creștere constantă a numărului lucrărilor care au ca tematică „istoria
universităților”, în raport cu alte domenii ale istoriei educației, de la 19 procente în anii ’70 la
37 procente la începutul anilor ’80, pentru a scădea ușor în deceniul care urmează, probabil
datorită apariției publicațiilor specializate; oricum, aceste procente sunt printre cele mai mari, în
raport cu alte domenii ale istoriei educației; nu același lucru se poate spune și despre prezența
acestor studii în revista specializată de istoria educației, History of Education, care rămâne
constant în acești ani în jurul a 9 procente, cu o scădere la 3 procente în anii ’90; William
Richardson, „Historians and Educationist: the History of Education as a Field of Study in Post-
War England. Part II: 1972-1996”, în History of Education, June 99, Issue 2, p. 109 sq., 139 sq.
(Appendix 3), 141 (Appendix 7).
73
Studiile cu privire la istoria științei s-au dezvoltat încă din secolul XIX, dar mult timp
oarecum separat de istoria universității, abia odată cu apariția cercetărilor privind istoria discipli-
nelor universitare, s-a produs o apropiere între acestea, care astăzi a devenit un fapt natural și
aproape obligatoriu; astfel, Gesellschaft für Wissenschaftsgeschichte apare în lumea germană abia
prin 1965, urmată de Österreichische Gesellschaft für Wissenschaftsgeschichte în 1980, pentru ca
în 1995 să apară Gesellschaft für Universitäts- und Wissenschaftsgeschichte; începând din 1999,
aceasta are propria publicație. Un fapt similar s-a produs cu vechea Societate olandeză pentru
istoria științei și a medicinei, fondată în 1913, care se transformă în anii ’90 în Gewina, Belgisch-
Nederlands genootschap voor wetenschaps- en universiteitsgeschiedenis/ Société Belgo-
Néerlandaise pour l’histoire des sciences et des universités, cu propria publicație, Studium.
42 Florea Ioncioaia
și sinteze specializate74, unde se publică nu doar studii, articole, recenzii și note

bibliografice, care privesc fiecare moment al istoriei universității, precum și al
domeniilor conexe, ci și luări de poziții cu caracter normativ, prin care
promovează unificarea câmpului acestor cercetări, ca și specializarea, ca și
inovația metodologică sau problematizarea. Astfel, History of Higher Education
Annual, editată de Pennsylvania State University, apare din 1981, History of
Universities, o publicație bianuală, editată de Oxford University Press, 1982,
Studium editată de Gewina, Belgisch-Nederlands genootschap voor
wetenschaps- en universiteitsgeschiedenis / Société Belgo-Néerlandaise pour
l’histoire des sciences et des universités, din 1992, Jahrbuch für
Universitätsgeschichte, editat la Berlin, care apare din 1997, iar Annali di Storia
delle Universita’ italiane din 199675. La Madrid, apare CIAN – Revista de
Historia de las Universidades, publicație bianuală, care a ajuns la numărul 20. La
Iași, apare periodicul Historia Universitatis Iassiensis (HUI), un anuar care a
ajuns la numărul VIII.
5. De la transnațional la transdisciplinar: A History of the University

in Europe
Editarea unor publicații specializate, fondarea de structuri asociative de
suport, precum Comisia Internațională de Istoria Universității deja amintită,
apariția de specializări universitare și cursuri academice specializate au
contribuit în mod vizibil la instituționalizarea istoriei universității ca un
domeniu de studii autonom. Faptul este evidențiat în ultimele decenii de o
intensă cooperare informală sau instituțională între cercetători, după cum o arată
multitudinea de întâlniri științifice internaționale care au ca obiect de interes
aspecte privind problematica istoriei universității76. Greu de măsurat, dimen-
siunea acestor contacte este mai vizibilă atunci când este să observăm cel de-al
doilea nivel al structurării câmpului disciplinar al studiilor consacrate istoriei
universității: nașterea unor proiecte colaborative de mari dimensiuni. Probabil
cea mai puternică expresie a acestei cooperări, transanționale și chiar transdisci-
plinare, este marea sinteză de istorie a universității concepută și editată în
ultimele decenii ale secolului trecut: A History of the University in Europe.
74
Un Jahrbuch der deutschen Universitäten era editat de Heinrich Wutke la editura
Weidmann din Leipzig în 1842. Nu apare decât în două numere, după câte se pare (sub forma
unui semestrial de fapt: I. Sommerhalbjahr 1842; II. Winterhalbjahr 1842/43), și nu are un
caracter academic, ci mai mult unul comercial, informativ, destinat publicului universitar.
75
Spre comparație, reamintesc că principalele reviste internaționale de istorie a educației
nu au nici acestea o vechime cu mult mai mare: în SUA, History of Education Quarterly apare din
1960, ca și, în Europa, Paedagogica Historica, la Gent, în Belgia, History of Education apare din
1972, iar Histoire de l’éducation abia din 1979.
76
Vezi, de exemplu, „Groupe de travail sur les universités européennes”, care a ținut mai
multe conferințe închise la începutul anilor ’90; pentru un compte rendu al uneia dintre acestea,
vezi: Christophe Charle, „Histoire des universités européennes”, în Histoire de l'éducation, n° 50,
mai 1991, p. 119-123.
Orice sinteză de acest fel reprezintă, după cum am văzut, atât un martor al
evoluției istoriografiei respective, cât și o provocare epistemică, mai ales în
acest caz, pentru a nu mai vorbi de o formă de conștiință de sine a lumii
universitare. Faptul că a fost nevoie să treacă aproape o jumătate de veac pentru
a se propune o paradigmă nouă, arată dificultatea unui asemenea demers. Inițiat
la începutul anilor optzeci, de către organizația europeană a rectorilor, Standing
Conference of Rectors, Presidents, and Vice Chancellors of the European
Universities (CRE)77, cel mai important proiect de acest fel, A History of the
University in Europe, a apărut în patru volume, între 1992 și 2011, în engleză
(la Cambridge UP) și germană (la C. H. Beck Verlag din München). Sinteză
colectivă de mare amploare, lucrarea își propune să pună în evidență evoluția
fenomenului universitar în Europa, de la începuturi până în prezent, atât ca
fenomen social, economic, științific, cât și ca o parte a evoluției lumii europene
și un contributor la aceasta78.
Demersul încearcă să evite compilarea de monografii instituționale sau alte
tipuri de lucrări particulare și să integreze diversele experiențe locale într-un
cadru narativ mai larg, care să le ofere acestora semnificație atât în diferență, cât
și în similitudine. Aceasta a presupus mai întâi recuperarea vechiului ideal de
universitate, trecerea de la o istorie a învățământului superior către o istorie
generală a universității, iar apoi depășirea enciclopedismului sumar, precum și
reconfigurarea obiectului acesteia, respectiv a istoricității experienței univer-
sitare. Desigur, mai multe demersuri sintetice parțiale au prefigurat acest
model79, după cum o serie de probleme epistemologice și culturale rămân încă
în discuție, fie că este vorba chiar de proiectul în sine, considerat utopic, al unei
77
Standing Conference of Rectors, Presidents, and Vice Chancellors of the European
Universities (CRE), astăzi European University Association, a fost un organism cu statut
consultativ, afiliat la UNESCO, care îi grupa pe conducătorii instituționali ai aproape tuturor
universităților importante din Europa (peste 400 de instituții academice), precum și, cu statut de
membri asociați, pe unele organizații neguvernamentale implicate de o manieră sau alta în
problematica universitară; Ann C.M. Taylor, „Standing Conference of Rectors, Presidents and
Vice-Chancellors of the European Universities (CRE) / Conférence Permanente des Recteurs,
Présidents et Vice-Chanceliers des Universités Européennes (CRE)”, în A.C.M. Taylor (ed.),
World List of Universities / Liste Mondiale des Universités, London, Palgrave/Macmillan, 1992
https://doi.org/10.1007/978-1-349-12037-6_15; Per Nybor, „The roots of the European University
Association (2014)”, http://www.eua.be/Libraries/eua-documents/Before_EUA.pdf?sfvrsn=0 (consultată
pe 28 martie 2017).
78
Walter Rüegg, op. cit., p. XXII-XXVIII.
79
Printre cele mai semnificative: Laetitia Böhm (Hrsg.), Universitäten und Hochschulen in
Deutschland, Őstereich und der Schweiz: eine Universitätsgeschichte in Einzeldarstellungen,
Düsseldorf, 1983; Franco Cardini, M. T. Fumagalli Beonio-Brocchieri, Universitäten im Mittelalter:
Die europäischen Stätten des Wissens, München/Milano, Südwest Verlag/Anaya Editoriale, 1991;
A. B. Cobban, The Medieval Universities: Their Development and Organization, London, Methuen
and Co., 1975; Jacques Verger, Les Universités au Moyen Age, Paris, Presses Universitaires de
France, Collection SUP, 1973; Idem (coord.), Histoire des universités en France, Toulouse,
Privat, 1986; George Weisz, The Emergence of Modern Universities in France, 1863-1914,
Princeton, Princeton UP, 1963.
44 Florea Ioncioaia
istorii generale a universității, ca parte a unei istorii generale a educației, fie că

este vorba de riscurile comparatismului și de problema neutralității axiologice.
Cele patru volume sunt în bună măsură demersuri autonome, chiar dacă
apar sub direcția unui editor general, istoricul elvețiano-german Walter Rüegg80,
și cu girul unui larg colectiv de cercetători81. Structurarea lor cronologică este
relativ convențională: volumul I, Universities in the Middle Ages (Cambridge,
Cambridge UP, 1992), se ocupă de secolele XII-XV, secolele XVI-XVIII sunt
prezentate în volumul II, University in Early Modern Europe, 1500-1800, apărut
în 1996, perioada cuprinsă între 1800 și 1945 este acoperită de volumul III,
apărut în 2004, Universities in the Nineteenth and Early Twentieth Centuries
(1800-1945), iar volumul IV, Universities since 1945, apărut în 2011, tratează
perioada postbelică82.
Această periodizare pare a avea însă mai mult un rol comercial decât
euristic. Totuși, ne putem întreba dacă este cu adevărat cea mai judicioasă: este
de înțeles de ce secolelor XIII-XV li se acordă spațiul unui volum integral, dar
faptul că unei perioade mai puțin faste în istoria universității, respectiv, secolele
XVI-XVIII, i se acordă aceeași pondere editorială ca și perioadei cuprinse între
1800 și 1945, cea mai spectaculoasă, mai importantă și complexă fază a istoriei
universității, este, desigur, problematic. Foarte probabil, aceste opțiuni reflectă
pe de o parte „puterea” editorilor principali, autoritatea lor de a-și impune
„viziunea”, iar pe de alta, starea istoriografiei universității, pentru care, după cum
am văzut, perioada medievală este mult mai bine studiată.
Unitatea acestor volume este dată de cele patru mari teme. În spiritul mai
vechii orientări a studiilor medievale, aici autorii aspiră să cuprindă nu doar
întreaga problematică a vieții universitare, ci mai ales să ofere o imagine
integrată a evoluției acesteia: de altfel, deși în titlu apare pluralul (Universities),
în text se încearcă a se oferi o imagine a universității europene ca un întreg cu
particularitățile sale. Faptul este facilitat de modul de organizare cvadripartită a
materialului narativ, „matricea” narativă și epistemică pentru toate celelalte
volume: Part I, Themes and Patterns, Part II, Structures, Part III, Students, Part IV,
80
Asupra acestuia, vezi Markus Zürcher, „Walter Rüegg”, în Historisches Lexikon der
Schweiz, https://de.wikipedia.org/wiki/Historisches_Lexikon_der_Schweiz (sursă consultată pe
30 martie 2017).
81
Comitetul editorial era format din: Andris Barblan (Elveția), Asa Briggs (Anglia), Alison
Browning (Anglia), Aleksander Gieyszto (Polonia), Notker Hammerstein (Germania), Olaf
Pedersen (Danemarca), Hilde de Ridder-Symoens (Belgia), John Roberts (Anglia), Edward Shils
(SUA), Jacques Verger (Franța). Pentru primele două volume, Walter Rüegg împarte responsa-
bilitatea cu Hilde De Ridder-Symoens.
82
Hilde de Ridder-Symoens (ed.), A History of the University in Europe, Volume I, Univer-
sities in the Middle Ages, Cambridge, Cambridge UP, 1992; Hilde de Ridder-Symoens (ed.), A History
of the University in Europe, Volume II, Universities in Early Modern Europe (1500-1800),
Cambridge, Cambridge UP, 1996; Walter Rüegg (ed.), A History of the University in Europe,
Volume III, Universities in the Nineteenth and Early Twentieth Centuries (1800-1945), Cambridge,
Cambridge UP, 2004; Walter Rüegg (ed.), A History of the University in Europe, Volume IV,
Universities since 1945, Cambridge, Cambridge UP, 2011.
Learning. Fiecare dintre acestea cuprinde teme deja tipice istoriei universității:
prezentarea facultăților și personalului universitar, reconstituirea didacticii univer-
sitare, relațiile cu puterea, finanțarea studiilor, lumea studențească medievală
etc. Unele teme însă sunt noi, extrase din discuțiile epocii: Management and
Resources (capitolul 4) sau Career of Graduates (capitolul 8)83.
Autorii sunt, cu puține excepții, istorici occidentali, germanofoni
îndeosebi84. Dacă i se poate reproșa ceva acestei întreprinderi în general, este
faptul că nu are un mesaj puternic, o marcă indelebilă, o stilistică definitorie.
Caracterul compozit sub aspect metodologic și stilistic, tonul neutral și modul
de organizare a narațiunii trimit mai mult la un demers de tip enciclopedic decât
la o abordare istoriografică problematizată. Acest fapt poate fi explicat atât prin
caracterul oficial al lucrării, cât și prin componența echipei care a realizat cele
patru volume, pe cât de extinsă numeric, pe atât de concentrată în jurul unui
nucleu relativ restrâns. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că aceste
contribuții aparțineau în general unei generații de cercetători care ajunsese la
poziții instituționale și epistemice de vârf în anii ’80, al cărei imaginar
intelectual era mai apropiat, așadar, de discuțiile din anii ’60-’70, încă centrat pe
un tip de erudiție care avea ca origine studiile medievale.
6. Critica universității, istoriografia critică, reinventarea obiectului

Odată cu anii ’60, criza universității, reală sau imaginată, devine un fapt
public. Istoriografia înregistrează cu o anume întârziere aceasta: studiile critice
la adresa universității, dacă ignorăm discuțiile din lumea germană cu privire la
demisia universității în fața nazismului, încep să apară abia în deceniul următor
sub forma unor problematizări voluntar polemice, fie că este vorba de studii
monografice, fie că este vorba de abordări mai restrânse. Critica nu se mai
limitează de această dată la teritoriul profesional propriu-zis (o critică internă,
mai ales, așadar, a surselor și interpretărilor), ci încearcă să inducă o compo-
nentă civică, poate chiar militantă.
83
Pentru o imagine mai bună asupra acestor demersuri, vezi și: J.O. Ward, „A history of
the university in Europe. Vol. I: Universities in the Middle Ages, and: Medieval Cambridge:
essays on the pre-Reformation university (review)”, Parergon, vol. 13 no. 2, 1996, p. 240-243.
Project MUSE, doi:10.1353/pgn.1996.0003; Ch. Webster, „A history of the university in Europe.
Volume II: Universities in early modern Europe (1500-1800)”, în Medical History, April 1998,
42(2), p. 265-266; Chr. Harvie, „Walter Rüegg, ed., A History of the University in Europe,
Volume III: Universities in the Nineteenth and Early Twentieth Centuries (1800-1945), Cambridge
University Press: Cambridge, 2004” (Review), European History Quarterly, Volume 38, Issue 1,
2008, p. 185-187; Article first published online: January 1, 2008; Issue published: January 1,
2008; https://doi.org/10.1177/02656914080380010441
84
Cele patru volume adună nume cunoscute (peste cincizeci de contributori), istorici și
sociologi, mai ales, de la francezii Jacques Verger și Christophe Charle, elvețienii Andris Barblan
și Rainer Chr. Schwinges, britanicele Asa Briggs și Alison Browning, sociologul american
Edward Shils sau cercetătorii germani Walter Walter Rüegg, Peter Moraw, Notker Hammerstein.
Majoritatea acestora aparțin unei generații la final de carieră (patru dintre cei nouă membri ai
comitetului editorial nu mai erau în viață în momentul apariției primului volum, în 1991).
46 Florea Ioncioaia
Putem identifica aici două categorii relativ distincte: abordări care se

situează explicit în interiorul istoriei universității și cele care folosesc istoria
universității mai mult ca decor sau ca punct de plecare decât ca finalitate. În
primul caz, avem, înainte de toate, tipologia vechilor monografii instituționale.
Acestea asigură în continuare nota domeniului studiilor de istoria universității,
dar poziția acestora nu mai este nici pe departe la fel de importantă. În plus,
evoluția acestei practici este în multe cazuri spectaculoasă. În continuare legate
de memoria universitară, acestea manifestă tendințe inovative surprinzătoare, de
la maniera de prelucrare a datelor, prin utilizarea pe scară largă a tehnologiei
informatice, până la conținutul chestionarului de cercetare.
Astfel că monografiile instituționale au devenit net mai sofisticate: preiau
multe dintre temele și interogațiile cuprinse în agenda unor cercetări inde-
pendente. În general, lucrări colective și proiecte de mari dimensiuni, care
implică echipe și resurse numeroase, ca și o metodologie bine stăpânită, acestea
demonstrează, pe lângă o bună expertiză profesională, și o certă deschidere
intelectuală. Mai cu seamă universitățile anglo-saxone și-au făcut cunoscute în
ultimul timp câteva asemenea proiecte, care se vor istorii complete, până la a
deveni fiecare „a holistic history of the University”85.
Fapt este că dezvoltarea unei istorii critice a universității a impus, așadar,
în primul rând depășirea acelei Festrhetorik tradiționale, asociate intenției legiti-
mante, specifice tipologiei „jubilee publications”86. Pe lângă ignorarea cvasi-
absolută a comparației, aspectul cel mai contestat al istoriografiei tradiționale
fusese caracterul său esențialmente neproblematic, îndeosebi în ce privește
slaba atenție acordată tensiunilor interne sau conflictelor cu societatea. Această
perspectivă se fondase pe un model anistoric de universitate: o figură fantas-
matică și mai puțin un dat istoric real. După cum observa Ch. McClelland,
aceste studii plasau universitatea într-un turn de fildeș și nu puteau explica
„felul în care aceasta se schimbă, sau trebuie să se schimbe, ca parte a unui
discurs cu privire la politicile culturale, educaționale și de cercetare”87.
În general, aceste categorii de lucrări sunt structurate în două mari părți:
una privește istoricul instituției în general, în timp ce a doua parte este
concepută sub forma unor relatări privind „dezvoltarea internă a seminariilor și
institutelor”, despre care autorii în mod obișnuit au o cunoaștere spontană, și se
referă la evoluția disciplinelor și formelor de organizare instituționale ale
acestora. Cele din urmă vor sta la baza a ceea ce se va numi mai târziu
85
Jennifer Carter, op. cit., p. 7; de exemplu, The History of the University of Oxford,
megaproiectul istoriei Universității Oxford, în zece volume, inițiat în anii ’80 de Lordul Bullock
și aflat astăzi sub direcția lui T.H. Aston, a ajuns deja la vol. VII, care tratează istoria universității
respective în a doua jumătate a secolului XIX.
86
Cf. Sylvia Paletschek: „Rezension” la Marc Schalenberg: Humboldt auf Reisen?
Die Rezeption des 'deutschen Universitätsmodells' in den französischen und britischen Reform-
diskursen (1810-1870), Basel: Schwabe & Co 2002, in: sehepunkte, 4 (2004), Nr. 7/8
[15.07.2004], http://www.sehepunkte.historicum.net/
87
Ch. McClelland, „A Step Forward in the Study of University...”, p. 140.
Disziplingeschichte (istoria disciplinelor universitare), care la rândul său va

constitui sursa unei practici istoriografice care se va ilustra mai cu seamă după
Al Doilea Război, sub forma unor demersuri critice asupra evoluției conceptelor
și condițiilor culturale ale creativității științifice (Wissenschaftsgeschichte)88.
Acest mod de organizare a demersului implică în același timp și
publicarea, ca elemente de suport al discursului celebrativ, a unor surse care
privesc istoria universității, îndeosebi cele fondatoare, astfel că multe dintre
contribuțiile analitice sunt adesea însoțite de colecții de documente universitare.
În unele cazuri, aceste volume sunt veritabile cercetări prosopografice,
îndeosebi datorită publicării masive a unor liste cu studenți și profesori, tradiție
care începe în Germania încă de la mijlocul secolului XIX, dar care își au
desigur ca model lucrările lui Georg Erlier. Uneori, aceste întreprinderi ne apar
ca fiind de o mare exigență profesională, dar adesea sunt precipitate, concepute
de către membrii instituției respective sub presiune administrativă, și rămân de
multe ori simple istorii interne89.
Alături de interesul public renăscut pentru universitate, această mutație
relativ rapidă a fost pregătită de o serie de contribuții de ordin „marginal”,
provenind din orizontul istoriei educației sau din cel al sociologiei culturii. Mai
întâi, alternativa la modelul „jubilee literature” a fost reprezentată de o serie de
perspective fragmentare, denunțiative sau cu caracter corectiv față de presupusa
conspirație a tăcerii din care făcea parte „universitatea”. Această literatură s-a
configurat repede drept un „contra-Festschrift” care a avut meritul de a fi
contribuit la afirmarea unui statut intelectual net mai favorabil problematicii
universitare în general.
Cercetările propriu-zise de istoria universității s-au dezvoltat în mai multe
direcții. În anii ’70 mai cu seamă s-a pus accentul pe istoria fenomenelor
studențești, ca și pe rolul universității în schimbarea socială, în politicile de
inovare, pentru ca în anii ’80 problematica rolului universității în formarea
elitelor moderne90 și în social change să fie dominantă. Expresia istoriografică
88
Asupra acestei distincții, cf. Wolf Lepenies, „Wissenschaftsgeschichte und Disziplin-
geschichte”, în Geschichte und Gesellschaft, 4 (1978), p. 437-451; de asemenea, vezi și: S. Goodlad,
„What is a discipline?”, în Goodlad, Conflict and Consensus in Higher Education, London, 1976;
Charles McClelland, „Modern German Universities and Their Historians since the Fall of the
Wall”, p. 140.
89
Cf., de exemplu, monumentala lucrare în două volume coordonată de Max Steinmetz și
dedicată Universității din Jena; deși apărută în condiții politice vitrege, dincolo de „coaja” sa
ideologică, lucrarea este impecabilă sub raportul contribuțiilor documentare în sine: Geschichte
der Universität Jena, 1548/1558-1958. Festgabe zum vierhundertjärigen Universitätsjubiläum,
Bd. I, Darstelung, Jena, Veb Gustav Fischer Verlag, 1958; II. Bd. Quellenedition zum 400-Jahrfeier
1958, Archivübersichten, Quellen- und Literaturberchte, Ammerkungen, Abbildungskatalog,
Literaturverzeichnis, Personen- und Ortregister, Abkürzungsverzeichnis, Jena, Veb Gustav
Fischer Verlag, 1962; pentru o perspectivă alternativă, vezi Herbert Helbig, Universität Leipzig,
Frankfurt a. M., Weidlich, 1961.
90
Îndeosebi, se pot vedea lucrările lui Christophe Charle, un amestec de istorie intelectuală
și istorie socială, în care problematica elitelor este mereu prezentă: Les Élites de la République,
48 Florea Ioncioaia
cea mai cunoscută a acestui fenomen o constituie marile anchete de sociologie

istorică din anii ’60-’70 ale lui Lawrence Stone, la Princeton91, studiile lui Fritz
Ringer și Konrad Jarausch în descendență weberiană92, precum și cercetările de
sociologie a educației din Franța, pe linia lui Durkheim, dar într-o perspectivă
mai radicală și angajată civic, cum este aceea a lui Pierre Bourdieu și a cercului
său93.
Alături de acestea, teme precum evoluția guvernanței universitare, dinamica
pieței academice, transformarea disciplinelor universitare, iar mai nou, probleme
de etică academică, relația dintre learning și research94 au reconfigurat vechea
istorie a universității într-un domeniu autonom, dinamic și relativ bine structurat
de cercetare. Se remarcă, de asemenea, reîntoarcerea istoriei erudite, în
marginea studiilor medievale sau postmedievale, precum cele ale lui Jacques
Verger, Wilhelm Frijtoff, Peter Moraw95 și Notker Hammerstein96.
În al doilea rînd, cercetată ca problemă educativă și intelectuală, istoria
universității a fost utilizată pentru a explica felul în care se nasc personalitățile,
ideile sau chiar societățile. Aceasta a fost văzută ca o depășire a perspectivei
tradiționale, care proiecta imaginea unei universități cu rolul de mediu sau
purtător al unei cunoașteri statice și enculturator pentru o mică elită profe-
sională. Avem o categorie largă de abordări în acest domeniu, rareori credibile
până la capăt. Astfel, una dintre cele mai cunoscute și influente demersuri este
1880-1980 (1987); La République des universitaires (1994); (cu Jacques Verger) Histoire des
universités, édition revue et augmentée (2012); (cu Charles Soulié, dir.), Les Ravages de la
«modernisation» universitaire en Europe (2007).
91
Cf. mai cu seamă cele două volume coordonate de acesta: The University in Society, I-II,
Princeton, Princeton UP, 1974-1975.
92
Fritz Ringer: The decline of the German mandarins. The German academic community
1890-1933 (1969); Education and society in Modern Europe (1979); Fields of knowledge: French
academic culture in comparative perspective 1890-1920 (1992); Konrad Jarausch: Students,
Society and Politics in Imperial Germany. The Rise of Academic Illiberalism (1982); The
Transformation of Higher Learning. 1860-1930. Expansion, Diversification, Social Opening and
Professionalization in England, Germany, Russia and the United States (1982); Deutsche
Studenten. 1800-1970 (1984); Gebrochene Wissenschaftskulturen: Universität und Politik im
20. Jahrhundert (2010).
93
Le amintesc aici numai pe cele mai influente: (împreună cu Jean-Claude Passeron) La
reproduction: éléments d'une théorie du système d'enseignement (1970); Homo Academicus
(1984); La noblesse d’Etat, Grandes écoles et ésprit de corp (1989).
94
William Clark, Academic Charisma and the Origins of the Research University (2006).
95
Peter Moraw, „Aspekte und Dimensionen älterer deutscher Universitätsgeschichte”, în
Academia Gissensis. Beiträge zur älteren Giessener Universitätsgeschichte, Marburg, Elwert,
1982, p. 1-43; Idem, „Universitäten, Gelehrte und Gelehrsamkeit in Deutschland vor und um
1800”, in Humboldt International, 2001, p. 17-31.
96
Mai ales studiile cuprinse în partea a doua a volumului, Geschichte als Arsenal...:
„Thomasius und die Rechtsgelehrsamkeit”, „Christian Wolff und die Universitäten. Zur
Wirkungsgeschichte des Wolffianismus im 18. Jahrhundert”, „Zur Geschichte und Bedeutung der
Universitäten im Heiligen Römischen Reich deutscher Nation”, „Schule, Hochschule und Res
publica litteraria”, „Zum Aufstieg der Philosophischen Fakultät”, „Innovation und Tradition”,
„Konfession und Lehrfreiheit”.
lucrarea lui Fritz Ringer cu privire la rolul universității germane și îndeosebi al

universitarilor în ecloziunea național-socialismului97. Remarcabil construită
teoretic și factual, lucrarea a fost intens criticată mai ales ca urmare a faptului că
folosește surse parțiale pentru concluzii de ordin general.
Deși într-un registru parțial diferit, mai apropiat de istoria intelectuală
clasică, Alain Besançon a încercat, de asemenea, să reconstituie rolul educației
și, implicit, al universității în formarea a aceea ce s-a numit intelligentsia rusă,
respectiv, acea pătură educată și extrem de activă politic care a generat radica-
lismul politic rusesc, în a doua jumătate a secolului XIX, exprimat finalmente sub
forma leninismului98. Pentru istoricul francez, universitatea rusă a secolului XIX
este locul unei experiențe formative esențiale, dar în același timp profund
ambigue: „la fabrique naturelle de l’intelligentsia”. Alain Besançon observă
natura particulară a sistemului universitar rus: supradimensionarea sa în raport
cu învățământul secundar, amestecul de liberalism și autoritarism, militarizarea
profesorilor, rolul marcant în viața publică al studenților în comparație cu cel al
profesorilor, cvasi-inactivi etc. Astfel că, la începutul anilor 1860, universitatea
rusă se găsea în centrul vieții publice, dar fără ca aceasta să însemne o mutație la
nivelul deciziei politice. Teza principală a istoricului francez s-ar putea rezuma în
felul următor: în lipsa libertății, exprimată prin autonomia universitară, ca și în
absența unui regim politic bazat pe libertăți publice consolidate, universitatea
poate fi un pericol pentru societate, căci tinde să devină locul în care atât ideile
radicale, cât și conformismul cel mai dogmatic își găsesc o bază socială, sub
efectul unui imaginar politic care nu se poate exprima în mod liber.
De altfel, trecerea de la universitatea ca instrument de inginerie socială la
universitatea complet anexată regimului politic, mijloc de selecție socială
discreționară, de propagandă și de control social, se va produce relativ facil în
era sovietică. În totalitarismul de tip sovietic, universitatea este deopotrivă
victimă și instrument, prin urmare, cercetarea istoriei sale poate explica atât
procesul de sovietizare, cât și felul în care funcționa sistemul universitatar sub
un regim totalitar, respectiv în absența libertății. O serie de cercetări recente au
pus în evidență această fractură radicală între universitate și valorile sale
fondatoare, care a dominat sistemul sovietic peste tot acolo unde a fost impus:
pe de o parte, un utilitarism brutal, cu origini în vechiul sistem educativ țarist,
care transformă universitatea într-un simplu instrument de formare a cadrelor
„utile” regimului sau de diseminare a unei cunoașteri strict tehnice99, iar pe de
alta, absența libertății de gândire și ruptura de societate100.
97
F. Ringer, The Decline of German Mandarins. The German Academic Community,
1890-1933, Cambridge Mass., Harvard UP, 1969.
98
Education et société en Russie dans le second tiers du XIXe siècle, p. 51 sqq.
99
E. Muehle, Die „Entsowjetisierung” der russischen Hochschule: historische Vorausset-
zungen, Anliegen und Verlauf der Hochschulreform in Rußland seit 1985, Bonn, Hochschul-
rektorenkonferenz, 1995, p. 13.
100
Cf. John Connelly, Captive University. The Sovietization of East Germany, Czech, and
Polish Higher Education, 1945-1956, Chapel Hill, The University of North Carolina Press, 2000;
50 Florea Ioncioaia
De asemenea, din perspectiva numită social change, rolul universității

apare drept contradictoriu: pe de o parte, aceasta a favorizat transformarea
socială, fiind principala sursă a emancipării sociale accelerate din ultimul secol,
iar pe de alta, universitatea apare drept un factor de reproducție a elitelor, un
agent conservator. A provocat multe discuții încercarea lui Konrad Jarausch de
a oferi o explicație globală a evoluției societăților moderne pe baza analizei
comparative a mai multor sisteme educative și universitare101.
Asupra rolului universității în dezvoltarea civilizației sau a culturii într-o
anumită țară, de obicei periferică, avem abordări mediocre și neproblematice. În
schimb, în ce privește relația dintre universitate și politică, perspectivele sunt
mai variate, de la studiul universității ca parte a unui sistem de putere până la
participarea universitarilor la viața publică/politică sau universitatea ca spațiu
public: al controverselor din societate, îndeosebi al mișcărilor studențești.
În aceeași măsură, o bună deschidere în cercetarea vieții academice mai
ales pare să ofere perspectiva care privește universitatea ca un mediu (milieu)102.
Rezultatul acestui tip de demers este vizibil în nenumărate studii asupra vieții
cotidiene, cu deosebire în ce privește universitățile medievale. Tipul de
explicație pe care îl oferă acestea este evident mai apropiat de modelul istoric
tradițional, constituit ca răspuns la un chestionar care își propune să reconstituie
fapte și tendințe atestabile factual și în raport cu care orice ipoteză care implică
o generalizare „metafactuală” are un statut explicativ secundar.
În mod semnificativ, deși s-a discutat relativ intens despre universitate ca
instrument de acțiune socială și culturală, de exemplu asupra rolului univer-
sității în dezvoltarea civilizației sau a culturii într-o anumită țară, de obicei
periferică103, după cum observa deja acum trei decenii Konrad Jarausch, nu
există nici o anchetă serioasă cu privire la rolul universității în cadrul unei teorii
a modernizării104. Faptul ne poate evoca limitele explicației istorice oferite de
istoria universității și cercetările care se revendică direct sau implicit de la
aceasta. Care este de fapt importanța istorică a universității? Care este funcția sa
educativă? Cum contribuie la modernizarea unei societăți sau la schimbarea
Piotr Hübner, „Neue Universitäten in Polen nach dem Zweiten Weltkrieg – ideelle und organisa-
torische Konzepte”, în Jahrbuch für Universitätsgeschichte, Bd. 4 (2001); Sergij Stel'mach, „Die
Entstehung der Professorenkorporation an der Universität Kiev 1834-1917”, în Jahrbuch für
Universitätsgeschichte, Bd. 4 (2001); cf. și Ralph Jessen, Akademische Elite und kommunistische
Diktatur: Die ostdeutsche Hochschullehrerschaft in der Ulbricht-Aera, Goettingen, 1999.
101
K. Jarausch, op. cit.
102
Adopt aici formularea dată conceptului sociologic de milieu de către sociologul german
Rainer Lepsius: „factor sau aspect social, care este rezultatul asocierii unui număr de dimensiuni
structurale, precum religia, tradiția regională, situația economică, orientarea culturală”; M.R. Lepsius:
Democratie in Deutschland, Soziologisch-historische Konstellationsanalysen, Ausgewählte Aufsätze,
1. Auflage, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1993, p. 38, conceptul a fost adesea asociat cu rol
explicativ cu acela mult mai cunoscut de cultură politică al lui Sidney Verba; o perspectivă istorică
apropiată la J. Le Goff: „Universitățile și Puterile publice în Evul Mediu și Renaștere”, p. 308 sq.
103
Cf., de exemplu, volumul dedicat celui de-al VI-lea centenar al fondării Universității
Jagelone, Les Universités européenes du XIVe au XVIII siècle, Genève, Librairie Droz, 1967.
104
K. Jarausch, op. cit., p. 9.
socială? S-ar putea spune că la toate acestea istoriografia universității oferă

explicații parțiale, proprii istoriei intelectuale în general. Rezultatele sale trebuie
raportate la potențialul său explicativ intrinsec, deci la teme legate de evoluția
internă a fenomenului universitar. A stabili cu exactitate influența universității
asupra societății privește apelul la un sistem referențial care transcende orizontul
cauzal al istoriei universității. Faptul că universitatea participă la procesul de
civilizare, occidentalizare, modernizare sau emancipare socială este probabil
evident, dar pentru a fi explicat verosimil aceasta impune apelul la teorii
culturale în care istoria universității joacă un rol cvasi-decorativ105.
O altă categorie este reprezentată de abordările analitice construite ca
probleme. Pretenția de exhaustivitate este aici substituită de dorința de a
participa la elucidarea unei chestiuni intelectuale: de la reforma Universității la
relația dintre universitate și putere sau la problema evoluției curriculumului
universitar106. Varietatea lor este practic infinită. Din acest motiv, asupra
acestora mă voi referi mai departe doar incidental. Totuși, trebuie spus că, deși
nu aparțin voluntar istoriei universității (adesea se reclamă ca studii de istorie
socială sau de istoria științei!), această categorie participă la dezbaterile legate
de istoria universității și problematica sa. Poate cel mai bun exemplu îl consti-
tuie aici lucrările cercetătoarei germane Sylvia Paletschek, care reface istoria
universității din Tübingen în anii treizeci ai secolului trecut din perspectiva
istoriei politice și a gender studies107.
7. Metodologie, cadru de analiză, instrumente de lucru

Cu frontiere atât de volatile, ar fi probabil imposibil să cerem istoriei
universității să dezvolte o metodologie proprie. După cum am văzut deja,
demersul istoriei universității este dependent de tipul de cercetare și de opțiunile
metateoretice ale cercetătorului. Am amintit mai sus de o serie de abordări
apropiate istoriei intelectuale, „sociologiei cunoașterii” și istoriei științei,
utilizarea metodei prosopografice (mai ales pentru perioada medievală) și a
tehnicilor cantitative108. Cel mai adesea, istoria recentă a universității utilizează
o mixtură de tehnici și teorii, puse la lucru în funcție de context și de natura
105
Pentru o discuție recentă asupra problemei, cf. Peter Burke: History and Social Theory,
Cambridge, Polity Press, 1992, passim.
106
Vezi, printre altele: James Mauch, Paula L.W. Sabloff (eds.), Reform and Change in
Higher education, International Perspectives, New York, London, Garland Reference Library of
Social Science, 1995; mai cu seamă capitolele: Peter Scott, „University-State Relations in Britain:
Paradigm of Autonomy”, p. 1-22; Helmut de Rudder, „Higher Education in Turmoil: The Impact
of Political Changes in East Germany on the Transformation of Higher Education”, p. 143-182;
Peter Darvas, „Governamental Reforms in Hungarian Higher Education: Historical Traditions and
New Actors”, p. 245-290.
107
Die permanente Erfindung einer Tradition: die Universität Tübingen im Kaiserreich
und in der Weimarer Republik (2001).
108
A se vedea în special lucrarea coordonată de Konrad Jarausch; de asemenea, o utilizare
moderată și eficace a comparației la J. Connelly, Captive University. The Sovietization of East
Germany, Czech, and Polish Higher Education, passim.
52 Florea Ioncioaia
proiectului de cercetare109. Se înțelege că este nevoie să distingem între

tehnicile de cercetare (metodologia de culegere a datelor) și metoda de inter-
pretare a acestora (cadrul de analiză) utilizată pentru a compune o narațiune
istorică verosimilă.
Astfel, probabil că una dintre cele mai cunoscute metode de interpretare,
cu referire mai ales la cercetările de mare amploare și la perspectivele sintetice,
a fost aceea a comparației, care urmărește atât evidențierea diferențelor, cât și
compatibilizarea practicilor de cercetare, îndeosebi în ce privește strângerea
datelor. Comparația a stat la baza unora dintre principalele contribuții atașabile
modelului social change. Unul dintre reprezentanții săi cei mai activi, Konrad
Jarausch, a coordonat câteva mari proiecte de cercetare care, pornind de la
cercetări cantitative extinse și comparate, își propuneau să analizeze expan-
siunea, diversificarea, deschiderea socială și profesionalizarea sistemului univer-
sitar în principalele țări ale lumii la finele secolului XIX și prima jumătate a
secolului XX. Obiectivul central al demersului era acela de a pune în evidență
deopotrivă similitudinile dintre diversele experiențe naționale, cât și particu-
laritățile naționale în dinamica acestui sistem.
Plecând de la contribuțiile cunoscutei „new social history of higher
education” a lui Lawrence Stone, dezvoltate în anii șaptezeci la Shelby Cullom
Davis Center for Historical Studies de la Universitatea Princeton, acest proiect
a evidențiat importanța comparațiilor cantitative, deși limitate la categorii de
statistici publicate, și a promovat modelul „cooperative approach”, bazat pe o
strânsă coordonare a cercetărilor. Se poate reproșa acestui tip de demers, încă
puțin analizat critic, de a supralicita comparațiile cantitative și de a ignora
înșelătoarele compatibilități ale unor sisteme structural diferite. Este evident că
la nivel statistic și poate instituțional între universitatea de tip sovietic și cea de
tip clasic-occidental nu există mari diferențe. Totuși, rolul lor public, funcțio-
narea, statutul și chiar conținutul educativ le fac greu asimilabile. De fapt,
contribuția modelului social change pare a fi fost mai utilă la nivel strict
empiric decât în ce privește contribuția teoretică.
Împrumutată din istoria socială, prosopografia este probabil metoda cea
mai accesibilă. De altfel, o formă primitivă de cercetare prosopografică poate fi
regăsită încă de la finele secolului XVIII în lucrările cu privire la „învățații”
(gelehrten), respectiv, profesorii universității germane. În anii optzeci, proso-
pografia a servit pentru a susține o discuție despre modul de structurare a
elitelor intelectuale și rolul universităților sau școlilor înalte în acest proces110.
109
O cercetătoare foarte cunoscută a istoriei universității germane își definea perspectiva sa
asupra universității din Tübingen drept „eine sozial- und partiell kulturgeschichtliche Institutionen-
geschichte”; Sylvia Paletschek, op. cit., p. 5.
110
Christophe Charle, Les Professeurs de la faculté des lettres de Paris, dictionnaire
biographique, Paris, CNRS-INRP: vol. 1 (1809-1908), 1985; vol. 2 (1909-1939), 1986; Les
Professeurs du Collège de France, dictionnaire biographique (1901-1939), Paris, CNRS-INRP,
1988; La République des universitaires (1994).
Spre deosebire de alte arii tematice, istoria universității beneficiază de

surse autonome, consistente, omogene și în general accesibile111. Prin tradiție,
universitățile și-au prezervat cu o grijă particulară arhivele, ceea ce a generat un
corpus semnificativ de surse editate sub o formă sau alta, îndeosebi în lumea
germană. Veritabile cercetări prosopografice, uneori, acestea sunt la mijloc între
ceea ce numim surse și o lucrare istoriografică propriu-zisă: excepționale
instrumente de lucru112. Odată cu creșterea neîncetată a diversității surselor,
rolul instrumentelor de lucru devine în acest caz tot mai important, ca și impe-
rativul criticii istorice.
Am văzut mai sus ce importanță a avut pentru structurarea câmpului
istoriografic apariția, între 1889 și 1897, a celor patru volume de documente cu
privire la istoria universității din Paris în perioada medievală, Chartularium
Universitatis Parisiensis, editate în principal de Heinrich Denifle într-un format
profesional. Ne amintim că publicarea de surse însoțise îndeaproape evoluția
acestui domeniu de studiu: aceasta se datora atât caracterul preponderent insti-
tuțional al fenomenului universitar, cât și dorinței universitarilor de a-și ilustra
astfel vechimea și statutul (privilegiile). Mult timp însă acestea sunt publicate în
condiții rudimentare și de cele mai multe ori tind să se substituie narațiunii
istoriografice propriu-zise. Chiar dacă tendința de a concepe componenta docu-
mentară autonom în raport cu narațiunea propriu-zisă se distinge de timpuriu,
abia odată cu mijlocul secolului XIX se poate observa începutul unui proces de
separare epistemică a discursului istoriografic propriu-zis de activitatea de editare
de surse istorice; aceasta se petrece fie sub forma unor volume însoțitoare, fie sub
forma unor volume autonome, dar proiectate ca probleme istoriografice113.
Este ușor de observat tendința recentă de a se înlocui editarea de surse prin
digitalizarea lor, respectiv, editarea sub forma unor documente digitale. Deja, ca
urmare a proiectelor susținute de Google sau de alte organizații, principalele
lucrări cu caracter istoriografic și documentar se află disponibile digital. De
111
Pentru o discuție asupra arhivelor universitare, cf. Cathy Schoukens, Archives, universités,
monde étudiant: une memoire en construction, Louvain-la-Neuve, 2003; de observat că, semni-
ficativ, o importantă publicație precum Jahrbuch für Universitätsgeschichte are în structura sa o
parte rezervată îndeosebi discuțiilor asupra surselor (partea a III-a: Aus den Universitätsarchiven).
112
Cf. îndeosebi Georg Erlier, Die Iüngere Matrikel der Universität, Leipzig, 1559-1809,
als Personen- und Ortsregister bearbeitet und durch nachträge aus den Promotionslisten ergänzt.
Im auftrage der Königlich Sächsischen Staatsregierung, Herausgegeben von..., I Band: Die
Immatrikulationen vom Wintersemester 1709 bis zum Sommersemester 1809, Leipzig, Giesecke
und Devrient, 1909; II Band: Die Immatrikulationen vom Wintersemester 1709 bis zum
Sommersemester 1809, Leipzig, Giesecke und Devrient, 1909; III Band: Die Immatrikulationen
vom Wintersemester 1709 bis zum Sommersemester 1809, Leipzig, Giesecke und Devrient, 1909.
113
Un exemplu este activitatea lui Friedrich Zarncke, unul dintre primii autori de sinteze,
fie și parțiale, asupra universității germane, care publică în același timp cu lucrarea de sinteză
(Die deutschen Universitäten im Mittelalter, Leipzig, 1857) și volume de documente cu privire la
istoria universității: Die urkundlichen Quellen zur Geschichte der Universität Leipzig in den
ersten 150 Jahren ihres Bestehens, Leipzig, 1857; Acta Rectorum Universitatis Studii Lipsiensis,
Leipzig, 1859; Die Statutenbücher der Universität Leipzig aus den ersten 150 Jahren ihres
Bestehens, Leipzig, 1861.
54 Florea Ioncioaia
asemenea, marile universități, în special, germane sau britanice, și-au digitalizat

o parte din documentele istorice ca și din arhivele propriu-zise. De asemenea,
apar noi instrumente de lucru, fie bibliografii114, fie baze de date electronice, cu
privire la profesori, studenți, evenimente etc., ca parte a memoriei univer-
sitare115, paralel cu realizarea unor instituții memoriale propriu-zise, muzee mai
ales, care arhivează și instrumentalizează memoria universitară, reconstruind-o
ca discurs. În afara unor dificultăți privind calitatea arhivării, această nouă
direcție pune o serie de probleme specifice legate de obiectul însuși al acestui
tip de demers. Nevoia de sistematizare și de compatibilizare a chestionarelor a
implicat prelucrarea informatică și crearea de baze de date informatice. Acest
demers, tot mai sofisticat, nu a rezolvat încă o serie de aspecte privind utilizarea
tehnologiei informatice și compatibilizarea sistemelor de stocare și acces. În
plus, chestionarele sunt concepute în special pe baza unei metodologii de
origine sociologică în care istoricii sunt relativ puțin implicați.
În loc de concluzii: obiectul și domeniul istoriei universității

Abordarea de față și-a propus să reconstituie principalele momente ale
evoluției istoriografiei universității, ca suport empiric pentru o analiză privind
felul în care aceasta s-a constituit ca domeniu autonom de cercetare. În fața
enormei expansiuni a literaturii istorice care tratează problematica istoriei
universității, demersul s-a conturat în jurul câtorva aspecte considerate ca fiind
cele mai importante: sursele intelectuale și primele manifestări ale istoriei univer-
sității, începutul profesionalizării sale și momentul celor dintâi sinteze, institu-
ționalizarea și structurarea unui orizont metaistoric. Implicit, au fost abordate
aspecte care privesc proiectul epistemologic, îndeosebi cu privire la obiectul,
metodologia și practicile autonormative specifice istoriografiei universității.
După cum am văzut, istoria universității ca practică istoriografică s-a
născut din tradiția germană a așa-numitelor Jubiläumsschriften: monografii
instituționale care aveau esențialmente un rol auto-celebrativ. Lipsite de o
114
Prima încercare bibliografică propriu-zisă apare în lumea germană în jurul lui 1900:
W. Erman, E. Horn, Bibliographie der deutschen Universitäten. Systematisch geordnetes Verzeichnis
der bis Ende 1899 gedruckten Bücher und Aufsätze über das deutsche Universitätswesen, T. 1-3,
Berlin și Leipzig, 1904-1905; cf. asupra acestei lucrări clasice: Manfred Komorowski: „Hundert Jahre
«Erman/Horn»: Zur Entstehung und Resonanz einer Standardbibliographie”, în Bibliothek und
Wissenschaft, 37 (2004), p. 193-208; proiectul celor doi a fost reluat în anii '60 ca un demers
colectiv de mai mare amploare: Bibliographie zur Universitätsgeschichte, 1409-1959, Weimar,
1961; cf. de asemenea: Thomas Pester, Geschichte der Universitäten und Hochschulen im
deutschsprachigen Raum von den Anfängen bis 1945. Auswahlbibliographie der Literatur der
Jahre 1945-1986 (Bibliographische Mitteilungen der Universitätsbibliothek Jena 46), Jena, 1990;
Edwin Stark, Bibliographie zur Universitäts- geschichte, Verzeichnis der im Gebiet der
Bundesrepublik Deutschland 1945-1971 veröffentlichten Literatur, Freiburg/München, 1974.
115
Un exemplu deopotrivă de arhivare și instrumentalizare digitală a unui eveniment
istoric: „Mai 68: la révolte en affiches”, Le Monde, 14.04.2018 à 13h01 • Mis à jour le 14.04.2018
à 16h08, http://www.lemonde.fr/arts/portfolio/2018/04/14/mai-68-la-revolte-en-
affiches_5285562_1655012.html
dimensiune comparativă serioasă, care să poată, pe de o parte, contrabalansa

tendința de a hipostazia obiectul propriului demers, iar, pe de alta, să înscrie
universitatea într-o perspectivă istorică generală, să-i ofere, cu alte cuvinte, o
dimensiune explicativă de ordin mai larg, aceste demersuri au fost caracterizate
prin ocazionalism, specializare modestă, narcisism instituțional, autarhie epis-
temică, parohialism, absența comparației, uneori chiar a contextului intelectual
și istoric general, precaritatea problematizării. Acestea definesc mai cu seamă
faza sa pre-critică, până către a doua jumătate a secolului XIX.
Trecerea către o istorie critică, problematizată și implicit comparativă, s-a
operat într-o perioadă lungă de timp și niciodată pe deplin. Aceasta a presupus
mai întâi configurarea unui teritoriu intelectual propriu, în marginea dezbaterilor
din ultimul secol privind funcțiile universității și relația cu trecutul său. În primă
instanță, studiile medievale au avut rolul-cheie în procesul de interiorizare de
către istoriografia universității a unui cadru de analiză în care comparația și
perspectiva transnațională să fie acceptate în mod natural, în timp ce apariția
primelor publicații specializate în anii șaizeci-șaptezeci, pe fondul a ceea ce s-a
numit „criza Universității”, a indus iluzia cu privire la structurarea unui
domeniu autonom de cercetare în jurul unei istorii critice a universității.
Profesionalizarea demersului n-a implicat, totuși, cel puțin în aceeași
proporție, și ieșirea din statutul de practică de serviciu, respectiv, emanciparea
de sub controlul administrativ al universităților, care au rămas încă și astăzi
comanditarul principal al marilor lucrări privind istoria universităților. Tipo-
logia Jubileumschriften continuă să dea tonul, chiar dacă aceasta este într-o
evoluție uneori spectaculoasă și nu mai reprezintă un demers cvasi-spontan.
Din punct de vedere epistemic, pot fi identificate trei tipuri de probleme cu
care s-a confruntat istoriografia universității: natura obiectului, sfera de
cuprindere a domeniului acestor studii și chestiunea explicației istorice. Până
unde se întinde și ce ar trebui să cuprindă un asemenea demers pentru a fi
integrat istoriei universității? Dar mai ales, care este propriu-zis obiectul istoriei
universității? La ce tip de explicație istorică participă aceasta: este o căutare a
trecutului util sau o simplă narațiune despre progres?
Obiectul istoriei universității

Prin natura sa, istoria universității are un obiect empiric dat, cercetătorul
fiind chemat, cel mai adesea pe cale administrativă, să se ocupe de reconsti-
tuirea sa narativă, de multe ori în registrul unei eterne jubilee history, ca parte a
ceremonialului festiv care însoțește de obicei aniversările instituționale. Astfel
că, deși imaginarul metateoretic al acestui tip de demers a fost în principiu
circumscris fie unei istorii a ideilor, fie istoriei educației, chestionarul de
anchetă a urmărit mai cu seamă să răspundă nevoilor unei istorii interne a
instituției comanditare. Sub raport normativ, acest fapt a avut două consecințe:
(1) existența unei istoriografii cvasi-spontane sau slab specializate, fie că a
fost vorba de luări de poziții ale unor universitari, care fac apel la trecut, de
56 Florea Ioncioaia
participarea la cultura festivă academică (celebrating roots) ori de contribuții la

cultivarea memoriei unor grupuri și cercuri academice (o formă mai mult sau
puțin elaborată a Disziplingeschichte), și (2) slăbiciunea reflexivității, îndeosebi
în ce privește reconsiderarea rolului universității în cadrul istoriei generale sau
cu privire la natura însăși a obiectului, respectiv, asupra ideii de universitate.
Este evident că nu avem aceeași universitate în timp și spațiu și că istoria
universității nu are un obiect dat în mod spontan, iar acesta nu se reduce nici la
instituția cu acest nume, nici nu trebuie înțeles ca un ideal-tip. Deși vorbim de
universitate, nu doar că a existat un număr foarte mare de instituții care poartă
acest titlu, ci și experiențe universitare diferite, atât din punct de vedere cultural,
teoretic, cât și istoric. De asemenea, este evident că istoria universității nu poate
fi separată de istoria generală, îndeobște de istoria politică, atât în ce privește
evoluția obiectului în sine, cât și evoluția istoriografiei. Dar, în același timp,
faptul nu exclude ca istoria universității să aibă propria cronologie. Astfel,
relația dintre istorie și istoriografie implică o chestionare asupra tipului de
universitate aflat în discuție, ca și asupra rolului jucat de aceasta în cadrul unei
scheme explicative mai largi, de istorie generală sau de istoria a culturii,
educației, științei, elitelor etc.
În acest sens, am putea identifica patru tipuri de problematizări care
definesc universitatea ca obiect al unui demers istoriografic:
1. Universitatea ca structură instituțională; aceasta se referă la aspecte
precum: statutul universității, organizarea, funcționarea, mai cu seamă, finan-
țarea acestora, fondarea și cronologia începuturilor etc. Mai recent, o serie de
studii se referă la chestiunea eticii academice sau aceea a gestiunii afacerilor
universitare. Desigur însă că, dintre toate, problema modelului este probabil cea
mai spinoasă, pentru că în raport cu aceasta putem înțelege mai bine specificul
unei universități, caracterul și evoluția sa. De pildă, dacă în evul mediu ceea ce
făcea diferența între universități era mai ales felul în care fuseseră fondate,
născute (auto-fondate) sau create (instituite de puterile publice), odată cu a doua
jumătate a secolului XIX, diferențele exprimă modele educative și culturale, fie
că se referă la universitatea de tip clasic în raport cu cea modernă, fie că se
referă la universitatea humboldtiană în raport cu modelul de Université napo-
leonian. Această diferență prescrie atât relațiile cu puterea sau autoritățile în
general, cât și conținutul experienței educative înseși.
2. Universitatea ca experiență educativă. Este vorba mai ales de reconsti-
tuirea practicilor educative universitare: ce se transmite și cum anume în cadrul
procesului educativ, îndeosebi, problema organizării pe discipline și a peda-
gogiei universitare.
3. Universitatea ca mediu profesional. Această problematică privește mai
cu seamă studiul a ceea ce s-a numit uneori „populația” universitară, respectiv,
personalul academic și publicul universitar (studenții). La acestea s-a adăugat
discuția cu privire la rolul universității în creativitatea intelectuală: universitatea
ca spațiu de cercetare și acreditare a cunoașterii.
4. Universitatea ca instrument și ca obiect simbolic. Aceasta se referă mai

ales la ceea ce am putea numi relația cu societatea și reprezintă probabil
aspectul cel mai „contondent” al istoriei universității, mai ales prin prisma
faptului că implică o discuție ideologică preliminară, care să răspundă la câteva
întrebări esențiale: Ce fel de funcție îi acordăm universității: de civilizare a
societății, receptacol al acesteia, de instrument social neutru? Cum trebuie
concepută istoria universității: ca fundal pentru diverse abordări de istorie
generală, mai cu seamă pentru istoria intelectuală, sau ca o problemă care
definește mai întâi universitatea? În studiile sale dedicate istoriei universității
medievale, Jacques Le Goff, de exemplu, a ales să privească istoria universității
din perspectiva relației cu puterile publice, considerând că aceasta poate defini
cel mai bine caracterul și evoluția universității în sine. În general, se adoptă însă
perspectiva opusă, urmărindu-se proiecția universității în viața publică. Tot
acestei problematici i se poate atașa și tema întotdeauna delicată a autonomiei și
a libertății academice, fie ca Lerhfreiheit (libertate de predare), fie ca Lern-
freiheit (libertate de învățare).
Pe scurt, obiectul istoriei universității nu se mai confundă astăzi automat
cu instituția universității ca atare, ci este produsul unui chestionar care încearcă
să răspundă unei multitudini de întrebări privind evoluția acesteia sub raport
instituțional, didactic, intelectual și în raporturile cu societatea. Acesta trebuie
să includă, așadar, pe de o parte, manifestările, funcțiile și rolurile universității
ca dat istoric concret, iar pe de alta, imaginarul universității, teoriile și reprezen-
tările sociale cu privire la aceste roluri și funcții. În același timp, toate acestea
pot servi ca obiect pentru demersuri colaterale sau autonome.
Domeniul și logica istoriei universității

Atașată oarecum tacit istoriei educației, istoriografia universității a ezitat
mult timp să-și configureze o autonomie mai clară. Aceasta atât pentru că
obiectul său este în mod obișnuit asociat cu problematica educației, cât și pentru
faptul că trecerea de la istoria universităților la istoria universității, mereu
promisă în subtext, ca o condiție a acestei emancipări, implică o discuție
teoretică și metodologică mult mai amplă, în care, pe de o parte, să fie depășită
inerenta tensiune dintre universitatea „ideală” și universitatea „reală”, iar, pe de
alta, să se elaboreze un cadru teoretic mai sofisticat.
Reprezentată prin numeroase lucrări de tip „monografic” realizate la
comandă, care s-au acumulat de-a lungul anilor în toată lumea unde funcțio-
nează o universitate, această producție istoriografică a avut mult timp un
caracter strict intern și adesea slab critic. Faptul a avut drept principală
consecință dificultatea de a concepe un cadru de analiză coerent, care să permită
configurarea unei explicații istorice sistematice, a unui câmp de cercetare autonom,
a unei metodologii adecvate obiectului său particular. Iar atunci când s-a imaginat
un context epistemic mai elaborat, istoria universității a fost concepută ca o anexă
la istoria ideilor (îndeosebi sub forma sociologiei cunoașterii) sau a istoriei
58 Florea Ioncioaia
sistemelor educative. Faptul ca atare a generat convingerea că istoria univer-

sității trebuie să răspundă unui chestionar cu privire la modul în care
universitatea a inspirat sau colportat ideile ori a participat la mecanica educativă
a unei societăți, mai cu seamă în cazul universităților moderne sau așa-numite
naționale. Aceste modele s-au dovedit însă pe cât de generale, pe atât de
ineficace atunci când a fost vorba să se analizeze mai precis felul în care univer-
sitatea participă la formarea ideilor și tendințelor istorice și mai ales raporturile cu
„istoria”, respectiv, cu societatea, politica sau civilizația timpului lor.
Totuși, alături de adoptarea cvasi-generală a unui format profesional,
fondat pe normele unui demers critic, istoriografia universității a cunoscut în
ultimele decenii câteva mutații semnificative, mai ales odată cu structurarea și
instituționalizarea acestor cercetări. Acestea au permis o unificare, fie și
relativă, a câmpului, precum și mai ales apariția unor tentative de normare a
discursului, fie că aceasta a cuprins o critică a istoriografiei, mai cu seamă
deconstrucția vechii narațiuni celebrative, fie că a fost vorba de o discuție
asupra domeniului, limitelor și obiectului acestei practici istoriografice.
În același timp, apropierea, la fel de naturală, deși mai recentă, de sfera
studiilor de istorie intelectuală (istoria ideilor, conceptelor sau științei) a permis
o largă diversitate tematică și teoretică. Astfel că, indiferent de ierarhia
epistemică, istoria universității cuprinde în fapt mai multe subdomenii și
câmpuri tematice înrudite: de la istoria instituțiilor academice, istoria practicilor
educative și a conținutului, la istoria vieții universitare ca proces de transmi-
siune și ca proces de creativitate, participarea politică a lumii universitare, până
la aspecte corelative care privesc formarea elitelor, peregrinarea academică și
transferul cultural.
Din acest punct de vedere, probabil mai relevantă ar fi discuția cu privire
la natura explicației istorice la care participă cercetarea trecutului universitar,
respectiv, rolul pe care îl are universitatea în formarea conștiințelor, a stărilor de
spirit, a mutațiilor intelectuale și sociale etc. La origine, istoria universității
oferea o simplă explicație genealogică: „acoperirea” istorică a prezentului, fie
că era vorba de instituții, personal academic sau discipline academice. Obiec-
tivul principal al acestui tip de reconstituire istorică era mai întâi acela de a
schița „istoricul” unei instituții, prin evidențierea unei dinamici istorice de tip
organic și prea puțin prin tematizarea unor aspecte conflictuale. Acest model va
fi preluat până astăzi de toate marile universități din lume sub forma unor
proiecte interne, de mare amploare, care au la bază demersuri colective, consti-
tuite ad-hoc. Uneori, aceste întreprinderi ne apar ca fiind de o mare exigență
profesională, dar adesea sunt precipitate, concepute de către membrii instituției
respective, sub presiune administrativă și care rămân de multe ori simple istorii
interne. În acest context, absența interesului comparatist, ca mijloc de punere în
perspectivă, spațială și temporală, apare drept naturală, întrucât fiecare demers
răspundea unor interese strict „locale”.
În schimb, cercetată ca problemă educativă și intelectuală, istoria univer-
sității a fost utilizată pentru a explica felul în care se nasc personalitățile, ideile
sau chiar societățile. Aceasta a fost văzută ca o depășire a perspectivei tradi-

ționale, care proiecta imaginea unei universități cu rolul de mediu sau purtător al
unei cunoașteri statice. Tipul de explicație pe care îl oferă acestea este evident
mai apropiat de modelul istoric tradițional, constituit ca răspuns la un chestionar
care își propune să reconstituie fapte și tendințe atestabile factual și în raport cu
care orice ipoteză care implică o generalizare „metafactuală” are un statut
explicativ secundar.
În mod semnificativ, deși s-a discutat relativ intens despre universitate ca
instrument de acțiune socială și culturală nu există nici o anchetă serioasă cu
privire la rolul său în cadrul unei teorii a modernizării. Din acest punct de
vedere, vedem că istoria universității este departe de a se constitui într-o schemă
explicativă autonomă.
Se poate spune, de aceea, că istoria universității arată astăzi mai mult ca un
câmp de cercetare decât ca un domeniu istoriografic bine consolidat. Din acest
punct de vedere, istoria universității funcționează pe două planuri: ca un concept
umbrelă, neutru, constituit relativ spontan, precum și ca un concept normativ,
care solicită aderența fie și minimală la un model de cercetare și mai ales la un
model de universitate. Frontiera între acestea este totuși slabă. Pentru cea mai
mare parte a cercetătorilor, ceea ce numim istoria universității este mai mult un
cadru conceptual, care include o anume epistemologie (mai cu seamă în ce
privește chestionarul de anchetă și orizontul tematic), un fond teoretic și docu-
mentar propriu, cu alte cuvinte, un câmp de cercetare, structurat în jurul
problematicii universității ca instituție și a vieții universitare ca fenomen social.
Acest fapt o plasează la intersecția mai multor domenii de cercetare, de
unde caracterul său fatalmente heteroclit și problematic sub raport teoretic. De
altfel, este de imaginat că istoriografia universității nu se va opri din căutarea sa.
Este în fapt vorba de o dublă căutare: pe de o parte se încearcă „ruptura” de
domeniul studiilor de istorie generală a educației, și deci recunoașterea speci-
ficului acestui domeniu de cercetare, iar pe de alta de o reflecție implicită care
să contribuie la discuția cu privire la permanenta nevoie de redefinire a
obiectului său de studiu, inclusiv a ideii de universitate.
Istoriile și istoricii Universității din Iași:
profesorul Vasile Cristian și contribuția sa
Bogdan-Petru Maleon
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
Retrospectiva unei continuități

Încă de la început, dorința de a reconstitui istoria Universității din Iași s-a
confruntat cu o situație paradoxală: deși domeniul de referință sugerează
posibilitatea unei precise delimitări, istoricii s-au aflat în fața unor multiple
ambiguități privind delimitarea perimetrului de cercetare. Primele dificultăți
sunt generate de constrângerile obiective pe care le reclamă selectarea subiec-
telor care trebuie investigate, la care se adaugă o serie de dificultăți privitoare la
stabilirea unei ierarhii a temelor. Dincolo de trendurile sau modelele care au
marcat reconstituirea trecutului, aceste provocări își au originea în statutul
cercetărilor de istoria universității prin raportare la alte genuri istoriografice.
Aici trebuie aduse în discuție domenii precum istoria intelectuală, biografiile
personalităților sau reconstituirile de istorie locală, întrucât toate acestea
interferează inevitabil cu cercetările de istorie universitară. Din acest punct de
vedere, studiile de profil au dovedit un semnificativ deficit de identitate,
reflectat în suprapunerea planurilor de abordare. În același timp, se poate vorbi
și despre o anume incertitudine la nivelul selectării surselor. De o mare
diversitate, cele mai numeroase sunt reprezentate de documentele oficiale emise
de Universitate, îndeosebi cele privind activitatea administrativă sau relațiile cu
ministerul de resort și cu diverse alte entități din afara instituției.
Pornind de la aceste constatări cu caracter general, trebuie remarcat faptul
că primele încercări în alcătuirea unei istorii a Universității din Iași nu au
revendicat un domeniu autonom de reflecție, urmărind mai curând să integreze
trecutul instituțional în problematica dinamicii generale a societății românești.
Astfel, începând cu primul Anuar al Universității (1895-1896), s-a urmărit
recuperarea trecutului ca parte a unui efort de legitimare, ceea ce justifica o
privire retrospectivă asupra învățământului superior ieșean, accentuând ideea
de continuitate. Astfel, fondarea Universității reprezenta statuarea „într-o
62 Bogdan-Petru Maleon
formă definitivă” a unor structuri preexistente a căror origine se pierde în

premodernitate.
Primul efort restitutiv coerent a fost prilejuit de jubileul Universității din
1911, eveniment celebrat cu o întârziere ale cărei motivații sunt grăitoare pentru
modul în care prima instituție de învățământ superior a țării urmărea să-și stabi-
lească o poziție simbolică în societate. Cu acest prilej, istoricul A.D. Xenopol a
alcătuit un „Istoric al Universității”, integrat Anuarului jubiliar, pe care l-a
organizat în jurul unei interogații emblematice pentru întregul demers: „Cum își
înțelese Universitatea din Iași rolul ei în viața poporului român?”. Dincolo de
aportul de informații, care, deși în cea mai mare parte nu sunt susținute de
trimiteri bibliografice, reprezintă încă repere importante în reconstituirea
trecutului istoric al Universității, savantul a urmărit mai ales să identifice
explicații pentru anumite eșecuri instituționale și să argumenteze viabilitatea
unui proiect intelectual față de care se simțea profund atașat și pentru viitorul
căruia se considera direct responsabil.
Astfel, bilanțul prilejuit de semicentenar i-a oferit lui A.D. Xenopol ocazia
să identifice principala cauză a inapetenței pentru formarea universitară în faptul
că recrutarea în principalele funcții publice se făcea după loialități personale și
nu conform atestării profesionale1. În cadrul aceluiași tom, reprezentanții celor
mai importante discipline, fie că era vorba despre științele exacte, ale vieții și
pământului, sau umanioare, au adoptat perspectiva unei reconstituiri
instituționale, vizând evoluția catedrelor sau a seminariilor, utilizând ca
principală referință memoria individuală și în mod cu totul excepțional sursele
documentare, care oricum nu erau disponibile într-o formă sistematizată.
Anuarele din cuprinsul perioadei interbelice redau, cu mici excepții,
informațiile curente privind diverse aspecte pur administrative, această latură
cantitativă fiind punctată doar de reconstituirea unor entități din cadrul Univer-
sității precum seminariile, bibliotecile specializate sau Muzeul de Antichități.
Aceste instrumente de lucru din perioada interbelică reprezintă surse statistice
de primă mână pentru reconstituirea istoriei Universității din Iași; cel mai amplu
Anuar sub raportul informației și mai complex din punctul de vedere al
interpretării fiind tomul pentru anii 1930-1935.
Trecutul universitar în democrația populară: primul centenar

După instaurarea regimului comunist, controlul total instituit asupra
societății nu putea să ocolească învățământul în general, cel superior în special.
Modalitățile prin care a fost realizat acest obiectiv au constat în impunerea unui
monopol instituțional, epurarea corpului profesoral legat intelectual și/sau
politic de trecutul antebelic și subordonarea celor dispuși să colaboreze cu noile
structuri ale democrației populare.
1
Anuarul general al Universității din Iași, tipărit cu prilejul jubileului de cinci-zeci ani
(Anuarul jubiliar), Iași, 1911, p. XII.
Istoriile și istoricii Universității din Iași 63
Dincolo de intruziunea brutală în spațiul universitar, strategia vizând totala

sa acaparare a presupus și o reamenajare a dimensiunii simbolice. Astfel, s-a
urmărit de la schimbarea titulaturii oficiale a instituțiilor de învățământ superior
până la rescrierea, în corelație cu ideologia oficială, a istoriei lor, așa încât să se
proclame legitatea accesului la putere a comuniștilor și legitimitatea acțiunilor
întreprinse de aceștia.
Anul 1960, care marca împlinirea a 100 de ani de la înființarea primului
așezământ modern destinat formării academice, este unul emblematic în ceea ce
privește transformarea universităților din România în instrumente ale propagandei
oficiale. Importanța pe care autoritățile au acordat-o acestui moment este
ilustrată de amploarea manifestărilor organizate cu acest prilej. Din punct de
vedere editorial, era preconizată o serie de apariții „concepute ca un bilanț al
activității Universității”, care să cuprindă „un volum bogat ilustrat de prezentare
a Universității, cu istoricul și profilul ei actual”, ce urma să fie tradus în șapte
limbi de circulație2.
Componența delegației oficiale era și ea sugestivă, având în frunte câteva
dintre vârfurile partidului și statului care dobândiseră o educație superioară în
perioada interbelică: Ion Gheorghe Maurer, Mihai Ralea și Al. Bârlădeanu3.
Acestea puteau fi indiciile unei recuperări selective și a resemantizării din
perspectivă naționalistă a moștenirii culturale din mult blamata perioadă
„burghezo-moșierească”. De altfel, începând din deceniul șapte al secolului XX,
propaganda a procedat la o triere a trecutului4, astfel încât interesul publicului să
se focalizeze pe acele momente fondatoare susceptibile să capete valoarea unor
prefigurări care trebuiau să-și găsească împlinirea deplină în prezent5. Come-
morarea lor era importantă pentru regim, întrucât evocările istorice aveau scopul
de a arăta importanța realizărilor din prezent6.
Festivitățile din capitala Moldovei au fost prezentate drept rezultat al unei
mobilizări exemplare, care implica atât structurile academice, mediile culturale,
cât și celelalte sfere de activitate ale orașului. Deschiderea solemnă a avut loc la
Teatrul Național7, însă întreg scenariul a fost subordonat viziunii holiste a
2
Centenarul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, 1939-1959, 27-30 octombrie 1960, p. 7. În
fapt, au fost publicate două volume sub titlul Contribuții la istoria dezvoltării Universității din
Iași, 1860-1960. Primul volum, care a căzut în sarcina profesorilor de la Facultatea de Istorie, și-a
propus să redea „istoricul Universității”, iar al doilea, „alcătuit cu colaborarea cadrelor didactice
din întreg centrul universitar”, cuprindea „un istoric al învățământului diverselor discipline
predate la Iași”. De asemenea, Anuarul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, 1939-1959 a
consemnat „problemele și situația din facultăți în acest interval de douăzeci de ani”. A mai apărut
un volum festiv în care au fost incluse cuvântările, lista comunicărilor științifice, telegrame,
scrisori etc.
3
Ibidem, p. 8.
4
Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, Timișoara, Editura Amarcord, 1999, p. 27.
5
Bogdan-Petru Maleon, „Evul Mediu în comemorările național-comuniste”, în Xenopoliana,
Buletinul Fundației Academice „A.D. Xenopol” din Iași, X, 2001, p. 123.
6
Ibidem, p. 123.
7
Centenarul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, p. 8-9.
regimului, astfel încât expozițiile și concertele au fost prefațate de vizite la

diverse obiective industriale, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, pe data de
29 octombrie 19608. Momentul poate fi considerat, din această perspectivă, o
anticipare a „hecatombelor” aniversare de mai târziu, care vor fi orientate spre
recuperarea unor momente fondatoare cu care P.C.R. dorea să se pună în
legătură, pentru a-și legitima accesul la putere și controlul total instituit asupra
societății românești. Din acest punct de vedere, Alexandru Ioan Cuza a
constituit mereu un personaj istoric susceptibil de a fi valorificat în spiritul noii
identități național-comuniste drept figură tutelară care a prefigurat drumul pe
care s-a înscris societatea românească „în anii glorioși” ai construcției socialiste.
Domnul Unirii începea să figureze în producțiile livrești ale epocii drept simbol
al dreptății și echității sociale, în opoziție cu cei care l-au eliminat de la putere și
apoi „i-au pervertit” opera. În felul acesta se inaugura un mecanism de
valorizare a trecutului exemplar, care, prin comemorarea marilor momente ale
istoriei, în corelație cu datele de istorie a regimului, urma să-i confere proiec-
tului comunist un caracter organic9.
Din punct de vedere istoriografic, efortul întreprins acum urma să ilustreze
raporturile pe care regimul dorea în această etapă să le stabilească cu trecutul și
mai ales cu moștenirea sa culturală. Istoria Universității, concepută sub forma a
două volume, dă măsura felului în care comuniștii au confiscat din punct de
vedere istoriografic centenarul primei instituții de învățământ superior din
România. Încă din „Cuvântul înainte”, ultimul secol era prezentat din
perspectiva progresului istoric care a dus la transformări radicale în plan social,
determinate de evoluția factorilor materiali, astfel încât a fost parcurs „drumul
lung și anevoios de la feudalism la socialism, de la analfabetism la electrificare,
de la plugul primitiv, de lemn, la tractor”10. Lucrarea avea „scopul să schițeze
condițiile în care a luat naștere și s-a dezvoltat Universitatea din Iași, greutățile
pe care le-a întâmpinat precum și succesele pe care le-a obținut”11. Prezentarea
trebuia să urmeze principiul antitezei, astfel încât, spre deosebire de prezentul
democratic, în perioada antebelică „porțile Universității” fuseseră „deschise...
aproape numai tinerilor proveniți din rândul claselor dominante”12.
În ceea ce privește concepția privind cercetarea, era prefigurată o abordare
care să pună în lumină evoluția învățământului din Moldova încă din Evul Mediu,
perspectivă susceptibilă să explice geneza instituției ca rod al unei acumulări
cantitative realizate pe parcursul a mai multor sute de ani13. Pornind de la
această justificare, volumul se deschide cu un text intitulat „Învățământul în
8
Ibidem, p. 13.
9
Bogdan-Petru Maleon, „Comemorări medievale în deceniul nouă”, în Analele Sighet,
nr. 10, 2003, Anii 1973-1989: Cronica unui sfârșit de sistem, p. 335.
10
Contribuții la istoria dezvoltării Universității din Iași, 1860-1960, vol. I, București,
Editura Științifică, 1960, p. 7.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
Moldova, în sec. XV-XVIII. Școala domnească din Iași”, care poartă semnătura
lui C. Cihodaru, pentru care „învățământul superior din Moldova își are
rădăcinile sale în timpurile îndepărtate ale feudalismului”14. Pornind de la
această premisă este construit un text a cărui bază documentară precară, cel
puțin pentru prima parte a intervalului cronologic luat în discuție, este suplinită
prin considerații de natură să răspundă exigențelor ideologice, precum faptul că
învățământul în Evul Mediu moldovenesc a fost apanajul „claselor superioare”,
care foloseau știința de carte drept armă „pentru ținerea în frâu a maselor
exploatate”15.
Din următorul studiu, „Învățământul în limba națională până la 1860”,
alcătuit de V. Popovici, cititorul află că „istoria școalei ilustrează, pe plan
suprastructural, istoria luptei de clasă a epocii respective”16. Pornind de la
această perspectivă, prevederile Regulamentului Organic referitoare la învățământ
sunt apreciate drept „progresiste”, deși acestea conțin „multe dispoziții care
favorizau continuarea vechilor practici feudale”17. Prin Academia Mihăileană este
marcat un moment de progres, motiv pentru care autorul încearcă să răspundă la
întrebarea dacă „a fost Academia Mihăileană o instituție de învățământ de grad
universitar?”18. Răspunsul, formulat în logica dezvoltării organice, este că odată
cu această instituție „se poate vorbi despre începuturile unui învățământ
superior în Moldova. Ea reprezenta numai o verigă în lanțul dezvoltării învă-
țământului superior spre universitate”. „Eșecul” Academiei Mihăilene nu ar
avea legătură cu incapacitatea profesorilor autohtoni de a promova un învă-
țământ de înalt nivel în limba română, întrucât, pentru autor, „clasa dominantă a
văzut în dezvoltarea culturii naționale în mijlocul poporului o amenințare a
privilegiilor ei”19.
Studiul cel mai consistent sub raportul spațiului ocupat în cadrul volu-
mului, dar și al conținutului, semnat de D. Berlescu, este intitulat „Universitatea
din Iași de la 1860 până la 1918”. Autorul vorbește despre proiectele anterioare
privind organizarea învățământului superior în Moldova (Gh. Asachi, Victor
Place) și analizează felul în care Comisia Centrală de la Focșani a luat în
discuție crearea unei singure universități pentru cele două principate. De
asemenea, prezintă bazele precare pe care urma să se așeze viitorul așezământ
menit să asigure instrucția academică, subliniind lipsa unor profesori pregătiți,
opoziția cadrelor didactice de gimnaziu și lipsa cronică a fondurilor necesare
dotării cu materiale și alocării unor spații adecvate sau achitării remunerațiilor.
Totodată, istoricul relevă rolul jucat de Mihail Kogălniceanu în coagularea
învățământului superior ieșean, din perspectiva dublei sale calități: de șef al
14
Ibidem, p. 9.
15
Ibidem, p. 14.
16
Ibidem, p. 36.
17
Ibidem, p. 43.
18
Ibidem, p. 50.
19
Ibidem, p. 72.
guvernului Moldovei și interimar la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii

Publice20. Insistând asupra motivațiilor politice care au stat la baza creării
„primei universități naționale”, D. Berlescu pune în evidență caracterul eterogen
și inconsistența noii structuri, întrucât
[...] universitatea care urma să-și deschidă porțile la 1 octombrie 1860 nu era
de fapt decât facultățile întrunite sub același acoperiș într-o clădire proprie.
[...] Nu exista nici o legătură care să le unească. Statutele elaborate de
facultatea de drept în februarie nu căpătaseră confirmarea domnească, celelalte
facultăți nici nu aveau statute. În cursul lunii septembrie nimic nu fusese
întreprins în acest sens21.
Emblematic pentru starea de provizorat și improvizație ce a marcat

debutul vieții universitare la Iași, statutele au fost alcătuite în grabă, abia după
deschiderea oficială22. Aceleiași atmosfere i se circumscrie și conflictul cu
ministerul, care contrapunea proaspătului spirit de autonomie arbitrariul admi-
nistrativ și incapacitatea de a înțelege nevoile unei structuri instituționale atât de
complexe23. În primii ani, Universitatea din fosta capitală a Moldovei a avut de
înfruntat numeroase neajunsuri, precum lipsa de studenți24, care va rămâne
cronică până la condiționarea ocupării unei catedre preuniversitare de obținerea
de grade academice25, și calitatea slabă a personalului de predare, situație care
se va menține și în deceniile următoare. În acest context, deosebit de interesante
sunt discuțiile pe care le propune autorul în legătură cu extracția socială a
studenților26 și calitatea profesorilor27.
Cele două texte care încheie volumul, „Universitatea din Iași de la 1918
până la 1944”, semnat de Janeta Benditer, și „Universitatea din Iași între anii
1944 și 1960”, avându-l ca autor pe Ilie Grămadă, sunt în perfect acord cu
obiectivul regimului de a rescrie istoria. Astfel, se căuta a se pune în lumină
caracterul de clasă al învățământului superior din perioada care a precedat
accederea comuniștilor la putere și să se prezinte într-o manieră encomiastică
împlinirile mărețe care au urmat după „democratizarea” sa.
20
Ibidem, p. 95-98.
21
Ibidem, p. 101.
22
Ibidem, p. 101-109.
23
Ibidem, p. 117-119.
24
„Lipsa de studenți și în același timp frecventarea foarte redusă a cursurilor s-a resimțit
mai ales în primele două decenii de viață a universității”. Ibidem, p. 180; vezi și statistica.
25
Ibidem, p. 185.
26
Ibidem, p. 198-201.
27
Ibidem, p. 215-226. Astfel, autorul conchide că, de cele mai multe ori, cursurile „erau
reproducerea mai mult sau mai puțin fidelă a unor manuale de mare circulație în facultățile
străine” (p. 219).
Fantasma continuității
Din perspectiva rezultatelor cercetării, istoria Universității la o sută de ani
de existență reprezintă suma unor preocupări de restituire a biografiilor intelec-
tuale și profesorale ale celor de care se leagă începuturile istoriei ca disciplină
de învățământ. Acest demers lasă, dincolo de puternica încărcătură ideologică a
abordării, o serie de întrebări fără răspuns. O primă interogație privește posibi-
litatea existenței unei legături între învățământul superior medieval, în general,
cel din Moldova, în particular, și universitatea modernă. Pentru a aduce câteva
lămuriri în această privință, trebuie spus că universitatea occidentală s-a născut
în secolul XII ca o formă de asociere profesională28, după modelul corporațiilor
urbane care îi reuneau pe toți cei care practicau o anumită meserie. Inițiativa a
aparținut discipolilor, magiștrilor, sau ambelor categorii, și a avut un caracter
„internațional”, în sensul că nu au existat bariere politice sau lingvistice,
primele centre care au dobândit un prestigiu european (Bologna, Paris sau
Oxford) fiind frecventate de tineri provenind de pe cuprinsul întregii creștinătăți
latine. În ciuda faptului că se poate vorbi de o tradiție universitară neîntreruptă
până în zilele noastre, schimbările au fost atât de profunde, încât elemente care
fac legătura dintre instituțiile de învățământ superior actuale și cele medievale
se găsesc mai ales la nivel simbolic: vocabularul, ceremoniile, spiritul de corp
etc.
Încă din faza primei extinderi a fenomenului universitar la nivel european,
care corespunde secolelor XIV-XV, noile entități nu mai reprezentau expresia
exclusivă a spiritului asociativ medieval, ci rodul unor acte de fondare emise de
autoritățile politice sau de municipalități și confirmate de papalitate, ceea ce a
implicat și pierderea autonomiei lor juridice29. În ciuda unei continuități la
nivelul nomenclatorului și a structurii instituționale, universitățile de la sfârșitul
veacului XV erau fundamental diferite de antecesoarele lor din urmă cu două
secole30. Deși în secolele XVI-XVIII mai importante au rămas universitățile de
origine medievală, în fapt acestea erau structuri noi, atât datorită concepției
educative și unui tot mai pronunțat caracter local, regional sau național, care
înlocuia uniformitatea aparentă a veacurilor de început31.
În epoca modernă, una dintre trăsăturile definitorii care au marcat evoluția
instituțiilor de învățământ superior a constituit-o controlul tot mai strict exercitat
28
Jacques Le Goff, „Ce conștiință de sine a avut Universitatea medievală?”, în Pentru un
alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu, vol. I, studiu introductiv,
note și traducere de Maria Carpov, București, Editura Academiei, 1986, p. 275-276.
29
Christophe Charle, Jacques Verger, Istoria Universităților, traducere de Eugenia Zăinescu,
Iași, Institutul European, 2001, p. 20.
30
Ibidem, p. 23.
31
Ibidem, p. 45. Mai mult decât atât, la sfârșitul Evului Mediu, mediile universitare au
degenerat din punct de vedere social într-o castă care restricționa strict recrutarea profesorilor și
studenților, iar din punct de vedere intelectual au rămas într-o închistare care le-a oferit doar posibi-
litatea de a juca un rol de utilitate publică, drept centre de formare profesională în slujba statelor.
Jacques Le Goff, „Universitățile și Puterile publice în Evul Mediu și Renaștere”, p. 310-313.
asupra lor de puterile politice. Preluarea de către stat a fost facilitată de faptul că
acesta răspundea de plata salariilor profesorilor și asigura întreaga infrastructură
necesară desfășurării activității, inclusiv construirea unor clădiri, care primeau
tot mai des o înfățișare somptuoasă32.
Secolul XIX a marcat ruptura netă de moștenirea medievală, prima
jumătate a veacului purtând amprenta emergenței noilor idei modelatoare ale
societății, iar a doua sa parte implicând diversificarea, expansiunea și profe-
sionalizarea învățământului superior33. Spațiul ortodox, în general, cel românesc,
în particular, nu au cunoscut o astfel de evoluție. În cazul Moldovei, Academia
Mihăileană nu poate fi considerată o universitate de tip modern întrucât, chiar
dacă a abandonat expresia grecească în favoarea celei vernaculare, a fost o
școală care dorea să o continue la un nivel superior pe cea din secolul XVII,
fondată de Vasile Lupu, dispărută la 1821 și reînviată în 1828 sub forma
Gimnaziului Vasilian34.
Instituția a fost inaugurată oficial în iunie 1835, deși funcționa de facto din
anul anterior35, și concentra toate formele de învățământ, cu excepția celui
primar36, fapt care o apropia mai curând de modelul educațional premodern,
fiind departe de ceea ce tindea să devină instrucția superioară în Occidentul
contemporan. Astfel, exista o Facultate de filosofie, care avea un rol
propedeutic, urmând să pună bazele cunoașterii și să creeze abilități de învățare,
după care se făcea trecerea spre Facultățile superioare: dreptul și teologia37. Cu
toate acestea, în spiritul continuității organice proclamate de regim, unii autori
au considerat Academia Mihăileană drept o „universitate”, ignorând obiectivele
instituției, structura și conținutul programelor38.
Universitățile românești în general, cea de la Iași, în special, nu au avut,
așadar, la bază o evoluție de la structurile medievale la cele moderne, repre-
zentând mai curând creații ale statului, care a preluat un model occidental, fără
legătură cu antecedentele educaționale locale. Cele două instituții nu puteau nici
măcar să-și asume statutul de creuzet al ideilor liberale, așa cum s-a întâmplat
cu cele din Occident și chiar din Europa Centrală în secolul XIX. Corpul
profesoral inițial a fost unul precar, instituția dovedindu-se în primele sale
decenii de existență incapabilă să ofere o pregătire de înalt nivel încununată cu
susținerea doctoratului.
32
Christophe Charle, Jacques Verger, Istoria Universităților, p. 47-48.
33
Ibidem, p. 105.
34
Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835-1848). Misiunea patriotică a unei insti-
tuții de învățământ, Iași, Editura Junimea, 1987, p. 78.
35
Ibidem, p. 80-81.
36
Ibidem, p. 88.
37
Ibidem, p. 88-89.
38
Dumitru D. Rusu, „O treaptă spre Universitate – Academia Mihăileană”, în Univer-
sitatea din Iași (1860-1985). Pagini din istoria învățământului românesc, Supliment la Analele
Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” din Iași, coord. Vasile Cristian, Ion Agrigoroaiei, Mihai
Cojocariu, tomul XXXII, Iași, 1987, p. 16-17.
Noua elită politică ce a formulat liniile de dezvoltare ale țării după 1848 își
dobândise formația academică în Occident și se compunea în majoritate din
personalități cu educație socio-umană, absolvenți de drept, filosofie sau
filologie, care practicau profesiuni liberale39. Pentru aceștia, dezvoltarea noului
stat părea de neconceput fără o structură universitară, însă modalitatea prin care
trebuia să se ajungă la aceasta a reprezentat un subiect de controverse. Acestea
erau generate de necesitatea de a se opta fie pentru adoptarea unor modele
apusene, așa cum s-a întâmplat în cele din urmă, fie pentru dezvoltarea
progresivă a învățământului de diverse nivele, începând cu cel elementar. În
acest din urmă caz, junimismul propunea o dezvoltare graduală, care să aducă în
primul plan al formării profesionale școlile comerciale și de meserii în dauna
unor așezăminte de învățământ superior, lipsite de personal și resimțind o acută
lipsă de mijloace materiale, care se vedeau incapabile să ofere altceva decât
cultura generală necesară unor funcționari dependenți de alocațiile bugetare40.
Astfel, teza dezvoltării organice a națiunii a îmbrăcat, la nivelul școlii, una
dintre cele mai acute expresii ale antinomiei dintre formă și fond41.
O altă problemă la care cele două volume apărute în anul 1960 nu oferă un
răspuns ține de maniera în care poate fi conciliată restituirea trecutului institu-
țional, cu un demers de istorie socială, biografică sau prosopografică și o abordare
din unghiul de vedere al destinului ideilor. În plus, maniera de structurare,
urmărind ca prin diverse studii autonome să acopere întreg intervalul cro-
nologic, reprezintă un compromis fragil între o narațiune istorică unitară și
cercetarea punctuală a diverselor aspecte din trecutul spațiului universitar.
Discuția asupra fondării Universității

Cu prilejul aniversării a 125 de ani de la înființarea Universității din Iași
au fost proiectate tot două lucrări, dintre care o istorie a Universității și un
volum intitulat Universitatea din Iași. Dezvoltarea științei, apărut la un an după
momentul festiv. Dincolo de faptul că logica momentului aniversar cerea o nouă
retrospectivă, în Introducerea celei dintâi se arăta că noua lucrare „era
solicitată... și de necesitățile generale ale cercetării științifice actuale, ale
realizărilor, tendințelor și cerințelor ei”42. Dincolo de aceste justificări,
redactorii responsabili, Gh. Platon și V. Cristian, analizează critic sinteza din
39
Elena Siupiur, „Les intellectuels roumains du XIXe siècle et la réorganisation de la classe
politique et du système institutionnel”, în Revue roumaine ďhistoire, tome XXIII, 1995, no. 1-2,
p. 78; vezi și tabelele de la p. 79-80 și 82.
40
Lothar Maier, „Stadii de modernizare a României. Între pacea de la Adrianopole și
urcarea pe tron a lui Carol II (1829-1930)”, în România în obiectiv. Limbă și politică. Identitate și
ideologie în transformare, ed. Krista Zach, München, Südostdeutsches Kulturwerk, 1998, p. 24-25.
41
Vezi Keith Hitchins, România (1866-1947), ediția a III-a, revăzută și adăugită, traducere
din engleză de G. Potra și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2004, p. 72-74.
42
Istoria Universității din Iași, redactori responsabili: Gh. Platon, V. Cristian, Iași, Editura
Junimea, 1985, p. XX.
1960, subliniind contribuția valoroasă a lui D. Berlescu, dar și faptul că

intruziunea masivă a factorului ideologic a alterat grav cercetarea43. Textele care
preced studiul consacrat înființării Universității: „Învățământul în Moldova până
la Colegiul Vasilian” (V. Neamțu), „De la Colegiul Vasilian la Academia
Mihăileană” (I. Toderașcu), reprezintă studii autonome în care nu mai regăsim
ideea că Universitatea modernă a decurs în mod organic din formele anterioare
de învățământ, fără însă a nega faptul că acestea au întreținut o anumită
emulație culturală, fiind pe aceleași coordonate cu așezămintele similare din
estul și sud-estul Europei44. În studiul intitulat „De la Academia Mihăileană la
Universitatea din Iași” (Gh. Platon, D. Rusu), instituția pusă sub patronajul
domnului Mihail Sturdza este văzută ca o „expresie superioară a organizării
învățământului în limba națională”45, autorii propunându-și să-i definească
„rolul și profilul” și să-i pună în evidență importanța „în conturarea climatului și
a condițiilor care au înlesnit crearea Universității din Iași, expresie modernă a
învățământului superior românesc”46. Concluzia este că această instituție a avut
o structură de factură universitară47, unii dintre autorii Regulamentului, mai
ales Gheorghe Asachi, nefiind străini de reglementările similare din Prusia,
Austria și Rusia48. Evoluția instituției a fost dificilă datorită impactului redus și
lipsei de audiență49, ea neputând fi considerată, în opinia autorilor, o univer-
sitate propriu-zisă50.
În studiul intitulat „Înființarea universității din Iași”, Vasile Cristian
analizează acest moment în contextul reformelor ample, care au reprezentat o
etapă decisivă în construcția instituțională modernă. Potrivit autorului, înfiin-
țarea primei instituții românești de învățământ superior a avut rolul de a amorsa
un trend al schimbărilor, considerând că „primatul acestui act se explică prin
dificultățile mari ce trebuiau învinse în luarea altor măsuri” și „un adevărat
caracter de simbol, raportat atât la viitor, cât și la trecut”51. Privită din
perspectiva unirii Principatelor și a vastului transfer instituțional și de simboluri
ale puterii către capitala munteană a noului stat, crearea Universității din Iași
capătă valoarea unei compensații oferite Moldovei și capitalei sale. Vechiul
43
Surprinzător, printr-o atitudine critică nefirească la jumătatea deceniului nouă, este un
fragment care, dincolo de formularea precaută menită să treacă testul cenzurii, poate caracteriza și
astăzi volumul centenarului Universității: „Prin bogăția materialului, lucrarea rămâne utilă și
astăzi, dar momentul în care a fost elaborată și-a pus amprenta prin limitele pe care nu a putut să
le depășească. Unele judecăți sunt simplificatoare, greutățile de până la 1944 supradimensionate,
selectarea realizărilor este, în anumite cazuri, subiectivă; optica timpului a făcut ca unele din
marile personalități ale Universității să nu fie nici măcar menționate”. Ibidem.
44
Ibidem, p. 12.
45
Ibidem, p. 28.
46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 29.
48
Ibidem, p. 31.
49
Ibidem, p. 32-33.
50
Ibidem, p. 34.
51
Ibidem, p. 42.
scaun domnesc urma, conform proiectelor avansate în epocă, să dobândească un

prestigiu cultural național, întrucât noul așezământ ar fi trebuit să polarizeze
toate energiile intelectuale românești și să facă uitată pierderea avantajelor
economice și politice. În felul acesta poate fi explicat faptul că structura
Universității s-a coagulat în grabă, problemele legate de statute, infrastructură și
personal urmând să fie rezolvate pe parcurs52.
Istoricul Vasile Cristian privește înființarea Universității din Iași dintr-o
„perspectivă mai largă”, întrucât ea „trebuia să încununeze, în mod logic, o
evoluție mai îndelungată a învățământului de tip academic”, însă aprecia în mod
judicios că parcursul nu a fost rectiliniu53. Din acest punct de vedere, autorul nu
ezită să înscrie universitatea ieșeană în cadrul efortului de reducere a decalajele
care ne separau de cultura occidentală54, chiar dacă prețul arderii etapelor era
aproape inevitabil reflectat de inconsistența funciară a oricărei construcții insti-
tuționale. Astfel, până la Unire „învățământul realizase incontestabile progrese,
dar rezultatele obținute nu puteau satisface, decât într-o insuficientă măsură, nece-
sitățile unei societăți moderne”55, motiv pentru care se impunea o „transformare
radicală a învățământului”56 și o acțiune sistematică întreprinsă la toate palierele
sale funcționale57. Din acest punct de vedere, Vasile Cristian insistă pe „reliefarea
atitudinii lui Al.I. Cuza față de învățământ, inclusiv față de cel superior”58, așa
cum reiese din mesajul domnesc din 6 decembrie 1859, pe care îl apreciază drept
un „adevărat program al politicii școlare din anii de după Unire”59.
În ceea ce privește condițiile interne în care s-a născut Universitatea din
Iași, istoricul consideră necesară o discuție relativ la istoria ideii de a înființa o
astfel de instituție60. Cât privește împrejurările în care a avut loc actul fondator,
autorul ține să sublinieze rolul jucat de Mihail Kogălniceanu ca șef al
guvernului Moldovei și interimar la ministerul de resort61. Bărbat de stat cu
viziune, a conceput reforma învățământului într-un sens global, conștient că
școala de atunci avea nevoie mai întâi profesori, iar pentru aceasta esențială era
crearea unui învățământ superior național62.
Vasile Cristian și istoriografia la Universitatea din Iași

Fără a aduce contribuții documentare noi legate de înființarea
Universității din Iași, cercetarea istoricului Vasile Cristian are meritul de a
52
Ibidem.
53
Ibidem, p. 43.
54
Ibidem.
55
Ibidem, p. 44.
56
Ibidem.
57
Ibidem, p. 45.
58
Ibidem.
59
Ibidem, p. 45-46.
60
Ibidem, p. 47-48.
61
Ibidem, p. 49-50.
62
Ibidem, p. 50.
propune nuanțări în ceea ce privește înființarea primei instituții românești

moderne de învățământ superior. Trebuie menționat faptul că autorul apreciază
geneza instituției ca fiind o expresie intelectuală a concepției pașoptiste privind
rolul statului în făurirea identității culturale naționale. Din acest punct de
vedere, se pot semnala reflecțiile asupra preocupărilor de istorie universală ale
intelectualilor de la jumătatea secolului XIX, care au implicat inevitabil și
reanimarea vechilor discuții întreținute de cronicari și de reprezentanții Școlii
Ardelene, privind originea latină a poporului român63.
Vasile Cristian pune un accent semnificativ în studiile sale pe surprinderea
genezei intelectuale a învățământului superior; drept urmare, el manifestă o
preocupare aparte pentru formarea culturală a istoricilor care au ilustrat școala
ieșeană. Un asemenea profil este consacrat lui Gheorghe Săulescu, profesor de
istorie universală la Colegiul Vasilian și apoi figură marcantă a Academiei
Mihăilene64. Interesul pentru această personalitate vine din aceea că Gheorghe
Săulescu este autorul lucrării Hronologia și istoria universală prelucrată pe
scurt, „prima istorie universală alcătuită de un român”65.
De asemenea, Vasile Cristian se arată interesat de evoluția preocupărilor
privind istoria românilor, ale căror începuturi sunt legate de efemera prezență la
Iași a lui Ioan Maiorescu; în calitate de profesor la Seminarul de la Socola, acesta
a inițiat, în toamna anului 1842, primul curs de istorie a românilor66. Momentul de
referință în ceea ce privește studierea trecutului național îl ocupă prelegerea
inaugurală susținută la Academia Mihăileană de Mihail Kogălniceanu67.
Nivelul învățământului ținea, așadar, de evoluția intelectuală a celor care
au ilustrat domeniul de cunoaștere, de posibilitățile lor de informare și de
măsura în care s-au raportat la provocările europene din câmpul disciplinei
respective. Vasile Cristian configurează această perspectivă în lucrarea Istoria
la Universitatea din Iași68. În această lucrare, autorul consideră dezvoltarea
învățământului superior în general, a celui istoric în special, drept rezultatul
unor mutații intelectuale care au avut loc la nivelul întregului spațiu românesc.
Din această perspectivă, Universitatea din Iași este văzută ca o instituție de
sinteză, întrucât aceasta nu a avut un caracter local sau regional, ci unul național.
63
Vasile Cristian, „Preocupări de istoria romanilor la cărturarii pașoptiști”, în Analele
Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” din Iași, tomul XXIV, 1978, p. 34-36.
64
Idem, „Un pionier al învățământului superior ieșean: Gheorghe Săulescu”, în Univer-
sitatea din Iași (1860-1985). Pagini din istoria învățământului românesc, Supliment la Analele
Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” din Iași, tomul XXXII, Iași, 1987, p. 34-35.
65
Ibidem, p. 44.
66
Idem, „Ioan Maiorescu, profesor de istorie la Iași (1842-1843)”, în Cercetări Istorice
(serie nouă), VIII, 1977, p. 319-321. Profesorul ardelean a ilustrat în egală măsură și istoria
universală („Cursul de istorie universală al lui Ioan Maiorescu”, în Analele Științifice ale
Universității „Al. I. Cuza” din Iași, tomul XXI, 1984, p. 339-350).
67
Idem, „Cursul de istorie universală al lui Mihail Kogălniceanu. Date noi și precizări”, în
Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași, tom IX, 1972, p. 261-276.
68
Idem, Istoria la Universitatea din Iași, Iași, Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de
Istorie și Filosofie, 1985, p. 50.
Asemenea constatări transpun mai curând voința politică, exprimată în

epoca edificării statului modern, de a oferi orașului deposedat de avantajele unei
capitale un profil academic menit să-i asigure o poziție simbolică. Acest proiect
intelectual a sucombat curând, centralismul administrativ polarizând inevitabil
toate energiile culturale spre capitala politică. Astfel, Universitatea din Iași a
devenit, dintr-un simbol al preeminenței culturale, o instituție dependentă de
resursele bugetare. Istoricul Vasile Cristian nu a neglijat toate aceste aspecte
controversate și frământările care au marcat geneza primului așezământ de
învățământ superior modern din România. Preferând să-și focalizeze atenția
asupra coagulării interesului față de trecut din cadrul mediului academic ieșean,
el a urmărit cu onestitate manifestarea formației sale de cercetător în sfera
istoriografiei și a evitat cu eleganță contingența agresivă a factorului ideologic.
George Călinescu în arhivele Universității din Iași
Dumitru Ivănescu
Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași
Trei dosare purtând pe ele numele lui George Călinescu se află în fondul
de arhivă al Universității „Al.I. Cuza”. Documentele strânse între coperțile lor
cuprind interesante mărturii despre activitatea științifică și didactică a celui care
a scris Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Nu sunt, așa după
cum vom vedea mai jos, singurele urme scrise rămase de la renumitul cărturar
în timpul celor șapte ani petrecuți la Iași în calitate de conferențiar la disciplina
Critică și estetică literară. Ele punctează însă cele mai importante momente din
cariera universitară ieșeană a lui George Călinescu.
Primul dintre ele a fost constituit cu prilejul înscrierii la doctorat, la 4 iulie
1936, George Călinescu optând pentru specializarea în literatura română
modernă, iar ca „materie liberă” a ales limba și literatura italiană1. De la
absolvirea facultății în 1923 și până în anul prezentării în fața comisiei de
doctorat, Călinescu realizase câteva lucruri remarcabile: doi ani la Școala
Română de la Roma (1924-1926) și publicarea unor studii în Diplomatarium
Italicum, monografia despre Eminescu și tipărirea a trei volume din Opera lui
Mihai Eminescu, la acestea adăugându-se numeroase articole de istorie și
estetică literară. O asemenea activitate căpătase aprecierea publică în chiar anul
doctoratului, când lui George Călinescu i s-a acordat premiul Academiei Române
pentru Opera lui Mihai Eminescu, lucrare pe care istoricul literar o recomanda
ca supliment la teza sa de doctorat: Analiza literară a unui manuscris
eminescian (Avatarii Faraonului Tlà)2. Documentele existente în arhivă susțin,
dar aduc și unele completări afirmațiilor făcute de profesorul Iorgu Iordan în
articolul G. Călinescu și Universitatea din Iași3.
Decan al Facultății de Litere și Filozofie era, în 1936, Iancu Botez. El a
stabilit componența comisiei de doctorat, din care făceau parte, alături de
1
Arhivele Naționale Iași (în continuare ANI), fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea
de Litere și Filozofie, dosar 68/1935-1936, f. 1.
2
Ibidem, f. 2.
3
Iorgu Iordan, „George Călinescu și Universitatea din Iași”, în Revista de istorie și teorie
literară, XIV, 1965, p. 501-512.
76 Dumitru Ivănescu
dânsul, profesorii Iorgu Iordan, Mihai Ralea, Nicolae Șerban și profesorul

suplinitor Octav Botez, cel care trebuia să întocmească și referatul asupra tezei,
coreferatul revenindu-i profesorului Iorgu Iordan. Ulterior, după cum se poate
constata din rezoluțiile aflate pe cererea lui Călinescu, președinte al comisiei a
devenit Orest Tafrali (acesta ajunsese între timp decan), iar locul lui Octav
Botez a fost luat de Giorge Pascu, titularul Catedrei de Istoria literaturii, pe
motivul că suplinitorul unei catedre poate avea concurent la acea catedră pe
cineva care are titlul de doctor și în acest caz ar fi imoral ca el să figureze într-
un juriu ce poate decide soarta unui eventual contracandidat.
Modificările privind componența comisiei nu s-au oprit aici. Giorge Pascu
a invocat prea multele ocupații la care e supus și timpul prea scurt ca să poată
citi, medita și refera asupra tezei4, iar Nicolae Șerban considera doctoratul
neserios „fără teza tipărită, publicată cel puțin cu o lună înainte de înscrierea la
doctorat și comunicată examinatorilor din vreme, pentru ca aceștia s-o poată
studia cu de-amănuntul, cerceta izvoarele, controla cel puțin unele referințe
etc.”5. Motivările celor doi asupra alcătuirii comisiei și a condițiilor de
desfășurare a doctoratului nu aveau, de fapt, un suport serios. Aceasta pentru că
în ședința consiliului profesoral al Facultății de Litere din 14 mai 1936 se
hotărâse primirea la doctorat fără tipărirea tezei, pentru care erau necesari
minimum 40.000 de lei, sumă ce depășea posibilitățile unui candidat, dar cu
condiția ca facultatea să nu elibereze celor în cauză certificate sau diplome decât
după publicarea tezelor. Intervenția profesorului Iorgu Iordan, intrigat, în egală
măsură, de obiecțiile făcute și de modificarea comisiei, precum și retragerea
celor amintiți mai înainte au făcut ca George Călinescu să susțină doctoratul în
fața unei comisii formată din Orest Tafrali, Iorgu Iordan, I.M. Marinescu, Octav
Botez și Mihai Ralea, iar elaborarea referatelor a revenit celor stabiliți inițial6.
Cel de-al doilea dosar a fost întocmit cu ocazia concursului (1937) pentru
ocuparea Conferinței de Estetica și critica literară. Un nou memoriu de acti-
vitate7 depus cu acest prilej ne avertizează că autorul lui e licențiat al Facultății
de Filozofie și Litere din București (1923), abilitat prin examen de capacitate, a
preda limba italiană și română (1924), profesor suplinitor din 1 septembrie
1924, apoi definitiv. Membru al Școlii Române de la Roma (1924-1926), doctor
în filozofie și litere al Facultății de Litere și Filozofie din Iași (noiembrie 1936),
George Călinescu își motiva opțiunea pentru ocuparea Conferinței de Estetica și
critica literară prin aceea că, deși a obținut titluri în ramura filologică, pentru
scopuri practice, el vine de la secțiunea filozofică, unde a absolvit toate cursurile
esențiale (istoria filozofiei, logică, psihologie, estetică, etică, sociologie și
pedagogie).
4
ANI, fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de Litere și Filozofie, dosar 68/1935-1936,
f. 10.
5
Ibidem, f. 7.
6
Ibidem, f. 2-3.
7
ANI, fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 52/1937, f. 6.
George Călinescu în arhivele Universității din Iași 77
Din lista de lucrări aflăm că stagiul efectuat la Roma n-a rămas fără
urmări. Mai multe lucrări, dintre care două tipărite în capitala Italiei (Alcuni
missionari cattolici italiani nella Moldavia dei secoli XVII e XVIII, 1925, și
Altre notizie sui missionari cattolici nei paesi romeni, 1930), iar alta în
București (Valahia și Moldavia în vechile periple italiene), au fost elogios
recenzate de Carlo Tagliavini. Viața lui Mihai Eminescu, ediția a II-a, Opera lui
Mihai Eminescu, în cinci volume, la care se adaugă numeroase articole de
istorie literară, estetică literară, critică, traduceri (Un om sfârșit, de G. Papini) și
„opere de imaginațiune” completează activitatea științifică a candidatului la
Conferința de Estetica și critica literară. Trebuie să mai spunem că din întreaga
publicistică apărută până în 1937 în paginile unor reviste ca Roma, Zburătorul,
Viața literară, Gândirea, Universul literar, Sinteza, Capricorn, Viața româ-
nească, Adevărul literar, Revista fundațiilor regale, Călinescu a menționat doar
trei studii de estetică literară („Critică și creație”, „Simțul critic”, „Echilibrul
între antiteze”) tipărite în Viața literară (februarie-martie 1927).
Mihai Ralea, Iorgu Iordan și Octav Botez, cei care-l cunoșteau și-l
apreciau pe George Călinescu, i-au acordat calificativul maxim în calitatea lor
de membri ai comisiei examinatoare8. Să amintim doar că, după proba de „titluri
și lucrări” (a se vedea memoriul de activitate) și un colocviu, a urmat o lecție
publică, cu care ocazie Călinescu a vorbit despre Limba ca element estetic.
Ultima probă, cea de a patra, proba practică, a avut ca obiect analiza critică a
poeziei Rugă de seară de Tudor Arghezi, după care candidatul a devenit
suplinitor al Conferinței de Estetica și critica literară.
Arhiva Universității ieșene cuprinde numeroase mărturii documentare
despre activitatea renumitului critic, istoric literar, eseist, romancier și poet
George Călinescu în intervalul 1937-1941, cât a suplinit catedra menționată mai
sus, titularizarea9 făcându-se în prima lună a lui 1942. Anii petrecuți la Iași s-au
dovedit fructuoși și e de-ajuns simpla lectură a memoriului său de activitate10,
întocmit în 25 ianuarie 1939, pentru a ne convinge. Sunt înșiruite aici cele două
monografii dedicate lui Ion Creangă și Mihai Eminescu, ultima ajunsă la a treia
ediție, volumul de Poezii, romanul Enigma Otiliei, cursul de poezie și de
tehnică critică ținut la Facultatea de Litere și Filozofie și ediția critică a
versurilor lui Eminescu.
Alte informații arhivalice ne dezvăluie câte ceva din participările lui
Călinescu la manifestările cu caracter cultural sau științific. În unele dintre ele
este vorba de conferințele ținute cu prilejul semicentenarului11 nașterii lui
Eminescu, o alta dedicată fostului profesor Ch. Drouhet, în care analizează
studiile de literatură comparată ale acestuia12, sau aceea intitulată Poezia
8
Ibidem, f. 11, 13-15.
9
Ibidem, dosar 1/1942, f. 409.
10
ANI, Facultatea de Litere și Filosofie, dosar 1/1939, f. 224.
11
12
78 Dumitru Ivănescu
lucrurilor din casă13, opțiune făcută la rugămintea doamnei Maria Iordan,

președinta societății „Cantina școlară”. În rândul informațiilor interesante am
putea trece atât desemnarea sa de către consiliul profesoral al Facultății de Litere,
alături de Octav Botez, pentru a participa la Congresul de Estetică ce avea loc în
1940 la Budapesta14, precum și corespondența cu rectorul Universității din Iași,
din care reies eforturile făcute de Călinescu în vederea tipăririi monumentalei
sale lucrări, Istoria literaturii române de la origini până în prezent15.
Ultimul dosar, cel de-al treilea, este din 1941 și a fost făcut după patru ani
de la numirea provizorie, în calitate de conferențiar, a lui Călinescu. Conform
legii învățământului, după trei ani se putea cere definitivarea. La solicitarea lui
George Călinescu, consiliul profesoral al Facultății de Litere, în ședința din
26 noiembrie 1941, îl desemnează tot pe Octav Botez (urmașul la catedră al lui
Garabet Ibrăileanu) să întocmească raportul asupra activității didactice și
producției științifice din ultimii patru ani ale lui G. Călinescu16. Raportul,
reprodus parțial și de Iorgu Iordan în articolul G. Călinescu și Universitatea din
Iași, insista mai ales asupra Istoriei literaturii române de la origini și până în
prezent, despre care Octav Botez afirma următoarele:
Această operă de proporții vaste și neobișnuite în publicistica românească, viu
discutată și discutabilă, în ceea ce privește concepția, dar, mai ales conținutul,
foarte inegală ca execuție, oricare ar fi rezervele sau obiecțiile variate și multiple
ce i se pot aduce asupra obiectivității, sistematizării materialului și a construcției
arhitectonice, asupra impresionismului excesiv și mai ales a notei subiective ca și
a unei înclinații temperamentale prea vizibile și pronunțate, când e vorba de unii
scriitori morți sau vii spre diminuare, pamflet sau chiar caricaturizare, rămâne
totuși un impunător moment de muncă, erudiție și, în primul rând, artă literară
prin strălucitul talent portretistic al autorului și darul său prețios de a evoca,
uneori în culori violente, dar expresive, cu o intensitate de viață ce concurează
adesea pe aceea a romancierului, atâtea figuri literare. În ceea ce privește
capitolele referitoare la literatura veche, opera cuprinde considerații și carac-
terizări de ordin estetic originale și interesante, iar în acele consacrate literaturii
noi sau contemporane, analize și observații ingenioase, personale și sugestive
asupra teoriei romanului, nuvelei, biografiei romanțate, poeziei moderniste, cu
diversele ei curente, ca și numeroase pagini de critică literară, pătrunzătoare sau
ascuțite, scrise cu o profundă intuiție artistică, de un gust poate curios sau bizar
câte odată, mai întotdeauna, însă, fin și subtil17.
După acest raport, cei zece membri ai consiliului profesoral (printre ei

Iorgu Iordan, Andrei Oțetea, Constantin Balmuș, A. Ieșean, Ilie Minea, Ștefan
Bârsănescu, Dan Bădărău și Constantin Fedeleș), prezenți la ședința din
26 noiembrie, au votat în unanimitate definitivarea lui Călinescu la Conferința
13
14
15
Ibidem, dosare 5/1940, f. 985, și 4/1941, f. 42.
16
17
Ibidem, f. 11.
George Călinescu în arhivele Universității din Iași 79
de Estetica și critica literară. O ultimă încercare, în 1944, a colegilor ieșeni de a

obține titlul de profesor pentru Călinescu a rămas fără rezultat practic.
Istoria literaturii române de George Călinescu, despre care colegul său de
facultate, Octav Botez, vorbea în termeni superlativi, a avut în epocă un puternic
impact și a determinat în societatea românească reacții diferite, unele dintre ele
provocând îngrijorarea autorităților. Pentru a preveni ca nemulțumirile adver-
sarilor profesorului Călinescu să capete forme concrete, la 22 ianuarie 1942, de la
Prefectura județului Iași, a plecat spre cabinetul ministrului de Interne o cores-
pondență confidențială, însoțită de o notă informativă trimisă de Chestura de
Poliție a orașului Iași. În acest ultim document se afirma, printre altele, următoarele:
În legătură cu cartea profesorului G. Călinescu, Istoria literaturii românești, care a
provocat atâta vâlvă în lumea criticii românești, studenții Facultății de litere au luat
și ei atitudine, cei mai mulți fiind în grupa acelora care cred că G. Călinescu nu mai
trebuie să figureze în rândul profesorilor. Între studenți intervin deseori încăierări
verbale, cei mai mulți acuzându-i pe cei mai puțini – partizani ai profesorului în
cauză – că-s comuniști, masoni, la fel ca G. Călinescu, care a terfelit pe repre-
zentanții mari ai literelor românești, dând prioritate elementelor străine. Aceste
nemulțumiri ar putea evolua în formarea de nuclee periculoase, deoarece ar trebui ca
G. Călinescu, dacă nu poate fi înlăturat de la catedră, să-și ia cel puțin un concediu18.
În anii războiului, George Călinescu s-a aflat, cu intermitențe, mai tot
timpul la Iași și a continuat să activeze ca profesor, sursele documentare
neoferindu-ne informații care să merite atenția. În afara cursurilor, prezența
publică a acestuia s-a manifestat în cadrul Comitetului de lectură de la Teatrul
Național, unde întocmea referate la piesele originale (ca în cazul lucrării
dramatice Alexandru Vodă19, de Victor Iacob), dar numai până în 1942, când
renunța la această calitate în favoarea unui alt universitar, a lui Radu Vulpe20.
Sursele arhivistice, puse în discuție cu acest prilej, impun câteva concluzii
referitoare la activitatea didactică și științifică întreprinsă în cei șapte ani cât
George Călinescu s-a aflat la Universitatea din Iași. În primul rând e vorba de
producția editorială și publicistică anterioară susținerii doctoratului. Un
argument în plus la ideea că un doctorat trebuie să vină în prelungirea
preliminară a unei platforme științifice, ceea ce se întâmpla în cazul lui
Călinescu. În al doilea rând, merită să medităm asupra felului în care o operă de
valoare este receptată în epocă de către specialiști, dar și de către marele public.
Ne gândim, firește, la Istoria literaturii române de la origini și până în prezent
și la reacțiile pe care le-a provocat în momentul apariției. Și, în fine, nu putem
să nu remarcăm cât de consistentă și, în același timp, cât de valoroasă era lista
de lucrări a conferențiarului Facultății de Litere și Filosofie din Iași, în
condițiile în care George Călinescu nu reprezenta, totuși, o excepție în mediul
universitar ieșean interbelic.
18
ANI, fond Prefectura județului Iași, dosar 2/1942, f. 80-82.
19
ANI, fond Teatrul Național Iași, dosar 721, f. 30.
20
Ibidem, dosar 702, f. 28.
Istorii instituționale:
începuturi și traume
Contribuția Societății de medici și naturaliști
la înființarea Facultății de Medicină din Iași
Mihai Chiper
Introducere
Istoria învățământului superior medical la Iași, în primele sale decenii,
poate fi caracterizată drept cronica unei tergiversări mai curând decât concre-
tizarea unui proiect ambițios. Trecând în revistă tentativele de înființare a
Facultății de Medicină, se poate alcătui un inventar specific al problemelor
survenite în construcția instituțională a României moderne. Astfel, din punctul
de vedere al fondului, procesul poate fi cercetat ca traseul complicat al unui
transfer de expertiză academică dinspre Occident către periferiile europene. Din
perspectiva funcționalității, înființarea unei instituții de învățământ superior
trebuie analizată și prin prisma provocărilor determinate de cerința adaptării
instituțiilor românești la standardele și cerințele unui stat modern. În același
timp, avem în atenție o chestiune de cultură organizațională, exprimată prin
incapacitatea de funcționare a indivizilor într-un sistem avantajos pentru toți.
Întrebarea care se naște de aici este cum se face că, într-un oraș în care exista o
inițiativă științifică de lungă durată, Societatea de medici și naturaliști, nu a fost
posibilă concretizarea unui asemenea proiect academic?
Istoriografia temei nu este nici ea foarte concludentă în această privință.
Lucrările ultimului deceniu, cu mici excepții1, adoptă în general un discurs
encomiastic, evitând problematizarea stânjenitoare. Ele operează selecția datelor
arhivistice plecând de la relevanța lor de ordin informativ-statistic și nu com-
prehensiv2. Paradoxal, analize pertinente ale sincopelor decizionale și obstruc-
țiilor instituționale oferă lucrările apărute în perioada comunistă în deceniile 5-7
ale secolului XX. Este drept că, din considerente ideologice, chiar și când nu o
1
Constantin Romanescu, Pagini și imagini din trecutul medical ieșean, Iași, Editura
Junimea, 2009.
2
Vezi Dana Baran, Facultatea de Medicină a Universității din Iași (1879-1948), ed. a II-a,
Iași, Editura „Gr.T. Popa”, 2012; Idem, Societatea de Medici și Naturaliști, Iași – 1833. Prima
academie europeană a spiritului național, Iași, Editura „Gr.T. Popa”, 2014.
84 Mihai Chiper
afirmă explicit, acestea trebuie citite, obligatoriu, în cheia unei denunțări a

regimului „burghezo-moșieresc”3. Discursiv, ele contrapun societatea burgheză
a modernității românești, asociată intereselor personale meschine, grevată de
dezinteresul și jocul dublu al responsabililor politici, care a subminat proiectul
facultății de medicină, unei societăți socialiste însuflețite de ideea progresului,
de prezumarea munificenței de uz public proiectate de partid și înțelegerea
„superioară” a rațiunilor asigurării unei asistențe medicale calificate. Lăsând la
o parte balastul ideologic, unii autori se remarcă prin acribia documentării și
sesizează complexitatea cazului din punct de vedere administrativ, politic și
cultural4. Două monografii – aparținând lui Dumitru Berlescu5 și Constantin
Romanescu6 – își mențin relevanța în istoriografia problemei facultății de
medicină, iar în ceea ce privește apariția preocupărilor științifice și medicale la
Iași rămâne încă utilă lucrarea lui N.A. Bogdan7.
Oportunitatea înființării unei instituții de învățământ medical superior la
Iași era teoretic determinată de o urgentă necesitate socială, de realitatea
deplorabilă a sănătății publice, de nivelul ridicat al mortalității și ravagiilor
epidemice, a speranței mici de viață ori a igienei publice precare. În 1842, se
aflau în Moldova 43 de medici și 31 de chirurgi cu drept de practică, iar în 1848
fiecare ținut avea câte un medic și un chirurg, plătiți de la bugetul statului8.
3
Gh. Băileanu, „Deschiderea facultății de medicină de la 1879”, în Revista medico-
chirurgicală, 1966, nr. 1, p. 223-228; Idem, „Istoricul Facultății de medicină Iași între anii 1883 și
1891. Mediul în care s-a dezvoltat. Tentativa de desființare de la 1884. Schema profesorală și
structura ei până la 1891”, în Revista medico-chirurgicală, 1966, nr. 3, p. 761-766; Idem,
„Istoricul Facultății de medicină din Iași de la 1890 la 1906. Schema și succesiunea cadrelor de
învățământ”, în Revista medico-chirurgicală, 1967, nr. 2, p. 481-487; Idem, „Istoricul Facultății
de medicină din Iași de la 1890 la 1906. Baza materială: imobile, patrimoniu și litigii inter-insti-
tuționale”, în Revista medico-chirurgicală, 1967, nr. 3, p. 751-756; G. Barbu, „Școala de
chirurgie din Iași a dr. N. Negură”, în Revista medico-chirurgicală, 1956, nr. 4, p. 63-66;
V. Rășcanu, „Rolul Societății de medici și naturaliști din Iași în formarea climatului științific
ieșean”, în Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza” din Iași, tomul IV, 1960, fasc. 4,
p. 201-203; L. Wasserman, S. Palade și Gh. Băileanu, „Privire retrospectivă asupra învățămân-
tului medical din Moldova (Materiale pentru monografia Institutului de medicină din Iași)”, în
Buletinul sesiunii științifice 25-27 februarie 1956, vol. 3, Institutul de medicină Iași, 1956, p. 937-965.
4
V. Rășcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman și G. Crețeanu, „Învățământul medical”, în
C. Cihodaru, Valerian Popovici, D. Berlescu, Ilie Popa, Octav Mayer, Constantin Mihul, Contri-
buții la istoria dezvoltării Universității din Iași. 1860-1890, vol. II, București, 1960, p. 321-350.
5
D. Berlescu, „Universitatea din Iași de la 1890 până la 1918”, în C. Cihodaru, Valerian
Popovici, D. Berlescu, Ilie Popa, Octav Mayer, Constantin Mihul, Contribuții la istoria dezvoltării
Universității din Iași. 1860-1890, vol. I, București, 1960, p. 82-245.
6
Constantin Romanescu, Un secol de învățământ medical la Iași, vol. I, Facultatea de
medicină (1879-1948), Iași, 1979.
7
N.A. Bogdan, Societatea medico-naturalistă și Muzeul istorico-natural din Iași (1830-1919):
documente, scripte și amintiri. Cu 45 portrete și 20 ilustrații, Iași, Tipografia Națională, 1919.
Vezi și G. Bogdan, „Istoricul Facultății de medicină din Iași”, în Anuarul general al Universității
din Iași, tipărit cu prilejul jubileului de cincizeci de ani, Iași, Tipografia Națională I.S. Ionescu,
1911, p. CLXXXIV-CCXIX.
8
V. Rășcanu, Gh. Năstase, D. Ciurea, E. Ciurea, Istoricul „Societății de medici și natu-
raliști din Iași” (1830-1960), București, 1961, p. 9.
Contribuția Societății de medici și naturaliști la înființarea Facultății de Medicină din Iași 85
În 1859, la o populație de peste un milion de locuitori, Moldova era, într-o

proporție covârșitoare, lipsită de asistență medicală. Relativ numeroșii bărbieri,
diletanți, rareori școlarizați, și moașele asigurau asistența medicală. Medicii cu
diplomă, aproape exclusiv de origine străină, nu aveau un impact evident,
activitatea lor restrângându-se asupra unei categorii sociale reduse. Specialiștii
erau concentrați în orașe și târguri. Distribuția medicilor și spițerilor indica în
ținutul Iași 48 de medici și 14 spițeri la o populație de aproape 148.795 de
locuitori; în ținutul Bacău, 139.009 persoane beneficiau de serviciile a doar
8 medici și 3 spițeri, iar în ținutul Tecuci existau numai 2 medici și un singur
spițer la 92.225 de oameni. În total, la o populație de 1.325.406 locuitori,
Moldova avea numai 120 de medici și 41 de spițeri9.
La prima vedere, o asemenea terra deserta a serviciilor medicale promitea
foarte multe oportunități. Cu toată nevoia presantă de personal medical, cu
pregătire medie sau superioară, circumstanțe specifice, nefavorabile, au
întârziat, timp de decenii, inițierea unui proces educativ pentru creșterea
numărului de cadre medicale. Între condițiile potrivnice, mai puțin clarificate,
semnalăm tendința breslei medicale de a păstra monopolul pe piața serviciilor
de sănătate, într-un sistem slab concurențial. Medicina era o profesiune liberală,
generatoare a unui puternic prestigiu social. Competiția interpersonală în cadrul
breslei era formidabilă, în condițiile în care pacienții plătitori erau puțini, iar
statul nu asigura practicanților o remunerație regulată. Prin urmare, apariția unor
noi medici pe o piață restrânsă era considerată o potențială amenințare pentru
ceilalți. De aceea, înființarea unei facultăți reprezenta un pericol tocmai pentru
inițiatorii unei asemenea instituții10.
Un alt motiv conjunctural, insuficient pus în evidență, era de natură
antisemită. Selectarea cadrelor didactice a fost împiedicată, în câteva rânduri, de
impunerea unor criterii de eligibilitate xenofobe. În condițiile în care corpul
profesional medical era dominat de medici evrei, priviți cu suspiciune și adver-
sitate, pe fondul unei sfere publice tot mai cultivat antisemite, intenția unora din
ei de a ocupa catedrele scoase la concurs a fost curmată, atât prin prevederi
statutare, cât și prin acțiunea explicită a profesorilor români.
Totodată, o explicație a tergiversărilor o regăsim, la nivel instituțional, în
tensiunea dintre centru și provincie, pusă în evidență de comunitatea ieșeană,
angoasată de pierderea statutului de capitală, ce întâmpina cu suspiciune orice
mandatar, inițiativă ori modificare legislativă venită de la București. Centralizarea
administrativă, încheiată în 1862, strămutarea Camerei, desființarea ministerelor
și a diverselor servicii s-au răsfrânt negativ asupra prosperității fostei capitale
moldave, concomitent cu intensificarea neîncrederii în intențiile politice de la
București. În Memoriul ieșenilor din 25 octombrie 186311 adresat domnitorului
9
Vezi tabelul statistic reprodus de D. Berlescu, op. cit., p. 92.
10
V. Rășcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman și G. Crețeanu, op. cit., p. 325.
11
N.A. Bogdan, Regele Carol I și a doua sa capitală. Relații istorico-politice, scrise din
inițiativa primarului Iașului G.G. Mârzescu, București, Institutul de arte grafice C. Sfetea, 1916,
p. 8-11.
86 Mihai Chiper
Al.I. Cuza, comisia condusă de Mitropolitul Calinic Miclescu descria catastrofa

economică din capitala Moldovei: tranzacțiile comerciale scăzuseră cu 70% în
1862 față de 1861, iar valoarea imobilelor se diminuase cu 72% între 1860 și
186212. Comisia Consultativă înființată la propunerea lui Mihail Kogălniceanu,
„în scop de a proiecta și a arăta Guvernului îmbunătățirile de care se simte
nevoie în acel oraș [Iași – n.red.] pentru a-i putea reda parte din splendoarea ce
a avut înaintea faptului Unirei”13, reia nu doar ideea mutării Curții de Casație la
Iași, ci și consolidarea fostei capitale ca un centru universitar14. Fără a insista
aici, subfinanțarea universității ieșene, în comparație cu cea din București, a
rămas un subiect fierbinte pe agenda de revendicări a universitarilor ieșeni15.
O altă cauză a blocajului era incongruența dintre așteptările medicilor
implicați în proiect și posibilitățile financiare și practice existente. În seria
inițiativelor distingem unele proiecte maximale și altele minimale. Proiectele
maximale susțineau, în linii mari, ideea unui așezământ de învățământ superior
cu prestigiu științific recunoscut, care putea să formeze medici profesioniști, iar
diplomele obținute să nu fie dezavantajate prea mult în comparație cu cele
obținute la Berlin sau Paris. Datori eticii germane a seriozității și probității, unii
membri ai Societății medicilor nu doreau o fabrică de diplome (Gh. Cuciureanu,
Anastase Fătu). Alții, considerați mai realiști, acceptau brevetarea formelor și
apoi formarea fondului, treptat, pe măsură ce aveau loc acumulări de experiență
și inițiativă (M. Kogălniceanu, N. Negură).
Proiecte, experimente și eșecuri

Societatea de medici și naturaliști din Iași era, pentru perioada la care ne
referim, cel mai prolific generator de idei privitoare la organizarea învă-
țământului medical. Societatea avea un model în zecile de asociații similare care
împânziseră Europa. Asemenea forme asociative, cu preocupări științifice,
contribuiau la promovarea unei noi identități, burgheze, aflate în căutarea unor
opțiuni de afirmare ori teme de colaborare în câmpul profesiunilor liberale. În
istoriografia temei se insistă foarte mult pe faptul că Societatea de medici din
Iași ar fi fost o creație pur autohtonă16, survenită în urma unui tip de creștere
oarecum organică a mediului intelectual ieșean. O asemenea interpretare ignoră
însă faptul că societățile de tip științific apăreau în Europa pe lângă centrele cu o
tradiție universitară, în timp ce Societatea din Iași era o colecție de absolvenți
12
Prescript verbal atingătoriu de mijloacele înflorirei Iașilor, făcutu de comercianți,
meseriași și fabricanți în prefectura de Iași din ordinul Ministeriului de Interne, Iași, Tipografia
Buciumului Român, 1863, p. 6-7.
13
Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, București, Fundația Regele Carol I,
1939, p. 471.
14
A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza vodă, vol. I, Iași, 1903, p. 233.
15
Vezi Leonidas Rados, „Complexul provinciei în viața academică interbelică. Cazul
Universității din Iași”, în Archiva Moldaviae, an III, 2011, p. 103-123.
16
V. Rășcanu, „Rolul Societății de medici și naturaliști…”, p. 201.
din centrele universitare europene, la care s-au asociat unii boieri cu preocupări
sau curiozități științifice. Ignatiu Meyer o ridică chiar la rangul de „părticică”
din vechiul Heidelberg, la Congresul Naturaliștilor de la Bonn din 183517.
În forma incipientă a societății din 1830, „Cercul medical ieșean de
lectură” avea 21 de membri, medici și farmaciști, juriști, tehnicieni18. Actul de
constituire, scris în limba germană, conferea societății caracterul unui asociații
civile, în care membrii cotizau câte „trei ruble de argint pe trimestru” pentru
achiziționarea a 11 reviste germane și una franceză. Ulterior, după primele
lecturi, suma se mărea la 4 ducați de aur, proporțional cu numărul revistelor
achiziționate. În căutarea unei identități juridice, „Cercul” înaintează către
generalul Mirkowicz, viceconsulul rus în Moldova, la 27 decembrie 1832, o
cerere pentru fondarea „Societății doftoricească Moldo-Romanică”. Aceasta
avea dispoziții statutare preponderent medicale: „scopul de căpetenie al
Societății este acela de a îmbunătăți sistema doftoricească în Prințipaturi prin
organizarea unui așezământ medico-chirurgicesc și obstetric”, adică întemeierea
unei clinici de nivel universitar, și acela de a informa medicii țării de noile
descoperiri ale științei19. Societatea obținea aprobarea la 18 martie 1833, pentru
ca, după recunoașterea ei, numărul membrilor să crească la peste 150, majo-
ritatea oameni de știință, medici și naturaliști din Germania, Elveția, Rusia și
Franța, care-și trimit lucrările și se intitulează membri ai Societății20.
Periodizările pe care pe care le propune N.A. Bogdan – epoca de formare
(1834-1844), cea de „tranziție” (1844-1859), de „lâncezeală” (1860-1886) și de
„regenerare” după 188621 – se suprapun, în linii generale, cu apariția proiectelor
și cu frecvența dezbaterilor privind organizarea învățământului medical ieșean.
Ar fi de remarcat faptul că, deși activează în decenii agitate, Societatea uimește
prin longevitate. Explicația cea mai pertinentă este aceea că domeniul de
activitate era unul ce ieșea de sub incidența măsurilor de cenzură politică. De
altfel, ar fi fost destul de dificil să asimilezi medicina, un domeniu arid pentru
ideologie, unei mișcări care promova, sub o fațadă culturală sau științifică,
proiecte politice, cum au încercat, de exemplu, asociații similare de felul
Societății Filarmonice din Muntenia. Neutralitatea ei în raport cu factorii politici
i-a asigurat o existență surprinzător de îndelungată, o anumită stabilitate, un
transfer de generații, marcate de inerente șocuri ce au pus la încercare
solidaritatea internă și au verificat misiunea științifică. Un astfel de moment
delicat pentru Societate avea să fie tentativa lui Mihail Sturdza, el însuși
17
V. Rășcanu, Gh. Năstase, D. Ciurea, E. Ciurea, op. cit., p. 14.
18
Vezi N.A. Bogdan, op. cit., p. 6.
19
Ibidem, p. 6-7.
20
Istoriografia observă existența unei tradiții rămase de la Societatea de medici și natu-
raliști de colaborare cu oamenii de știință de peste hotare. Vezi Jean Livescu, „Rolul societăților
științifice din Moldova în dezvoltarea științei din țara noastră”, în Studii și cercetări științifice,
Acad. RPR, Filiala Iași, vol. I, fasc. 1, p. 426-433.
21
N.A. Bogdan, op. cit., p. 106.
88 Mihai Chiper
președinte al Societății în 1841, de a transforma biblioteca într-una de utilitate

publică22, acțiune zădărnicită de protestele membrilor.
În cadrul ședințelor Societății a fost posibilă discutarea unor criterii
științifice în investigațiile din domeniul botanicii și zoologiei, mineralogiei,
numismaticii, ca și al medicinii, așa cum o dovedesc comunicările susținute.
Importul masiv de literatură occidentală de specialitate23 a determinat, în mod
evident, o sincronizare cu dezbaterile și problematica școlilor europene de
gândire în privința organizării serviciilor sociale, cu accent pe rolul pe care
statul modern trebuie să și-l asume în asigurarea sănătății publice. Laboratorul
de idei, pus la punct de I. Cihac, medicul șef al Spitalului Militar, profesor la
Academia Mihăileană24, M. Zotta, protomedic al Moldovei, dar și de Gh. Asachi, a
permis imaginarea unor construcții instituționale devenite ulterior realitate. Ar fi
cazul Școlii politehnice inspirate de Gh. Asachi, unul dintre membrii fondatori.
Tot în cadrul Societății, Iacob Cihac și-a elaborat Istoria Naturală, iar Julius Edel
a scris, în 1835, introducerea la studiul politico-etnografic asupra Moldovei din
prima jumătate a secolului al XIX-lea etc. Ca urmare a observațiilor Societății,
s-a înființat un serviciu medical pe ținuturi, sub supravegherea Comitetului
sănătății25. Asociația era salutară pentru că lua în discuție anumite standarde
profesionale, etice, menite să răspundă necesităților de sănătate publică, să
disemineze cunoștințe și să protejeze interesele membrilor. De aici și
rezultatele. Un control mai riguros al statului a permis înlăturarea impostorilor.
La 1836 se luau măsuri împotriva lui Ernest Tollhausen, fost profesor la
Academia Mihăileană și chiar membru al Societății de medici și naturaliști, care
vindea hapuri „Morisson” sub cuvânt că erau „folositoare la orice”. În același
an, acesta va fi expulzat26.
Expertiza și capitalul simbolic obținut în acei ani au permis ca Socie-
tatea să profite din plin de prevederile Regulamentului Organic, care, prin
articolul 109, stipula înființarea unei școli de moașe și a unei școli de
chirurgie. Gh. Cuciureanu, medic primar și directorul spitalelor Sf. Spiridon,
membru al Societății de medici și naturaliști, era trimis de autorități, în 1841, să
viziteze cele mai importante spitale din Europa. La întoarcere a publicat o
broșură conținând observațiile sale și propunerea privind formarea învățămân-
tului superior la Iași27. În viziunea acestuia, după crearea unui spital model,
Epitropia Sf. Spiridon ar fi trebuit să însărcineze pe medicii săi, care „au
diplome potrivite și sunt prețuiți în opinia publică”, să-și pregătească prelegerile
de specialitate. După definitivarea pregătirii, guvernul ar fi trebuit să acorde
22
23
În 1838, biblioteca ajunsese la un inventar de aproximativ 1.000 de tomuri. Vezi
24
Ibidem, p. 48-56.
25
26
Ibidem, p. 12.
27
Georgie Cuciurean, Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera și
Franța spre introducerea planului pentru urzirea unui spital central la Iași, Iași, Albina, 1842, p. 100.
profesorilor acestora dreptul de a înființa o facultate de medicină subordonată

Epitropiei Sf. Spiridon, care, unindu-se cu facultățile de Filozofie, Teologie și
Drept, existente la Academia Mihăileană, să fi putut forma o Universitate a
Moldovei28. Viziunea lui Cuciureanu, modernă și consistentă, pregătită
teoretic pentru o construcție instituțională, s-a modificat mai târziu într-un fel
radical. Cum vom vedea, dintr-un sprijinitor al înființării Facultății de
Medicină în 1842 ori 1851, ulterior, când statul îmbrățișează proiectul, ajunge,
în cadrul ședințelor Consiliului universitar din 1859-1860, unul dintre consul-
tanții cei mai obstrucționiști.
Prima inițiativă de organizare a învățământului superior medical la Iași
survenea în timpul domniei lui Grigore A. Ghica, la propunerea unei comisii din
care făceau parte, aproape în exclusivitate, membri ai Societății – P. Cazimir,
C. Hurmuzachi, Gh. Cuciureanu, N. Suțu, N. Ghica, L. Rosetti și V. Alecsandri,
grup care a întocmit Așezământul pentru reorganizarea învățăturilor publice în
Principatul Moldovei (1851)29. Potrivit planurilor comisiei, învățătura științelor
înalte trebuia predată într-o academie cu patru facultăți ce urma să se înființeze
la Iași: filosofie, drept, teologie și medicină. Dar aceeași lege aprecia că finan-
țarea unei facultăți de medicină ar împovăra prea mult bugetul țării, de aceea se
rezuma la înființarea unei școli de moașe și a alteia de chirurgie. Limitarea era
justificată prin faptul că populația avea nevoie, în primul rând, de asistență
medicală de urgență, în special marea masă rurală, pentru care ar fi fost nevoie
de chirurgi și nu de înalți specialiști. Proiectul lui Grigore A. Ghica mai
prevedea și înființarea unei secții de spițeri. Astfel, în 1852, sub direcția
protomedicului Gh. Cuciureanu și sub conducerea directă a lui Anastase Fătu,
își începea activitatea o școală de moșit, cunoscută sub denumirea de „Insti-
tutul Gregorian”30.
Un experiment didactic, surprinzător prin faptul că aparținea unei persoane
private, nu unei instituții sau oficialități, era Școala de chirurgie pentru sate a
lui Neculai Negură, prima cu caracter universitar apărută în limba română. La
numai 27 de ani, Negură, absolvent al Facultății de Medicină din Berlin (1856),
obținea, în 1859, aprobarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice de a
întemeia o Școală de chirurgie, pe care o vedea drept „baza și începutul unei
facultăți de medicină”31. Inițiativa sa, utopică – dacă luăm în calcul resursele
infime de care dispunea –, s-a lovit și de boicotul sistematic al singurei instituții
ce putea furniza baza tehnică necesară, Epitropia Sf. Spiridon. Aceasta s-a opus
solicitărilor lui Negură de a ceda câteva paturi, o sală de curs și o sală de
disecții, strict necesare procesului didactic.
Rolul obstrucționist jucat de Epitropie, cu această ocazie, se observă în
argumentație: astfel, disecția cadavrelor „ar răspândi spaimă între bolnavi mai
28
Ibidem.
29
„Istoricul învățământului superior din Iași cu date statistice până la 1895”, în Anuariul
Universității din Iași pe anul școlar 1895-1896, Iași, Tipografia Națională, 1896, p. 11.
30
C. Romanescu, op. cit., p. 17.
31
90 Mihai Chiper
ales între poporul de jos a cărui grad de cultură și pregiudețe sunt în general
cunoscute, încât este de crezut că vor muri pe ulițe decât să vie la opital”32. În
realitate, argumente de ordin financiar determinau Epitropia să urmărească alte
scopuri decât cele ale înființării unei facultăți de medicină. Posedând un
patrimoniu impresionant, Epitropia era o instituție cu caracter de utilitate
publică – fundație privată ce exercita din fondurile proprii o parte din atribuțiile
statului –, solicitată să participe fără să i se aloce și resursele de întreținere
cerute de aceste sarcini. Confuzia a fost menținută în legile sanitare, iar
obligațiile care i s-au impus cu timpul au schimbat caracterul privat al fundației,
fără ca ea să poată obține contravaloarea echivalentă prestațiilor. Întreținerea
ospiciilor de alienați, îngrijirea bolilor sociale, cheltuielile necesare morgii,
întreținerea învățământului elementar medical și mai ales a clinicilor Facultății
de Medicină, deși formau în esența lor sarcini publice, au fost lăsate pe seama
resurselor Epitropiei Sf. Spiridon33. Era firesc, prin urmare, să observăm încă de
la început o anumită rezistență față de orice proiect care ar fi solicitat în plus
resursele fundației.
În pofida rezervelor Epitropiei, cu sprijinul direct al lui Al.I. Cuza, care-l
numea profesor de chirurgie prin decret domnesc34, și al lui Mihail
Kogălniceanu, tânărul Negură reușea, la 30 noiembrie 1859, să-și inaugureze
cursul în localul Academiei Mihăilene. Școala acestuia nu se ridica însă la
înălțimea exigențelor. La sfârșitul anului 1860, când s-a organizat primul
examen oficial, comisia de concurs, din care făceau parte Gh. Cuciureanu,
Anastase Fătu și Ștefan Micle, dădea un vot negativ, atrăgând atenția asupra
„periculozității” unei asemenea întreprinderi35. Într-o formă răspicată, experții
societății refuzau să confere girul științific unei aventuri didactice. Cu un
program apropiat celui universitar și cu obiectivul clar de a trece Școala de
chirurgie pentru sate la rangul de facultate, Negură solicita patru profesori
bugetari în 1860, dar planul era zădărnicit de Kogălniceanu, animat de dorința
demarării unui proiect „mult mai perfect”, o universitate propriu-zisă, unde
medicina să figureze alături de filosofie, teologie și drept. Era, de fapt, vechiul
deziderat al unei universități, înscris programatic la 1848 de M. Kogălniceanu în
Dorințele partidei naționale și reiterat la înființarea Comisiei centrale de la
Focșani din 1859. Astfel, la 26 octombrie 1860, se emitea decretul pentru
„întărirea Universității din Iași cu tus-patru ale ei facultăți”36. Kogălniceanu a
hotărât, după cum se cunoaște, constituirea facultăților într-o universitate
autonomă, cu patrimoniu independent și, prin Consiliul universitar, a atribuit
32
G. Barbu, op. cit., p. 65.
33
Gh. Băileanu, „Istoricul Facultății de medicină din Iași de la 1890 la 1906. Baza
materială: imobile, patrimoniu și litigii inter-instituționale”, p. 753. Vezi și o prezentare amplă la
Gr.T. Popa, A.M. Frimu și Gr. Gr. Iamandi, Raportul dintre Spiridonie și Facultatea de medicină,
Iași, Institutul de arte grafice Brawo, 1938.
34
35
36
elaborarea statutelor unei comisii formate din profesorii S. Bărnuțiu, P. Suciu,

Gh. Mârzescu, O. Teodori și Al. Călinescu.
Viziunea lui Kogălniceanu era, paradoxal, întâmpinată cu ostilitate de
societatea medicală ieșeană. Discuțiile desfășurate pe parcursul câtorva
săptămâni scoteau la iveală interesele financiare directe ale medicilor, refractari
la apariția unor noi practicanți pe care facultatea i-ar fi furnizat, dar și un
antisemitism care zădărnicea orice încercare de recrutare a cadrelor didactice de
origine evreiască. Simptomatice erau ședințele din octombrie 1860, prepon-
derent legate de înființarea Facultății de Medicină. Baza legală ar fi trebuit să o
constituie Așezământul din 1851 (concretizat anterior prin înființarea școlii de
moșit și a cursului de chirurgie), potrivit căruia protomedicul trebuia să
desemneze profesorii catedrelor. Negocierile în privința înființării facultății s-au
blocat atât în faza alcătuirii statutelor – Negură, Fătu și Cuciureanu mergeau pe
o formulă statutară, în timp ce Cihac și Emil Max (și el membru al Societății)37
aveau fiecare o versiune proprie –, cât și la alegerile pentru decan. Negură
susținea, fără rezerve, înființarea facultății, în timp ce Cuciureanu, lovit în
orgoliul propriu pentru că nu era luată în considerare propria formulă de statut,
redactat la cererea lui Cuza, refuza să le accepte pe celelalte38.
O altă cauză a fost imposibilitatea recrutării cadrelor. O formulă lansată în
Consiliul universitar de Negură, în calitate de profesor investit prin decret
domnesc, îi viza pe doctorii C. Vârnav, A. Fătu, Arist. Bendella, A. Greceanu,
Cristodulo Diamandopulo39, cu toți membri ai Societății de medici și naturaliști.
Discuțiile ajung însă la chestiuni de profunzime, referitoare la originea etnică a
candidaților. Invitați la ședințele Consiliului universitar, N. Negură și A. Fătu,
posibili profesori ai proiectatei facultăți, prilejuiesc un adevărat recital antisemit,
susținut de ceilalți membri ai consiliului. La 29 octombrie 1860, Negură arată
unul dintre motivele pentru care Ministerul renunță să mai organizeze pentru
profesorii străini concursurile la ocuparea catedrelor: „[…] nu era[u] atâția străini
câți jidani, care s-au grăbit a se însărcina cu ocuparea diferitelor catedre ale
facultății medicale. Când au citit însă actul de fondare a Universității, care zice
că toți profesorii trebuie să fie români, s-au descurajat total”40.
Situația era menționată și de un alt membru al Consiliului, I. Strat, ce
confirma „veselia între jidani înaintea cetirii actului”41. Pentru că Bendella și
Cuciureanu și-au exprimat în scris refuzul de a ocupa catedra, singura soluție
avansată de Negură era, pe lângă Fătu, dr. Vârnav „care, deși lumea zice că e
cam scrântit, totuși ar fi mult mai capabil decât toți străinii, fiindcă e român”42.
Asigurarea indigenatului profesorilor de la Facultatea de Medicină pare a fi
37
38
Gh. Băileanu, „Deschiderea facultății de medicină de la 1879”, p. 226.
39
40
Arhivele Naționale Iași, fond Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași. Rectoratul (1860-1944),
dosar 3/1860, „Prescriptul din 29 octombrie 1860”, f. 4 verso.
41
Ibidem.
42
Ibidem, f. 5.
92 Mihai Chiper
criteriul de selecție, în condițiile în care Universitatea era conceptualizată ca o

instituție de staging național, plasându-se, pentru început, în plan secund
criteriile de performanță științifică. „Trebuie să ajungem la un rezultat bun [la
ocuparea catedrelor – n.ed.] să nu dăm ocazia străinilor de a ne împresura și
aici”, accentua Negură43. În plus, unii dintre medicii contactați solicitau să aibă
salariul plătit în avans pe 2-3 ani, timp în care să-și pregătească cursurile, iar cei
40 de profesori străini convocați la minister cereau timp să învețe limba44.
Facultatea formelor fără fond

Dintre cei cu o perspectivă clarificată asupra instituției se distingea în mod
special Anastase Fătu. Concepția sa despre facultate era o îmbinare între școala
de pedagogie germană și cea franceză. Absolvent al Academiei Mihăilene și al
Universității de Medicină din Viena, cu un doctorat în medicină la Paris (1847),
ajuns în fruntea Societății de medici și naturaliști, Fătu se formase într-o
generație din care, pentru a pleca la universități străine, „candidații erau ținuți să
urmeze un curs de 1-2 ani și mai târziu să susțină un șir de probe grele”45. De la
însușirea acestui nivel de exigență apăreau și rezervele în ceea ce privește
posibilitatea creării unei facultăți de medicină la nivelul necesar și cores-
punzător concepțiilor sale despre învățământ. Fătu privea învățământul medical
ca pe o ramură pedagogică specială, incluzând în sistem complementar o
facultate de medicină integrată unui institut de farmacie, un institut veterinar,
susținut, pe trepte, de școli medii de infirmiere, chirurgi mici și mici veterinari.
El mai menționa și necesitatea unui învățământ medical elementar46. Toate
aceste școli constituiau o „terapie publică” sau „măsurile și așezămintele
instituite pentru restabilirea sănătății publice”. În concepția sa, cu evidentă
dimensiune socială, facultatea de medicină trebuia să aibă „un corp științific
alcătuit din membri efectivi, toți profesori în activitate ai școlii medico-chirur-
gicale, profesori emeriți asociați corpului academic”47. Scopul unic al facultății
era de a crea „doctori în medicină, în chirurgie și oculistică, precum și
magistrați în obstetrică și arta dentistică”. Facultatea trebuia să elibereze
diplome corespunzătoare școlii absolvite și să recunoască titlurile omoloage
obținute în străinătate, iar studenții să fie posesori ai diplomei de studii de
filozofie sau ai bacalaureatului în științe. Durata studiilor medicale era
preconizată la cinci ani, pentru care Fătu recomanda examene riguroase,
„menite să dea publicului garanții”.
Din discuțiile desfășurate pe parcursul lunilor octombrie-noiembrie 1860,
s-a observat clar că Epitropia Sf. Spiridon era principalul opozant instituțional,
ce invoca lipsurile de material didactic, de specialiști ori de spitale. În contextul
43
Ibidem, f. 7 verso.
44
Gh. Băileanu, op. cit., p. 227.
45
Claudia Hartingher, Dr. Anastase Fătu, Teză de doctorat, Iași, I.M.F., 1967, p. 24.
46
Ibidem, p. 38.
47
Ibidem.
potrivnic funcționării instituției, A. Fătu sfârșea prin a se opune chiar el proiec-

tului. Totuși, cel mai influent oponent rămânea doctorul Cuciureanu, care, în
ciuda solicitărilor exprese ale lui Alexandru Ioan Cuza, a amânat până și
întocmirea unui program de studii, argumentând prin lipsa spitalelor și imposi-
bilitatea obținerii cadavrelor din cauza superstițiilor. Cuciureanu mergea dintru
început pe varianta unui proiect maximal, cu dotări, exigențe și organizare la
nivelul facultăților occidentale, concepție pe care Kogălniceanu o ataca cu
fermitate: „[…] negreșit că această facultate nu va ajunge pe facultățile
medicale din alte țări mai înainte decât după un număr de ani. Însă… trebuie să
facem un început, trebuie să avem energia de a merge înainte”48.
În condițiile în care comunitatea medicală rata oportunitatea oferită de
Kogălniceanu, universitatea ieșeană era inaugurată la 26 octombrie 1860, cu o
facultate existentă numai pe hârtie. Din acel moment, timp de 19 ani, în fața
paraliziei mediului profesional medical ieșean, Bucureștiul a monopolizat
inițiativa. În decembrie 1864, Cuza încerca să impulsioneze printr-o acțiune de la
centru înființarea facultății, trimițându-l pe Carol Davila să demareze formalită-
țile, astfel încât, în 1865, aceasta să poată funcționa. Un decret al domnitorului de
a înființa o comisie condusă de către Carol Davila, din care mai făceau parte
Anastase Fătu, Aristide Bendella, Dimitrie Zissu și Gh. Cuciureanu, a fost
recepționat ca o formă de intruziune de elita intelectuală a Iașului49. Nu s-a
putut ajunge la nici o înțelegere, din cauza aceluiași Cuciureanu, care demi-
sionează. Mai mult, împotriva lui Davila s-au coalizat chiar și medicii care
urmăreau înființarea facultății, temători că acesta intenționa retrogradarea
proiectului la nivel de școală medie50. Un alt prilej se mai ivea în 1866, când, pe
hârtie, Consiliul Superior de Instrucție Publică punea problema înființării
concomitente a două facultăți, la Iași și București. Pentru București proiectul s-a
concretizat în 1869, însă la Iași, din cauza unui climat ostil lui Carol I, ideea a
fost abandonată. Abia la 28 august 1868, ministrul Instrucțiunii, Dimitrie Gusti,
a prevăzut un buget pentru înființarea unui muzeu, prima bază a unei școli de
medicină. În 1872, s-a produs o nouă intervenție organizatorică, un decret fără
urmări, iar la 1873 s-a tipărit o broșură pentru înființarea facultății și s-au redactat
alte statute ce au fost înaintate în 1874 ministerului pentru confirmare51.
Probabil că seria inițiativelor eșuate ar fi continuat, dacă Războiul pentru
Independență nu ar fi pus în alt cadru discuția. Înrăutățirea stării sanitare,
pierderile mari de vieți omenești provocate din cauza nepregătirii medicale
pentru această campanie, personalul redus – din care 74 medici s-au îmbolnăvit
și 15 au murit de febră tifoidă – au condus la o stare catastrofală a asistenței
sanitare. Situația nu se putea ameliora rapid fără înmulțirea numărului de cadre
medicale, pe care, singură, Facultatea de Medicină din București nu le putea
48
D. Berlescu, op. cit., p. 111.
49
„Istoricul învățământului superior din Iași cu date statistice până la 1895”, p. 22.
50
Gh. Băileanu, op. cit., p. 227.
51
Ibidem, p. 227.
94 Mihai Chiper
pregăti52. Acestea au fost condițiile care au dus la înființarea de facto a

Facultății de Medicină. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice, Nicolae
Krețulescu semna adresa nr. 11389 din 27 septembrie 1879, prin care arăta că
„dorim a se înființa cu o oră mai înainte în Iași Facultatea de Medicină”53,
alocând fondurile necesare. Iarăși, graba Ministerului nu era împărtășită de
membrii Consiliului universitar, organism care, abia după mai multe convocări,
făcea recomandările pentru catedre.
Parcurgând aceste faze și sprijinită permanent de Kogălniceanu, la
propunerea lui Anastase Fătu, Universitatea îl desemna pe Leon Sculy, membru
al Societății54 și medic secundar la o secție de chirurgie, în fruntea Catedrei de
anatomie și histologie. Tot la propunerea lui Anastase Fătu, Petru Poni era
recomandat la Catedra de chimie medicală, deși Ministerul îl preferase inițial pe
farmacistul Carol Konya, care însă refuză însărcinarea. Delegat la 3 octombrie
decan al facultății și confirmat în post la 31 decembrie, profesorul Leon Sculy
deschidea la 1 decembrie 1879 primul curs de anatomie și histologie în prezența
a 14 studenți. În anul școlar 1880-1881 se înscriau alți 16 studenți, iar în anul
următor, 42. Studiile erau organizate pe baza regulamentului Facultății de
Medicină din București, valabile din 3 octombrie 1871. Cursanții trebuiau să
aibă cel puțin patru clase liceale, iar absolvenții urmau să obțină titlul de
licențiat, de magistru de chirurgie și de doctor în medicină. Facultatea își
desfășura activitatea în clădirea „Universității vechi”, fostul „Palat Moruzzi”, în
care funcționau laolaltă, în numai 26 de camere, 4 facultăți cu 45 de cursuri
diferite. La spitalul Sf. Spiridon se amenajaseră un amfiteatru și o sală de
disecții, iar lucrările practice de zoologie și botanică se făceau la Muzeul de
istorie naturală al Societății de medici și naturaliști, în acea perioadă considerat
cel mai înzestrat muzeu din țară55.
Prin legea din 29 iulie 1886 s-a hotărât ca facultățile de medicină să nu
mai poată conferi diploma de licențiat, ci doar pe aceea de doctor în medicină.
Studenții aspiranți la diploma de licențiat în medicină, înscriși în anul 1884-1885,
dar care nu absolviseră liceul, erau totuși admiși ca aspiranți la diploma de
doctor, cu condiția trecerii unui examen de fizică, chimie, zoologie și botanică.
Durata studiilor a fost de cinci ani până în 1904 și șase ani după acea dată56.
Considerații finale
Începuturile Facultății de Medicină au stat, deci, sub semnul nesiguranței
și provizoratului. Tentativa de desființare din 188457 trebuie văzută ca un episod
52
53
V. Rășcanu, Gh. Năstase, op. cit., p. 327.
54
55
V. Rășcanu, Gh. Năstase, op. cit.
56
57
Gh. Băileanu, „Istoricul Facultății de medicină din Iași între anii 1883-1891. Mediul în
care s-a dezvoltat. Tentativa de desființare de la 1884. Schema profesorală și structura ei până la
1891”, p. 764.
al centralizării agresive, care ghida frecvent politica guvernelor în consolidarea

instituțională și în criteriile repartizării fondurilor publice. Ministerul lăsase de
la început Facultatea într-o situație de provizorat. Fără excepție, catedrele erau
ocupate numai de suplinitori. Profesorii solicitaseră încă din septembrie 1882
scoaterea posturilor la concurs, însă Ministerul a întârziat să ofere un răspuns
afirmativ. Lucru și mai grav, în timpul Guvernului Ion C. Brătianu, ministrul
Gr. Tocilescu comunica, la 11 noiembrie 1883, că Facultatea nu putea oferi
titluri academice, nici de liberă practică sau de doctorat, pentru că personalul
didactic era compus numai din profesori suplinitori58. În asemenea condiții,
funcționarea Facultății nu își mai găsea justificarea, iar o decizie politică putea
oricând să-i curme existența de jure. Ceea ce s-a și întâmplat. În ședința din 22
februarie 1884, președintele Camerei, generalul Dimitrie Lecca, secondat de
ministrul de resort George Ghițiu, susținea desființarea Facultății de Medicină
din Iași59. În argumentație, Lecca afirma, în parte neinformat, că Iașul nu avea
grădină botanică, cabinet de chimie sau de anatomie ori un muzeu de istorie
naturală, că Facultatea nu dispunea de profesori numiți prin concurs și, în lipsa
unui sediu propriu, funcționa într-un local inadecvat60. Un rol important în
această manevră de natură contabilă îl avea ministrul George Ghițiu, care, în
comisia de specialitate, a lipsit facultatea de fondurile necesare, premeditând
decizia politică. Scopul celor doi părea a fi direcționarea fondurilor bugetare
aferente Facultății de Medicină din Iași către cea din București. Ca măsură
compensatorie, președintele Camerei propunea creșterea numărului de burse
atribuite studenților moldoveni61.
Firește, actul intempestiv a reușit să trezească societatea ieșeană, fiind inter-
pretat ca un episod al tensiunilor politice dintre centru și provincie. Inițiativa
primea, în plenul Camerei, replica profesorului ieșean Nicolae Ionescu, care
amenința cu demisia. Scandalizată, lumea universitară ieșeană, alături de Socie-
tatea de medici și de naturaliști, întocmea „Memoriul profesorilor universitari
din Iassy relativ la desființarea facultății de medicină”62, act înmânat Regelui
Carol I. Textul memoriului demonta în parte argumentele lui Lecca: cursurile
s-au ținut regulat în sălile Universității și în amfiteatrul Spitalului Sf. Spiridon,
Epitropia pusese la dispoziția facultății șapte posturi de interni, un amfiteatru,
sala de disecții și toate spitalele sale din Iași cu o mișcare de 9.000 de bolnavi
anual, încât acestea aduceau statului o economie de peste 3 milioane de lei anual.
Facultatea de Științe ar fi pus la dispoziție laboratorul de chimie, Societatea de
medici Muzeul de istorie naturală, iar Anastase Fătu grădina sa botanică63.
58
„Istoricul învățământului superior din Iași cu date statistice până la 1895”, p. 30.
59
Monitorul Oficial al României. Dezbaterile corpurilor legiuitoare, nr. 100, 23 februarie/
6 martie 1884, p. 1386-1388.
60
Gh. Băileanu, op. cit., p. 763-764.
61
Ibidem.
62
V. Rășcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman și G. Crețeanu op. cit., p. 328.
63
Gh. Băileanu, op. cit.
96 Mihai Chiper
Memoriul a avut efect: prim-ministrul Ion C. Brătianu restabilea drepturile

bugetare pentru Facultatea de Medicină de la Iași. Un an mai târziu, Ministerul
a acordat Facultății dreptul de a examina candidații pentru doctorat și, implicit,
de a elibera diplomele64. Totuși, gradul de originalitate și de formare rămâneau
reduse. Pregătirea incompletă, nivelul nesatisfăcător al studiilor, dar și un fond
de cultură generală cu lacune greu de acoperit făceau ca facultatea să nu-și
poată pregăti cadrele necesare. La 1900, numai unul dintre profesori își
realizase studiile în cadrul Facultății65.
Facultatea de Medicină din Iași apare ca urmare a unui lobby susținut de
politicienii ieșeni ajunși în structurile centrale ale statului; ea nu este rodul
inițiativei și stăruinței comunității locale, științifice și politice, ci al unui proiect
născut din necesitatea furnizării unor servicii medicale specializate în noua
arhitectură statală și instituțională de după anul 1859. Întârzierea de aproape trei
decenii, deși poate găsi anumite motivații, ne apare astăzi de neînțeles. O
comparație a condițiilor materiale și atmosferei intelectuale între 1851, data
primei legiferări a Facultății, și 1879, data realizării ei efective, nu demonstrează
că acestea ar fi fost mult diferite în ceea ce privește clinicile, spațiul, medicii
existenți. Tentativele de înființare au beneficiat de cele mai multe ori de
expertiza furnizată de membri ai Societății de medici și naturaliști, de
patrimoniul științific, de oportunitățile de socializare științifică în interiorul
acestei asociații. Pe de altă parte, amânările și rezistența unor medici practicieni
au condus la ratarea unor momente importante.
64
Ibidem, p. 765.
65
Alma Mater sub asediu:
primul val de epurări la Universitatea din Iași (1945)*
Dănuț Doboș
Preliminarii: organizarea Comisiei de epurație

Succesul loviturii de stat de la 23 august 1944, urmată de semnarea, la
12 septembrie 1944, a armistițiului cu URSS, a deschis calea către ceea ce s-a
numit „procesul de purificare” a administrației publice din România, acuzată de
a fi fost atașată regimului mareșalului Ion Antonescu. Corpul profesoral
universitar, componentă a administrației publice, a fost încadrat în primul lot al
celor făcuți vinovați de dezastrul politico-militar al țării, asupra căruia și-au
îndreptat atenția noile autorități, preocupate să arate o cât mai vizibilă
bunăvoință în aplicarea prevederilor Convenției de Armistițiu.
În sprijinul prevederilor articolelor 14 și 15 din Convenție, guvernul regal
român se obliga la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război
și bănuite de desfășurarea activităților pro-fasciste, pro-hitleriste, precum și la
dizolvarea organizațiilor de tip „fascist” de pe teritoriul României. În acest sens,
ministrul de Externe român, Grigore Niculescu-Buzești, din primul guvern al
generalului C. Sănătescu, insista, într-o ședință a guvernului român din data de
16 septembrie 1944, asupra urgentării epurărilor, invocând, în susținerea demer-
sului său, semnalele venite din exterior, din tabăra Aliaților1. Atitudinea
demnitarului român nu a fost singulară în epocă, având în vedere faptul că unii
lideri comuniști români făceau mult caz de loialitatea României față de
aplicarea grabnică și în mod loial a prevederilor Armistițiului. Aceștia ignorau
cu bună știință accentele punitive, de răfuială, îndreptate împotriva României,
pe care le aveau unele prevederi din Convenție.
Promotori ai demarării operațiunii de epurare au fost în principal titularii
Ministerului de Justiție, respectiv Educației Naționale, comunistul Lucrețiu
Pătrășcanu2 și social-democratul Ștefan Voitec. Cel dintâi, semnatar al Conven-
ției de Armistițiu cu URSS, este de altfel și autorul primelor legi privind
„purificarea administrației publice”3.
*
Fragment din lucrarea Universitatea captivă (ms.).
1
23 august 1944. Documente, București, 1985, p. 58.
2
Monitorul Oficial (p. I-a), nr. 233 / 8 octombrie 1944.
3
Idem, nr. 273 / 24 noiembrie 1944.
98 Dănuț Doboș
Din dorința expresă de a respecta legislația țării, Senatul Universitar ieșean

s-a întrunit la 2 octombrie 1944 sub președinția rectorului Mihai David, spre a
lua în dezbatere articolul 4 din Legea 461/19 septembrie 1944, referitor la obli-
gativitatea înființării Comisiilor de epurare. Astfel, s-a decis ca la Universitatea
ieșeană să fie stabilită o Comisie de revizuire formată din profesorii Leon Baliff
(Medicină), Gheorghe Zane (Drept) și I.Gh. Botez (Științe)4.
Schimbările operate în cadrul conducerii Universității în luna octombrie
1944 au determinat implicit schimbarea componenței Comisiei, fapt petrecut la
31 octombrie 19445. Comisia de Epurație a Universității avea acum ca
președinte pe noul rector, profesorul Alexandru Myller (Matematică), iar ca
membri pe profesorii Iorgu Iordan (Litere și Filosofie) și Gheorghe Zane
(Drept). Factorul surprinzător l-a constituit demisia profesorului Gh. Zane, la
23 ianuarie 1945, din cauza greutăților intervenite în derularea lucrărilor
Comisiilor desfășurate la București, în localul Ministerului Educației Naționale,
și a modului de lucru al profesorului Al. Myller, care „dădea naștere la discuții
contradictorii, inutile, supărătoare, uneori chiar jignitoare”6. La 24 ianuarie
1945, demisia profesorului Gh. Zane a fost acceptată de ministrul Educației
Naționale, locul său fiind ocupat de profesorul Andrei Oțetea (Litere și
Filosofie)7. Lucrările Comisiei s-au încheiat practic la sfârșitul lunii martie
1945, înainte de apariția, la 30 martie 1945, a ultimei legi referitoare la
purificarea administrației publice (Legea 217/30 martie 1945).
Cercetând motivațiile care au stat la baza numirii celor trei membri ai
Comisiei (Al. Myller, Iorgu Iordan, Andrei Oțetea), un fapt devine evident. Toți
acești universitari cu o prestigioasă activitate științifică și didactică erau
cunoscuți pentru manifestările lor anterioare de simpatie față de forțele politice
de stânga (A. Oțetea, Al. Myller) și chiar față de cele comuniste (Iorgu Iordan).
Partidul Social Democrat era și partidul ministrului Educației Naționale, Ștefan
Voitec, iar Partidul Comunist era partidul ministrului Justiției, Lucrețiu
Pătrășcanu, cei doi lideri politici fiind, alături de ministrul Informațiilor, Petre
Constantinescu-Iași, organizatorii procesului de „purificare” a administrației
publice românești. În contextul instabilității politice din anii 1944-1945,
membrii Comisiei de Epurație erau reprezentanții stângii și, prin urmare,
prezumtivi diriguitori ai noilor destine ale Universității ieșene. Probabil că o
comisie de epurare mai echilibrată sub aspect politic sau profesional, de
exemplu prin numirea unui universitar jurist în locul lui Gh. Zane, demisionat,
ar fi diminuat erorile și exagerările care au urmat.
De altfel, din cauza demisiei sale precipitate și surprinzătoare la 23 ianuarie
1945, profesorul Gh. Zane nu a mai avut ocazia de a-și pune semnătura pe
4
Arhivele Naționale Iași (ANI), fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 2433/
1944-1945, f. 1.
5
Idem, dosar 9/1944-1945, f. 68.
6
Ibidem, f. 57-58.
7
Ibidem, f. 1.
Alma Mater sub asediu 99
procesele-verbale de licențiere, cu excepția celor anterioare datei de 23 ianuarie

1945, respectiv 18 și 21 decembrie 1944, cu mult timp înaintea demarării
propriu-zise a „audierilor” universitarilor în fața Comisiei de Epurație. Aceste
audieri au coincis cu reluarea cursurilor universitare, dar și cu declanșarea
asaltului final al Blocului Partidelor Democratice asupra guvernului generalului
Nicolae Rădescu.
Lege și abuz: activitatea Comisiei în 1945

În analiza modului de lucru al Comisiei de Epurație de la Universitatea
ieșeană în ideea de a-i observa particularitățile și a explica duritatea conclu-
ziilor, în comparație cu cele similare operate la Universitățile din Cluj și
București, trebuie găsită mai întâi o explicație privitoare la alegerea locului de
desfășurare a lucrărilor Comisiei. Acesta a fost fixat la București, și nu la Zlatna –
Alba-Iulia, unde Universitatea ieșeană se afla atunci în refugiu. Firesc ar fi fost
ca audierile universitarilor să se facă acolo unde se aflau atunci în refugiu
respectivele facultăți, fapt care ar fi diminuat, cu siguranță, ilegalitățile și
excesele care au caracterizat activitatea Comisiei. Bucureștiul oferea, în schimb,
posibilitatea asigurării depline a secretului privind propunerile de licențiere a
universitarilor considerați vinovați de colaborarea cu regimurile carlist și
antonescian, precum și posibilitatea exercitării controlului direct al ministrului
Educatei Naționale, Ștefan Voitec, asupra activității Comisiei.
În activitatea lor, „comisiile de epurație” din cele trei centre universitare
românești nu au colaborat niciodată, având o totală autonomie în raport cu
celelalte. Potrivit articolului 9 din Legea 217/30 martie 1945, comisiile de
epurare aveau posibilitatea de „a culege informații pe orice cale, chiar fără
consultarea funcționarilor cercetați”8, stipulație care nu apare și în primele trei
legi ale purificării. Cum a procedat în realitate Comisia de Epurație în culegerea
informației privitoare la corpul profesoral al Universității ieșene?
În ședința Senatului Universitar din 29 noiembrie 1945, când au fost
discutate incidentele de la Facultatea de Medicină dintre studenți și rectorul
Alexandru Myller, Alexandru Țupa (Medicină) a adus grave acuzații profe-
sorului Myller și a dezvăluit pentru prima dată ilegalitățile în culegerea de
informații comise de către fostul președinte al Comisiei de purificare de la
Universitatea ieșeană. Profesorul Țupa declara următoarele:
Rectorul Universității s-a dus la Iași de unde s-a întors cu indicațiuni asupra
persoanelor și felului cum trebuia îndeplinită epurația [...]. Rectorul s-a făcut
exponentul doleanțelor forurilor politice extrașcolare locale și a căutat cu
persistență să impună o procedură specială de epurație a Universității din Iași la
care nu a renunțat decât atunci când însuși Domnul Ministru al Justiției s-a rostit
împotriva [...]9.
8
Monitorul Oficial (p. I-a), nr. 74 / 30 martie 1945.
9
ANI, fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 2433/1944-1945, f. 95.
100 Dănuț Doboș
Mai departe, profesorul medicinist îl acuza pe rector de a fi intenționat să

aducă pe membrii corpului didactic ieșean în fața Comitetului Local de Judecată
Cetățenească, „neluând în seamă – continua el – legea care se opunea la aceasta
și permitea ca epurația să fie îndeplinită de profesorii Universității, în interiorul
Universității”10. De asemenea, acțiunile rectorului Myller ar fi încălcat
autonomia universitară, recunoscută de chiar Legea epurației, și, prin intențiile
sale de a-i aduce pe profesori la Judecata Comitetului Local și în atmosfera
patimilor politice, anula orice urmă de obiectivitate a Comisiei. Al. Țupa
concluziona astfel:
Rectorul Universității procedând astfel s-a găsit în slujba intereselor politice care
nu erau în același timp și ale școlii: în consecință, epurarea membrilor Univer-
sității ieșene a fost aspră și pătimașă. Dovadă stă faptul că rectorul s-a opus cu
tărie și a protestat ori de câte ori unii membri ai corpului didactic universitar au
încercat să intervină pentru ridicarea pedepselor sau micșorarea lor, așa cum s-a
procedat și la celelalte Universități11.
Faptele erau recunoscute în parte de rectorul Myller, în ședința Senatului
Universitar din 16 iunie 1945, unde, printre altele, sugera că i s-ar fi cerut de către
toate grupările care susțineau guvernul la acea dată să fie categoric și sever12.
Nemulțumit de conținutul memoriilor justificative pe care fiecare univer-
sitar le-a adresat la 9 ianuarie 1945 Comisiei de Epurație, rectorul Al. Myller s-a
adresat personal decanului Facultății de Științe, cerându-i expres să semnaleze
în scris toate cazurile care intrau sub prevederile legilor de epurare, amenințând
și invocând articolul 4, care prevedea sancțiuni disciplinare13. Rectorul își
justifica cererea prin aceea că unele declarații se dovedeau confuze sau puțin
sincere, necesitând revizuirea lor.
La rândul său, profesorul Constantin Angelescu, decanul Facultății de
Drept, declara în ședința Consiliului Profesoral din 5 februarie 1945 că „i s-au
cerut cu ocazia epurației rapoarte asupra anumitor persoane, totuși d-sa nu a dat
nimic, menținându-și atitudinea colegială și ținând seama de experiența trecută
[...]”14. Aluzia era făcută la adresa „Comisiei de revizuire legionară” din
octombrie 1940.
Aceste declarații sunt confirmate și de mărturia asistentului I.Gh. Lipovanu,
de la Facultatea de Drept. Învinuit de colegii săi, asistenți, de colaborare cu
Comisia de Epurație, acesta a adresat decanului o cerere spre a fi transmisă la
Ministerul Educației Naționale în scopul obținerii unei dezmințiri potrivit căreia
el ar fi avut vreo contribuție la „purificarea” asistentului D. Gherasim de la
aceeași facultate. Totodată, I.Gh. Lipovanu intenționa să spulbere zvonul lipsei
sale de colegialitate în timpul investigațiilor Comisiei.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
ANI, fond Facultatea de Științe, dosar 164/1945, f. 708.
14
ANI, fond Facultatea de Drept, dosar 358/1945, f. 13.
Se știe că una dintre cele mai vizate și afectate facultăți a fost cea de
Drept, unde prezența profesorilor A.C. Cuza, Gh.A. Cuza, N. Dașcovici și
Dimitrie Gherasim îi dădeau profesorului Iorgu Iordan un prilej de răfuială,
cunoscute fiind animozitățile ce existaseră între acesta din urmă și profesorii
menționați. Prevalându-se de Legea de purificare, care prevedea îndepărtarea
obligatorie a celui epurat din toate serviciile ocupate, Alexandru Myller a
solicitat date suplimentare privitoare la profesorul Gh. Cristescu, în speranța că
acesta avea să fie epurat măcar din armată. Răspunzând Rectoratului, Ministerul
Apărării Naționale arăta că magistratul colonel Gh. Cristescu (Drept) nu făcea
obiectul îndepărtării din cadrele armatei și nici din funcția de magistrat militar15.
Un alt exemplu este oferit de atitudinea rectorului față de Aurora Florescu,
impiegată la Oficiul Universitar, soția asistentului Neculai Florescu, propus spre
epurare de comisie în urma acuzațiilor de legionarism și fascism. Astfel,
rectorul s-a arătat surprins de atitudinea ministerului care, în loc să-i confirme
decizia de a o considera demisionată pe A. Florescu, i-a aprobat rămânerea în
serviciu16. Asistentul N. Florescu preferase să rămână în Germania, unde se afla
la studii.
Acestea nu au fost singurele probe ale lipsei de obiectivitate a rectorului,
manifestată cu ocazia investigațiilor. La cererea sa, profesorul Al. Myller a
primit la 22 august 1945 de la Chestura de Politie a orașului Iași extrase din
fișele personale a zece cadre universitare, unele dintre acestea aflându-se pe
listele de epurare cu mențiunea „simpatizant legionar” sau „suspect legionar”.
Cei zece erau, în ordine, profesorii: I. Claudatus (Medicină), Ioan Enescu
(Medicină), Virgil Nitzulescu (Medicină), C. Vancea (Medicină), Mihail
Cămăruț (Academia de Arte Frumoase), Dumitru Găzdaru (Litere și Filosofie),
Constantin Tomescu (Teologie), Neculai Popescu-Prahova (Teologie), Radu
Nimereanu (Medicină), Grigore Osipov-Sinești (Medicină)17. Rectorul Myller
scria, nemulțumit, în rezoluția sa:
Se va cere Chesturii să revizuiască aceste fișe, dat fiindcă unele persoane, ca
fostul profesor Găzdaru și Virgil Nitzulescu și d-nii Nimereanu și Osipov-Sinești,
au fost membri marcanți legionari, nu numai simpatizanți, iar alții ca profesorul
I. Enescu nu e cunoscut că ar fi avut legături cu legionarii, iar răposatul profesor
Popescu-Prahova a fost apărătorul și prietenul domnului ministru al Propagandei,
Constantinescu-Iași, care l-a și elogiat [...]18.
Oricum, aceste liste nu cuprindeau numele tuturor persoanelor sancționate de

„Comisia de Epurație” pentru o presupusă apartenență la Mișcarea Legionară.
În legătură cu abuzurile comisiei, nu este lipsit de importanță nici protestul
profesorului Emil Diaconescu, de la Facultatea de Litere și Filosofie, care, într-un
15
16
Idem, dosar 6/1945, f. 48.
17
Idem, dosar 4/1945, f. 130-144.
18
Idem, dosar 3/1945, f. 572.
102 Dănuț Doboș
memoriu datat 19 iulie 1945 adresat decanului acelei facultăți, arăta că, din
motive pe care nu le cunoștea, fusese licențiat din învățământ. Concluzia sa era
aceea că măsura, deosebit de nedreaptă, nesocotea înseși prevederile legii.
Exprimându-și mirarea față de omisiunile flagrante din procesul-verbal sau
privitoare la amenințările reale primite de el din partea legionarilor (o probă
care trebuia să-l absolve) și confesându-se unui membru al Comisiei
(nespecificat nominal), acesta i-a răspuns că „dacă treceau așa ceva nu mă
puteau epura”19.
Deși se referea numai la funcționarii aflați în serviciul activ, „Legea
purificării administrațiilor publice” a fost extinsă și asupra profesorilor onorari
A.C. Cuza, I. Găvănescul, Șt. Berechet și Giorge Pascu. De asemenea, una
dintre acuzațiile aduse unor universitari a fost refuzul lor de a semna
controversatul „Memoriu al universitarilor”, adresat mareșalului Ion Antonescu,
știut fiind faptul că nici Iorgu Iordan, membru al Comisiei, nu-l semnase20.
Stigmatizarea prin presă

Se cuvine să amintim aici rolul jucat de presă în crearea ambianței și
impresiilor false necesare grăbirii deciziilor comisiilor de epurare. În acele
vremuri, după câteva articole incriminatorii, era greu ca persoana defăimată să
mai reziste în funcție. Este ceea ce a încercat profesorul Constantin Balmuș
împotriva colegului său de facultate Radu Vulpe, pe care l-a acuzat în două
articole, intitulate „Epurație la Universitate” și publicate în ziarul Victoria, unde
cerea excluderea din învățământ a profesorului R. Vulpe și chiar aducerea sa în
fața Tribunalului Poporului21.
Astfel, în primul articol, profesorul Balmuș aduce colegului său de
facultate acuze mai ales de natură generală. Acesta ar fi fost „unul din servii cei
mai devotați ai regimului despotic impus țării de Antonescu”, „elev sârguincios
al legionarilor”, „propagandist al unor idei de origine nazistă”, „în materie de
politică externă imperialist”, atribuindu-i, în același timp, chiar o presupusă și
ridicolă idee cu privire la „drepturile românilor asupra Constantinopolului”.
După propriile mărturisiri, aflate într-unul dintre memoriile sale justificative,
profesorul Radu Vulpe arăta că, dintre toate, cea mai dureroasă învinuire care i-a
fost adusă de colegul său de facultate era aceea de a fi fost, pasămite, „agent
provocator în slujba dictaturii antonesciene și deci în slujba nemților și polițist
denunțător al propriilor săi colegi”22. Prin atitudinea sa de denunțător, mani-
festată într-o situație excepțională de război și fără a se fi bazat pe probe clare și
veridice, profesorul Constantin Balmuș încălca astfel o tradiție a vieții univer-
sitare ieșene, caracterizată de o puternică solidaritate a membrilor corpului
19
ANI, fond Facultatea de Litere și Filosofie, dosar 10/1945, f. 153-154.
20
Iorgu Iordan, Memorii, vol. 2, p. 347.
21
ANI, fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 10/1945, f. 42-53.
22
Ibidem.
profesoral, indiferent de diferențele de opinie politică. Amintim în acest sens

întâmplările petrecute în anul 1936, prin declanșarea procesului de la Chișinău,
în care a fost implicat Petre Constantinescu-Iași, sau evenimentele din timpul
prigoanei legionare, când s-a încercat o primă revizuire a corpului didactic.
Un alt profesor ieșean atacat în presă a fost profesorul Constantin N.
Tomescu, de la Facultatea de Teologie. În ziarul România Liberă din 14 octom-
brie 1944, acestuia i-a fost imputat faptul de a fi „prigonit elementele demo-
cratice din clerul basarabean” în perioada cât a funcționat ca secretar general al
Mitropoliei Basarabiei, între anii 1918 și 194023. De asemenea, într-un articol
din 5 octombrie 1944, publicat în Tribuna Poporului, profesorul Iorgu Iordan îl
acuza de fascism pe profesorul Ioan Claudatus, de la Facultatea de Medicină,
fost asistent al lui Corneliu Șumuleanu24. Același Iorgu Iordan este autorul
articolului „Epurație”, publicat în ziarul Libertatea din 25 noiembrie 1944, și al
articolului „Revizuiri necesare”, publicat în România Liberă din 22 septembrie
1944, unde cerea deschis eliminarea din Universitate a celor compromiși de
colaborare cu regimul mareșalului Antonescu. Să ne reamintim satisfacția
rectorului Myller față de decizia „Comisiei de Epurație” a presei, care l-a
licențiat pe profesorul N. Dașcovici, acesta fiind anterior absolvit de comisia de
la Universitate. Același procedeu a fost încercat, fără rezultat însă, în cazul
profesorului Gh. Cristescu25, acuzat grav tot în România Liberă.
Angajamente morale, pasiuni și interese

Unul dintre punctele cheie ale acestor evenimente l-a constituit, cum deja
am menționat, prezența în fruntea „Comisiei de Epurație” ieșene a matema-
ticianului Al. Myller, a cărui autoritate științifică era menită să descurajeze orice
tentativă de contestare a licențierilor. Concepția despre epurări a profesorului
Myller s-a menținut constantă, atât în perioada cât acesta a funcționat ca rector
și președinte al Comisiei de Epurare, cât și ulterior, fapt reflectat în cores-
pondența sa oficială, ca și în cea particulară, mulți ani după tragicele
evenimente. La 31 iulie 1945, el își prezenta demisia din funcția de rector al
Universității ieșene. Cauza o reprezenta, în primul rând, ceea ce el numea
atitudinea personală a ministrului social-democrat Voitec în problema epurației
și a ambulantismului la Universitate. În scrisoarea de demisie, Al. Myller scria:
Faptul că am fost numit rector în urma actului de la 23 august mi-a impus sarcina
grea și neplăcută de a face epurația politică printre colegii mei. Știam bine că la
Universitatea de unde a pornit mișcarea antisemită și legionară, care a adus la
dezastrul țării și în orașul unde au murit peste 11.000 de oameni de pe urma unui
pogrom care, în definitiv, nu era decât continuarea unor manifestații și excese
studențești, epurația trebuia să fie severă. Am făcut una dreaptă, mai severă ca în
23
Idem, dosar 1/1945, f. 7.
24
Idem, dosar 9/1945, f. 94-100.
25
Idem, f. 92.
104 Dănuț Doboș
altă parte, totuși îngăduitoare și poate insuficientă pentru a îndepărta pe cei ce ar

putea readuce reacțiunea în Universitate26.
Scrisoarea de demisie a rectorului Al. Myller completa luările sale de

poziție anterioare, atât în Comisia Consultativă, cât și în Senatul Universitar.
Nota dominantă a scrisorilor lui Al. Myller era teama de fascism, de legio-
narism, care ar putea reînvia la Universitate, existența unor astfel de „semne
prevestitoare” la Iași27, dorința ca „transformările ce se operează în societate în
momentele de față să se facă și în Universitate”28, și de aici grija ca Univer-
sitatea „să fie curățată de toate elementele care ar putea sau ar fi susceptibile să
încerce a reînvia trecutul”29. Așadar, ceea ce urmărea rectorul Myller era ca
„purificarea” să se opereze grabnic, în refugiu, pentru ca întoarcerea la Iași să se
facă cu o Universitate deja epurată30.
Myller a fost nemulțumit și de poziția conciliantă a ministrului Ștefan
Voitec, căruia îi cerea, într-o scrisoare din 20 iunie 1945, „ca legea epurației să
fie aplicată riguros și fără reveniri asupra hotărârilor luate”31. Din nou transpare
aceeași obsesie a fantasmei legionarismului plutind în aer și amenințând mai
puternic ca oricând cu descompunerea Universității. În noua sa calitate de rector
al Universității ieșene de după război, profesorul Myller a pedepsit, alături de
colegii săi din Comisie, nu neapărat excesele, ci simple colaborări la unele
reviste sau la activitățile guvernamentale anterioare venirii comuniștilor la
putere. Judecata a fost, evident, forțată, impusă, dar și lipsită de loialitate față de
colegii săi, neexistând în acest sens decât un singur precedent – nereușit de
altfel – și anume, cel al „Comisiei de revizuire legionară” din 1940, din care
făcuseră parte, printre cei 14 membri, și profesorii ieșeni Dumitru Găzdaru și
Virgil Nitzulescu. Varianta comunistă a epurației universitare a fost însă de cu
totul altă natură decât revizuirile universitare legionare.
Profesorul Iorgu Iordan și-a definit poziția fată de epurările de la Univer-
sitatea ieșeană în articolele politice mai sus menționate, ca și în volumul III din
Memorii32, unde înaintează numărul celor epurați la Iași în 1945 la 30, cifră
confirmată de altfel și de cercetările noastre. El menționează că epurarea „s-a
impus prin forța lucrurilor ca singura corespunzătoare realității”33. Atacurile
profesorului Iordan au vizat în primul rând pe profesorii A.C. Cuza, Gh.A. Cuza,
Giorge Pascu și R. Vulpe de la Iași, iar de la București pe profesorii Ioan Petrovici
și Gh. Brătianu, foști profesori la Universitatea ieșeană. Față de profesorul Radu
Vulpe, atitudinea colegului epurator este cât se poate de nedreaptă, dacă avem
în vedere un fapt memorabil petrecut în timpul prigoanei legionare. Profesorul
26
ANI, fond personal „Al. Myller”. Adrese și scrisori oficiale, f. 104.
27
Idem, dosar 2433/1944-1945, f. 21-22.
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem, f. 8.
31
Idem, dosar 6/1945, f. 653.
32
I. Iordan, op. cit., p. 22.
33
Ibidem.
Radu Vulpe a intervenit atunci, alături de profesorul Andrei Oțetea, printr-un

protest în numele Consiliului Facultății de Litere și Filosofie, față de arestarea,
în septembrie 1940, a profesorului Iorgu Iordan de către poliția legionară,
atrăgându-și prin acest gest „insinuări amenințătoare” în presa ieșeană. În
memoriul său justificativ, unde și-a expus și ideile mai sus enunțate, profesorul
Radu Vulpe arăta:
[...] cine a trăit acea atmosferă de la Iași știe că un asemenea gest nu era lipsit de
risc. Dl Balmuș, în acea epocă, deși se afla în localitate, se abținea de a participa
la funeraliile regretatului Petre Andrei, din teama naivă de a nu fi bănuit de idei
democratice, ar fi cel mai indicat să aprecieze atitudinea mea de atunci [...]34.
Profesorul Octavian Ionescu (Drept), epurat el însuși în anul 1950,
mărturisea un fapt semnificativ. În toamna anului 1945, proaspătul titular al
ambasadei române de la Moscova, Iorgu Iordan, îi raporta cu satisfacție lui
Stalin succesul repurtat în afacerea epurărilor de la Iași35, exprimându-și în
același timp regretul pentru faptul că unii „reacționari” au rămas nepedepsiți.
În acest stadiu al cercetărilor nu avem date concrete cu privire la rolul
jucat de profesorul Andrei Oțetea în Comisia de Epurare de la Universitate.
Interpelat de colegii săi în ședințele Consiliului Profesoral al Facultății de Litere
și Filozofie, în special din cauza atitudinii sale față de licențierea abuzivă a profe-
sorilor Emil Diaconescu și Radu Vulpe, profesorul Oțetea a avut o atitudine
contradictorie. Astfel, la 22 iunie 1945, el vota, alături de Constantin Balmuș,
împotriva intervenției la Ministerul Educației Naționale, propusă de Consiliul
profesoral, în vederea ridicării sancțiunii aplicate profesorului R. Vulpe36.
În cadrul celei mai disputate ședințe a Consiliului Profesoral al Facultății
de Litere și Filozofie de după război, la 8 martie 1946, profesorul Oțetea, fost
membru al „Comisiei de Epurație”, a făcut cu greu față acuzațiilor aduse de
profesorul Petru Caraman în problema celor epurați de la Universitate. Cel din
urmă i-a amintit faptul că profesorul Emil Diaconescu fusese epurat pe baza
unor articole în care acesta cita din chiar scrierile profesorului A. Oțetea. În
condițiile respectării ad litteram a legislației, acest fapt ar fi dus cu siguranță la
epurarea profesorului A. Oțetea, afirma, spre stupoarea generală a colegilor,
profesorul Petru Caraman37. Iar profesorul Oțetea dezvăluia, în cadrul aceleiași
ședințe, un mic amănunt, și anume faptul că el semnase propunerea de epurare a
profesorului Emil Diaconescu, dar numai cu condiția de a i se acorda pensie,
cunoscută fiind situația materială dificilă a celui din urmă38.
Nemulțumit de atitudinea rectorului Oțetea, în funcție până la data de
17 ianuarie 1947, când s-a transferat la București39, același intransigent
34
ANI, fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 10/1945, f. 42-53.
35
Dănuț Doboș, „Arhivele se destăinuie”, în Curierul de Iași, nr. 9 / 11 martie 1990.
36
ANI, fond Facultatea de Litere și Filosofie, dosar 473 bis/1938-1948, f. 61.
37
Ibidem, f. 108.
38
Ibidem, f. 110.
39
Ibidem, f. 150.
106 Dănuț Doboș
Petru Caraman îi reproșa, cu ocazia ultimei ședințe de la Iași la care participase,

graba cu care primul semnase multe dintre propunerile de licențiere a colegilor
universitari. El considera hotărârea acestuia de a se transfera la București în
condițiile dezastrului provocat de epurări drept una „de neiertat”40. De altfel,
însuși profesorul A. Oțetea își calificase propria decizie de transferare în acele
împrejurări drept o „dezertare”.
Atitudinea rezervată a profesorului Oțetea, care cunoștea foarte bine
relațiile vieții universitare ieșene, reiese și cu prilejul acuzării unora dintre
colegii săi pentru poziția pe care aceștia ar fi manifestat-o în ședința Senatului
Universitar de la Alba Iulia, din 24 mai 1944. Este vorba de ședința în care o
serie de universitari au propus nesusținerea candidaturii la Premiul Nobel pentru
Pace a președintelui american Fr.D. Roosevelt, considerat de majoritatea
corpului profesoral ieșean răspunzător pentru emiterea ordinului de bombardare
de către aviația americană a orașelor București și Ploiești. Un fapt mai puțin
cunoscut este acela că, la sfârșitul respectivei ședințe a Senatului Universitar,
profesorul Oțetea a inițiat propunerea ca discuțiile respective să nu fie consemnate
în procesul-verbal al ședinței, iar reconstituirea tendențioasă a acestora de
membrii comisiei a fost contestată de cea mai mare parte a corpului profesoral.
A. Oțetea a participat și la discuția care a avut loc la Zlatna – Alba Iulia, la
1 august 1944, unde s-au adus unele critici față de inițiativa de realizare a unui
memoriu către mareșalul Ion Antonescu. După afirmațiile profesorului Radu
Vulpe, reconstituirile ulterioare ale acestei discuții au fost la fel de distorsionate
și voit exagerate, reprezentând în realitate „o furtună într-un pahar cu apă”41.
Nici această discuție nu a fost consemnată în vreun proces-verbal, deoarece în
realitate nu a fost vorba de o întrunire a Senatului Universitar, ci doar de o
discuție între decani, adunați să discute despre Universitate cu fostul profesor
ieșean și ministru Ioan Petrovici. De asemenea, Andrei Oțetea nu a luat poziție
față de incriminările aduse unora dintre colegii săi, față de răstălmăcirile cu
privire la atitudinea adoptată de aceștia în cele două întruniri de la Zlatna –
Alba Iulia. Atât Iorgu Iordan, cât și Constantin Balmuș au fost absenți de la cele
două întruniri42. De menționat că semnătura profesorului Andrei Oțetea apare pe
toate procesele-verbale de licențiere din perioada 24 ianuarie – 6 februarie 1945
(18 procese-verbale în total), care consemnau propunerile de epurare a 28 de
cadre universitare.
Nu poate fi stabilită cu exactitate contribuția fiecărui membru al Comisiei
în epurarea celor 30 de cadre universitare ieșene, în condițiile în care minutele
discuțiilor propriu-zise ale membrilor Comisiei nu au fost niciodată redactate.
Cunoscut fiind conflictul de la acea dată dintre rectorul Myller și secretarul
general al Universității, Emil Gherasimescu, ne determină să conchidem că
acesta din urmă nu a participat la redactarea proceselor-verbale ale „Comisiei de
40
Ibidem.
41
Idem, dosar 10/1945, f. 44.
42
Ibidem, f. 42-53.
Epurație”. Din păcate, cu excepția scurtei mărturisiri a profesorului Iorgu Iordan

din volumul al III-lea al memoriilor sale, ceilalți doi membri ai Comisiei,
Alexandru Myller și Andrei Oțetea, nu ne-au lăsat vreo mărturie scrisă privind
activitatea lor în cadrul respectivei Comisii.
Atitudinea universitarilor ieșeni

Considerăm că trebuie făcute și câteva aprecieri cu privire la atitudinea
profesorilor ieșeni, îndepărtați din învățământ sau nu, față de fenomenul epurării
petrecut la Universitatea ieșeană în anul 1945. Conform legislației epurării, toți
membrii corpului profesoral și administrativ au avut obligația de a prezenta pe
adresa Comisiei de Epurare declarații și memorii justificative, păstrate la
„dosarul epurărilor”. În acestea, ei răspundeau presupuselor acuzații aduse într-o
încercare preventivă de a-și atenua situația în Universitate. Unele memorii,
posterioare lunii martie 1945, reprezintă o încercare disperată a universitarilor
de a reveni la catedră, aceștia considerându-se eliminați pe nedrept din învă-
țământ. Toate aceste documente au caracter inedit, iar unele sunt deosebit de
sugestive prin ideile, sentimentele, problemele de bază, teoretice și istorice,
expuse, unele de o uimitoare actualitate și care reflectă gândirea social-politică a
acelei epoci. Se dezvăluie, astfel, pagini importante din viața unor iluștri inte-
lectuali români, restituindu-se memoriei lor drepturile firești și recunoașterea
deplină, de care au fost frustrați prin ilegalitățile săvârșite în anul 1945.
Convingerea noastră este că respectivele memorii nu au fost nici măcar luate în
seamă de membrii Comisiei; criteriile după care se făcuseră licențierile au fost cu
totul altele.
Aceeași soartă au avut-o și memoriile adresate direct Ministerului Edu-
cației Naționale, și cele de mai târziu, adresate Curții Supreme de Casație și
Justiție și Curții de Apel. Reintegrarea ulterioară a unor universitari, dintre cei
epurați, s-a datorat – se pare – intervenției Consiliilor profesorale direct la
Ministerul Educației Naționale.
Excesele din activitatea „Comisiei de Epurație” au fost sesizate chiar în
acele vremuri de membrii corpului profesoral. Astfel, profesorul Gheorghe
Plăcințeanu de la Facultatea de Științe îi acuza pe membrii Comisiei, în
memoriul său justificativ, de răzbunare în urma unor dispute universitare43.
Profesorul Radu Vulpe îi acuza pe epuratorii săi de lipsă de colegialitate, prin
recurgere la un procedeu absolut „dezonorant”, folosirea în sprijinul acuzațiilor
aduse persoanei sale a unor elemente din unele discuții prietenești, colegiale,
făcute apoi publice prin presă într-o manieră vădit exagerată, dovedind rea
credință în interpretări denaturate și chiar neadevărate sau chiar citate false
interpuse între ghilimele44. Profesorul de Drept Internațional Nicolae Dașcovici
43
44
Idem, dosar 10/1945, f. 43.
108 Dănuț Doboș
sesiza faptul că unele facultăți erau mai expuse decât altele, iar în cazul uma-
nioarelor, câteva discipline erau prin însăși natura lor mai expuse decât altele45.
Profesorul medicinist Al. Țupa și-a îndreptat acuzațiile cu predilecție spre
profesorul Al. Myller, pe care îl acuza de îndepărtarea unor devotați colabo-
ratori, precum și de a fi dezamăgit cele mai bune intenții și cele mai sincere
bunăvoințe46. Rectorul Al. Myller era totodată făcut răspunzător de dezbinarea
în două tabere a studenților și de intrarea în conflict cu autoritățile care
sprijineau Universitatea, cu corpul didactic și administrativ al Universității, „pe
care l-a jignit ori de câte ori a avut prilejul și nu l-a ocrotit niciodată”47.
În citata scrisoare de demisie a rectorului Al. Myller, acesta îi împărtășea
ministrului Ștefan Voitec surprinderea sa față de atitudinea asistenților Facul-
tății de Științe în favoarea șefului de lucrări Timotei Coșciug, a profesorilor
Facultății de Litere în favoarea lui Radu Vulpe și a asistenților Facultății de
Medicină în favoarea asistentei Maria Chelărescu Vieru48. Cu alt prilej, rectorul
Al. Myller sesizase Senatul Universitar (ședința din 16 iunie 1945) de faptul că
Universitatea ieșeană, formată din „epurați și epurabili”, se ridicase contra
autorității lui, bănuind chiar anumite persoane că ar fi la originea acțiunilor de
insubordonare49.
La 1 mai 1945 era rândul profesorului Radu Cernătescu, decan al Facul-
tății de Științe, și al profesorului Vasile Pavelcu, decan al Facultății de Litere și
Filozofie, să-i aducă acuzații personale rectorului Myller, suspectat de graba cu
care propunea și opera reîntoarcerea la Iași a Universității, supunând astfel unui
grav pericol existența laboratoarelor cu materiale inflamabile. Cei doi decani se
arătau dispuși a-și prezenta demisia imediat50. Se pare că asupra lor fuseseră
făcute presiuni cu privire la evacuarea Universității și din partea reprezen-
tantului de Zlatna – Alba Iulia al Frontului Național Democrat, care se pretase și
la aprecieri ofensatoare la adresa corpului profesoral ieșean51.
În fine, profesorul Ion Popovici, propus de Comisie pentru licențiere, dar
absolvit de Ministerul Educației Naționale, găsea prilejul ca, în furtunoasa ședință
a Senatului Universitar din 31 iulie 1945, să-i ceară rectorului Al. Myller să
demisioneze, neîmpărtășindu-i punctul de vedere relativ la epurarea cadrelor
universitare52. Dar rectorul Al. Myller nu s-a aflat izolat și fără sprijin din partea
unor membri ai corpului profesoral. Am menționat poziția celor doi colaboratori
în Comisie, profesorii Iorgu Iordan și Andrei Oțetea. În mai sus-citata ședință a
Senatului Universitar din 31 iulie 1945, rectorul era elogiat de profesorul
I.Gh. Botez (Științe) pentru meritele sale, după care au urmat demisiile în bloc
45
Idem, dosar 12/1945, f. 1.
46
Idem, dosar 2433/1944-1945, f. 105.
47
Ibidem.
48
Idem, dosar 8/1945, f. 518-519.
49
Idem, dosar 2433/1944-1945, f. 25.
50
Idem, dosar 4/1945, f. 132.
51
Ibidem, f. 121.
52
Idem, dosar 2433/1944-1945, f. 39.
ale decanilor facultăților, în semn de solidaritate cu poziția rectorului53. O

atitudine similară a adoptat și decanul de la Litere și Filozofie, profesorul
Constantin Balmuș. Pe aceeași linie s-a plasat și prorectorul Ilie Popa,
demisionat la 2 august 1945, în semn de solidaritate cu rectorul Al. Myller. În
scrisoarea de demisie adresată Ministerului Educației Naționale, prorectorul
Popa aprecia meritele personale ale lui Myller în „stârpirea celor două mari rele
ce macină Universitatea noastră: reacțiunea și ambulantismul”54.
O întrebare se ridică cu insistență la acest moment al investigației noastre:
au fost folosiți studenții sau profesorii împotriva celor vizați de a fi „purificați”?
Răspunsul este nu, în cazul studenților, cu o excepție însă. Este vorba de o
scrisoare datând din anul 1941, în care un student ieșean se adresa „Comisiei de
revizuire legionară”, amintind anumite atitudini pro-legionare („porniri legionare”)
ale profesorului Florin Sion (Drept). Conform mărturiei profesorului vizat, exa-
gerările din sus-numita scrisoare s-au datorat intenției studentului de a-l salva pe
profesorul său luat în obiectiv de „Comisia de revizuire legionară”. În anul 1945
însă, „Comisia de Epurație” va folosi această scrisoare ca probă incriminatorie55.
În cazul corpului profesoral, situația se prezenta puțin diferit. Astfel, șeful
de lucrări Victor Nadolschi, de la Laboratorul de Mecanică al Facultății de Științe,
în propriul său memoriu justificativ, aduce acuze profesorului I. Plăcințeanu,
precum și asistenților Nicolae Florescu și Dumitru Mangeron, descriindu-i ca
„legionari notorii”56. Împotriva asistentului Liberale Netto (Litere și Filozofie),
Comisia a folosit scrisoarea confidențială adresată acestuia de profesorul Bruno
Manzone, directorul Institutului de Cultură italiană cu sediul la București57.
Epurații
În fapt, ce-au reprezentat epurările pentru Universitate, dincolo de moti-
vațiile des invocate de profesorul Al. Myller, care îi asimila pe cei epurați cu
mișcările de dreapta, cu reacțiunea capabilă de a provoca zguduiri puternice
țării? În 1945, Universitatea își regăsea cu greu echilibrul după un an de refugiu
și cu 20% din totalul catedrelor și conferințelor vacante, fără a pune la socoteală
pe cele libere în urma epurației58. În asemenea condiții, licențierea a 30 de
profesori și asistenți însemna o grea lovitură dată Universității ieșene, respectiv
celor cinci facultăți ale sale la vremea respectivă. Procesele-verbale stau în
continuare mărturie pentru acuzațiile și incriminările aduse universitarilor ieșeni
la vremea când ele au constituit suportul înlăturării acestora din universitate.
53
Ibidem.
54
Idem, dosar 8/1945, f. 1033.
55
Idem, dosar 12/1945, f. 28.
56
Idem, dosar 11/1945, f. 49.
57
Idem, dosar 9/1944-1945, f. 24.
58
ANI, fond Facultatea de Drept, dosar 358/1945, f. 17.
110 Dănuț Doboș
La 18 decembrie 1944 erau epurați profesorii onorari A.C. Cuza,

I. Găvănescul și Ștefan Berechet59. La 21 decembrie, același an, venea rândul
profesorului Dumitru Găzdaru (Litere și Filosofie), căruia nu i se ierta prezența
pe lista membrilor „Comisiei de revizuire legionară”. Calitatea de membru
marcant al Gărzii de Fier60, de care îl acuza comisia, nu se potrivea cu aceea de
„simpatizant legionar” de pe listele Chesturii de Poliție. La 24 ianuarie 1945
erau propuși spre licențiere profesorii I. Plăcințeanu (Științe), Gh.A. Cuza
(Drept) și profesorul onorar Giorge Pascu (Litere și Filosofie). Aceștia nu
apăreau pe listele Chesturii de Poliție, dar procesele-verbale ale comisiei erau
pline de acuzații de natură politică, cum ar fi servirea Mișcării Legionare,
legăturile cu Legația germană, deținerea de funcții de conducere în regimul
legionar, colaborarea la revistele Cetatea Moldovei, Cuget Moldovenesc și
Revista Critică. Profesorul Gh.A. Cuza, spre exemplu, era vizat în mod special
prin aceea că „D-sa este unul din promotorii mișcării antisemite din țara noastră.
Alături de părintele său A.C. Cuza a inspirat sau organizat direct toate agitațiile,
tulburările și excesele, care au înveninat viața politică și au înlesnit instalarea
hitlerismului în România”61.
Acuzații similare au fost aduse, la 25 ianuarie același an, asistenților de la
Litere Grigore Scorpan și Liberale Netto. Lui Scorpan nu i-a fost iertată
colaborarea la ziarul Moldova, în timp ce Liberale Netto era etichetat drept
„legionar” notoriu62, deși nici el nu apărea în fișele Chesturii de Poliție. Tot la
25 ianuarie 1945 au fost propuși spre licențiere profesorii Radu Vulpe (Litere și
Filosofie) și Petre Dragomirescu (Drept)63. Acestora le-au fost imputate
activitatea publică din perioada 1940-1944 și presupusa vină de a fi încurajat
Mișcarea Legionară. Privitor la Radu Vulpe, apărea o învinuire specială, aceea
de a fi cerut, cu ocazia unui consiliu ținut la Zlatna – Alba Iulia și la care
participase și ministrul Ioan Petrovici, pedepsirea profesorilor care semnaseră
„memoriul” către mareșalul I. Antonescu64.
Procesele-verbale nr. 7 și nr. 8 din 27 ianuarie 1945 consemnau propu-
nerea de licențiere a profesorilor Mihai David (Științe)65, Gh. Drăgănescu,
Florin Sion, Ioan Popovici (Drept) și Th. Simenschy (Litere și Filosofie), acesta
din urmă alegându-se doar cu retrogradarea66. Acuzațiile Comisiei mergeau de
la activitate naționalist-creștină și simpatie față de legionari până la prietenie cu
Gh.A. Cuza și colaborarea la revista condusă de acesta, Cetatea Moldovei, în
cazul profesorului M. David. Nici profesorii mai sus-menționați nu apăreau în
listele Chesturii de Poliție. Procesul-verbal nr. 9 din 29 ianuarie 1945 consemna,
59
60
Ibidem, f. 18.
61
Ibidem, f. 22.
62
Ibidem, f. 24.
63
Ibidem, f. 2.
64
Ibidem, f. 12.
65
Ibidem.
66
Ibidem, f. 4-5.
cu acuzații similare, licențierea profesorilor Ioan Claudatus (Medicină), „simpa-

tizant legionar” în fișierele Poliției, și Dumitru Gherasim (Drept)67. La 30 ianuarie
același an a urmat propunerea de licențiere a profesorilor Gh. Plăcințeanu
(Medicină, absolvit ulterior de Minister), Ioan Gheorghiu (Medicină)68, carac-
terizați drept favoriți ai regimului Ion Antonescu sau ai Mișcării Legionare,
asistenții Spiridon Poleacu, Radu Nimereanu, Grigore Osipov-Sinești și Neculai
David (Medicină)69, acuzați de participare la rebeliunea legionară din ianuarie
1941. Au fost urmați de profesorul Emil Diaconescu70, căruia i-a fost imputată
lucrarea Românii din Răsărit. Transnistria, și, în fine, de profesorul Constantin
Vasilescu (Medicină)71, caracterizat de Comisie drept un „cunoscut fascist”,
deși el nu era menționat în listele Chesturii.
La 31 ianuarie 1945 a fost licențiată asistenta Maria Chelărescu Vieru,
căreia i-au fost imputate în mod deosebit o serie de dezvăluiri referitoare la
Spitalul Socola din perioada când la conducerea acestuia se aflase profesorul
Constantin I. Parhon72. Facultatea de Teologie pierdea, la 1 și, respectiv,
6 februarie, pe Constantin Tomescu73 și pe Leca Morariu74, cel din urmă,
subsecretar de stat în guvernul Goga – Cuza (ianuarie-februarie 1938).
Procesul-verbal nr. 17 din 6 februarie 1945 consemna propunerea de
licențiere a lui Vasile Hudici75, desenator la Muzeul de antichități, iar procesul-
verbal nr. 18 din 8 februarie 1945 pe cele ale profesorului Timotei Coșciug
(Științe) și asistentului Alexandru N. Florescu (Științe)76. Le erau aduse aceleași
acuzații de legionarism, plus colaborarea la gazetele Luminătorii și Glasul
Studențimii. Referindu-se la șeful de lucrări T. Coșciug, rectorul Al. Myller
afirma: „L-am văzut cu târnăcopul în mână dărâmând o sinagogă și am credința
că nu a rupt cu legionarismul”77. Din rândul profesorilor ieșeni transferați la
București, a fost epurat de Comisie profesorul N. Dașcovici, situație care, în
mod automat, a dus și la îndepărtarea sa de la catedră, ridicând astfel la
31 numărul profesorilor ieșeni propuși pentru epurare în anul 1945. În fine,
fostul rector Mihai David a reușit, prin obținerea la 1 noiembrie 1944 a hotărârii
ministeriale de pensionare definitivă, să evite punerea în practică a deciziei de
epurare a Comisiei, spre regretul membrilor acesteia, după cum reiese dintr-un
raport adresat, la 10 august 1945, de respectiva Comisie, Ministerului78. În
vara anului 1945 Universitatea ieșeană încheiase deja procesul de epurare, cu
67
Ibidem, f. 6-7.
68
Ibidem, f. 73-74.
69
Ibidem, f. 54-55.
70
Ibidem, f. 52-53.
71
Ibidem, f. 50-51.
72
Ibidem, f. 49.
73
Ibidem, f. 48.
74
Ibidem, f. 44.
75
Ibidem, f. 45.
76
Ibidem, f. 46.
77
Idem, dosar 2433/1944-1945, f. 25.
78
Idem, dosar 9/1944-1945, f. 27.
112 Dănuț Doboș
deplin succes, dacă luăm în considerare faptul că, din cele 32 de propuneri de
licențiere înaintate Ministerului, numai în trei cazuri (I. Popovici, M. David și
Gh. Plăcințeanu) au primit aviz negativ. În 29 de cazuri au fost emise decretele
de licențiere, publicate în Monitorul Oficial în perioada 12 mai – 13 iunie 1945.
Concluzii
Activitatea Comisiei de la Universitatea ieșeană trebuie în mod necesar
încadrată în contextul socio-politic intern și internațional al vremii. Acesta ne
poate oferi o eventuală explicație privind duritatea deciziilor Comisiei și zelul
depus de cei trei membri ai acesteia. Fapt recunoscut chiar și la vremea
respectivă, activitatea Comisiei ieșene a depășit cu mult în sârguință activitatea
comisiilor similare de la București și Cluj. La București, de exemplu, au existat
cazuri în care cei trei membri ai Comisiei de la Universitate (S. Stoilov,
Al. Rosetti și P.P. Stănescu) au intervenit în favoarea unor colegi propuși spre
licențiere (Virgil Nitzulescu, respectiv, P.P. Panaitescu). Printre semnatarii unor
memorii în favoarea lui P.P. Panaitescu s-au aflat Iorgu Iordan și Andrei Oțetea.
De altfel, nici Gh. Brătianu nu a constituit obiectul investigațiilor comisiei de la
București.
Se poate observa că, în majoritatea cazurilor, așa-zisele investigații repre-
zentau în fapt o veritabilă campanie de discreditare și marginalizare a profe-
sorilor ieșeni, cărora le-au fost aduse învinuiri de natură exclusiv politică,
probate cu fragmente din declarații și articole, care să susțină acuzațiile de
fascism ori legionarism. Declanșând conflictul cu ministrul Educației Naționale,
până la demisia sa din 31 iulie 1945, rectorul Myller și-a trădat graba și
nerăbdarea cu care aștepta confirmarea aprobării sancțiunilor aplicate colegilor
acuzați de reacționism ori de incapacitate de adaptare la noile realități „demo-
cratice”79. Rectorul Myller a lăsat în permanență de înțeles că era convins de
faptul că făcea un act de justiție necesar la vremea respectivă! Ne putem pune
însă întrebarea: a fost el, cu adevărat, reprezentantul politic al noilor guvernanți
comuniști de la București sau atât el, cât și majoritatea universitarilor și a
intelectualilor români nu au bănuit nici pe departe dimensiunile marilor
„prefaceri” ce aveau să vină?
Dacă avem unele rezerve în ceea ce privește rolul jucat de Andrei Oțetea,
victimă el însuși a procesului epurărilor în 1949, când a fost înlăturat de la
Institutul de Istorie Națională, atitudinea lui Iorgu Iordan este aceea tipică a
unui colaborator al noilor autorități. Funcțiile și distincțiile cu care avea să fie
copleșit în chiar vara anului 1945 se datorează, fără îndoială, și zelului depus în
demascarea colegilor „reacționari” sau „grav compromiși”. Profesorii ieșeni
epurați par a se fi regăsit în lungile liste ale ostracizaților, alături de o serie
întreagă de vechi instituții culturale românești, care – potrivit concepției
79
ANI, fond personal „Al. Myller”. Adrese și scrisori oficiale, f. 126.
guvernanților comuniști – trebuiau eliminate, neavând justificare în noua epocă

„progresistă” din istoria României.
O parte a explicației cu privire la procesul de epurare trebuie căutată în
însăși situația politică a României de după semnarea armistițiului din 12 sep-
tembrie 1944 cu sovieticii, deveniți, cu acordul Aliaților, o pârghie de presiune
fără precedent asupra țării noastre, pe toate planurile. Un alt factor de bază în
respectivul proces l-a reprezentat PCR, proaspăt instalat în eșichierul politic de
comandă al României, liderii comuniști acordând o importanță deosebită
curățirii aparatului de stat de elementele „reacționare”, din dorința de a elibera
funcții de stat cheie în vederea completării acestora cu oamenii lor. Faptul a fost
sesizat și în memoriul înaintat în 1946 de liderii PNȚ și PNL secretarului
general ONU, Trygve Lie: „[...] administrația a fost supusă unei epurări a
cadrelor pentru motive neserioase pentru a face față oamenilor lipsiți de orice
competență și calificare legală dar cu totul devotați noului regim [...]”80.
Nu vor putea fi evaluate niciodată la adevărata lor dimensiune pierderile
uriașe suferite de știința și cultura românească în genere prin îndepărtarea
abuzivă a unei pleiade de valori autentice ale învățământului superior ieșean,
amputat astfel de contribuția de înaltă ținută pe care aceștia ar fi putut-o aduce
la dezvoltarea cunoașterii. Climatul cultural și științific al Iașului s-a diluat în
mod vădit așezându-se pe temelia proletcultismului de import care avea să
cenzureze panteonul culturii naționale.
În același sens trebuie evidențiată atmosfera negativă, de adevărată psihoză,
provocată de fenomenul epurărilor chiar în rândurile corpului profesoral rămas
momentan la posturi, fără a pierde din vedere faptul că eliminarea unor cadre de
valoare, fenomen practic neîntrerupt în perioada de după 1945, s-a răsfrânt în
chip dureros atât asupra procesului de instruire a studenților, cât și asupra
schimburilor internaționale, mult diminuate. S-a încercat și s-a reușit eliminarea
unor alternative de cultură apuseană la cea de sorginte sovieto-stalinistă, precum
și posibilitatea ca intelectualii democrați, refractari la proletcultismul de import,
să poată constitui nucleul unei posibile încercări de rezistență a poporului
român. Era încălcată astfel, pentru prima dată, o tradiție a vieții universitare
românești, și ieșene în special, caracterizată printr-o puternică solidaritate a
membrilor corpului profesoral universitar, în condițiile unei multitudini de
opțiuni politice.
Referindu-se la acest fenomen, cercetătorul ieșean Florea Ioncioaia scria
în Opinia Studențească din 16-23 aprilie 1991:
Brusc, acești oameni cu anumită reputație intelectuală și poziție socială constată

că se află la dispoziția oricărei vendete meschine ori lașități politice. Nu este
pentru întâia oară în istoria noastră politică modernă când o culpă politică, deci
una de conștiință, devine o culpă morală sancționabilă prin mijloace adminis-
trative sau penale. Dar amploarea este aceea care șochează, chiar dacă vor fi fost
80
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, București, 1990, p. 297.
114 Dănuț Doboș
și cazuri, nu foarte multe, și e greu de spus în acest moment cât de grave, când
angajamentul politic al unor universitari degenerase în patologic81.
Dar Universitatea și România însăși se îndreptau în anul 1945 spre o

tragică experiență, cu repercusiuni nebănuite.
81
Opinia Studențească, nr. 15 (69) din 17-23 aprilie 1991.
Reforma perpetuă.
Politehnica ieșeană în anii stalinismului
Mihai Dorin, Gabriel Mardare

GALDI*
Introducere
Un fapt revelator pentru mentalitatea comunistă este supraevaluarea învă-
țământului tehnic, fenomen inițiat de Lenin, care afișa grija pentru edificarea
unei lumi noi. Studiul documentelor PCUS ne arată însă că ideologii staliniști,
urmași fideli ai gândirii leniniste, erau mai puțin interesați de competența reală a
„intelectualității tehnice”, cât mai degrabă de fidelitatea față de regim.
Modelul sovietic este prompt implementat în România în anii de ocupație.
Universitățile tehnice românești, considerate prea elitiste, sunt puse în concu-
rență cu instituții nou create, instalate în centre industriale de tradiție. În paralel,
se realizează o epurare a personalului didactic existent, iar studenții și noile cadre
din învățământul tehnic sunt supuși unei selecții bazate pe originea socială. Un rol
însemnat în acest proces îl vor avea organizațiile fabricate de ocupant și
slujitorii acestora.
Astfel, acest model a devenit, în anii mimetici ai „obsedantului deceniu”,
obligatoriu și sufocant, iar profesorii compromiși de colaborarea cu vechiul
regim au fost înlăturați definitiv sau marginalizați. Selecția studenților a devenit
un exercițiu ideologic și doar în plan secund, științific și vocațional.
Bolșevizarea învățământului ingineresc a intrat în linie dreaptă din anul 1948,
iar tot ceea ce fusese consacrat în plan instituțional-academic a fost decretat
caduc. Școlile politehnice au devenit laboratoare de formare a omului nou.
La început s-a recurs la raționalități economice, care au permis înlăturarea
multor cadre didactice valoroase între 1944 și 1948. Reforma învățământului va
fi precedată de numeroase arestări în rândul personalului didactic și al studen-
ților, acțiuni menite să anihileze orice rezistență față de ofensiva având ca scop
sovietizarea învățământului universitar tehnic.
Treptat, învățământul ingineresc a intrat sub zodia reformei. Reforma
perpetuă – noul concept revoluționar – trebuia să adapteze învățământul
*
Grupul de Analiză a Limbajelor și Discursurilor Identitare, reunind cercetători de la
Universitatea din Bacău, Universitatea Tehnică Iași și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
116 Mihai Dorin, Gabriel Mardare
rigorilor ideologice. Tradițiile academice, practica autonomiei universitare au

fost lichidate, învățământul ingineresc fiind integral subordonat ideologic.
Mutațiile acestui important segment al școlii în anii regimului comunist nu au
făcut încă obiectul unei anchete științifice. Drama oamenilor școlii, obligați să
se subordoneze necondiționat, masificarea învățământului ingineresc, preemi-
nența criteriilor sociale în selecția studenților și a cadrelor didactice, impunerea
forțată a modelului sovietic, toate aceste aspecte sunt ignorate în numeroasele
opuri festiviste, elaborate în anii regimului comunist, de regulă de către ingineri,
în stilul și spiritul optimismului oficial.
Documentele din arhivele Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din
Iași sunt o ilustrare a acestei stări de lucruri. Corespondența oficială dovedește
zelul responsabililor instituției în introducerea noilor măsuri, începând cu
„promovarea” limbii ruse și a literaturii de specialitate sovietice și terminând cu
folosirea criteriilor de clasă în selecția studenților și a personalului didactic.
Plecând de la analiza acestora, în demersul de față, autorii își propun să
analizeze specificul reformelor comuniste în România în domeniul învățămân-
tului tehnic superior ieșean.
Preliminarii epistemologice
Spre deosebire de istoria învățământului superior al științelor și artelor, cea
a învățământului tehnic a fost neglijată lungi perioade de timp. Problematica
învățământului ingineresc trebuie plasată în planul mai larg al istoriei și
filosofiei culturii. Un succint excurs epistemologic ar fi, credem, necesar.
Atât în tradiția filosofică platoniciană, cât și în cea aristotelică, în cultura
europeană s-a afișat, de regulă, o anume ignoranță vizavi de performanțele
inginerilor. În cunoscutul dialog Gorgias, Platon nu ezită să exprime disprețul
filosofului față de homo faber. De altfel, una dintre cele mai semnificative
influențe ale lui Platon în cultura europeană s-a concretizat în privința modului
organizării științelor, fapt ce avea să se repercuteze și asupra ierarhiei sistemului
de învățământ. Accentul pus de acesta pe cunoașterea teoretică a lumii s-a
răsfrânt direct, în plan academic, asupra disciplinelor cu caracter aplicativ.
Modelul de organizare socială propus de Platon în Republica poartă amprenta
acestei viziuni asupra muncii1. De altfel, un comentator al operei acestuia,
Robert Baccou, remarca faptul că filosoful legifera pentru o elită „înzestrată
prin fire cu dragostea cunoașterii și gustul pentru muncă”2.
Cu toate că a fundamentat o direcție culturală concurentă în raport cu cea
platoniciană, nici modelul aristotelic nu a agreat ideea experimentului, pe motiv
1
A se vedea Republica, partea a II-a, 369b-375d, în Platon, Opere V, ediție îngrijită de
Constantin Noica și Petru Creția, traducere, interpretare, lămuriri preliminare, notă și anexă de
Andrei Cornea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 134-144.
2
Platon, Œuvres complètes, La République, traduction nouvelle avec introduction et notes
par Robert Baccou, Paris, Librairie Garnier Frères (f. a.), p. 474, nota 521.
Reforma perpetuă. Politehnica ieșeană în anii stalinismului 117
că acesta torturează natura. Cunoașterea ideilor pure era considerată singura

modalitate validă, ea putând surmonta iluziile experienței – în cazul lui Platon –,
în vreme ce aplicabilitatea matematicii era strict limitată de Aristotel la lumea
corpurilor cerești. Prin teoria sa privind cauzele (materială, formală, eficientă și
finală), el punea concepția deasupra realizării efective, fundamentând ceea ce un
comentator contemporan, adresându-se elevilor de liceu, numește tehnofobie3.
Deși a contribuit la înlăturarea separației dintre lumea cerească și cea
terestră, nici Galilei nu a corectat tradiția solidă a aristotelismului în cultura
occidentală, el atribuind instrumentului matematic în cunoașterea experimentală
rolul de simbol al preeminenței ideilor asupra aspectelor practice ale realității.
În consecință, tot aspectul teoretic al cunoașterii va continua să fie evaluat
preferențial.
Schimbarea esențială a viziunii cu privire la prioritatea rolului științelor
aplicative și – pe cale de consecință – a formării specialiștilor în aceste domenii
s-a produs în comunism, pornind de la rațiuni tot de ordin filosofic. La originea
noii abordări se află modelul homo faber. Făuritorul de unelte este supraevaluat
de ideologii marxist-leniniști, el fiind plasat deasupra făuritorului de proiecte ori
a teoreticianului. În fapt însă, această schimbare de paradigmă valorifica
demagogic un complex de inferioritate, după cum se poate vedea din docu-
mentele oficiale ale Partidului bolșevic:
Activitatea creatoare desfășurată de poporul sovietic sub conducerea partidului

comunist în cursul celor 40 de ani de existență a Puterii Sovietice a spulberat
definitiv legenda reacționară scornită de exploatatori, cum că oamenii muncii ar fi
mărginiți din punct de vedere intelectual și inferiori din punct de vedere politic4.
Ierarhia tradițională a științelor este răsturnată astfel în temeiul noii

filosofii a acțiunii instituită de marxism și aplicată în grilă leninistă prin
formule-șoc – de tipul: „Cu fața spre producție”5 – de regimurile comuniste.
Modificarea viziunii s-a dovedit a fi revoluționară și tonică pentru noii actori ai
istoriei, adică făuritorii și mânuitorii uneltelor. Așa cum se poate lesne observa,
ideologia care a stat la baza noii concepții este fundamentată social și nu în
temeiul metodologiei științei.
Cultivarea și fundamentarea ideologică a modelului homo faber de către
regimurile comuniste a avut urmări directe asupra statutului inginerilor, ei
devenind varianta academică a proletarului. Simbioza proletar-inginer se va
concretiza în dezvoltarea spectaculoasă a învățământului ingineresc, cu scopul
declarat de a fundamenta optimismul social și ideologic.
3
François Dagognet, Le Travail usinier ou de l’impensé technophobique, http://www.ac-
nantes.fr:8080/peda/disc/philo/travailusinier.htm; consultat la 20 decembrie 2006.
4
B.N. Ponomarev (coord.), Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (traducere din
limba rusă după originalul apărut la Editura de Stat pentru Literatură Politică, Moscova, 1959),
București, Editura Politică, 1961, p. 724.
5
Ibidem, p. 426.
Simbolul percutant al timpului nou a devenit proletarul înfrățit cu

inginerul. Acest binom era înzestrat cu virtuți care urmau să acționeze asupra
mentalului la nivelul societății, după cum susținea Lenin, confruntat cu
individualismul populației rurale:
Numai baza materială, tehnica, folosirea masivă a tractoarelor și a mașinilor în

agricultură, electrificarea masivă pot rezolva problema aceasta în ceea ce-l
privește pe micul producător, pot însănătoși, ca să spunem așa, întreaga lui
psihologie6.
Drept urmare, învățământul ingineresc a fost supradimensionat și pus în

slujba ideologiei, el vizând modernizarea rapidă a infrastructurii țărilor
comuniste. Noua modernitate și-a propus să corecteze ori să elimine viciile celei
burgheze, pregătind astfel triumful comunismului. Modelul sovietic era însă de
la început viciat de paranoia sabotajului care avea ca obiect intelectualitatea
tehnică provenind din vechiul regim7. Aceasta s-ar fi făcut vinovată fie de
sabotaj (cumpărând din străinătate utilaj învechit, necorespunzător), fie de
încercări de a zădărnici mișcarea inovatorilor, ceea ce obliga partidul la
intervenții energice. Mai mult, în anii 1930-1931, această categorie s-ar fi
constituit într-o organizație dușmănoasă, „Partidul industrial”, având legături cu
albgardiștii și cu capitaliștii ruși fugiți în străinătate și urmărind „răsturnarea
Puterii sovietice și restaurarea capitalismului în URSS”8.
Dincolo de problemele modernizării, producția de ingineri devotați se
impunea ca o condiție a consolidării regimului politic instituit de nomenklatura:
A devenit mai stringentă sarcina creării unor cadre de intelectuali tehnicieni noi,
sovietici, ieșiți din popor și strâns legați de popor, care să fie la nivelul științei și
tehnicii moderne9.
Măsurile erau radicale și vizau atât aspecte cantitative, cât și calitative ale
punerii în operă a acestui proiect:
S-a extins rețeaua de instituții de învățământ tehnic superior și de școli medii

tehnice, s-a mărit nucleul muncitoresc și numărul de comuniști în toate aceste
instituții de învățământ. În instituțiile de învățământ tehnic superior au fost trimiși
mii de comuniști care trecuseră prin școala muncii de partid, sovietice10, economice și
sindicale. Partidul a deschis larg muncitorilor calificați drumul spre învățământul
6
Ibidem, p. 499.
7
Ibidem, p. 438 (cu referință la evenimente din 1928) și 511 (trimitere la evenimente din
1934-35).
8
Ibidem, p. 476.
9
Ibidem, p. 439.
10
Inadvertență de traducere. Este vorba, în fapt, de „școala sovietelor”, adică a muncii în
„sfaturile populare”, în organizațiile care aveau în componență „consilii alese” (soviete ale
muncitorilor, țăranilor, soldaților), ulterior înghițite de partidul bolșevic.
superior. A fost extins sistemul învățământului seral și fără frecvență. Muncitorii

fruntași, formați în uzine, fabrici, mine, pe șantiere, au absolvit instituții de
învățământ tehnic superior și școli medii tehnice, devenind reprezentanți demni ai
intelectualității tehnice sovietice11.
Vor trebui să treacă decenii pentru ca ineficiența acestei expansiuni să fie

remarcată de factorul politic12. Între timp însă, modelul fusese exportat în „țările
de democrație populară”13. Iar activitatea scriitorilor va fi fost asimilată cu cea
tehnică în metafora stalinistă care-i înnobila cu titlul de „ingineri ai sufletului”.
Destructurarea vechii școli

România a reprezentat un bun teren experimental pentru corifeii socialis-
mului real. Modernizarea realizată sub regimul burgheziei – e drept, incompletă –
a devenit o victimă sigură a noilor ideologi. Sintagma „inginerie socială” este,
așadar, pe deplin justificată în cadrul analizei regimului totalitar postbelic14. Pe
de altă parte, tot ceea ce ținea de concepția tehnologică era urmărit de ochiul
veghetor al politicului, fenomen care urma să se amplifice odată cu „naționa-
lizarea socialismului”15. Bazele sistemului au fost puse imediat după
„eliberarea” României de către trupele sovietice.
În scurt timp, cele trei școli politehnice din vechea Românie vor fi
completate cu o duzină de școli noi, unele fiind plasate în centre muncitorești.
De aici și până la aplicarea conceptului cu privire la politehnizarea învă-
țământului românesc în ansamblu nu a fost decât un pas. Actualizând o
cunoscută sintagmă a lui Kogălniceanu, noii ideologi au înțeles să impună rapid
oameni noi la vremuri noi. Universitățile tradiționale au fost reduse și
marginalizate, iar un întreg set de specializări din domeniul științelor omului au
fost desființate sau supuse unor siluiri de profil16.
11
Ibidem, p. 439. Sublinierile, evidențiind obsesia cantitativului dar și aspirațiile de ordin
calitativ, ne aparțin.
12
Este vorba de Plenara din iulie 1955 a CC al PCUS (vezi Ibidem, p. 691).
13
Ibidem, p. 664.
14
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Vladimir
Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori), Raport final, București, Humanitas, 2006,
p. 14, 16, 26, 316, 317, 424.
15
„Printre documentele păstrate ale Cabinetului 2 există liste detaliate a tuturor persoanelor
«cu probleme», care lucrau în unități de cercetare științifică, inginerie tehnologică și proiectare.
Principalele «probleme» erau cererile de plecare în străinătate, rudele stabilite în străinătate,
rudele condamnate politic, manifestările așa-zis «naționalist iredentiste» (în cazul cetățenilor
maghiari), ascultarea posturilor străine, în special Europa Liberă”. Ibidem, p. 599.
16
Nici științele experimentale și teoretice n-au scăpat. S-au dezvoltat Institute Pedagogice
cu durată redusă (trei ani în loc de cinci, durata obișnuită în domeniul științelor umaniste), un fel
de fabrici de profesori de calitatea a doua, botezate în deriziune „Sorbonici” de către studenții de
la secțiile tradiționale. Absolvenții acestor școli puteau obține, urmând la FF (fără frecvență),
echivalarea diplomelor din învățământul universitar, corupția/toleranța cadrelor din învățământul
superior fiind un factor favorizant. Acumulând vechime, această categorie de absolvenți ajungea
să ocupe cele mai bune locuri în învățământul secundar.
Zorii erei noi se arată încă din anul 1944. Reforma învățământului la
politehnica ieșeană a debutat cu epurările universitare. Nu este o noutate în
istorie ca schimbările politice să fie urmate de o vânătoare de vrăjitoare. Numai
că de această dată se deschidea cutia Pandorei, iar orice pretext devenea util
cauzei înlăturării indezirabililor. Așa-zisa defascizare – supravegheată de Comisia
Aliată de Control – a fost parte a unui proiect mai larg al Aliaților. În România
însă, defascizarea a fost doar pretextul pentru o politică activă de sovietizare, în
condițiile în care reprezentanții guvernelor din SUA și Marea Britanie au avut
doar un rol decorativ.
Prima comisie pentru revizuirea corpului didactic la Politehnica ieșeană
s-a instituit ca efect al Legii 461/1944, prin adresa din 6 octombrie a ministrului
de resort. Rectorul Școlii Politehnice Cernăuți – Turnu Severin17 se execută
prompt, solicitând personalului să răspundă la un chestionar cuprinzând trei
întrebări:
1) dacă a militat în organizații politice legionare, fasciste sau hitleriste;

2) dacă a părăsit aceste organizații și s-a încadrat în lupta pentru libertăți
democratice înainte de 23 august 1944;
3) dacă a fost înaintat sau încadrat după 23 februarie 1938 fără respectarea
condițiilor de formă și fond ale legii18.
Activitatea de epurare era coordonată la nivel național de o comisie

centrală din cadrul Ministerului. La Politehnica ieșeană, comisia s-a instituit în
octombrie 1944, fiind formată din rectorul Cezar Parteni și profesorii Virgil
Ianovici și Ștefan Popescu. Comisia nu a avut surprize majore, având în vedere
lipsa de preocupări politice a profesorilor politehniști. Merită totuși menționată
excepția profesorului Dimitrie Mangeron. În două ample memorii, expediate
comisiei de epurare, profesorul Mangeron demontează rumorile apărute în
legătură cu trecutul său, recunoscând că în toamna lui 1940 s-a „interesat o clipă
de mișcarea legionară”. La sfârșitul aceluiași an însă a plecat la studii în Italia.
Cu timpul, adaugă petiționarul, „mi-am dat seama de necesitatea consacrării
unei părți din energia proprie în vederea luptei pentru cucerirea și propagarea
adevăratelor libertăți democratice, chezășia bunei stări a maselor populare”19.
Intimidarea începea să se erijeze în metodă de guvernare, iar lașitatea în
una de supraviețuire. Și suntem abia la începuturi.
În eșalonul secund al puterii lucrau deja personaje care vor face curând
carieră de lichidatori în Cabinetul Petru Groza, impus de sovietici. Instrumentul
prin care noua putere, instalată prin șantaj la 6 martie 1945, a executat ordinele
va fi o organizație subversivă specializată pentru lumea universitară, anume
17
În toamna lui 1941, din rațiuni politice, Politehnica ieșeană a fost mutată la Cernăuți, iar
în primăvara lui 1944 s-a refugiat la Turnu Severin.
18
Arhivele Naționale Iași, fond Institutul Politehnic Iași. Rectorat, dosar 13/1944, f. 2.
19
Ibidem, f. 15.
Frontul Democrat Universitar (mai jos: FDU). Senatul Politehnicii ieșene este
practic bombardat, în cursul anului 1946, cu adrese ale frontiștilor în care, cel
mai adesea, pe un ton imperativ, aceștia reclamă rezolvarea rapidă a solicitărilor
care-i privesc pe protejații lor politici ori îi acuză pe inamici. În cadența și în
tonul arogant al acestor texte nu este greu să sesizezi că Politehnica ieșeană a
intrat clar în zona dictatului politic.
În decembrie 1946, FDU Iași solicită conducerii instituției, în numele
protejaților, o sesiune de examene extraordinară, invocând motive de natură
economică și militară. De remarcat că nu petenții fac solicitarea, ei preferând să
solicite sprijinul FDU, care le asigura o rezolvare certă. Senatul se execută rapid
și favorabil20; trecuse doar o lună de la victoria în alegeri a „forțelor
democratice” conduse de PCR, din 19 noiembrie 1946.
Același FDU se folosește de pretextul incidentelor provocatoare ale
trupelor de asalt muncitorești, care i-au atacat pe studenții politehniști parti-
cipanți la manifestația de la 10 Mai 194621, pentru a-și exprima surprinderea că
printre studenții sancționați de Senat se află și protejații lor, „verificați de
organizația noastră”. Urmează lista cu numele celor care au contribuit la
„ridicarea prestigiului vieții studențești” (sic!).
Liderii FDU își exprimă nemulțumirea față de conducerile facultăților de
Electrotehnică și Chimie, întrucât „n-au sesizat adevăratul substrat al provocărilor
de la 10 Mai”22. Nucleul studenților politehniști, care în realitate i-a respins pe
provocatori, este aspru învinovățit pentru faptul de a fi promovat spiritul
[…] distructiv, antidemocratic, încercând să compromită realizările actualului

guvern în domeniul politicii externe prin provocări de incidente la granița noastră cu
URSS, grup care s-a demascat cu ocazia descoperirii organizației subversive FSN23.
Comprimare și suprimare
Anul 1947 aduce o altă noutate în viața politehnicii ieșene: declanșarea
politicii de suprimare a unor posturi, comprimarea disciplinelor de predare și
pensionarea forțată, totul sub pretextul redresării economice. Executant:
Comisia ministerială pentru redresare economică și stabilizare monetară. Ținta:
persoanele indezirabile. În Decizia ministrului secretar de stat de la Depar-
tamentul Educației Naționale, invocând prevederile Legii 139/1947, la
Politehnica ieșeană sunt suprimate nouă catedre24 (printre care cele de Fundații,
Construcții civile și Beton armat, Mașini cu aburi). Sunt „pensionați din oficiu”
20
Ibidem, dosar 18/1946, nepaginat.
21
Oficial, era încă ziua națională a Românei.
22
Revolta este atât de profundă, încât petenții simt nevoia s-o transpună cu majuscule.
23
Ibidem. Este singura mențiune, în arhivele ieșene, a unei organizații cu acest nume
protocronic.
24
Noțiunea de catedră se suprapunea în epocă cu cea de disciplină de predare, la rându-i
asimilată cu cea de „normă didactică” din zilele noastre.
profesorii Mircea Volanschi, de la Electrotehnică și Agricola Cardaș, de la

Agronomie25.
Politica de „comprimare și suprimare” a posturilor se îmbogățește curând
cu un nou concept: raționalizarea. În acest sens se constituie o Comisie
interministerială. Duplicitatea este lesne de sesizat în limbajul documentelor:
„se comprimă persoana26 și temporar conferința” (cazul lui Flor Rădulescu, de
la Chimie); „se comprimă persoana și temporar postul” (cazul profesorului
Arsenie Oprea, de la aceeași facultate)27. Sub pretextul aceleiași rațiuni a
economiilor bugetare, ministrul secretar de stat de la Departamentul Educației
Naționale, Ștefan Voitec, decide desființarea a nu mai puțin de 46 de posturi
didactice la Politehnica ieșeană, printre care cele ale unor specialiști precum
Victor Baușic, Gheorghe Cașler, Tiberiu Golgoțiu28. De la raționalizări la
comprimări și de aici la arestarea opozanților nu a fost decât un pas, pe care
regimul l-a parcurs rapid29.
Autorii de opuri encomiastice despre dezvoltarea cantitativă spectaculoasă
a Politehnicii ieșene începând cu anul 1948 se pot declara fericiți: existența lor
nu a fost cu nimic tulburată, nici de politica de cadre dictată de partid, nici de
„comprimarea” posturilor unor colegi, nici de întreruperea brutală a legăturilor
cu universitățile din lumea liberă, nici de obligativitatea învățării limbii ruse,
nici măcar de soarta studenților ori colegilor aruncați în beciurile Securității.
Ei pot fi doar nedumeriți că, mai nou, sub crusta istoriei oficiale, istoricii
descoperă un ocean de mizerii, ignorate de unii cu bună știință sau considerate
minore. Pentru aceștia, important este doar numărul de laboratoare inaugurate
sau originea sănătoasă a studenților, nicidecum „victimele colaterale” ale
regimului, adică acei colegi și învățăcei care au avut demnitatea să se opună
sistemului30.
Printre cei afectați, la poziția a 6-a din dosarul menționat la subsol,
studentul de la „Potecnica”31 Gheorghe Asachi, Marius Rusu, proaspăt
absolvent, expediat de la Direcția Regională a Securității Poporului32 Iași la cea
din Suceava; la poziția 12, studentul Gabriel Râpeanu, din anul al III-lea, primit
de la Huși, găzduit la Iași și ulterior trimis la Suceava; la poziția 17, studentul
25
Monitorul Oficial, nr. 229/4 octombrie 1947, p. 8941 și 8948.
26
Am subliniat cuvântul care introduce nota de cinism involuntar al limbajului administrativ.
27
Ibidem, nr. 239/16 octombrie 1947, p. 9293.
28
Ibidem.
29
Vezi și Mihai Dorin, „Politizarea învățământului românesc. Școala Politehnică «Gheorghe
Asachi» din Iași”, în Arhivele totalitarismului , anul III, nr. 3, 1995, p. 59-67.
30
În speranța că un fior de umanitate se va pune în mișcare, le recomandăm să lectureze
voluminosul dosar 254/1954 de la Arhivele Naționale Iași, unde vor descoperi numeroase nume
de colegi și studenți care au trecut pragul arestului Securității din Dealul Copoului între anii 1948
și 1954. În total, 2.090 de persoane. Iar în spatele numelor vor afla tot atâtea destine frânte.
31
Agramatismul este reprezentativ pentru nivelul de cultură al anchetatorilor, generator de
complexe și – pe cale de consecință – de brutalitate.
32
Este vorba de poliția politică a epocii, creată după modelul sovietic, pentru „apărarea
cuceririlor revoluției”, vezi Raport final, p. 167-186.
din anul al IV-lea Profir Sergiu, care a parcurs același traseu; la poziția 374,
profesorul de la Politehnică Vasile Petrescu, sosit în arest în august 1949 și
eliberat în februarie 1950; la poziția 146, profesorul Constantin Angelescu, fost
ministru liberal al Învățământului, la poziția 1498, profesorul Alexandru
Claudian, distins sociolog și poet, membru al PSD Titel Petrescu33.
Lectura ar putea fi mai mult decât instructivă, sugerând o altă viziune
asupra istoriei Politehnicii ieșene decât cea riguros lineară și debordant
optimistă cuprinsă în cea mai recentă încercare de sinteză întreprinsă de un
cadru didactic al Universității Tehnice34. În fapt, astfel de reprezentări sunt
prelungiri, dincolo de regimul politic, ale unor modele solid construite în
sistemul sovietic și adânc ancorate în mentalul românesc din ultimele cinci
decenii, inclusiv în domeniul producției industriale. După cum se remarca într-o
cunoscută lucrare cu privire la criza sistemului de tip sovietic:
Rațiunea profundă /a scăderii calității/ este faptul că producția planificată vizează

cantitatea, exprimată în unități sau în valoare [...]. Ceea ce contează, nu sunt
rezultatele reale, ci rapoartele triumfale, aducătoare de măriri de salariu și alte
gratificații35.
Stalinismul la catedră
Dacă până în momentul abdicării forțate a regelui Mihai I au mai
funcționat, fie și sub cenzură severă, unele aparențe de viață academică liberă și
de autonomie universitară, începând din 1948, organizarea universitară tradi-
țională a fost suprimată integral, iar universitățile, reorganizate după model
sovietic. Comunitatea universitară românească intra în era nouă deja timorată de
seria de intimidări din anii anteriori. Prin statutul său de citadelă a gândirii
libere, Universitatea a fost direct vizată de politica de masificare și nivelare a
gândirii. Măsurile de intimidare aplicate între anii 1945 și 1947 de guvernul-
marionetă Petru Groza generaseră deja o serie de abdicări de la misiunea
academică.
Este o tristețe să constați că acea comunitate universitară tradițională, care
contribuise decisiv la modernizarea României, a intrat atât de lesne și fără o
negociere semnificativă în mrejele politice ale comuniștilor. Istoricul este
descumpănit să constate că o elită universitară liberă, ce reprezenta și o forță
academică de prestigiu european, a dispărut aproape subit în nisipurile
mișcătoare ale obsedantului deceniu. Cercetarea anatomiei acestui caz este de
33
Arhivele Naționale Iași, fond Inspectoratul Județean al Ministerului de Interne, dosar
254/1954, f. 1-54.
34
N. Irimiciuc, reputat specialist în mecanică, care și-a descoperit o vocație tardivă de
istoric: vezi Învățământul ingineresc ieșean de-a lungul timpului, vol. I, Editura „Gheorghe
Asachi”, 2002, respectiv vol. III, Editura Pan Europe, 2001.
35
M. Voslensky, La nomenklatura. Les privilégiés en URSS, Paris, Pierre Belfond Éditeur,
1980, p. 210 și 217.
abia la începuturi și reclamă o abordare mult mai complexă decât cea care
decurge din perspectiva „trădării intelectualilor”. Acest proces de metamor-
fozare a unei elite orgolioase de prestigiul său într-o masă modelată de agenții
bolșevizării este, poate, una dintre cele mai interesante provocări pentru
istoriografia românească.
Legislația modernă este nivelatoare prin natura sa, legislația comunistă
însă a generat ceva mai mult, și anume masificarea. De aici și până la
transformarea tuturor instituțiilor în pârghii ale partidului-stat nu a fost decât un
pas. Decretul nr. 175/3 august 1948 pentru reforma învățământului a îndeplinit
misiunea de subordonare și ideologizare a școlii36. Efectul acestui act normativ
a fost atât de puternic, încât, vreme de două decenii, el a rămas fundamentul
politico-juridic al învățământului românesc, chiar dacă augmentat de o puzderie
de decrete și hotărâri. Dictatul statului comunist este definit încă din primele
două articole: învățământul este organizat „exclusiv de către stat, pe temeiul
unității de studii și este așezat pe baze democratice, populare și realist-știin-
țifice”. Cadrele medii și superioare vor fi pregătite în conformitate cu „nevoile
consolidării democrației populare și construirea societății socialiste”37.
Categoriile de institute de învățământ superior se reduc la două: 1) univer-
sități și politehnici; 2) institute de învățământ superior. Stabilirea numărului
studenților devine atribut al Consiliului de Miniștri, „după criteriile cerute de
necesități”. Cadrul popular de organizare este consolidat în articolul XXVII din
Capitolul III al Decretului care legiferează folosirea specialiștilor din
producție38. Articolul deschidea practic cutia Pandorei, liberalizând confuzia și
răsturnarea valorilor academice. Cohorte de specialiști „pe puncte” și cu dosare
„sănătoase” vor fi plasate în comunitatea universitară prin această portiță.
În cei douăzeci de ani de aplicare a legii, institutele de învățământ superior
au fost sufocate de o avalanșă de hotărâri, decizii și circulare. Corespondența
oficială dezvăluie efectele devastatoare ale depersonalizării comunității
academice. Limba de lemn este însușită sârguincios, nu de puține ori altoită pe
traduceri din limba rusă. Adevăratul puls al reformei nu poate fi sesizat, atât din
textul legii, cât din rulajul birocratic al receptării și aplicării ei. Ca întotdeauna,
diavolul sălășluiește în detalii. Iar aici metamorfozele răului ne vorbesc mai
mult și mai viu decât toate statisticile despre „progresele” spectaculoase ce
constituie substanța rapoartelor, a dărilor de seamă ori a cuvântărilor festive.
În februarie 1949, rectorul Cezar Parteni se grăbește să anunțe ministrul
despre „progresele disciplinelor politice”: în anul I – Marxism-leninism (două
ore de curs plus o oră de aplicație); în anul II – Economie politică (același
număr de ore); în anul III – Materialism dialectic (idem) și – finis coronat opus
36
Vezi C. Cloșcă, M. Dorin, C. Neagu, Istoria învățământului superior tehnic ieșean, Iași,
Editura „Gheorghe Asachi”, 1996, p. 114-137.
37
Vezi Colecțiunea de legi, decrete și decizii, tom XXVI, 1948, 1-31 august, București,
Editura de Stat, 1948, p. 1676.
38
Ibidem, p. 1680-1682.
– în anul IV, Marxism-leninism, reluat (pe o treaptă superioară, se înțelege)39.

Curând, limba italiană este retrasă din programa analitică, iar decanul de la
Chimie Industrială solicită rectorului transferarea studenților la… limba rusă40.
În același an și pe linia fermă a asumării noilor responsabilități, șefii de catedră
îl însărcinează pe profesorul Mangeron să-i informeze săptămânal cu noutăți din
literatura sovietică de specialitate41. În spiritul aceleiași preocupări pentru
înregimentarea forțată, în aprilie 1949, ministerul de resort anunță conducerea
Politehnicii despre noile condiții draconice cu privire la frecvență, restanțe,
examenul de diplomă și – inovație – introducerea unei materii ideologice la
examenul de licență42.
Alte efecte ale reformei: în ședința din 18 mai 1949 a Biroului profesoral
se decide ca absențele studenților să fie consemnate în carnete, iar acceptarea la
examen este condiționată de prezența în proporție de 95% la lucrările de
laborator. Cu același prilej, rectorul face cunoscut că materialele din străinătate
pot fi aduse doar cu aprobarea ministrului de resort și a celui al Planificării.
Procesul de izolare a comunității academice în spatele Cortinei de Fier intra în
linie dreaptă. Singurii care încearcă să schițeze un protest față de noile măsuri
aberante sunt studenții care, în câteva memorii, cer anularea acestor decizii43.
Limba rusă devine materie obligatorie de învățământ începând din 1949
(trei ore săptămânal), personalul este recrutat, de regulă, dintre basarabeni44, iar
avizul Institutului „Maxim Gorki” este obligatoriu pentru titularii de disciplină45.
Tot în 1949, reforma se mai îmbogățește cu o noutate: înființarea facultăților
muncitorești, ce aveau să devină o veritabilă pepinieră de cadre pentru partid.
Pentru a asigura un nivel rezonabil de receptare a cursurilor, la aceste facultăți
se preda obligatoriu limba română. Primul titular al catedrei este profesorul
D. Gafițeanu, de la Universitatea „Al.I. Cuza”.
Originea socială a studenților devine chiar din primul an al aplicării
reformei tema prioritară a dărilor de seamă ale conducerii Politehnicii. Sporirea
numărului fiilor de muncitori și țărani săraci devine astfel un obiectiv în sine.
Drept urmare, dacă în anul 1949 numărul acestora este inferior fiilor de func-
ționari, chiaburi și negustori, în anul următor efectivele lor sporesc semnificativ46.
În nelipsitele dări de seamă către minister nu sunt omise progresele în
aplicarea reformei, precum: „consultarea materialului sovietic și introducerea
științei marxist-leniniste” și – încununare a reformei – faptul că „la unele
discipline materialul predat se face aproape în întregime după tratate sovietice”47.
39
40
Ibidem, f. 37.
41
Ibidem, f. 50.
42
Ibidem, f. 59.
43
Ibidem, f. 108.
44
Printre alții, de exemplu, Golda Fischman și Lidia Lupașcu.
45
46
Ibidem, dosar nr. 2/1949, f. 20.
47
Ibidem, f. 140.
Într-adevăr, imens progres… Tot „progres” și nu mai puțin „reformă” este și

generoasa manifestare de dragoste față de tovarășul Stalin la jubileul celor 70 de
ani de viață. Pe lângă nelipsitele ședințe de omagiere, mese rotunde și simpo-
zioane, Generalissimului i-a fost expediat un album „care arată dragostea
oamenilor muncii din Institutul nostru pentru regimul de democrație populară”48.
Să mai notăm o mostră din „viața nouă” a „oamenilor muncii” de la
Facultatea de Construcții cu același prilej aniversar. Programul omagial se
compune din următoarele ingrediente:
1) conferințe ale profesorilor de ideologie despre dezvoltarea științei materialist-

dialectice de către tovarășul Stalin;
2) conferință a lectorului de limbă rusă despre rolul tov. Stalin în dezvoltarea
limbii și literaturii ruse;
3) alocuțiuni susținute de către fiecare membru al corpului didactic despre rolul
tov. Stalin în înfrățirea popoarelor49.
Ministerul dispune iar Rectoratul execută cu un deosebit zel, anunțând

depășiri de plan și angajamente înălțătoare: cadrele didactice se oferă să
folosească mai mult materialul sovietic, să se aboneze suplimentar la reviste
sovietice și să traducă suplimentar o sută de pagini din literatura sovietică de
specialitate50.
La începutul anilor ’50, criteriile pentru promovarea cadrelor didactice
devin „științifice și politice”. Ministerul propune eliminarea din învățământ a
elementelor dușmănoase care au „o poziție antiștiințifică”. Iar pentru a exclude
orice posibilă eroare, comisiile pentru admitere și promovare sunt formate din
decan, secretarul organizației PMR și reprezentantul UTM51.
Ingerințele partidului în viața Politehnicii se înscriu, de asemenea, în
conținutul reformei. Face carieră în anii ’50 vânătoarea de vrăjitoare, adică
intimidarea și eliminarea fiilor „elementelor dușmănoase”. Astfel, direcțiunea
fabricii de motoare electrice Satulung-Brașov cere conducerii Politehnicii să se
ia măsuri împotriva studentului Constantin Leancu, de la secția muncitorească,
pe motivul excluderii sale din partid datorită legăturilor cu fostul director al
fabricii, comandorul Râpeanu52.
Să mai notăm o mostră semnificativă din anii aplicării reformei. Arhivele
conservă numeroase rapoarte ale unor analize de curs. Zece pagini de analize
detaliate și recomandări năucitoare cuprinde raportul unui curs al conferen-
țiarului O. Munteanu de la Electrotehnică. O rubrică specială este dedicată
activității politice și ideologice a autorului. Concluzia cade ca un trăsnet:
48
Ibidem, f. 144.
49
Ibidem, f. 194.
50
Documentele nu precizează dacă activitatea era normată și intervalul în care urma să fie
realizată. Ibidem, f. 198.
51
Ibidem, dosar nr. 3/1950, f. 352-353.
52
Ibidem, f. 454.
titularului i se recomandă „să aprofundeze problema deosebirii radicale a

folosirii mașinilor în condițiile capitalismului și în condițiile socialismului”. În
referatul de răspuns, autorul își însușește toate criticile și nu pregetă să asigure
puritatea ideologică a cursului, menționând că a utilizat „aproape sută la sută
literatură sovietică” și a arătat studenților „contribuția aproape exclusiv
sovietică la dezvoltarea acestei discipline”53.
Orice ieșire din cadență este prompt sancționată. Numeroase ordine ale
rectorului îi vizează pe studenți. Iar alegerea – în anul 195154 – a omului nou,
profesorul Cristofor Simionescu, la cârma Institutului Politehnic Iași (IPI), a
devenit garanția aplicării ferme a reformei. Unul dintre aceste temute ordine îl
vizează pe studentul de la Mecanică Ștefan Tarbu, exmatriculat în mai 1954
„pentru agitație în masa studenților”55.
O altă mostră de ingerință politică este presiunea exercitată de sfaturile
populare asupra studenților provenind din familii care se opuneau politicii
agrare a partidului. Astfel, în octombrie 1957, Sfatul Popular din Sărmaș,
Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, cerea conducerii IPI să-l trimită pe
studentul Ștefan Mândru pentru a-și convinge tatăl să se înscrie în „întovărășia
zootehnică”. Rectorul răspundea prompt, precizând că a discutat deja cu
împricinatul56.
Cât privește acordarea burselor, aceasta a devenit un stimulent pentru
fidelitate și obediență. În anii ’50, toate solicitările fiilor de deținuți politici și de
chiaburi, fie ei colectivizați între timp, se resping. Într-o adresă către Minister,
ca răspuns la noul regulament de burse, conducerea IPI face cunoscut că nu mai
acordă burse fiilor de muncitori cooperatori care au avut ateliere anterior, fiilor
de medici și avocați care au avut cabinete, fiilor de colectiviști foști chiaburi și
fiilor foștilor comercianți. Fac excepție cei care „au activitate obștească și în
organizațiile obștești opinează favorabil”57. Suntem la 13 ani de aplicare a
reformei58, iar regimul înăsprește restricțiile împotriva inamicilor reali ori
imaginari. Reforma învățământului a fost, în realitate, o pârghie a revoluției
permanente.
Concluzii
Legislația din anii regimului Ceaușescu marchează o ruptură în raport cu
epoca precedentă. Procesul de liberalizare consacrat prin Legea nr. 11/1968 va
fi însă blocat la începutul anilor ’70 de „mica revoluție culturală” și definitiv
înghețat prin Legea nr. 28/1978. Este evident că intrăm într-un alt orizont de
53
54
Era debutul unei domnii de 25 de ani.
55
56
57
58
Stalinizarea a continuat în fapt, în ciuda începerii desovietizării, în condițiile în care
retragerea trupelor de ocupație sovietice și a consilierilor de specialitate a început în 1958.
reprezentări, cu un joc mult mai subtil al manipulărilor de imagine, al coruperii

personalului didactic din toate sferele, prin modul de acordare a burselor în
străinătate, prin accesul preferențial la surse de documentare etc. Nu putem nega
rolul pozitiv al acestei deschideri, dar nu trebuie să uităm că în nici un moment
criteriul profesional nu a fost unicul.
Complexitatea acestui fenomen impune o analiză separată, care trebuie să
țină cont de recompunerea configurației simbolice a comunismului în România.
Pentru a ieși din cercul bibliografic și a da o mai mare pertinență analizei
arhivelor este necesară, după opinia noastră, o abordare complementară din
perspectiva istoriei orale.
O istorie a Facultății Internaționale de Științe Umane
*
de la Universitatea din București (1991-1995)
Laurențiu Vlad
Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București
Câteva cuvinte de început

Primele pagini din istoria inaugurată acum 25 de ani sub numele de
Facultatea Internațională de Științe Umane au fost poate cel mai greu de scris.
Nu numai pentru că orice început e mai greu, ci din cauza lipsei unor informații
sistematizate sau a arhivării uneori aleatorii a documentelor. În fapt, atât
înființarea facultății, cât și primii săi ani de existență stau sub semnul vremurilor
de atunci, traversate de romantismul începuturilor de drumuri, de dorința de a
schimba un sistem blocat și împovărat de un regim totalitar, de nerăbdarea de a
folosi o libertate ne(mai)sperată de gândire și de expresie. După ani lungi de
cenzură și izolare, posibilitatea de a comunica și de a colabora cu lumea
universitară internațională părea un vis împlinit.
Așa cum arată arhivele Universității, dar și presa din epocă, multe dintre
regulile de dinainte de 1989 erau puse în cauză, iar dezbaterile înflăcărate se
duceau adesea în toate direcțiile. Acești primi ani au fost străbătuți de o mare
efervescență de idei și propuneri, dar nimic nu se așeza: era o perioadă de
anomie, în care totul părea a fi posibil, așa cum mărturisește și Radu Toma,
inițiatorul proiectului unei facultăți în limba franceză de științe umane și
sociale1. După spusele sale, felul în care s-a născut noua instituție era o expresie
*
Un sprijin însemnat în redactarea acestui text l-am primit din partea colegilor mei, Ionela
Băluță și Dan Drăghia, cărora le mulțumesc pe această cale. Alte două versiuni ale acestui studiu,
una în limba română, iar alta în franceză, au văzut lumina tiparului în cuprinsul a două mici
volume, publicate de curând: Laurenţiu Vlad (coordonator), Un moment din istoria Facultăţii
Politice a Universităţii din București: filiera socio-umană francofonă (1991-1995), București,
Editura Universităţii din București, 2016, p. 13-60 și idem, Aux origines de la Faculté de Sciences
Politiques de l’Université de Bucarest: la filière francophone (1991-1995), București, Editura
Universității din București, 2016, p. 9-54.
1
Interviu realizat de Ionela Băluță cu Radu Toma pe data de 18 august 2016, în Laurențiu
Vlad (coord.), Un moment din istoria Facultăţii Politice a Universităţii din București: filiera
socio-umană francofonă (1991-1995), p. 103-121 / p. 120-121.
130 Laurențiu Vlad
a acelor vremuri, destul de apropiate din punctul de vedere al istoricului duratei

lungi, dar totuși, sub multe aspecte, atât de îndepărtate.
În primăvara anului 1991, profesorul Toma era întrebat, de două persoane
ce ocupau funcții de conducere la nivelul Universității din București, dacă ar fi
interesat să construiască un program de studii în limba franceză în domeniul
științelor sociale. Atras de ideea transdisciplinarității, Radu Toma a acceptat
provocarea și, în câteva zile, prezenta proiectul unei facultăți de științe sociale,
fiind inspirat de modelul institutelor de studii politice din Franța; această propu-
nere a fost repede îmbrățișată de lumea diplomatică franceză de la București
(Ambasada Franței, Institutul Francez, AUPELF-UREF)2, dar și de conducerea
Universității din București, respectiv, de oficialii de atunci ai Ministerului Învă-
țământului, căci în doar două-trei luni se anunța oficial organizarea examenului
de admitere pentru Facultatea Internațională de Științe Umane (iulie 1991).
Ne-am străduit să reconstituim principalele repere din această construcție
instituțională nouă, de multe ori surprinzătoare, ce nu s-au lăsat prinse întru
totul în documentele administrative. Am completat statisticile și documentele
oficiale cu stenogramele ședințelor diverselor structuri de conducere ale
Universității din București și, parțial, cu câteva detalii dintr-un început de istorie
orală pe care l-am inițiat, anume din interviurile celor care au contribuit într-un
fel sau altul la întemeierea instituției.
O istorie sinuoasă
La începutul lunii iulie a anului 1991, ori poate chiar în ultima parte a lui
iunie, nu știm cu certitudine, Universitatea din București anunța înființarea unei
noi facultăți cu un program de studii îndrăzneț, original, ce avea ca limbă de
predare franceza și care ar fi asigurat, la încheierea unui ciclu de patru ani,
licențe în drept, sociologie, istorie sau filosofie, în funcție de opțiunile
studenților (Anexa 1)3.
Scopul declarat al acestei inițiative, așa cum explicit preciza anunțul cu
pricina, era „formarea de specialiști necesari unei mai rapide integrări
europene”. Înscrierea candidaților la concursul de admitere pentru ocuparea
celor 50 de locuri scoase la concurs, condiționată de depunerea unor docu-
mente de studii și personale, respectiv de plata unei taxe de 1.000 de lei, urma
să aibă loc la Facultatea de Filosofie, între 5 și 7 iulie 19914.
Examenele de admitere la Faculté Internationale de Sciences Humaines
(FISH) / Facultatea Internațională de Științe Umane (FISU)5, căci așa se numea
2
Toate aceste detalii se regăsesc în interviul realizat de Ionela Băluță cu Radu Toma, la care
am făcut referire în nota anterioară; ibidem, p. 104-109.
3
Arhiva Universității din București (în continuare: Arh. UB), dosar nr. 208 (Admitere) /
1991, Anunț de înființare a Faculté Internationale de Sciences Humaines (cu date specifice
relative la admiterea din sesiunea iulie 1991), nepaginat.
4
Ibidem. Detaliile cu privire la numărul de locuri, taxa, perioada și locul de înscriere la
examenul de admitere au fost adăugate ulterior, de mână.
5
Au circulat în perioada respectivă ambele denumiri cu abrevierile lor.
O istorie a Facultății Internaționale de Științe Umane de la Universitatea din București 131
noua structură universitară, fuseseră stabilite pe 8 iulie („probă orală elimi-

natorie de limba franceză și aptitudini intelectuale”), respectiv între 15 și 17 ale
aceleiași luni („probă scrisă la limba franceză; probă scrisă de filosofie sau
istorie universală – la alegere”), în timp ce manualele pe care candidații trebuiau
să le studieze erau cele de Filosofie, de Probleme fundamentale ale istoriei lumii
antice și medievale și de Probleme fundamentale ale istoriei lumii moderne și
contemporane, respectiv de Limba franceză6.
*
Dincolo de nevoia de a fixa câteva repere originare, cu atât mai mult cu cât
nu am găsit până acum un document / moment fondator, datele de mai sus au și
darul să risipească confuziile cu privire la constituirea Facultății Internaționale de
Științe Umane întreținute accidental în vremea din urmă de o parte a isto-
riografiei relative la Universitatea din București.
Bunăoară, în 2011, Claudia-Maria Udrescu aducea în prim plan data de 11
februarie 1992, când „în ședința Senatului [...] se anunță constituirea facultății
francofone”7. În fapt, în reuniunea respectivă, în contextul discuției referitoare
la inițierea unor programe de studii în limbile engleză, germană, japoneză etc. la
Universitatea din București, unul dintre prorectorii de atunci, Ioan Mihăilescu,
amintea și faptul că facultatea cu pricina se înființase cu ceva vreme în urmă8.
Trei ani mai târziu de la apariția cărții Claudiei Udrescu, volumul aniversar
Universitatea din București, 1864-2014 insista asupra zilei de 11 martie 1992
(de fapt, 26 martie), în care, tot într-o ședință de Senat, s-ar fi „validat” noua
instituție9, deși în realitate era vorba de învestirea formală a conducerii facultății
din acel moment10.
Ce s-a întâmplat, în fapt, pe 26 martie 1992? Atunci erau validate în
Senatul Universității din București alegerile ce avuseseră loc la nivelul
facultăților. Cum Facultatea Internațională de Științe Umane nu avea un corp
profesoral, așadar nu era posibil să aibă loc alegeri, rectorul de atunci,
6
Anunț de înființare a Faculté Internationale de Sciences Humaines, loc. cit. Manualul de
Filosofie (ediția 1990) îi avea ca autori pe Gh. Vlăduțescu, A.P. Iliescu, A. Miroiu, M. Bîrsan,
D. Ștefănescu, P. Cristea, L. Grunberg, A. Marga, C. Grecu; cel de Probleme fundamentale ale
istoriei lumii antice și medievale (ediția 1989, clasa a XI-a), pe S. Pascu, A. Bodor, V. Bocșăneanu;
cel de Probleme fundamentale ale istoriei lumii moderne și contemporane (ediția 1990, clasa a XII-a),
pe C. Mureșan, V. Cristian, V. Vese, E. Vîrgolici, iar cele de Limba franceză (edițiile 1987 –
clasa a IX-a, 1988 – clasa a X-a, 1989 – clasa a XI-a), pe A. Botez, M. Ciurel, F. Mihai,
M. Perișanu și M. Saraș.
7
Claudia Maria Udrescu, Universitatea din București. Modele și traiectorii postcomuniste,
București, Editura Universității din București, 2011, p. 108.
8
Arh. UB, dosar nr. 510 (Senat) / 1992, Stenograma ședinței de Senat din 11 februarie
1992, nepaginat.
9
Universitatea din București, 1864-2014, coordonatori: Ovidiu Bozgan, Bogdan Murgescu;
cuvânt înainte: Mircea Dumitru; autori: Ovidiu Bozgan, Matei Gheboianu, Cristina Gudin,
Alexandru Murad Mironov, Bogdan Murgescu, Florentina Nițu, Ioan Pânzaru, Mirela Rotaru,
Andrei Florin Sora, București, Editura Universității din București, 2014, p. 384.
10
Arh. UB, dosar nr. 494 (Senat) / 1992, Stenograma ședinței de Senat din 26 martie 1992,
nepaginat.
132 Laurențiu Vlad
profesorul Nicolae Cristescu, propunea ca funcția de decan să fie asumată de

conf. dr. Radu Toma, cel care coordonase până atunci proiectul; la facultate se
desfășurase un scrutin numai în rândul studenților, ce trimiteau în Senat pe
reprezentantul lor, Petre Guran11. Tot în acea ședință, rectorul Nicolae Cristescu
vorbea, în raportul cu privire la starea Universității din București prezentat la
finalul mandatului său, despre intenția de a se înființa și o filieră germană, pe
lângă cea francofonă, de științe umane12. Nu avem cunoștință ca dorința
exprimată atunci să se fi materializat în vreun fel în timp. De asemenea, nici
Radu Toma, inițiatorul proiectului și primul decan al facultății, nu își amintește
în vreun fel de acest proiect13.
*
Radu Toma, titular la Catedra de Limba și literatura franceză a Facultății
de Limbi și Literaturi Străine, a deținut funcția de decan până la începutul
anului universitar 1994-1995. Lui i se datorează gestionarea curentă a instituției
de la înființare până în toamna anului 1994, într-o vreme deloc ușoară, în care
facultatea nu avea spații de învățământ sau administrative proprii și în care nu
s-a putut bizui decât pe prea puține cadre didactice titulare. Cu toate acestea, nu
putem să nu remarcăm inițiativele sale în dinamizarea colaborărilor inter-
naționale, în integrarea primilor profesori titulari, în selecția atentă și înma-
tricularea, dintr-un număr din ce în ce mai mare de candidați, a celor mai
merituoși și atașați facultății, care-și vor continua studiile în străinătate (de
pildă, dintre studenții admiși între 1991 și 1994, nu mai puțin de 7 fac parte din
corpul profesoral actual al instituției14, care numără 44 de cadre didactice, iar
alți 12 au fost titulari sau colaboratori ai ei de-a lungul timpului15).
*
Să evocăm acum, cu titlu de exemplu, una dintre problemele cu care s-a
confruntat Facultatea Internațională de Științe Umane pe tot parcursul exis-
tenței sale, de la înființare și până la schimbarea denumirii (august 1995)!
În toamna anului 1991, când au început cursurile primului an I, acestea
erau programate în toate zilele de lucru ale săptămânii, și cum facultatea nu
avea un sediu propriu, orele se desfășurau în diferite spații ale Universității, spre
exemplu, lunea, în Edgar Quinet (sala 42, Elemente de psihosociologie, titular:
Vintilă Mihăilescu), miercurea, tot acolo (sala 315, Limba franceză, titular:
Danielle Omer, respectiv Istoria comparată a civilizațiilor europene, titular:
Zoe Petre) sau vinerea, în amfiteatrul D. Onciul, al Facultății de Istorie (Istoria
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Interviu realizat de Ionela Băluță cu Radu Toma pe data de 18 august 2016.
14
Raluca-Ioana Alexandrescu (Mărculescu), Alexandru Gussi, Alexandra-Gabriela Ionescu,
Camil-Alexandru Pârvu, Andreea-Bogdana Petrică, Claudia-Maria Udrescu, Miruna Tătaru-Cazaban.
15
Constantin Davidescu, Dan Dionisie, Ilinca Grozăvescu, Petre Guran, Maria-Niara Ibram,
Silviu Matei, Manuel-Filon Morar, Sorina Soare, Alina Stănescu, Ana-Luana Stoicea, Laurențiu
Ștefan, Adelina Veștemean.
ideilor și faptelor în raport cu evoluția dreptului și a instituțiilor, titular:

Alexandru Duțu)16.
De altfel, probleme locative apăreau la nivelul universității la mai multe
facultăți, fie din cauza dezvoltării unor noi programe de studii și a creșterii
numărului de studenți, fie în urma apariției unor noi facultăți. Încă din decem-
brie 1992, membrii Consiliului de Administrație evocau numeroasele dificultăți
și exprimau ideea realizării unei situații cu necesarul de spații raportat la
programele de studii și la studenți, care să fie înaintată ministerului. Decanul
Facultății de Biologie considera că nevoia de spații și de dotări a Universității
din București ar trebui să preocupe ministerul, nu înființarea de instituții de
învățământ superior la Târgu-Jiu, Târgoviște sau în alte părți17. Pe lângă facultatea
francofonă, care nu avea sediu, erau evocate problemele cu care se confruntau și
facultățile de Filosofie, Geografie și Geologie. S-a făcut atunci propunerea ca în
clădirea din Schitu Măgureanu nr. 1, ce avea să fie eliberată de Facultatea de
Sociologie, Psihologie și Pedagogie după mutarea în sediul primit în Schitu
Măgureanu nr. 9, să își desfășoare activitatea Facultatea Internațională de Științe
Umane, Filosofia și secția de Ecologie18. Nemulțumirea decanilor se îndrepta pe
atunci și către „unii de la Ștefan Gheorghiu”, care ocupau etajele V și VI din
Schitu Măgureanu (căci acolo se regăsea și Facultatea de Înalte Studii Politice)19.
În acest context, înțelegem și mai bine că pentru proaspăta Facultate
Internațională de Științe Umane problema spațiului nu a fost deloc una simplă.
Pe lângă repartizarea unor săli, mai era vorba și de dotarea acestora. Astfel, la
începutul anului 1994, sub semnătura decanului Radu Toma, se solicita
Direcției Economice-Gospodărești, dar și prorectorului Ioan Mihăilescu sprijin
pentru achiziționarea unor piese de mobilier pentru dotarea spațiului admi-
nistrativ al Facultății Internaționale de Științe Umane (decanat, secretariat, sala
de consiliu, punctul de documentare), acordat de conducerea Universității din
București în imobilul din str. Schitu Măgureanu, nr. 120. Facultatea revine în
septembrie cu o altă solicitare de dotări, după ce, în iunie 1994, ceruse două săli
suplimentare la etajul III al aceluiași imobil21. În fapt, Facultatea Internațională
de Științe Umane a administrat direct, la începutul anului universitar 1994-
1995, doar cinci săli de seminar (cu 150 m2)22, restul, pe care le folosea,
16
Arhiva Facultății de Științe Politice a Universității din București (în continuare: Arh.
FSPUB), dosar Facultatea Internațională de Științe Umane (în continuare: FISU) / 1991-1992,
Orar / Anul I, nepaginat.
17
Arh. UB, dosar nr. 958 (Stenograma) / 1992-1995, Stenograma ședinței Consiliului de
Administrație din 3 decembrie 1992, nepaginat.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Arh. FSPUB, dosar Faculté Internationale de Sciences Humaines (în continuare: FISH)
(Diverse; ulterior a fost adăugat pe cotor: Burse) / 1993-1994, Adrese din 19 și 28 ianuarie către
Direcția Economică-Gospodărească, respectiv către Prorectorul Ioan Mihăilescu, nepaginat.
21
Ibidem, Adresa nr. 366 / 7.09.1994, respectiv cea înregistrată sub nr. 235 / 1.06.1994,
nepaginat.
22
Ibidem, Comisia Națională pentru Statistică – Chestionar statistic SC 6.1. Studenți, cadre
didactice și bază materială la începutul anului universitar 1994-1995, nepaginat.
134 Laurențiu Vlad
găsindu-se în gestiunea altor unități (se țineau în continuare cursuri, bunăoară,

în sediul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, situat
în clădirea Universității din București din actualul Bd. Regina Elisabeta etc.)
*
Prin hotărârea Senatului Universității din București din 29 septembrie
1994 și cu începere din 3 octombrie era numit în funcția de Decan conf. dr.
Daniel Barbu, istoric de artă, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al
Academiei Române, colaborator al facultății23.
Principalul obiectiv al noului decan pentru anul universitar 1994-1995 era
acela de a organiza finalizarea de studii pentru prima promoție de absolvenți a
Facultății Internaționale de Științe Umane. 17 studenți ajunseseră în anul IV și,
conform programului de învățământ, ei optaseră, după cel de-al treilea semestru
de trunchi comun, pentru specializările Drept – Drept comunitar (12) și Istorie –
Istoria Sud-Estului European în raport cu restul continentului (5)24.
Cum era prima promoție care încheia studiile la această instituție, înscrisă
în anexa 3 din HG nr. 283 / 1993, ce se găsea în proces de acreditare în
conformitate cu Legea nr. 88 / 1993, cum licențele pe care trebuiau să le obțină
absolvenții erau în drept și istorie, pe 27 decembrie 1994, decanul Daniel Barbu
se adresa atât Rectoratului Universității din București25, cât și consiliilor
Facultății de Drept26, respectiv de Istorie27 pentru a i se sprijini demersul.
În corespondența înaintată lui Ioan Mihăilescu, Rectoratul era rugat să
„întreprindă toate demersurile necesare (sau a ne indica calea ce trebuie urmată)
pe lângă Ministerul Învățământului pentru ca diplomele studenților Facultății
Internaționale de Științe Umane a Universității din București să fie eliberate ca
diplome de licență în Drept și, respectiv, Istorie”. În solicitările trimise
Rectoratului și facultăților, la care am făcut referire mai sus, erau și câteva
propuneri cu privire la organizarea examenelor de licență (probele de examen ar
fi fost în număr de trei – la specializarea Drept: Drept constituțional, Drept civil
și Drept comunitar în limba franceză, iar la specializarea Istorie: Istoria româ-
nilor, Istoria civilizației europene și Istoria Sud-Estului european în limba
franceză; comisiile de examinare trebuiau să aibă în compunere și profesori din
Franța care au predat anumite discipline la București în programul Facultății
Internaționale de Științe Umane etc.28).
23
Ibidem, Decizia nr. 1635 / 7.XII.1994, nepaginat.
24
Ibidem, Adresa nr. 644 / 27.12.1994 a Facultății Internaționale de Științe Umane către
Facultatea de Drept a Universității din București, respectiv Adresa 645 / 27.12.1994 a Facultății
Internaționale de Științe Umane către Facultatea de Istorie a Universității din București, nepaginat.
25
Rectoratul Universității din București, nepaginat. Tot acolo, vezi și Adresa 643 / 27.12.1994.
26
Facultatea de Drept a Universității din București, nepaginat.
27
Facultatea de Istorie a Universității din București, nepaginat.
28
Ibidem, Adresele 642 / 27.12.1994, 644 / 27.12.1994, 645 / 27.12.1994, nepaginat.
Discuția a continuat și în prima parte a anului 1995 în mai multe ședințe

ale forurilor de conducere ale Universității din București. Pe 9 martie 1995,
Biroul Senatului Universității din București a abordat problema examenului
de licență pentru absolvenții Facultății Internaționale de Științe Umane și a
adoptat o hotărâre, validată ulterior în ședința Consiliului de Administrație din
30 martie, prin care se preciza că, în urma analizei planurilor de studii ale
facultății și în urma consultării cu reprezentanții facultăților de Drept, Istorie,
Filosofie, Sociologie, Psihologie și Pedagogie și Jurnalism, se lua decizia ca
absolvenții filierei francofone de științe umane, promoția 1995, să primească
diploma de licență în științe politice29.
Examenul avea să fie susținut în fața unei comisii alcătuite din cadre
didactice de la facultățile amintite mai sus, mai puțin de la Filosofie, comisie
numită prin ordinul rectorului. Articolul 4 al acestei hotărâri mai prevedea ca
pentru absolvenții facultății francofone, promoția 1995, să se solicite Senatului
Universității din București dreptul de înscriere la programele de master ale
facultăților de Drept, Istorie, Filosofie Sociologie, Psihologie și Pedagogie
(profilul sociologie) și Facultatea de Jurnalism (profilul științele comunicării).
Articolul final (articolul 6) stipulează că „prezenta hotărâre se va aduce la
îndeplinire prin ordinul Rectorului Universității din București și se va comunica
facultăților interesate”30.
Lucrurile păreau, așadar, să fi intrat pe făgașul instituțional. Ședința
Colegiului Academic al Universității din București, în care s-a supus aprobării
hotărârea Biroului Senatului din data de 9 martie, arăta însă că, dincolo de
rezolvarea situației pentru prima promoție de absolvenți de Științe Umane, crearea
unei Facultăți de Științe Politice ridica încă semne de întrebare și se confrunta cu
opoziția unor cadre didactice de la Sociologie, Psihologie și Pedagogie31. În
momentul în care discuțiile au deviat de la hotărârea supusă aprobării la ideea
înființării unei Facultăți de Științe Politice, rectorul Emil Constantinescu a amintit
că acest proiect avea deja o istorie destul de lungă și că exista o hotărâre a
Senatului în acest sens, ba chiar și o aprobare de principiu a ministerului:
[…] s-a hotărât să fie o prioritate pe TEMPUS în ideea ca la Universitatea din
București să se facă un centru de științe politice și administrative cu filiale la Cluj,
Iași și Timișoara. Ulterior, Universitatea București nu a putut prezenta la timp
planurile de învățământ, în timp ce Universitatea din Cluj și-a înființat mai întâi o
secție de științe politice la Facultatea de Istorie, după care Universitatea din Cluj
și-a făcut o Facultate de Științe Politice, deci a trecut pe lângă noi și a ajuns mult
în fața noastră32.
29
Arh. UB, dosar nr. 958 (Stenograma) / 1992-1995, Hotărâre a Biroului Senatului Univer-
sității din București în ședința din 9 martie 1995, nepaginat.
30
Ibidem.
31
Ibidem, Stenograma ședinței Colegiului Academic al Universității din București din
30 martie 1995, nepaginat. La ședință au participat conducerea Universității din București și
decanii facultăților.
32
Ibidem.
136 Laurențiu Vlad
Emil Constantinescu susținea, așadar, ideea creării unei Facultăți de Științe

Politice la Universitatea din București, iar filiera de științe umane urma să
devină secția francofonă a acesteia. Decanul Facultății de Sociologie, Psihologie
și Pedagogie, profesorul Dan Potolea, a avut mai multe intervenții în care ridica
obiecții legate de inexistența unui modul de sociologie în planurile de
învățământ, precum și cu privire la planul de învățământ pentru o asemenea
specializare33. Hotărârea Biroului Senatului a fost până la urmă aprobată în
unanimitate, dar discuțiile legate de înființarea Facultății de Științe Politice
păreau să rămână netranșate, în ciuda insistențelor rectorului ca Științele Umane
să devină filiera francofonă a viitoarei Facultăți de Științe Politice.
Ni se pare interesant să amintim, în acest moment, că discuții despre o
secție de științe politice la Universitatea din București au fost purtate și în
primăvara anului 1994. În ședința Biroului executiv al Senatului din 31 mai
1994, prorectorul Ioan Mihăilescu a ridicat problema secției de științe politice,
amintind dificultățile legate de lipsa personalului și de caracterul destul de
generalist al planurilor de studii, exprimându-și rezervele că un asemenea
program de studii putea fi demarat începând cu anul universitar următor34. Din
context putem deduce că nu era prima dată când conducerea Universității din
București aborda subiectul. Rectorul Emil Constantinescu era însă decis; spunea
că trebuia să se inițieze o Facultate de Științe Politice (ba chiar două, una de
politologie și o alta de administrație publică, în care să se îngemăneze programe
de specialitate cu direcții de studii de management și business) și aducea ca
argumente instituțiile similare cu planurile lor de învățământ din Belgia, Franța
ori Statele Unite ale Americii35.
Discuțiile erau reluate în același cadru (Biroul Senatului) la 11 aprilie 1994.
Rectorul a susținut din nou ideea înființării măcar a unei secții de științe politice
la Facultatea de Istorie; acolo se părea că exista sprijinul declarat al ministrului
Liviu Maior, interesat să predea la asemenea specializare36. Urma ca decanul
Facultății de Istorie, Zoe Petre, cu concursul prorectorului responsabil cu
planurile de învățământ, să se ocupe de demararea acestui nou program de studii;
tot atunci, rectorul propunea ca programul de studii europene să fie creat la
Facultatea de Drept37.
Se pare că ideea unei Facultăți de Științe Politice, solicitată mai ales de
partenerii internaționali (în conexiune apoi și cu proiectele Tempus derulate prin
Universitatea din București), datează de prin 1992, căci într-o ședință a Consi-
liului de Administrație din luna decembrie se vorbea explicit despre acest lucru38.
33
Ibidem.
34
Ibidem, Stenograma ședinței Biroului Executiv al Senatului Universității din București
din 31 mai 1994, nepaginat.
35
Ibidem.
36
Ibidem, Stenograma ședinței Biroului Executiv al Senatului Universității din București
din 11 aprilie 1994, nepaginat.
37
Ibidem.
38
Ibidem, Stenograma ședinței Consiliului de Administrație din 3 decembrie 1992, nepaginat.
Fără îndoială că stenogramele nu redau toate discuțiile și cu atât mai mult

nu putem să știm negocierile ori disputele din cadrul întâlnirilor mai puțin
formale, ce nu au făcut obiectul vreunei consemnări. În interviurile publicate în
volumul mai sus menționat regăsim referințe la preocupările legate de o
specializare de științe politice încă din anii 1991, atât la nivelul universității, cât
și la nivelul ministerului și, se pare, la cel al Ambasadei Franței. Probabil însă
că în anii aceia, din motive ideologice, dar și din cauza situației facultăților de
științe umane, ce avuseseră de suferit sub regimul comunist, era greu de asumat
o asemenea titulatură; bunăoară, Emil Constantinescu, Radu Toma ori Lazăr
Vlăsceanu vorbesc de apropierea, la nivelul concepției (organizare a progra-
melor de învățământ, conținuturi ale disciplinelor etc.), între FISH / FISU și
institutele de studii politice din Franța39.
Dincolo de toate aceste discuții mai vechi sau mai noi, cert este că toată
această odisee s-a încheiat în vara anului 1995, ca și istoria Facultății
Internaționale de Științe Umane, prin acordarea titlului de licențiat în științe
politice primilor 16 absolvenți francofoni (al 17-lea absolvent nu a finalizat și
cu examen de licență în acel moment). S-a încheiat și prin includerea în HG
nr. 568 / 22 iulie 1995 a autorizării provizorii a Științelor Politice și Administra-
tive, care continuau, într-o anumită formă, proiectul îndrăzneț și „romantic”40,
așa cum erau pe atunci timpurile, dar care s-a dovedit a fi mult prea puțin
practic / realist, al Facultății Internaționale de Științe Umane.
Parteneriate internaționale
Într-o scrisoare din 6 decembrie 1991 adresată directorului Réseau des
filières francophones des pays d'Europe Centrale et Orientale, profesorul
Michel Guillou, rectorul Université des Réseaux d'Expression Française
(UREF), își arăta fără echivoc disponibilitatea de a se implica în dezvoltarea
programului de studii de științe socio-umane cu predare în limba franceză,
despre care auzise că se înființase la Universitatea din București41. În aceeași
epistolă, Michel Guillou solicita informații suplimentare despre noua filiera
francofonă, precum și despre cel care era responsabil cu gestionarea ei din
partea română, întrucât Association des Universités Partiellement ou Entièrement
de Langue Française – Université des Réseaux d'Expression Française
39
A se vedea, cu deosebire, interviurile publicate în Laurențiu Vlad (coord.), Un moment
din istoria Facultăţii Politice a Universităţii din București: filiera socio-umană francofonă
(1991-1995), p. 73-96, 103-121 / p. 83-84, 92, 105.
40
Am preluat termenul de „romantic” din interviul realizat de Ionela Băluță cu Radu Toma
pe data de 18 august 2016, publicat în volumul de față; așa îi păreau profesorului acele vremuri
„anomice”, în care se întretăiau proiectele, ideile înnoitoare ce se puteau întrupa ușor tocmai
pentru că lipseau reglementările, regulile, ceea ce făcea ca totul să pară că este posibil.
41
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, Scrisoare a
Rectorului UREF, profesorul Michel Guillou, către Directorul Réseau des filières francophones
des pays d'Europe Centrale et Orientale din 6 decembrie 1991, nepaginat.
138 Laurențiu Vlad
(AUPELF-UREF) era „hotărâtă să se angajeze rapid în susținerea” Facultății

Internaționale de Științe Umane prin finanțarea de misiuni de învățământ, de
burse de excelență și de mobilitate, de donații de carte pentru biblioteci etc.42.
Câteva luni mai târziu, rectorul Universității din București, profesorul
Emil Constantinescu, și Michel Guillou, împreună cu Radu Toma, proaspăt
decan al Facultății Internaționale de Științe Umane, aveau o întrevedere la Paris,
pe 27 aprilie 1992, cu ocazia unei Journée d'étude des filières francophones, în
care au discutat, probabil, și despre perspectivele colaborării dintre cele două
entități43. A urmat o corespondență între profesorul Radu Toma și responsabilul
AUPELF-UREF (Bureau Europe), Bernard Mély, în lunile de vară ale anului
1992, cu privire la încheierea unei convenții între cele două instituții, care să
reglementeze formal sprijinul acordat de organizația francofonă Universității din
București pentru buna funcționare a Facultății Internaționale de Științe Umane44.
Convenția dintre AUPELF-UREF și Universitatea din București, având ca
obiect funcționarea Facultății Internaționale de Științe Umane cu un program
integral în limba franceză, a fost semnată în decembrie 1992 de cei doi rectori ai
instituțiilor mai sus menționate, Michel Guillou și Emil Constantinescu45.
Textul Convenției preciza instanțele ce gestionau filiera: directorul, cu un
mandat de trei ani, ce era ales de rectorul UREF și de cel al Universității din
București dintre cadrele didactice implicate în programul de studii respectiv și
un Comitet Pedagogic, chemat, printre altele, să se ocupe de admiterea
studenților, dar și să se constituie în juriu de susținere a licenței, format din șase
persoane, anume, directorul mai sus menționat, doi profesori de la București,
doi din consorțiul universităților francofone, care susținea proiectul, și un
reprezentant al rectorului UREF (art. 1, 2, 3)46. Diplomele absolvenților progra-
mului de studii în științe umane urmau a fi recunoscute în spațiul francofon
(preambul), ele fiind eliberate în comun de Universitatea din București, de
celelalte instituții similare din consorțiul francofon, precum și de UREF (art. 4)47.
În fine, erau specificate și modalitățile de sprijin financiar puse în lucrare de
AUPELF-UREF pentru filiera francofonă de științe umane de la București
(art. 6); astfel, se suportau, în funcție de buget, cheltuielile de deplasare și
indemnizațiile aferente pentru cadrele didactice implicate în program (mobilități
pedagogice etc.), cheltuieli de documentare (didactice și de cercetare)48.
42
Ibidem.
43
Date despre pregătirea acestei întrevederi în ibidem, Scrisoare a responsabilului
AUPELF-UREF (Bureau Europe) către Radu Toma din 24 martie 1992, nepaginat.
44
Ibidem, Epistolele din 7 iulie și 27 august 1992, nepaginat.
45
Ibidem, Convention entre l'AUPELH-UREF, ayant son siège B.P. 400, Succursale Côte des
Neiges, Montréal, Canada H3S 257, représentée par son Directeur général Recteur, Monsieur Michel
Guillou, d'une part, et l'Université de Bucarest ayant son siège 54, boulevard M. Kogălniceanu,
Bucarest 70609, Roumanie, représentée par son Recteur, Monsieur Emil Constantinescu, din
2 decembrie 1992, nepaginat.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
Cum s-au materializat prevederile convenției pentru noua filieră francofonă?

Cu privire la sprijinul financiar al AUPELF-UREF, putem da ca exemplu
anul 1993-1994, când au fost finanțate cu 90.000 FF șase misiuni ale unor
specialiști din spațiul cultural francofon pentru Facultatea Internațională de
Științe Umane din semestrele 4-6 (anii II și III de studiu), partea română
asigurând fiecărui cadru didactic câte un salariu de profesor invitat pentru
15 zile49. În fapt, în anul universitar respectiv, AUPELF-UREF a sprijinit
programul francofon al Universității din București cu 400.000 FF (burse de
vară, cărți etc.)50.
Cu privire la donațiile de carte, trebuie spus că acestea începuseră să fie
făcute chiar înainte de a se semna convenția. Să le amintim doar pe cele ale
Agenției de Cooperare Culturală și Tehnică (ACTT) din vara lui 1992 sau ale
Délégation Générale à la Langue Française, ultimele remise oficial pe
24 noiembrie în cadrul unei ceremonii la care au participat, pe lângă repre-
zentanții Universității din București, ai Academiei de Studii Economice și ai
celor opt licee bilingve din capitala României, Renaud Vignal, ambasadorul
Franței la București, respectiv Thierry Vielle, consilier cultural și științific51.
De asemenea, credem că se înscrie în aceeași direcție și inițiativa lui
André Daviault, decan al Facultății de Litere al Universității Laval și președinte
al Association des Facultés ou Établissements de Lettres et Sciences Humaines
des Universités d'expression française (AFELSH), din septembrie 1992, care
transmitea Biroului de la Paris al AUPELF-UREF un buget provizoriu pentru
anul 1993-1994 (79.000 FF.), în care includea mai multe misiuni de învățământ
spre București (din Bruxelles, Montréal și Paris), întâlniri de lucru în capitala
Franței ale tuturor partenerilor, precum și o serie de cheltuieli de secretariat și
comunicare52.
Din păcate, consorțiul53 evocat de convenție pare că nu a funcționat,
probabil și pentru faptul că prima promoție (și ultima) a facultății francofone nu
și-a încheiat studiile în condițiile stabilite prin reglementarea din decembrie
49
Ibidem, Notă explicativă la un plan de învățământ pentru anul 1993-1994, redactată de
mână în numele decanului Facultății Internaționale de Științe Umane (nesemnată), nepaginat.
50
Ibidem.
51
Ibidem, Scrisoare a lui Jean Louis Roy, Secretar General al ACCT, către Radu Toma,
Decan FISU din 5 iunie 1992, nepaginat. De asemenea, în același dosar, vezi și epistola lui
Radu Toma, Decan FISU, către Bernard Cerquiglini, Délégué Générale à la Langue Française,
din 30 noiembrie 1992, nepaginat.
52
Ibidem, Scrisoare a lui André Daviault, decan al Facultății de Litere al Universității
Laval și președinte al Association des Facultés ou Établissements de Lettres et Sciences
Humaines des Universités d'expression française (AFELSH), către Bureau Europe de l'AUPEL et
de l'UREF, 22 septembrie 1992, nepaginat.
53
Acest consorțiu ar fi fost constituit totuși, ne spun anumite documente post-factum, nu
știm dacă în mod formal, din Universitatea Rennes 2 (prin Centrul de Drept European – CEDRE),
Institutul de Studii Politice din Rennes și Universitatea Liberă din Bruxelles; vezi Arh. UB, dosar
FSPA – Cerere de acreditare / 1996, Raport de autoevaluare – Facultatea de Științe Politice și
Administrative, nr. FSPA 403 / 15.10.1996 – nr. UB 12640 / 29.10.1996, Introducere, p. 3.
140 Laurențiu Vlad
1992. Cu toate acestea, trebuie să subliniem faptul că Facultatea Internațională

de Științe Umane a avut cele mai consistente legături de colaborare cu
universitățile din Rennes, relații care s-au manifestat prin cele mai numeroase
misiuni de învățământ în capitala României (profesorii Danielle Charles,
Christine Delcourt, Michel Denis, Catherine Flaesch-Mougin, Daniel Gadbin
etc.), prin implicarea studenților de la București în manifestări științifice (vezi
mai departe câteva exemple), prin organizarea de colocvii comune ori prin
ceremonii de acordare a unor titluri onorifice (de pildă, Universitatea din
Rennes 2 acorda titlul de Doctor Honoris Causa lui Radu Toma în octombrie
199454) etc.
*
În perioada 1992-1995, facultatea francofonă s-a implicat și în alte
proiecte internaționale tocmai datorită vocației pe care și-o asumase.
De pildă, în primăvara anului 1993, Facultatea Internațională de Științe
Umane era pregătită să primească și misiunile Tempus ale lui A. Verhaagen și
J. Kotek (Center for the Study of International Relations al Université Libre de
Bruxelles), respectiv E. Jouve (Paris) și D. Hartog (Maastricht), care-și propu-
neau să intervină pe teme precum „geografia familiilor politice occidentale”,
„drepturile omului și drepturile popoarelor”, probleme specifice Comunității
Europene (extindere, politică externă, instituții etc.)55.
Nu erau uitați nici studenții: bunăoară, între 19 și 22 mai 1992, cinci
studenți ai anului I (Doris Camburu, Mihaela Matei, Ofelia Nicolaescu, Camil
Pârvu, Laurențiu Ștefan) plecau, cu sprijinul Universității din București, precum
și al Serviciului Cultural Francez (reținem aici numele lui Thierry Vielle și
Bernard Barbereau), la colocviul Europe des Douze, Europe Géographique:
Oppositions et Interdépendances, care-i avea printre participanți pe istoricii
Bronislaw Geremek, Pierre Milza, pe filosoful Alain Finkelkraut, pe profesorul
de drept și științe politice Maurice Duverger ori pe oamenii politici Laurent
Fabius, Elisabeth Guigou sau Jacques Delors56. Și tot cu titlu de exemplu, să
mai amintim că în anii 1992 și 1993, Radu Toma și Liliane Kerjan,
vicepreședinte al Universității Rennes 2, plănuiau o școală de vară în Franța, la
care urmau să participe 25 de studenți ai filierei francofone de științe umane57.
54
Arh. FSPUB, dosar FISH (Diverse '93-'94; ulterior, adăugat pe cotor: Burse) / 1993-1994,
Adresă a Facultății Internaționale de Științe Umane către Serviciul Relații Externe al Rectoratului
Universității din București (nr. FISU 462 / 11.10.1994), nepaginat.
55
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, Adresă semnată
de Decanul FISU, Radu Toma, către Prorectorul Universității din București, Constantin Bușe,
nedatată, nepaginat. Pentru temele evocate în text, vezi, în același dosar, faxul trimis de la Center
for the Study of International Relations al Université Libre de Bruxelles către Constantin Bușe din
10.03.1993, nepaginat.
56
Ibidem, Adresă în numele Rectorului Universității din București către Agenția Tarom din
27 aprilie 1992, respectiv programul colocviului Europe des Douze, Europe Géographique:
Oppositions et Interdépendances, nepaginat.
57
Ibidem, Corespondență între Radu Toma, Decan FISU, și Liliane Kerjan, Vicepreședinte
al Universității Rennes 2 (martie 1992 – ianuarie 1993), nepaginat.
Să mai spunem aici că, într-un raport de autoevaluare din 1996 pentru acordarea
acreditării, conducerea Facultății de Științe Politice și Administrative preciza că
au fost organizate astfel de „universități de vară” în fiecare an din 1992 până la
acel moment58.
În fine, din datele aceluiași raport evocat în paragraful anterior, Facultatea
Internațională de Științe Umane reprezenta Universitatea din București într-un
proiect Tempus, alături de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și
Universitatea Liberă din Bruxelles59. Din amintirile noastre, Centrul pentru
Studiul Mentalităților Europene60, coordonat de Alexandru Duțu, s-a implicat
într-o parte a acestui proiect (precizăm că nu am găsit date în arhive cu privire
la chestiunea amintită mai devreme).
Programe de studii
În perioada 1992-1995, Facultatea Internațională de Științe Umane a
funcționat cu un singur program de studiu, la nivel de licență, de patru ani la zi
cu frecvență, în întregime în limba franceză.
Conceput ca un proiect interdisciplinar în câmpul științelor sociale și
umane, inspirat din modelul institutelor de studii politice din Franța, așa cum
preciza Radu Toma în interviul din 18 august 2016, la care am mai făcut
referire61, planul de învățământ avea în anul întâi și în prima parte a celui
următor un trunchi comun de discipline, pentru ca specializările să înceapă în
semestrul secund al anului al doilea și să continue apoi până la încheierea
ciclului de patru ani.
După trunchiul comun, studenții puteau opta pentru o specializare. În
planurile de învățământ aprobate pentru anul universitar 1992-1993 profilul de
bază era cel de științe umane, iar specializările propuse se defineau în domeniul
Dreptului (Drept comunitar) și Istoriei (Istoria Sud-Estului european în raport cu
restul continentului)62. Din anul universitar 1993-1994, planul de învățământ
58
Arh. UB, dosar FSPA – Cerere de acreditare / 1996, Raport de autoevaluare – Facultatea de
Științe Politice și Administrative, nr. FSPA 403 / 15.10.1996 – nr. UB 12640 / 29.10.1996,
Introducere, p. 3. În același loc se specifica și faptul că facultatea fusese „creată în anul 1991, în baza
hotărârii Senatului Universității, confirmată printr-un ordin al Ministerului Învățământului”. Din
păcate, noi nu am găsit în arhive aceste documente.
59
Ibidem.
60
În documentele timpului se mai vorbește despre existența unui program de activități și o
solicitare de sprijin adresată HESP-ului a unui Centru de Științe Sociale ca un proiect de
cooperare între Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Facultatea de Istorie, Facultatea
Internațională de Științe Umane și Facultatea de Sociologie, Psihologie, Pedagogie; vezi
Arh. FSPUB, dosar FISH (Diverse '93-'94; ulterior, adăugat pe cotor: Burse) / 1993-1994, Centrul
de Științe Sociale – Proiect pentru anul 1994-1995, nepaginat.
61
Interviu realizat de Ionela Băluță cu Radu Toma pe data de 18 august 2016; Laurențiu
Vlad (coord.), Un moment din istoria Facultăţii Politice a Universităţii din București: filiera
socio-umană francofonă (1991-1995), p. 105.
62
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, Plan de învă-
țământ valabil începând cu anul universitar 1992-1993, nepaginat.
142 Laurențiu Vlad
avea ca profil de bază tot științele umane, dar studenții puteau alege patru
specializări: Drept (Drept comunitar), Istorie (Istoria Sud-Estului european în
raport cu restul continentului), Sociologie (Sociologie europeană comparată) și
Filosofie (Filosofia timpurilor moderne).
Deși unele cursuri s-au mai schimbat de la un an la altul, această structură
s-a menținut până în 1995 (redăm, spre exemplificare, în Anexa 2 a acestui text,
planul de învățământ pentru anul universitar 1994-1995). Să mai spunem că o
serie de detalii privind cursurile susținute, respectiv pe titularii lor am mai evocat
până acum în textul de față și o vom mai face în subcapitolele ce urmează.
Profesorii
În primul an de existență, filiera francofonă de științe umane nu a
funcționat cu titulari, ci cu profesori de istorie, filosofie, drept, geografie,
sociologie, economie etc. din alte structuri ale Universității din București ori ale
Academiei Române (nici Radu Toma, decanul nominalizat în primăvara anului
1992 în Senat, nu avea această calitate, el fiind cadru didactic la Facultatea de
Limbi și Literaturi Străine) sau neafiliați.
Spre exemplu, în anul universitar 1992-1993 s-au aflat la catedră istoricii
Ștefan Andreescu (specialist în perioada Evului de Mijloc, cercetător la
Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga” al Academiei Române, titular al
cursului de Istoria românilor), Daniel Barbu (specialist în istoria artei, cercetător
la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, titular al
cursurilor de Antropologie politică și Istoria comparată a civilizațiilor
europene, cel de-al doilea susținut în anul I împreună cu Zoe Petre, istoric al
antichității clasice grecești, decan, pe atunci, la Facultatea de Istorie a Univer-
sității din București), Alexandru Duțu (specialist în cercetarea mentalităților și
al literaturii comparate, director, pe atunci, la Institutul de Studii Sud-Est
Europene al Academiei Române, titular al cursului de Istoria ideilor și a
faptelor în raport cu evoluția dreptului și a instituțiilor) și Nicolae Șerban
Tanașoca (bizantinist și specialist în istoria Balcanilor, cercetător la Institutul de
Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, titular al cursului de Istoria
Sud-Estului european); filosofii Mihail-Radu Solcan (Epistemologia științelor
umane) și Alexandru Valentin (Introducere în filosofie), ambii de la Univer-
sitatea din București, cel de-al doilea fiind și decan al facultății de profil;
antropologul și psihologul Vintilă Mihăilescu (cercetător în cadrul Academiei
Române, iar apoi, pentru o scurtă vreme, cadru didactic al Facultății de
Sociologie a Universității din București, titular al cursului de Psihosociologie);
sociologul Pavel Câmpeanu (membru al Grupului de Dialog Social, titular al
cursurilor: Sociologie politică, Modele socio-politice ale statului și Probleme
socio-politice ale lumii contemporane; ultimele două cursuri erau susţinute în
1991-1992 de Alin Teodorescu63); economistul, actualmente profesor de științe
63
Arh. FSPUB, dosar FISU / 1991-1992, Orar, nepaginat.
politice la Indiana University, Aurelian Crăiuțu (Economie politică și Filosofie

politică – acest din urmă curs coordonat împreună cu proaspătul absolvent de
Filosofie Cristian Preda, mai târziu, așa cum am mai spus, decan al Facultății de
Științe Politice de la Universitatea din București); juriștii Octavian Căpățână
(Istoria dreptului), Mihai Eremia (Drept public), Mihail Ghiga (Drept roman),
Daniela-Elena Neacșu (Drept civil), Cristiana Stoica (Drept penal general); Matei
Bogdan (Informatică); Mihaela Ganciu (Educație fizică) și Gheorghe Vișan
(Geografie)64.
În anii ce au urmat, pe lângă colaboratorii menționați mai sus s-au mai
regăsit în referatele de plata cu ora sau chiar cu decizii de profesor asociat:
juristul Șerban Beligrădeanu (Introducere în drept, Drept roman, Drept civil),
diplomatul și omul politic, la rândul lui, specialist în științe juridice, Teodor
Meleșcanu (Drept internațional public, Istoria dreptului), istoricul Neagu
Djuvara (Filosofii ale istoriei), Robert Păiușan (cercetător la Institutul de Studii
Sud-Est Europene al Academiei Române; titular al cursului de Istoria lumilor
extreuropene), juristul și omul politic Valeriu Stoica (Drept civil, Drept penal
general, Drept penal general și procedură, Procedură civilă), sociologul Lazăr
Vlăsceanu (la începutul anilor 1990 era prorector al Universității din București
și secretar de stat în Ministerul Învățământului; titular al cursurilor: Aspecte
socio-politice ale lumii contemporane, Introducere în sociologie politică,
Psihologie socială), precum și mai tinerele, pe atunci, cadre didactice ale
Facultății de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București
(Catedra de Limba și literatura franceză), anume Anca Cosăceanu, Viorel Vișan,
Laurențiu Zoicaș (Limba franceză) etc.65.
În 1993-1994 au fost înregistrate primele titularizări prin transfer sau
contracte în cumul pe funcții didactice din statul Facultății Internaționale de
Științe Umane în urma unor concursuri66. Un post de profesor (Istoria ideilor și
a faptelor în raport cu evoluția dreptului și a instituțiilor) a fost ocupat prin
cumul, tipul acesta de contract fiind prelungit în anii următori, de Alexandru
Duțu, director, pe atunci, al Institutului de Studii Sud-Est Europene al
Academiei Române; un altul, de conferențiar (Istoria comparată a civilizațiilor
europene, Antropologie istorică), îl avea ca titular pe Daniel Barbu, pe atunci
cercetător științific la același institut al Academiei Române; pe un al treilea, de
preparator, cu încărcătură de seminar la Introducere în filosofie, respectiv
64
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, Cataloage anul I
și anul II (1992-2993), nepaginat.
65
Arh. FSPUB, dosar FISH (Diverse '93-'94; ulterior, adăugat pe cotor: Burse) / 1993-1994,
Referat cuprinzând orele efectuate în cursul lunii martie 1994, nepaginat. Vezi și deciziile de
profesor asociat ale lui Șerban Beligrădeanu (nr. 50 / 16.01.1995) și Teodor Meleșcanu (nr. 51 /
16.01.1995), în idem, dosar Facultatea de Științe Politice și Administrative (în continuare: FSPA)
(Diverse) / 1994-1995, nepaginat.
66
Arh. FSPUB, dosar FISU (Admitere. Diverse) / 1992, Solicitare adresată de FISU
Serviciului Organizare. Salarizare. Personal de scoatere la concurs în anul universitar următor a
patru posturi didactice (profesor, conferențiar, preparator – 2), 12.XI.1992, nepaginat.
144 Laurențiu Vlad
Filosofie politică, se va fi titularizat Cristian Preda (cu începere din 5 iulie

1993, după ce anul universitar anterior fusese suplinitor)67. Aceștia, cărora li se
mai adăugau decanul, care nu avea normă de predare la Facultatea Inter-
națională de Științe Umane, precum și Carmen Rizea, secretar șef68, constituiau
structura de personal a filierei francofone în anul universitar 1993-1994.
În ultimul an de existență al facultății francofone (1994-1995) au mai fost
titularizați în urma concursurilor ce avuseseră loc: Ștefan Andreescu (confe-
rențiar în cumul; Istoria românilor) și Dan Petre (asistent), absolvent al
Facultății de Istorie a Universității din București, unul dintre cei mai entuziaști
susținători ai proiectului la început de drum, alături de Radu Toma, Daniel Barbu,
Alexandru Duțu și Cristian Preda.
*
În conformitate cu prevederile Convenției cu AUPELF-UREF din decembrie
1992, Facultatea Internațională de Științe Umane a avut, pe lângă colaboratorii
mai sus menționați, și cadre didactice din spațiul cultural francez (francofon).
Dintre aceștia îi amintim pe Michel Denis (1931-2007, istoric modernist și
contemporaneist francez, director de studii la Institutul de Studii Politice din
Rennes, profesor și mai târziu președinte la Universitatea Rennes 2; a intervenit
în cadrul cursului de Istoria Sud-Estului european)69, Catherine Flaesch-Mougin
(profesor de drept public la Universitatea Rennes 1, din 1994, director al
Centrului de Cercetări Europene - CEDRE, mai târziu, parte componentă a
Institutului de Vest: Drept și Europa, unitate a Centrului Național al Cercetării
Științifice - CNRS70; titulară a cursului Construcția europeană din 1945 până în
prezent) și Sonny Perseil (Drept constituțional); să mai precizăm că Danielle
Omer (Limba franceză) activa deja înainte de semnarea convenției mai sus
amintite (primăvara anului 1993)71.
În anul universitar ce a urmat, 1993-1994, arhivele au înregistrat numele a
cinci profesori de la Rennes care s-au găsit în fața studenților Facultății
Internaționale de Științe Umane, și anume Danielle Charles (Drept internațional
public), Michel Denis, Christine Delcourt (Construcția europeană din 1945
până în prezent), Catherine Flaesch-Mougin (Drept comunitar general), Daniel
Gadbin (Drept internațional public)72. Precizăm că pe Daniel Gadbin și
67
Arh. FSPUB, dosar FISU (Cataloage. Diverse. Statistici) / 1992-1993, Decizii nr. 1249 /
9.11.1993 (Alexandru Duțu), respectiv 213 / 19.02.1993 (Cristian Preda), nepaginat; vezi și
Decizia nr. 644 / 31.05.1993 (Daniel Barbu), în idem, dosar FSPA (Diverse) / 1994-1995, nepaginat.
68
Arh. FSPUB, dosar FISU (Cataloage. Diverse. Statistici) / 1992-1993, Decizia nr. 275 /
2.03.1993), nepaginat.
69
Vezi site-ul http://histoire.mayenne.53.free.fr/denis.htm, consultat de noi pe data de
23 octombrie 2016.
70
Vezi site-ul http://cejm.univ-rennes.eu/digitalAssets/24/24444_6929_CV_ CFM_2008.pdf,
consultat de noi pe data de 23 octombrie 2016.
71
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, Cataloage anul I
și anul II (1992-2993), nepaginat.
72
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse, ulterior a fost adăugat pe cotor: Burse) / 1993-1994,
Adresă către Rectorat a lui Radu Toma, nepaginat.
Christine Delcourt i-am regăsit în componența Institutului de Vest: Drept și

Europa, unitate a Centrului Național al Cercetării Științifice (CNRS)73.
În fine, în prima parte a lui 1995, îi regăsim în listele aprobate de Minis-
terul Învățământului, alături de Danielle Omer și Sony Perseil, colaboratori
constanți ai facultății francofone din 1992-1993, pe profesorii asociați Henri
Wilhelm (Franța; Introducere în filosofie – seminar), Ana Katharina Kalman
(Germania; Istoria ideilor filosofice – curs și seminar) și Serge Ebanat Ingauta
(Congo; Drept penal general și special – seminar)74.
Studenți și promoții
La concursul de admitere din iulie 1991, Universitatea din București a
înregistrat un număr important de candidați la programele de studii de drept
(2.325 candidați / 280 de locuri), biologie (308/70), filosofie (123/50), geografie
(534/75), istorie (589/100), jurnalistică (317/50), limba engleză (115/50), litere
(423/160), matematică (924/400), psihologie (553/50), sociologie (271/75),
teologie ortodoxă (310/150) etc., mai puțini la limba franceză (77/40) ori la
geologie (30/75)75.
La Facultatea Internațională de Științe Umane s-au înscris doar 28 de
candidați (după unele surse, 3876), dar pe listele finale de admiși și respinși,
afișate pe 22 iulie 1991, sub semnătura decanului Radu Toma și a rectorului
Nicolae Cristescu, s-au găsit numai 27 de nume77. 22 dintre candidați au fost
admiși în urma probelor examenului ce a avut loc în spațiile Universității din
București din str. Sf. Ecaterina, aceștia fiind apoi înmatriculați pe 24 iulie;
pentru ca, pe 13 august, în urma unei contestații, să fie acceptat și cel de-al
23-lea cursant al anului I de la Facultatea Internațională de Științe Umane78.
73
Vezi site-urile https://iode.univ-rennes1.fr/interlocuteurs/daniel-gadbin și https://iode.univ-
rennes1.fr/ interlocuteurs/christine-delcourt, consultate de noi pe data de 23 octombrie 2016.
74
Arh. FSPUB, dosar FSPA (Diverse) / 1994-1995, Lista cu persoanele aprobate de Minis-
terul Învățământului în calitate de profesori asociați la Universitatea din București pe perioadele
indicate în dreptul fiecăruia (nr. înregistrare minister 30369 / 16.05.1995), nepaginat. Lista a fost
întocmită pe data de 12.05.1995 și semnată de Ovidiu Ianculescu, Director General în Ministerul
Învățământului. Din cele 14 poziții pentru Universitatea din București, cinci erau destinate
Facultății Internaționale de Științe Umane. Vezi, în același dosar, și adresa către Rectorat a lui
Daniel Barbu, Decan FISU, cu precizările privind cursurile și seminariile coordonate de colabo-
ratorii mai sus menționați (nr. FISU 669 / 13.01.1995), nepaginat.
75
Arh. UB, dosar 208 (Admitere) / 1991, nepaginat.
76
Arh. FSPUB, dosar FISU (Cataloage. Diverse. Statistici) / 1992-1993, nepaginat. Datele
din tabelul I cu privire la numărul de locuri scoase la concurs, numărul de candidați și numărul de
admiși în urma examenului.
77
Arh. UB, dosar 582 (Admitere 1991. Filosofie. Psihologie, Pedagogie, Sociologie.
Ştiinţe Umane) / 1991, Lista candidaţilor admişi la examenul de admitere – sesiunea iulie 1991,
Lista candidaţilor respinşi la examenul de admitere – sesiunea iulie 1991, nepaginat.
78
Arh. FSPUB, dosar FISU (Admitere. Diverse) / 1992, Dispoziţii de înmatriculare 115 /
8016 din 24.07.1991 (14 candidaţi admişi în cadrul cifrei de şcolarizare), 116 / 8016 (opt candidaţi
admişi în afara cifrei de şcolarizare), 8016 / 8479 (un candidat admis în urma contestaţiei),
146 Laurențiu Vlad
Trebuie să mai spunem că în anul universitar 1991-1992 numărul celor înscriși în

anul I a crescut, întrucât au mai fost înmatriculați, ulterior admiterii din iulie, doi
studenți din Congo79.
În 1992-1993, din cei 25 de studenți promovează numai 23; lor li se vor
adăuga 50 de noi cursanți ai anului I, repartizați în două grupe80. În continuare,
evoluția populației studențești, așa cum reiese din centralizatoarele rezultatelor
examenelor semestriale, dar și din „chestionarele” / raportările cu privire la
rezultatele la învățătură transmise Comisiei Naționale pentru Statistică, cunoaște
următoarea dinamică până în anul universitar 1994-1995, la finele căruia se
încheie, așa cum am mai spus, istoria Facultății Internaționale de Științe Umane
(avem în vedere și faptul că numărul total al studenților din Universitatea din
București depășea pragul de 15.000 în 1991-1992, iar apoi pe cel de 20.000 în
1993-1994)81:
Tabelul I82
Total
An universitar Anul I Anul II Anul III Anul IV
FISH/FISU
1991-1992 25 25
(38 candidați / 50 locuri)
1992-1993 50 23 73
1993-1994 64 44 21 129
1994-1995 65 56 39 17 177
nepaginat. Vezi și Arh. UB, dosar 208 (Admitere) / 1991, Tabel cu graficul desfășurării exame-
nului de admitere, nepaginat.
79
Arh. FSPUB, dosar FISU (Cataloage 1991-1992 / Anul I) / 1991-1992, nepaginat.
80
Arh. FSPUB, dosar FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, Centralizatorul
rezultatelor examenelor (Anul I), nepaginat.
81
Arh. UB, dosar 464 (Senat) /1992, Raport privind situația Universității București în
intervalul ianuarie 1990 – martie 1992 / Stenograma Ședinței Senatului din 26 martie 1992,
nepaginat. Pentru numărul de studenți ai Universității din București, vezi graficul din Univer-
sitatea din București, 1864-2014, p. 411.
82
Arh. FSPUB, dosare: FISU (Diverse. Cataloage. Statistici) / 1992-1993, FISH (Diverse
'93-'94; ulterior, adăugat pe cotor: Burse) / 1993-1994, FSPA (Diverse) / 1994-1995,
Centralizatorul rezultatelor examenelor / Anii I-IV, nepaginat.
Tabelul II (1994-1995; efective studenți, studenți promovați, studenți străini)83

An de studii Anul I Anul II Anul III Anul IV Total
Studenți 65 56 39 17 177
(din care, străini) (6) (4) (2) (–) (1284)
Promovați 57 48 36 17 168
(din care, străini) (5) (3) (2) (–) (10)
Tabelul III (1994-1995; studenți promovați)85

An de studii Anul I Anul II Anul III Anul IV Total
Total studenți promovați 62 51 38 17 168
(din care, studente) (53) (38) (28) (8) (127)
Total studenți străini 5 3 2 – 10
promovați (din care, studente) (4) (2) (2) (–) (8)
Așadar, din datele de mai sus constatăm că, la finele anului 1994-1995, din
177 de studenți înmatriculați, promovau 168, adică 95,48 %. Totodată, remarcăm
faptul că procentul de studente din total era foarte ridicat, adică 75,59 %, în
timp ce acela al străinilor nu se ridica la valori semnificative (doar 6,77 % din
total și sub 6 % din cei care treceau într-un an de studii superior).
Să mai spunem că în anul 1995 și-a încheiat studiile prima promoție a
facultății. Din motivele pe care le-am amintit mai devreme, cei 16 absolvenți
(unul nu a susținut examenul final) nu au primit diplome în specializarea pentru
care au optat, ci în științe politice în limba franceză, așa cum a fost autorizat
provizoriu respectivul program de studii prin HG nr. 568 / 199586.
În loc de încheiere
Științele politice nu au avut, atât din punct de vedere conceptual, cât și
instituțional, un istoric îndelungat în România, comparativ cu parcursul lor în
spațiul occidental. Înainte de 1945 au existat o serie de rudimente ale disci-
plinei. Nu vom insista asupra lor, din pricina statutului de subordonare față de
83
Arh. UB, dosar SC 2 / 1995-1996, Comisia Națională pentru Statistică – Chestionar
statistic (SC 6.2). Rezultatele la învățătură la sfârșitul anului universitar 1994-1995 în învă-
țământul superior, nepaginat.
84
Cei 12 studenți străini erau din Republica Moldova (5), din Congo (4) și din Guineea,
Liban și Zair (câte unul). Vezi Arh. FSPUB, dosar FISH (Diverse, '93-'94) / 1993-1994, Comisia
Națională pentru Statistică – Chestionar statistic SC 6.1. Studenți, cadre didactice și bază
materială la începutul anului universitar 1994-1995, nepaginat.
85
Arh. UB, dosar SC 2 / 1995-1996, Comisia Națională pentru Statistică – Chestionar
statistic (SC 6.2). Rezultatele la învățătură la sfârșitul anului universitar 1994-1995 în învă-
țământul superior, nepaginat.
86
HG nr. 568 / 22 iulie 1995, în Monitorul Oficial, VII, 185, 16 august 1995, partea 1,
anexa 1 (poziția 31. 5S. 6A).
148 Laurențiu Vlad
alte discipline (în ordinea importanței, dreptul, economia și sociologia) pe care

l-au avut și, mai ales, a absenței evidente de continuitate instituțională cu
perioada post-comunistă. Autori precum Dimitrie Gusti, David Mitranyi,
Marcel Ivan, Ghiță Ionescu sau Mattei Dogan, diplomele în „științe ale statului”
acordate mai ales la facultățile de drept și instituții precum Școala Superioară de
Științe de Stat (1905) sau Academia de Științe Morale și Politice (1938) arată
statutul marginal al științelor de stat / politice în această perioadă și dependența
lor față de alte discipline87. Cert este că nu găsim nicio facultate de științe
politice de sine stătătoare înainte de instaurarea comunismului.
Comunismul a ignorat sau, cel mult, a avut o lectură proprie asupra acestor
rudimente. Nu a fost doar soarta pe care au avut-o scrierile politice și domeniul
căruia îi aparțineau în sine, ci, în general, soarta pe care au avut-o disciplinele
umaniste, considerate, pe bună dreptate, zone din care putea să apară
contestarea la adresa regimului88. Prin natura lor, istoria, filosofia, sociologia,
politologia, dreptul sau economia trebuiau să se pronunțe și în probleme
politice, iar cum politica era apanajul unui singur partid, nu putea fi admisă
decât o singură interpretare. În ceea ce privește studiul politicii, mai mult decât
oricare altă disciplină poate, trebuia pus sub controlul strict al regimului, atât
pentru a nu lăsa liberă inițiativa într-un domeniu de maximă importanță, cât și
pentru crearea de funcționari ai statului fideli Partidului Comunist și ideologiei
sale. Așa a apărut binecunoscutul învățământ de partid. Instituții precum
Academia „Ștefan Gheorghiu” pentru Pregătirea și Perfecționarea Cadrelor de
Conducere (1945) și Școala Superioară de Științe Sociale „A.A. Jdanov” (1948)89
au deschis drumul spre ceea ce ulterior, până la Revoluție, avea să se numească,
simplu, Academia (de Științe Social-Politice) „Ștefan Gheorghiu”90.
*
Așa cum am văzut mai devreme, în prima parte a ultimului deceniu al
secolului trecut a existat o preocupare certă din partea conducerii Universității
din București de a constitui o Facultate de Științe Politice. Dincolo de
87
Pentru o genealogie a științelor politice în spațiul românesc, cu deosebire din punct de
vedere conceptual, a se vedea, spre exemplu, studiile semnate de Lavinia Stan („Romanian political
science since 1989”, în European Journal of Political Research, 35, 4, 1999), Daniel Barbu („From
the Politics of Science to the Science of Politics: the Difficult Make Up of the Romanian Political
Science”, în Studia Politica. Romanian Political Science Review, III, 1, 2002), Alina Mungiu-
Pippidi („Political Science in Post-Communist Romania: A Discipline from Scratch”, în E. Rainer,
L. Pal (eds.), Political Science in East-Central Europe: Diversity and Convergence, Famington
Hills, MI, Barbara Budrich, 2010) și Luciana-Alexandra Ghica („Academic Bovarism and the
Pursuit of Legitimacy: Canon-Building in Romanian Political Science”, în European Political
Science, XIII, 2, 2014).
88
Luciana-Alexandra Ghica, op. cit., p. 177.
89
O descriere detaliată a învățământului de partid și a instituțiilor în care se desfășura
acesta, la Florin-Răzvan Mihai, „Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste
România & Academia Ștefan Gheorghiu”, în Dan Cătănuș (ed.), România 1945-1989. Enciclo-
pedia regimului comunist. Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Institutul Național
de Studiere a Totalitarismului, București, 2012, p. 17-20, 34-42.
90
Lavinia Stan, op. cit., p. 508.
argumentele de substanță, acelea prin care învățământul de științe politice nu

putea să aibă o carieră științifică, academică, eliberată de balastul ideologic,
decât în spațiul universitar, o structură de acest tip era necesar să se constituie
pentru a răspunde exigențelor parteneriatelor internaționale ale Universității din
București91 (spre exemplu, proiectul TEMPUS JEP 07443-94, în care a fost
implicată activ, cu deosebire, datorită gradului înalt de internaționalizare, dar și
datorită structurii și construcției sale interdisciplinare, cu o importantă compo-
nentă de științe politice, filiera francofonă de științe umane92).
Înainte de constituirea filierei francofone de științe umane, în interiorul
Universității din București a funcționat o vreme o structură instituțională
postuniversitară, cu trei secții (analiză politică, administrație și relații inter-
naționale), care avea ca obiect de studiu științele politice, era vorba de Facul-
tatea de Înalte Studii Politice, înființată, alături de Facultatea de Jurnalism și
Facultatea de Sociologie, Psihologie, Pedagogie prin HG nr. 55 / 19.01.199093.
Facultatea de Înalte Studii Politice era considerată, atât în imaginarul
cadrelor didactice de la Universitatea din București, cât și al studenților
acesteia, drept moștenitoarea Academiei de partid „Ștefan Gheorghiu”94. Din
această pricină nu era extrem de agreată în mediul universitar în care luase
ființă. Însă existau și voci, importante spunem noi, precum cea a prorectorului
de atunci, Emil Constantinescu, sau a profesorului Mircea Flonta, care
susțineau că era mai bine ca o astfel de instituție să funcționeze în interiorul
Universității, supervizată la nivel de performanță și orientare politică de către un
Senat colegial, decât să se înființeze ca „Institut Național de Înalte Studii
Politice, care să fie controlat de cei care au funcționat la «Ștefan Gheorghiu»
sau de impostori”95. La momentul respectiv, acest tip de școală exista numai la
Universitatea din București și, cu ajutor extern de specialitate, promis din
Anglia, Germania, Franța și SUA, putea să dezvolte un monopol în favoarea
instituției de învățământ superior ce o găzduia, contrabalansând fostele cadre
formate la „Ștefan Gheorghiu” și active în politica de după 1990.
91
Arh. UB, dosar 856 sau 958 (Stenograma) / 1992-1995, Stenograma ședinței Consiliului
de Administrație din 3 decembrie 1992, nepaginat. În același dosar, vezi, de asemenea, și
discuțiile purtate în ședințele de Birou Executiv al Senatului Universității din București din
11 aprilie și 31 mai 1994, nepaginat.
92
Arh. UB, dosar FSPA – Cerere de acreditare / 1996, Raport de autoevaluare – Facultatea
de Științe Politice și Administrative, nr. FSPA 403 / 15.10.1996 – nr. UB 12640 / 29.10.1996,
Introducere, p. 3.
93
Câteva detalii cu privire la Facultatea de Înalte Studii Politice și în Raluca Stroe-
Brumariu, „Învățământul ideologic, ieri și azi. Ce a fost Academia „Ștefan Gheorghiu”? Ce este
Facultatea de Înalte Studii Politice?”, în România Liberă, XLIX, 14478, serie nouă, 444, 18 iulie
1991, p. 4.
94
Ibidem. A se vedea aici, spre exemplu, mărturia decanului Facultății de Filosofie a
Universității din București, profesorul Alexandru Valentin.
95
Arh. UB, dosar nr. 320 (Senat, 29.IX.1990, 1-2) / 1990, Ședința Senatului din data de
29.IX.1990, nepaginat.
150 Laurențiu Vlad
Majoritatea cadrelor didactice din Senat era extrem de critică cu privire la

existența Facultății de Înalte Studii Politice. Să dăm câteva exemple! Decanul
Facultății de Drept, profesorul Corneliu Bârsan, își exprima nemulțumirea
pentru faptul că instituția pe care o conducea nu fusese consultată cu privire la
inițierea secției de administrație publică de la noua entitate ce luase ființă la
Universitatea din București96. Iar profesorul Nicolae Manolescu preciza:
Este o problemă foarte serioasă – reînființăm „Ștefan Gheorghiu” sub alt titlu? Nu
ne putem juca. Ne vom trezi pe prima pagină a revistelor că am reînființat „Ștefan
Gheorghiu”. Se nasc o serie de probleme. Dovada, ne vorbiți de specialiști din
străinătate care vor veni și care sunt cei mai buni. Am îndoieli că există politicieni
americani care ar fi dispuși să vină la București, la facultatea lui Secăreș, ca să
predea politologie. S-ar putea să ne pomenim cu șomeri97.
În miezul acestor dezbateri, Senatul universitar și-a manifestat și practic
opoziția față de existența Facultății de Înalte Studii Politice, invalidând
rezultatele concursurilor de ocupare a posturilor didactice pentru Vasile Secăreș,
Virgil Măgureanu, Ioan Mircea Pașcu și Adrian Năstase (doar Adrian Severin a
fost acceptat) – cu toții, foști profesori ai Academiei „Ștefan Gheorghiu”98.
În paralel, în Universitate au apărut demersuri pentru crearea unei instituții
similare ca profil, care să forțeze sau să determine direct eliminarea acesteia din
cadrul Universității. Părea să fie cel mai elegant și mai practic mod de a rezolva
o situație nedorită, dar care să asigure în același timp Universitatea pentru un
viitor în care științele politice urmau să își facă loc în peisajul academic
românesc. În acest context, Guvernul României a decis, prin HG nr. 183 / 1991,
înființarea Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, ca instituție
separată de învățământ postuniversitar, în componența căreia a fost transferată
și entitatea ce a creat atâtea discuții în spațiul academic al Universității din
București99. În iulie același an, noua Facultate Internațională de Științe Umane
din cadrul Universității din București organiza primul concurs de admitere. Iar
de aici începe istoria pe care am încercat să o conturăm mai devreme...
*
Așa arăta, în linii mari, filiera francofonă de științe umane, atât cât am
reușit noi să-i conturăm coordonatele în aceste modeste pagini. Ea oglindea
ambiția și entuziasmul unui proiect intelectual ce s-a înscris perfect în spiritul
vremii. Un parcurs interdisciplinar, cu o prezență importantă a profesorilor din
universitățile străine, franceze mai ales, ce atrăgea, încă de la început, atât
studenți români, cât și internaționali. Era un proiect ce aparent îi „seducea”,
pentru a prelua cuvintele primului său decan, pe tinerii dornici să transgreseze
frontierele disciplinare și să integreze un program care, la rândul său, depășea
frontierele naționale, prin numeroasele mobilități ale studenților și ale profesorilor.
96
Ibidem.
97
Ibidem.
98
Raluca Stroe-Brumariu, op. cit., p. 4.
99
Apud Claudia-Maria Udrescu, op. cit., p. 111.
Un proiect ce nu putea să se nască, pare-se, decât în acei ani, când regulile încă
neașezate permiteau construcții instituționale atipice.
Dar romantismul timpurilor aflate sub semnul anomiei avea greutățile și
obstacolele sale. Dincolo de idei, o instituție funcționează în clădiri, cu oameni
adevărați și trebuie să-și găsească un loc în arhitectura instituțională din epocă
în baza unor reglementări specifice, clare. Acestea au fost marile provocări ale
Facultății Internaționale de Științe Umane. Puțin câte puțin, cu eforturile,
implicarea și imaginația celor care i-au pus temeliile, cu ajutorul conducerii și
colegilor din universitate ori, în general, din lumea academică, cu sprijinul
esențial al instituțiilor și al universităților francofone partenere, facultatea și-a
construit un drum. Sfârșitul acestei istorii (o etapă, poate cea mai frumoasă din
existența facultății, ca orice început) poate fi interpretat, credem noi, ca trecerea
într-o nouă vârstă: o vârstă a maturizării, a așezării instituționale. Între timp, și
regulile și procedurile se mai definiseră, ideea unei facultăți care să elibereze
licențe în patru domenii disciplinare diferite (care aveau, fiecare în parte,
identitate conceptuală și instituțională precise) nu își mai găsea locul în peisajul
universitar al mijlocului ultimului deceniu al secolului trecut. Astfel, filiera
francofonă de științe umane devenea Facultatea de Științe Politice și
Administrative, iar diplomele erau eliberate pe specializări clare (științe politice
ori administrație publică).
*
Și istoria științelor politice la Universitatea din București a continuat!
În 1995 erau autorizate, așa cum am semnalat mai devreme, programele de
studii de licență în Științe Politice (franceză, română) și în Administrație
Publică ale noii facultăți, pentru ca în anii următori acestea să fie acreditate.
Apăreau apoi programele de licență de Științe Politice în limba engleză (1997),
iar mai târziu, studiile aprofundate de un an ori de master în Studii Europene,
Relații Internaționale, Știință Politică, Administrație Publică (1996, 1997,
1999), Teorie Politică, Comparative, Politică Europeană și Românească etc. (în
anii 2000). După 2001 specializările în Administrația Publică dispar, facultatea
devenind strict una de științe politice. Astăzi, la 25 de ani de la înființare,
facultatea numără cinci programe de licență și șase de master; din 2011 au fost
autorizate provizoriu două licențe (Studii de Securitate, Relații Internaționale &
Studii Europene în limba engleză) și acreditate două de master (Politicile
Egalității de Șanse în Context Românesc și European – cu un modul opțional în
limba franceză, Politique en Europe. États. Frontières. Sociétés). Acestea se
adăugau programelor de licență în Științe Politice (limba franceză, română și
engleză), respectiv celor de master (Relații Internaționale, Politică Europeană și
Românească, Comparative Politics și Studii Europene, ultimul reluat în anul
universitar 2010-2011)100.
100
Cu privire la detaliile incluse în acest paragraf, vezi Ionela Băluţă, Dan Drăghia şi
Octavian Sofronea, Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti: după 25 de ani,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016, passim.
152 Laurențiu Vlad
Numărul cadrelor didactice titulare a crescut semnificativ: de la cinci

titulari (dintre care o parte în cumul; 1994-1995), la peste 10 (octombrie 1996),
pentru ca să ajungă, mai târziu cu 20 de ani (într-un alt octombrie, al anului
2016) la 44 de cadre didactice cu statut definitiv, cu o pregătire profesională
foarte bună, cu doctorate obținute la universități de prestigiu europene, cu o
activitate de cercetare însemnată, inclusiv în echipe sau diverse colaborări
internaționale101.
Și efectivele studenților au crescut foarte mult ca urmare a diversificării
programelor de studii. Dacă în anul universitar 1994-1995 erau înmatriculați
la Facultatea Internațională de Științe Umane 177 de studenți (dintre care
12 străini din Congo, Liban, Republica Moldova și Zair), 20 de ani mai târziu,
în 2014-2015, nu mai puțin de 1.116 cursanți la ciclul de licență, master și
doctorat erau înregistrați la Facultatea de Științe Politice – dintre aceștia 55 erau
internaționali (lor li se adăugau și 24 de studenți în mobilitate Erasmus), care
proveneau din cca 30 de țări din Africa, Asia, Europa102.
Să mai spunem în final că Facultatea de Științe Politice și Administrative
(1995-2001), Facultatea de Științe Politice (2001-2016) au continuat, așa cum
se vede parțial și din exemplificările noastre, uneori într-o manieră extrem de
fidelă, alteori ceva mai rezervată, proiectul filierei socio-umane francofone
(1991-1995) – a cărei istorie am încercat să o reconstituim aici, atât cât ne-a stat
nouă în putere –, păstrând și căutând să amplifice, fără să reușească întotdeauna,
vocația internațională, pe care au moștenit-o de la inițiatori.
101
Arh. UB, dosar FSPA – Cerere de acreditare / 1996, Raport de autoevaluare – Facultatea de
Științe Politice și Administrative, nr. FSPA 403 / 15.10.1996 – nr. UB 12640 / 29.10.1996, Cap. III.2
(Personal didactic), p. 8-9; pentru date mai recente, a se vedea site-ul Facultății de Științe Politice
a Universității din București la secțiunile http://www.fspub.unibuc.ro/despre/profesori,
http://www.fspub.unibuc.ro/cercetare/ managementul-cercetarii/rapoarte-anuale-de-cercetare
(consultat de noi pe data de 3.11.2016.)
102
Arh. FSPUB, dosar FSPA (Diverse) / 1994-1995, Centralizatorul rezultatelor
examenelor / Anii I-IV, nepaginat; Arh. UB, dosar SC 2 / 1995-1996, Comisia Națională pentru
Statistică – Chestionar statistic (SC 6.2). Rezultatele la învățătură la sfârșitul anului universitar
1994-1995 în învățământul superior, nepaginat. Pentru date mai recente, a se vedea Anexa 13 la
Raportul de autoevaluare a FSPUB (2014-2015), document intern aflat în arhiva curentă a
Facultății de Științe Politice.
Anexe
Anexa 1. Anunțul înființării Facultății Internaționale de Științe Umane a

Universității din București cu precizarea datelor organizării primei admiteri
(iulie 1991).
154 Laurențiu Vlad
Anexa 2. Planurile de învățământ valabile începând cu anul universitar

1994-1995.
Ministerul Învățământului
Plan de învățământ103
Profilul de bază: Științe Umane / Specializarea: Drept (Drept
comunitar); Istorie (Istoria Sud-Estului european în raport cu restul
continentului); Sociologie (Sociologie europeană comparată); Filosofie
(Filosofia timpurilor moderne)
Valabil începând cu anul universitar 1994-1995
Aprobat la Rectorat, semnătură: Prorector Constantin Bușe

Aprobat la Ministerul Învățământului, semnătură: Ovidiu Ianculescu
(18.08.94)
103
Arh. FSPUB, Planuri învățământ (1992-1993, 1993-1994, 1994-1995, 1995-1996,
1996-1997, 1997-1998, 1998-1999, 1999-2000), nepaginat.
Anul I
Semestrul 1 (Trunchi comun): Istoria ideilor și faptelor în raport cu
evoluția dreptului și a instituțiilor; Istoria comparată a civilizațiilor europene;
Elemente de psihologie și introducere în sociopsihologie; Modele sociopolitice
ale statului; Introducere în filosofie; Probleme socio-politice ale lumii actuale –
facultativ; Limba franceză.
Semestrul 2 (Trunchi comun): Istoria ideilor și faptelor în raport cu
evoluția dreptului și a instituțiilor; Istoria comparată a civilizațiilor europene;
Elemente de sociologie și introducere în sociologia politică; Introducere în filo-
sofie; Istoria dreptului; Probleme socio-politice ale lumii actuale – facultativ;
Limba franceză.
Anul II
Semestrul 1 (Trunchi comun): Istoria comparată a civilizațiilor europene;
Economie politică; Filosofie politică; Epistemologia științelor umane; Limba
franceză; Informatica aplicată științelor umane.
Semestrul 2 (specializarea: Drept – Drept comunitar): Introducere în drept
și în metodologie juridică; Drept constituțional și istoria instituțiilor; Drept
civil: Persoane. Bunuri. Teoria actului juridic; Drept penal general; Drept roman
– facultativ; Construcția europeană începând cu 1945; Limba franceză;
Informatica aplicată științelor umane.
Semestrul 2 (specializarea: Istorie – Istoria Sud-Estului european în
raport cu restul continentului): Istoria comparată a civilizațiilor europene II;
Istoria Sud-Estului european în raport cu restul continentului; Istoria românilor;
Antropologie istorică; Metode cantitative în istorie – facultativ; Limba franceză;
Informatica aplicată științelor umane.
Semestrul 2 (specializarea: Sociologie – Sociologie europeană comparată):
Psihologie socială. Studiu aprofundat; Istoria sociologiei; Paradigme ale
gândirii sociologice; Antropologie socială și culturală; Instituții politice
europene comparate; Limba franceză; Informatica aplicată științelor umane.
Semestrul 2 (specializarea: Filosofie – Filosofia timpurilor moderne):
Istoria ideilor filosofice (I). Filosofie antică; Filosofie generală (I). Categoriile
metafizice. Filosofie antică; Logică și epistemologie (I). Introducere în logică;
Estetică filosofică; Limba franceză; Informatica aplicată științelor umane.
Anul III
Semestrul 1 (specializarea: Drept – Drept comunitar): Drept civil (II).
Obligații. Contracte. Proprietate industrială și intelectuală; Drept penal special
și procedură penală; Drept administrativ; Drept internațional public; Dreptul
muncii; Istoria imaginarului; Istoria religioasă a Europei; Limba modernă (alta
decât franceza).
156 Laurențiu Vlad

Istoria lumilor extreuropene; Antropologie istorică; Istoria imaginarului; Istoria
religioasă a Europei; Limba modernă (alta decât franceza); un curs opțional:
epigrafie / paleografie / Instituții ale Sud-Estului European.
Sociologie politică. Studiu aprofundat; Metode de cercetare în științele sociale;
Antropologie socială și culturală; Elemente de statistică – facultativ; Probleme
și politici sociale în societățile europene; Istoria imaginarului; Istoria religioasă
a Europei; Limba modernă (alta decât franceza); un curs opțional.
Istoria ideilor filosofice (II). Filosofie modernă; Filosofie generală (II). Marile
tipuri de argumentație filosofică; Logică și epistemologie (II). Logică clasică /
Logică contemporană; Istoria imaginarului; Istoria religioasă a Europei; Limba
modernă (alta decât franceza); 2 cursuri opționale.
Semestrul 2 (specializarea: Drept – Drept comunitar): Drept civil II
(Obligații. Contracte. Proprietate industrială și intelectuală); Procedură civilă;
Drept penal special și procedură penală; Drept administrativ; Finanțe Publice;
Drept comunitar general; Dreptul afacerilor; Filosofii ale istoriei; Limba
modernă (alta decât franceza).
Istoria lumilor extreuropene; Antropologie istorică; Filosofii ale istoriei; Limba
modernă (alta decât franceza); Curs opțional: epigrafie / paleografie / Instituții
ale Sud-Estului European.
Sociologie politică. Studiu aprofundat; Metode de cercetare în științele sociale;
Antropologie socială și culturală; Elemente de statistică – facultativ; Probleme
și politici sociale în societățile europene; Limba modernă (alta decât franceza);
2 cursuri opționale.
Istoria ideilor filosofice III / Filosofie contemporană; Filosofie generală II /
Marile tipuri de argumentație filosofică; Logică și epistemologie II / Logică
clasică, Logică contemporană; Filosofia valorilor; Filosofii ale istoriei (2 ore
curs / o oră seminar); Limba modernă (alta decât franceza); 2 cursuri opționale.
Anul IV
Semestrul 1 (specializarea: Drept – Drept comunitar): Dreptul economic
al comunităților europene; Drept internațional privat; Drept civil III /
Liberalități. Succesiuni; Curtea de justiție a comunităților europene; Logica
argumentării științifice; Structuri generale ale economiei europene.
raport cu restul continentului): Istoria Sud-Estului european în raport cu restul
continentului; Istoria românilor; Istoria lumilor extreuropene; Istoria timpului

prezent; Antropologie istorică; Logica argumentării științifice; Structuri
generale ale economiei europene; Curs opțional (epigrafie / paleografie /
Instituții ale Sud-Estului European.
Sociologie europeană comparată; Organizații europene; Migrații internaționale;
Logica argumentării științifice; Structuri generale ale economiei europene;
2 cursuri opționale.
Filosofie generală (III). Individ și persoană; Inițiere în cercetare; Logica
argumentării științifice; Structuri generale ale economiei europene; un curs
opțional.
Semestrul 2 (specializarea: Drept – Drept comunitar): Dreptul economic
al comunităților europene; Dreptul familiei; Drept bancar; Contencios consti-
tuțional și administrativ; Drept comercial internațional; Protecția europeană a
drepturilor omului; Filosofia dreptului.
raport cu restul continentului): Istoria Sud-Estului european în raport cu restul
continentului; Istoria românilor; Istoria lumilor extraeuropene; Istoria timpului
prezent; Antropologie istorică; Filosofia dreptului; Curs opțional: epigrafie /
paleografie / Instituții ale Sud-Estului european.
Sociologie europeană comparată; Sociologia relațiilor internaționale; Filosofia
dreptului; 2 cursuri opționale.
Inițiere în cercetare; Filosofia dreptului; 2 cursuri opționale.
Periferie, politică
și politici universitare
Între centru și periferie:
Universitatea din Iași și migrația academică
Lucian Nastasă
Institutul de Istorie „G. Barițiu”, Cluj-Napoca
Introducere
Este cât se poate de dificil, dar și riscant, a încerca să surprindem din
perspectivă istorică ceea ce deosebește o regiune de alta, un oraș de un altul etc.,
totul raportat la eventualele contraste impuse de antinomiile cardinale, de
evoluțiile socio-economice și culturale. Ne-am încurca în ițele diverselor teorii
enunțate încă din prima jumătate a secolului XIX, mereu îmbogățite și nuanțate
până spre zilele noastre, care țin cu tot dinadinsul să afle diferențe de evoluție
între nord și sud, între est și vest, ori să stabilească sensuri în ceea ce privește
așa-zisa expansiune a „civilizației” dinspre o anumită zonă (matrice) spre
celelalte. Căzute în desuetudine și adânc frustrante pentru multe din națiunile
lumii, cu oarecare pretenții de împlinire culturală, aceste axiome s-au dovedit
șubrede și chiar periculoase prin clasificările și hegemoniile impuse. Determi-
nismul geografic a încetat să mai fie fundamental în imprimarea și explicarea
anumitor particularități ale unor comunități umane.
Cu atât mai mult ne vedem încurcați în cazul raportărilor din interiorul
propriului nostru spațiu statal. Pe de o parte, orice comparație și diferențieri ar
șubrezi considerabil doctrina „perfectei unității” naționale, atât de vehiculată
până nu demult în istoriografia noastră pe baza unor argumente cu totul aleatorii
și pasionale, pe de altă parte, prin reliefarea deosebirilor reale dintre diversele
regiuni, ar submina orgolii și ar activa sensibilități locale, existente oricum
latent. Și totuși comparațiile se impun de la sine – vrem sau nu –, iar ele s-au
făcut mereu, oferind reperele unor conștiințe bine circumscrise la o regiune sau
localitate dată. Nu întâmplător se utilizează sintagme precum „muntean”,
„ardelean”, „moldovean”, „bănățean”, „dobrogean”, „bucovinean”, „basarabean”,
„vrâncean” etc., „bucureștean”, „craiovean”, „orădean” etc., mergându-se până
la diferențieri chiar și în cadrul marilor aglomerări urbane: „din Ferentari”,
Giulești, Drumul Taberei etc. (în București); „din Mănăștur”, Mărăști, Dâmbul
Rotund etc. (pentru Cluj); „din Galata”, Copou, Podu Roș etc. (pentru Iași)
162 Lucian Nastasă
ș.a.m.d., toate marcând specificități repede recunoscute de localnici. Așadar, din

perspectivă socio-istorică există evidente surse (variabile) de comparație inter-
regionale, care pot coborî mult în adâncime și care ar merita cu prisosință
analizate. Nu ar fi ambiția aflării celor mai simple evidențe și nici de a face
inventarul analogiilor formale. Ar fi modalitatea propunerii unor ipoteze
explicative care n-ar fi numai tautologice sau care ar trimite la diferențe
culturale ireductibile1.
Adevărata dificultate apare atunci când vom căuta să comparăm inte-
lectualii diverselor regiuni, în sine ei fiind individualități în câmpul culturii.
Dificultatea rezidă în câteva elemente ce se cuvin, în esența lor, a fi reținute. În
primul rând, nu pot fi atașați în mod strict unui anumit spațiu, intelectualii dând
dovadă mereu de o mare mobilitate geografică. Apoi, ei, chiar și cei ce recuză
orice universalism abstract, se definesc nu numai în raport cu societatea lor, ci
într-o manieră globalizantă, prin contactul permanent cu elementele universal
valabile ale celorlalte culturi. Ei au fost mereu agenții cei mai activi ai
transferurilor culturale și politice între diversele culturi naționale. Chiar și acei
intelectuali, în general conservatori și reacționari, profund naționaliști, care au
refuzat deschiderea spre alte orizonturi și s-au exprimat împotriva oricăror
influențe din afară, au făcut lucrul acesta prin cunoașterea – măcar aproximativă –
a produselor culturale pe care le denunțau, stigmatizau sau le caricaturizau. Un
caz particular, sensibil diferit, l-ar constitui intelectualii transilvăneni, dintr-un
spațiu în care pluralismul etnic, confesional și lingvistic este pregnant, ceea ce a
dat un plus de specificitate producțiilor și confruntărilor intelectuale, sensibil
diferite de cele din spațiul extracarpatic, și care ar putea sugera un exercițiu al
comparațiilor, dar nu sub semnul spațiilor determinate cardinal, invocat mai sus.
O antecameră a Centrului
Dacă teritorial comparațiile par anevoioase în cazul intelectualilor, ca grup
însă (ca medii intelectuale) analizele sociale devin extrem de fructuoase. Ele ar
constitui acea micro-istorie socială de care avem atâta nevoie și care ar
presupune studii de biografie colectivă – dar nu înaintea unor minuțioase
anchete prosopografice –, cu indivizi atașați acelorași preocupări intelectuale,
aparținând aceleiași generații, aceleiași școli de gândire etc., pentru a degaja
regularități sau contraste socio-intelectuale, pentru a discerne reprezentările
simbolice și politice care oferă specificitate grupurilor luate în discuție.
Și totuși, în plan mental contrastele au existat mereu, așa cum am sugerat
mai sus, pornind mai mult de la criterii regional-locale, evident subiective, însă
nu arareori argumentate pe temeiuri de evoluție socio-economică inegală, grade
diverse de dezvoltare urbană, influențe culturale etc. Oricâtă iritare ar produce
1
Din această perspectivă, pentru spațiul românesc extracarpatic, vezi încercarea sociolo-
gului D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român (1907), reeditată de Elisabeta Simion la
Editura Albatros, în 1996.
Între centru și periferie 163
astăzi invocarea existenței unui așa-zis „spirit ardelenesc”, acesta a existat și

încă se mai face simțit, iar o analiză în această direcție ar da rezultate fără
echivoc. Din această perspectivă au existat certe diferențieri de percepție (cel
puțin) și între centrele universitare, aglomerații urbane susceptibile a grupa cea
mai importantă masă a intelectualilor profesioniști. Evident, nu e locul aici
pentru analize erudite și puternic argumentate. Însă câteva elemente se cuvin a
fi reținute.
În mod cert, de pildă, Universitatea din Iași a fost mereu considerată ca un
stabiliment periferic, o „antecameră” pentru cea din București. Deși a existat
încă de pe la 1862 un discurs înflăcărat în ceea ce privește rolul Iașului de
„capitală culturală” a României (în schimbul renunțării, în favoarea Bucureștiului,
la atuul politic), nicicând orașul nu s-a bucurat de statutul heidelbergian râvnit.
„Această Florență a românismului” – cum gratula orașul M. Sadoveanu, în 1935 –
a fost departe de a reține toate forțele intelectuale pe care le-a format, le-a
înălțat și afirmat. Pentru mulți intelectuali, Universitatea de aici a fost doar o
cale mai ușoară de pătrundere în rândul specialiștilor, a celor de la vârf,
deținători ai unor importante pârghii de putere culturală și ideologică. Odată
titularizați în învățământul superior, la proxima ocazie cei mai mulți au părăsit
orașul fără cea mai mică remușcare, îndreptându-se – evident – spre Univer-
sitatea metropolitană. Deși e temerar acum, aici, a da nume (datorită cantității),
se cuvine a aminti – de pildă, doar dintre universitarii „literari” – pe B.P. Hasdeu,
V.A. Urechia, T. Maiorescu, N. Quintescu, C. Leonardescu, C. Dimitrescu-Iași,
P.P. Negulescu, D. Gusti, G. Murnu, Ch. Drouhet, G.I. Brătianu, I. Petrovici, M.
Ralea, Andrei Oțetea și mulți alții. La toți aceștia ar trebui adăugați și cei care
au avut intenția clară de a se muta la București, dar care – datorită diverselor
împrejurări – nu au reușit acest lucru. Este cazul lui Ilie Bărbulescu, care în
ianuarie 1920 a solicitat transferul la Catedra de Limbi slave din București,
publicată vacantă la 11 decembrie 1919, după decesul lui Ion Bogdan2. La fel, în
1927, Orest Tafrali a dorit să treacă prin transfer la Catedra de Istoria artelor
de la București3, eșuând din cauza opoziției lui Nicolae Iorga4; în 1938-1939,
Traian Bratu ar fi dorit și el foarte mult să se transfere la București, la catedra
vacantă prin pensionarea lui S. Mândrescu, dar vicii de fond l-au împiedicat
ș.a.m.d.
În anumite cazuri, o titularizare inițială la Iași a vizat chiar interese ce
depășesc pe cele personale, făcând parte dintr-o strategie de grup, ca în cazul
junimiștilor deveniți bucureșteni spre sfârșitul veacului XIX. De pildă, numirea
lui T. Antonescu și a lui P.P. Negulescu la Universitatea din Iași i-a fost
2
Cerere înregistrată la minister sub nr. 1182 din 5 ianuarie 1920; Arhivele Naționale Iași
(mai jos: ANI), Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, 2/1920, f. 28.
3
ANI, Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1/1927, f. 119; vezi și f. 120-121;
dosar 41/1926, f. 192. Catedra de Istoria artelor de la București fusese declarată vacantă în
Monitorul Oficial, nr. 107, din 18 mai 1927.
4
O. Tafrali, „Concursul pentru ocuparea Catedrei de istoria artelor de la Facultatea de
litere din București. Răspuns unui referat pătimaș”, în Arta și Arheologia, fasc. 4, 1930, p. 49.
164 Lucian Nastasă
anunțată lui Al. Philippide cu mare bucurie de Iacob Negruzzi, într-o epistolă
din 5 octombrie 1894:
Vă vin doi băieți foarte buni ca conferențiari la Universitatea din Iași, d-nii
Negulescu și Teohari Antonescu. Sunt tineri, harnici, învățați, deprinși să cugete
prin ei înșii, iubitori de învățătură și în tot felul recomandabili. Să vedem ce va
ieși din ei acolo și dacă și caracterele sunt la înălțimea învățăturii lor5.
De ce la Iași și nu în București, cu atât mai mult cu cât nici unul din cei
doi nu agrea inițial ideea de a se stabili în fosta capitală a Moldovei? A făcut și
aceasta parte din strategia lui Titu Maiorescu de a „controla” mai bine Univer-
sitatea de acolo, fapt ce fusese discutat, de altfel, în prealabil, cu P.P. Negulescu.
Adresându-se mentorului său, încă de la 8 februarie 1894, tânărul filosof îi
dădea dreptate, considerând că „o concentrare a forțelor tinere [la Iași] – a
tuturor – ar fi poate foarte necesară, atât pentru propagarea și întărirea direcției
noastre literare, cât și pentru însănătoșirea mediului în general”; „Iașii sunt –
continua el –, în țara noastră, un centru socialist [...]. Și ceea ce agravează încă
importanța Iașilor, ca centru socialist, e că posedă și o universitate, din care se
răspândesc apoi în țară, ca profesori, adepții acestei direcții. Iată pentru ce cred
că o concentrare a tinerilor la Iași, ar putea fi foarte necesară”6. Însă a doua zi
ținea totuși să-i atragă atenția lui Maiorescu:
Am fost întrebat [...] dacă aș primi, sau nu, un loc de agregat de filosofie la
Universitatea din Iași. Răspunsul mi-a fost, precum știți poate deja, negativ.
Motivele acestui răspuns [...] erau două: unul intelectual, altul de sentiment.
Întâi, aș fi ținut mult să rămân în București, într-un centru de viață intelectuală
relativ mai intensă și mai bogată, și în același timp la obârșia mișcării noastre
literare. Al doilea, mediul din Iași, cu totul opus modului meu de a fi, îmi era și
îmi e foarte respingător, așa de respingător încât i-am scris lui Basilescu că Iașii
ar fi pentru mine un adevărat loc de exil7.
De altfel, ceva mai târziu, autorul rândurilor de mai sus s-a și transferat în
capitală, celălalt având un destin oarecum nefericit, sfârșindu-și viața în 1910, la
numai 43 de ani. Chiar și așa, în scurta sa perioadă petrecută la Iași, Teohari
Antonescu a fost deosebit de activ în a remobiliza pe vechii junimiști de aici,
intrați într-un soi de letargie, mulțumiți cu palide și solitare activități
intelectuale. S-a autolegitimat în această acțiune atât prin strânsele relații pe
care le avea cu T. Maiorescu, cât și prin căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica
universitarului și junimistului Ștefan Vârgolici8. De altfel, acest ultim aspect l-a
5
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, II, ed. I. Oprișan, București, Editura
Minerva, 1987, p. 78.
6
Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, ed. Z. Ornea,
București, Editura Minerva, 1978, p. 285.
7
Ibidem, p. 284.
8
Căsătorit cu Eugenia Vârgolici, la Iași, la 24 iunie 1899. Martori: P.P. Negulescu, Chiriac
Corban, C. Meisner și G. Roiu. Prin procesul-verbal din 10 mai 1899, sfatul de familie al minorei
și făcut să renunțe la ideea de a reveni la București, atunci când s-ar fi eliberat

Catedra de Antichități a lui Gr.G. Tocilescu, preferând să se stabilească
„definitiv în acest colț al Moldovei”9, unde „viața de provincie își merge mersul
ei regulat. Neprevăzutul și neașteptatul niciodată nu cade peste noi. Eu unul,
m-am așezat pentru toată viața, mă simt liniștit și dispus de muncă; numai
sănătate să fie”10.
În consecință, Teohari Antonescu a încercat să refacă vechea tradiție
junimistă a întâlnirilor săptămânale, la el sau la cineva mai înstărit acasă, a
organizat conferințe și provoca la dezbateri științifice, convoca noi membri etc.
A încercat totodată să se apropie de grupul de intelectuali din cadrul „Societății
științifice și literare”, însă și aici atmosfera de improvizație și incoerență îi crea
dezamăgire. De altfel, îi și scrie la un moment dat mai vechiului său prieten
M. Dragomirescu, în august 1901:
La Iași, cu toate încercările mele de a face ceva în sensul unor întruniri literare,
nimic nu e de împlinit. Nu învie morții, e în zadar, iubite. Orașul nostru, odinioară
centrul unei însemnate mișcări literare, își dă sufletul; degeaba se fac încercări de
înviere. Noi trăim ca bolnavul căruia i se insuflă cu baloanele oxigen în plămân.
Poate generațiile care or veni să mai facă ceva11.
A rămas totuși un optimist și un entuziast, sperând că schimbările bune se

vor face din mers și cu mult tact, activând în paralel în cadrul „Junimii” politice
ieșene, fără veleități de a ieși prea mult în față, rămânând până la moarte omul
fidel al lui Maiorescu.
Tot via Iași a încercat să pătrundă în universitate E. Lovinescu, acceptând
temporar o suplinire și eșuând în condițiile înregistrate deja de exegeții
criticului literar. Este adevărat că „cine a trecut pe aici – după cum mărturisea
N. Leon în Amintirile sale din 1925 –, a stat cât de puțin, și-a lăsat ceva din
sufletul lui”. Însă la fel de adevărate pot fi percepute și sentimentele lui
G. Călinescu, din 1937, când a acceptat forțat să se titularizeze la Iași:
N-am putut găsi nici o cameră mobilată după o săptămână de căutări cu samsari.
Ideea unei odăi cu parchet, sau cu teracotă, sau cu baie, îi făcea pe toți să râdă. Nu
este nici măcar o odaie ca la țară, în Ardeal. Nu există paturi în Iași (crede-mă! nu
e glumă!). Am cheltuit 15.000 lei la hotel, fiind cu soția. În camera pe care am
găsit-o (ceva ca încăperile de prostituție), n-am putut rezista. Ralea mi-a indicat o
casă goală. Dar puteam eu să mă mut la Iași înainte de a avea o situație certă
acolo? De altfel, m-am încredințat că n-aș putea locui la Iași, în chip permanent,
niciodată. Absolut niciodată. Cred că nicăieri în Africa nu se mai găsesc astfel de
Eugenia Vârgolici, sub președinția lui C. Climescu (din sfat mai făceau parte: G. Roiu, G.D.
Buțureanu, C. Coroi, M. Vârgolici, P. Culianu, P. Poni și I.G. Stravolca), a consimțit la acest
mariaj (vezi dosar căsătorie, ANI, Căsătorii, nr. vechi 13632/1899).
9
Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p. 19.
10
Ibidem, p. 504.
11
Ibidem, p. 507.
166 Lucian Nastasă
spectacole. Ieșenii mi se par puțin demenți [...]. Sunt foarte dezorientat. Gândul
meu e de a renunța la conferință. Ea e prost plătită, cu atât cât am și aici.
Deosebirea e că aici sunt la București și acolo sunt într-un infam sat. Toată lumea,
mai curând sau mai târziu, fuge din Iași12.
Iar în plus, nici colegii de facultate nu erau pe placul său, încă din 1936
întrebându-se dacă merită să meargă la Iași, „acolo unde e un [G.] Pascu, un
[N.] Șerban și un [D.] Găzdaru […]? Mai bine învățător. Cunosc la Școala de
Comerț persoane mult mai distinse și mai culte”13. Iar ceea ce remarcase
G. Călinescu la acea dată nu era doar o chestiune de „moft”, ci una reală,
descrisă cam în aceiași termeni și cu aproape un sfert de veac mai devreme de
I. Al. Brătescu-Voinești, atunci când se adresa lui G. Ibrăileanu, la 20 august 1910:
Nu mi-a făcut impresie bună. Da, e splendidă biserica Trei Ierarhi, e monumentală
și prea frumoasă Mitropolia, e frumușel teatrul, sunt la Copou câteva case drăguțe,
Golia e interesantă, poziția orașului e minunată și dealurile de prin prejur fac în
zarea mai fiecărei străzi un tablou foarte plăcut. Dar Broscăria14 e înspăimân-
tătoare și nemaipomenita ei murdărie se întinde peste tot orașul ca o pată de
grăsime. Laibăre slinoase, perciuni slinoși, mutre nesuferite cu care ochiul meu de
muntean nu e obișnuit și pe care nu le poate privi fără o nerațională, dar invin-
cibilă greață. N-am să uit multă vreme murdăria unuia din cele mai bune hoteluri
ale orașului, așezat, mă rog, în piața Unirii, hotelul Buch15.
Până și Al. Philippide, statornic în universitatea ieșeană de-a lungul

întregii vieți, îi descria prietenului său Hermann Suchier, încă din 1892, o
atmosferă greu acceptabilă:
[...] scumpetea cea mare, murdăria, nevoia de a șede la hotel până ce-mi voi găsi o
locuință, lipsa complectă – dar complectă! – de oameni care să aibă gusturile și
năzuințele mele, dau Iașului forma unei închisori în care trebuie să expiez niscaiva
păcate strămoșești. [...] Cât voi putea, voi lupta pentru înfrângerea acestor rele, aș
fi în stare să-mi sacrific viața, să joc cu cuțitul la nevoie, căci ce folos am să
trăiesc într-o lume cu care nu seamăn la fel? Dacă-ți voi spune că trăiesc străin în
mijlocul compatrioților mei, n-ai să mă crezi, și este cu toate acestea adevărat.
Acești oameni sunt însă blânzi și buni, au dorinți frumoase, ei ar forma lesne, aici
în orientul Europei, un adăpost al ordinei și al progresului, dacă crâșmele
Parisului, vierme care a pătruns până și în măduva țăranului, n-ar face din jocul de
cărți, beția, lenea, mândria stupidă, semicultura, minciuna, curvărăsia, dacă n-ar
face din asemenea lucruri sportul românilor16.
12
Corespondența lui G. Călinescu cu Al. Rosetti, 1935-1951, ed. Al. Rosetti, București,
Editura Eminescu, 1977, p. 59-60.
13
Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al. Rosetti, București, Editura Minerva, 1979, p. 98.
14
E vorba de mahalaua cu același nume, lângă cartierul Frumoasa.
15
Scrisori către Ibrăileanu, II, ed. M. Bordeianu, V. Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu și
Al. Teodorescu, București, Editura Minerva, 1971, p. 88.
16
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprișan, București, Editura
Minerva, 1986, p. 76.
Și tot aceluiași interlocutor îi scria Philippide, cu altă ocazie, că:

[...] aici, în Iași, dacă voi vrea să vorbesc despre altceva decât despre politică ori
despre schimbările atmosferice, sunt nevoit să vorbesc cu mine singur. Nu că n-ar
fi oameni cu oarecare cultură și pe aici, dar acești oameni sunt foarte obraznici și
proști; printr-o curioasă întâmplare toți cei care au puțină inteligență sunt ignorați
ca o ciubotă17.
Oraș parazitar prin excelență

Dar și alți intelectuali simțeau cam aceleași lucruri, unii preferând chiar să
activeze mai degrabă în alte centre urbane, cum ar fi de pildă Galațiul, oraș-port
la Dunăre, oarecum „cosmopolit”, cu multă putere financiară și care oferea
sentimentul unei mai mari deschideri spre lume. Stabilit în acest oraș în 1905,
H. Sanielevici îi scria lui G. Ibrăileanu despre bucuria de a fi scăpat de
„atmosfera aceea îmbâcsită de Iași, de oraș care decade, de boiernași slabi,
decăzuți, care se vând primului venit pentru a putea trăi!”. În plus, „Iașul nu
trăiește decât din buget”, a devenit un „oraș parazitar prin excelență”, fiind
totodată și promotor al „ideologiei naționaliste a clasei dominante”, motiv
pentru care îl invită și pe Ibrăileanu să se stabilească la Galați, unde atmosfera
este mult mai prielnică să facă cu alți intelectuali din acest oraș „cetățuia
democrației adevărate”18.
Au existat însă și atitudini diferite celor de mai sus, generate poate de un
soi de patriotism local, de nostalgii pe care mulți dintre locuitorii regiunii le-au
evidențiat frecvent. Originar din Huși, cu studiile liceale la Iași, iar cele
universitare la București, în 1919 Mihai Ralea este trimis la Paris, cu intenția de
a se specializa în sociologie, motiv pentru care lucrează îndeaproape cu Célestin
Bouglé (1870-1940), fost discipol al lui Durkheim, profesor la Sorbona din
1901. Încă de pe atunci Ralea știa că foștii lui profesori bucureșteni (îndeosebi
Rădulescu-Motru) intenționau să-i găsească o catedră universitară, iar când în
1920 se întrevedea o posibilitate, prin faptul că la Iași Catedra de Sociologie era
vacantă, iar Motru – prin Negulescu – dorea s-o păstreze până la întoarcerea lui
în țară cu titlul de doctor, Ralea îi destăinuia lui Garabet Ibrăileanu cât de mult
dorește acest lucru, întrucât „din toate locurile țin la Iași, unde mă leagă atâtea
lucruri”19. Va ajunge finalmente profesor aici, însă nu va ezita, în 1938, să se
transfere la București20.
Așadar, marea atracție a fost mereu Bucureștiul, singurul spațiu ce putea
să ofere nu numai șansele împlinirii umane și intelectuale, ci și suficiente
17
Ibidem, p. 84.
18
Scrisori către Ibrăileanu, III, ed. M. Bordeianu, V. Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu și
Al. Teodorescu, București, Editura Minerva, 1973, p. 245, 247, 250.
19
Ibidem, p. 288.
20
Vezi adresa Ministerului Educației nr. 230894/5 decembrie 1938 (ANI, Universitatea
„Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 7/1926, f. 16).
168 Lucian Nastasă
elemente de referință, modele culturale ce au jucat un rol fecund și mobilizator.

Ca orice capitală de țară în care principiul centralismului era fundamental, aici
era concentrat cam tot ceea ce era important în materie politică, economică și de
industrie culturală. Este și cauza pentru care universitarii din Iași și Cernăuți au
pus în lucru strategii diverse, pentru a optimiza la maxim șansa ajungerii în
capitală. Iar aspectul nu poate fi apreciat nicicum nelalocul lui. Mereu și pretu-
tindeni metropola a constituit un punct forte de atracție pentru cei ambițioși.
Chiar dacă atmosfera Bucureștiului în sine a generat numeroase reacții de
respingere, de critică și insatisfacții – mai ales pentru ardeleni –, puțini sunt aceia
care, odată instalați aici, l-au mai părăsit.
Până spre 1918, capitala vechiului regat a constituit pentru mulți români
intelectuali din Transilvania cam singurul loc unde aspirațiile împlinirii umane
puteau să-și afle un debușeu convenabil, deși nu toți doreau să se stabilească
veșnic acolo. În 1889, G. Bogdan-Duică îi scria lui I. Bianu, din Brașov, că „nu
voi veni [la București] cu gândul de-a nu mă mai întoarce [...] [și] voi prefera o
modestă viață aici, față de orice bunătăți dincolo”21. Mai târziu, când puterea
obișnuinței își spune cuvântul, același Bogdan-Duică, devenit între timp
profesor la Focșani, îl ruga tot pe protectorul Bianu, în februarie 1899, să
intervină pe lângă Spiru Haret, ministrul Învățământului, „să mă ducă la toamnă
în capitală”; „eu nu mai caut decât liniștea de-a putea citi și scrie și ocazia de-a
scăpa dintr-un loc în care dacă ești un mediocru te prostești, dacă ești un talent
te reduci prin împrejurări nefavorabile gândirii și muncii serioase”22. Iar
motivația e simplă și am sugerat-o deja: prin instituțiile politice, economice și
culturale, prin mondenități, prin numărul și diversitatea tipologică a populației,
Bucureștiul a exercitat o incontestabilă atracție. În plus, pentru Bogdan-Duică,
ca și pentru fratele său Ioan Bogdan, dincolo de afinitățile și atașamentul iden-
titar față de România, stabilirea la București era și o chestiune de proximitate
geografică, cealaltă metropolă – Budapesta – aflându-se la o distanță cu mult
mai mare de Brașovul natal, deși o soră a celor doi, Ecaterina (viitoarea soție a
lui N. Iorga), își făcuse studiile în capitala Ungariei.
Note pentru o comparație

Evident, nu putem să nu evidențiem, spre comparație, faptul că în perioada
interbelică Universitatea din Cluj a făcut totuși figură aparte. Nu numai că mult
prea puțini universitari s-au îndreptat spre capitală, dar, la rândul lui, stabi-
limentul de aici a constituit un puternic pol de atracție, în multe laturi compa-
rabil cu Bucureștiul. Universitari din Iași și Cernăuți, ba chiar din București au
profitat de orice ocazie pentru a veni aici (și n-au fost puțini), nu atât prin ceea
ce unii au numit drept revers al „descălecatului”, ci din rațiuni profunde ce ar
21
Scrisori către I. Bianu, I, ed. Marieta și Petre Croicu, București, Editura Minerva, 1974,
p. 293.
22
Ibidem, p. 296.
merita detaliate. Din Iași au venit la Cluj, după 1919, Ion Paul, Ioan Ursu,
Kurt K. Klein ș.a. Iar acesta din urmă, proaspăt absolvent al Universității din
Cluj, unde și-a susținut și doctoratul, îl avertizase încă din 1923 pe cel ce l-a
chemat la Iași, pe Traian Bratu, că vine acolo doar stimulat de ideea unui post în
învățământul superior:
Iașul mă atrage pentru că-mi oferă posibilitatea ca să mă transfer odată la una din
Universitățile mai apropiate locurilor mele natale (Cluj sau Cernăuți), unde mi-aș
putea desfășura activitatea fie în mijlocul sau în apropierea conaționalilor
mei sași23.
Va ajunge la Iași, va eșua la concursul pentru Catedra de Germanistică din

Cernăuți, abia în 1939 trecând la Cluj, după decesul fostului titular și
conducător al lui de doctorat, Gustav Kisch. Va rămâne la Cluj chiar și după ce
universitatea de aici s-a mutat la Sibiu – ca o consecință a Arbitrajului de la
Viena, din 1940 –, după război retrăgându-se spre centrul Ungariei și ulterior
stabilindu-se la Innsbruck.
Sigur că s-ar putea invoca și stimuli ce țin de originea regională a celor
amintiți, firești de altfel. Au existat însă și ardeleni care n-au mai revenit,
precum Ilie Minea. Însă prezența neardelenilor la Cluj a generat și profunde
nemulțumiri din partea intelectualilor locali, care, deși aveau veleități de a
ajunge universitari, își vedeau speranțele spulberate de prezența masivă a celor
din afara arcului carpatic. La sfârșitul anului 1924, Sever Bocu îi scria lui I.
Bianu despre sentimentele generate de invazia regățenilor în Ardeal:
Nu puteți lua apărarea tuturor elementelor trimise de aici acolo [în Ardeal].
Regatul ne-a trimis politicieni fără scrupul, care au creat noțiunea de „regățean”.
Mă cunoașteți că nu sunt unul cu sentimente egoiste, regionaliste, dar îmi explic
asentimentele compatrioților mei împotriva acestei invaziuni nu totdeauna
norocoase24.
Iar ca o completare, parcă, un alt corespondent al lui Bianu, G. Moroianu,

sublinia la 29 mai 1927:
Chestia aceasta a unirii sufletești este una din problemele cele mai însemnate ale
ceasului de față. Politicește suntem uniți, dar sufletește mai trebuie lucrat încă
mult și bine până vom desăvârși această unire25.
Cu toate acestea, în anumite cazuri, nici Clujul nu putea satisface

dezideratele tuturor. G. Bogdan-Duică, ardelean din Șcheii Brașovului, stabilit
23
Karl Kurt Klein, 1897-1997. Corespondență, coord. Ioan Dordea, Cluj, Editura Clusium,
1997, p. 47.
24
Scrisori către I. Bianu, I, p. 113.
25
Scrisori către I. Bianu, II, ed. Marieta și Petre Croicu, București, Editura Minerva, 1975,
p. 432.
170 Lucian Nastasă
în Vechiul Regat cu mult înainte de unirea din 1918, dar ajuns apoi profesor la
Universitatea transilvană, și-ar fi dorit în mai multe rânduri să revină în capitală,
îndeosebi din motive materiale.
Cu perspectivele prezente – îi mărturisea lui Ion Bianu la 4 ianuarie 1924 –, eu am

început a mă gândi să fug din Cluj și să mă întorc la București, chiar și la liceu,
deoarece sper că, pe lângă liceu, aș mai găsi ceva de lucru, comercializând
condeiul.
La Cluj, însă, „din condei […] nu poate ieși nici o îndreptare materială”, în
vreme ce capitala oferea mai multe posibilități prin numărul mare de gazete,
prin proximitatea factorilor politici etc. În aceste împrejurări, argumentele
liderului liberal Vintilă Brătianu, „care pare a crede că suntem datori a ne
înfometa din patriotism”, întărind românismul la Cluj, i se par uneori ridicule26.
De aceea, când aude, la finele lui 1926, că Ion Bianu (și el ardelean stabilit în
capitală) se va pensiona de la catedră, i se adresează acestuia direct, în virtutea
unei mai vechi amiciții și solidarități, spunându-i că nu poate avea nimic
împotrivă de a-i succeda, fiind acum rândul altora pentru „exilul ardelenesc, la
care eu am venit cu entuziasm și de care m-am plictisit”27. Nu a reușit însă, în
locul lui Bianu – pensionat în vara lui 1928 – venind D. Caracostea. Dar și de la
Cluj la București au plecat de-a lungul vremii Theodor Capidan, prin „chemare”
(în 1937), Nicolae Bănescu, C. Marinescu (în 1943) ș.a.
Cât privește Cernăuțiul, mulți dintre profesorii de aici ar fi plecat la oricare
dintre celelalte trei centre universitare. Grigore Nandriș, deși era originar din
Cernăuți, după stagii de specializare la Viena, Cracovia și Paris, revine în orașul
natal pentru un post universitar, la Catedra de Slavistică. A găsit însă în 1925 o
localitate în care „încă nu s-au cicatrizat rănile și greu se vor închide în
atmosfera aceasta de afaceri evreiești și de politicianism românesc”28, în care
– după cum îi mărturisea lui Basil Munteanu în 1929 – „apasă o atmosferă de
provincie minoritară, ucigătoare pentru orice mișcare spirituală”29. Este și
motivul pentru care mulți universitari activi și merituoși s-au îndreptat cu prima
ocazie spre alte centre: Alexandru Procopovici, transferat la Cluj din octombrie
1938, pentru ca odată cu cedarea Bucovinei către URSS, în urma pactului
Ribbentrop-Molotov, mai toți universitarii să-și găsească debușeul la celelalte
universități rămase românești.
Discipoli și concurenți
Evident, au existat și mișcări atipice – dinspre București sau Cluj spre Iași
ori Cernăuți –, ca rezultat al dorinței unor universitari aflați în poziții de
26
Scrisori către I. Bianu, I, p. 300.
27
Ibidem, p. 301.
28
Basil Munteanu, Corespondențe, Paris. Editura Ethos, 1979, p. 534.
29
Ibidem, p. 556.
„așteptare”, a căror singură șansă de promovare era tocmai trecerea la una din
ultimele două universități menționate. Așa a fost cazul lui Mihai Beniuc,
asistent la Institutul de Psihologie al Universității din Cluj (din 1942), care a
venit la Iași în 1944 pe postul de conferențiar la Psihologia aplicată30; sau Emil-
Ioan Diaconu, lector suplinitor de limba engleză la Universitatea din Cluj (din
1933), iar din ianuarie 1941 titular31, care din 1943 va ocupa Catedra de Limba și
literatura engleză de la Iași32.
De altfel, după 1940, Universitatea din Iași devine un centru foarte râvnit
de mulți intelectuali cu ambiții de ascensiune universitară, datorită existenței
multor posturi devenite vacante fie în urma „epurărilor”, fie a transferării la
București a unor profesori, fie prin hazardul mai multor decese de universitari.
Această situație a generat chiar competiții deschise pentru ocuparea unui post la
Iași. Ne vom opri cu exemplificarea doar asupra concursului pentru ocuparea
conferinței de estetică filosofică, din 1944, la care au candidat Victor Iancu,
Mircea Mancaș, Radu I. Paul și Al. Dima33.
Cel dintâi, absolvent al Facultății de Filosofie și Litere din București, cu
studii de specializare la Viena și München (1930-1936) – la această din urmă
universitate susținându-și și doctoratul în 1938 –, a fost numit asistent suplinitor
la Catedra de Estetică și critică literară la Cluj (a lui Liviu Rusu) de pe
1 noiembrie 1939. Se pare încă că la universitatea ardeleană (mutată la Sibiu
după arbitrajul de la Viena, din 1940) nu avea prea mari șanse de ascensiune
întrucât, așa cum îi mărturisea lui Tudor Vianu la 30 iunie 1942, „patronul” său
– L. Rusu – „m-a făcut să înțeleg destul de clar că în vederile d-sale nu intră
deloc întemeierea, mai târziu, a vreunei conferințe”, în consecință îndemnându-l
să participe la concursul pentru conferința la Iași. Însă pentru acel post se pare
că Vianu susținea ferm pe Al. Dima, care ar fi trebuit să promoveze prin
chemare și nu prin concurs. Poate și de aceea s-a adresat Iancu profesorului
bucureștean, pledând pentru concurs, pentru că „eu nu mi-am ales specialitatea
după criterii de conjunctură. Am fost fixat mereu asupra unui cerc precis de
preocupări, dintr-o pasiune internă”34.
Dar Al. Dima era unul dintre discipolii preferați ai lui Tudor Vianu, așadar
și el absolvent al Facultății din București, cu studii de specializare la Berlin,
München și Viena (1936-1939). După ce o vreme a fost profesor pe la licee din
Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea și Sibiu, în anii războiului a activat ca lector de
limba română la Universitatea din Viena. Însă dorința lui era să ajungă la
30
Dosarul de concurs la ANI, Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 2367/1944.
31
Arhivele Naționale Cluj (mai jos: ANC), Facultatea de Litere – corespondență, dosar
164/1942.
32
ANI, Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 2081(I)/1941), f. 1.
33
Ibidem, dosar 2373/1944, 102 file.
34
Scrisori către Tudor Vianu, II, ed. Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu,
București, Editura Minerva, 1994, p. 210.
172 Lucian Nastasă
conferința de la Iași, motiv pentru care ținea periodic legătura cu Botez și

Oțetea, pentru eventualitatea deciderii asupra datei de concurs.
Nu vreau – îi mărturisea Dima lui Vianu în martie 1943 – să pierd cu nici un chip
examenul de la Iași, deși – în ultimul timp – amicul meu V. Iancu se oferise să
caute o plasare a mea la Sibiu, spre a fi amândoi împăcați. Dar acestea sunt numai
planuri și eu nu sunt obișnuit să fiu susținut de cineva cu atâta căldură ca alți
fericiți35.
Numai că, din cauza războiului și apropierii frontului de Iași și a mutării

Universității de acolo în Ardeal, concursul s-a tot amânat până în vara lui 1944.
Dilema comisiei era însă greu de rezolvat prin calitatea principalilor doi
protagoniști, V. Iancu și Al. Dima. Iată ce-i scria unul dintre membrii comisiei,
Al. Claudian, lui Tudor Vianu la 16 august 1944: relatându-i acestuia din urmă
faptul că în cadrul comisiei (care funcționa la Sibiu) au existat unele „controverse
privitoare la intrarea în Universitate a unor distinși discipoli ai tăi”, Claudian nu
se putea abține să nu-l aprecieze mai mult pe Al. Dima, pentru calitățile lui
intelectuale, „remarcând maturitatea gândirii și limpezimea onestă a stilului,
obiectivitatea judecăților critice și bogata informație”. Dar, totodată, el nu
„tăgăduiește” nici meritele lui V. Iancu, deși acesta ar fi „prea tributar
formulelor de ultimă oră și amenințat să rămână omul unei singure metode și al
unui orizont mult mai îngust”. Îl nemulțumește însă „toată intriga ce s-a țesut în
jurul candidaturii lui V. Iancu”, care a căutat prea mult „sprijin în biletele de
recomandație și în nu știu ce legături extraintelectuale și extrauniversitare”.
Făcea evidentă referire la Mihai Ralea, care „optează pe față pentru V. Iancu,
făcând atmosferă”. În consecință, opinează Claudian, „dacă V. Iancu intră în
Universitate chiar și numai cu un sfert de oră înaintea lui Al. Dima, ar fi o imensă
nedreptate”36, solicitându-l, ca atare, pe Vianu să fie arbitru, deoarece este
singurul competent în estetică și are cu ambii candidați relații apropiate și de
susținere.
De altfel, în urma concursului, Iancu și Dima au avut aceeași medie pentru
un singur loc, întrevăzându-se ca soluție numirea amândurora, pe baza acestui
concurs, la două conferințe, una urmând să se elibereze în eventualitatea plecării
lui Călinescu la București37. Până la o dezlegare a dilemei, ca soluție provizorie,
35
Ibidem, p. 220.
36
Ibidem, p. 256-257.
37
Despre ceilalți doi – Radu Paul și Mircea Mancaș – sunt de reținut, sumar, doar câteva
elemente. Primul era fiul fostului universitar Ioan Paul și terminase Facultatea de Litere din Cluj,
cu o licență în limba și literatura română, cu lingvistică (1929). Tot aici a obținut doctoratul în
filologie română și estetică (2 iulie 1932), cu teza Flexiunea nominală internă. A fost,
succesiv, custode-bibliotecar la Muzeul Limbii Române (1925-1933) și asistent suplinitor la
Catedra de Istoria literaturii române moderne (din 16 noiembrie 1934), după care se va detașa, din 1
decembrie 1940, la Facultatea de Litere din București. Celălalt, Mircea Mancaș (1905-1995), s-a
afirmat ca estetician, critic literar și teatrolog, fiind profesor la Academia de Muzica și Artă
Dramatică „George Dima” din Cluj.
Al. Dima va fi numit lector pe lângă Catedra de Estetică din Cluj în anul
universitar 1944/538. Ulterior, în 1945, va deveni profesor la Universitatea din
Iași (1945-1965), apoi se transferă la București (1966-1977), unde va fi
succesorul lui Tudor Vianu la Catedra de Literatură universală și comparată, în
perioada 1966-1973 fiind și director al Institutului de Istorie și Teorie Literară.
În ceea ce-l privește pe Victor Iancu, acesta va ocupa până la urmă o conferință
la Iași39, în urma unui concurs ce a avut ca arbitri pe clujenii L. Blaga,
D.D. Roșca și L. Rusu. La foarte scurt timp, însă, postul este desființat,
V. Iancu revenind la Sibiu, unde va fi secretar al Teatrului de Stat, muzeograf la
Brukenthal, profesor la Școala Populară de Artă, pentru ca în 1956 să-și reia
activitatea universitară la Timișoara, fiind numit conferențiar la Facultatea de
Filologie a Institutului Pedagogic de acolo, predând Literatură comparată și
universală.
Câteva concluzii
Sunt acestea doar câteva repere menite să articuleze dezbateri pe tema
diferențelor între diversele variabile de natură culturală în spațiul românesc.
Totodată, acest aspect evidențiază și faptul că rupturilor tradițional-geografice
între diversele instituții de învățământ superior li s-au adăugat și rupturile
transversale, care au fragmentat și mai mult mediul universitar. Nu întâmplător,
pentru toată perioada avută de noi în vedere, s-a discutat mult pe tema
„profesorilor ambulanți”, a celor care locuiau în București, având și alte diverse
ocupații, adeseori fără legătură cu învățământul, și care o zi pe săptămână
mergeau într-o universitate provincială, unde erau titulari, pentru a-și ține
cursurile. În felul acesta, nu prea aveau legătură cu facultatea, nu cunoșteau
studenții, nu puteau să se întâlnească și să lucreze suplimentar cu aceștia etc. De
altfel, contra acestora periodic se vor lua măsuri, iar art. 4 din Legea învă-
țământului universitar din martie 1937, la care se va adăuga decizia nr. 87 din
3 ianuarie 1938 vor prevedea faptul că profesorii universitari sunt obligați a
avea domiciliul efectiv și permanent în localitatea unde au catedra. Pe de altă
parte, însă, se cuvine a sublinia totuși că facultățile de litere și de științe din
provincie – spre deosebire de cele de drept îndeosebi – au fost cel mai puțin
atinse de un atare comportament, cazurile de „profesori ambulanți” fiind puține,
iar unele tentative au fost repede curmate.
38
Prin adresa Ministerului Educației nr. 180777 din decembrie 1944 (ANC, Facultatea de
Litere – corespondență, dosar 338/1944).
39
Monitorul Oficial, din 19 iunie 1946.
Universitarii și extrema dreaptă:
cazul Dragoș Protopopescu
de la Universitatea din Cernăuți
Anca Filipovici
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,
Cluj-Napoca
Introducere
Deși au fost concepute ca laboratoare de creare a elitelor naționale și a
unei clase de mijloc meritocratice, universitățile din România interbelică nu
constituiau doar spațiul științei sau al schimbului de idei, ci și un teren al
propagandei și manifestărilor politice, atât prin cadrele didactice înregimentate
sau afiliate diverselor mișcări politice, cât și prin studenții care se identificau cu
o ideologie sau alta. Universitarii contestau definirea activităților proprii ca
fiind „politice” și mizau pe faptul că zidul universității era destul de imper-
meabil, pentru a separa activitatea didactică de cea politică. În realitate, însă,
spațiul universitar și arena politică și-au intersectat constant teritoriile.
Există deja o istoriografie dezvoltată pe marginea politizării spațiului
academic, cu accent pe radicalizarea politică a tineretului naționalist. Istoria
universitară interbelică este marcată mai ales de revendicările studențești sub
egida Uniunii Naționale a Studenților Creștini, de ultra-naționalismul completat
de formule anti-minoritare – mai ales anti-evreiești –, precum numerus clausus,
încadrate, după anii ’30, într-un asalt general al ideologiilor europene de
extremă dreaptă. Această derivă nu înseamnă, totuși, că istoria studențimii din
cele două decenii interbelice se identifică, reducționist, doar cu această direcție.
Politizarea tineretului interbelic se produce pe un fond complex, marcat de
o criză a valorilor potențată, la finalul primului deceniu, de o criză economică,
neajunsuri materiale și profesionale grefate pe așteptări iluzorii, de un sistem
socio-politic deficitar, incapabil să creeze un proiect coerent de angrenare a
tineretului; apoi, de lipsa unor lideri cu viziuni democratice, secondată de
apariția unor figuri charismatice dedicate extremei drepte. Radicalizarea survine
astfel într-un context în care democrația parlamentară apare ca leagăn al politi-
cianismului, în timp ce flamura naționalistă se prezintă ca singura soluție pentru
176 Anca Filipovici
„salvarea” nației. Dacă dinspre partidele clasice răzbat doar corupția și inte-
resele proprii, minoritarii – în speță evreii – sunt considerați „inamici” – de fapt,
țapi ispășitori – prin prezența notabilă în universități și profesii liberale, asupra
lor planând și acuza de trădători comuniști, infideli țării. Toate acestea
alimentează pornirile radicale ale unui tineret dezorientat, care, de altfel, se află
și la o vârstă a actelor revoluționare. Încrederea în propriul rol istoric nu survine
însă doar dintr-o conștiință interioară. Un impact considerabil l-au avut și
mentorii, propaganda din discursuri și presa scrisă.
Propaganda naţionalistă desfăşurată de o largă parte a presei româneşti
interbelice se accentuează în anii ’30 pe fondul crizei economice, al eşecurilor
înregistrate de guvernările liberale sau ţărăniste şi al ascensiunii extremismului
în Europa. Pe lângă publicațiile „cu tradiție”, încep să apară şi alte tribune care,
fără a fi neapărat organe oficiale, pun în mişcare discursuri propagandistice în
favoarea Ligii Apărării Național-Creștine (LANC) sau a mişcării legionare, dar și
a totalitarismului de dreapta, în general. Articolele semnate de unii universitari
pentru a orienta publicul cititor către valorile extremismului sunt promovate în
contrapondere cu politica deficitară a partidelor clasice. Ceea ce publiciştii ultra-
naţionalişti vehiculau ca imbold constructiv era de multe ori o revoltă anti-sistem,
dar una care lua și forma unor mobilizări antidemocratice și antisemite.
Influența profesorilor se exercită, așadar, nu numai prin prelegerile cu
finalitate politică, ținute la cursuri sau conferințe, dar și prin publicații de largă
audiență. Mentorul prin excelență al tineretului studențesc interbelic și al inte-
lectualilor extremei drepte a fost filosoful Nae Ionescu, profesor la Univer-
sitatea din București și director al ziarului Cuvântul1. În toamna anului 1933,
Nae Ionescu se apropie de Mișcarea Legionară, pe fondul convingerilor sale
antiliberale și al decepțiilor legate de apropierea PNL de Camarila regală2. Într-o
anumită măsură, mentor poate fi considerat și Nichifor Crainic, deși concepția
sa etnocratică și ortodoxistă probabil că a prins mai mult în mediile teologice,
mai ales la facultatea de profil din Chișinău, unde era cadru didactic. Lipsa
carismei sau a unei legături apropiate cu studenții nu îl favorizează însă în acest
tablou3. În universitățile din provincie se disting însă și alte figuri de universitari
cu influență: A.C. Cuza la Iași4 sau Traian Brăileanu la Cernăuți5.
1
Despre influența lui Nae Ionescu, vezi George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu, Bucureşti,
Editura Ars Docendi, 2000; vezi și perspectiva controversată din Marta Petreu, Diavolul și
ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iași, Editura Polirom, 2009.
2
Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura Fundației
Culturale Române, 1995, p. 224-225.
3
Ținuta modestă, de „plebeu”, retorica sămănătoristă, opusă frazelor percutante ale lui
Nae Ionescu, creau o discrepanță majoră între cei doi universitari, cf. George Voicu, „Antise-
mitismul lui Nichifor Crainic”, în Holocaust. Studii și cercetări, vol. 1, nr. 1, 2009, p. 74.
4
Horia Bozdoghină, Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească, București,
Editura Curtea Veche, 2012.
5
Radu Florian Bruja (coord.), Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Iaşi,
Editura Junimea, 2011; Anca Filipovici, „Mechanisms of Anti-Semitism in 20th Century
Bukovina. Case Study: Sociologist Traian Brăileanu (1882-1947)”, în Holocaust. Studii și
cercetări, vol. VIII, nr. 1 (9), 2016, p. 119-139.
Universitarii și extrema dreaptă 177
Din rândul profesorilor cernăuțeni s-a remarcat însă și un alt formator de

opinie, publicist și pamfletar vehement care a alunecat pe panta propagandei
extremiste în anii ’30: filologul anglist Dragoș Protopopescu. Demersul de față
reconstituie evoluția politică a universitarului, pe baza articolelor din presă și a
unor documente de arhivă. Radicalizarea profesorului afiliat Mișcării Legionare
este privită în conexiune cu influența pe care propaganda sa a avut-o în rândul
tineretului universitar.
La distanță de aproape un secol de la frământata perioadă interbelică ce a
precedat dictaturile de dreapta, spațiul cultural românesc dezbate și „se zbate”
între receptarea critică a istoriei și recuperarea unor personalități asociate
extremei drepte, fie prin propaganda sau înregimentarea în Mișcarea Legionară,
fie implicate în aparatul de stat represiv al guvernării antonesciene. Fie că e vorba
de Nichifor Crainic, Vintilă Horea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu sau alții,
argumentele reconsiderării pornesc de la distincția între operă – dacă există –,
competențele profesionale, și mai apoi rolul sau funcția deținută în cadrul
mișcărilor sau măsurilor nedemocratice. Antisemitismul, ca accesoriu al gândirii
politice sau ca principală ideologie, implică în această discuție grade și
contextualizări ce ar permite punerea la dosul istoriei a unor acte reprobabile
sau discutabile, în timp ce segmentul vertical al coloanei unora ar trebui așezat
la loc de cinste.
Preambulul carierei universitare: axa Cernăuți – Londra

Despre universitarul Dragoș Protopopescu s-a scris destul de puțin, iar
despre publicistul propagandist radical, încă și mai puțin. Este recunoscut astăzi
ca un excelent anglist – foarte bun cunoscător al literaturii și politicii engleze –,
traducător, critic și istoric literar. Pe baza surselor disponibile, biografia lui este
schițată critic de Andi Bălu6, care reconstituie succint principalele etape ale
vieții pe marginea corespondenței lui Protopopescu, completând episoadele
epistolare cu perioada de detenție rememorată în romanele Fortul 13 și Tigrii.
Portretizat ca o personalitate inteligentă, libertină, excentrică prin „dandy-ism”,
Protopopescu s-a dovedit și un pamfletar talentat, deși „a risipit, printr-un
nonconformism nativ, nespusă energie în articolele de ziar, din Calendarul și
Buna Vestire, pentru a critica slăbiciunile democrației românești și a susține
Garda de Fier”7. Bălu oferă astfel câteva indicii ale activității publicistice, dar
nu intervine propriu-zis în analiza surselor.
Format în mediul academic bucureștean, cu studii doctorale la Paris și
Londra, Protopopescu a stabilit legături profesionale cu mediul universitar în
1923, în calitate de conferențiar la Facultatea de Filosofie și Litere din Cernăuți,
iar din 1925 ca titular la Catedra de Limba și literatura engleză8. Mentorul său
6
Andi Bălu, O perspectivă românească asupra literaturii engleze, București, Editura Fundației
Culturale Române, 2002.
7
Ibidem, p. 252.
8
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 54, 8 martie 1925, p. 2452-2453.
178 Anca Filipovici
din tinerețe, care l-a și propulsat în carieră, a fost profesorul și teoreticianul

Mihail Dragomirescu, cu care corespondează o perioadă. Instalat deja la
Cernăuți, în 1924, discipolul venit din sudul țării își exprima disconfortul față
de mediul multietnic bucovinean în care nu se putea adapta, strecurând și
primele sale reacții de antipatie față de evrei:
Pe aici a intrat zâzanie printre goi, la Universitate și aiurea. Jidovii râd în barbă.
Atmosfera e de nesuportat, în ciuda sforțărilor înțelepte ale Nistorenilor [...]. Sunt
singur aici și aerul e tare. Nu mă împac nici cu clima, nici cu semiții9.
Până la începutul anilor ’30, va petrece cea mai mare parte a timpului
studiind în străinătate, fără a manifesta o apetență deosebită pentru domeniul
didactic, și cu atât mai puțin pentru provincia bucovineană în care i se facilitase
obținerea unui post (profesorul provenea din Călărași, fiind la primele sale
conexiuni cu Bucovina). Încă din 1920, din perioada doctoratului, Protopopescu
întreține o corespondență cu mai tânărul prieten Tudor Vianu10. Conform
epistolelor sale, perioada 1920-1930 este una a muncii asidue, sistematice, în
condiții materiale precare. Pe cât de interesat se manifesta pentru chestiuni
literare și pentru o viitoare carieră, pe atât de distanțat părea a fi de evoluțiile
politico-ideologice din țară. În 1926, an în care activase ca director al Teatrului
Național din Cernăuți, Protopopescu nota că lipsește săptămânal de la Univer-
sitate din rațiuni inerente funcției administrative11. Un an mai târziu, își anunța
plecarea la Londra, „fiindcă mi-am găsit suplinitor la catedră și în chipul acesta
pot evada pentru cel puțin 8-9 luni”12. În anii următori, din 1928 până în 1930,
se afla încă la Londra unde „voi mai întârzia pe aici binișor – căci e, într-adevăr,
singurul loc unde mă regăsesc”13.
După finalizarea perioadei londoneze, la începutul anilor ’30, filologul
revine pentru totdeauna în țară. Se apropie de cercul lui Nichifor Crainic, căruia
îi trimitea creații la Gândirea încă din anii trecuți, probabil prin intermediul
unui apropiat al revistei, prietenul Tudor Vianu. Relația cu Crainic determină
progresiv aplecarea spre politică, prin cooptarea ca prim redactor la Calendarul,
în 1932. Radicalizându-se treptat, filologul își va exprima pe parcurs susținerea
pentru Mișcarea Legionară. Numele său s-a aflat inclusiv pe listele legionarilor,
la alegerile din 1932, unde a candidat ca deputat de Botoșani14. A fost întemnițat
pentru propagandă legionară în 1934, după asasinarea lui I.G. Duca, și în 1938,
odată cu suprimarea Mișcării.
9
Andi Bălu, „Epistolar Dragoș Protopopescu către Mihail Dragomirescu”, în Manuscriptum,
nr. 1-4, 2001, p. 179.
10
În Scrisori către Tudor Vianu, vol. I (1916-1935), București, Editura Minerva, 1992.
11
Ibidem, p. 183.
12
Ibidem, p. 211.
13
Ibidem, p. 233.
14
Inițial, Codreanu propusese lui Nichifor Crainic candidatura, dar acesta îl va recomanda
pe mai tânărul coleg de redacție, Protopopescu. La Botoșani, candidatul va întruni însă un scor
modest, cf. Arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivei Securității (infra ACNSAS), fond
Penal, dosar 016602 – Dragoș Protopopescu, vol. 1, f. 52.
În publicistica sa, critica acerbă adusă partidelor clasice s-a conjugat

treptat cu propaganda exaltată pentru naționalism radical, antisemitism și hitle-
rism, devenind un vocal promotor al legionarilor. Principalele sale editoriale,
cele mai multe de primă pagină, se regăsesc în Calendarul (1932-1933), Sfarmă
Piatră (1935-1937), Porunca vremii (1935-1936), Buna Vestire (1937-1938).
Fără intenția de a realiza o sinteză a textelor sale din aceste reviste, rândurile
următoare vor avea în vedere anumite chestiuni pe care Protopopescu le-a urmărit
în perioada 1932-1938 și care conturează și opțiunile sale politice: problema
studențească și universitatea, Bucovina, legionarismul, antisemitismul.
Pentru tineretul studențesc naționalist

În anii în care promotorii naționalismului reclamau redefinirea statului
prin preeminența etnicului românesc, propaganda din presa scrisă era principalul
mecanism de influențare a publicului, inclusiv a studenților. De la această
premisă a pornit probabil și Nichifor Crainic, atunci când a conceput, în 1932,
ziarul Calendarul, un canal secundar de propagare a concepțiilor politice
gândiriste. Publicația propunea un program naționalist „constructiv”, pentru
românism și ortodoxie, dezbărat de conflictul între clase, având ca public țintă
tineretul intelectual, iar ca lider favorit al mișcării naționaliste pe Corneliu Zelea
Codreanu, cu care va colabora însă temporar. Veleitățile propagandistice i-au
fost recunoscute teologului în repetate rânduri, căci, în 1935, odată cu intrarea
în Liga Apărării Național-Creștine condusă de profesorul A.C. Cuza, este
desemnat responsabil cu „îndoctrinarea și organizarea tineretului”15; în 1940, în
guvernul Gigurtu, devine ministru al Propagandei Naționale; în guvernarea
național-legionară, președinte al Radiodifuziunii; iar în guvernarea antones-
ciană, din nou, ministru al Propagandei Naționale. Calendarul se pare că a avut
o influență masivă, cu atât mai mult cu cât după doi ani a fost interzis și nici o
altă guvernare – fie ea sub Carol II sau sub Ion Antonescu – nu i-a mai acordat
vreodată autorizație de funcționare, ca urmare a concurenței nefaste aduse
dictaturii oficiale16.
În calitate de redactor-șef al Calendarului, Dragoș Protopopescu a fost o
verigă de bază în acest angrenaj, chiar dacă memoriile lui Crainic sau pasajele
de roman în care Protopopescu își evocă șeful nu trădează vreo apropiere
deosebită între cei doi. În textele sale din acest ziar, un loc central îl ocupă
problema studențească. Sub lupă este plasată adesea universitatea bucovineană,
fapt decurgând din cunoașterea îndeaproape a acestui mediu. Publicația
conținea, de altfel, o pagină săptămânală dedicată problemelor studențești, cu
titlul „Calendarul” studentului, iar începând cu numărul 7, o anchetă (Cuvântul
profesorului, cuvântul studentului) legată de situația studențimii și de cone-
xiunile între student și politică, la care răspund, în tandem, un profesor și un
15
Nichifor Crainic, Memorii. Zile albe, zile negre, vol. 1, București, Casa Editorială
Gândirea, 1991, p. 287.
16
Ibidem, p. 291.
180 Anca Filipovici
student din diferite centre universitare. La începutul anilor ’30, principalele

semnale de alarmă erau legate de condițiile traiului cotidian, degradate și mai
mult de criza economică, dar și de unele prevederi noi din legislația universitară
sau de noile condiții pentru admiterea în profesiile liberale.
Cauza neajunsurilor era identificată în proasta guvernare și „elementul
străin”, evreii. De pildă, președintele Cercului studențesc de la Cernăuți,
studentul Ion Negură, are ocazia să prezinte în ziar, din perspectiva sa, situația
din Bucovina: studenții provin din familii sărace, cu excepția celor evrei,
apreciere trunchiată, dar dominantă în epocă. La admitere, bacalaureații poartă
după ei „certificatul de pauperitate” pentru cazare în cămin, dar localurile sunt
neîncăpătoare, iar studenții sunt excluși de la administrarea lor. Apoi, Negură
reclamă tăierea parțială a subvențiilor, fapt ce afecta fondul de burse. Cantinele
au trecut printr-o schimbare radicală în anii crizei, acolo fiind doar „frig și gol”,
iar în camere, doar „pâine și ceapă”.
În plus, la finalul anului 1931 s-au răspândit manifeste comuniste la
cantină și în universitate, care condamnau naționalismul oligarhilor exploatatori
și îndemnau la susținerea Uniunii Sovietice, dar „tirade ca acestea au fost
respinse cu scârbă de studențime”. Avertismentul lui Negură suna prevestitor:
„nu-i nimic mai primejdios ca pustiul și decepția în sufletul unui tânăr”17.
Liderul cernăuțean intervine și în ancheta ziarului, subliniind că idealul tinerilor
ar trebui să fie munca, restabilirea legăturii între studiu și vocație, naționalismul,
dar că, în același timp, „profesorii să nu vadă în studenți numai niște indivizi
aplecați spre scandal și tulburări. Între cei ce au înțeles starea sufletească ade-
vărată a studențimii și studenți, legătura este perfectă. Sunt destule exemple”18.
Unul dintre exemple era tocmai profesorul Dragoș Protopopescu. În
primele numere, articolele sale sunt atacuri punctuale la guvernare. Acestea nu
anunțau încă viitoarea adeziune la Mișcarea Legionară, deși, din pozițiile sale,
se deduce susținerea pentru studenții naționaliști. Pe fondul agitațiilor studen-
țești se înscriu primele sale poziționări tranșante, care contestau măsurile
represive adoptate de ministrul Argetoianu față de studenții naționaliști:
Studenți în acțiunea cărora eu văd o mustrare de neam și-n sângele cărora eu
citesc o ofrandă, faceți din palma voastră bici cu cinci sfârcuri, și încleștați-vă
pumnul în chip de cnut ca să loviți cu el, de acum înainte, ori de câte ori întâlniți
pe stradă: obraji puhavi ai politicei noastre falimentare, obrajii de gutapercă ai
Argetoianului19!
Deși un îndemn simbolic, adresarea era cât se poate de directă și
demonstra încă o dată granițele volatile între mobilizarea politică și activitatea
de la catedră. Susținerea profesorului a alimentat probabil nevoia de acțiune a
studenților, cu atât mai mult cu cât legăturile dintre tineri și redacția
17
Ion Negură, „Pe marginea vieții materiale”, în Calendarul, I, nr. 21, 14 februarie 1932, p. 3.
18
În Calendarul, I, nr. 27, 20 februarie 1932, p. 3.
19
Dragoș Protopopescu, „Ruritania în sfârșit sângerează”, în Calendarul, I, nr. 61, 25 martie
1932, p. 1.
Calendarului părea consolidată, aceasta și datorită prezenței în consiliul de

redacție a profesorului cernăuțean. Nu întâmplător, în februarie 1932, studenții
organizaseră la Cernăuți o manifestație de simpatie pentru ziarul Calendarul,
ocazie cu care tinerii și-au reiterat și pozițiile anticomuniste20. Atacurile la
adresa puterii au dus însă la suspendarea ziarului pentru două luni. La
redeschidere, incisivitatea lui Protopopescu se mai domolise, dar se compensa
prin elogiile aduse tinerilor naționaliști:
Cum să nu facă studenții politică? […] De la Fichte la Iorga, studenții au făcut

totdeauna politică […]. Nimic altceva nu visează acești tineri. Sunt cei mai
frumoși pe care i-am avut cândva. Observați spiritul lor de jertfă, neostoitul lor
curaj, decența și sobrietatea ținutei21.
Așa cum am menționat anterior, în corpul studențesc existau și alte

orientări politice, unii studenți fiind afiliați partidelor clasice. La Cernăuți, în
jurul profesorului liberal Ion Nistor, se coagulase o grupare de tineri care,
încercând construirea unei cariere pe această cale, răspundea apelurilor de
susținere ale PNL. În timpul campaniei electorale dinaintea alegerilor din 1932,
indulgența autorităților față de actele politice ale studenților neafiliați LANC
sau Gărzii, în contrapartidă cu măsurile severe luate față de tinerii naționaliști
mult mai vocali, îi ridicau pe aceștia din urmă pe un soi de piedestal al valorii:
Să nu fii fericit atunci că legionarii Gărzii de Fier s-au făcut vinovați numai de
crima de a cutreiera țara călare – cum îi acuză, alarmat, Viitorul – sau de a
demasca politica subversivă a partidelor? Și să nu admiri pe studentul care e
arestat din senin în drum spre casă numai fiindcă se cheamă legionar, în vreme ce
de la Președinția Consiliului pornesc exact în aceeași zi ordine scrise ca Tineretul
universitar din București să pornească în propagandă electorală pentru guvern în
județul Ciuc22?
Începând cu anul 1933, Protopopescu semnează articole cu caracter

politic, analiză de politică externă, probleme ale studențimii și ale Bucovinei, în
general. Scrisul său pe parcursul anilor 1932-33 reflectă radicalizarea sa
treptată. Dacă în primul an al revistei biciul era îndreptat mai ales către partidele
interne și eșecul lor în crearea unei societăți coezive, filologul evoluează treptat
spre susținerea naționalismului rasist, a hitlerismului și a Gărzii ca singure
alternative la colapsul nației. Aplombul radicalizării are în fapt aceeași cadență
cu cea din redacția Cuvântului, ziarul condus de Nae Ionescu. Protopopescu se
adăuga astfel pleiadei de intelectuali care confereau legionarismului sprijin
politic și ideologic, fără a se ridica, ce-i drept, la nivelul de fascinație atins de
20
E. P., „Studențimea cernăuțeană în contra comunismului. Manifestația de simpatie pentru
ziarul Calendarul și d. Nichifor Crainic”, în Calendarul, I, nr. 12, 5 februarie 1932, p. 4.
21
Dragoș Protopopescu, „Prigoana tinerilor”, în Calendarul, I, nr. 75, 23 iunie 1932, p. 1.
22
D. Protopopescu, „Antreprenorii morții!”, în Calendarul, I, nr. 93, 11 iulie 1932, p. 1.
182 Anca Filipovici
colegul său de generație filosof. În plus, între Nichifor Crainic, șeful lui
Protopopescu la Calendarul, și Nae Ionescu nu au existat relații cordiale de-a
lungul anilor, ci mai degrabă un soi de concurență în acorduri naționaliste.
Liantul între studenții din Cernăuți și Calendarul se reiterează cu o nouă
declarație de susținere în cel de-al doilea an de apariție. Studenții din toate
centrele se coalizaseră contra măsurilor luate de autorități cu ocazia solemnității
depunerii unei cruci pe mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol,
București. Și la Cernăuți se organizase o manifestație de solidaritate cu studenții
din capitală. Printre altele, s-a strigat: „Trăiască Biserica Ortodoxă!”, „Jos
francmasoneria internațională!”, „Trăiască ziarul Calendarul!”, „Trăiască
Nichifor Crainic!”. Între cei care au rostit cuvântări de susținere în legătură cu
incidentul s-a numărat și Dragoș Protopopescu23.
În primăvara anului 1933, agitațiile studențești sunt semnalate de presă în
toată țara. Au loc represiuni antilegionare puternice, adesea abuzive, arbitrare,
instituite de guvernul Vaida Voevod. Sunt împiedicate marșuri, adunări,
activități ale taberelor legionare24. La Cernăuți au loc manifestații legionare
punctuale. Cu ocazia unui proces în care erau anchetați comuniști locali, se
produc atacuri asupra sediilor de gazete evreiești și incidente la o reprezentare
teatrală evreiască. Evreii replică cu devastarea sediilor asociațiilor studențești,
iar în mai, ca urmare a unei altercații anterioare legate de folosirea limbii idiș în
universitate, studenți evrei înarmați cu pumnale atacă studenții creștini25.
Senatul decide judecarea agresorilor evrei și continuarea cursurilor, dar studenții
creștini împiedică accesul acestora la cursuri și revendică utilizarea exclusivă a
limbii române în incinta universității. Doleanțele studenților sunt incluse în
memorii adresate universității, în care se solicită reducerea taxelor școlare, dar
și eliminarea agresorilor evrei și sistarea publicațiilor evreiești blamate pentru
propagandă, urmate apoi de introducerea numerus nullus26. Situația degenerează
într-un „război” de uzură între autorități și studenți, cu implicarea forțelor de
poliție. Nemulțumiți că revendicările nu sunt acceptate de universitate, studenții
declară grevă generală și refuză să se înscrie la examene, iar universitatea este
ocupată de armată. Studenții solicită apoi ajutorul pentru eliberarea din arest a
studentului Piticariu (încarcerat la Iași) către A.C. Cuza și Codreanu. Facultatea
de Filosofie și Litere suspendă examenele din vară, iar unii profesori, precum
D. Protopopescu, se solidarizează cu tineretul. Atitudinea profesorilor față de
incidente creează două tabere, între care Protopopescu distinge, pe de o parte,
profesori în slujba evreilor „masoni” și, de cealaltă parte, „elementele bune” de
23
„Impozante manifestații în centrele studențești pentru Sfânta Cruce”, în Calendarul , II,
nr. 283, 30 ianuarie 1933, p. 3.
24
Maria Someșan, Universitate și politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade și
documente, București, Editura Universității din București, 2004, p. 121.
25
Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă în Bucovina, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun,
2012, p. 79.
26
„Memoriul studențimii creștine de la Universitatea din Cernăuți”, în Calendarul, II,
nr. 373, 20 mai 1933, p. 6.
la Cernăuți, precum legionarul Traian Brăileanu, dar și Alexe Procopovici sau

Grigore Nandriș, apropiați de liberali27.
Cursul evenimentelor a determinat apropierea tot mai strânsă a filologului
de Mișcarea Legionară. În toamnă, el vizitează șantierul de construire a Casei
Legionarilor Răniți la Bucureștii-Noi, iar legionarii capitalizează prezența
intelectualului printre cărămizi, imortalizând momentul prin fotografia publicată
în revista Axa28. Exprimându-și admirația pentru tinerii lucrători legionari
(studenți, profesori, licențiați, ingineri, arhitecți), Protopopescu conchide:
„corporatismul a reabilitat munca, asociind pe patron cu lucrătorul [...],
fascismul a făcut din muncă un adevărat exercițiu religios”29.
Tot în această perioadă apar și primele tentative de argumentare ideologică
a naționalismului radical, limitându-se însă la preluarea ideilor de tip slogan ale
propagandei naziste:
[...] nația e conștientul, rasa e subconștientul unui neam. Una se întemeiază pe
cealaltă. Naționalismul e argumentul rasismului, rasismul e mistica naționalis-
mului. Și dacă sunt Români ce n-au nație, e fiindcă n-au rasă30.
Aluziile la românii fără rasă îi vizează pe evrei, față de care Protopopescu
manifestă atitudini diferențiate. Antisemitismul său pare a fi unul construit
recent, „prin contaminare”, odată cu stabilirea în Bucovina. Departe de el
resorturile antisemite înrădăcinate în biografie sau în istoricul familiei, cu atât
mai mult cu cât provine dintr-o zonă cu un factor de diversitate redus.
Regionalismul bucovinean, a cărui marcă o constituie tocmai multietnicul, nu
este interiorizat de filolog, mai ales că apropierea sa, anevoioasă, de Bucovina
s-a datorat circumstanțelor profesionale. Așa cum îi mărturisea profesorului
Dragomirescu cu ani în urmă, provincia era un topos în care se integra cu greu,
iar prezența numeroasă a evreilor alimenta această stare de dezrădăcinare.
Principala asociere cu care Protopopescu operează este cea între evrei și
comuniști, unul dintre stereotipurile antisemite primare de după război. În plus,
argumentele rasiale, atunci când sunt invocate în editoriale, au o anumită doză
de stângăcie prin argumentația exaltată. Pe de altă parte, universitarul nuanțează
adesea: o distincție clară se face între evreii sefarzi, asimilați, și cei răsăriteni,
purtători ai microbului stalinist31.
Spre finalul anului 1933, Garda de Fier este desființată de prim-ministrul
I.G. Duca, iar în paralel, ca urmare a agitațiilor studențești, Ministerul Instruc-
țiunii aduce amendamente legii educației din 1932. Prin acestea se reglementează
cu strictețe activitatea tineretului, impunând un control atent mai ales asupra
27
Dragoș Protopopescu, „Universitatea din Sadagura”, în Calendarul , II, nr. 400, 23 iunie
1933, p. 1.
28
„Casa Legionarilor răniți”, în Axa, nr. 22, 12 noiembrie 1933, p. 5.
29
Dragoș Protopopescu, „O nouă etică a muncii”, în Calendarul, II, nr. 458, 29 august
1933, p. 1.
30
Idem, „Naționalism și rasism”, în Calendarul, II, nr. 379, 28 mai 1933, p. 1.
31
Idem, „Calendarism și antisemitism”, în Calendarul, II, nr. 354, 26 aprilie 1933, p. 1.
184 Anca Filipovici
asociațiilor studențești, văzute ca principală sursă de mobilizare politică32.

Represaliile legionare au dus însă la scurt timp la asasinarea prim-ministrului I.
G. Duca, la 29 decembrie 1933. În zilele următoare au avut loc o serie de
arestări, inclusiv ale unor intelectuali considerați autori morali ai crimei.
Protopopescu a fost inclus în acest lot, fiind încarcerat la Jilava. După câteva
luni, la 18 martie 1934, este eliberat din închisoare prin intervenția lui Nicolae
Titulescu, diplomat cu care stabilise relații anterioare la Londra33.
Scurta perioadă de carceră nu descurajează însă implicarea politică, ci
creează deținuților o conștiință a sacrificiului, consolidând identificarea cu
legionarismul și încrederea în Căpitan. Experiența închisorii va fi descrisă de
Protopopescu, în stilul său pamfletar, în romanul Fortul 13, prilej cu care va
reitera unele argumentații ideologice fragile. Acțiunea debutează în orașul
Bucara [București – n.m.] din Ruritania [România – n.m.], unde personajul
principal este ridicat de poliție „fiindcă pur și simplu s-a întâmplat ca domnul
Eulampe Sibică [personaj în care se identifică autorul – n.m] să aibe ochii
verzi”34. Motivul încarcerării – propaganda pro-legionară – este redat astfel prin
metafora cromatică a legionarismului. Odată instalat la închisoarea de la
Dumbrava [Jilava – n.m.], Sibică începe să întâlnească pe ceilalți deținuți „de
elită” (Mihail Polihroniade, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Zizi Cantacuzino
etc.), cărora le schițează portrete expresive. Umorul englezesc pe care
Protopopescu și-l însușise prin contactul îndelungat cu spațiul cultural britanic
creează tonalitatea întregului volum. În câteva rânduri, autorul încearcă să
surprindă evreul din România, apelând la două tipare „de tradiție”, cel al
evreului negustor și cel al evreului străin. Astfel, evreul ar fi „un om care se
naște negustor de mărunțișuri, trăiește milionar și moare cetățean englez”.
Gradul redus de integrare a unora dintre comunități indică un alt motiv de
respingere, redat ironic: „Numai ei fac lucruri așa de autohtone... Cele mai
românești nume ei le au [...]. Limba cea mai autohtonă, în frunte cu Barbu
Lăzăreanu, ei o vorbesc”35.
În schimb, relația cu legionarismul este tratată în termeni cât se poate de
sobri și se fundamentează pe corespondența perfectă între spiritul libertin al
autorului și imperativul de dezrobire al crezului legionar, manifestat ca
[...] estetică a vieții, libertarism național, desubjugare de minciuna politicianistă,

de robia streinismului și samavolnicia unei autorități vândute streinului [...]
legionarismul e născut pe vârfuri de Rarău, în aerul vast și liber, în juruințe numai
față de Dumnezeu și adevăr, comandantul lui: arhanghelul libertății36.
32
„Regulamentul general de aplicare a legii pentru organizarea învățământului universitar”,
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 286, din 11 decembrie 1933.
33
Nichifor Crainic, op. cit., p. 267.
34
Dragoș Protopopescu, Fortul 13, București, Editura Cugetarea, 1936, p. 7.
35
Ibidem, p. 16.
36
Ibidem, p. 284.
După eliberarea din închisoare, la 18 martie 1934, Protopopescu va lăsa

garda jos și se va dedica, pentru scurtă vreme, activității de cercetare, publicând
în reviste culturale studii și creații fără conotații politice. Din 1935, însă, reia cola-
borarea cu Crainic, care între timp se distanțează de legionari și facilitează crearea
Partidului Național Creștin prin fuziunea dintre grupările lui Octavian Goga și
A.C. Cuza. În perioada 1935-1937, editorialele lui Protopopescu vor apărea în
Sfarmă Piatră și în Porunca Vremii.
La Sfarmă Piatră și Porunca Vremii

Sfarmă Piatră apare în noiembrie 1935, la inițiativa lui Crainic, care
rămăsese fără Calendar, cu sprijinul financiar al lui Stelian Popescu, directorul
Universului37. Încă de la început, Sfarmă Piatră a marșat pe propaganda
naționalist-extremistă, excluzând însă componenta legionară. Protopopescu
publică din primele numere editoriale de atac la putere, la sistemul democratic
sau la populația evreiască: „[...] vorbesc de evreii mari fiindcă aceia interesează
antisemitismul meu”38. Lipsesc însă evocările exaltate ale Căpitanului, conform
indicațiilor editoriale date din umbră de Crainic. Cu toate acestea, în numerele
din 1936 încep să fie publicate fragmente din romanul Fortul 13. Problema
universitară nu mai ocupă nici ea prima pagină, deși speranța este direcționată
tot spre tineretul naționalist, „acustica justă a neamului – care oricât de divizat
aparent, e unul sau va fi unul [...]”39. Protopopescu nu își uită în schimb
salvatorul, pe Nicolae Titulescu, căruia îi rezervă un adevărat laudatio, la doi
ani de la intervenția în favoarea sa40.
O apropiere mult mai strânsă de tineretul studențesc se reflectă în paginile
Poruncii Vremii, care pare un continuator al Calendarului, din perspectiva liniei
de discurs. Numerele din mai 1935 anunță, de altfel, includerea unei coloane
dedicate nevoilor studenților, după modelul instaurat de Calendarul. Studenții
revin cu articole, reiterând revendicările legate de condițiile de studiu și de
necesitatea îndepărtării „dușmanului nației”, evreul: „De ce stăm cu brațele
încrucișate, când Porunca Vremii ne ordonă hotărâtor să începem lupta de
renaștere națională cât mai este vreme și înainte de a pieri ca națiune?”41 Ziarul
desfășura o campanie de promovare insistentă și publica periodic listele
nominale ale plătitorilor de abonamente, între care predominau nu doar
studenții, cât mai ales preoții, învățătorii și funcționarii.
37
Zigu Ornea, op. cit., p. 244.
38
Dragoș Protopopescu, „Naționalism și naționaliști”, în Sfarmă Piatră, nr. 6, 20 decembrie
1935, p. 3.
39
Ibidem.
40
Dragoș Protopopescu, „Nicolae Titulescu, omul”, în Sfarmă Piatră, nr. 7, 2 ianuarie
1936, p. 4. Și cu un an în urmă, Protopopescu scria în termeni asemănători despre diplomat.
Exaltat, anglistul îl caracteriza pe „cel mai mare geniu politic contemporan” în termeni definitivi:
„Nicolae Titulescu e o idee, un om, o faptă”, în Gândirea, nr. 1, ianuarie 1935, p. 43.
41
George Iftimescu, „La Botoșani jidanii sunt majoritari”, în Porunca Vremii, nr. 95,
18 februarie 1935, p. 3.
186 Anca Filipovici
Protopopescu începe să publice aici din numărul din 11 mai 1935, cu un

apel la unitatea forțelor naționaliste ale epocii. În raport cu articolele de analiză
politică internă și externă, problema studențească este abordată punctual, tot ca
mecanism de critică a puterii, pe care o acuză de manipulare. Cu acest prilej,
însă, creează o convenabilă contrapondere prin propriul exemplu, refuzându-și
orice influență asupra studenților:
Demagogia universitară îmi repugnă. Sunt poate singurul profesor universitar din
țară care n-a luat parte până acum la nici un congres sau întrunire de studenți, n-a
scris la nici o foaie studențească și nu primește vizita altora decât propriii lui
studenți. Ca anglist, am o mulțime de studenți evrei. Sfidez să poată unul să se
plângă42.
Reformulând, Protopopescu consideră că ar fi scris mai degrabă despre

studenți, decât pentru studenți și practică aceeași diferențiere rigidă și incon-
sistentă între activitatea de catedră și cea de publicist „antrenor”, așa cum singur
se eticheta. În aceeași perioadă, însă, un raport al Siguranței notifica prezența lui
Protopopescu la Universitatea din Iași, la o conferință a Ligii Culturale, unde
ținea o prelegere despre Democrație unui grup de studenți. Discursul
reproducea conținutul editorialelor sale din presă, criticând lipsa de conținut a
modelului democratic, aflat în subordinea „confreriei iudeo-masonice” și a
presei evreiești. Alternativa statului național, propusă de profesor după modelul
Italiei și al Germaniei, a primit aprecierile publicului43.
Că susținerea sa se îndrepta către partea distinctă a tineretului naționalist
reiese și din antiteza pe care o schițează între studenții legionari sau lăncieri și
tineretul angrenat în proiectul regal conceput ca alternativă la acțiunile
legionare. Tinerii de sub îndrumarea Oficiului de Educație a Tineretului Român,
creat în 1934 și coordonat de sociologul Dimitrie Gusti, ar fi fost „lipsit de
vibrația românească de sacrificiu pe care celălalt tineret o are”. Protopopescu
blama tineretul „ținut în confort” din cadrul Străjeriei sau cel premilitar, de lipsa
abnegației și jertfei44. Nemulțumirea sa decurgea și din blazarea acelor tineri
care au rămas fideli naționalismului, mai ales în Bucovina: „Aici, dacă se mai
plâng câțiva studenți cu inima voinic purtată ca un corn de-al lui Ștefan pe
buze!”. Bucovina rămăsese pentru anglistul de la Călărași exemplul suprem de
„exces de străinism”45, iar decizia Ministerului Instrucțiunii de a limita, în 1935,
numărul de studenți pentru a redresa șomajul absolvenților nu părea a avea decât
valoarea unei jumătăți de măsură. Protopopescu exclama: „De ce nu se ia o
singură măsură curajoasă, radicală?”, sugerând impunerea unui numerus clausus46.
42
Dragoș Protopopescu, „Studențimea, iar studențimea”, în Porunca Vremii, nr. 113, 18 mai
1935, p. 1.
43
ACNSAS, fond Penal, dosar 016602 – Dragoș Protopopescu, vol. 2, f. 9-10.
44
Dragoș Protopopescu, O.E.T.R., în Porunca Vremii, nr. 138, 21 iunie 1935, p. 1.
45
Idem, „Numerus valachicus în Bucovina”, în Porunca Vremii, nr. 139, 22 iunie 1935, p. 1.
46
Idem, „Dr. Gerota și studențimea”, în Porunca Vremii, nr. 158, 16 iulie 1935, p. 1.
Noul an universitar 1936-1937 debutează cu memoriul Uniunii Naționale a

Studenților Creștini din România prin care se cerea deschiderea anului școlar cu
o slujbă bisericească. Inițiativa a fost respinsă de autorități. Cu acest prilej,
Protopopescu vine în întâmpinarea doleanțelor studențești, acuzând relația
deficitară între tineri și profesori, dar și nivelul slab de pregătire al acestora din
urmă. Cu toate acestea, notează el, „studentul naționalist e azi un om întreg, nu
știu prin ce miracole. În orice caz, nu prin miracolul universitar”47. În
primăvară, un incident de la Facultatea de Matematică din Cernăuți, dintre un
profesor și un student evreu surprins în timp ce copia la examen, provoacă un
adevărat scandal între studenții creștini și cei iudaici. Protopopescu discută la
rându-i situația, reiterând una dintre impresiile sale constante legate de
diferențele dintre evreii vechi, regățeni (percepție pozitivă), și cei noi, galițieni,
neasimilabili (percepție negativă)48. Problema evreiască va fi din nou pusă pe
tapet și la Congresul studențesc de la Târgu Mureș din primăvara 1936, care nu
va fi lipsit de momente tensionate ce au implicat inclusiv studenți bucovineni,
arestați, dar puși în libertate la scurt timp49.
Adevărata mea familie politică50

Începutul anului 1937 îl găsește pe Protopopescu la cârma publicației
Buna Vestire – pe care o va conduce până în 1938. Finanțat de Mihail
Manoilescu, ziarul avea un pronunțat discurs de dreapta, susținător al Gărzii,
fără a fi încă organul oficial. Anglistul semnează editoriale în aceeași manieră
critică la adresa politicii interne, cu o atenție încordată către politica Germaniei.
De altfel, viața studențească este marcată în acest an de modificările aduse
legii universității din 1937 (Legea Ștefănescu-Goangă)51, inițiate ca urmare a
incidentelor ce au culminat cu atentatul comis la Iași asupra profesorului Traian
Bratu. Se interzicea astfel apartenența la orice grupare politică, pentru a facilita
menținerea ordinii. Vizată de facto era însă Mișcarea Legionară, ceea ce a atras
critica acidă a profesorului Protopopescu încă din faza de proiect a legii52. În
contextul alegerilor din 1937, Protopopescu reia propaganda legionară, expri-
mându-și susținerea pentru partidul Totul pentru Țară. Redacția preia nu doar
simbolistica discursivă legionară, ci și elementele vizuale, inclusiv prin
adoptarea codurilor de conduită și vestimentație53. Profesorul semnează constant
47
Idem, „La un nou an universitar”, în Porunca Vremii, nr. 228, 4 octombrie 1935, p. 1.
48
Idem, „Nemaipomenitul caz de la Cernăuți”, în Porunca Vremii, nr. 350, 12 martie 1936,
p. 3.
49
Radu Florian Bruja, op. cit., 2012, p. 93.
50
Formulă utilizată de Protopopescu într-un interviu de promovare a trilogiei Fortul 13 –
Tigrii, în „D.D. Protopopescu ne inițiază în secretele Fortului 13”, în Porunca Vremii, nr. 351,
13 martie 1936, p. 1.
51
Legea pentru completarea unor dispoziții din legea pentru organizarea învățământului
universitar, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 69, din 24 martie 1937.
52
Dragoș Protopopescu, „Comedia universitară”, în Buna Vestire, nr. 8, 2 martie 1937, p. 1.
53
Roland Clark, Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Iași,
Editura Polirom, 2015, p. 162.
188 Anca Filipovici
editoriale de fundamentare a antisemitismului, rasismului și anticomunismului,

ambalate într-un discurs puternic încărcat de misticism și dacism: „Moța mă
duce cu gândul la viața viitoare și arhangheli. Dar el a murit ca un Dac.
Strictețea morții lui, spontaneitate, măreția ei netârguită, ne aduc aminte de o
căpetenie de Sarmizegetusă”54.
În acest context s-a derulat și celebra anchetă De ce cred în biruința
mișcării legionare?, ai cărei respondenți provin în mare măsură din mediul
universitar. Răspunsurile unora precum Sextil Pușcariu sau Dan Rădulescu
reflectă, de fapt, imaginea idilică a studentului legionar asociată cu ideea de
jertfă, muncă, purificare etnică. Aceeași imagine este transpusă de Protopopescu
și în romanul Tigrii, îmbibat de motive ale discursului legionar. Jertfa, moartea,
spiritul haiducesc l-au condus pe autor la asocierea legionarilor cu specia
felinelor. Pericolul emanat de pornirile violente sunt însă trivializate, chiar cu o
oarecare duioșie paternă: „Tigrii, în primul rând, se hârjoneau. Teribilul joc
legionar. Jocul puilor de tigri. Din care nu lipsește mârâitul, laba grea, rânjetul
și eventual colțul înfipt în carnea preopinentului”55. Jocul e însă doar aparent și
ar reflecta, de fapt, puterea de sacrificiu legionar în fața morții: „Jocul de-a
moartea e suprema artă legionară”56. Între „tigri”, Protopopescu îi distinge cu
mândrie pe tinerii bucovineni: „Voinici ca fagii, așezați ca albastrul pe colinele
moldovene, frumoși ca luna și buni ca duminicele”57. Dimensiunile prezenței
legionarilor în închisoare sunt hiperbolizate, ca de altfel întreaga pledoarie
pentru Mișcare. În Tigrii, autorul își pierde aplombul pamfletar din Fortul 13,
părând uneori copleșit de această „forță” pe care o proiectează într-un
inexplicabil și naiv misticism: „Legionarul e un om care face istorie cu ajutorul
religios al morții. A fi legionar înseamnă a avea o idee istorică despre viață”58.
Rezultatul alegerilor, urmate apoi de instaurarea dictaturii regale, uciderea
lui Codreanu și dizolvarea Mișcării Legionare au determinat „trădarea” și
ieșirea lui Protopopescu din scena propagandei politice. A fost închis în mai
1938 pentru activitate legionară, suspendat timp de doi ani din activitatea
didactică începând cu 10 iulie 1938, sub acuzația de „încălcare a legii pentru
apărarea ordinii de stat”59. Era a doua oară când își „sabota” cariera pentru crezul
politic. De această dată, însă, relația cu legionarii se deteriorează profund60. Nu
54
Dragoș Protopopescu, „Casta biruitoare”, în Buna Vestire, I, nr. 5, 26 februarie 1937, p. 1.
55
Idem, Tigrii, vol. 1, București, Editura Cugetarea, 1938, p. 121.
56
Ibidem, p. 173.
57
Ibidem, p. 245.
58
Ibidem, vol. II, p. 77.
59
Anuarul Universității Regele Carol al II-lea din Cernăuți pe anul de studii 1937-1938,
Cernăuți, Institutul de Arte Grafice „Glasul Bucovinei”, 1938, p. 18.
60
Conform unor note ale Siguranței din iunie 1938, tensiunile cu legionarii începuseră în
lagărul de la Miercurea Ciuc, unde Protopopescu criticase acțiunile lui Codreanu. Desprinderea de
Mișcare ar fi instituit printre legionari și teama că alți intelectuali, mai ales Nae Ionescu, ar fi
putut urma calea lui Protopopescu pentru a-și asigura biletul spre libertate, cf. ACNSAS, fond
Penal, dosar 016602 – Dragoș Protopopescu, vol. 2, f. 71, 77.
însă și iremediabil. Conform unei note a Siguranței din 25 octombrie 1944, în

timpul refugiului la Sibiu, Protopopescu ar fi fost implicat, împreună cu socio-
logul Traian Herseni, în organizarea rezistenței legionare-germane în Ardeal61.
Evoluția relației sale cu Mișcarea va fi însă taxată și de colaboratori și de
Protopopescu, în 1933. Nichifor Crainic notează despre acesta din urmă: „[…] se
grăbise să îmbrace cămașa verde, cum avea să se grăbească s-o lepede”62, urmând
ca după câțiva ani să adauge despre anglist și despre un alt coleg legionar
(profesorul Grigore Cristescu) că ar constitui „un exemplu dezgustător de lașitate
în fața judecății, lepădând de frică toate credințele pentru care jurase și se bătuse
în piept”63. În aceeași manieră își exprimă disprețul și Constantin Argetoianu
față de declarația din presă a lui Protopopescu de „repudiere” a Gărzii:
O mai imundă dovadă de platitudine sufletească mai rar se poate întâlni! Aceștia
erau oamenii cu care Căpitanul voia să regenereze moralitatea românească!
Aceștia sunt oamenii care prin foile lor de șantaj ne tratau pe noi de bestii și de
vânduți64!
Protopopescu avea să fie reintegrat la catedră după mai puțin de un an, la

15 aprilie 193965. Despre repunerea sa în funcție se discută într-o corespondență
ce implica reprezentatul Consiliului Britanic la Cernăuți, profesorul Francis Y.
Thompson. Se pare că acesta a preluat Catedra de limbă engleză în timpul
suspendării lui Protopopescu, dar, pe parcurs, bunele sale relații cu
minoritățile din Bucovina și acceptul de a preda cursuri serale evreilor au atras
oprobriul rectorului Ion Nistor66. Între timp, Dragoș Protopopescu este
reintegrat în învățământ, prin ordinul ministrului Petre Andrei, la intervenția
regelui Carol al II-lea67. Moneda de schimb pentru o astfel de intervenție fusese
probabil promisiunea de întrerupere a oricăror relații cu Garda, ceea ce, în
contextul instaurării dictaturii regale, a părut cea mai înțeleaptă decizie.
Declarațiile formale și oportuniste de abjurare curgeau de altfel din multe părți,
inclusiv de sub condeiul lui Nae Ionescu68. În cazul lui Protopopescu, elogiile la
adresa regelui nu au întârziat să apară, după același procedeu strategic de
exprimare a recunoștinței, utilizat față de N. Titulescu, cu ani în urmă. De ziua
lui Carol al II-lea, anglistul își felicita regele: „[…] sunt și rămân, Sire, cu cel
61
Ibidem, f. 9.
62
Nichifor Crainic, op. cit., p. 238.
63
Ibidem, p. 295.
64
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IV, ediție de Stelian Neagoe, București,
Editura Machiavelli, 2002, p. 330.
65
Anuarul Universității Regele Carol al II-lea din Cernăuți pe anul de studii 1938-1939,
Cernăuți, Institutul de Arte Grafice „Glasul Bucovinei”, 1939, p. 17.
66
The National Archives. Foreign Office 395/665 (P 2624), Francis Y. Thompson to
Colonel Bridge, copy of letter, Cernăuți, 3.03.1939, p. 160-161.
67
The National Archives. Foreign Office 395/665 (P 2074), Hoare to Colonel Bridge,
31.05.1939, p. 162-167. Documentele din cadrul Arhivelor Naționale Britanice mi-au fost puse la
dispoziție de către cercetătorul Philippe Blasen, căruia îi mulțumesc pe această cale.
68
Zigu Ornea, op. cit., p. 238.
190 Anca Filipovici
mai profund respect, al Majestății voastre prea supus și plecat”69. Același

procedeu de stimulare a vanităților era utilizat și de colaboratorul mai vârstnic al
lui Protopopescu, Nichifor Crainic, care exulta la fiecare schimbare de regim70.
Evoluția evenimentelor a făcut însă ca Protopopescu să nu mai activeze
multă vreme la Cernăuți, căci după cedările teritoriale din 1940 a fost nevoit să
se transfere la Universitatea din București. După schimbarea de regim, trecutul
legionar l-a urmărit, iar epurările succesive și umilințele l-au răpus. Timorat, s-a
mutat în cancelaria de la etajul IV al facultății. Foștii studenți își amintesc cum
stătea închis și, în rarele dăți când ar fi vrut să iasă, se uita întâi să vadă cine e
pe culoar. În 1948, o primă tentativă de sinucidere, prin tăierea venelor, e
urmată de gestul disperat prin care și-a lăsat capul strivit de ascensor71.
Concluzii
Receptat astăzi ca victima unui destin tragic, Dragoș Protopopescu a fost
un om al timpului său, unul din întreaga pleiadă de titrați aflați sub fascinația
extremei drepte. Exegeții – și mai puțin apologeții – constată cu regret opțiunea
intelectualului anglist de a părăsi turnul de fildeș pe ușa greșită. Oricum vor fi
stat lucrurile, câteva aspecte pot constitui baza unor explicații.
Așa cum subliniam anterior, anglistul nu nutrește sentimente naționaliste
inoculate și nici nu manifestă un complex al intelectualului provinciei sub
ocupație, așa cum se remarcă la mulți adepți ai dreptei din Bucovina.
Antisemitismul său e mai degrabă un accesoriu, chiar lipsit de consistență
ideologică sau de intenții oportuniste. Reacția față de evrei se înscrie ca parte a
concepției sale politice de contestare a democrației ca regim politic favorabil
României. Acordarea egalității de drepturi, în opinia sa, favoriza minoritățile, și
nu neamul românesc. În aceeași măsură, comunismul punea în pericol unitatea
națiunii și securitatea granițelor. Ambele concepții politice erau asociate în mod
direct cu influența evreilor. Am arătat cum, în câteva ocazii, Protopopescu
nuanțează între așkenazi și sefarzi, între evreii bogați și cei săraci. Primii din
ambele categorii sunt trași la răspundere: așkenazii, ca „străini veritabili”, iar
„evreii bogați” ca dăunători ai economiei românești. Iudeo-bolșevismul și presa
evreiască sunt țintele permanente, atât în publicistică, cât și în romane sau
discursuri. Debarasarea de „țapul ispășitor” este soluția pe care universitarul o
propune în același ton cu promotorii antisemiți. O totală lipsă de empatie este
relevată și de o notă a Siguranței din 1942, care indică aprecierea adusă
politicilor antonesciene, mizând pe faptul că problema evreiască se poate
rezolva doar prin strămutarea acestei populații într-o anumită parte a globului.
69
În Lucian Boia, Capcanele istoriei, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 2012,
p. 140, conform documentului preluat din ANR-ANIC, fond Casa Regală, 204/1938, f. 54.
70
George Voicu, „Antisemitismul lui Nichifor Crainic”, în Holocaust. Studii și cercetări,
vol. 1, nr. 1, 2009, p. 75-77.
71
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Contemporanii mei. Portrete, București, Editura Niculescu,
2008, p. 188.
În opinia lui Protopopescu, strămutarea ar fi alternativa dezirabilă la

exterminare, iar aceasta nu din considerente neapărat umanitare, cât pentru a
preveni oprobriul asupra poporului român72.
Influenţa celor opt ani petrecuţi în Anglia este covârşitoare şi se manifestă
în multe aspecte ale personalităţii lui Protopopescu, de la adoptarea umorului
britanic cu care scrie, de exemplu, Fortul 13, la coloratura stilului polemic din
publicistică. Mai mult, prezenţa sa, aşa cum este rememorată de foştii studenţi73
sau de pasajele autodescriptive, amintește permanent de alura unui dandy74.
Conexiunea cu mediul britanic şi dorinţa – naivă – de a reproduce societatea de
acolo în spaţiul românesc sunt mărturisite şi în declaraţia dată Siguranţei în
arestul de la Jilava, la 22 februarie 193475.
În acest sens, Protopopescu apreciază şi activitatea de la Calendarul, unde
în 1932 s-ar fi ataşat unui naţionalism moderat şi constructiv, departe de orice
extremism, evoluţia sa în această direcţie fiind treptată. Revenind în ţară,
anglistul s-a pliat deci pe modelul de naţionalism autohton, apropiindu-se de
legionari – mai ales după perioada primei detenţii –, deşi interesele şi structura
sa intelectuală se intersectau anevoios cu apelul la valorile creştine ca matcă a
identităţii româneşti. Practic, din temele discursului legionar, Protopopescu a
decupat elementele ce ţin de latura anticomunistă, anti-„iudeo-bolşevică”,
alegând să susţină această mişcare mai ales pentru poziţia sa revoluţionară,
anti-sistem. Din această perspectivă, legionarismul s-a pliat pe spiritul său
pamfletar, libertin. Era cea mai potrivită grupare dinspre care să critici cu aplomb
puterea și pe care să o opui, prin antinomie, puterii. În acest angrenaj își găseau
locul și studenții naționaliști pe care Protopopescu i-a apreciat și susținut,
contribuind, prin scrisul său, la întreținerea atmosferei antisemite din universitate.
Mai târziu, în romanele sale, dar şi în publicistica din campania electorală
din 1937, Protopopescu preia temele „romantice” şi exaltarea specific legionară,
lansându-se în pledoarii propagandistice care puneau în centru figura liderului
carismatic. De fapt, Protopopescu a căutat probabil un lider în generația sa de talia
celor pe care i-a identificat în istoria britanică. L-a recunoscut în Zelea Codreanu.
72
ACNSAS, fond Penal, dosar 016602 – Dragoș Protopopescu, vol. 2, f. 1, 2.
73
Inteligent, erudit, vioi, cu umor, foarte bun pedagog, elegant, cu diplomație. Bun orator,
începea cursul cu o vorbă de duh, apoi continua cu un discurs fascinant, „la antipodul retoricii
clasice”. Se mișca permanent. „Glasul îi era lipsit de sonorități de tenor, ba chiar împiedicat de o
ușoară sâsâială.” „Cursul se încheia în ropote de aplauze”, nota una dintre studentele lui
Protopopescu. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 185.
74
Aceeași eleganță opulentă trena de altfel și la Nae Ionescu, dar, probabil, „păcatul”
bunăstării se compensa cu aportul intelectual de care legionarii aveau totuși nevoie, cf. Zigu Ornea,
op. cit., p. 230.
75
„Ca produs al educaţiei şi culturii engleze, ca unul care mi-am petrecut cea mai bună
parte a vieţii mele în ţara cea mai cinstită şi la poporul cel mai naţionalist din lume [subl. mea],
am venit în ţară cu marea dorinţă de a vedea [România] la fel de cinstită şi conştientă de interesele
sale”. ACNSAS, fond Penal, dosar 016602 – Dragoș Protopopescu, vol. 1, f. 51.
Ofensivă culturală și educație dirijată:
considerații privind limitarea numărului de studenți
în România Mare
Dragoș Sdrobiș
New Europe College, București
Introducere
Istoria instituțiilor de învățământ superior din România a privilegiat latura
intelectuală și culturală, neglijând latura socială și economică. Această tendință
pare a fi o manifestare a istoriografiei „excepționalismului românesc”, începând
cu clișeul „insulei de latinitate într-o mare slavă”, continuând cu „poarta creș-
tinătății” și încheind cu mitul „epocii de aur” a României Mari, peste care a
„coborât” năpasta comunismului. Cert este că această istoriografie a excepțio-
nalismului românesc tinde să devină mai degrabă
[…] o judecată de valoare asupra realităților sociale decât o descriere a acestora.

Nu diversitatea culturală, nu diferențele inevitabile constituie obiectul discursului
excepționalist, ci în primul rând evaluarea electivă a acestora. Devenit discurs
dominant, excepționalismul se transformă astfel în ideologie și pătrunde din plin
în jocurile de putere1.
1
Vintilă Mihăilescu, „Cuvânt înainte”, în Vintilă Mihăilescu (coord.), De ce este România
astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2017, p. 7. Acest volum
colectiv, o reacție la lucrarea lui Lucian Boia (De ce este România altfel?, București, Editura
Humanitas, 2012), deși se dorește o replică anti-culturalistă la adresa unui discurs public care
individualizează negativ România în cadrul familiei europene, riscă, totuși, să recreeze un alt mit.
Astfel, dacă, într-adevăr, România nu e cu nimic diferită de problemele și angoasele celorlalte
societăți europene – mici sau mari, estice sau vestice – întrebarea legitimă căreia ar fi trebuit să îi
răspundă volumul ar fi trebuit să fie: „Pentru ce este România astfel?”. Făcând apologia unei
istorii descriptive, Vintilă Mihăilescu neagă rolul normativ al istoriei și al disciplinelor socio-
umane în general. Or, dintotdeauna discursul istoric a avut un puternic desant teleologic.
Afirmând că „excepționalismele care se alimentează din mit pot fi și ele utile social”, dar
adăugând imediat că „încremenirea confortabilă în excepționalism poate naște monștri” (p. 308),
Mihăilescu pare că refuză latura prospectivă a discursului cultural. Pentru că rostul oricărui
discurs cultural nu e (numai) acela de a arăta ce am fost și cum suntem; mai degrabă, este acela de
a releva ce putem deveni din ceea ce suntem.
194 Dragoș Sdrobiș
Din acest punct de vedere este lesne de observat că demersurile de istorie

socială reprezintă o minoritate, chiar și în cadrul tinerei generații de istorici. În
ceea ce privește istoria educației, și în special a educației superioare, hiatusurile
sunt numeroase, chiar dacă sunt vizibile tot mai multe cercetări în această direcție.
Nu aș vrea ca acest preambul să fie interpretat ca prezentarea unei stări de
fapt deplorabile. Trebuie să afirm, însă, că motivul pentru care militez pentru o
istorie socială a educației moderne (și a educației superioare) este că acest
proces stă la baza societății de astăzi și poate reprezenta principalul mecanism
care să răspundă provocărilor viitorului apropiat. „Educația contează” și poate
contribui la un viitor mai bun. Schimbările dramatice, disruptive, ce vor afecta
societatea în viitorul apropiat vorbesc de necesitatea redimensionării educației,
de la un proces de tezaurizare către unul de stimulare a creativității.
După o perioadă în care beneficiile educației păreau utopice, urmată apoi
de o perioadă în care educația a fost privită mai ales ca sursă a radicalismului
social și politic (în special în anii 60 ai secolului trecut), astăzi sunt tot mai
numeroase studiile care arată că investiția în educație se corelează cu dezvol-
tarea socio-economică a unei țări. În aceeași manieră, după o perioadă în care
istoriografia a inventariat în special meritele vârfurilor educației în România,
urmată apoi de o tendință de a releva radicalismul xenofob dezvoltat în inte-
riorul universităților, poate că a sosit momentul evidențierii relației complexe
dintre societate, economie și educație. E o direcție care încurajează dialogul
dintre istoria socială și sociologia educației, un pandant ce urmărește durata
lungă a istoriei și care poate contribui la transformarea discursului despre trecut
într-un fundament pentru politicile publice de mâine.
Dorindu-se un demers de istorie socială, demersul de față își propune să
restituie episodul limitării numărului de studenți în România interbelică, decizie
luată de Ministerul Instrucțiunii Publice în luna mai a anului 1935. Momentul
este practic absent în istoriografia învățământului din România, deși ar trebui
văzut ca având o triplă semnificație: este o dovadă a faptului că „ofensiva
culturală” era mai degrabă un obiectiv discursiv, rupt de realitățile socio-
economice ale României; apoi, în subsidiar, momentul poate fi interpretat ca
începutul anihilării principiului autonomiei universitare, proces încheiat prin
completările aduse legii învățământului superior universitar din martie 1937; în
fine, este o recunoaștere a faptului că studențimea devenise deja un factor socio-
politic puternic, în sânul căreia curentele subversive puneau la îndoială capaci-
tatea de control și coerciție a statului român.
Creșterea excesivă a „proletariatului academic”, urmată apoi de efectele
șomajului intelectual au fost fenomene cunoscute de mai toate societățile
europene (în special cele vestice), cărora decidenții politici și planificatorii
educaționali au încercat să le găsească soluții, atât pe termen scurt, cât și pe
termen mediu și lung. Dezbaterile din cadrul Institutului Internațional de
Cooperare Intelectuală, la fel ca și preocupările Biroului Internațional al Muncii
evidențiau faptul că șomajul intelectual reprezenta un factor de instabilitate
politică, mai ales în societățile democratice. În regimurile totalitare (cum a fost
Ofensivă culturală și educație dirijată 195
cazul nazismului în Germania) soluția implementată a fost aceea a stagiilor de

muncă obligatorie în lagăre de muncă ale statului și înregimentarea în structurile
de tineret ale Partidului Național-Socialist al Muncitorilor din Germania.
România, afectată de radicalismul populist al mișcării legionare (mișcare
cu puternice origini universitare), dar și de radicalismul sectarist al celulelor
comuniste, a încercat să conjuge soluțiile implementate în societățile demo-
cratice, alături de înființarea de mișcări ale tineretului organizate de stat (după
modelul statelor totalitare). Astfel, în 1934 este înființat Oficiul de Educație al
Tineretului Român (precursorul mult mai cunoscutei Straja Țării), regalitatea a
încurajat formarea „echipelor regale studențești” (cu rol de cercetare a realită-
ților rurale și de prestare a muncii culturale), după care statul a introdus
activități obligatorii de pregătire premilitară pentru tot tineretul României, iar
mai apoi a implementat obligativitatea muncii de folos obștesc. Toate aceste
inițiative vor converge înspre adoptarea legii Serviciului Social al Tineretului
(1938), un proiect promovat de regele Carol al II-lea la inițiativa sociologului
Dimitrie Gusti. Reprezentând apogeul ideii de muncă culturală obligatorie, acest
proiect era în deplin acord cu orientarea regimului odată cu anul 1938.
Decizia de limitare a numărului de studenți din 1935 se înscrie în procesul
mai larg de control al tineretului. Deși proiectul a fost suspendat în toamna
anului 1939 (motivul oficial invocat fiind acela că statul trebuie să aloce sume
mai mari pentru înzestrarea armatei, în contextul izbucnirii războiului în
Europa), mai toate regimurile politice care s-au succedat în România până în
anul 1989 au încercat să implementeze astfel de organizații coercitive ale
tineretului.
Din punctul de vedere al surselor istorice, articolul apelează la materiale
de presă, cunoscut fiind faptul că dezbaterea pe marginea acestui subiect a fost
foarte amplă și presărată de pasiuni politice. Era încă perioada în care punctele
de vedere divergente coexistau; peste numai trei ani, orice inițiativă a statului
român (intrat într-un „nou regim” de existență sub „augusta” conducere a lui
Carol al II-lea) va fi reflectată în presă doar prin elogii și panegirice.
Educația superioară și mitul ofensivei culturale într-o societate agrară

Construcția sistemului de educație superioară din România s-a produs
simultan cu procesul de edificare a statului după model occidental. Dacă până în
1914 Universitatea era concepută, după model francez, ca mecanism de
pregătire a elitei sociale pentru carierele administrative din aparatul birocratic al
noii „Belgii a Orientului”, paradigma se schimbă imediat după sfârșitul
Primului Război Mondial. Împroprietărirea țăranilor, concomitent cu dreptul de
vot acordat tuturor cetățenilor majori, de sex masculin, au reprezentat revoluții
socio-politice ce au creat o presiune la porțile Universității. „Fiii de plugari”
erau chemați la emanciparea culturală, iar școala reprezenta poarta emancipării
sociale pentru o țărănime covârșitor analfabetă și dependentă de agricultură.
„Ofensiva culturală” declanșată de Constantin Angelescu, ministrul liberal al
Instrucțiunii Publice, trebuia să contribuie la o „românizare” a țării, prin

formarea de profesioniști care să preia rolurile politice și administrative, mai
ales în noile provincii unite cu Vechiul Regat în 1918 (Basarabia, Bucovina și
Transilvania).
Impactul asupra universității a fost major: numărul de studenți a crescut
considerabil, transformând universitatea într-un loc central al societății
interbelice românești și punct de întâlnire al tuturor claselor sociale. De fapt,
România a cunoscut aceleași tendințe ca în celelalte țări europene: ca urmare a
dezvoltării sistemului educației secundare (și în special a liceului), dar și
datorită creșterii cererii de specialiști în administrație și economie, numărul de
studenți a explodat în decurs de câțiva ani. De altfel, universitățile europene au
trecut prin trei mari seturi de reforme înainte de declanșarea celui de-al Doilea
Război Mondial: transformarea lor în instituții de stat, care se bucurau de
autonomie academică, extinderea educației superioare tehnice (politehnici,
academii de comerț și economie etc.) și accesul egal și gratuit (chiar dacă nu
peste tot) la studiile superioare doar pe baza unei examinări2.
Tabelul 1. Evoluția populației studențești în universități, politehnici și

școli comerciale superioare între 1921 și 1938
Școli
Universități Politehnici Total
Anul comerciale
București Cluj Cernăuți Iași București Timișoara București Cluj
*
1921/22 8.953 1.967 1.252 3.970 776 226 676 107 17.927
1924/25 12.905 2.175 914 4.634 869* 419 1.059 290 23.265
1928/29 22.019 3.021 1.741* 5.099 948* 440 2.505 473* 36.264
1929/30 22.972 3.719 2.031* 5.522 1.240* 408 2.581 463* 38.936
1933/34 18.203 4.469 3.247 6.914 1.414 427 3.555* 629* 38.858
1935/36 16.320 3.579 2.694 5.983 1.512 405 3.860* 884* 35.237
1937/38 14.276 3.155 2.630 3.320 2.091 397* 2.612* 855* 29.336
Sursa: pentru perioada 1920-1940 datele statistice au fost preluate din Anuarele Universităților
din București, Cluj, Iași și Cernăuți; Anuarul Școlii Politehnice din Timișoara și din București;
Anuarul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București și Academia de Înalte
Studii Comerciale și Industriale Cluj. Dare de seamă. Datele statistice marcate cu asterix (*) sunt
preluate din Anuarele statistice ale României.
2
„These reforms mostly resulted from the new models of education created in Germany,
England, and France. The German model focused on autonomy, the English model in the
independence of institutions, and the French model on state control and utilitarian views”
(Robert J. Barro, Jong-Wha Lee, Education Matters. Global Schooling Gains from the 19th to
the 21st Century, New York, Oxford University Press, 2015, p. 7-8).
Succesul social al educației superioare a fost considerat un merit al

politicii de stat în privința alfabetizării. Coroborat cu efectele negative ale crizei
economice (1929-1933), și, implicit, cu o scădere a bugetului alocat educației, a
fost însă fenomenul de „supraaglomerare a universităților”, iar, mai apoi, de
șomaj intelectual. Astfel, deși România se lăuda cu o populație studențească
numeroasă, comparabilă (procentual) cu cea a statelor dezvoltate din Europa,
șocul șomajului intelectual a fost cu atât mai mare cu cât societatea rămânea una
preponderent agrară (circa 75% din populație trăia în continuare din agricultură)
și analfabetă (conform recensământului din 1930, din totalul de 18.057.028 de
locuitori, doar 8.250.183 urmaseră o formă de instrucție).
Tabelul 2. Populația României de la recensământul din 29 decembrie

1930, după gradul de instrucție
Total Bărbați Femei
Gradul de instrucție Cifre Cifre Cifre
% % %
absolute absolute absolute
Total 8.250.183 100,0 4.893.947 100,0 3.356.236 100,0

Extrașcolară 126.078 1,5 73.059 1,5 53.019 1,6
Primară 7.018.263 85,1 4.172.988 85,3 2.845.275 84,8
Secundară 708.581 8,6 369.945 7,6 338.636 10,1
Profesională 263.579 3,2 170.749 3,5 92.830 2,8
Universitară 91.139 1,1 69.844 1,4 21.295 0,6
Alte școli superioare 42.543 0,5 37.362 0,8 5.181 0,9
Sursa: Bréviaire statistique de la Roumanie, Bucarest, Institut Central de Statistique, 1940, p. 20.
Din punctul de vedere al dezvoltării învățământului superior, rata de

creștere a numărului de studenți din România a fost una mare, comparabilă
procentual cu cea din statele dezvoltate. E vorba de o tendință manifestată
plenar în societățile succesorale est-europene, care în anul 1940 aveau o
pondere a populației studențești de 2,8% (din totalul populației de vârstă
școlară), un procent foarte apropiat de cel al societăților dezvoltate occidentale
(2,9%) și cu mult peste media mondială (1,3%)3.
În ceea ce privește structura socio-economică a societății, avansul luat de
învățământul superior în România părea a fi îngrijorător. Societatea românească
3
Ibidem, p. 16 și 18. Eșantionul de țări est-europene prezintă datele statistice ale Albaniei,
Bulgariei, Ungariei, Poloniei și Rusiei sovietice, raportate la populația de vârstă școlară. Faptul că
România se înscria și ea în acest trend poate fi evidențiat prin raportarea numărului de locuitori la
un student. Astfel, în 1934 România avea 1 student / 454 locuitori, Polonia 1/648, Ungaria 1/554,
iar Franța 1/480 și Germania 1/604. Vezi Walter Kotshnig, Unemployment in Learned Professions,
London, Oxford University Press, 1937, p. 13.
era una preponderent agrară, în care mobilitatea socială era îngreunată de un

sistem economic cvasi-colonial. Decalajul economic al României față de statele
occidentale era evident, dacă ne gândim la structura ocupațională. Și, chiar dacă
guvernarea liberală a lui Gheorghe Tătărăscu (1934-1937), în care indus-
trializarea a fost privilegiată și dezvoltată sprijinindu-se pe agricultură, tratatul
economic din martie 1939 semnat între România și Germania reinstaura
primatul agriculturii. De această dată, Germania urmărea să contribuie la
dezvoltarea unei agriculturi diversificate, care să pună accentul pe plantele
oleaginoase și industriale (în special textilele)4.
Probabil că trendul industrializării ar fi putut conduce către o dezvoltare
echilibrată a României, dacă nu ar fi intervenit influența germană și, mai apoi,
noua conflagrație mondială. Totuși, remarca Henry Roberts, în 1938-1940,
agricultura românească beneficiase prea puțin de pe urma industrializării:
înzestrarea tehnologică a agriculturii era la fel de precară, iar industria nu reușea
să absoarbă suprapopulația agricolă. După cum observa Vladimir Pasti, refe-
rindu-se în final la peisajul socio-economic înainte de aderarea la Uniunea
Europeană,
[…] personajul socio-economic care traversează întreaga istorie a României nu

este nici politicianul reformator, nici negustorul […], nici meșteșugarul sau
muncitorul industrial, ci țăranul român producător de cereale. […] Nu ne place să
recunoaștem, dar și în prezent […] ocupația care reunește cea mai mare parte a
forței de muncă din România este aceea de producător de cereale5.
Astfel, modelul socio-economic al liberalismului românesc interbelic

începe să fie concurat de modelele alternative de dezvoltare, care pun sub
semnul întrebării ceea ce fusese de la 1848 postulatul implementării modelului
economic capitalist occidental. Cea mai importantă replică a fost teoria statului
țărănesc, care urmărea să păstreze fondul agrar, gospodăria țărănească fiind
destinată să devină celula de bază a economiei românești. De aici și opiniile
conform cărora educația în sine trebuia să contribuie la dezvoltarea clasei
țărănești, după o perioadă în care mirajul îmburghezirii a fost unicul scop al
școlii românești. Butada a cărei paternitate se pierde în zorii modernității
românești, conform căreia „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și
moare ca pensionar al statului român”, trebuia înlocuită cu imperativul unei
reechilibrări socio-economice a statului.
Limitarea autonomiei universitare

Anii 1920 au reprezentat o perioadă de dezvoltare a învățământului
superior sub imperativul „românizării” statului, care își îndemna cetățenii la
4
Henry L. Roberts, Rumania: Political Problems of an Agrarian State, New Haven –
London, Yale University Press Oxford University Press, 1951, p. 215.
5
Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Iași, Polirom, 2006, p. 129.
ocuparea posturilor din aparatul administrativ, mai ales în noile provincii. Dar
dezvoltarea cantitativă nu s-a tradus și într-o creștere a calității actului
educațional. Constantin Angelescu, prin efortul său de a încuraja dezvoltarea
învățământului de toate gradele, a rămas cunoscut în memoria contemporanilor
sub porecla de „doctorul Cărămidă”. După 1930, odată ce efectele crizei
economice au dus la o prăbușire a bugetului României, au apărut și primele
măsuri de corijare a sistemului educativ. Încă din 1925 se reintrodusese
examenul de bacalaureat (ca mecanism de selecție a viitorilor studenți), iar în
aprilie 1932 a fost promulgată prima lege a învățământului universitar, primul
cadru legislativ unitar al învățământului superior din România Mare.
O prevedere importantă a acestei legi (articolul 12) a fost înființarea unui
„consiliu interuniversitar, format din toți rectorii tuturor Universităților și
decanii tuturor Facultăților din țară”, for ce
[…] va putea fi consultat de Ministerul Instrucțiunii, ori de câte ori va fi nevoie, în

interesul învățământului universitar și se va putea întruni din proprie inițiativă,
când interesele universitare o vor cere. […] Marele Consiliu Interuniversitar este
convocat de ministrul instrucțiunii din proprie inițiativă sau după cererea motivată
a Senatului unei Universități.
Regulamentul de aplicare a legii prevedea la articolul 121 că „Ministerul

Instrucțiunii, al Cultelor și Artelor este autoritatea tutelară a universităților,
având dreptul de supraveghere și control sub formele și în limitele prescrise de
autonomia universitară”6. Consiliul Interuniversitar a fost privit de către
universități ca un mecanism de știrbire a autonomiei universitare, așa cum era
aceasta definită prin legea din 1931. De cealaltă parte, ministerul, prevalându-se
de calitatea de principal finanțator al învățământului și de garant al dreptului la
educație, va încerca să implementeze un plan de educație dirijată, mai ales prin
limitarea cifrei de școlarizare.
Nu era omisă nici latura coercitivă în noua legislație universitară.
Regulamentul de aplicare a legii învățământului universitar, promulgat la
9 decembrie 1933 și publicat în Monitorul Oficial nr. 287 din 11 decembrie
1933, a coincis cu decizia guvernului I.G. Duca de scoatere în afara legii a
partidului Totul pentru Țară. De altfel, regulamentul aducea numeroase restricții
birocratice în procesul de înființare și de funcționare al organizațiilor studen-
țești7, dovadă că statul – sub impactul mișcărilor sociale de protest din anii
6
Vezi Spiridon Hanuțu (ed.), Legea și regulamentul învățământului universitar, București,
Tipografia I.N. Copuzeanu, 1935, p. 5, 102.
7
Articolul 154 din Regulamentul de aplicare a legii stipula că „studenții sunt datori să aibă
în Universitate și în afară de Universitate o purtare cuviincioasă și demnă, în această privință ei
fiind supuși, atât în interiorul Universității, cât și în afară, autorităților universitare, așa cum este
determinată de legi și regulamente. […] Acțiunea disciplinară a Universității este independentă de
acțiunea altei autorități competente, conform legilor de drept comun”. În ceea ce privește
asociațiile studențești, acestea trebuiau a fi autorizate de Senatul Universitar, în timp ce Uniunea
1932-1933 – urmărea să preîntâmpine utilizarea studențimii ca resursă a

radicalismului politic. Actul în sine a dus la decizia legionarilor de lichidare
fizică a premierului, act comis în data de 29 decembrie 1933. După acest
moment, pentru autoritățile române, controlul studențimii devenea un obiectiv
central al păcii sociale.
Asasinarea premierului I.G. Duca în data de 29 decembrie 1933 a
însemnat pentru regele Carol al II-lea o oportunitate de a pune în aplicare planul
său de „guvernare peste partide”. Neîncrederea sa în viabilitatea sistemului
democratic, la care s-a adăugat și ascensiunea regimurilor dictatoriale în Europa
(și în primul rând ascensiunea nazismului în Germania) au cântărit considerabil în
decizia de construire a unui sistem politic de conducere personală.
Primul pas a fost numirea lui Gheorghe Tătărăscu în funcția de premier, o
decizie care a nemulțumit liderii Partidului Național Liberal, dar care rămânea,
totuși, un partid fără lideri. Următorul pas a constat în slăbirea opoziției
partidelor politice prin încurajarea de sciziuni, așa cum a fost cazul lui
Gheorghe Brătianu (în cadrul PNL), al lui Alexandru Vaida-Voevod (în cadrul
PNȚ) sau chiar și al lui Mihail Stelescu (care se desprinde de mișcarea legionară
și va înființa Cruciada Românismului). Din punct de vedere politic, principala
amenințare din partea opoziției venea dinspre Iuliu Maniu și dinspre Corneliu
Zelea-Codreanu.
Prima parte a anului 1935 părea să ducă la împlinirea planurilor regelui, de
destabilizare a opoziției politice. După ce în luna ianuarie Alexandru Vaida-
Voevod dezvoltă o campanie de presă în jurul ideii de numerus valahicus,
poziția sa este respinsă de PNȚ, motiv pentru care va fi și exclus din acest
partid. Astfel, în luna aprilie 1935 se înființează Frontul Românesc, având ca
obiectiv politic implementarea principiului proporționalității etnice în ocuparea
pozițiilor sociale8.
Spectrul antisemit rămânea liber, dar nu pentru mult timp. Insuccesul lui
Octavian Goga cu al său Partid Agrar a găsit o șansă de revigorare prin
asocierea cu o altă mișcare antisemită, Liga Apărării Național-Creștine, slăbită
și aceasta de succesul mișcării legionare. Drept urmare, cele două formațiuni
Studenților Universitari era obligată să înainteze o cerere de autorizare Ministerului Instrucțiunii,

Cultelor și Artelor, cerere care urma a fi supusă votului Consiliului Interuniversitar. „Această
autorizare poate fi revocată de Consiliul Interuniversitar, în urma unui raport motivat al
Ministerului Instrucțiunii, al Cultelor și Artelor, sau al unuia din rectorii universității.” Deciziile
asociațiilor studențești pe facultate nu puteau fi executate decât după aprobarea decanului, iar cele
ale centrelor studențești pe universitate doar cu aprobarea rectorului. Practic, regulamentul din
1933 devine un instrument de control al studențimii. Ibidem, p. 114-121.
8
După cum observa istoricul german Armin Heinen, „Vaida n-a susținut idei specifice
antisemite. Numerus clausus era pentru antisemiți o armă în lupta împotriva evreilor. Numerus
valahicus voia să anuleze prejudiciul istoric adus românilor în raport cu minoritățile, superioare
din punct de vedere cultural, și formula dorința românilor de a avea un rol social de frunte în toate
domeniile”. Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. O contribuție la problema fascismului
internațional, București, Editura Humanitas, 2006 (ediția a doua), p. 249.
vor fuziona, momentul fiind consfințit printr-un mare miting organizat la Iași, în
data de 16 iulie 1935, apărând pe scena politică Partidul Național Creștin.
Aceste două partide politice ar fi trebuit să slăbească opoziția țărăniștilor și
să atenueze ascensiunea mișcării legionare, tot mai prezentă la nivelul opiniei
publice prin taberele de muncă, reintrate în legalitate cu sprijinul generalului
Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, care reușește pe 20 martie 1935 înscrierea
pe listele electorale a partidului Totul pentru Țară9. Dar „întreg ajutorul artificial
dat din partea guvernului și a Curții Regale pentru Frontul Românesc și Partidul
Național-Creștin a fost în zadar. În acest mod, național-țărăniștii puteau fi la fel
de puțin dați la o parte ca și legionarii”10.
Cauzele succesului legionarismului în rândul tineretului universitar și în
mediile intelectuale erau în strânsă legătură cu peisajul socio-economic al
României. Afectată de efectele crizei economice, cu un sistem socio-politic care
promova „gerontocrația”, tânăra generație se vedea marginalizată în peisajul
social. Totuși, după cum afirma și Zigu Ornea,
[…] nu vreau să acreditez ideea că îndreptarea tineretului intelectual spre
mișcarea legionară s-ar datora exclusiv crizei economice și statutului material
incert. Sigur au fost și alte cauze […]. Dar această deznădejde a condiției
materiale nu trebuie eliminată din calcul, de vreme ce chiar exponenții de seamă
ai acestui tineret intelectual au subliniat-o în chip special11.
Iar pentru a evidenția drama tinerilor intelectuali, Zigu Ornea redă un

fragment din articolul publicat de Mircea Eliade în Cuvântul, intitulat sugestiv
„Mi-e foame”, în care amintea de faptul că în 1933 erau
6.000 licențiați universitari fără posturi, fără pâine, fără niciun rost în lume. […]
Domnilor, ăi de mâncați și beți pe banii noștri, lăsați-o mai încet cu criza și cu
vremurile grele, cuvintele astea nu mai conving pe nimeni. Nu se teme nimeni
dintre d-voastră de soluții directe12?
Iar tabloul este completat de Constantin Noica în ianuarie 1934, când scria
următoarele:
Social, tineretul înseamnă o categorie de oameni care nu-și găsesc locuri.

Profesional, tineretul este sau pretinde a fi mai cărturar, mai în specialitate decât
lumea veche. Etic, tineretul se prezintă nepătat și capabil, deci, de a protesta
împotriva imoralității vieții noastre publice. În sfârșit, tineretul se vrea, se afirmă
reformator13.
9
Ibidem, p. 254-256.
10
Ibidem, p. 250.
11
Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura Fundației
Culturale Române, 1996 (ediție revăzută), p. 188.
12
Ibidem, p. 186.
13
Constantin Noica, „Tineretul bolnav de politică”, în Ibidem, p. 299.
Populismul, ca mesaj politic ce pleacă de la premise plauzibile, dar cu

promisiuni de justiție socială utopice, prindea tot mai multe rădăcini. Iar un
mediu prielnic de colportare a acestor mesaje era mediul universitar.
În acest context, în toamna anului 1934 ziarul Lupta începe o anchetă cu
privire la viața universitară, realizată de Inocențiu Mina. Primul nume sonor
care răspunde anchetei este profesorul universitar I. Fințescu, care vorbește
despre lipsa de îndrumare a studențimii. Din punctul său de vedere, carențele
învățământului superior sunt cauzate de corpul profesoral, care confundă
catedra cu „alte locuri” (printre care și cu tribuna politică), de politica culturală
a statului care a cauzat apariția șomajului intelectual, dar și de eclectismul
corpului studențesc. În această ultimă privință ar fi vorba de unii studenți „cu
totul străini de facultate” în sens denotativ, Fințescu referindu-se la acei studenți
„care trăiesc la sute de kilometri de centrul universitar și se prezintă doar la
examene”, din cauza imposibilității de a se întreține în timpul studenției. O
soluție ar fi fost înființarea de cât mai multe cămine studențești, coroborată cu o
admitere pe bază de concurs, „pentru ca și cei săraci și merituoși să se poată
bucura de viața universitară”. În ceea ce privește relația cu mediul politic, din
moment ce fiecare „partid politic are și o organizație a tineretului universitar”, e
natural ca aceștia să fie preocupați de starea societății și a statului român. Dar
faptul că partidele îi folosesc în special pe post de „agenți electorali”, aceasta
este o „întrebuințare a studențimii cu totul contrarie idealului ce trebuie să-l
urmărească învățământul superior. Este o fericire însă că majoritatea studențimii
este refractară acestor încercări de a scădea nivelul moral al Universității”14.
Urmează asistentul universitar Paul Tinculescu, care atrage atenția studen-
țimii să nu confunde „cartea cu... strada!”. În contextul în care România este o
țară cu aproape jumătate din populație analfabetă și în care „poporul nostrul este
lăsat pradă mizeriei, bolilor și bunului plac”, studențimii îi revine „rolul social
de redresare a multiplelor nevoi ce ne apasă”. Doar cu o „tinerime disciplinată,
luminată, animată de sentimentele vii pentru țară și neam putem să ridicăm
statul nostrul pe culmile hărăzite de destin, printre popoarele lumii civilizate”15.
Constantin Stoicescu, decan al Facultății de Drept din București, e
îngrijorat de proletariatul universitar „care se creează” din cauza faptului că sunt
studenți care nu urmăresc să se instruiască, ci doar „pentru a obține o funcție
când vor căpăta diploma universitară”, urmați apoi de studenții „înscriși la
Universitate [care] trăiesc în provincie; alții, deși sunt în București, au slujbe
sau alte ocupații care îi împiedică să studieze propriu-zis. Alții, în sfârșit, care ar
putea să vină, și nu vin decât la examene”. El nu neagă că sunt elemente
„strălucite printre studenți”, dar cele patru categorii enumerate mai sus ar
reprezenta, în fapt, marea majoritate a studențimii. În acest sens, Stoicescu se
14
„O gravă problemă actuală: îndrumarea studențimii. Declarațiile d-lui profesor universitar
Ion Fințescu”, în Lupta, an 13, nr. 3908, 6 noiembrie 1934, p. 3.
15
„Îndrumarea studențimii. Declarațiile d-lui dr. Paul Tinculescu, asistent universitar”, în
Lupta, an 13, nr. 3909, 7 noiembrie 1934, p. 3.
numără printre cei care urmăreau limitarea numărului de studenți prin meca-
nismul examenelor de admitere.
S-a vorbit și de o selecțiune care s-ar face în cursul studiilor universitare, dar o
prea mare severitate la examene este imposibilă și după 3-4 căderi succesive
candidatul mai întotdeauna e promovat... la vechime16!
Mircea Djuvara consideră și el șomajul intelectual drept o „gravă
primejdie” pentru stat și societate:
Este inadmisibil să lăsăm să dăinuiască o mentalitate că orice intelectual trebuie
să trăiască din bugetul statului […]. Intelectualul trebuie să trăiască și la sate,
îndeosebi cei ieșiți din sat, spre a putea ridica nivelul populației noastre rurale și
spre a găsi un debușeu prin propriile lor mijloace. […] Astăzi, când atâția titrați
sunt lipsiți de orice mijloc de existență, cei mai mulți dintre ei – chiar când au
ocazia să meargă la sat – refuză.
Cât despre viața precară a studențimii în care „sănătatea fizică și morală
este complet periclitată”, Djuvara propune înființarea cetăților universitare,
program la care s-ar putea contribui și prin inițiativa privată17.
Referindu-se la cauzele proletariatului intelectual, Petre P. Negulescu
identifică sursa în „supraproducția liceelor” și în „plaga gimnaziilor sătești”.
Câteva dintre excesele „ofensivei culturale” ar fi fost atenuate prin criza
economică din 1929, care a obligat statul să desființeze numeroase licee și
gimnazii rurale, dar fluxul rămânea la cote destul de ridicate. Negulescu
vorbește și despre taxele universitare, care nu ar fi foarte mari, ba chiar mai mici
decât cele percepute la liceu:
Universitatea ar fi fericită să nu ceară niciun ban studenților, dacă ea ar obține din
alte părți fondurile necesare. Taxele de examene, în contra cărora protestează
studenții, ar putea fi desființate, deși nu sunt prea mari și au fost concepute mai mult
ca mijloc de presiune asupra studenților ca să nu se prezinte nepregătiți la examene.
Cât despre crezurile politice ale studențimii, nota Negulescu, „naționa-

lismul cel mai sănătos la Universitate ar fi ca tinerii să se pregătească cât mai
bine, ca să fie cât mai de folos națiunii”, iar nu „declamații naționaliste care nu
aduc națiunii niciun folos”. În ceea ce privește șomajul intelectual, situația în
România era mai puțin gravă în comparație cu Germania, unde în 1933 ar fi fost
150.000 de absolvenți de studii superioare fără loc de muncă. Printre remediile
propuse, Negulescu găsea salutară legea cu privire la protejarea muncii
naționale, alături de propunerea de interzicere a cumulului de funcții publice18.
16
„Studenții nu vin pentru știință, ci pentru diplome”, în Lupta, an 13, nr. 3917, 11 noiem-
brie 1934, p. 3.
17
18
„Adevăratul naționalism nu constă în declamații; politica utilă studențimii este politica...
cărții! Soluții pentru înlăturarea șomajului intelectual”, în Lupta, an 13, nr. 3929, 25 noiembrie
1934, p. 2.
„O masă compactă de 6.000 de studenți anual, fără o pregătire temeinică

intelectuală și lipsiți de mijloace, constituie o gravă primejdie socială!”, afirmă
și Gheorghe Tașcă. Deși taxele universitare ar fi doar un mecanism de triere a
elementelor meritorii, Tașcă remarcă faptul că problema taxelor universitare „e
agitată cu rea credință”, într-o campanie populistă „dusă de mediocrități, de
aceia care încă de la început ar fi trebuit eliminați de la studiile universitare”.
Gheorghe Tașcă reamintește publicului că legea universitară prevede faptul că
studenții săraci, dar merituoși sunt scutiți integral de astfel de taxe. Propunerea
sa, însă, este aceea ca studenților săraci dar bine pregătiți, care beneficiază de
astfel de burse, să le fie interzis să ocupe o funcție publică în timpul studiilor:
„Studentul funcționar nu este nici student, nici funcționar!”19.
Constantin Rădulescu-Motru, decan al Facultății de Litere și Filosofie din
București, identifică aceleași probleme, dar în privința carierelor absolvenților
preferă să vorbească despre „șomajul pseudo-intelectualilor universitari”,
afirmând că a fost „o iluzie confundarea numărului diplomelor cu numărul
adevăraților profesioniști. În realitate avem exagerat 10 la sută buni avocați sau
magistrați dintr-un număr de 100 licențiați în drept, și poate nici atât în profe-
siunea de medici și de profesori...”20.
Profesorul de drept penal Iulian Teodorescu deplânge, însă, faptul că este
ignorată complet problema învățământului secundar practic. Acesta ar fi
motivul pentru care școala românească nu pregătea tineretul pentru „greutățile
vieții, ci pentru funcții”. Cât despre corpul profesoral, „bătălia a început a se da
între profesorii de diverse discipline, care doreau ca materia pe care o predau ei
să fie prevăzută cu mai multe ore în programa liceului”, luptă care a continuat și
în stabilirea disciplinelor de examen la bacalaureat21.
Ultimul cuvânt în această anchetă i-a fost rezervat lui Constantin Angelescu,
ministrul Instrucțiunii Publice în noua guvernare liberală din 1933-1937. Acesta
își păstrează viziunea clasică asupra învățământului, și mai ales asupra celui
superior. „Școala e menită să dea cultură, iar nicidecum să pregătească
funcționari întreținuți de stat”; de altfel, statul își selecționează și își formează
viitorii funcționari prin propriile programe, indiferent dacă aceste programe de
pregătire se derulează în cadrul universităților sau al altor instituții. Și, chiar
dacă se vorbește de „proletariat intelectual”, problema e una de formă,
nicidecum de fond; anume, „bacalaureatul neserios”, pentru combaterea căruia
„s-au luat măsuri serioase, dictate de împrejurări și, pe viitor, nu vor trece decât
elemente bine pregătite”. Viziunea sa asupra educației ca scop în sine e
completată de obsesia sa de a continua „ofensiva culturală” prin școlile primare.
Angelescu nu ratează ocazia de a reaminti contemporanilor de ce își merită
renumele de „doctorul Cărămidă”: „E suficient să spunem că în acest an [1934]
19
20
21
Lupta, an 13, nr. 3937, 5 decembrie 1934, p. 3.
s-au terminat 1.500 de școli primare neterminate în anul 1928 și în același timp
s-au pus 3.000 școli primare în lucru, care se vor termina în primavera viitoare”,
cărora li s-au adăugat lucrări pentru ridicarea de școli profesionale:
Învățământul profesional, pe care suntem pe cale să-l organizăm cu mult mai

practic, suntem convinși că va transforma țara românească prin introducerea
gospodăriilor țărănești și prin învățământul practic al agriculturii în toate județele
agricole ale țării.
În ceea ce privește taxele universitare, Angelescu le consideră necesare,

din moment ce resursele statului sunt mici, iar cooptarea particularilor în finan-
țarea universităților românești este aproape inexistentă. Cert este că în ședința
Consiliului Interuniversitar din 19-20 decembrie 1934 s-a luat decizia ca taxele
universitare să fie percepute doar prin Rectorat sau Decanat (fiind excluse
laboratoarele sau departamentele) și s-a impus un prag maxim al cuantumului
acestora (taxa de examen neputând fi mai mare de 100 de lei); de asemenea,
acestea nu vor mai putea fi utilizate la completarea veniturilor personalului
bugetat din instituțiile de învățământ superior, ci doar pentru „îndestularea
trebuințelor materiale ale universităților și instituțiilor ce depind de ele”22.
Radicalizarea politică a studențimii. Violențele din aprilie 1935

În 1935, așadar, lumea studențească era preocupată de problema taxelor
universitare (vezi tabelul 3), de viitorul socio-profesional al absolvenților de
studii superioare și de cauza „românismului”, în fruntea căruia doreau să se
pună cât mai mulți lideri politici: Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga,
A.C. Cuza sau Nichifor Crainic, ca și taciturnul Corneliu Zelea Codreanu. De
altfel, mișcarea studențească (și în special Uniunea Națională a Studenților
Creștini din România) devenea aservită total intereselor Mișcării Legionare.
Aceasta își continuă prozelitismul politic în rândul studențimii prin înființarea
de asociații ca paravan pentru asemenea activități. Astfel, sub președinția lui
Ion Moța se înființează „Asociația Generației Mișcării Studențești de la 1922”.
Apoi, un raport informativ al Siguranței din 5 aprilie 1935 atrăgea atenția că
„studenții legionari au ordin să participe la congres[-ul de la Craiova – nota
mea] în număr cât mai mare. Se crede că numai din București vor participa circa
1.000 legionari, plus 1.000 studenți nelegionari, deși numărul fixat de consiliul
de rectori e cu mult mai mic”23. Probabil că autorul acestui raport se referea,
prin „consiliul de rectori”, la Consiliul Interuniversitar, for care trebuia să
aprobe listele de studenți care puteau participa la congresele naționale ale
studenților.
22
Lupta, an 13, nr. 3953, 23 decembrie 1934, p. 3, 7.
23
Lucian Nastasă (ed.), Antisemitismul universitar. Mărturii documentare, Cluj-Napoca,
Editura Kriterion ISPMN, 2011, doc. 321, p. 558.
Tabelul 3. Taxe universitare în România pentru anul universitar 1934-1935

Taxe percepute de universități și
facultăți
Nivelul maxim de taxe universitare stabilit de
București
București
Cernăuți
Consiliul Interuniversitar
Cluj
Iași
taxa de
Universitate înscriere 500 500 1500 400 500
taxa de nu e 600-
Teologie frecvență 2000 1200 cazul 1200 700
taxa de examen 100
Litere și taxa de 730-
Filozofie frecvență 2500 1000 1000 740 900
taxa de examen 100
taxă de matema 560- 200+
Științe frecvență tică 2500 1000 + 1000 900 1200 500
științe taxa 580- 750- 200+
naturale 3000 fixată de 2000 980 1200 500
fizică- Consiliul 200- 1000- 200+
chimie 4000 Interuni- 2500 1000 1500 500
versitar nu e 1000- 200+
Facul tehnică 5000 cazul 1500 500
tate taxă de examen 100
taxă de
Drept frecvență 2500 2000 1000 1470 2200
taxa de examen 100
taxă de 2000- 1500- nu e
Medicină frecvență 4000 3500 2000 cazul 3500
taxa de examen 100
Medicină
Vete- taxă de nu e nu e nu e
rinară frecvență 4000 2000 cazul cazul cazul
taxa de examen 100
taxă de nu e nu e nu e
Farmacie frecvență 4000 3500 cazul cazul cazul
taxa de examen 100
Sursa: Constantin Kiritzescu, „L'organisation de l'enseignement superieur en Roumanie” (extrait
de L'organisation de l'enseignement superieur, Paris, Institut International de Cooperation
Intellectuelle, 1938), p. 34.
Așa cum am reamintit, taxele universitare începeau să fie percepute ca un

mecanism financiar de încălcare a accesului egal la educația superioară. O altă
problemă care se punea era cea a învățământului superior medical, unde
cercurile naționaliste atrăgeau atenția asupra faptului că „minoritarii” au devenit
majoritari. Începând cu anul universitar 1934/35, secțiile de farmacie din Iași și

Cluj intrau în lichidare, urmând ca învățământul superior farmaceutic să fie
concentrat la București. Măsura a fost văzută de minoritari ca o formă
disimulată de numerus clausus etnic, în timp ce studențimea naționalistă a
perceput această decizie ca o formă de numerus clausus „financiar”, întrucât
tinerii români, „săraci, dar merituoși”, urmau a fi principalii perdanți. Legiui-
torul, în schimb, a motivat această decizie prin faptul că actul educațional
prestat la Iași și Cluj era unul de o calitate îndoielnică (din moment ce secțiile
de farmacie funcționau cu cadre didactice de la facultățile de Medicină și de
Științe) și ca o formă de a limita numărul de șomeri intelectuali în branșa
farmaciștilor.
În ziua de 6 aprilie 1935, ca urmare a cererii Societății Studenților în
Medicină din București de redeschidere a cursurilor (decizie amânată pentru
data de 10 aprilie de către Rectorat), izbucnesc violențe studențești care
degenerează în mișcări antisemite, îndreptate împotriva studenților evrei.
Acestea vor dura până în data de 8 aprilie, când autoritățile reușesc să
„restabilească ordinea”24.
Cel care ia atitudine în privința acestor manifestări violente este Petre
Pandrea. Acesta semnalează un manifest semnat de o sută de studenți „români și
creștini de la Universitatea din București”, act de „o nobilă ținută spirituală și
morală” și dovadă a unei „splendide generații”, „elementele cele mai distinse,
acel tineret cu fruntea bombată și cu ochii înecați în reveria lecturilor bogate, cu
inima caldă și cu hlamida omeniei aruncată pe umerii fragezi, drept toga virilă”.
Ei sunt cei care se opun altui grup, studenți eterni, „dezertorii examenelor, ai
bibliotecilor și ai conversațiilor cu adânci probleme”. Puțin numeroși, „această
sotnie de cavaleri negri, de paladini ai bicepsului terorizează instituțiile
24
Ibidem, doc. 321, p. 558-560. Aceste manifestări antisemite ale studenților „creștini”
apar și într-o notă a Siguranței. Astfel, în data de 7.04.1935, adunați în parcul Cișmigiu, studenții
„creștini” au „molestat” pe orice trecător care se declara evreu. Apoi, în număr de circa 1.000, au
mers din Cișmigiu la Căminul Studențesc medicinist din strada Brezoianu, unde un student,
Dinescu, a declarat că studenții în drept se „raliază mișcării sfinte și de juste revendicări a
mediciniștilor”. A urmat vandalizarea magazinelor evreiești, pentru ca la biserica Sf. Gheorghe să
intervină poliția și jandarmii, unde „s-au tras focuri de armă, au fost loviți cu patul armei și răniți
numeroși studenți”, fiind operate și câteva arestări. Manifestația, care a început la ora 18:15, a fost
împrăștiată în jurul orei 20:30. Nota informativă este ștampilată „SECRET”. O altă notă
informativă vorbește de aproximativ 200 de studenți, care ar fi provocat incidente în cursul
aceleiași zile, dar dimineața, fiind arestați studenți, un funcționar comercial, un croitor, un șofer,
un elev de liceu și un tâmplar. Incidentele au continuat în noaptea de 7/8 aprilie, ordinea fiind
restabilită în data de 8 aprilie 1935, în jurul orei 22:15. Ca urmare a acestor incidente, s-a luat
decizia închiderii Universității din București din 10 până în 20 aprilie. Arhiva Consiliului
Național pentru Studierea Arhivelor Securității (infra ACNSAS), fond Documentar, dosar nr.
012694 – Mișcarea studențească 1930-1937, vol. 1, f. 32-35.
universitare” și arată o nedemnă „poftă de agresiune caracteristică tânărului

lipsit de rafinamentul vieții sufletești”25.
Ziarul Adevărul găzduiește mai multe reacții față de aceste violențe. În
comunicatul Rectoratului Universității din București se stipula suspendarea
cursurilor între 10 și 20 aprilie, pentru a pune capăt violențelor studențești, în
timp ce ziarul Neamul românesc vorbește despre „rătăcirile uliței”, despre
„vitejii luptători nevârstnici, [care] cred că răspund astfel înaltei lor chemări la
viața publică”. Pe de altă parte, comunicatul Centrului Studențesc București
(CSB) către Ministerul de Interne ia act de faptul că „în mod cu totul suspect a
început în rândurile studențimii o mișcare de stradă cu caracter agresiv”, care
„se manifestă prin lovirea jidanilor de către grupuri de studenți și prin spargeri
de geamuri”. În viziunea CSB-ului, agenții provocatori „fac parte din tineretul
partidului național-liberal, iar unii dintre ei sunt agenți ai siguranței”, fiind
surprinși inclusiv „sergenți de poliție și comisari care, amestecați printre
manifestanți, strigau, arătând cu degetul: „Loviți că e jidan!”.
CSB-ul se delimita de aceste acțiuni violente, pentru că „nu prin acest
sistem se poate rezolva problema jidănească” și întrucât „ne declarăm categoric
25
Petre Pandrea, „Rândunicile unei generații de adevărată primăvară... Un manifest
studențesc”, în Adevărul, an 49, nr. 15720, 12 aprilie 1935, p. 1. Petre Pandrea, cunoscut în epocă
pentru orientarea sa de stânga, se afirmase ca un veritabil inamic al extremismului de dreapta.
Trebuie reamintit că, de regulă, sub eticheta de „democrat” în epocă se regăseau, de fapt,
organizații cu caracter comunist, care începând cu 1935 militează pentru coagularea unor
„fronturi antifasciste”. Gestul studenților „democrați” din București nu a rămas fără ecou. În iunie
1935, preluând modelul studenților „independenți” de la București și Iași, studenții din Cluj au
lansat un apel pentru constituirea unui „front democratic”, care să promoveze „politica apărării
intereselor studențești, politica promovării unei vieți democrate universitare”. Luând act de faptul
că Consiliul Interuniversitar a anulat de facto autonomia universitară, trecând în sarcina
ministerelor de Interne și de Război problema ordinii în universități, reprezentanții frontului
remarcă, totuși, că „toate mișcările diversioniste din universități au arătat că agitatorii reprezintă
un număr infim al marii mase studențești”, în timp ce „marea masă a studenților este preocupată
strict de interesele sale profesionale”. Apelul se încheie cu trei obiective: „Împotriva mișcărilor
reacționare din universitate. Instaurarea unei vieți studențești democrate. Acțiune pentru revendicări
profesionale”. Semnatarii acestui apel au fost: Victor Iliescu (student Drept), Zaharia A. Constantin
(student Medicină), Chișu I. Simion (Drept), Eduard Mezinescu (Medicină), Ion Valia (Științe),
G. Timariu (Academia de agricultură), Tr. Dinculescu (Medicină), apel girat de semnăturile unui
Emil Racoviță sau Florian Ștefănescu-Goangă (vezi „Mișcarea studențească de la Cluj. Un apel
pentru constituirea frontului studențesc democratic, aprobat de mari personalități științifice”, în
Adevărul, an 49, nr. 15772, 20 iunie 1935, p. 7). Entuziasmat de această nouă inițiativă, Petre
Pandrea se solidarizează și cu acest demers, relevând diferențele de calitate intelectuală din
interiorul studențimii: „Studențimea democratică și studențimea de stânga, refuzând match-ul
brachial ca sistem de viață, este obligată să se aprovizioneze în arsenalul ei cu dialectică, cu
informație și cu experiențe spirituale. Așa se explică superioritatea ei zdrobitoare în seminarii,
clinici și examene, față de studențimea de dreapta, ocupată cu spargerea capetelor, a geamurilor și
cu obținerea militarei prestanțe la uniforme și defilări stupide. […] În momentul, însă, când
încearcă să tulbure, printr-o efervescență diversionistă cu troglodite lozinci instituțiile superioare
de învățământ, frontul studențesc democratic opune un categoric: non possumus!” (Petre Pandrea,
„Frontul studențesc democratic”, în Adevărul, an 49, nr. 15773, 21 iunie 1935, p. 1).
împotriva acestui fel de violență de 20 contra 1, cu oricine am fi în luptă, pentru

că atinge mândria noastră de luptători. Admitem violența 1 contra 20”, afirmă
sardonic comunicatul CSB-ului. Iar finalul depeșei către ministrul liberal de
Interne, Ion Inculeț, pare desprins dintr-o piesă tragi-comică:
Domnule ministru,
Dacă pentru cine știe ce considerente, poate unele purtări ingrate ale jidanilor față
de d-voastră sau pentru anumite calcule de manevră politică internă, domnia-
voastră aveți nevoie ca jidanii să fie bătuți, vă rugăm respectuos, adresați-vă
comitetului nostru, iar nu elementelor de la periferia vieții studențești.
Ziarul Universul, cunoscut pentru orientarea editorială naționalistă a

directorului Stelian Popescu, se rezumă la publicarea unui articol eufemistic
intitulat „Acțiunea naționalistă a studenților mediciniști din Capitală”26.
Nu au lipsit nici reacțiile care luau apărarea studențimii, catalogată in
corpore la nivelul opiniei publice drept violentă și huliganică. Zaharia Stancu
vede în universitatea însăși principala cauză a rătăcirilor studențimii:
În universitate studențimea ar trebui să întâlnească învățătură, suflet devotat ei,

pilde vrednice de urmat. Ce găsește? Fanfaronadă științifică, spirit de cancan și de
dușmănie și o binecunoscută goană după taxele de examen27.
Dragoș Protopopescu, universitar cu orientări legionare, atacă problema

taxelor universitare, una dintre principalele nemulțumiri ale studențimii și o
dovadă a faptului că politica universitară se face mai ales în interesul profe-
sorilor și nu a studențimii: „Aveam înainte, sub robie, oeritul, pășunăritul, etc.
Acum suntem liberi, dar levantinii din fața lui Mihai Viteazul ridică înainte
birul cărturăritului”. Protopopescu declară că va urma gestul lui Nicolae Iorga,
care ar fi decis să renunțe la perceperea acestor taxe. În schimb, ceilalți
profesori, loviți în interesele lor bănești,
[…] au început să lovească pe studenți în drepturi, drepturi universitare, mai întâi,

apoi drepturile lor românești. Când profesorii nu pot asupri studențimea-n bloc o
șicanează în particular. Și cunosc profesori de la Drept care poartă sâmbetele la
examene studenților români numai și numai fiindcă aceștia sunt naționaliști, iar
dumnealor comuniști.
Pe de altă parte, Iașul universitar avea, „prin senatul lui universitar,

recenta neobrăzare să amenințe pe dr. Angelescu – un bun român – cu greva,
26
Vezi Universul, an 52, nr. 97, 8 aprilie 1935, p. 2.
27
Zaharia Stancu, „Tinereți irosite”, în Credința, an 3, nr. 419, 21 aprilie 1935, p. 3.
fiindcă nu vrea să plătească leafa pe tot timpul suspendării profesorului trădător

Constantinescu-Iași”28, dascăl judecat pentru afinitățile sale comuniste29.
O imagine nuanțată oferă Gh. Chiper, care identifica patru categorii de
studenți. Drept urmare, se impunea elaborarea unui mecanism de triere a
accesului studenților în universități:
[…] cei care au posibilitate [materială – nota mea] și nu învață… jumătate din
numărul total. Cei ce au totul la îndemână și învață. Cei care n-au posibilitatea,
dar învață solid și care-s cei mai puțini. Și, în sfârșit, cei care n-au cu ce, dar nici
nu învață, că sunt și de aceștia rătăciți unul la o mie. Dintre aceste categorii, cei
din categoria întâi și cei din ultima categorie fac politica momentului, spre neno-
rocirea lor și spre mulțumirea celor deprinși să vadă în persoana fiecărui student
un derbedeu […]. Cine-i vinovat? […] Societatea e vinovată, pentru că nu i-a
oferit, prin reprezentanții ei, posibilitatea unei sănătoase orientări30.
Ședința Consiliului Interuniversitar

Agenda Consiliului Interuniversitar din 23 mai 1935 urmărea rezolvarea a
două chestiuni: problema disciplinei și limitarea numărului de studenți.
Raportul ședinței a fost prezentat de Constantin Kirițescu, directorul Direcției
Învățământului Superior din Ministerul Instrucțiunii Publice, al Cultelor și
Artelor. Intitulat „Suprapopulația universitară”31, raportul atrăgea atenția asupra
faptului că în anul universitar 1934/35 erau înscriși la toate instituțiile de
învățământ superior din România 39.670 de studenți:
Raportat la numărul total al populației țării, aceste cifre ne dau un coeficient

global de 2,2 studenți la o mie de locuitori, proporție care nu se găsește la nicio
țară din Europa. Pentru Universitatea din București, în special, numărul extraordinar
de studenți constituie și un mare dezavantaj administrativ, fiind greu de administrat,
de stăpânit și de îndrumat o masă formidabilă de circa 20.000 studenți.
28
Dragoș Protopopescu, „Studențimea, iar studențimea”, în Porunca Vremii, an 4, nr. 113,
18 mai 1935, p. 1.
29
Împotriva acestei decizii a protestat și Petre Constantinescu-Iași, care sesiza ilegalitatea
actului de suspendare din învățământ, decizie luată de către Ministerul Instrucțiunii Publice în
ianuarie 1935, la scurt timp după arestarea sa din noiembrie 1934. Constantinescu-Iași a avut o
poziție asemănătoare Senatului Universitar din Iași, considerând acest act al Ministerului o
încălcare a principiului autonomiei universitare. Pentru detalii cu privire la activitatea politică
ilegală și la procesul său din 1935-1936, vezi Adrian Cioroianu, „Un stalinist de catifea: Petre
Constantinescu-Iași”, în idem (ed.), Comuniștii înainte de comunism. Procese și condamnări ale
ilegaliștilor din România, București, Editura Universității din București, 2014, p. 125-168.
30
Gh. Chiper, Studentul zilelor noastre, Iași, Tipografia Alexandru Țerek, 1935, p. 9-10.
31
Constantin Kirițescu, „Suprapopulația universitară. Proporții. Cauze. Remedii (memoriu
prezentat Consiliului Interuniversitar din 23 mai 1935) ”, publicat în Revista generală a învățămân-
tului, an 23, nr. 5-6, mai-iunie 1935, p. 166-178. Informațiile și citatele de mai jos provin din
acest raport.
Din punct de vedere etnic, raportul releva că proporția elementului

românesc în universități pe anul academic 1934/35 era de 81% în București,
78% la Iași, 66% la Cluj și 60% la Cernăuți. În fine, în ceea ce privește
absolvenții, se arăta că
[…] numai Universitatea din București a produs în acești din urmă 5 ani: 5.000
de licențiați și 3.224 licențiate – total 8.224; numărul doctorilor din același
interval este de 1.114 bărbați și 173 femei, din care doctori în medicină sunt
870 (724 bărbați și 146 femei). […] Progresia numărului licențiaților produși de
cele 4 universități în decursul ultimilor 5ani (1929/30 – 1933/34) se exprimă prin
cifrele: 2.207, 2.732, 3.050, 3.005, 3.012; în total 14.006 licențiați în 5 ani, dintre
care: București 8.224, Iași 2.978, Cluj 1.538, Cernăuți 1.266. În același interval,
numărul doctorilor a fost de 2.847, dintre care: București 1.287, Iași 470, Cluj
1.045 (din cauza doctoratului juridic), Cernăuți 45 (nu are Facultate de Medicină).
Kirițescu găsea sursa acestei inflații a titraților universitari în concepția

liberală asupra învățământului, care garanta dreptul fiecărui tânăr de a urma
studii superioare. Iar cauza primordială s-ar regăsi în numărul mare de licee
teoretice (cursul superior al învățământului secundar) și în neglijarea școlilor
secundare profesionale. Chiar dacă examenul de bacalaureat a reprezentat un
filtru adecvat pentru viitorii studenți, exigența scăzută a acestuia a dus la un
număr mare de bacalaureați și, implicit, de potențiali studenți.
În ceea ce privește universitățile, acestea au militat pentru ideea unui
„număr ilimitat” de studenți, dar nu neapărat în virtutea principiului „libertății
învățământului academic”, cât mai ales pentru faptul că
[…] un student înscris este un plătitor de taxe, iar de numărul acestor plătitori
atârnă echilibrarea unui buget universitar propriu, care să facă față necesităților de
întreținere a localurilor, de înzestrare a laboratoarelor și bibliotecilor și într-o
măsură – care dă naștere la discuții și controverse – la completări de retribuțiuni
de personal.
Principiul „numărului limitat” de studenți ar corespunde, în schimb, unui

„învățământ care să fie real”, capabil să asigure o pregătire temeinică a viitorilor
profesioniști, pentru că nu mai era de dorit „un învățământ de gen pur discursiv”.
Apoi, se impune și un proces de raționalizare în distribuția carierelor, operațiune
de care ar trebui să se ocupe o instituție de stat, care „ar fi singură capabilă de a
realiza acel numerus clausus, cerut de nevoia unei bune pregătiri profesionale și
de interesul social, un numerus al cărui punct de vedere de la care pornește, a
cărui legitimitate și valoare să nu poată fi contestată de nimeni”.
În fine, Kirițescu propunea următoarele măsuri pentru raționalizarea siste-
mului universitar:
a) Reorganizarea întregului învățământ universitar, atât în difuziunea cât și în
structura lui, spre a corespunde necesităților reale, bine cumpănite ale țării.
b) Fixarea anuală a contingentului de studenți pe specialități, după trebuința

diferitelor ramuri de activitate în stat.
c) Examene serioase de admitere pentru fiecare facultate și secție.
d) Moderarea sistemului de fiscalitate universitară prin cumpănirea justă a
trebuințelor de o parte și a capacității de plată de cealaltă.
e) Adaptarea regulamentelor pe facultăți cu trebuințele pe care fiecare trebuie să
le deservească.
f) Organizarea unui sistem de examene parțiale și de diplome, care să garanteze o
selecțiune îngrijită a diplomaților universitari.
g) O strictă și severă supraveghere a frecventării cursurilor și a executării lucră-
rilor (cu eliminarea celor ce neglijează cursurile) și depunea regulată a examenelor.
h) Armonizarea regimului de autonomie a universităților cu mecanismul, trebu-
ințele și drepturile vieții de stat.
i) Organizarea asistenței studenților săraci, în așa chip încât, fără a se înlătura de
plano elementele alogene ce iau parte constitutivă în formația statului român, să
se dea elementului național situația dominantă, pe care o reclamă caracterul
statului și siguranța lui.
j) Controlul atentiv al studenților ce urmează universități și școli străine. Legiferarea
și reglementarea strictă a echivalențelor diplomelor obținute în străinătate.
k) Controlul riguros al instituțiilor care, în afară de învățământul superior de stat,
concură la ocuparea funcțiilor în stat.
Măsurile propuse de Constantin Kirițescu se înscriau în recomandările

Secretariatului General al Societății Națiunilor, recomandări adoptate ca urmare
a conferinței asupra șomajului tineretului universitar desfășurată la Geneva în
10-11 aprilie 1935 (în parteneriat cu Biroul Internațional al Muncii, Biroul
Internațional pentru Educație și cu Institutul Internațional pentru Cooperare
Intelectuală)32. Aici se dezvoltă ideea de „educație dirijată”, ca proces de
planificare a dezvoltării învățământului superior cu rol de a preveni anumite
efecte socio-economice, ca șomajul intelectual.
Decizia luată de Consiliul Interuniversitar a fost făcută publică prin
intermediul presei. Astfel, se hotăra ca
[…] în luna mai a fiecărui an Consiliul Interuniversitar [...] va fixa numărul

maxim de studenți care vor intra în anul I al fiecărei universități și facultăți, pe
care acestea nu vor avea dreptul de a-l depăși. […] Înscrierea studenților în anul I
se va face pe baza unui concurs de admitere ale cărui condiții se vor stabili printr-un
regulament unic.
32
Pentru o prezentare detaliată a problemei șomajului intelectual în Europa și în România,
vezi Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radi-
calizare politică a tineretului în România interbelică, Iași, Editura Polirom, 2015, capitolul
„Învățământul superior în România interbelică: supraaglomerarea universităților, proletariat
intelectual și șomaj intelectual”, p. 79-187.
În cazul în care veniturile universităților vor fi afectate de această măsură,

fondurile bugetare alocate de minister urmau să fie suplimentate. Cât despre
studenții „merituoși și săraci”, lor li se va asigura accesul la învățământul
superior printr-un „număr îndestulător de burse, care vor fi înscrise în bugetele
statului, județelor, comunelor, dar vor fi vărsate la rectoratele universităților
spre a fi distribuite prin facultățile respective”. Frecvența regulată devine
obligatorie, „sub sancțiunea neînscrierii la examen și a exmatriculării”, iar
nepromovarea de către student a examenelor de an în decurs de doi ani ducea la
exmatricularea „fără drept de reînscriere în universitățile din țară”, exceptate
fiind doar cazurile de boală. În ceea ce privește nostrificarea diplomelor
obținute în „țările străine cu care țara noastră are convenții de reciprocitate”,
verificarea va fi mult mai detaliată, realizată la nivelul facultăților (fiind
eliminat sistemul echivalărilor de către minister), iar „consiliul facultății va
putea dispune reexaminarea candidatului la unele materii sau la toate”. Ordinea
și disciplina în universități erau, de asemenea, reglementate:
[…] în timpul studiilor universitare, studenții nu pot face parte decât din asociații
studențești, constituite în conformitate cu legile și regulamentele universitare. Este
interzis studenților să facă parte din asociații nerecunoscute, precum și din
societăți și partide politice, deoarece aderențele politice sunt cauza cea mai
frecventă a tulburărilor din viața studențească.
Referitor la aceasta, Consiliul Interuniversitar recomanda autorităților

statului „să nu dea impresia că consideră pe studenți ca o categorie de cetățeni
care se bucură de privilegiul nerespectării dreptului comun”. La rândul lor,
studenții erau obligați să semneze la admiterea în universitate o declarație prin
care își asumau respectarea regulamentelor și legilor universitare, în caz contrar
fiind pasibili de sancțiuni „mergând până la exmatriculare”33.
Cifra de școlarizare pe anul 1935/36 urma a fi de 6.780 de studenți, astfel
repartizați: Universitatea din București – 2.760, Universitatea din Iași – 1.440,
Universitatea din Cluj – 930, Universitatea din Cernăuți – 850, Politehnica din
București – 200, Politehnica din Timișoara – 100, Academia de Înalte Studii
Comerciale București – 350 și Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj –
150. Pe termen mediu, intenția Ministerului Instrucțiunii era aceea de a ajunge
la un coeficient de 1 student/1.000 locuitori, altfel spus nu mai mult de
20.000 de studenți.
Măsuri necesare, dar ilegale

Ziarul Adevărul alocă spații generoase comentării acestei decizii fără
precedent a Ministerului, care punea capăt „ofensivei culturale” declanșată în
33
Adevărul, an 49, nr. 15754, 28 mai 1935, p. 2, 8; Universul, an 52, nr. 143, 27 mai 1935,
p. 15.
siajul euforiei Marii Uniri. Deși se pare că „opinia publică nu e de partea

Consiliului” și că „în orice caz lumea nu vede cu ochi buni limitarea numărului
studenților în Universități”, o realitate gravă era aceea că inflația de studenți a
reușit să transforme învățământul universitar – mai ales la anumite facultăți –
într-o „minciună, iar titlurile pe care le decerne, acte de o valoare pur formală”34.
Ion Zamfirescu, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București
(1929) și profesor în învățământul secundar, se pronunța în 1935 împotriva
limitării numărului de studenți, din simplul motiv că aceștia sunt chiar absol-
venții școlilor secundare care se îndreaptă spre universitate „nu din convingere,
ci prin disperare, în lipsă de altceva”, soluția „întoarcerii la pământ” nefiind
decât o fantezie. Apoi, scria el, „din clipa în care învățământul superior ar trebui
să însemne doar o bisericuță a privilegiaților, mai poate avea vreun rost
autonomia universitară?”. Tirada continuă prin evidențierea problemei cumu-
lului, o situație în contradicție morală cu ideea limitării numărului de studenți.
În final, deși acceptă faptul că măsura poate contribui la o reajustare a învă-
țământului superior, Zamfirescu reamintește că mulți dintre cei care au luat
această decizie se numărau printre cei din cauza cărora s-a ajuns în această
situație: „În asemenea condiții, ceea ce așteptăm de la ei nu este gestul ușor de
realizat al tăierii în carne vie sau al unor hotărâri arbitrare, ci soluții gândite,
elaborate cu atenție”35.
Profesorul de drept Nicolae Corodeanu, politician țărănist, atrage la rândul
său atenția asupra faptului că limitarea numărului studenților este o încălcare a
autonomiei universitare, fiind vorba de o „decizie ministerială ilegală”, din
moment ce articolul 68 al legii învățământului superior menționează că doar
Consiliul facultății este singurul îndreptățit să stabilească atât numărul, cât și
metoda de selectare a viitorilor studenți. De altfel, legea stipulează că singurele
specializări la care se impune limitarea numărului de studenți sunt cele expe-
rimentale, acolo unde „numărul locurilor în laboratoare nu poate fi depășit”.
Deși recunoaște că se impun măsuri pentru înlăturarea șomajului intelectual,
Corduneanu consideră că „selecția trebuie făcută de universitatea însăși în
cursul studiilor, după aptitudini, iar nu prin repetarea unui examen redus de
bacalaureat”. El acuza coruperea tineretului de către politicieni, lucru de care nu
trebuie învinuiți studenții, căci „ei aleg calea care li se oferă mai lesnicios în
viață, neavând nici un interes pentru studiile serioase și aceasta pentru că
selecția în viață nu se face după criteriul studiilor”. În cele din urmă, numărul
studenților va scădea „când examenele vor fi mai serioase și când studentul nu
va avea nevoie de un simplu titlu de arătat omului politic, ci de mențiunea pe
care o are pe acest titlu”36.
34
Eugen Herovanu, „Criza universitară și decizia Consiliului Interuniversitar”, în Adevărul,
an 49, nr. 15755, 29 mai 1935, p. 1.
35
Ion Zamfirescu, „Hotărârile Consiliului Interuniversitar”, în Adevărul, an 49, nr. 15757,
31 mai 1935, p. 1-2.
36
Adevărul, an 49, nr. 15777, 26 iunie 1935, p. 5.
Același punct de vedere îl are și George Strat, profesor de Drept la Univer-

sitatea din Cluj, care atrage atenția asupra faptului că
[…] este o profundă eroare a socoti universitatea drept o școală a cărei menire e să
dea în fiecare an un număr fix de profesioniști, un contingent de breslași cu o
pregătire de strictă specialitate cărora statul are obligația de a le oferi posturi în
bugetul său sau locuri remunerative în diverse profesiuni zise intelectuale. […]
Prejudecata nefastă, atât de răspândită în toate păturile societății românești după
care orice posesor de diplomă deține prin chiar acest fapt un fel de drept de
ipotecă asupra bugetului statului, în loc de a fi suprimată prin recenta măsură a
guvernului, e mai degrabă confirmată, căci dovedește odată mai mult că în mintea
guvernanților noștri se stabilește o corelație ce impune fatal o contingentare a
populației noastre studențești.
În ceea ce privește motivul neconfirmat oficial în luarea acestei decizii
– anume creșterea numărului de studenți minoritari, mai ales în universitățile de
provincie –, el ar trebui să fie un fapt pozitiv, care elimină opinia populației
minoritare din primii ani de după război că „stăpânirea” statului român în unele
zone ar fi provizorie, „ci ceva definitiv, lucru ce fatal trebuia să deschidă ochii
tuturor că, în noile fruntarii ale statului, nimeni nu-și mai poate încropi un rost
intelectual boicotând școala și disprețuind limba și cultura românească”37.
De altfel, reacția cea mai virulentă a venit din partea Universității clujene,
poate și datorită faptului că această instituție era cunoscută drept un fief țărănist.
Universitarii clujeni reclamau numărul de locuri pentru înscrierea studenților în
anul I, un număr cu mult inferior în comparație cu universitățile din București și
Iași: „[…] celei mai importante provincii a țării i s-a admis numărul cel mai
redus de studenți, abia cu 90 mai mult decât la facultățile din Cernăuți”. Având
în vedere că Ardealul avea o populație de circa 5,5 milioane de locuitori, „abia
2.700 locuitori vor putea înscrie un tânăr la universitate”. Cât despre ideea de
selecție a corpului studențesc, „nu vor fi admiși cei mai buni studenți, ci
faimoșii băieți deștepți, care au mai multă protecție. Profilul vieții universitare
va degenera la ultima expresie a politicianismului românesc”. În ceea ce
privește obiectivul lui Angelescu de a reduce amploarea șomajului intelectual
printr-o astfel de măsură, soluția era o corectă repartizare a locurilor în viața
economică, credea autorul articolului38. În fine, Constantin Rădulescu-Motru
acuză o „manevră politică”, întrucât ministrul Constantin Angelescu se
eschivase și nu își asumase o măsură dură de politică educațională, pe care ar fi
„delegat-o” instituțional Consiliului Interuniversitar39.
37
George Strat, „Problema universităților noastre”, în Adevărul, an 49, nr. 15775, 23 iunie
1935, p. 3.
38
„O gravă nedreptate. Cetatea universitară, supusă unui regim de inferioritate, echivalent
cu excluderea unei provincii de la cultură”, în Adevărul, an 49, nr. 15786, 6 iulie 1935, p. 7.
39
„Limitarea numărului studenților este o manevră politică. Declarațiile d-lui prof.
Constantin Rădulescu-Motru”, în Adevărul, an 49, nr. 15787, 7 iulie 1935, p. 5.
Problema ajunge să fie discutată și într-un articol apărut în Anglia, în

revista Lancet, în data de 18 august 1935. Intitulat „Privilegii rasiste la
Universitate”, articolul reia firul tulburărilor studențești din 1935, amintind și de
planul lui Alexandru Vaida-Voevod de a obține „sprijinul elementului româ-
nesc” cu a sa propunere de numerus valahicus, plan eșuat. Citându-l pe
profesorul de sociologie Nicolae Ghiulea de la Universitatea din Cluj, articolul
relevă nelegalitatea deciziei de limitare a numărului de studenți. Referindu-se la
evoluția corpului studențesc din Cluj, Ghiulea recunoaște într-adevăr că numărul
studenților români este în scădere, dar acest fapt nu „poate fi atribuit creșterii
numărului de studenți minoritari, ci lipsei de mijloace a elementelor românești”40.
Considerații finale
În ciuda acestei măsuri de asanare a mediului studențesc, problemele de
fond nu au putut fi rezolvate. Începând cu anul 1936, radicalismul politic ia o
amploare tot mai mare, multe figuri tinere ale mediului cultural – Mircea Eliade,
Emil Cioran, Traian Herseni, Ernest Bernea, Haig și Arșavir Acterian sau
Mihail Polihroniade – remarcându-se printr-o susținere publică fără echivoc a
mișcării legionare. Puțini au fost cei care au rezistat valului rinocerizării: Petre
Comarnescu, Henri H. Stahl, Eugen Ionescu sau Mihail Sebastian au rămas
însingurați într-o țară în care populismul legionar promitea nici mai mult nici
mai puțin decât o „țară ca soarele sfânt de pe cer”.
Nu întâmplător, în martie 1937, după atentatul asupra rectorului ieșean
Traian Bratu, va fi promulgată o lege de completare a unor dispoziții ale legii
învățământului universitar din 1932, în care un capitol consistent este alocat
disciplinei studențești. Drept consecință, un număr impresionant, aproximativ
8.000 de studenți, vor face obiectul exmatriculării. Un an mai târziu, printr-o
altă lege, de „raționalizare a învățământului superior”, autonomia universitară
devenea amintire. Din acest moment, universitatea intra sub controlul direct al
statului.
În preambulul acestui articol semnalam necesitatea unei istorii sociale a
educației românești, și implicit a universității. În ultimele trei decenii, modul de
raportare la universitatea interbelică a fost unul dihotomic: am avut, pe de o
parte, restituiri ale meritelor sistemului educațional în promovarea „tinerei
generații”, iar, de cealaltă parte, numeroase studii au analizat fenomenul
extremismului de dreapta prin lentila universității ca loc al radicalismului
politic. Puține studii s-au aplecat asupra filierelor instituționale de creionare a
universității românești, și cu atât mai puține au fost studiile care să evidențieze
evoluția ei statistică.
40
ACNSAS, fond Documentar, dosar 012694 – Mișcarea studențească 1930-1937, vol. 1,
f. 70-71.
Abordarea de față poate constitui o încercare de stimulare a preocupărilor

de istorie universitară, care să pună în prim plan actorii instituționali (decidenții
politici, societatea) și, nu în ultimul rând, factorii de ordin economic. Evoluția
educației moderne este legată intrinsec de evoluția sistemului economic
capitalist și de devenirea sistemelor politice. Concepută ca un elevator social
într-o societate a democrației meritului, universitatea modernă a avut
capacitatea de a se adapta noilor provocări ale unei lumi în profundă schimbare.
În România Mare, pe de altă parte, universitatea rămânea tributară unei
viziuni clasice, cvasi-aristocratice asupra societății, în care rolul ei ultim era
acela de a asigura accesul la cultură, fiind ignorată latura sa de selector socio-
economic. Înainte de Primul Război Mondial, într-o societate tânără și aristo-
cratică, universitatea și-a îndeplinit cu succes rolul de pregătire a elitei pentru
viitoarele posturi în aparatul de stat. Nu a mai fost cazul într-o societate
democratizată, de mase, în care pretendenții la o lume a meritului proveneau din
toate straturile sociale, dar fără a avea toate „atuurile” reușitei în viață.
Pentru tinerii interbelici, însă, toate acestea aminteau de nepotism, de
cumularzi, în fine, de un regim al „gerontocrației”. De aici și orientarea evident
oportunistă a tinerilor spre partidele politice, la fel cum acestea din urmă erau
direct interesate în perpetuarea unui sistem al servituților personale. Din acest
punct de vedere, demersuri care să evidențieze legătura dintre cei trei actori – stat,
universitate și studențime – și, în special, amploarea și succesul social al
proiectului de profesionalizare a societății după model occidental (a fost sau nu
a fost așa ceva?) sunt mai mult decât necesare. În fond, trebuie interogate
cauzele pentru care Universitatea, din loc al speranțelor de mai bine ale unei
întregi generații, a ajuns, în decurs de câțiva ani, o simplă arenă a bătăliilor
politice și ... cam atât.
Experiențe ale formării,
experiențe ale identității
Student român la Budapesta
(sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX)*
Cornel Sigmirean
Universitatea „Petru Maior” Târgu Mureș,
Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Târgu Mureș
Introducere
Secolul al XIX-lea, potrivit lui Christophe Charle, a stat sub semnul
trecerii de la vechea societate a ordinelor, dominată de valorile aristocratice și
de ierarhii dictate de mărimea proprietăților, la o societate mai fluidă, guvernată
de valori burgheze1. Expresia noului model de societate o reprezintă dezvoltarea
învățământului, devenit o prioritate în politica statului austriac încă din secolul
al XVIII-lea. După desființarea ordinului iezuit, la 1773, prin reformele Vienei,
prin cele două legi, Ratio Educationis (1777) și Norma Regia (1785), se
produce o restructurare a învățământului, luând naștere o serie de instituții de
învățământ moderne.
În cazul românilor, accesul la învățământ a fost favorizat de unirea
religioasă, act în urma căruia s-a născut Biserica Greco-Catolică, la sfârșitul
secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Atașamentul clerului
față de Biserica Greco-Catolică, rezultată din unirea religioasă, se putea dobândi
prin educație, prin cultură. Prin actele unirii religioase, Viena a promis
trimiterea de tineri români la instituțiile de învățământ de la Roma, Trnava și
Viena și în colegiile catolice de la Cluj, Alba Iulia, Târgu Mureș, Brașov,
Bistrița etc. În secolul al XVIII-lea, circa 70 de români au studiat la colegiile și
universitățile din Imperiu și de la Roma2.
Prin contactul realizat cu lumea europeană a secolului al XVIII-lea,
intelectualii, majoritatea de religie greco-catolică, au pregătit intrarea românilor
în veacul al XIX-lea, au prefigurat epoca modernă, au furnizat prin opera
*
O versiune maghiară a acestui studiu urmează să apară la Budapesta.
1
Christophe Charle, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea, Iași, Institutul European,
2002, p. 50.
2
Szögi László, Studenți români din Transilvania la universitățile din Europa în secolele
XVI-XX, Târgu Mureș, Editura Universității „Petru Maior”, 2011.
222 Cornel Sigmirean
învățaților Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan
Budai Deleanu) fundamentele ideologice ale mișcării naționale, prefigurând
drumurile ideatice ale regăsirii de sine ca popor. Construcția națiunii la români
s-a fundamentat la nivelul elitei pe ideea că afirmarea identității naționale este
dependentă de dezvoltarea culturii naționale, de educație și instruire, de
păstrarea și dezvoltarea limbii naționale. Școala a devenit o prioritate pentru
români, ca de altfel pentru toate națiunile din aria Europei Centrale. Istoricul și
criticul literar Virgil Nemoianu atribuie, de altfel, etosului instruirii un rol
central în crearea societății moderne în spațiul Europei Centrale3.
Astfel, în secolul al XIX-lea, la instituțiile de învățământ superior din
Ungaria, Austria și din Europa de Vest s-au înscris circa 13.126 de tineri
români, ceea ce nu reprezintă totalul studenților cu studii universitare, mulți
dintre ei figurând la mai multe universități. Circa 3.100 de tineri români au
studiat la instituțiile de învățământ superior din Budapesta, orașul în care s-a
format cea mai mare parte a intelectualității românești din fostul Imperiu austro-
ungar. În Budapesta se afla cea mai mare universitate, fondată în 1635 la Trnava
(Nagyszombat) și transferată în 1777 la Buda. În anul 1784, universitatea a fost
mutată la Pesta4. Avea patru facultăți: Facultatea de Teologie, Facultatea de
Drept și Științe Politice, Facultatea de Medicină și Facultatea de Litere și
Filosofie. La 1900 avea 5.687 de studenți, iar în anul universitar 1913-1914 a
ajuns la 8.026 de studenți5. În 1871, la Budapesta, s-au pus bazele Universității
Tehnice, cu patru facultăți: Inginerie Generală, Inginerie Mecanică, Arhitectură
și Inginerie Chimică. A debutat cu un număr de 448 de studenți, ajungând în
1912 la 2.115 studenți. În aproape 50 de ani, din 1871 până în 1918, aici au
studiat peste 281 de studenți români6, printre ei numărându-se Traian Vuia și
Aurel Vlaicu, cunoscuți pentru contribuțiile lor în domeniul aviației, și Augustin
Maior, considerat inventatorul telefoniei multiple.
Învățământul superior din capitala Ungariei se întregea la sfârșitul
secolului al XIX-lea cu Academia de Medicină Veterinară, Academia Orientală
de Comerț, Academia de Arte, Institutul de Educație Fizică, Academia de
Muzică, Academia Militară „Ludovika” și o serie de institute teologice.
Majoritatea românilor au frecventat Universitatea Regală Maghiară din
Budapesta, între anii 1867 și 1918, aici studiind peste 2.586 de studenți români.
Cifra este aproximativă, orice reconstituire de acest gen are o marjă de eroare.
Mai mult, la Budapesta, o mare parte a arhivei universității a ars în timpul
3
Virgil Nemoianu, „Cazul etosului central-european. Instruirea dincolo de clase”, în
Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, vol. coord. de Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Iași,
Editura Polirom, 1997, p. 168-192.
4
Szögi László, Az Eötvös Loránd Tudományegyetem törtenete Kpekben/The Illustrated
History of the Eötvös Loránd University (ELTE), Budapest, 2010, p. 9.
5
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în
epoca modernă. Studenți români la universități din Europa Centrală și de Vest, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 86-92.
6
Ibidem, p. 130.
Student român la Budapesta 223
Revoluției din 1956. Ca urmare, nu s-au putut consulta matricolele, care oferă
cele mai importante informații pentru stabilirea identității naționale a studen-
ților. Din cei 2.586 de studenți români, 1.289 au urmat Facultatea de Drept,
385 – Facultatea de Litere și Filosofie, 609 – Medicina, 263 – Facultatea de
Teologie. Din totalul românilor care au studiat la Universitatea din Budapesta,
585 au dobândit doctoratul, din care 349 în drept, 217 în medicină, 9 în teologie
și 37 la Facultatea de Științe și Litere7.
Întâlnirea cu marea metropolă

Perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și începutul seco-
lului al XX-lea a coincis cu epoca de aur a Budapestei. Devenită, după 1867, a
doua capitală a Imperiului, Budapesta cunoaște o perioadă de dezvoltare fără
precedent în plan urbanistic. Se construiesc marile bulevarde, se ridică palate
maiestoase, iau naștere marile bănci, muzee, teatre, hoteluri etc. Populația
capitalei cunoaște între anii 1867 și 1910 o creștere spectaculoasă, de la 270.000
de locuitori în 1867, la 880.371 în 1910. Conform recensământului din 1910,
capitala era un adevărat mozaic de națiuni și confesiuni. După limba maternă,
populația Budapestei era compusă din 756.070 maghiari, 78.882 germani,
20.359 slovaci, 2.777 români, 242 ruteni, 2.796 sârbi, 3.972 croați, 5.003 cehi,
5.782 polonezi, 4.488 de altă naționalitate. Sub raport confesional, erau
522.151 romano-catolici, 9.428 greco-catolici, 24 catolici-armeni, 6.962 orto-
docși, 43.562 evanghelici, 86.990 reformați, 2.120 unitarieni, 203.687 izraeliți
și 1.447 de alte confesiuni8.
Perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea
a fost o epocă a modernizării, de recuperare a decalajelor care se înregistrau în
Austro-Ungaria față de Europa de Vest. Politic, Imperiul înregistra o tendință
exclusivistă în plan național, deosebit de stânjenitoare pentru naționalitățile din
Regatul ungar. Dar, cu toate contradicțiile naționale și sociale, Budapesta de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în care anual
studiau 300-400 de studenți români, arbora o strălucire aparte după sărbătorirea
celor o mie de ani de la întemeierea Regatului maghiar (așa-numitul millennium).
Întâlnirea cu marea aglomerare urbană a Budapestei, cu viața captivantă,
dar în același timp copleșitoare ca experiență de viață, reprezenta o sursă de
7
Idem, „Universitatea din Budapesta și formarea intelectualității românești transilvănene
(1867-1918)”, în Studii istorice româno-ungare, ed. Lucian Nastasă, Iași, Fundația Academică
„A.D. Xenopol”, 1999, p. 165-186.
8
Budapest székes föváros statisztikai és közigazgatasi évkönyue, XI, évfolyam 1901-1902,
Budapest, 1914, p. 43. Pentru istoria Budapestei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX, vezi John Lukacs, A Historical Portrait of a City and Its Culture, Weidenfeld and
Nicholson, London, 1989 (lucrarea a fost tradusă în limba maghiară sub titlul Budapest 1900. A
város es kulturája); Fr. Fejtö, „Cel mai frumos oraș de pe Dunăre”, în Budapesta literară și
artistică. Interferențe, identitate modernă, tentația Occidentului, volum coordonat de Geo Șerban,
București, Editura Univers, 1998, p. 27.
stres, o aventură traumatizantă pentru mulți dintre tinerii plecați la studii la

Budapesta. Un articol publicat de Ilarie Chendi în Tribuna Poporului, referitor
la viața studentului român din capitala Ungariei, era sugestiv intitulat
„Victimele mizeriei”. Procesul formării intelectualului român ardelean, ruperea
lui de contextul vieții rurale și formele adaptării la viața orașelor se regăsesc și
în scrierile lui Rebreanu, Agârbiceanu, Goga, scriitori care în tinerețe au studiat
la Budapesta. Dar poate că cel mai bine este reflectat acest fenomen în schițele
și nuvelele lui Alexandru Ciura. Mărunta tragedie a transplantării, magistral
tratată liric de Goga în poezia Prima lux9, revine la Ciura în Despărțire, Ghiță,
Septembrie. În aceeași tonalitate afectivă, Alexandru Ciura urmărește destinul
copilului plecat de la țară – adus la învățătură, sufocat de sentimentul că a intrat
într-o lume ostilă, dură, visând la satul copilăriei, sau epopeea modestă a unor
„filozofteri săraci”, apoi alergătura unor balici după o locuință (După cvartire),
moartea unui rigorosant în drept (În străini), victoria celui care își susține teza
de doctorat, eveniment la care asistă și tatăl său, țăran, adus în incinta
academică, nemulțumit că nimeni nu se gândește să-l felicite și pe el
(Promoție), dar și durerea unui tată care își găsește la Budapesta fiul risipitor
fără examenele luate (Bătrânul). În general, studenții lui Ciura sunt boemi,
iubind chefurile zgomotoase sau „absintul”, întârziați care-și plimbă remușcarea
târzie și intențiile sumbre pe cheiurile Dunării, sau tineri îndrăgostiți de câte o
contesă maghiară (Emma).
Expresia sentimentului de alienare, generat de părăsirea satului și dificul-
tățile adaptării la viața urbană, este surprinsă și în poezia Bătrâni, a fostului
student de la Litere și Filosofie, Octavian Goga: „De ce m-ați dus de lângă voi?/
De m-ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă”. După
ce a petrecut un an la Budapesta, O. Goga îi scria fostului coleg de la Brașov,
Ioan Montani:
Fazele generale prin care am trecut, ce să-ți scriu: un stipendiu de 500 de coroane,
filosofia din Pesta etc. [...] acum am venit acasă obosit, copleșit de mulțimea
impresiilor și dornic de liniște și pace. Mă făcuse nervos zgomotul trăsurilor,
tramvaiilor, minciuna neghioabă de pe buzele rumenite, impertinența femeilor de
stradă și prostia multă și grosolană. Și ce mă așteaptă în Pesta? Tinerimea noastră,
săraca tinerime!, o colecție de indivizi, nimic mai mult10.
Așa cum remarca Domokos Sámuel, Goga privea Budapesta prin prisma
luptelor politice ale naționalităților11.
9
„Într-o duminecă de toamnă.../ Vezi, ca prin vis mi-aduc aminte.../ M-a sărutat cu lacrimi
mama/ când mi-a-ncheiat la gât cămașa,/ Zâmbind m-a mângâiat pe frunte și nuci mi-a dat din sân
nănașa,/ și tata m-a bătut pe umăr și m-a-ndemnat să fiu cuminte...”
10
Gheorghe I. Bodea, Octavian Goga. O viață, un destin, Cluj-Napoca, Editura Limes,
2004, p. 70.
11
Domokos Sámuel, Octavian Goga. Anii studenției. Traducerile, București, Editura
Kriterion, 1978, p. 22.
Aceleași impresii le are despre capitala Ungariei și Sextil Pușcariu, care, în

trecere prin Budapesta la sfârșitul secolului al XIX-lea, mărturisea:
Dar Dunărea era ceea ce m-a impresionat cu adevărat în capitala Ungariei […].
Budapesta nu mi-a făcut o impresie favorabilă și această imagine, căpătată de la
început, o am și azi. Pesta are în opoziție cu Buda, clădită de nemți, eleganța unui
parvenit și lustrul unui îmbogățit de dată recentă care vrea să facă impresie asupra
străinilor și provincialilor12.
Plecarea de acasă, desprinderea de locurile natale genera în viitorii stu-

denți un acut sentiment de dezrădăcinare, de pierdere a identității. Veniți în
Budapesta, aveau sentimentul că sunt primiți cu răceală, că sunt părăsiți. Îi
afecta viața tumultuoasă, fețele indiferente, tânjind după liniște și dragoste13.
În 1911, Alexandru Lupeanu Melin pleca din Blaj la Budapesta pentru a
studia la Facultatea de Litere și Filosofie:
Și am urcat acceleratul cu ochii umezi și cu sufletul îndoit. Mi-am pus bagajele la

cap și m-am tot trudit să adorm, dar nu era chip. Trenul îmi ducea numai trupul,
căci sufletul nu mi se mai putea desface de contururile de mult dispărute ale
căsuței noastre, de ale satului și ale livezilor aurite de soare... Parcă mă frânsesem
în două.
După chinuitoarea despărțire de locurile dragi ale Ardealului, urmează

întâlnirea cu marea metropolă:
Înainte, departe încă, un nor și mai greu de fum stătea neclintit pe coperișul de
palate sure, ale căror geamuri nu se observau decât cu linii negre, dese, verticale –
Budapesta. Mă îngrozea tot mai tare! Apoi, în pregătirile de sosire ale pasagerilor
din tren, n-am mai avut răgaz de reflecții, ci m-am trezit într-un vuiet de
locomotive, uruit de roți, clocot de mulțimi înfrigurate, hamalii și arcurile afumate
ale unei gări imense... Gură de iad!
Tremuram ca varga când am coborât treptele vagonului. Cinci oameni au sărit
deodată să-mi ducă bagajul la tramvai... Mă trăgeau la dreapta și la stânga, mă
împingeau, se răsteau parcă la mine. Se înfuriau unii pe alții, într-o limbă
gronțuroasă, dură de parcă stricau cioburi de sticlă în dinți: még-még-még.
Ungurii din Ardeal vorbeau întins, mai moale parcă.
Mă luau sudori!
– Aici să mă înfund eu în „păgânătatea asta?” vorba bunicii. În întunericul
scrumului, în urletu de fabrici?
– Nu! Mă întorc acasă... Acolo-i lumină și pace, e liniște. Mă duc la vlădicie să
mă hirotonisească și să mă fac popă în satul nostru14!
12
Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinerețe (1895-1906), București,
Editura pentru Literatură, 1966.
13
Simin, „Icoane din viața de universitar”, în Luceafărul, 1903, p. 132-133.
14
Alexandru Lupeanu Melin, „Ce era Petru Maior pe vremuri”, în Lumea universitară,
nr. 2-3, 1-15 martie 1922, p. 25.
Din corespondența lui Octavian Goga cu Ioan Lupaș rezultă că și viitorul

poet dorea să renunțe la facultate pentru a se înscrie la teologie, un vis al multor
tineri români născuți în mediul rural. De la Budapesta, Lupaș îi recomanda lui
Goga, plecat de la Budapesta o perioadă de timp, să renunțe la gândul de a urma
teologia:
[...] nepotrivite gânduri a te popi. – Tu și popă! Nu simți răzvrătindu-se întreaga
firea ta împotriva tuturor minciunilor; împotriva a tot ce e fals, fățărit, smerit? Și
cum gândești, că din tine vor putea croi cei din Sibiu vreo marionetă, care să-și
încovoaie spatele la orice semn de Sus15.
Dar, asemenea gânduri dispăreau cu timpul din mintea tinerilor plecați la

„studii înalte”, cuprinși de mrejele vieții de student și integrați în atmosfera de
studii. Altfel, pașii spre viața de student, spre integrarea în atmosfera univer-
sitară nu era lipsită de surprize.
Tânărul Petru Groza, mai târziu ministru, prim-ministru, fiu de preot din
Băcia (jud. Hunedoara), a plecat la Budapesta însoțit de Rudolf Oprean, viitorul
director general al Apelor Române.
[...] în credința că, ținându-ne de mână, ne vom orienta mai ușor în metropola
Ungariei, unde plecam cu emoția băieților de provincie, nemaivăzând până atunci
Capitala.
Sosiți la Budapesta, primul nostru gând a fost, desigur, să căutăm o cameră. Și
ne-am apucat atunci să cutreierăm străzile înguste și întortocheate din jurul
universității, cercetând diferitele camere de închiriat anunțate prin tăblițe afișate la
poartă, până ce am dat de una cu inscripția „Cameră cu două paturi; intrare
separată; 22 florini”. Noi nu vom uita niciodată această tăbliță, fiindcă ea s-a
înfipt adânc în memoria noastră în urma celor ce s-au întâmplat. În adevăr, am
urcat scările, am văzut camera și, bucuroși că am găsit-o, am anticipat chiria pe o
lună, dând toți cei 22 de florini. Apoi m-am întors la gară ca să ne luăm bagajele.
Dar când ne-am întors pe înserate cu bagajele ne-am dat seama că am uitat
numele străzii. Am rămas și fără gazdă și fără bani16.
Stăpâniți de gândul naiv al provincialului de a locui aproape de Univer-

sitate, cei doi tineri își căutau o nouă gazdă, pe cât se poate la umbra
Universității. Și au găsit pe strada Képiró: „A doua zi am aflat că ne aflam – își
amintea Groza – pe o stradă cu o seculară reputație în Budapesta, unde
prostituția era legalizată și instituționalizată. Și atunci alte căutări”.
Tânărul Petru Groza va deveni un student de excepție, examenele
fundamentale le va lua cu calificativul magna cum laude. După studii de drept
la Budapesta ca bursier „Gojdu”, va continua studiile la Berlin și Leipzig.
Nu toți studenții români au cunoscut la întâlnirea cu Budapesta expe-
riențele trăite de Groza. Cei mai mulți erau așteptați la gară de colegii mai mari
15
Domokos Sámuel, op. cit., p. 14.
16
Petru Groza, Adio lumii vechi! Memorii, București, Editura Compania, 2003, p. 52-53.
sau plecau cu recomandări precise de acasă. Axente Banciu, profesor și gazetar

mai târziu la Brașov, în volumul de memorii Vălul amintirilor are o întâlnire
mai fericită cu orașul de pe malul Dunării:
Ajuns în fața gării după ce îmi lăsasem bagajul la garderobă, mi-am scos carnetul
în care îmi notasem itinerarul cu care mă-narmase fostul meu profesor Dr. Valer
Braniște, și pornii înainte pe strada Kerepesi. Din aceasta, conform îndrumărilor
din carnețel, o sucii pe Muzeum Körút, de unde, trecând prin fața statuii poetului
Arany din fața Muzeului Național, ajunsei în Piața Kálvin, de care știam că nu
mai e departe Dunărea cu restaurantul Doczauer din colțul bulevardului Vámház,
unde luau masa „ai noștri” și unde găsești tot ce îți trebuie – cum îmi spusese
profesorul Braniște – și vorbă românească și sfătuitori și ciceroni și prieteni. Fără
să schimb vreo vorbă cu vreun ungur, m-am pomenit vorbind iarăși limba mea cu
frați de-ai mei.
Ajuns la restaurant, descoperă că la o masă se vorbea numai românește, iar

I. Baptist Boiu (fiul ziaristului Zaharia Boiu din Sibiu) cânta la paharele de bere
de după cină Doina lui Lucaciu17.
Spre un nou model de viață

Timpul petrecut între zidurile austere ale universității, cu gândul la o
diplomă care să le asigure un viitor mai bun, bibliotecile, teatrul, cafenelele,
viața la Societatea „Petru Maior” îi integrează treptat pe tinerii români în
atmosfera tumultuoasă a capitalei. Cei mai mulți, în momentul în care se vedeau
cu indexul de student în buzunar, țineau să-și satisfacă toate dorințele tabu din
anii de liceu: libertatea de a putea fuma în văzul lumii, de a sta noaptea la
cafenea, de a juca biliard, cărți, de a purta țilindru. De la momentul înscrierii la
universitate până la încheierea studiilor, tinerii dobândesc noi aspirații culturale.
Petru Groza mărturisea că printre colegii lui români apăreau unii pe la
universitate în pantaloni de pânză țărănească,
[...] bunăoară colegul meu Ion Lapedatu, de la Brașov, cu cioarecii lui de trocar și,
care, stârnea adesea ilaritatea noastră. Aceasta nu l-a împiedicat să devină mai
târziu colegul meu într-un guvern al mareșalului Averescu, ca ministru de finanțe,
iar mai apoi un elegant guvernator al Băncii Naționale18.
Majoritatea își însușeau ținuta vestimentară specifică modei budapestane.

În Memoriile sale, Petru Groza se referă la colegul său din Satu Mare, Ilie Carol
Barbul, mai târziu deputat și prefect de Satu Mare, pe care îl descrie: „[...] înalt
de statură, elegant, cu gulerul tare, cu cravate frumoase și cu ace de cravată impe-
cabile, cu pantalonii totdeauna la dungă, cu mănuși și baston în permanență”19.
17
Axente Banciu, Vălul amintirilor, ediție, prefață, note și glosar de Stelian Mândruț și
Adrian Andrei Rusu, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 177-178.
18
Ibidem, p. 63.
19
Ibidem, p. 65.
Fire temperamentală, nu de puține ori principal actor al unor încăierări, sedus de

plăcerile frivole, Groza oferă mai târziu despre el, ca student la Budapesta, o
imagine care contrastează cu ținuta obișnuită a studentului român.
Dansator bun și coseur neobosit, cu pantalonii totdeauna cu dunga ireproșabilă și

cu gulerele lucitoare și proaspăt scrobite, eram în același timp și un bun gimnast,
fiind printre puținii români cărora li se permitea luxul, pe acele vremuri, de a face
tenis și scrimă, compatrioților mei, unii mai săraci închizându-li-se ușa cluburilor
sportive din cauza mirosului rural adus de la vatra părinților plugari sau muncitori
din uzine și mine20.
Anul de studiu începea cu Seara de cunoștință, la care participau atât

studenții din anii mai mari, cât și cei din primul an de studiu. Gheorghe Tulbure,
student la Litere, își amintea cu nostalgie că:
Seara de cunoștință era un eveniment de tradiție și de mare veselie în viața

studenților români de la Universitatea din Budapesta. Un banchet festiv, se
organiza la începutul fiecărui an școlar, cu scopul ca „novicii” studenți din anul I
să facă cunoștință cu cei vechi și să primească „botezul” de „cetățean academic”.
Cele câteva familii de intelectuali români, care se găseau pe atunci în capitala
Ungariei (medici, magistrați, funcționari), considerau participarea ca o datorie
națională. În sala festivă a unui mare restaurant, președintele Cercului studențesc
„Petru Maior” rostea cuvântul de deschidere, urmat de imnul nostru național
Deșteaptă-te române. Urma ritualul botezului, cu halba de bere, apoi toaste,
cântece și veselie până în miez de noapte21.
La asemenea momente din viața studențimii erau invitați de fiecare dată și

reprezentanții studenților români de la Viena, Leipzig, Berlin, Cluj, precum și
oamenii politici. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
la Seara de cunoștință era nelipsit „bărbierul românilor”, J. Perin din Űllői-út,
care nu scăpa prilejul spre a le da povețe, reamintindu-le jertfele pe care le fac
părinții pentru susținerea lor la școli înalte din Budapesta, atrăgându-le atenția
asupra datoriei de a se arăta vrednici de aceste jertfe prin stăruința la carte și
ocolirea societăților și îndeletnicirilor netrebnice care duc la pierderea nopților
și a sănătății: „Părinții v-au trimis aici să învățați, nu să bateți crâșmele și
cafenelele, să petreceți, nici să jucați cărți și biliard”22. De obicei, la acest
eveniment se țineau discursuri cu țintă politică, militante. Viitorul economist și
om politic Ion I. Lapedatu, student la Academia de Studii Orientale, în volumul
de Memorii ne relatează că, fiind în primul an de studii, a fost desemnat să
vorbească din partea noilor veniți la Universitate:
20
Ibidem, p. 78.
21
Gheorghe I. Bodea, op. cit., p. 73.
22
Petru Groza, op. cit., p. 56.
Eu în discursul meu am debitat niște idei mai moderate, spunând că chemarea

noastră este să ne vedem de studiu, spre a ne pregăti pentru viață, când vom fi însă
în viață, atunci să se înceapă rolul nostru de politicieni și naționaliști. Discursul
meu a fost considerat de unii prea moderat și colegul Victor Bontescu s-a ridicat
să opună un fel de veto la ideea că, cât timp suntem studenți universitari, să nu
facem politică și nici naționalism23.
Alte momente plăcute din viața studenților români erau seratele și balurile,
în vogă în lumea Imperiului la sfârșitul secolului al XIX-lea, organizate sub
patronajul Societății „Petru Maior”, uneori cu scopuri caritabile. Primul bal al
Societății s-a organizat în anul 1869, după care a devenit un eveniment anual.
La asemenea baluri și serate erau invitați de fiecare dată și reprezentanții
societăților studențești din Viena, Graz, Cluj, colegii sârbi, slovaci, croați,
fruntașii vieții politice și culturale. Se trimiteau invitații și domnișoarelor din
Transilvania și din Budapesta, care colectau ajutoare pe seama Societății.
Programul unei asemenea serate cuprindea recitaluri de muzică corală,
susținute de corul Societății, la pian se interpretau piese ale unor autori clasici,
se țineau disertații pe teme literare sau de istorie națională. De exemplu, în anul
1895 serata s-a ținut la Vigadó (Reduda), cu concursul pianistei Alma de Dunca
Șchiau, având următorul program:
1) Cuvânt de deschidere, susținut de președintele societății, drand Florian
Muntean.
2) Execuții corale: Iarna, de C. Porumbescu, Vino lele, de I. Vidu.
3) Carol al IX-lea, de G. Coșbuc, poezie declamată de studentul în filo-
sofie Ioan Scurtu.
4) Fr. Liszt, Balada H. Moll, la pian Alma de Dunca Șchiau.
5) Însemnătatea societăților de lectură, disertație susținută de Ilarie Chendi,
student la filosofie.
6) P. Mascagni, Cavaleria Rusticană, duet executat la pian de Alma de
Dunca Șchiau și Ioan Bușita, student la Belle Arte.
7) Jidanul călare, anecdotă populară de T.D. Speranță, declamată de
Jordan Popovici, student la filosofie.
8) a. Alexandru Mocioni, Pensée fugitive;
b. Schubert-Liszt, Auf dem Wasser Zusinger, piesă executată la pian de
Alma de Dunca.
9) a. C. Porumbescu, Cântec Sicilian;
b. G. Dima, Hora, piesă interpretată de corul Societății „Petru Maior”24.
La concert au fost prezente majoritatea familiilor de intelectuali din
Budapesta și numeroase familii de frunte și politicieni din Banat și Transilvania.
Aproape toate ziarele românești care apăreau în Monarhie au scris laudativ
despre serată.
23
Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri, ediție îngrijită de Ioan Opriș, Iași, Institutul European,
1998, p. 73-74.
24
Raportul Societății „Petru Maior” în anul 1895/96 și 1896/97, Budapesta, 1897, p. 11.
Asemenea evenimente culturale, urmate de dans, se organizau în fiecare

an. În 1898, serata s-a desfășurat sub patronajul lui Alexandru Mocioni de
Foeni, cu participarea cântărețelor Valeria Pop, Ecaterina Mezei, Clotilda
Olteanu și Virginia Gall. În program figurau piese din I. Vidu, Carol R. Karas,
Mendelsson Bartholdy etc. „A fost multă lume din Budapesta și din toate
colțurile țării” – se spunea în Raportul anual al Societății25. Seratele literare și
balurile de la „Petru Maior” erau momente de mare interes în viața studenților și
a intelectualilor români din Transilvania. Rar se întâmpla ca o familie a
fruntașilor politici să lipsească de la asemenea evenimente.
În 1912, când s-a organizat jubileul Societății „Petru Maior”, serbările
ocazionate de această aniversare s-au programat iarna. Dar, pentru că timpul nu
era prielnic deplasărilor, s-au reprogramat în aprilie. S-au desfășurat sub
patronajul înalților ierarhi I. Mețianu, Victor Mihaly de Apșa, Ioan Papp,
Dimitrie Radu, Vasile Hossu și Miron Cristea. Au fost prezenți principalii lideri
politici români. Au venit reprezentanții studenților români de la Viena, Cernăuți
și Cluj. Din Transilvania a plecat un numeros public. Ziarul Românul scria că
aproape toate trenurile din Ardeal erau încărcate de lume românească.
Banchetul s-a organizat în sala mare a Hotelului „Pester Lloyd”. Cuvântul de
deschidere a fost ținut de George Pop de Băsești, președintele Partidului
Național Român. Au concertat Veturia Mureșan, viitoarea soție a poetului
Octavian Goga, Aca de Barbu, în perioada interbelică directoare a Operei din
Timișoara, Lucia Cosma, doamna de Hervay, A. Voileanu ș.a. La masă s-au
servit rafinate preparate culinare: supă de sparanghel în tasă, nisetru – sos tartar,
mușchi de vită – zarzavat, budincă regală, caș, cafea, bere și vin alb26. Întreaga
manifestare s-a încheiat cu un bal, despre care Petru Groza mărturisea mai
târziu că a fost de o „eleganță neobișnuită”27.
La Belle Epoque în Budapesta

În timpul studenției la Budapesta, tinerii români au cunoscut și viața
boemă a orașului, atmosfera cafenelelor și a berăriilor. La cumpăna secolelor al
XIX-lea și al XX-lea, cele mai căutate localuri erau: Doczaner și Dankoszky,
Szikszai (Vámhaz-Körut colț cu Kerepesi-út), Elked (str. Kecseméti colț cu
Magyar-utcza), iar seara, mica berărie Scholtz (din Kigyó-utcza), unde o masă
era ocupată de obicei de români, iar alta de slovaci și sârbi. Era preferată pentru
că se putea consuma bere Dreher și se putea cina un cârnat szafaládé. Cei cu
pretenții puteau consuma cvarghel (un fel de brânză intrată în putrefacție).
Din amintirile celor mai mulți care au studiat la Budapesta, cafeneaua
preferată era Mitsek, unde erau atrași de revistele de literatură și artă din Apus
pe care le găseai aici și de discuțiile care se generau despre Sașa Schneider,
25
Raportul Societății „Petru Maior” pe anul 1897/1898, Budapesta, 1898, p. 15.
26
Românul, nr. 50, 9/22 aprilie 1912, p. 3.
27
Petru Groza, op. cit., p. 69.
Vereșceaghin și Böklin28. „Când e vorba să faci o partidă de biliard – se

recomanda în revista Luceafărul – te duci la «Mitsek», serviciu prompt, jurnale
românești, biliard mai ieftin ca oriunde. Seara mai e și muzică, destul de
bună...”29. La Cafeneaua Mitsek, își amintește A. Banciu, veneau și comisarii de
poliție Orz și de asemenea G. Costa:
[...] un neprețuit informator al studențimii, care ne prevenea ori de câte ori se
pregătea vreo descindere a organelor polițienești la Societatea „Petru Maior”,
insistând să nu fie lăsat să se apropie de dulapurile bibliotecii nici un agent, fără
să fie asistat de doi inși dintre noi. Altfel – îi atenționa comisarul Costa – vă
pomeniți cu piese compromițătoare strecurate printre cărți și n-o să vă mai poată
salva nimeni30.
Mai rar, intrau în cafeneaua Hotelului Jägerhorn (Vadászkörüt), „unde – își
amintește A. Banciu – tinerii nu prea îndrăzneau să se aventureze, masa
românească de aici fiind rezervată unor figuri cu situații respectabile”. La această
masă își luau capuținerul părintele G. Bogoevici, preotul Bisericii Ortodoxe
Române din Budapesta, Silviu Suciu, consilier ministerial, G. Moldovan,
funcționar în Ministerul de Finanțe, Simion Popescu, funcționar superior la
Poștă, Dr. Vraciu și, nu atât de regulat ca acesta, Gh. Alexici31. Aici, profesorul
Alexici, ajuns docent la Universitate, „cunoscut aderent al teoriei lui Róthy, își
modifica aserțiunile din alte ocazii, admițând acum continuitatea noastră pe
aceste plaiuri, dar cu observația că: elementul autohton, foarte redus ca număr, a
fost spoit și fortificat de imigranți din sudul Dunării”32.
Atrași de atmosfera boemă inspirată din viața cafenelelor, unii studenți își
amânau la nesfârșit examenele și încheierea studiilor. Alexandru Vaida Voievod
își amintea de unii colegi de-ai săi care stăteau la studii 10-20 de ani33. În
trecere prin Budapesta, Sextil Pușcariu a cunoscut, prin intermediul fratelui său,
un medicinist fără examene, Florian Munteanu, la care mergeau studenții când
erau bolnavi, cu toate că nu avea formele necesare exercitării profesiei de
medic. Prin cunoștințele dobândite prin practica medicală, acesta trecea drept un
bun specialist. De altfel, sfârșitul vieții l-a găsit tot la Budapesta, fără să își fi
încheiat studiile34.
Profesori, modele, prieteni

Dar Budapesta a însemnat mai mult decât o viață boemă. Ion Lapedatu, care
a urmat dreptul la Universitatea Regală Maghiară și studii comerciale la
Academia Orientală de Comerț, mărturisea mai târziu despre beneficiile studiilor:
28
Mircea Popa, Ilarie Chendi, București, Editura Minerva, 1973, p. 33.
29
Simin, op. cit., p. 132.
30
A. Banciu, op. cit., p. 213.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Alexandru Vaida Voievod, Memorii, vol. IV, prefață, ediție îngrijită, note și comentarii
de Alexandru Șerban, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 37.
34
Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri, București, Editura pentru Literatură, 1968, p. 293.
Deși ajuns într-o capitală care nu era simpatică, care ne înstrăina prin spiritul ei de
intoleranță, [...] totuși, în ce privește Universitatea, pot spune că era o instituțiune
de la care am profitat foarte mult, o instituțiune de la care oricine poate profita35.
Fondată în anul 1635, în ambianța Contrareformei, Universitatea din

Budapesta a fost ilustrată prin mari profesori, personalități ale culturii și științei
maghiare. În perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului
al XX-lea, la Facultatea de Teologie au predat o serie de profesori de prestigiu
ai culturii maghiare: Breznai Béla, director al revistei Religio; Demko György,
care preda dreptul canonic și știința religiei; Kisfaludi Árpád Béla, care a
redactat revista Katolikus Szemle, președinte al Societății „Sfântu Ștefan”;
Kiss János, care conducea revista Hittudomány Rapaics, autor al unei Istorii
universale a bisericii, în trei volume; Székely István, profesor de Noul
Testament, vicepreședinte al Academiei Sf. Ștefan; Zubicky Aladár, profesor de
apologetică și patristică ș.a. La Facultatea de Drept și Științe Politice îi amintim
pe Hernánd Vécsei Tamás, membru al Academiei Maghiare; Plosz Sándor,
membru al Academiei Maghiare; baronul Lang Lajos, membru al Academiei
Maghiare, al Institutului Internațional de Statistică, al Societății Regale de
Economie, al Comisiei Centrale de Statistică; Keveházi Kovats Gyula, membru
al Academiei Maghiare; Földes Béla, membru al Institutului Internațional de
Statistică și al Institutului Internațional de Sociologie; Gosschmid Báni,
membru al Academiei Maghiare; Goncha Gyözö, membru al Academiei
Maghiare etc. La Facultatea de Medicină, la începutul secolului al XX-lea,
predau profesorii: Tauffer Vilmos, Ajtai K. Sándor, Csurgoi Kelti Károly, Bokái
Árpád, Reczei Imre, Pertik Ottó, Dollinger Gyula, Lehnossék Mihály, Morávicsik
Ernö Emil, Jendrássik Ernö, Gross Emil, Preisz Hugó, Udránsky Lászlo,
Telleyesniczky Kálmán și alții. La Facultatea de Litere și Filosofie, la începutul
secolului al XX-lea, predau istoricii și geografii Tauffer Vilmos, Ajtai K. Sándor,
Csurgoi Kelti Károly, Bokái Árpád, Reczei Imre, Pertik Ottó, Dollinger Gyula,
Lehnossék Mihály, Morávicsik Ernö Emil, Jendrássik Ernö, Gross Emil, Preisz
Hugó, Udránsky Lászlo, Telleyesniczky Kálmán etc.36. Din pleiada profesorilor
de la Budapesta este binecunoscută influența istoricului Marczali Henrik asupra
formării viitorilor istorici români Ioan Lupaș și Ilie Minea. Marczali, istoric
maghiar de prestigiu, s-a format sub influența școlii istorice germane,
promovată de Leopold von Ranke. Viitorul istoric, membru al Academiei
Române, Ioan Lupaș și-a pregătit teza de doctorat Biserica ortodoxă română
din Transilvania și unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea sub
coordonarea istoricul Marczali Henrik, lucrare în care se resimte concepția
istoricului maghiar cu privire la Reforma religioasă37. Inginerul Aurel Vlaicu,
35
Ion I. Lapedatu, op. cit., p. 71.
36
Lista profesorilor cu disciplinele predate și principalele lor merite științifice se publicau
în fiecare an în A Budapesti Királyi Tudomány Egyetem Almanachja.
37
Ioan Lupaș, Scrieri alese, introducere, ediție îngrijită, note și comentarii de Ștefan Pascu
și Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 11.
cunoscutul inventator și pioner al aviației, a urmat un an de studii la

Universitatea Tehnică din Budapesta, după care, la recomandarea profesorului
Eödön János, a continuat la München38. Traian Vuia, care la 18 martie 1906 a
reușit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, a studiat la secția de
Inginerie Mecanică la Universitatea Tehnică, dar din cauza dificultăților
financiare s-a înscris la Facultatea de Drept, unde și-a încheiat studiile în 1901
cu un doctorat despre Militarism și industrialism, regimul de status și
contractus. Biografii săi remarcă însă importanța cunoștințelor dobândite de
marele inventator la Politehnica budapestană39.
Despre profesorii de la Universitate, opiniile foștilor studenți români sunt
diverse, uneori contradictorii. Scriitorul Ioan Slavici, care s-a înscris la
Universitatea din Budapesta în anul 1865, constata că, exceptând un evreu care
vorbea bine limba maghiară,
[…] ceilalți, Hoffman, Kautz, Wentzel, își țineau lecțiunile într-o limbă-n toate
felurile pocită, încât îmi era rușine să-i ascult. După felul meu de a vedea, ei
trebuiau să se ducă la o universitate germană și mi se păreau vrednici de milă
aceia dintre colegii mei maghiari care se simțeau măguliți că nemții sunt nevoiți
a-și ținea lecțiunile-n limba maghiară40.
Teodor Neș, student la Facultatea de Litere și Filosofie, în specializarea

Matematică-Fizică, intern la Colegiul Eötvös între anii 1910 și 1914, are cuvinte
de recunoștință față de profesorul său, celebrul fizician Eötvös Loránd, propus
la Premiul Nobel, care l-a cooptat într-o mare expediție științifică în jurul lumii,
pentru efectuarea de cercetări geomagnetice. Din păcate, expediția nu s-a mai
organizat, din cauza izbucnirii războiului41. Pentru marele scriitor Liviu Rebreanu,
absolvent al Academiei Militare „Ludovica”, Budapesta a însemnat locul
debutului său literar. În interviurile date mai târziu și în volumul Spovedanii,
relatează: „În timpul studiilor mele aici, am continuat să scriu. Revenisem însă
la teatru [...]. Cred că am scris peste 50 de piese, în vremea asta. Operele
dramatice le cream în nemțește, iar proza cu contese și prinți în ungurește”42. În
același volum, tot în legătură cu debutul său, Liviu Rebreanu amintea și nuvela
Ex-învățătorul la Budapesti Hirlap, la Újság, la Vasárnap43. În presa literară
38
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualității din Transilvania și Banat în epoca
modernă. Studenți români la universități din Europa Centrală și de Vest, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2000, p. 130.
39
Ion Iacovachi, Ion Cojocaru, Traian Vuia, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1988, p. 80.
40
Ion Slavici, Amintiri (Amintiri. Lumea prin care am trecut. Fapta omenească. Articole),
ediție îngrijită, prefață, note și indici de George Sanda, București, Editura pentru Literatură, 1967,
p. 224.
41
Teodor Neș, A doua carte despre oameni din Bihor, Oradea, 1979, p. 94.
42
Nicolae Gheran, Tânărul Rebreanu, București, Editura Albatros, 1986, p. 140.
43
Ibidem, p. 141; vezi și Franyó Zoltán, „Blaga m-a introdus cu adevărat în Eminescu”, în
Manuscriptum, IV, 4 (13), 1973, p. 16.
maghiară, viitorul scriitor semna cu numele Oliver Rebrán. Debutul lui

Rebreanu în revistele din Budapesta este confirmat și de colegul său de la
Academia Militară, scriitorul și traducătorul de mai târziu Franyó Zoltán, într-
un interviu publicat în revista Manuscriptum:
După trei ani am ajuns la Academia „Ludovika” din Budapesta, unde Rebreanu
era șef de promoție. Foarte sever, foarte disciplinat, impozant, reușea să păstreze o
disciplină neforțată printre noi. În 1905, într-o bună zi, s-a observat la școală că o
revistă maghiară din Budapesta a publicat o nuvelă de Rebreanu și poezii de ale
mele. Un ofițer ne-a reclamat și am fost chemați la raport de către comandantul
Academiei. Nu era permis să publici fără aprobare ceva care nu are legătură cu
viața militară. Am căpătat 30 de zile de consemnare în cazarmă. Așa am aflat unul
de altul că scriem și ne-am împrietenit. Devenisem deja colaboratori ai unor ziare
ca: „A hét” și „Budapesti Napló”44.
Viața literară maghiară și-a pus amprenta inclusiv asupra operei poetului
Octavian Goga. În Fragmente autobiografice, mărturisește că a citit foarte mult
din literatura maghiară, dar influența cea mai mare asupra operei sale a avut-o
Petöfi Sándor, „unul din cei mai însemnați poeți ai școlii romantice de la 1848,
un foarte mare poet, cu extraordinară viziune, încadrată în romantismul
vremii”45. De altfel, primele traduceri din literatura maghiară ale poetului Goga
sunt din poezia lui Petöfi. În aceeași lucrare autobiografică, poetul mărturisea că
„[...] poate din contactul spiritual cu literatura ungurească m-am ales cu această
apologie a libertății, care se degajează din clocotul subteran al literaturii
mele”46. Este cunoscută admirația poetului Octavian Goga pentru poemul
Tragedia omului, opera dramaturgului Madách Emmerik, pe care l-a tradus în
limba română. Numeroși scriitori și poeți maghiari au apreciat pozitiv
traducerea poemului. Szemlér Ferenc considera că meritul cel mai important al
lui Goga este că „a păstrat curat și nealterat originalul”, dovedind o „uimitoare
fidelitate afectivă”47. Dintre poeții tineri, mărturisea Goga, a avut „o predilecție
pentru Ady Endre, care avea două note interesante: era sub influența școlii
literare post-verlaineiene și, în același timp, din cauza unui criticism aproape
bolnav, se simțea prieten cu noi și cu toate popoarele oprimate din Imperiul
austro-ungar”48.
Între Goga și Ady se va stabili o relație de prietenie. În 1913, ca ziarist,
Goga, aflat la Budapesta, unde se desfășurau tratativele pactului dintre repre-
zentanții Partidului Național Român și Tisza, prim-ministrul Ungariei, poetul
român a fost vizitat de Ady. Într-o seară l-a invitat la o cină, la Cafeneaua
„Philadelphia”, ocazie cu care i-a cunoscut pe scriitorii și poeții maghiari
44
Franyó Zoltán, op. cit., p. 16.
45
Octavian Goga, Ideea națională, Cluj-Napoca, Sedan Publishing House, 1997, p. 23.
46
Ibidem.
47
48
O. Goga, op. cit., p. 23.
Móricz Zsigmond, Botitz Mihái, Ignotus Schöpflin Aladar, Fenyő Miksa,

Papp Viktor și Ady Lajos. Mai târziu, Goga mărturisea:
Nu voi uita niciodată această întâlnire. Ne-am adunat într-o cârciumă din Buda, se
afla acolo întregul grup al revistei „Nyugat”, printre ei cele mai importante
căpetenii [...]. Scopul declarat al acestei memorabile cine comune era acela ca
scriitorii maghiari și români să ne cunoaștem unii pe alții și, ridicându-ne
deasupra meschinelor puncte de vedere ale șovinismului, să căutăm legătura
dintre popoare într-o concepție culturală generală49.
Concluzii
Aproape trei mii de viitori preoți, medici, avocați, profesori, ingineri,
deputați, miniștri, prim-miniștri, episcopi, directori de bancă, o întreagă pleiadă
de intelectuali, au trăit perioada studenției în orașul de pe Dunăre, traversând
dilemele modernității, specifice intelectualilor de la cumpăna secolelor XIX și XX.
La Budapesta au studiat pentru un semestru, un an sau pentru întreaga perioadă
cinci dintre prim-miniștrii României create la 1918: Iuliu Maniu, Petru Groza,
Al. Vaida Voievod, Octavian Goga și Ilie Miron Cristea. Inclusiv primul
patriarh al României, Ilie Miron Cristea, a studiat la Budapesta, unde a susținut
prima teză de doctorat despre opera și viața lui Mihai Eminescu.
Cu origini rurale în cea mai mare parte a ei, intelectualitatea românească
transilvană a fost o creație a universităților din Europa Centrală, dar mai ales a
celei de la Budapesta. Aici a trăit toate adeziunile inspirate de etosul instruirii,
aici s-au dezvoltat opțiunile viitorilor intelectuali pentru modelul urban de
societate. În capitala Ungariei, însă, tinerii români au cunoscut și decepțiile
provocate de naționalismul Europei Centrale, care a dus la radicalizarea disen-
siunilor politice și culturale dintre națiunile dunărene și, în final, la disoluția
Imperiului, moment care încheia periplul naționalismului central-european,
expresie a culturii moderne.
49
Epistolar savant:
Oreste Tafrali și Demosthene Russo*
Leonidas Rados
Natura și importanța unei corespondențe savante

Cu puțin timp înainte de intrarea României în Marele Război, mediul
academic autohton primea doi universitari de renume: Oreste Tafrali și
Demosthene Russo. Ambii își formaseră competențe și abilități în domeniul
studiilor grecești, însă primul a optat pentru specializarea în arheologie și istoria
artelor, iar ultimul pentru bizantinistica de factură filologică. Atât unul cât și
celălalt aveau origini grecești, iar lucrul acesta a complicat peste ani raporturile
lor cu patriarhul umaniștilor din acea vreme, Nicolae Iorga, aflat, se știe, într-o
veșnică ofensivă naționalistă. Până și modul de recrutare la catedră al celor doi
protagoniști a fost același, prin contestatul articol 81, adică fără concurs:
Oreste Tafrali a fost numit la 1913 profesor universitar la Iași, în vreme ce
numirea lui Demosthene Russo la Universitatea din București a întârziat
aproape un an (până în 1915), din pricina opoziției grupului istoricilor conduși
de același Nicolae Iorga. Totuși, fiecare dintre cei doi corespondenți a cunoscut
o cale proprie de afirmare și, implicit, spre Universitate. Tafrali s-a făcut
apreciat mai degrabă la Paris decât în România, unde era prea puțin cunoscut la
început, dar a fost susținut și de personaje influente de acasă. În schimb, Russo
a devenit treptat o prezență constantă în studiile bizantine și neogrecești de la
noi, fiind apreciat (și temut) în mediul istorico-filologic românesc, unde
impresionase prin cunoștințele, critica și erudiția sa, motiv pentru care a și fost
adus de Ioan Bogdan la catedra de Bizantinistică.
Bogata corespondență dintre cei doi savanți oglindește o relație apropiată
și de durată, încheiată însă destul de abrupt. Fiecare dintre cei doi a marcat
puternic propriul domeniu: unul a creat o școală care a echilibrat dezbaterea
istoriografică aproape monopolizată până atunci de Nicolae Iorga, celălalt s-a
afirmat mai întâi în străinătate și a înființat la Iași un muzeu și o valoroasă
revistă de profil, emblematică pentru viața academică ieșeană și românească.
*
Studiu realizat în cadrul proiectului cu titlul „Migrație și identitate în spațiul cultural româ-
nesc. Abordare multidisciplinară”, contractul de finanțare nr. PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0116.
238 Leonidas Rados
Evident, reușitele profesionale nu i-au scutit de polemici aprinse, de contestări

și conflicte, sau chiar de încercări de îndepărtare de la catedră.
Toate scrisorile provin, fără excepție, din arhiva personală a lui
Demosthene Russo. Acum un deceniu, cu prilejul unui stagiu de documentare la
București, am vizitat casa în care a locuit în a doua parte a carierei universitare
și unde s-a stins cel amintit, numit de amicii și elevii săi „părintele bizanti-
nisticii din România”. Supranumele trimitea, pe de o parte, la faptul că bizanti-
nistul reușise să creeze o școală definită prin acribie și spirit critic, în ciuda
contestărilor terților și a inamicițiilor diverse, și, pe de altă parte, la faptul că
Russo a fost cel dintâi titular al catedrei de Bizantinistică de la Universitatea din
București. Necăsătorit și fără copii, savantul i-a luat aproape de sine, i-a găzduit
și educat pe nepoții Ariadna și Nestor Camariano, iar aceștia au transmis mai
departe moștenirea lui științifică. La dispariția profesorului, casa cu etaj de pe
strada Vasile Lucaci, unde acesta a locuit în a doua parte a vieții, a revenit
nepoatei Ariadna Camariano, iar astăzi aceasta se află, cu „bogățiile” pe care
le-a lăsat Demosthene Russo (de la biroul maestrului până la arhivă și la
biblioteca atât de vestită odinioară, mustind de cărți rare și vechi) în proprietatea
Doroteiei Cioran, fiica Ariadnei și a lui Gheorghe Cioran, și acesta din urmă
fost ucenic al elenistului. Doamna Doroteia Cioran mi-a încredințat pentru
prelucrare, cu multă eleganță și amabilitate, copii digitale ale bogatei corespon-
dențe și ale altor documente provenite de la înaintașul său. Editarea întregii
corespondențe a lui Russo, purtată mai ales în limbile română și greacă, dar și în
franceză și germană, se află în lucru, dar proiectul întârzie și din pricina
dificultăților, uneori majore, de parcurs.
Scrisorile care ilustrează relația dintre Tafrali și Russo sunt redactate în
limbile română, greacă și franceză și acoperă o perioadă de 18 ani. Seria începe
cu o epistolă redactată în limba greacă, în București, la 2 februarie 1905, de
către tânărul licențiat Oreste Tafrali, și destinată lui Demosthene Russo (pe
atunci traducător pe lângă Ministerul de Externe), prin care primul mulțumea
pentru suma de 30 de franci primiți în contul unei traduceri, arătându-se dispus
să continue colaborarea. Cu o întrerupere de trei ani, în perioada 1916-1919
(când Tafrali s-a aflat la Paris), corespondența continuă până în 1923. Ultima
scrisoare este cea expediată din București (20 mai 1923), prin care Oreste
Tafrali îi solicita lui Demosthene Russo, aflat într-o călătorie de documentare la
Atena, sprijin pentru ocuparea catedrei de Istoria Artelor la Facultatea de Litere
a Universității din București, o himeră care avea să-i bântuie tot restul vieții.
Cu siguranță, numărul scrisorilor a fost mai mare, dar s-au păstrat până
astăzi numai 54 de piese, dintre care 42 de originale și 12 ciorne; de altfel, chiar
simpla lor lectură arată clar că epistolarul a fost mai bogat, în text abundând
referiri la alte scrisori, astăzi de negăsit. Cele mai multe sunt destinate lui
Russo, 42 la număr, toate originale, în vreme ce dintre epistolele adresate lui
Tafrali nu s-au mai păstrat decât 12, exclusiv ciorne. Dezechilibrul evident
poate fi explicat fie prin pierderea ciornelor, după cum poate reflecta asimetria
Epistolar savant: Oreste Tafrali și Demosthene Russo 239
relației și diferențele de poziție dintre corespondenți, cel puțin în prima parte,

dar și naturile diferite ale celor doi: expansivă, explozivă chiar (Tafrali),
respectiv echilibrată, cerebrală, metodică (Russo).
După cum am arătat mai sus, această corespondență s-a purtat în trei limbi.
Așadar, dintre scrisorile expediate de Tafrali, cele mai multe sunt redactate în
limba română, adică 22, în limba greacă 14, iar în limba franceză numai șapte.
Russo a răspuns doar în română (opt) și în greacă (patru), dacă nu cumva a
schimbat limba atunci când a trecut textul de pe ciornă pe original, o situație
puțin probabilă. Este interesantă și cronologia folosirii acestor limbi. La început,
ei corespondează în limba greacă. Primele scrisori în limba franceză apar în
1911, fiind adresate lui Demosthene Russo. Doar două scrisori au fost redactate
în limba română de către Oreste Tafrali în perioada studiilor pariziene: una în
decembrie 1907, alta în februarie 1911. Dacă pentru prima nu putem explica
opțiunea, oarecum neobișnuită a expeditorului, cu ultima lucrurile sunt mai
clare: ea era destinată și lecturii unor terți bucureșteni, după cum notează Tafrali
chiar în preambul („poate veți dori să arătați celor interesați câteva pasaje”). La
rândul său, Demosthene Russo i-a trimis lui Tafrali exclusiv scrisori în limba
greacă până în ianuarie 1913.
Din luna martie 1913, când se punea apăsat problema revenirii în țară a lui
Tafrali și ocupării catedrei universitare de la Iași, epistolele sunt redactate de
ambii corespondenți în limba română, chiar dacă acestea mai conțin fraze sau
expresii în greacă sau în franceză. Cum s-ar explica opțiunea definitivă pentru
limba română, destul de târzie, a celor doi? Cel mai probabil, din acel moment
Oreste Tafrali trebuie să-și fi văzut destinul legat simbiotic de țara în care s-a
născut și s-a format. Este vorba de o alegere identitară (și locativă) fermă
așadar, după ce, într-o primă fază, oscilase între stabilirea la Paris – lucru
sugerat la vremea aceea de profesorii săi favoriți, Ch. Diehl și Gabriel Millet1 –
și revenirea acasă. Firește, faptul nu va atenua nostalgia pentru Paris, vizibilă în
prima parte a profesoratului său la Iași, și nici regretul de a fi părăsit capitala
cosmopolită a Franței. La fel, și Demosthene Russo, născut în Tracia otomană,
într-o familie greacă, imigrat în România la maturitate, se simțea tot mai legat
de noua patrie și de București, unde se adaptase bine și începuse a-și construi nu
doar un sistem de relații personale, ci și instrumentele de lucru utile în viitoarea
sa carieră universitară.
Scopul principal al acestui demers este punerea în valoare a unei surse
epistolare inedite, scoaterea la lumină și comentarea unei consistente pagini de
istorie universitară.
Cunoaștem prea puțin felul în care s-a produs la noi agregarea socială în
lumea universitară, în particular a universitarilor de formație umanistă, trăirile
intime, pasiunile intelectuale și interesele academice ale acestora, inclusiv
geometria subtilă a reciprocităților. Istoriografia dominantă cultivă modelul
1
Vezi scrisoarea din 27 octombrie 1907.
240 Leonidas Rados
unor cariere și construcții (discipline, specializări, instituții) academice aflate

într-o ascensiune continuă. În fapt, ar trebui să ne gândim dacă imaginea aceasta
ilustrează mai degrabă ipostaze oficiale decât realități factuale, iar ceea ce se
întâmplă în spatele ușilor închise n-ar putea explica mai bine eșecul unor
proiecte ori avansul intermitent, dacă nu chiar neînsemnat, al universităților
românești. Lucrările care abordează problematica recrutării și sociabilităților
academice acordă un spațiu minor acestor aspecte. Discuția privind cotidianul
universitar s-a oprit mai ales asupra câtorva scurte abordări ale unor cazuri
particulare. Din acest punct de vedere, editarea corespondenței private a doi
importanți universitari poate contribui atât la stimularea interesului pentru
cotidianul universitar, cât și la clarificarea unor aspecte de ordin biografic sau
academic. Astfel, putem intra în intimitatea vieții și gândirii unor figuri
intelectuale pentru a înțelege mai bine resorturile actelor și comportamentelor
uneori neinteligibile ale unor personaje de prim plan ale vieții academice, în
care vanitatea, complexele, invidia, interesele adesea meschine, dar și lipsa unei
colaborări autentice, au dat, nu de puține ori, tonul.
Doi universitari de altădată: biografii și context

Nu este aici locul unor bio-bibliografii detaliate ale celor doi universitari
de altădată. Mă limitez, în schimb, la a-i prezenta pe scurt, urmărind formarea și
evoluția lor profesională; inerent, textul va atinge și chestiuni delicate sau
complexe, a căror dezvoltare va face obiectul unor studii ulterioare.
Cel mai tânăr dintre protagoniști, Oreste Tafrali, a ocupat în 1913 catedra
de Arheologie și Antichități a Universității din Iași. Sursele privind biografia lui
timpurie sunt destul de puține. Știm însă că s-a născut la Tulcea, în 1876, într-o
familie în care cel puțin tatăl (Constantin) era de origine greacă. Despre mamă,
informațiile sunt încă și mai reduse. O dedicație a lui Oreste Tafrali către cea
din urmă, prefațând studiul despre Imnul Acatist, aduce puțină lumină: se
numea Elena, se născuse în județul Covurlui și decedase în capitala Franței, la
25 noiembrie 1906, la vârsta de 66 de ani2.
Viitorul savant a absolvit studiile secundare la Tulcea, în 1900, după care a
urmat vreme de trei ani cursurile Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Univer-
sității București (1901-1904)3. Profesorul Grigore Tocilescu l-a luat sub protecția
sa, impresionat probabil de determinarea și de cunoștințele de limbă greacă ale
tânărului. L-a angajat ca secretar al Muzeului de Antichități (1902-1905), l-a
îndrumat și apoi l-a recomandat pentru o bursă la Paris, lucru care a trezit și
unele invidii printre colegii de facultate. Latinistul I.M. Marinescu, bunăoară,
care va ajunge și el tot la Universitatea din Iași, reținuse din studenția lui Tafrali
2
Oreste Tafrali, „Iconografia Imnului Acatist. Studiu de filologie și de istoria artei”, extras
din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, fascicolele 26, 27 și 28, București, Institutul de
Arte Grafice Göbl, 1915, pagina de gardă.
3
Idem, Memoriu de titluri și publicațiuni, București, Editura Gutenberg, 1913, p. 5, 6.
doar faptul că acesta era o nulitate care „ducea catalogul lui Tocilescu”, mai
degrabă un servitor decât asistent4.
După o scurtă experiență în învățământul secundar, Tafrali pleca la Paris,
la sfârșitul anului 1905, ca bursier al statului român. În capitala franceză îl avea
pe fratele său George, alături mama lui, Elena. A rămas la Paris până la 1913,
audiind, dincolo de cursurile Sorbonei, o mulțime de alte cursuri speciale, în
diverse școli înalte. Cele din urmă erau frecventate în mod obișnuit de către
tinerii care urmăreau să se specializeze într-o anumită disciplină, voiau să
exceleze în cercetare, și care nu se puteau limita la ceea ce avea de oferit
Sorbona, acuzată în epocă de pierderea profunzimii științifice și de atenția
exagerată acordată formării cadrelor didactice secundare.
Dincolo de opiniile tari ale fostului și viitorului coleg, care trimitea în
derizoriu relația lui Tafrali cu profesorul Tocilescu, ucenicul însuși nu era foarte
sigur de intențiile maestrului. Îl dorea Tocilescu colaborator și succesor la
catedră, sau lăsa destinul să-i aleagă viitorul? Exista, e drept, o probabilitate
mare ca toți cei trimiși cu burse în străinătate, pentru perfecționare și pentru
obținerea doctoratului, să obțină la întoarcere o catedră universitară, de la
înălțimea căreia să transmită mai departe aptitudini specifice, competențe și
chiar o atitudine mai responsabilă față de știință și față de educație. Interesant
este că referirile la Tocilescu lipsesc aproape cu totul din corespondența
Tafrali – Russo, cu excepția unei scurte afirmații făcute de ucenic, cu un an
înaintea dispariției arheologului de la București, dar fără a folosi nume proprii:
„Se înțelege că situația mea nu este roz. Nu cunosc precis nici scopurile
protectorului meu”5. Se referea, firește, la veșnica și profunda lui jenă
financiară, dar și la incertitudinea viitorului, într-o etapă în care, pe de o parte,
studiile sale progresau anevoios, Tocilescu nu se lămurise definitiv asupra
capacităților lui, și, pe de altă parte, profesorii de la Paris, îndeosebi Diehl și
Millet, îl îndemnau insistent să obțină naturalizarea, în ideea construirii unui
viitor academic în Franța.
Însuși Tafrali și-a prezentat în detaliu experiența pariziană în Memoriul de
titluri și publicațiuni, extrem de detaliat întocmit și publicat în 1913, cu ocazia
candidaturii la catedra de la Iași, iar Lucian Nastasă a valorificat de mult aceste
informații într-un excelent studiu6. Cel din urmă a reluat în parte subiectul,
folosindu-se de izvoare noi, în proaspăta sa lucrare dedicată tinerilor români de
la Școala de Înalte Studii din Paris7.
4
I.M. Marinescu, O viață supusă destinului, ediție îngrijită și prefață de I. Oprișan,
București, Editura Vestala, 2005, p. 156.
5
Scrisoarea din 14/27 martie 1908.
6
Lucian Nastasă, „Orest Tafrali și studiile de bizantinologie”, în revista Cercetări istorice,
serie nouă, XVI, 1997, p. 157-172.
7
Lucian Nastasă-Kovács, Studenţi români la École Pratique des Hautes Études (Section
des Sciences Historiques et Philologiques): 1868-1948, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană,
Bucureşti, Editura Eikon, 2016.
242 Leonidas Rados
Potrivit surselor de mai sus, la care se adaugă numeroasele informații din

corespondența de față, viitorul arheolog i-a audiat la Sorbona pe Léon-Maxime
Collignon (Arheologie greacă) și pe Charles Diehl (Istorie și arheologie
bizantină), coordonatorul doctoratului; la École Pratique des Hautes Études a
urmat cursurile lui Gabriel Millet (Arheologie bizantină), Alfred Jacob (Paleo-
grafie, Papirusologie greacă), Serruys (Filologie bizantină), Haussoulier (Epi-
grafie greacă). La Collège de France a urmat cursurile lui Babelon și Cagnat, iar
la Școala de Belle Arte și la Școala Muzeului Luvru a audiat lecțiile lui Edmond
Pottier. Nume celebre în disciplinele lor, savanții amintiți i-au transmis
tânărului arheolog nu doar secretele profesiunii, ci și deprinderile de care acesta
avea nevoie în munca de cercetare, de la acribie și tratarea atentă a surselor și a
detaliilor până la grija deosebită pentru formă.
Pentru a bloca posibila concurență a străinilor la ocuparea posturilor,
sistemul francez inventase două tipuri de doctorat, dintre care unul, doctoratul
de universitate (doctorat de l’universite), mai ușor de obținut, nu dădea automat
și dreptul de a profesa, ci era doar bon pour l’Orient. Spre această formă se
orientau cei mai mulți dintre studenții străini, inclusiv români, și tot așa voia să
procedeze inițial și Oreste Tafrali, după cum i se confesa lui Demosthene Russo
la 19078. S-a lăsat totuși convins de profesorul Gabriel Millet, și în cele din
urmă a ales „doctoratul mare”, doctoratul de stat, care presupunea redactarea a
două disertații, una principală și alta secundară.
Pentru redactarea lucrărilor (Thessalonique au XIVe siècle, teza principală,
cât și Topographie de Thessalonique, teza secundară), Tafrali a depus o muncă
susținută, vreme de câțiva ani, în bibliotecile și arhivele pariziene, colaborând
cu profesori și specialiștii domeniului, ba chiar studiind vestigiile Salonicului la
fața locului, lucru care l-a ajutat să se impună într-o lume extrem de compe-
titivă. În vara anului 1912, ambele disertații erau publicate, iar în decembrie
tânărul savant își apăra public tezele, la Sorbona.
Prin aceste tipărituri, Tafrali confirma ceea ce s-a putut desluși chiar în
primele sale texte din revistele Literatura și arta română sau din Revue
Archéologique (despre Poema lui Gheorghe Palamed, respectiv despre Biserica
Sf. Dumitru din Salonic): un cercetător competent, care controlează sursele și
bibliografia și care propune interpretări originale, bine argumentate. Dacă
adăugăm și Mélanges d’archéologie et d’épigraphie byzantines, un studiu de
aproape o sută de pagini, apărut tot la Paris, înțelegem de ce au existat
argumente puternice pentru numirea sa ca profesor universitar fără concurs, pe
baza articolului 81, adică prin simpla recomandare a majorității profesorilor de
la Litere. Firește, lucrul nu excludea aranjamentele de culise obișnuite acestor
numiri și care presupuneau în primul rând sprijinul unor personalități foarte
influente (în cazul acesta, Grigore Tocilescu și, după dispariția lui în 1909,
Ioan Kalinderu, cunoscutul filantrop și administrator al domeniilor Coroanei,
8
Scrisoarea din 25 decembrie 1907.
care l-a ajutat și financiar în timpul studiilor), apoi acceptul factorului politic și,
nu în ultimul rând, o „campanie electorală” – cum o numea însuși Tafrali – în
rândul profesorilor care urmau să voteze, dar care adesea nu cunoșteau
activitatea și realizările candidaților.
Obișnuit cu centre cosmopolite precum Parisul sau chiar Bucureștiul,
arheologul tulcean s-a adaptat foarte greu realităților de zi cu zi ale Iașului, urbe
împinsă de istorie într-un continuu declin, vizibil la tot pasul (străzi înguste și
prost întreținute, clădiri sărăcăcioase, vitrine neîngrijite etc.), după pierderea
statutului de capitală. Dar nici mediul savant de la Iași nu i-a fost pe plac,
dovadă încercările repetate și nereușite de a se transfera la București. Tafrali a
avut relații reci, transformate în conflicte de durată, cu unii dintre colegii săi din
Iași (Petre Mihăileanu, Charles Drouhet, I.M. Marinescu, Ilie Bărbulescu ș.a.),
dar și cu alți universitari sau specialiști din țară (Gheorghe Balș, Nicolae Iorga,
Alexandru Tzigara-Samurcaș etc.)9. Adesea, aceste relații proaste aveau drept
punct de plecare vanitatea unuia sau a altuia, dar și criticile, îndreptățite sau nu,
care au vizat scrierile lui Tafrali. Acesta a continuat să publice, să fie prezent
inclusiv pe piața istoriografică franceză, unde se și formase, dar activitatea și
opera lui, după numirea din 1913 la Iași, au stârnit reacții contradictorii; nu
întâmplător, unul dintre cei mai competenți bizantiniști români, Vasile Grecu,
nota la 1940 că parte din concluziile la care ajunsese Tafrali trebuie primite
cu precauție10.
Oreste Tafrali și-a trecut între realizări diverse colaborări internaționale,
înființarea Muzeului de Arheologie de la Iași, a unui seminar special pe lângă
catedra sa și a unei reviste de specialitate (Arta și arheologia), alegerea ca
membru corespondent al Academiei Române (la Secția Literară, nu la cea
Istorică, cum ne-am fi așteptat), alegerea în funcția de decan al Facultății de
Filozofie și Litere a Universității din Iași. După ce îngropase, cel puțin în
public, parte din vechile animozități și conflicte care i-au marcat existența,
Oreste Tafrali se stingea la 5 noiembrie 1937 într-un salon al Spitalului
Sf. Spiridon din Iași.
*
Celălalt protagonist, elenistul și bizantinistul Demosthene Russo, a fost la
rândul său numit profesor universitar prin același articol 81 al legii educației.
„Vinovată” pentru această propulsare, destul de contestată în epocă, era tocmai
metoda sa critică, una care i-a adus, pe lângă faima de savant desăvârșit, și
antagonismul altora, începând chiar cu cei care s-au simțit atacați în textele
elenistului, destul de puține la număr, dar limpezi și penetrante.
9
Despre imposibila adaptare și despre calvarul ieșean, vezi „Supliciile profesorului
Oreste Tafrali la Universitatea din Iași: o poveste despre vanități și incompatibilități culturale”, în
Archiva Moldaviae, IX, 2017, p. 97-120.
10
Vasile Grecu, Introducere în bizantinologie, curs litografiat, Universitatea din București,
Facultatea de Litere și Filozofie, 1940-1941, p. 94.
244 Leonidas Rados
Acesta s-a născut în 1869 în Peristasi, o mică localitate situată în estul

Traciei, într-o familie binecunoscută la nivel local. După anii petrecuți la școala
din orașul natal, a urmat cursurile Marii Școli (Megali tou Genous Scholi) de pe
lângă Patriarhia Ecumenică, unde i-a avut profesori, între alții, pe Nicolae
Psiharis și pe Ioan Mavrocordat. Deși putea deveni profesor secundar, a preferat
să studieze mai departe, înscriindu-se în toamna anului 1888 la Universitatea
din Atena. A urmat secția filologică a Facultății de Filosofie, unde predau nume
cunoscute ale culturii grecești, precum Eftimios Kastorchis (latină și de arheo-
logie greacă), Konstantinos Kontos, Dimitrios Simitelos, Georgios Mistriotis
(filologie greacă), Christos Papadopoulos (filosofie), Konstantinos Paparigopoulos
(istorie elenă), Spyridon Lambros (istorie generală) etc.11.
Înainte de absolvirea facultății, Russo a părăsit Atena, convins de apropiați
să-și continue studiile în Germania, preferată în mod tradițional de intelighenția
greacă, pentru desăvârșirea educației. În 1890 se afla deja la Universitatea din
Leipzig, una dintre cele mai populate asemenea instituții. Se știe că
universitățile germane erau alese de mulți tineri în ultimele decenii ale secolului
XIX, ca și înainte, pentru idealurile humboldtiene și libertatea academică
(Lehrfreiheit și Lehrnfreiheit), atât de apreciată în lumea savantă a epocii, dar și
pentru abundența de cursuri și de catedre, care ofereau garanția unei vieți
intelectuale intense și mai ales a unei specializări adevărate și profunde. Aceasta
din urmă devenea imediat o folositoare carte de vizită pentru promovarea în
carieră și avansarea pe scara socială, după cum bine amintea un istoric român al
fenomenului călătoriilor de studii12. Constatarea se aplică la fel de bine
întregului spațiu est-european, unde puseurile meritocratice deveniseră tot mai
frecvente în ultimele decenii ale secolului XIX13.
La Leipzig, Russo a audiat cursurile profesorilor Johannes Overbeck,
arheolog de excepție și bun specialist al conexiunilor dintre artă și mitologie,
11
Αναγραφή των κατά το ακαδημαικών έτος 1888-1889 αρχών του εν Αθήναις Εθνικού
Πανεπιστημίου, των επιστημονικών σύλογον και παραρτιμάτων αυτού και πρόγραμα των κατά το
χειμερινόν εξάμηνον 1888-1889 διδασθησομένων εν αυτό μαθημάτων [Mențiunea pentru anul
academic 1888-1889, a autorităților, corpurilor științifice și anexelor Universității Naționale din
Atena și a programului cursurilor predate în semestrul de iarnă 1888-1889], Αtena, Tipografia
Paligenesia, 1888, p. 9-11. În arhiva lui Demosthene Russo s-au păstrat doar câteva inscripțiuni
pe care le-a primit ca student la Atena, în care se amintesc cursurile lui Mistriotis (Istoria
literaturii grecești), Kontos (Aristofan), Lambros (Istoria greacă, Istoria romană, Geografia
Greciei de Nord) audiate de tânăr. Vezi și D. Oikonomidou, „Δημοσθένης Ρούσσος ο Θραξ
(1869-1938)” [Demosthene Russo, tracul (1869-1938)], în revista Αρχείον του Θρακικού,
Λαογραφικού και Γλωσσικού Θησαυρού, 15, 1949, p. 255-261.
12
Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în
străinătate 1864-1944, Cluj-Napoca, Limes, 2006, p. 208.
13
Pe de o parte, buna organizare, seriozitatea corpului profesoral, varietatea de discipline,
prezența personalităților de renume, ba chiar concurența dintre universități aduceau o notorietate
largă sistemului german. Pe de altă parte, nu de puține ori, supraspecializarea făcea imposibilă o
formare mai generală, specifică universității medievale și moderne, aspect remarcat de contem-
porani și chiar de către unii studenți.
Max Wundt, celebrul psiholog, Ludwig von Strümpell, spirit enciclopedic, ale
filologilor clasici Kurt Wachsmuth, Otto Ribbeck și Hermann Lipsius, cel din
urmă chiar rector în acea perioadă. Într-o autentică peregrinatio academica,
specifică lumii occidentale, tânărul s-a mutat după două semestre la
Universitatea din Berlin unde, vreme de încă un semestru, a urmat cursurile
profesorului Eduard Zeller, creatorul unei puternice școli de filozofie, ale
docentului Döring și ale celebrului profesor Ernst Curtius, bun specialist în
istoria Greciei și Romei antice. S-a întors însă la Leipzig, unde l-a atras, cu
siguranță, mediul specific sudului german, mai prietenos și mai lipsit de
constrângerile capitalei; acolo a audiat alte cursuri ale profesorilor Overbeck,
Lipsius și Maximilian Heinze.
S-a decis să își apere disertația tot la Universitatea lipscană, după promo-
varea examenului oral (28 aprilie 1893) în fața profesorilor Hermann Masius,
Kurt Wachsmuth și Maximilian Heinze, primind calificativul cum laude. Teza
de doctorat a lui Russo, redactată în limba neogreacă și intitulată (în traducere)
Trei gazeeni. Contribuţii la istoria filosofiei gazeenilor, tipărită la Constantinopol
în 189314, se ocupa de scrierile autorilor creștini Eneas, Zaharia și Procopius,
originari din Gaza, indicând reminiscențele păgâne ale acelor lucrări și aducând
interpretări novatoare, precum demonstrația despre filiația tratatului împotriva
neoplatonistului Proclos. Publicația s-a bucurat de o receptare favorabilă, mai
ales din partea unor reputați bizantiniști15.
Demosthene Russo s-a stabilit în România în 1894, lucrând ca profesor,
gazetar și chiar ca translator la Ministerul Român de Externe, reușind să se
integreze bine în mediul românesc, ca atâția alți greci nevoiți a-și părăsi locurile
de origine în căutarea unui destin mai bun. A început să publice mici articole în
limba greacă, apoi în limba română, convingând o parte din lumea istoricilor că
opiniile sale științifice merită să fie luate în seamă. Treptat, după cooptarea sa în
Comisiunea Istorică a României, în 1910, a început să fie curtat de Ion Bogdan,
care îl vedea potrivit pentru o catedră universitară, poziție pe care a și câștigat-o
în 1915, după o luptă convulsivă în diverse publicații cu fostul titular al confe-
rinței de Bizantinistică, Constantin Litzica, și mai ales cu Nicolae Bănescu, care
viza, la rândul său, noua catedră16. Russo a fost numit la 5 noiembrie 1915
profesor la catedra de Bizantinistică prin decret regal, pe baza articolului 81, la
fel precum Oreste Tafrali, doi ani mai devreme.
14
Τρεις Γαζαίοι. Συμβολαί εις την ιστορίαν της φιλοσοφίας των Γαζαίων. Εναίσιμος
διατριβή επιδοθείσα τη φιλοσοφική σχολή του πανεπιστημίου της Λειψίας επί απονομή της του
διδάκτορος επωνυμίας.
15
Interpretările sale erau acceptate și preluate de L. Eisenhoffer, Procopius von Gaza,
Freiburg, 1897, de Karl Krumbacher, în a doua ediţie (şi cea mai reuşită) a lucrării dedicate
istoriei literaturii bizantine, apoi de Christ, în ediţia a IV-a din Geschichte der griechischen
Litteratur (şi în revista Byzantinische Zeitschrift, IV, 1895, p. 636 şi V, 1896, p. 362), în vreme ce
J. Dräseke îl recenza moderat (în Byzantinische Zeitschrift, VI, 1897, p. 56).
16
Pentru detalii, vezi studiul meu „O pagină controversată din istoria bizantinisticii
române. Dosarul numirii lui Demosthene Russo la Universitatea din Bucureşti (1915)”, Anuarul
Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași, nr. 42, 2005, p. 585-602.
246 Leonidas Rados
Atent la detalii, migălos și erudit, Russo s-a impus, cel puțin într-o
anumită parte a lumii academice românești, drept bizantinistul demult așteptat,
care poate cerceta cu acribie și competență trecutul românilor și relațiile cu
lumea bizantină și neoelenă. Mai degrabă filolog decât istoric, el a construit la
București un centru eficient, asemănător celui condus de August Heisenberg în
Germania, unde s-au format sau în jurul căruia au orbitat mulți dintre savanții
perioadei interbelice de la noi, de la Nicolae Cartojan la Vasile Grecu și de la
Constantin C. Giurescu la Alexandru Elian.
Chiar dacă Russo nu a publicat mult, istoriografic vorbind, studiile sale i-au
impresionat pe contemporani prin rigoare și metodă critică, iar școala creată de
el a constituit în perioada interbelică contraponderea necesară la exagerările
grupării din jurul „mandarinului științei”, cum îl ironizau în epoca interbelică
membrii Școlii noi de istorie (în special fostul său elev Constantin C. Giurescu),
desigur o reacție la titlul de „apostol al neamului”, pe care i-l dăduseră lui Iorga
unii amici și colaboratori după Primul Război Mondial. Modest și reținut în
aparițiile sale publice, dar influent în tot ceea ce însemna domeniul științelor
umaniste, Demosthene Russo a funcționat la Facultatea de Litere din București
până la 1 octombrie 1938, când s-a retras la pensie. Era deja grav bolnav, iar
noua calitate, de fost profesor universitar, i-a grăbit sfârșitul, savantul decedând
după câteva zile.
Un dialog inegal: teme și retorici epistolare

În general, eroul central al epistolarului este Oreste Tafrali, atât în
scrisorile trimise de el, cât și în cele primite. În aceste 42 de epistole
expediate, el renunță la toate rezervele, își arată speranțele, dar și fricile; râuri
de bună dispoziție urmează altora de ură furibundă, cu deosebire după
numirea sa ca profesor. Impresionează, de asemenea, trăirile puternice pe care
le are la Iași, într-un mediu pe care îl considera dificil și ostil, dar care, de
fapt, nu era cu mult diferit de mediul universitar bucureștean, cum arăta chiar
Russo în una dintre epistole.
Mai multe teme, inegale ca amplitudine, pot prinde viață după lectura
scrisorilor, și mai toate îl privesc în principal pe Oreste Tafrali. Trebuie amintită
aici mai ales relația inegală, aproape de subordonare, între Demosthene Russo și
Oreste Tafrali. Cel din urmă și-a afirmat periodic, începând cu a patra scrisoare
în ordine cronologică, cea din 25 decembrie 1907, atașamentul și recunoștința
față de Russo, de ale cărui sfaturi utile și „protecțiune” s-a folosit pe toată
durata sejurului parizian, dar chiar și înainte, în timpul studiilor din țară. În anii
următori, ucenicul s-a arătat în mai multe rânduri nerăbdător să-l primească la
Paris pe Russo, a cărui descindere promisă întârzia însă mereu, și să-i fie acestuia
ghid (quo de) pentru vizitarea splendorilor savante din Orașul Luminilor. În
aceeași cheie trebuie să citim și refuzul său de a se anunța ca prezumptiv
candidat la proiectata catedră de Bizantinistică de la Universitatea din București
(pe care o va ocupa Russo), deși fusese ademenit, argumentând că „există o

singură persoană care merită cu adevărat să o primească: dl D. Russo”17.
Mai mult, un împătimit al cărților vechi și rare, atent însă și la ce se
publica în mediul savant european, Russo îi cerea periodic mai tânărului său
amic să-i procure de la anticarii sau librarii parizieni diverse cărți, începând cu o
serie de instrumente fundamentale, dar extrem de rare, precum Glossarium
mediae et infimae graecitatis, al lui Du Cange, sau Bibliographie Hellénique și
Éphémérides Daces ale lui Émile Legrand. Solicitările au fost cu greu și doar
parțial onorate de Oreste Tafrali, fie din pricina absenței titlurilor de pe piață, fie
datorită prețurilor ridicate pe care le cereau „negustorii de cărți” pentru unele
dintre ele (bunăoară, pentru Voyage a Constantinople a lui Sabatery sau pentru
glosarul lui Du Cange). Așa că, după mai multe și laborioase căutări, Tafrali îi
transmitea lui Russo că nu a fost în măsură să găsească „niciuna din cărțile pe
care mi le-ați comandat”18. Rezultatul acestor „campanii” de căutare tinde a
deveni unul fericit în a doua parte a șederii lui Tafrali la Paris, când căpătase
deja experiență; ucenicul putea, în sfârșit, să satisfacă gustul pentru carte rară al
amicului său de la București.
O altă temă centrală este cea a studiilor lui Oreste Tafrali la Paris. Un
lucru este limpede: cele mai multe informații cuprinse în corespondența de până
la 1913 privesc evoluția studiilor învățăcelului în Orașul Luminii. Dincolo de
concentrarea de date, scrisorile ne oferă prilejul unei imersiuni în subiectivitatea
expeditorului, în trăirile unui studios român din Parisul începutului de secol XX,
care nu se adresează, în epistolele sale, unei autorități a statului sau unei insti-
tuții, ci unui amic și „protector”, față de care nu are rețineri, căruia i se
confesează și de la care așteaptă sugestii utile.
Doar așa aflăm despre încercările insistente de căutare a unui post
oarecare, fie și de corector sau de ajutor de bibliotecar, care să-i permită traiul în
metropolă și continuarea studiilor, despre sprijinul de care s-a bucurat, inclusiv
în această problemă, din partea unor savanți precum Diehl sau Millet. Spaima
epuizării bursei primite din țară este arhiprezentă. De asemenea, aflăm despre
puținătatea resurselor și despre intervențiile sale și ale terților binevoitori pentru
obținerea unor sponsorizări, fără de care terminarea doctoratului părea
imposibilă. La fel, despre alegerea căii mai dificile – doctoratul de stat –, dar
aducătoare de evidente beneficii în cazul stabilirii în Franța, apoi despre
preocupările științifice, despre preferința pentru un profesor sau altul, despre
articolele pregătite și apoi publicate în Franța, sau contextul angajării sale ca
repetitor la Școala de Limbi Orientale, despre relațiile cu diverse personalități
ale lumii științifice franceze.
Scrisorile mai conțin informații prețioase și despre pregătirea efectivă a
tezelor necesare „doctoratului mare”, despre stresul pe care i-l provoca întâr-
zierea finalizării lor și, de aici, frica de „abandon”, temerea lui Tafrali că-și va
17
Scrisoarea din 7 februarie 1913.
18
Scrisoarea din 18 septembrie 1908.
248 Leonidas Rados
pierde suportul protectorului său (Ion Kalinderu), nedumerit de încetineala cu

care tânărul avansa în studiu. La fel, găsim amănunte despre eforturile sale și
ale sprijinitorilor pentru obținerea catedrei de Arheologie și Antichități de la
Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași, despre securizarea
voturilor necesare („campania electorală”, cum o numea chiar Tafrali) și despre
numirea ca profesor.
O altă temă importantă, care se poate dezvolta din lectura epistolelor, dar
nu neapărat ultima, este cea a inadaptării arheologului la realitățile mediului
social și intelectual ieșean. Tafrali a avut, se știe, relații dificile, atât cu propriii
colegi de la Litere, dar și cu mulți alți specialiști din țară. El a suportat cu greu
ostracizarea (cum o resimțea el) la Iași și a încercat constant să se transfere în
capitală, iar epistolarul cu Demosthene Russo conține toate aceste mărturii și
trăiri intime ale celui în cauză, ba încă deosebit de intense.
Un corpus epistolar, editarea și provocările sale

Rămân, în continuare, câteva întrebări. Care ar fi limitele cronologice ale
raporturilor celor doi și, apoi, când și în ce context s-a epuizat relația amintită?
Apropierea protagoniștilor s-a petrecut la 1905, de când datează prima scrisoare,
iar relațiile au încetat în 1923, anul ultimei piese epistolare la care am avut
acces, sau, dimpotrivă, prietenia a continuat până la dispariția, destul de
apropiată în timp – 1937, respectiv 1938, așadar la diferență de un singur an – a
savanților? Și dacă ultima variantă ar fi adevărată, absența altor scrisori se poate
explica doar prin hazard? Pentru a răspunde la aceste întrebări, apelând mai
degrabă la argumente logice, decât la informații certe, documentare, se pot
avansa cel mult ipoteze de lucru.
Cum menționam mai sus, această filă de corespondență s-a oprit brusc, la
1923, și nimic nu ne ajută, cel puțin deocamdată, să înțelegem de ce. Nu avem
date concrete care să lămurească dacă a existat un epistolar și după 1923, dar
scrisorile s-au pierdut, sau dacă relația celor doi a fost întreruptă de un joc al
destinului. Judecând după profilul psihologic al lui Oreste Tafrali, creionat de
desele sale refulări, de veșnicele conflicte cu colegii de la Iași sau din țară, de
mania persecuției și de conspirațiile pe care le vedea la tot pasul, înclin să cred
că însuși arheologul de la Iași a rupt această relație foarte apropiată. Motivul cel
mai plauzibil poate fi lipsa sprijinului lui Russo (lipsă reală sau închipuită) în
chestiunea transferului la București, cea mai arzătoare dorință a profesorului
Tafrali, problemă care s-a pus și în 1923. În fond, nu întotdeauna opinia intimă
față de aducerea unui nou coleg putea fi exprimată și susținută public, căci
fiecare profesor avea în jurul său alți colegi sau amici, cu care trebuia să se
armonizeze în luarea deciziilor. Mai erau datorii vechi de plătit, amiciții și
dușmănii aprinse de care trebuia ținut cont, căci mediul universitar era unul
complex, în care numai politica de grup (în nici un caz cea individuală) putea
avea, în anumite conjuncturi, rezultatele așteptate. Ne aflăm, firește, pe
tărâmul supozițiilor.
Trebuie să recunosc faptul că aceste epistole mi-au pus cele mai serioase
probleme de editare de până acum, unele greu de rezolvat. Este drept că am avut
parte și de sprijinul foarte util al cercetătoarei Eleni Stamatiadou de la Salonic
(pentru scrisorile în limba greacă) și al dr. Evagrina Dîrțu de la Iași (pentru cele
în limba franceză). Le mulțumesc și pe această cale și le rămân îndatorat pentru
ajutorul lor.
Demersul de editare a presupus un efort considerabil, disproporționat cu
dimensiunea corespondenței. Dificultățile au apărut mai cu seamă la scrisorile
în limba greacă (la transcriere, dar și la traducere), deoarece unii termeni (sau
chiar unele expresii) grecești specifici, folosiți în lumea balcanică și în Tracia,
nu apar în dicționare, glosare sau îndreptare. Apoi, chiar decizia de a publica
scrisorile în limba greacă în varianta lor originală, cu grafia din acea perioadă,
în sistem politonic (pentru necunoscători, un ansamblu complex de spirite și
accente), a făcut ca transcrierea electronică să fie una deosebit de anevoioasă
și cronofagă.
Amintesc mai jos normele pe care le-am aplicat în editarea scrisorilor.
Mai întâi de toate, în rezumatul scrisorilor și, în egală măsură, în studiul
care precede corespondenței, am folosit prenumele „Oreste”, și nu forma mai
simplă și des folosită în timpul din urmă, „Orest”, deoarece așa apare în docu-
mentele oficiale care îl privesc pe arheolog. Fără excepție, în scrisorile redactate
în limbile franceză și română de către Oreste Tafrali, el semnează „O. Tafrali”,
iar în epistolele grecești, se iscălește „Ο. Ταφραλῆς” sau, mai rar, „Ὀρέστης
Ταφραλῆς” [Orestis Tafralis].
O altă chestiune, pe care o consider importantă, privește formulele de pe
plicurile care au însoțit această corespondență. Informații aparent banale precum
adresele corespondenților pot fi, în fapt, extrem de utile îndeosebi celor
interesați de cercetarea biografiei lui Oreste Tafrali, căci prima parte a vieții sale
la Iași este destul de puțin și de neglijent documentată. Nu există în literatura de
specialitate informații certe cu privire la casele în care a locuit Tafrali în acea
perioadă, împreună cu soția sa, la Iași, până la mutarea în clădirea Muzeului de
Antichități, or scrisorile lămuresc, cel puțin în parte, această problemă. Astfel,
până să-și aranjeze lucrurile, profesorul s-a cazat la Hotelul Binder, la poalele
dealului Copou (așadar în apropiere de Universitate), unul dintre locurile
preferate de loisir ale ieșenilor în Belle Époque. Revenit de la Paris încărcat de
bagaje, în toamna anului 1913 a închiriat o casă („o chichineață”) pe strada
Logofăt Tăutu nr. 1 (a doua stradă la dreapta, perpendiculară pe strada Lascăr
Catargi), plătind o chirie consistentă (1.700 de lei pe an). Apoi s-a mutat ceva
mai sus, pe strada Theodor Pallady (la nr. 6), care unește străzile Lascăr Catargi
și Sărărie, de unde trimitea scrisori la 1921, pentru ca la 1923 să schimbe
corespondențe de la noua locuință, din clădirea Muzeului de Antichități de pe
strada Carol nr. 16, unde se mutase de ceva vreme.
Acolo unde plicurile s-au păstrat (evident, numai în cazul scrisorilor către
Demosthene Russo), le-am redat înainte de textul propriu-zis al epistolei, dar
250 Leonidas Rados
numai la original, nu și la traducere. Nu trebuie să mire, așadar, dacă o

scrisoare în limba greacă începe cu formulele de pe plic, în limba română sau
franceză. În câteva cazuri, scrisorile erau așezate în plicurile greșite în arhiva
savantului, și într-un caz identificarea corectă nu a fost posibilă (pentru
scrisoarea din 13 ianuarie 1910), datele poștei fiind ilizibile; astfel, am
renunțat la plicul respectiv.
În cazul în care cuvinte sau expresii sunt greșite în original, am indicat
faptul prin formula obișnuită [sic!], urmată, acolo unde se impunea, de forma
corectă. Nu am introdus evidențierea intervențiilor editorului în text, nici cu
litere cursive, nici cu sublinieri (underline). Unde cititorul va depista sublinieri,
acestea aparțin exclusiv autorului. Pentru titlurile unor articole, studii sau cărți,
pe care autorul le-a subliniat, am folosit litere cursive; nu am intervenit acolo
unde autorul însuși a folosit ghilimele.
Din rațiuni evidente, am păstrat indicația lunilor cu minuscule, precum în
originalul grecesc (deși regulile de azi cer majusculă), la fel ca alte forme vechi
sau regionale ale cuvintelor grecești. În cazul scrisorilor în limba română, am
lăsat o mulțime de forme grafice vechi precum „trebue”, „noembre”, „îngădue”,
„subt”, „voiu”, „șease” etc. De asemenea, în situațiile în care originalul conținea
prescurtări, am completat cu paranteze pătrate, nu însă și în cazurile ușor de
înțeles, precum „ed.” (pentru editură) ș.a, pentru a nu obosi lectorul.
De asemenea, în originalul românesc apar diverse forme precum „dl”,
„dl.”, „d.” și „D” drept prescurtări pentru „domnul”. Le-am uniformizat în „dl”.
Apoi, am folosit minuscula pentru „domn” în interiorul frazei, deși în original
apare și forma cu majusculă. La fel am procedat în alte cazuri asemănătoare,
scriind „d-voastră” în loc de „Dvoastră” sau „D-voastră”, cum era în original,
sau „d-ta” și „d-tale” în loc de „D-ta” și „D-tale”. Am lăsat însă majuscule în
formula de adresare „Domniei Sale Domnului” (și prescurtarea „D-sale D-lui”).
În fine, am schimbat apostroful în liniuță de unire, am scris cu minuscule
etnonimele („români” etc.), am corectat tacit nume proprii (de exemplu
„Alexandri”, în „Alecsandri” etc.).
*
* *
Epistolar universitar: Oreste Tafrali și Demosthene Russo 251
1
1905 februarie 2/15, București. Tafrali îi mulțumește lui Russo pentru cei
30 de franci trimiși și îi cere de lucru. Original în limba greacă.
Carte poștală
D-lui D. Russo
Str. Viitorului 7, Loco
Ἀξιότιμε κ. Ροῦσσο,
Ἔλαβον τά 30 φρ. ἅπερ μοί ἐστείλατε καί σᾶς εἶμαι πάνυ εὐγνώμων διά
τήν καλωσύνην σας καί εὐγενῆ μέριμναν ἣν πάντοτε εἴχετε δί΄ἐμέ.
Σήμερον εἶμαι καλά. Ἐάν ἔχητε ἐργασίαν, γραψετέ μου, σᾶς παρακαλῶ,
ἴνα ἔλθω.
Ὅλως ὑμέτερος
Ο. Ταφραλῆς
Βουκουρέστιον, 2/15 Φέ. 1905
Stimate d-le Russo,

Am primit cei 30 de franci pe care mi i-ați trimis și vă sunt foarte recu-
noscător pentru bunăvoința dumneavoastră și pentru grija pe care ați avut-o
dintotdeauna față de mine.
Astăzi sunt bine. Dacă aveți de lucru, scrieți-mi, vă rog, ca să vin.
Al dumneavostră în totalitate,
O. Tafrali
București, 2/15 februarie 1905
2
1907 octombrie 27, Paris. Tafrali își anunță sosirea la Paris și îi descrie
lui Russo primul contact cu profesorii Diehl și Millet. Original în limba
greacă.
[Plic față]
D-sale D-lui D. Rousso
Doctor în litere
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Plic Verso]
O. Tafrali
33 rue Dauphine
Paris
252 Leonidas Rados
Σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοι Κύριε Ροῦσσο,

Ἔφθασα εἰς Παρισίους μόλις προχθές, καθότι ἔμεινα ἐπί τίνας ἡμέρας εἰς
München, ὅπου εἶδον καί ἐθαύμασα τᾶς διαφόρους πινακοθήκας, τήν
γλυπτοθήκην, καί ἄλλα ἀξιόλογα.
Χθές ἐπισκέφθην τούς διδασκάλους μου κκ. Millet καί Diehl. Ὁ πρῶτος
δέν μοί ἔδωσε μεγάλας ἐλπίδας, πρός τό παρόν, διά τήν ἐγκατάστασίν μου
ἐνταύθα. Καθότι, διά μίαν θέσιν, πλεῖον τῶν ἑκατόν εἶναι οἱ θηρεύοντας αὐτήν
ἄλλως τέ δέν εἶμαι καί ὑπήκοος γάλλος. “Μόλα ταύτα θά ἔδωμεν ἐν τῷ
μέλλοντι, μοί εἶπεν, διότι δέν εἶσαι ὁ τυχόν.”
Ὁ κύριος Diehl ὅμως μεγάλως ἐλυπήθη διά τήν ἀποτυχίαν μου. Ἐγέλασε
δέ διά τήν ἐλεεινήν κατάστασιν τῶν ἐκεῖ, καί πάλιν, λαμβάνων ὕφος σοβαρόν,
δέν μέ ἔκαμε νά ἐννοήσω ὅτι γνωρίζει αὐτοί τί δηλοῦν τοιαῦτα …1 .
Μοί ἔδωσε δέ ἐλπίδας ὅτι θά προσπαθήσῃ νά μέ εἰσάξῃ ὡς correcteur, πρός
τό παρόν, εἰς κἀνένα μέγα τυπογραφεῖον, ὅπου ἐκδίδονται ἐπιστημονικά ἔργα.
Comme cela, on vous gardera ici; et tant pis pour eux! Vous avez trés bien
fait de m’en parler!
Ταύτα δεικνύουν πόσον ἀγαπᾶ ὁ ἔξοχος οὗτος καθηγητής τούς μαθητάς
αὐτοῦ, οἵτινες ἔχουν ζῆλον πρός τό ἐργάζεσθαι ἐπιστημονικῶς, καί πόσον μισεῖ
τήν ἀδικίαν, πρό πάντων ὅταν αὔτη προέρχεται ἐκ χαμερπεστάτων παθῶν.
Ἐννόμισα, σεβαστέ μοι κύριε Ροῦσσο, καθῆκον μου νά σᾶς κοινοποιήσω
ταῦτα, γνωρίζων ὅτι θά σᾶς προξενήσω χαράν, καθότι πάντοτε μοί ἐφάνητε
εὐεργέτης καί ἀγαπητός προστάτης. συνάμα δέ, σᾶς παρακαλῶ νά δεχθῆτε τά
σέβη καί τήν θερμήν πρός ὑμᾶς εὐγνωμοσύνην μου.
Ὁ ὑμέτερος
33 rue Dauphine
Παρίσιοι, τῇ 27 Ὀκτ. 1907
Υ.Γ. Ἐάν ἔχητε κἀμμίαν παραγγελίαν νά μοί κάμητε, σᾶς παρακαλῶ νά
μοί γράψητε. θά εἶμαι εὐτυχής, δυνάμενος νά σᾶς φέρω οἶον δήποτε ὑπηρεσίαν.
ὁ αὐτός
Respectate și iubite domnule Russo,
Am ajuns în Paris abia alaltăieri, căci am rămas câteva zile la München,
unde am văzut și admirat diversele pinacoteci, galeria de sculptură și altele
asemenea.
Ieri am vizitat pe profesorii mei domnii Millet2 și Diehl3. Primul nu mi-a
dat mari speranțe, până în prezent, în legătură cu instalarea mea aici. Din
moment ce, pentru un loc sunt mai bine de o sută de candidați, și, în plus, nu
sunt cetățean francez. „Cu toate acestea, vom vedea în viitor, mi-a spus, pentru
că nu ești un oarecare.”
Domnul Diehl însă a deplâns mult nenorocirea4 mea. A râs de situația lui
proastă de acolo și iarăși, luând o mină serioasă, nu a lăsat să înțeleg că el
cunoaște ce declară ei despre aceasta5.
Mi-a dat însă speranța că va încerca să mă introducă ca corector, pentru

prezent, la vreo mare tipografie unde se publică lucrări științifice.
Comme cela, on vous gardera ici; et tant pis pour eux! Vous avez trés bien
fait de m’en parler! [În felul acesta vă vom păstra aici; și cu atât mai rău pentru
ei! Ați făcut foarte bine că mi-ați spus.]
Acestea arată cât de mult își iubește acest excepțional profesor elevii care
arată zel pentru munca științifică și cât urăște nedreptatea, atunci când ea
provine din patimi meschine.
Am crezut, domnule Russo, că este de datoria mea să vă aduc la cunoștință
toate acestea, știind că vă voi provoca bucurie, deoarece dintotdeauna mi-ați
fost binefăcător și protector iubitor. Așa că, vă rog să primiți respectele și recu-
noștința mea fierbinte.
Paris,
27 octombrie 1907
P.S. Dacă aveți să-mi faceți vreo comandă, vă rog să îmi scrieți. Voi fi
fericit dacă voi putea să vă aduc orice serviciu.
Același.
1
Cuvânt ilizibil, posibil (poate „Mikonos”?) și exprimare prolixă.
2
Gabriel Millet (1867-1953), celebru specialist francez în arheologia creștină și în istoria
Bizanțului. Membru al Școlii Franceze de la Atena încă din 1891, mai apoi și al Académie des
Inscriptions et Belles-Lettres (al cărui președinte va ajunge la 1929), a predat din 1899 la École
Pratique des Hautes Études.
3
Charles Diehl (1859-1944) recunoscut cercetător al istoriei și artei bizantine și autor al
unor cărți foarte bine receptate de savanți și de publicul larg. Membru al Școlii Franceze din
Roma și al celei din Atena, dar și al respectatei Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, a
devenit profesor de istorie bizantină la Sorbona. Între cele mai importante lucrări ale sale
publicate la începutul secolului XX amintim Études byzantines (1903), Théodora, impératrice de
Byzance (1904), Figures Byzantines (1906-1908) și Excursions archéologiques en Grèce (1908).
4
În text: eșecul.
5
Exprimare prolixă, cu sens aproximativ.
3
1907 decembrie (sau 1908 ianuarie), București. Russo îi răspunde cu
întârziere lui Tafrali, chestionându-l asupra proiectelor lui, reco-
mandându-i lecturi și rugându-l să-i caute, la Paris, lucrări de
specialitate. Concept în limba greacă.
Φίλε κ. Ταφραλή
Ἔλαβον τό κατ’ ὀκτώβριον σταλέν μοί γράμμα καί μόλις σήμερον
ἀπαντῶ εὐτυχόμενος ὑμίν τά βέλτιστα ἐπί τῷ νέῳ ἔτει. Ἡ ἐπιστολή σας μ’
εὐχαροποίησεν ἀλλά δυστυχῶς δέν γνωρίζω ἄν κατάφερω νά εὕρω την θέσιν
διορθωτοῦ ἤ οἱανδήποτε ἄλλην ἤτις νά σᾶς ἐξασφαλίζῃ τό vivere καί ἐνόγον τό
254 Leonidas Rados
philosophare. Γνωρίζετε ὅτι εἶπερ τίς καί ἄλλος ἐγώ ἐνδιαφέρομαι νά μάθω τά
καθ’ ὑμᾶς ὠδή προσεχής παρακαλῶ νά μοῦ γνωστοποιήσητε ἄν κατωρθώσατε
τό ποθούμενον καί τίς κυρίως ἔλαβε τήν δουλειᾲ à coeur. Μοῦ εἴπατε ἄν
ἐνθυμοῦμαι καλῶς ὅτι καταγίνησθε μέ τάς παραστάσεις τοῦ ἀκαθίστου:
βεβαίως γνωρίζητε καί τόν επίκριον τοῦ Baumstark ἤτις ἐδημοσιευθη ἐν τῇ
Byz[antinishe] Zeit[schrift] μετά τή ἐνταῦτην ἀναχωρησίν σας. Ἄν τυχόν
εὐρίσκωνται αὐτοῦ antiquarisch τοῦ Legrand τή Bibliographie hellenique
3+5=8 τόμοι ἐν ὀλῃ (πλῆρες ἀ σμα ἤ καί τόμους) ἡ τί τᾶς Éphémérides Daces ἤ
τοῦ Du Cange τό Glossarium mediae et infimae graecitatis, παρακαλῶ νά μοῦ
γράψετε μία κάρτα.
Φιλικούς ἀσπασμούς
Δ. Ροῦσσος
Str. Viitorului 7
Prietene d-le Tafrali,

Am primit scrisoarea dumitale trimisă în octombrie și abia azi răspund
urându-vă vouă cele bune pentru noul an. Scrisoarea dumneavoastră m-a
bucurat, dar, din păcate, nu știu dacă reușesc să găsesc [acea] poziție de corector
sau oricare alta care să vă asigure vivere [traiul] și abia apoi philosophare
[căutarea înțelepciunii].
Cunoașteți faptul că, în orice caz, eu sunt interesat să vă aflu proiectele
viitoare; vă rog să mă înștiințați dacă ați reușit ceea ce doreați și, mai ales, cine
și-a asumat chestiunea esențială1.
Mi-ați spus, dacă îmi amintesc bine, că vă ocupați de reprezentările
Imnului Acatist: cunoașteți, bineînțeles, critica lui Baumstark2 publicată în
Byz[antinishe] Zeit[schrift] după plecarea dumneavoastră de aici. Dacă din
întâmplare, se găsesc la anticari Bibliographie Hellénique 3+5=8 volume în
total (întreagă sau chiar volume izolate), sau Éphémérides Daces ale lui
Legrand3, sau Glossarium mediae et infimae graecitatis al lui Du Cange4, vă rog
să îmi scrieți o carte poștală.
Sărutări prietenești,
D. Russo
Str. Viitorului 7
1
Se referă, probabil, la desemnarea unui coordonator pentru doctoratul lui Tafrali.
2
Carl Anton Joseph Maria Dominikus Baumstark sau Anton Baumstark junior (1872-1948),
orientalist și filolog german, nepotul filologului Anton Baumstark (1800-1876). S-a remarcat
drept un excelent specialist în istoria liturgică orientală. La vremea corespondenței dintre Russo și
Tafrali, el activa ca profesor de gimnaziu la Sasbach (Baden), după ce fusese anterior redactor al
revistei academice Oriens Christianus de la Roma.
3
Émile Legrand (1841-1903), orientalist și elenist fracez, profesor de greacă la École des
Langues Orientales, cunoscut mai cu seamă pentru cărțile sale asupra literaturii și limbii grecești
medievale și moderne. Inițiator al colecției intitulate Bibliothèque grecque vulgaire, a publicat
surse extrem de utile eleniștilor: Recueil de poëmes historiques en grec vulgaire, Paris, 1877,
Bibliographie Hellénique: description raisonnée des ouvrages publiés en Grec par des Grecs aux
XVe et XVIe siècles, Paris, 1885, 2 volume, dar și postumele Bibliographie ionienne: description
raisonnée des ouvrages publiés par des Grecs des Sept-îles ou concernant ces îles, du XVe siècle
à l'année 1900, Paris, 1910, 2 volume, respectiv Bibliographie hellénique : Description raisonnée des
ouvrages publiés par des Grecs au XVIIIe siècle, Paris, 1917, cele din urmă alături de Hubert Pernot.
4
Charles du Fresne Du Cange (1610-1688), istoric, numismat, epigrafist și filolog francez,
trezorier al Franței. Preocupat de istoria Evului Mediu și a Bizanțului, este unul dintre fondatorii
criticismului istoric modern. Excelent cunoscător de latină și greacă, a tradus în limba franceză
modernă istoria lui Geoffrey de Villehardouin (Histoire de l’empire de Constantinople sous les
empereurs français, Paris, 1657), a editat autori bizantini precum Ioan Cinnamos și Ioan Zonaras,
dar, dincolo de acestea, s-a consacrat prin lucrările Glossarium ad scriptores mediae et infimae
latinitatis (1678) și Glossarium ad scriptores mediae et infimae graecitatis (1688), devenite
instrumente fundamentale pentru studiul istoriei și literaturii Evului Mediu, Bizanțului și grecității
post-bizantine. Ultima ediție a Glossariumului grec, pe care îl solicita Demosthene Russo, fusese
publicată la Breslau, în 1889.
4
1907 decembrie 7, Paris. Oreste Tafrali mulțumește pentru compasiunea
arătată la pierderea unei persoane dragi și își reiterează atașamentul și
recunoștința față de Russo. Descrie felul în care colaborează cu profesorii
și cu specialiștii de la Paris și se gândește deja la doctorat. Original în
limba română.
[Destinatar]
Str. Viitorului no. 7
Bucharest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
Rue Taitbout 25
Mult respectate și iubite domnule Russo,

Cuvintele de condoleanță, ce mi-ați adresat, mi-au pricinuit o adevărată
mângăere, de care aveam nevoe în aceste momente de grea încercare pentru mine1.
Ele veniau de la o persoană iubită și respectată, care totdeauna, prin înțe-
lepte sfaturi, mi-a călăuzit pașii șovăelnici, și mi-a dat o deosebită protecțiune.
Micile mele succese apoi, ce le-am avut în România, le datoresc în mare
parte faptului, că am fost în contact cu d-voastră.
Aici chiar, tot prin ceea ce am învățat de la d-voastră m-am putut oarecum
distinge. Dl Ch. Diehl a devenit protectorul meu. M-a recomandat la Biblioteca
Națională, d-lui Omont2 și acum pot lucra în plină libertate; mi-a dat să-i copiez
și niște documente din sec. al XII din sudul Italiei, și a rămas mulțumit de
transcrierea mea. Dealtfel trebuie să mărturisesc, că am făcut progrese în
paleografie, de trei luni, de când lucrez în sala de manuscrise.
256 Leonidas Rados
Mă veți întreba însă: „și cu arheologia cum rămâne?” Nu. N-am lăsat-o în
părăsire. Urmez regulat seminarul d-lui Collignon3, alcătuit din 16 elevi, din
cari fac și eu parte. Anul acesta distinsul nostru profesor ne vorbește despre
săpăturile lui Evans4 și celorlalți din insula Creta. Acum am putut cunoaște ce
însemnează omul de știință!
Afară de aceste cursuri, mai urmez și cele ale lui S. Reinach5 și Pottier6 de
la École du Louvre, unde am fost admis ca auditor. La Sorbona mai audiez
regulat și conferințele publice ale prof. dl Mâle7, care vorbește anul acesta
despre arta medievală a bisericilor Occidentului și în care se resimte influența
Byzanțului.
Seara mă ocup serios cu lectura cărților, ce parte le-am cumpărat, parte le-am
împrumutat de la biblioteca Sorbonei.
Sper, dar, că în doi ani să-mi pot lua doctoratul de universitate8. Spre a
cunoaște, însă, ceva mai bine lumea antică, trebue neapărat să vizitez muzeele
mai de seamă. Și de aceea voiu căuta să pun în aplicare sfatul ce mi-ați dat la
plecare: voiu face economii și voiu vizita Londra, Munchenul, Lipsca și Berlin.
Am ținut să vă dau aceste știri despre mine, deoarece mă simțeam vinovat,
că nu v-am scris până acum. Împrejurările, însă, triste, prin cari am trecut, sunt
o scuză suficientă.
Fratele meu, căruia i-am povestit tot ceea ce ați făcut pentru mine, vă
mulțumește, și vă roagă să primiți recunoștința sa pentru delicata atențiune ce
ați avut de a-i adresa și lui câteva vorbe de mângăere.
Cu sentimentele cele mai recunoscătoare, al d-voastră elev devotat,
O. Tafrali
Rue Taitbout 25
Paris, 25/7 Decembre 1907
1
Se prea poate să facă referire târzie la pierderea mamei, Elena Tafrali, survenită la 25
25 noiembrie 1906, la Paris, unde și-a urmat fiii. Vezi, O. Tafrali, Iconografia Imnului Acatist.
Studii de filologie și de istoria artei, București, Göbl, 1915, dedicație pe coperta interioară.
2
Henri Omont (1857-1940), bibliotecar la Bibliothèque Nationale de France. Avizat
cercetător al manuscriselor grecești, a participat la efortul de catalogare a manuscriselor aflate în
bibliotecile franceze. Membru al influentelor societăți academice Société des Antiquaires de
France și Académie des Inscriptions et Belles-Lettres.
3
Léon-Maxime Collignon (1849-1917), arheolog francez, cunoscut specialist în arta și
arheologia greacă antică. Membru al Școlii Franceze de la Atena și al celebrei Académie des
Inscriptions et Belles-Lettres (al cărui președinte va fi ales în 1904), profesor la Universitatea din
Bordeaux, apoi colaborator al fostului său profesor Georges Perrot la Facultatea de Litere a
Universității din Paris, profesor de arheologie din 1901.
4
Sir Arthur John Evans (1851-1941), vestit arheolog englez care a descoperit, după 1900,
palatul din Knossos (Creta) și a adus pentru prima dată în atenția lumii savante civilizația minoică
din estul Mediteranei, una distinctă de cea miceniană.
5
Salomon Reinach (1858-1932), clasicist, istoric de artă și arheolog francez extrem de
prolific, co-fondator al École du Louvre, unde a predat aproape neîntrerupt din 1890 până în
1918. Cursul său din anul academic 1902-1903 a fost publicat sub titlul Apollo: histoire générale
des arts plastiques professée en 1902-1903 à l'École du Louvre, a cunoscut numeroase ediții și a
devenit un veritabil manual în domeniul istoriei artelor plastice în întreaga Europă.
6
Edmond François Paul Pottier (1855-1934), istoric de artă și arheolog francez, muzeograf
la Muzeul Luvru. Fost elev al Școlii Normale Superioare din Paris și al Școlii Franceze din Atena,
profesor de limbă și literatură greacă la Rennes și Toulouse, membru al Académie des Inscriptions et
Belles-Lettres, Pottier a ținut după 1885 cursuri deopotrivă la École des Beaux-Arts și la École du
Louvre, din 1908 devenind profesor de arheologie și istoria artelor la prima și profesor de arheologie
orientală și ceramică greacă la cea din urmă, calitate în care l-a întâlnit și Oreste Tafrali.
7
Émile Mâle (1862-1954), istoric de artă francez, membru al Academiei Franceze.
Absolvent al École Normale Supérieure în 1886, și-a trecut doctoratul abia în 1899 la Sorbona.
Din 1906 preda un curs de istorie a artei creștine medievale la Sorbona, pentru a deveni, șase ani
mai târziu, titularul catedrei de Istoria artei creștine de acolo.
8
Doctoratul de universitate, cel mai răspândit în Franța acelei perioade, se acorda mai ales
studenților străini, era valabil în țările de origine ale acestora, dar nu avea recunoaștere în Franța.
Mult mai dificil de obținut era doctoratul de stat, care acorda posesorului toate drepturile legale,
inclusiv în Franța.
5
1908 martie 3, Paris. Tafrali se scuză pentru lipsa de reacție, explicată
prin pregătirea unei conferințe despre arta bizantină în România. Descrie
aventura căutării cărților rare solicitate de Russo. Îi prezintă stadiul
relației cu profesorii Millet și Diehl, reușita echivalării licenței și apro-
piata publicare a unui studiu al său la Paris. Original în limba greacă.
[Destinatar]
D-sale D-lui Dem. Russo
7 str. Viitorului 7
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
33 Dauphine 33
Σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοι κ. Ροῦσσο
Σᾶς ζητῶ μυριάκις συγγνώμην διά τό μακρόν της σιωπῆς μου.
Ἡ μόνη αἰτία, ἤτις μέ ἠμπόδισε νά σᾶς γράψω ἐνωρίτερον, ἦτο ἡ ἐπιθυμία
ὅπως ἐκπληρώσω τήν παράκλησιν, ἣν μοί ἐκάματε εἰς τήν φιλικήν σας πρός ἐμέ
ἐπιστολήν. Ἀλλ’ ἤμην πολύ ἀπησχολημένος μέ μίαν conference, τήν ὁποίαν
ἔπρεπε νά κάμω ἐνώπιον τοῦ κ. Millet καί τῶν συμμαθητῶν μου περί τῆς ἐν
Ρωμανίᾳ βυζαντινῆς καλλιτεχνίας. Αὓτη ἐγένετο, ἐπί τέλους, πρό μιᾶς
ἑβδομάδος, καί ἅμα ἐλεύθερος, je mes suis mis en campagne πρός εὕρεσιν τῶν
βιβλίων, ἃτινα ἀναφέρει ἡ ἐπιστολή ὑμῶν.
Δυστυχῶς ἡ ὑπόθεσις δέν ἦτο εὔκολος. Ἐπί τέσσαρας συνεχῶς ἡμέρας
ἐρεύνησα ἅπαντα τά μικρά παλαιοπωλεία τοῦ quai d'Orsay et des Grands
Augustins. Οὐδέν ἕυρον, πλήν ἑνός τόμου τοῦ Legrand τῆς Bibl. Grecque
vulgaire, ἐμπεριέχοντος ποιήματα τοῦ Σπανέα, Γλυκᾶ, Θεοδ. Προδρόμου κτλ.
Ἡ τιμή αὐτοῦ ἦτο ἀπίστευτος σχεδόν ἓν φράγκον. Ἐννοεῖται ὅτι τό ἠγόρασα
258 Leonidas Rados
καί σᾶς τό ἀποστέλλω σύν τοίς δυσί καταλόγους τοῦ γνωστοῦ ὑμῖν
καταστήματος Picard.
Εἰς τό βιβλιοπωλεῖον τοῦτο εὗρον ἔργα τοῦ Legrand. Μόνη ἡ τιμή τῶν
Éphémérides Daces εἶνε κατά τί συγκαταβατική 15 φρ. οἱ δυό τόμοι. Τῶν ἄλλων
τεσσάρων ἢ ἓξ τόμων εἶνε ὑπέρογκος ἑκατόν φρ. οἱ τέσσαροι, οἱ ἐμπεριέχοντες
ἔργα τοῦ 17ου αἰώνος, καί 45 φρ. ἕτεροι δυό παλαιοτέρων ἔργων.
Γράψετε μοι, παρακαλῶ, ἐάν ἐπιθυμεῖτε νά ἀγοράσητε τά ἔργα ταῦτα, καί
ὅσον τάχιστα καθότι αἱ epherides δύνανται νά πωληθῶσι.
Τό δέ Glossarium med. et inf. graecitatis τοῦ Du Cange, δέν ἠδυνήθην
μέχρι τοῦδε νά εὕρω. Εἶνε φαίνεται σπανιώτατον. Ἐλπίζω ὅμως ὅτι δέν εἶνε καί
ἀδύνατον ἡ εὕρεσίς τοῦ εἰς μίαν μεγαλούπολιν ὡς οἱ Παρίσιοι. Θά
ἐξακολουθήσω ὥστε τάς ἐρεύνας μου.
Ταῦτα περί τῆς ὑποθέσεως τῶν βιβλίων. Ὡς τά κατ’ ἐμέ, δύναμαι νά
καυχηθῶ ὅτι εἶμαι ὑπέρ πότε εἰς ἀρίστας σχέσεις μέ τούς διδασκάλους μου.
Χάριν τῆς ἐπεμβάσεως των μοί ἐχωρηγήθη ἡ equivalence de la licence, πρᾶγμα
μέχρι σήμερον ἀδύνατον διά τούς ξένους. δύναμαι δέ νά παρουσιασθῶ διά τό
μέγα διδακτορικόν δίπλωμα, τό “doctorat es letters”, διά τό ὁποῖον ὑποχρεοῦμαι
νά καταθέσω δύο theses. Ἅπαντες οἱ ἄλλοι ξένοι, καί ὅσοι τῶν γάλλων
βούλονται, λαμβάνουσι, τό doctorat d’ Universite, παρουσιάζοντες ἓν μόνον
ἔργον.
Ὁ κ. Millet μοί ἐσυμβούλευσε τά ἄνω, - ὅπως ἔχω δικαιόματα εἰς τήν
Γαλλίαν αὐτήν, ἢτε διά θέσιν διδασκάλου, ἢτε δι’ ἄλλοτι.
Μέ ἐρωτᾶτε ποίος ἔλαβε τήν ὑπόθεσίν μου à coeur.
Ὁ κ. Diehl, ἐφάνη κατ’ ἀρχάς λίαν ἐνθουσιώδης καί μοί εἶχε δώσει πολλᾶς
ὑποσχέσεις κατόπιν ὅμως οὐδέν μοί ἀνάφερε, ἐγώ δέ, δέν τολμῶ νά τοῦ τό
ὑπενθυμήσω. Ὁ κ. Millet ὅμως, ὅπως σᾶς εἶχον γράψει, δέν μοί ἔδωσε ἐλπίδας,
καί μόλα ταῦτα πόσον εὐνοϊκῶς προσφέρετε νῦν πρός ἐμέ. Εἶμαι ὁ γραμματεύς
τού κατά τό παρόν. Μοί δίδει ἀρίστας συμβουλάς, χθές δέ μίαν θερμοτάτην
σύστασιν πρός ἕνα τῶν μεγίστων τυπογραφικών καταστημάτων, ὅπου ἐξέδωσε
μερικά τῶν συγγραμμάτων αὐτοῦ, ἳνα μέ προσλάβουν ὡς correcteur. Ἐάν
ἐπιτύχω ἤ οὔ, εἶνε ἂλλη ὑπόθεσις. ἀρκεῖ ὅτι μέ ὅλην του τήν καρδιά θέλει νά μέ
βοηθήσῃ καί νά μέ κρατήσῃ πλησίον αὐτού. Μοί ἔδωσε προσέτι καί μίαν τῶν
ἐλπίδων ἐκείνων, αἴτινες προσκαλοῦν ἐνθουσιασμόν, καί τήν ὁποίαν μόνον
πρός ὑμᾶς τολμῶ νά ἀναφέρω.
Πρῶτον, ὅτι τό ἔργον μου περί τῶν εἰκόνων τοῦ ἀκαθίστου ὕμνου θά
δημοσιευθή εἰς τό Bulletin des savants étrangers τῆς ἀκαδημίας des
inscriptions; δεύτερον ὅτι μετά δυό ἤ τρία ἔτη θέλει σταλῆ εἰς mission
archéologique ἣτις προπαρασκευάζεται διά τήν Ρωμάνιαν καί Βουλγαρίαν.
Ἀγνοῶ κατά πόσον ταύτα πάντα θέλουν ἐκτελεσθῆ πρός τό παρόν ἀρκεῖ
ὅτι λογίζονται εὐτυχής.
Ταῦτα σας κοινοποιῶ, σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοί κ. Ροῦσσο, γνωρίζων
κάλλιστα ὅτι ἡ εὐγενῆ ὑμῶν καρδία, ἡ τόσον εὐνοϊκῶς διακειμένη πρός ἐμέ,
θέλει αἰσθανθῆ οὐ μικρᾶν εὐχαρίστησιν. Παρακαλῶ συνάμα ὑμᾶς νά δεχθήτε

τά πάνυ εὐγνώμονα καί φιλικά αἰσθήματα του.
Παρίσιοι, 3 Μαρτίου 1908
Υ.Γ. Σᾶς παρακαλῶ ἀντί τοῦ τόμου Legrand ὅπερ σᾶς ἀποστέλλω, στείλατε
μοί Rumänische Erzählung[en] von Hîrșu είς Alcalay ὅπερ λίματα ἰδου.

Vă cer mii de scuze pentru tăcerea mea îndelungată. Singura cauză, care
m-a împiedicat să vă scriu mai devreme, a fost dorința mea de a vă îndeplini
rugămintea pe care mi-ați făcut-o în amicala dumneavoastră scrisoare către
mine. Dar am fost foarte ocupat cu o conferință, pe care trebuia să o țin în fața
d-lui Millet și a colegilor mei, despre arta bizantină din România. Am terminat-o,
în sfârșit, acum o săptămână, așadar, liber, je mes suis mis en campagne [m-am
mobilizat] pentru găsirea cărților amintite în scrisoarea dumneavoastră.
Din păcate, chestiunea nu este ușoară. Patru zile la rând le-am căutat la
micile anticariate de pe quai d'Orsay et des Grands Augustins. Nu am găsit
nimic, în afară de un volum din Bibl. Grecque vulgaire a lui Legrand1, care
cuprinde poeme de Spaneas2, Glykas3, Theod. Prodromos4 etc. Prețul său era
incredibil: aproape un franc. Se înțelege că l-am cumpărat și vi-l trimit
împreună cu ultimele cataloage ale cunoscutei edituri Picard5.
În librăria acestei edituri am găsit lucrări ale lui Legrand. Doar prețul
Éphémérides Daces este, cu bunăvoință, de 15 franci două volume. Prețul
celorlalte patru sau șase volume este exagerat, o sută de franci cele patru
[volume] cuprinzând lucrările de secol XVII, și 45 de franci celelalte două
volume cu lucrări mai vechi.
Scrieți-mi, vă rog, dacă doriți să cumpărați aceste lucrări și cât mai repede,
căci este posibil ca Efemeridele să se vândă.
Acel Glossarium med. et inf. graecitatis al lui Du Cange, nu l-am putut găsi
până acum. Este, se pare, mai rar. Sper însă că nu este chiar imposibil aflarea lui
într-o metropolă precum Parisul. Voi continua, așadar, cercetările mele.
Acestea despre chestiunea cărților. Cât despre mine, pot să mă laud că sunt
în relații mai bune ca oricând cu profesorii mei. Grație intervențiilor lor, mi s-a
eliberat echivalarea licenței, lucru imposibil pentru străini, până astăzi. Așa că
mă pot prezenta pentru diploma doctoratului mare, „doctorat es letters”, pentru
care sunt obligat să depun două teze. Fără excepție, ceilalți străini și acei dintre
francezi care doresc, primesc doctorat d’Universite [doctoratul de Universitate],
pentru care prezintă o singură lucrare.
Dl Millet mi-a sugerat cele de mai sus, pentru a avea dreptul [de a ocupa]
în Franța fie poziția de profesor, fie oricare alta.
Mă întrebați cine și-a asumat chestiunea mea esențială.
260 Leonidas Rados
Dl Diehl s-a arătat la început foarte entuziast și mi-a făcut multe promi-
siuni, dar după aceea nu s-a mai referit la niciuna, iar eu nu îndrăznesc să îi
reamintesc. Dl Millet însă, așa cum v-am scris, nu mi-a dat speranțe, și, cu toate
acestea, cât de binevoitor se oferă acum [să mă ajute]. Sunt secretarul său în
prezent. Îmi dă sfaturi excelente, ieri de exemplu, [mi-a dat] o călduroasă
recomandare către una din tipografiile mari, unde el a publicat unele dintre
lucrările sale, ca să mă angajeze drept corector (correcteur). Dacă reușesc sau
nu, este altă treabă. Este destul că din toată inima dorește să mă ajute și să mă
țină în apropierea sa. Pe deasupra, mi-a dat și una dintre acele speranțe care
provoacă entuziasm și pe care numai dumneavoastră îndrăznesc să v-o relatez.
În primul rând, pentru că lucrarea mea asupra iconografiei Imnului Acatist
va fi publicată în Bulletin des savants étrangers al Academiei de Inscripțiuni. În
al doilea rând, că după doi sau trei ani vrea să mă trimită în misiunea
arheologică pe care o pregătește în România și Bulgaria.
Mă întreb câte din acestea se vor realiza, pentru moment ajunge că îmi
aduc fericirea.
Acestea vi le înștiințez, respectate și iubite d-le Russo, cunoscând bine că
inima dumneavoastră nobilă, atât de afectuos deschisă către mine, are nevoie să
simtă o mică bucurie. Vă rog, în același timp, să primiți recunoștința deosebită
și sentimentele prietenești ale lui
Oreste Tafrali
Paris, 3 martie 1908
P.S. Vă rog ca în locul volumului Legrand pe care vi-l expediez, să îmi
trimiteți Rumänische Erzählung[en], îngrijită de Hîrșu6 la Alcalay.
1
Era vorba de chiar primul volum al seriei, apărut la Paris, în 1880.
2
Spaneas nu este, de fapt, un autor, cum lasă să se înțeleagă Oreste Tafrali, ci un poem
parenetic bizantin din secolul XII, redactat în limba greacă populară, cuprinzând sfaturi de
comportament etico-moral în viața de zi cu zi, la muncă, la biserică etc.
3
Mihail Glykas (secolul XII), cărturar bizantin, cronicar, poet, teolog, care a scris mai ales
în limba greacă populară, dar și în limba cultă. Este autorul unei cronici de la facerea lumii până
la 1118. A intrat în conflict cu împăratul Manuil I Comnenul și a fost o vreme întemnițat,
descriindu-și experiența carcerală într-un poem autobiografic.
4
Theodoros Prodromos (1100~1170), scriitor bizantin important, cu studii de gramatică,
retorică și filozofie la Constantinopol. Activ la curtea bizantină, apropiat al împăraților Ioan al II-
lea Comnenul și Manuil I Comnenul. S-a remarcat atât prin poemele sale, cât și prin textele
teologice și istorico-biografice.
5
Editură franceză fondată la 1869 de Alphonse Picard, specializată în lucrări de istorie,
filologie, arheologie, istoria cărții, descrieri de călătorie, dar și în cărți rare, începând cu secolul XV.
6
Este vorba despre o carte de povestiri românești traduse în limba germană de Melchiodor
Hârșu, medic originar din Ploiești, cu un doctorat în medicină și chirurgie la Universitatea din
Berlin (1890), lucrare apărută la București în 1907, la editura buchinistului Leon Alcalay.
Cărticica așeza împreună texte ale unor autori fie ei consacrați (Barbu Ștefănescu Delavrancea,
Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, socialista Sofia Nădejde ș.a.) sau debutanți, Oreste
Tafrali fiind prezent cu povestirea Am Brunnen [La fântână] (p. 179-190).
6
1908 martie 14/27, Paris. Tafrali explică dificultatea căutării volumelor
lui Legrand, Du Cange și Sabatery; se plânge de lipsa banilor (care se
termină în iunie), singurul obstacol în calea reușitei studiilor sale. Proiectul
naturalizării sale în Franța prinde contur. Original în limba greacă.
[Destinatar]
7 strada Viitorului 7
Bucarest, Roumanie
Σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοι κύριε Ροῦσσο,

Ἔλαβον τό ταχυδρομικόν δελτάριόν σας καί σᾶς εὐχαριστῶ διά τάς
φιλικάς εὐχάς, καθώς καί διά τάς ἀποσταλέντας μεταφράσεις τοῦ κ. Dr. Hîrsu.
Ἐρώτησα εἰς τό ἐκδοτικόν κατάστημα τοῦ Leroux, ἐάν πωλοῦν τόν τρίτον
τόμον μόνον (séparément) τοῦ Éphémérides Daces τοῦ Legrand. Μοί
ἀπήντησεν: οὐχί.
Ἐπιθυμοῦντες ὅμως νά μοί κάμουν ἐκδούλευσιν, προσφέρουν ἔκπτωσιν
(rabais) 20%, ὥστε τό ὃλον ἔργον, τριῶν τόμων, τιμᾶται 38 φρ. ἀντί 47 καί
λεπτά τινά. Ἐάν ἡ τιμή σας φαίνεται συγκαταβατική, γράψετέ μοί, σᾶς
παρακαλῶ.
Διά τό ἕτερον ἔργον τοῦ Sabatery, Voyage ὰ C[onstantino]ple etc.,
ἐξακολουθῶ τᾶς ἐρεύνας μου, καθώς καί διά τόν λεξικόν τοῦ Du Cange. Ἄλλως
τέ τοιαῦτα ἔργα εἶνε ἐδῶ δισεύρητα καθότι πολλοί οἱ ἐπιθυμοῦντες αὐτά. Εἶνε
μόδα συλλογῆς σπανίων βιβλίων. Ὑπάρχουν δέ μερικοί, σχεδόν ἀγράμματοι,
οἵτινες ἔχουν πλουσίας βιβλιοθήκας σπανιωτάτων ἔργων. Κατά τόν Νοέμβριον
εἴχομεν καί ἔκθεσιν τοιούτων βιβλίων. Μία βίβλος, πρῶτον ἔργον τυπωθέν ὑπό
τοῦ Gutenberg, ἐπωλήθη 75 χιλιάδας φρ.! Ὅταν κατά τύχην τοιαῦται
βιβλιοθῆκαι πίπτουν εἰς χεῖρας, οὐχί εἰδημόνων παλαιοπώλων, ἀλλά εἰς τάς τῶν
ἐπί τοῦ quai, οἵτινες πλησιάζουσιν, ὡς πρός τᾶς γνώσεις, τούς ἐν
Βουκουρεστίῳ, τότε δύναται τις νά εὕρῃ θησαυρούς. Τοῦτο κ’ ἐγώ προσπαθῶ.
Ν’ ἀποτανθῇ κἀνείς εἰς τούς βιβλιοπώλας καταστηματάρχας, δέν ἀξίζει τόν
κόπον. διότι οὗτοι γνωρίζουν κάλλιστα τάς ἀξίας, καί ὅταν σέ ἰδοῦν ὅτι ἔχεις
ἀνάγκην τινός σπανίου βιβλίου, τάς ἀνυψώνουν.
Ταῦτα περί τοῦ ζητήματος τούτου. Ἐγώ ἤρχησα νά συντάττω τό ἔργον,
ὅπερ θά παρουσιάσω εἰς τό doctorat. Ἀλλά, δυστυχῶς, δέν ἔχω ἥσυχον τό
πνεῦμα. Τά χρήματα μου τελειώνουν κατά τόν Ἰούνιον.
Ἐννοεῖται δέ ὅτι ἡ θέσις μου δέν εἶνε ροδινή. Δέν γνωρίζω δέ ἀκριβῶς καί
τούς σκοπούς τοῦ προστάτου μου. Ἔχω καί τούς διδασκάλους μου, οἵτινες
γνωρίζοντες τήν θέσιν μου καί θέλοντες νά μέ εἰσάξουν ὡς ὑπάλληλον εἰς
καμίαν δημοσίαν βιβλιοθήκην, μοί λέγουν: demandez votre naturalisation; et,
surtout, faites vite! Εἶμαι μεταξύ Σκύλλης καί Χαρύβδεως. Ἐξ ἑνός μέ
262 Leonidas Rados
ἀναχαιτίζει τό χρέος, ἡ εὐγνωμοσύνη, ἐξ ἄλλον τό σκοτεινόν της αὔριον, καί αἱ

ἐλπίδες γλυκοχαράζοντος μέλλοντος, ὅπως μοί γράφετε! Ἀλλά, μέγας εἶ ὁ Θεός!
Πρός τό παρόν, τήν παρελθοῦσαν ἑβδομάδα, ἐκέρδισα τό πρῶτον
γαλλικόν χρῆμα, 24 φρ, ἀπό μερικάς correctures d’épreuve[s]. Ἠργάσθην ἐπί
τέσσαρας ἡμέρας. Ἀλλά τά βιβλιοπωλεία ἔχουν τούς ἀνθρώπους των, καί μόνον
ὅταν πρόκειται περί ἔργων, d’ un niveau relevé, προστρέχουν εἰς εἰδήμονας.
Ὥστε αἵ ἐλπίδες μου, σπινθῆρες εἰσιν ἐν μέσῳ καπνοῦ!
Μένω πάνυ ὑμέτερος
Ο.Τάφραλης1
Paris,
14/27 Μαρτίου 1908
Am primit cartea dumneavoastră poștală și vă mulțumesc pentru urările
prietenești, precum și pentru trimiterea traducerii d-lui dr. Hîrsu.
Am întrebat la casa de editură Leroux2 dacă vând doar al treilea volum
(séparément) din Éphémérides Daces a lui Legrand. Mi-au răspuns: nu. Dorind
însă să servească, oferă reducere (rabais) 20%, așa că toată lucrarea de trei
volume costă 38 franci, în loc de 47 și câteva centime. Dacă prețul acesta vi se
pare rezonabil, scrieți-mi, vă rog.
Cât privește lucrarea lui Sabatery, Voyage ὰ C[onstantino]ple etc.,
continui căutările mele, ca și al lexiconului lui Du Cange. De altfel, aceste
lucrări sunt greu de găsit, deoarece mulți le doresc. Este moda colecțiilor de
cărți rare. Există unii, aproape analfabeți, care au bogate biblioteci de cărți rare.
În luna noiembrie am avut și o expoziție de asemenea cărți. O carte, prima
lucrare tipărită de Gutenberg3, s-a vândut cu 75 de mii de franci. Atunci când,
din întâmplare, aceste biblioteci cad nu în mâinile experților anticari, ci ale celor
[comercianților] de pe quai [chei], care se apropie, în cunoștințe, de cei din
București, atunci se pot găsi comori. Asta încerc și eu. Să se adreseze cineva
negustorilor de cărți, nu merită efortul, căci aceia le cunosc foarte bine valoarea,
și când văd că ai nevoie de o carte rară, le cresc prețul.
Atât despre chestiunea aceasta. Eu am început să redactez lucrarea pe care
o voi prezenta la doctorat. Dar, din păcate, nu am mintea liniștită. Banii mei se
termină în iunie.
Se înțelege că situația mea nu este roz. Nu cunosc precis nici scopurile
protectorului meu. Îi am și pe profesorii mei, care cunoscând situația mea și
dorind să mă angajeze ca funcționar în vreo bibliotecă publică, îmi spun:
„demandez votre naturalisation; et, surtout, faites vite!” [cereți-vă naturalizarea;
și, mai ales, grăbiți-vă]. Sunt între Scila și Caribda. Pe de o parte, mă reține
datoria, recunoștința, pe de altă parte, întunericul zilei de mâine și speranțele
unui viitor luminos, așa cum îmi scrieți. Dar, Dumnezeu este mare!
Deocamdată, săptămâna trecută am câștigat primul ban francez, 24 franci,
din câteva correctures d’épreuves [corecturi de șpalturi]. Am lucrat patru zile.
Dar editurile au oamenii lor, și doar atunci când este vorba despre lucrări d’ un
niveau relevé [de un nivel ridicat], recurg la un cunoscător. Așa că speranțele
mele au devenit4 scântei în fum.
Rămân mereu al dumneavoastră,
O. Tafrali
Paris, 14/27 Martie 1908
1
Am păstrat accentul autorului, pe prima vocală. Este singura dată în care semnează astfel.
2
Celebră editură și librărie din Paris (Librairie Ernest Leroux), fondată la 1871 de Ernest
Leroux (1845-1917) și specializată în cărți despre Orient, cărți de istorie, filozofie, istoria
religiilor etc.
3
Johannes Gutenberg (1398-1468), bijutier și tipograf german, cunoscut creator al noului
tip de presă tipografică din metal, care a revoluționat industria tipăriturilor.
4
Textual: sunt.
7
1908 iulie 3, Paris. Tafrali se bucură de vestea posibilei sosiri a lui Russo
la Paris și își oferă serviciile de ghid. Original (carte poștală repre-
zentând Église de la Madeleine din Paris) în limba greacă.
Carte Postale
[Destinatar]
Monsieur D. Rousso
7 strada Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
Rue Dupuytren 7, Paris
Σεβαστέ μοί κύριε Ροῦσσο,

Κατά τό Πάσχα ἔλαβον μίαν κάρτα, ἤτις μοί ἐγνωστοποίει ὅτι ἐντός
ὀλίγου θά σᾶς δεχθοῦν οἱ Παρίσιοι, la ville lumiere. Δέν σᾶς ἀπάντησα, καθότι
ἡμέρα τή ἡμέρα ἐπερίμενον τήν ἄφιξιν σας. Βλέπων ὂτι ἡ επισκέψις αὓτη ἀργεῖ
εἰσέτι, σᾶς γράφω, ἐρωτῶν σας πότε θά ἔχω τήν μεγάλην εὐχαρίστησιν νά σᾶς
ἐπανίδω καί νά σᾶς χρησιμνύσω ὡς quo de. Παρακαλῶ ἀπαντήσατε μοί.
Ο. Τάφραλης
7 rue Dupuytren
Παρίσιοι 3 Ἰουλίου 1908
Respectate domnule Russo,

De Paște am primit o carte poștală în care mă înștiințați că în scurt timp vă
va primi Parisul, la ville lumiere. Nu v-am răspuns, căci zi după zi așteptam
264 Leonidas Rados
sosirea dumneavoastră. Văzând că vizita aceasta întîrzie, vă scriu întrebându-vă

când voi avea marea mulțumire să vă revăd și să vă fiu de folos drept quo de
[ghid]. Vă rog să îmi răspundeți.
O. Tafrali
7 rue Dupuytren
Paris, 3 iulie 1908
8
1
1908 (?) septembrie 18, Paris . Tafrali arată că lucrează la cele două teze
pentru doctoratul de stat, sperând să primească diploma de doctor în vara
următoare. Nu mai primește ajutor din țară și se gândește serios să nu se
reîntoarcă acasă, ci să se stabilească la Paris. Original (carte poștală
reprezentând-o pe Venus din Milo, de la Muzeul Luvru) în limba greacă.
Carte Postale
[Destinatar]
Monsieur Dem. Rousso
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
7, rue Dupuytren
Paris
Σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοί κ. Ροῦσσο,

Ἔλαβον τήν κάρταν σας καί σᾶς εὐχαριστῶ πολύ.
Τό διδακτορικόν μου δίπλωμα ἐλπίζω νά τό πάρω κατά τόν Ἰούνιον.
Εργάζομαι νῦν δέ εἰς τάς δύο διατριβάς αἴτινες ἀπαντοῦνται διά τό doctorat ès-
lettres ou de l’etat, καθότι ὑπάρχει καί ἄλλο doctorat: d’ universitè, διά τό
ὁποῖον παρουσιάζετε μόνον μία εναίσιμος διατριβή.
Πιστεύω ὅτι θά μείνω πλέον ἐδῶ. Οἱ ἐν Ρωμανίᾳ πρό πολλοῦ μή ἔκοψαν
τά πρός τό ζῇν. Δέν εὗρον οὐδέν μέχρι τοῦδε τῶν βιβλίων ὅπου μου
ἐπαραγγείλατε.
Ὁ εὐγνωμονών σας
Ὀρέστης Ταφραλῆς
Respectate și iubite d-le Russo,

Am primit cartea dumneavoastră poștală și vă mulțumesc mult.
Diploma de doctor sper să o iau în iunie. Lucrez la cele două teze care
corespund doctoratului ès-lettres ou de l’etat [în litere sau de stat], căci există și
un alt doctorat, d’ universitè [de universitate], pentru care se prezintă o singură
teză de doctorat.
Cred că voi rămâne mai mult aici. Cei din România mi-au tăiat de mult
fondurile necesare traiului. Nu am găsit până acum niciuna din cărțile pe care
mi le-ați comandat.
Al dumneavoastră, recunoscător,
Oreste Tafrali
1
Carte poștală nedatată. Data propusă apare, foarte neclar însă, pe ștampila Poștei franceze
(poate fi și 1909).
9
1909 ianuarie 4, Paris. Tafrali îi aduce urări de An Nou lui Russo și i se
plânge de tăierea subvenției din țară. Se arată iritat de studenții români
bursieri care nu studiază cu aceeași implicare, dar care urmează să
devină, la întoarcere, profesori universitari. Din nou se arată decis să
rămână la Paris. Original (carte poștală reprezentând pictura „Les
glaneuses”, de Jean-François Millet, expusă la Muzeul Luvru) în limba
română.
Carte Postale
[Destinatar]
Monsieur Dem. Russo
7 strada Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
7, rue Dupuytren
Mult respectate și iubite D-le Russo,

Vă urez, cu prilejul Sf. Sărbători, sănătate și mulțumiri sufletești. Eu aici,
moralmente sunt f. bine, dar adagiul, ce-mi aminteați adesea, printr-un vivere,
răsună cam des la poarta mansardei mele. Soarta mi-a fost așa. Nu cred însă să
mă acuzați, că-i de vina mea. Am crezut, și cred încă, că există oameni
superiori, cu sentimente generoase. Dacă m-am înșelat, nu-i vina mea, și nu-i
vina mea, că foamea mă face criminal: să nu fiu recunoscător față de acei, cari
m-au trimis aici ca să mă părăsească la mijlocul drumului. V-am scris că statul
francez mi-a dat anul trecut o sumă destul de însemnată, 600 lei; s-a intervenit
pe lângă dl Haret1 în mod oficial aproape și mi-a trimes și el acum opt luni, șase
sute de lei!! Iar alții fac chefuri pe aici cu banii statului și nici măcar nu cunosc
fața profesorilor. Mâine îi veți vedea profesori la U[niversitate]. Eu nu voiu
avea această cinste să-i văd. Rămân aici, voiu munci pe nimic, dar voiu rămâne.
266 Leonidas Rados
Acum nu fac nimic, scriu la tesă, colaborez la o revistă și în curând vă voiu

trimite întâile mele public[ații].
Al dv. recunoscător,
O. Tafrali
4 ian. 1909
1
Spiru Haret (1851-1912), matematician, fizician și pedagog român, profesor universitar,
membru al Academiei Române, politician liberal, renumit ministru reformator al Instrucțiunii
Publice. Studiile și le-a făcut la liceul Sf. Sava din București, apoi a urmat Facultatea de Științe a
universității din capitală, pentru a se perfecționa la Paris, unde și-a trecut un doctorat în științe
matematice (1878). Întors în țară, a fost numit profesor la Facultatea de Științe din București, dar
a predat și la alte școli superioare. A fost în trei rânduri ministru la Culte și Instrucțiune Publică,
reușind organizarea învățământului secundar și superior, prin Legea din 1898.
10
1909 martie 24/aprilie 6, Paris. Oreste Tafrali îi arată lui Demosthene
Russo greutățile vieții și studiului său la Paris. A fost abandonat de
protectorii din România, cărora le păstrează, chiar și așa, un sentiment de
recunoștință; din fericire, i-a avut alături pe fratele și mai ales pe
cumnata sa franțuzoaică, care l-au ajutat să continue. L-au sprijinit și
profesorii săi: Homolle i-a intermediat un ajutor de 400 de franci, Millet
i-a dăruit mobilă pentru mica sa locuință, Diehl i-a obținut, prin
Di(s)sescu, 600 de franci de la statul român, tot atât cât a primit și preotul
de la Capela română din Paris (nou motiv de nemulțumire pentru Tafrali).
Așteaptă numirea sa ca lector la Școala de Limbi Οrientale și îi cere lui
Russo să-i trimită publicații pe care să i le recenzeze în revistele de
specialitate. Original în limba greacă.
[Destinatar]
Monsieur D. Russo
7 str. Viitorului 7
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
7 Dupuytren, Paris
Σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοι κύριε Ροῦσσο,

Ἔλαβον τό ταχυδρομικόν σας δελτάριον καί σπεύδω νά σᾶς ἀπαντήσω.
Μοί γράφετε ὅτι ἐπιθυμεῖτε νά μάθητε ποῦ καί πῶς εὑρίσκομαι. Γνωρίζεται ὅτι
πρό ἑνός ἔτος ἤδη οἱ ἐν Ρωμανίᾳ προστάται μου, ὑπό τήν ἐπιρροήν ὡς φαίνεται
τῆς ἀποτυχίας μου εἰς τόν συναγωνισμόν διά τό ἐξωτερικόν, ἢ πάλιν ἕνεκεν
ἄλλων τινῶν αἰσθημάτων, ἃπερ παντελῶς ἀγνοῶ, μέ ἐγκατέλιπον αἰσχίστως καί
μοί ἔστειλαν μάλιστα διά μέσου τοῦ πρώην μαθητοῦ μου ἐπιστολήν λίαν
προσβλητικήν. (Σήμερον ἤλλαξαν γνώμην καί προσπαθοῦν νά μοί ἀποδείξουν
φιλικά αἰσθήματα. Ἐγώ οὐδέποτε θά λησμονήσω ὅ,τι ἔπραξαν ἐν τῇ ἀρχῇ δι’
ἐμέ, καί τά αἰσθήματα τῆς εὐγνωμοσύνης θά μέ ὠθήσουν εἰς τελείαν λήθην τῆς
τρωθείσης μου καρδίας). Ἔμεινα δέ ἄνευ ὀβολοῦ καί βοηθείας, sur le pavé de
Paris! Θά ηὐτοκτόνουν ἀναμφιβόλως, ἐάν εὐρισκόμεν ἐν Γερμανίᾳ, ὅπου
ἤθελον νά μέ στείλουν. Εὐτυχῶς ἐνταύθα εἶχον τόν ἀδελφόν μου, ὅστις καίπερ
πάνπτωχος μοί προσέφερε γενναίως τήν τράπεζάν του, ἤν ἐπί τό πλεῖστον ἡ
σύζυγος τοῦ γαλλίς, κερδίζει. Αὓτη ἄν καί οὐχί εὐμαθής, ἒχει ψυχήν ἐξαίρετον
καί ἀρετάς ὅλως ἑλληνικᾶς, ἤ μᾶλλον γαλλικᾶς, καθότι ὁ ἔξω κόσμος ἔχει λίαν
ἐπί τό πλεῖστον, λανθασμένην γνώμην διά τούς γάλλους, οἵτινες εἶναι ὅλως
διάφοροι ἀπό τούς ἥρωας τῶν μυθιστορημάτων καί τῶν δραμάτων, πρό πάντων
τῶν τόσον γνωστῶν ἔργων τοῦ Ζωλᾶ. Ἠδυνήθην ὥστε νά ἀντέξω καί νά
ἐξακολουθήσω τᾶς σπουδάς μου. Ἐν τῇ δεινῇ ταύτῃ περιστάσει οἱ διδάσκαλοι
μου μοί παρέσχον βοήθειαν χρηματικήν τέ καί ἠθικήν. Διά μέσου τοῦ κ.
Homolle, ὅστις μετ’ ἀνοικτάς ἀγκάλας μέ ἐδέχθη εἰς τό γραφείον του εἰς τό
Louvre, ἐγώ, ...1 συμπατριῶται μου Ρωμοῦνοι ἀρνοῦντο τήν ἀρρωγήν,
ἐλάμβανον γαλλικήν ἐπιχωρήγησιν 400 φρ. ὁ κ. Millet μοί ἐδάνεισε ἐξ ἄλλου
ἔπιπλα ἀξίας σχεδόν 1000φρ. διά τῶν ὁποίων τό μικρόν δωματίον μου εἰς τό
5ον πάτωμα, εἶνε καταστόλιστον. Ὁ κ. Diehl ἔγραψε τοῦ Disescu, ὅστις
παρεκάλεσε τοῦ Haret νά μοί δώσῃ μίαν bursa. Ὁ ὑπουργός ὑπεσχέθη, καί
ἐντός ὀλίγου ἔλαβον 600 φρ. „odată pentru totdeauna”, ὅπερ δυσηρέστησεν
ὅλους ἐδῶ τούς διδασκάλους, οἵτινες γνωρίζουν κάλλιστα ὅτι ἄνευ 200 φρ. τον
μῆνα δέν δύναται τίς νά ζήσῃ εἰς τό Παρίσι. (Τά 200 φρ. ἐδῶ εἶνε ὡς τά 100 ἐν
Βουκουρεστίῳ). Εἶχον μάθη ἐξ ἄλλου ὅτι συνάμα μετά δικά 600 φρ., ἐβοηθήθη
καί ὁ ψάλτης τῆς ἐνταύθα ρώμ. ἐκκλησίας, καί ὅτι ἀπεστάλησαν συγχρόνως „6
bursieri”, ὥστε τό budget τό ρωμουνικόν ἐδύνατο νά μοί παράσχῃ μίαν
καλλιτέραν ἀρρωγήν.
Eἷς τῶν διδασκάλων μου, τοῦ ὁποίου εἶμαι τελευταίως collaborateur εἰς
τήν ἔκδοσιν ἑλλην. παπύρων τοῦ Λούβρου (ἀπό τρία ἤδη ἔτη καταγίνομαι μέ
τούς παπύρους, τούς ὁποίους ἀναγνώσκω νῦν ἀρκούντως εὐχερῶς, καί
ἐξακολουθῶ τά μαθήματα παλαιογραφίας κ. Jacob καί Serruys εἰς τήν σχολήν
τοῦ Hautes-Études), ἐγνώρισε τούς ἐξόχους οὓτους φοιτητᾶς, οἵτινες
προετιμήθησαν ἐμοῦ. Ἐνώπιον δέ τριῶν ἄλλων γάλλων φοιτητῶν εἶπε
αὐτολεξεί – Si les gens de là-bas croient que leur pays peut gagner avec de
pareils éléments une place d'honneur dans les sciences, mais, vrai alors, ils se
trompent grandement – Οὕτως σκέπτονται οἱ ἐδῶ πιστεύω δέ καί οἱ ἐν
Γερμανίᾳ τᾶς ἰδίας παρατηρήσεις κάμνουν. Καθότι ὅπως λέγει ὁ Σουρῆς, „τούς
ξεύρομαι, τούς ξεύρετε κτλ.”.
Διά μέσου τοῦ κ. Millet πρός τό παρόν ἐργάζομαι εἰς μίαν βιβλιοθήκην εἰς
ἕνα répertoire général de l'art byzantin, κερδίζον οὐχι ἀρκετά ὅπως πληρώσω
μηνιαίως τά τοῦ ἐνοικίου καί τά τῆς τροφῆς μου. Ἀλλά δέν ὑπάρχει ἄλλη
ἔξοδος. Πλήν ἡ κατάστασις πιστεύω νά ἀλλάξῃ κατά τόν Νοέμβριον τοῦ
268 Leonidas Rados
τρέχοντος, καθότι ὅλοι εἶναι σύμφωνοι νά μοί δώσουν μίαν θέσιν lecteur 250
φρ. εἰς τήν σχολήν τῶν ξένων γλωσσῶν. Ἐξ ἄλλον ὁ κ. Diehl θά γράψῃ ἐκ νέου
εἰς Ρωμανίαν, μοί συνέστησε δέ νά τοῦ στείλλω δύο extraits τοῦ ἄθρου ὅπερ
ἐδημοσίευσα εἰς τήν Revue Archéologique „Sur la date de l'église et des
mosaique de Saint-Démétrius de Salonique”, διά νά δυνηθῆ νά ἀποδείξῃ μετά
τίνος ἔργου μου τᾶς συστάσεις του. Περιμένω ἡμέρα τή ἡμέρα νά μοί στείλῃ ὁ
κ. S. Reinach τά extraits, ἐκ τῶν ὁποίων ἒν θά λάβω τήν εὐχαρίστησιν νά σᾶς
ἀποστείλλω.
Ἔχω τέλος μεγάλας ἐλπίδας νά ἐγκατασταθῷ ἐνταῦθα, καθότι
συμμαθηταί τέ καί διδάσκαλοι μοί δίδουν τάς ἀρίστας ἐλπίδας.
Ταῦτα περί ἐμοῦ. Ἐπιθυμῶ πολύ νά μάθω καί τά περί ὑμῶν. Ἐάν ἔχητε
ἔργον τί νέον δημοσιεύσει, σᾶς παρακαλῶ νά μοί τό ἀποστείλετε διά νά σᾶς
κάμω ἐπίκρησιν ἤ εἰς τήν Rev. des Études Grecques, ἤ εἰς τήν Rev. de
Philologie, ὅπου ἤδη ἔκαμα μερικάς ἐπικρήσεις τῶν ἔργων τοῦ Serruys, Νίκου
Βέη κτλ.
Περιμένω ἀπάντησιν, καί σᾶς παρακαλῶ νά δεχθῆτε τούς εὐγνομόνους
μου χαιρετισμούς. Ὁ ἀδελφός μου ὁμοίως σᾶς χαιρετᾷ.
rue Dupuytren, Paris
Παρίσιοι, τῇ 24 Μαρτίου/6 Ἀπριλίου 1909

Am primit cartea dumneavoastră poștală și mă grăbesc să vă răspund. Îmi
scrieți că doriți să aflați unde mă aflu și cum mă simt. Cunoașteți că deja de un
an protectorii mei din România, sub influența, cum se pare, a eșecului meu în
competiția pentru străinătate, sau chiar a altor sentimente, pe care nu le cunosc
în totalitate, m-au părăsit rușinos, și, mai mult, mi-au trimis printr-un fost elev
al meu, o scrisoare foarte jignitoare. (Astăzi ei și-au schimbat părerea și
încearcă să îmi arate sentimente prietenești. Eu nu voi uita niciodată ceea ce au
făcut la început pentru mine, și sentimentele de recunoștință mă vor însoți până
la ultima bătaie a inimii mele2.) Am rămas fără bani și ajutor sur le pavé de
Paris [pe străzile Parisului]! M-aș fi sinucis, fără îndoială, dacă m-aș fi aflat în
Germania, unde voiau să mă trimită. Din fericire, aici l-am avut pe fratele meu,
care, deși foarte sărac, mi-a oferit curajos masa lui, câștigată, în mare parte, de
soția lui franțuzoaică. Aceasta, deși needucată, are un suflet deosebit și o virtute
grecească, sau poate franceză, căci lumea dinafară are o opinie greșită în foarte
mare măsură, despre francezi, care sunt foarte diferiți de eroii romanelor și
dramelor, mai ales ale lucrărilor lui Zola. Se poate, așadar, să rezist și să-mi
continui studiile mele. În această situație chinuită, profesorii mei mi-au acordat
sprijin financiar și moral. Prin intermediul d-lui Homolle3, care m-a primit cu
brațele deschise în biroul său de la Luvru, în vreme ce compatrioții mei români
refuză să mă ajute, eu am primit un stipendiu francez de 400 de franci. Mai mult
decât atât, dl Millet mi-a împrumutat mobilă în valoare de aproape 1.000 de franci,
prin care, mica mea odaie de la etajul al cincilea, devine neîncăpătoare4.

Dl Diehl i-a scris lui Disescu5, care l-a rugat pe Haret să îmi dea o bursă.
Ministrul a promis, și în scurt timp am primit 600 franci „odată pentru
totdeauna”, lucru care a nemulțumit pe toți profesorii mei de aici, care cunosc
bine faptul că nu se poate trăi la Paris cu mai puțin de 200 de franci pe lună (cei
200 fr. aici sunt ca 100 la București). De altfel, am aflat că în același timp a fost
ajutat și psaltul bisericii românești de aici cu 600 de franci, și că [guvernanții]
au trimis, tot acum, „6 bursieri”, așa că bugetul României ar fi fost capabil să
îmi ofere un ajutor mai bun.
Profesorul meu, căruia în timpul din urmă îi sunt collaborateur [cola-
borator] la editarea papirușilor grecești de la Luvru (de trei ani mă ocup de
papiruși, pe care îi citesc acum destul de ușor, și urmez cursurile de paleografie
a d-lor Jacob6 și Serruys7 la Școala de Hautes-Études), i-a cunoscut pe acești
studenți deosebiți, pe care [autoritățile române] i-au preferat în locul meu. În
fața altor trei studenți francezi, a spus textual: Si les gens de là-bas croient que
leur pays peut gagner avec de pareils éléments une place d'honneur dans les
sciences, mais, vrai alors, ils se trompent grandement [Dacă oamenii de acolo
cred că țara lor poate câștiga, cu asemenea elemente, un loc de onoare în câmpul
științelor, atunci, cu adevărat, se înșală amarnic]. Acestea gândesc cei de aici,
cred că și în Germania aceleași observații se fac. Căci, așa cum spune Souris8 „îi
știu, îi știți etc.”.
Prin domnul Millet lucrez în prezent într-o bibliotecă la un répertoire
général de l'art byzantin [repertoriu general de artă bizantină], dar nu câștig
destul ca să îmi plătesc lunar chiria și masa. Dar nu există altă ieșire. Situația
cred să se schimbe în luna noiembrie a anului în curs, căci toți sunt de acord să
îmi dea o poziție de lecteur (lector) de 250 fr. la Școala de limbi străine. De
altfel, dl Diehl va scrie din nou în România [și] mi-a recomandat să îi trimit
două extrase ale articolului pe care l-am publicat în Revue Archéologique, „Sur
la date de l'église et des mosaique de Saint-Démétrius de Salonique”9, pentru a
putea demonstra prin chiar lucrarea mea, recomandările sale. Aștept zi după zi
să îmi trimită dl S. Reinach extrasele, din care voi avea plăcerea să vă trimit.
Am, în final, mare speranță să mă instalez aici, câtă vreme colegii și
profesorii mei îmi dau cele mai bune speranțe.
Acestea despre mine. Doresc mult să aflu și despre dumneavoastră. Dacă
aveți o lucrare nouă publicată, vă rog să mi-o trimiteți ca să vă fac recenzie fie
în Rev. des Études Grecques, fie în Rev. de Philologie, unde deja am făcut
câteva recenzii operelor lui Serruys, Νίκου Βέη10 etc.
Aștep răspuns, și vă rog să primiți salutările mele recunoscătoare. Fratele
meu vă salută și el.
O. Tafrali
rue Dupuytren, Paris
Paris, 24 martie/6 aprilie 1909
270 Leonidas Rados
1
Cuvânt ilizibil.
2
Traducere liberă.
3
Jean Théophile Homolle (1848-1925), arheolog și elenist francez. Membru marcant al
Școlii franceze de la Atena, a participat la săpături în Grecia între 1874 și 1887. Întors în țară, a
devenit profesor la Facultatea de Litere de la Nancy, la École Normale Supérieure și la Collège de
France. În 1890 a fost numit la direcția Școlii franceze de la Atena, iar din 1892 a devenit membru al
Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, calitate în care i-a sugerat lui Oreste Tafrali
comunicarea asupra cercetărilor sale de la Salonic.
4
În text: este înăbușită.
5
Constantin Dis(s)escu (1854-1932), avocat, profesor universitar, politician, ministru român.
În 1877 și-a trecut doctoratul în drept la Paris și din 1879 a fost profesor suplinitor, apoi titular, la
Facultatea de Drept a Universității din București, având și o scurtă experiență universitară
ieșeană. A ocupat fotoliul de ministru la Justiție, dar și la Culte și Instrucțiune Publică în mai
multe rânduri până în 1914.
6
Alfred Jacob, filolog și istoric francez, conferențiar de filologie greacă (după 1881) la
École Pratique des Hautes Études din Paris. În anul universitar 1908-1909, adică la data la care
Oreste Tafrali trimitea această scrisoare, profesorul Jacob, devenit, între timp, director de studii,
conferenția marțea, miercurea și vinerea. La conferința de marți el interpreta critic Geografia lui
Strabon și colaționa documente de la Biblioteca Națională din Paris; Tafrali nu a audiat această
conferință decât primul semestru. Miercurea preda modificările scrierii minuscule și abrevierile
din secolul IX și prelucra, împreună cu elevii săi cei mai activi (Beneyton, Tafrali, Millman),
facsimile grecești. În fine, vinerea se ocupa de scrierea cursivă și de textele pe papirus sau
pergament din secolele I-VIII. Vezi École Pratique des Hautes Études, Section des sciences
historiques et philologiques, Annuaire 1909-1910, Paris, Imprimerie nationale, 1910, p. 38-39.
7
Daniel Serruys (1875-1950), universitar și înalt funcționar franco-belgian. Născut în
Belgia și naturalizat în Franța după 1900, când intră ca elev la Școala franceză din Roma, se
impune în mediul savant mai întâi prin studiile laborioase publicate în revista Școlii (Mélanges
d'archéologie et d'histoire). Din 1904 este conferențiar de filologie greacă, apoi director de studii
la École Pratique des Hautes Études din Paris. În anul universitar 1908-1909 el avea conferințe
marți și miercuri, unde a predat despre apocalipsele eschatologice și a început descifrarea, în
scopul publicării, a câtorva papirusuri inedite aflate la Muzeul de la Luvru. De menționat că
Oreste Tafrali nu era desemnat de profesor între cei mai merituoși elevi ai săi. Vezi École Pratique
des Hautes Études, Section des sciences historiques et philologiques, Annuaire 1909-1910, Paris,
Imprimerie nationale, 1910, p. 40-41.
8
Georgios Souris (1853-1919), cunoscut poet satiric grec, fost student al Universității din
Atena, ale cărei cursuri nu a reușit să le termine. A fost propus de cinci ori la premiul Nobel
pentru literatură, între 1907 și 1912.
9
Articol publicat în Revue Archéologique, 1909, I, p. 83-101.
10
Nikos Bees (1882 sau 1883-1958), istoric și bizantinolog, profesor universitar, acade-
mician și om politic elen. După doctoratul trecut la Universitatea din Atena și aflat la specializare
în Germania (1908-1909), s-a ocupat de catalogarea manuscriselor Mănăstirii Meteora, publicând
în revista Βυζαντίς a Societății de Studii Bizantine de la Atena.
11
1909 aprilie [înainte de 11/24 aprilie], București. Demosthene Russo este
nedumerit de lipsa răspunsului privind cei 60 de franci expediați lui
Tafrali. Îl sfătuiește să se adreseze ministrului României la Paris,
Alexandru Emanuel Lahovary, pentru a obține o bursă Dosithei Filitti,
arătându-i pașii pe care trebuie să îi facă și cum ar fi bine să își prezinte
cazul, inclusiv să facă muncă de secretariat la ambasadă și să dea

meditații copiilor români aflați la studii în Paris. El însuși se gândește să
facă o vizită la Paris, căci anul trecut vizitase Constantinopolul. Se arată
interesat de achiziționarea volumelor din „Bibliographie hellenique” a lui
Legrand. Concept în limba greacă.
Φίλε κ. Ταφραλῆ
Πρό 10 ἡμερῶν σοί ἔστειλα 60 φρ. διά τᾶς ἐπειγούσας ἀνάγκας σου ἀλλά
φαίνεται ὅτι δέν τά ἔλαβες ἀκόμη διότι δέν μ’ἀνήγγειλες τήν παραλαβήν τῶν.
Ὁ αὐτόθι πρέσβης τῆς Ρωμουνίας Alexandru Emanuel Lahovari εἶναι
μέλος in comisia legatului Dositei Filitti. Τά εἰσοδήματα τοῦ κληροδοτήματος
ἀνέρχονται εἰς 30-40.000 φρ. κατ’ ἔτος τά ὁποία δίδονται εἰς burse. Ἄν θέλῃ ὁ
κ. Λαχοβάρης δύναται νά σοῦ κάμῃ rost κατά τό σοῦτον μᾶλλον καθ’ ὅσον ἕν
μίαν bursa δύναται νά τήν διαθέσῃ αὐτός προσωπικῶς χωρίς νά ρωτίσῃ κανένα.
Νομίζω λοιπόν καλά νά πάρῃς μίαν συστατικήν ὑπό τινα τῶν αὐτόθι
καθηγητῶν σου catre Ministru plenipotențiar al Romaniei din Paris, καί
μεταβάς εἰς τήν πρεσβείαν νά ζητήσης o audienţa καί νά ὁμιλήσης προσωπικῶς
μέ τόν κ. Λαχωβάρην. Νά τῷ ἐκθέσῃς τή καταστάση σου (χωρίς νά διαφέρῃς
ἤτι ὑπεστηριχθῆς καί ὑπό τίνων) καί νά ζητήσῃ μίαν bursa ἀπό τό Δισίθειο
κληροδότημα (μία εἶναι κενή πρός τό παρόν) τό ὁποῖον αὐτός εἶναι atotputernic
ἤ ἄλλοθεν, νά ζητήσης τή ὑποστήριξή του καί νά ὑποδήξης ὅτι ἐπιθυμεῖς νά
ἐργασθῆς εἲτε δίδης μαθήματα εἰς Ρωμούνων παίδας ἐγκατεστημένους εἰς
Παρισίου, (ἔχει καί ὁ ἴδιος παιδιά) ἤ κάμει γραφικήν ἐργασίαν εἰς τήν
Πρεσβείαν καί νομίζω ὅτι θά επιτύχει τοῦ ποθούμενου. Ἐγώ ἐπιθυμῶ νά ἔλθω
αὐτοῦ ὠς πειθύμους (sic!) καί πέρυσι. τό περυσινόν ταξείδιον ἐναυάγησε ἀντί
Παρισίων ἐπεσκέφην τήν Κω/πόλη καί φέτος ἔχω κατά νοῦν νά λάβων τήν πρός
τήν Δύσιν ἄγουσαν. ἄν ἔλθω θά τά ποῦμε καλύτερα.
Ζητῶ τόν Legrand Bibliographie hellenique ὅλος – καθόσον γνωρίζω –
9 τόμοι (πόσους ἔχει ἡ αὐτοῦ Bibl. Nationale?) δέν εὑρίσκεται ἄραγε
παλαιοπωλικής εἰς τόν Welter ἤ Picard ἤ ἀλλαχοῦ καί τί κοστίζει.
[...]
[Δ.Ρ.]
Prietene d-le Tafrali,

În urmă cu 10 zile ți-am trimis 60 fr. pentru nevoile tale urgente, dar se
pare că nu i-ai primit încă, de vreme ce nu m-ai anunțat de primirea lor.
Ambasadorul României de acolo, Alexandru Emanuel Lahovari este
membru în comisia legatului Dositei Filitti1. Veniturile moștenirii se ridică la
30-40.000 dr. pe an, din care se dau burse. Dacă vrea dl Lahovari, îți poate face
rost [de una] cu siguranță, câtă vreme poate să ofere o bursă pe care o are la
dispoziția sa personală, fără să întrebe pe nimeni. Cred, așadar, că ai face bine
să iei o recomandare de la vreunul dintre profesorii tăi de acolo către Ministrul
plenipotențiar al României din Paris, și să te duci la Ambasadă să ceri audiență
272 Leonidas Rados
și să vorbești personal cu dl Lahovari. Să îi prezinți situația ta (fără să îi spui că

ești sprijinit și de alții) și să ceri o bursă din moștenirea Dositei (una este liberă
în prezent), pentru care el este atotputernic într-adevăr, să ceri sprijinul său și să
îi demonstrezi că vrei să lucrezi fie dând lecții elevilor români instalați în Paris
(are și el însuși copii), fie să faci muncă de birou la Ambasadă, și cred că vei
reuși în dezideratul tău.
Eu doresc să vin acolo, cum am vrut și anul trecut. Călătoria trecută a
eșuat, în loc de Paris am vizitat Constantinopolul, iar anul acesta am în gând să
iau calea Apusului. Dacă vin, vom discuta pe larg2.
Îl caut pe Legrand, cu Bibliographie hellenique toate cele – după câte
cunosc – 9 volume (câte din ele are Bibl. Nationale?). Nu se găsește oare la
anticariate, sau la Welter, sau Picard sau în altă parte, și cât costă?
[…]3
[D. Russo]
1
Dosithei Filitti (1734-1826), călugăr grec originar din Epir, mitropolit al Țării Românești
(1793-1810). Cărturar legat puternic de școală, everghet, a ocupat și funcția de președinte al Eforiei
școalelor. Și-a lăsat parte din importanta sa avere pentru a fi cumpărate moșii, din venitul cărora să se
trimită la studii în străinătate tineri greci cu aplecare spre învățătură. Aproximativ 250 de tineri greci și
români au beneficiat de asemenea stipendii de studii în Apusul Europei, până la 1918.
2
Textual: „le vom spune mai bine”.
3
Probabil că exista o continuare a epistolei, dar foaia respectivă este astăzi de negăsit.
12
1909 aprilie 11/24, Paris. Cerându-și scuze pentru reacția întârziată,
Tafrali îi mulțumește lui Russo pentru banii trimiși, care i-au fost de mare
ajutor. Va aplica strategia propusă de binefăcătorul său pentru a obține
bursa Dosithei Filitti și se arată dispus să caute volumele lui Legrand, dar
avertizează asupra prețului ridicat. Îl așteaptă pe Russo la Paris și se
oferă a-i fi ghid, informându-l asupra diferitelor prețuri pentru cazare și
masă. Original în limba greacă.
Ἀγνοῶ πῶς νά σᾶς ζητήσω συγγνώμην, ὅτι τόσον ἤργησα νά σᾶς
ἐκφράσω τήν εὐγνωμοσύνην μου διά τήν νέαν ἐκδήλωσιν τῶν πρός ἐμέ
εὐγενῶν αἰσθημάτων σας. Ἐπερίμενον ἡμέρα τῇ ἡμέρᾳ ἐπιστολήν σας, καθώς
μοί εἴχετε σημειώσει εἰς τό ὄπισθέν τοῦ coupon à détacher τῶν ἀποσταλέντων
ἑξήκοντα φράγγων. Τά χρήματα ταῦτα, τά ἐμεταχειρίσθην ὅπως ἠδυνάμην
καλλύτερον. Ἡ βοήθεια ἦλθεν ἐγκαίρως, ὅπως μοί παράξῃ ἀνακούφησιν, τῆς
ὁποίας μεγάλης εἶχον ἀνάγκην. Καί ηὐχαρίστησα τόν θεόν καί τήν εὐγενῆ
καρδίαν, ἤτις μέ ἐνθυμεῖται, καί ἀεί μένει ἡ αὐτή.
Τάς συμβουλάς σας θά βάλλω εἰς πράξιν. Θά ὑπάγω εἰς τόν κ.
Λαχωβάρην, φέρων συστατικάς τοῦ κ. Millet, Serruys καί Jacob – ὁ κ. Diehl
λείπει εἰς Αἴγυπτον διά τό ἀρχαιολογικόν συνέδριον. Εἴθε νά ἐπιτύχω!
Διά τήν Bibliographie hellenique τοῦ Legrand θά ἐρευνήσω ἐκ νέου καί

θά σᾶς γνωρίσω τήν τιμήν. Ξεύρετε ὅμως ὅτι οἱ ἐνταύθα παλαιοβιβλιοπῶλαι
εἶναι au courant τῶν τιμῶν, καί πολύ πιθανόν νά ζητήσουν διά τόν Legrand
τιμήν ὑπέρογκον. Εἰς τούς ἀσημοτέρους βιβλιοπώλας δέν εὑρίσκονται τοιαῦτα
ἔργα. ἔχω ἀρκετά ἐρευνήσει. Δέν λησμονῶ οὔτε τό Gloss. inf. graec. τοῦ Du
Cange. Εὗρον πρό καιροῦ τούς δυό τόμους, ἀλλά ἡ τιμή αὐτῶν ἀνήρχετο εἰς
200 φρ. καί ὑπέρ, ὥστε δέν ἔκρινον εὔλογον νά σᾶς γράψω.
Θά ἐρευνήσω ὠσαύτως εἰς τήν Nationale, πόσοι τόμοι ἐξεδόθησαν τῆς
Bibl. hellenique ἤ καί ἄλλων ἔργων τοῦ Legrand, καί θά σᾶς γράψω.
Προσεχῶς πιστεύω νά λάβῳ τά extraits τοῦ ἄρθρου μου, ὅπερ ἐδημοσίευσε
ἡ Revue Archéologique, τελευταῖον δελτίον τοῦ 1909. Αἱ ρωμουνικαί βιβλιοθῆκαι
θά τό ἔχουν ἤδη λάβει.
Πολύ ἐπεθύμουν νά σᾶς ἴδω εἰς Παρισίους καί νά σᾶς χρησιμεύσω ὡς
guide. Ἐάν ἔχητε σκοπόν νά μείνητε 15 ἡμέρας τοὐλάχιστον δύναμαι νά σᾶς
εὕρω λίαν καλόν δωμάτιον εἰς καλόν ξενοδοχεῖον τοῦ Quartier Latin μέ 3-4 φρ.
τήν ἡμέραν. Τά restaurants δέ εἶναι ἀναλόγως ἐφθηνά. Ὑπάρχουν πολλά διά
τούς φοιτητᾶς ὅπου τά déjeuners καί τά diners πληρώνονται 1 fr. 15, τρώγει δέ τίς
αὐτοῦ καλά, ἀλλ’ οὐχί ὡς εἰς τό Duval ἤ εἰς τό Boulant – ἑνός βαθμοῦ ὑπέρτερον
του Duval – ὅπου τό déjeuner ὰ la carte δύναται νά ἀνέλθῃ εἰς 2-2½-3. Ἐννοεῖται
ὅτι ὑπάρχουν καί καλλίτερα ξενοδοχεῖα, μερικά μάλιστα ὡς τό Foyot εἰς τό
Quartier Latin πλησίον τῆς γερουσίας, ἤ εἰς τά μεγάλα quartiers, τό Marguery ἤ
τό Bayard ὅπου ἐν diner π.χ. ἀνέρχεται, ὡς μή λέγουν, ἀνά πρόσωπον, εἰς 100 φρ.
Ταῦτα σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοί Κύριε Ροῦσσο
Ὁ εὐχαριστῶν καί εὐγνωμονῶν σας
Ἐν Παρισίοις
11/24 ἀπριλίου 1909
7 rue Dupuytren

Nu știu cum să vă cer scuze pentru că am întârziat atât de mult să îmi
exprim recunoștința mea față de noua manifestare a sentimentelor dumnea-
voastră nobile față de mine. Aștept zi după zi scrisoarea dumneavoastră, precum
mi-ați notat pe spatele acelui coupon à détacher [cupon detașabil] a mandatului
cu cei șasezeci de franci. Acești bani i-am întrebuințat cât am putut de bine.
Ajutorul a venit la timp și mi-a servit drept ameliorarea de care aveam mare
nevoie. Și am mulțumit lui Dumnezeu și nobilei inimi care își aduce aminte de
mine și rămâne totdeauna aceeași.
Sfaturile dumneavoastră le voi pune în practică. Voi intra la Lahovary,
având recomandările d-lor Millet, Serruys și Jacob – dl Diehl lipsește, fiind în
Egipt la congresul arheologic. Fie să reușesc!
Voi căuta din nou Bibliographie hellenique a lui Legrand și vă voi face
cunoscut prețul. Știți însă că anticarii de aici sunt au courant cu prețurile și
274 Leonidas Rados
foarte probabil să vă ceară pentru Legrand un preț exagerat. La librăriile

obișnuite nu se găsesc aceste opere, le-am cercetat destul. Nu găsesc nici Gloss.
inf. graec. a lui Du Cange. Găsisem înainte două volume, dar prețul lor se ridica
la 200 fr. și mai bine, așa că nu am considerat nimerit1 să vă scriu. Voi cerceta
aceasta la [Bibliotheque] Nationale, câte volume s-au publicat din Bibl. hellenique
și din alte lucrări ale lui Legrand, și vă voi scrie.
În curând cred că voi primi extraits ale articolului meu care a fost publicat
în Revue Archéologique2, ultimul număr din 1909. Bibliotecile românești le vor
fi deja primit.
Aș dori mult să vă văd în Paris și să vă pot fi de folos drept guide. Dacă
aveți de gând să stați cel puțin 15 zile, pot să vă găsesc o cameră foarte bună
într-un hotel bun din Cartierul Latin cu 3-4 fr. pe zi. Restaurantele nu sunt la fel
de ieftine. Există multe pentru studenți, unde déjeuners și diners se plătesc cu
1, 15 franci, se mănâncă bine, dar nu ca la Duval sau la Boulant – un grad peste
Duval –, unde déjeuner ὰ la carte se poate să se ridice la 2-2½-3. Se înțelege că
există și hoteluri mai bune, câteva chiar la Foyot, în Cartierul Latin, în apropiere de
Senat, sau în quartiers [cartierele] mai mari, Marguery sau Bayard, unde masa de
prânz, de exemplu, se ridică, așa cum mi se spune, la 100 fr. de persoană.
Acestea, respectate și iubite domnule Russo
Cu mulțumiri și recunoștință,
Al dumneavoastră
O. Tafrali
În Paris,
11/24 aprilie 1909
7 rue Dupuytren
1
În text: binecuvântat.
2
Este vorba despre scurtul articol „Sur les réparations faites au VIIe siècle a l’église de
Saint-Démétrius de Salonique”, publicat în Revue Archéologique, 1909, II, p. 380-386, care venea
în continuarea celui din numărul anterior.
13
1
1909 mai 3/15 , Paris. Oreste Tafrali îi detaliază lui Demosthene Russo
cu privire la lucrările lui Émile Legrand pe care le-a găsit în cele două
cataloage ale Bibliotecii Naționale din Paris. Îi cere lui Russo să aleagă
lucrările pe care trebuie să le caute în capitala Franței, avertizând, o dată
în plus, asupra prețului lor ridicat. Original în limba greacă.
[Destinatar]
Monsieur D. Rousso
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
7 rue Dupuytren, Paris
Σεβαστέ μοί κ. Ροῦσσο

Σήμερον μόλις ἠδυνήθην νά ὑπάγω εἰς τήν Bibl[iotheque] Nationale
ὅπως ἐξετάσω διά τά ἔργα τοῦ E. Legrand. Ἰδού τίνα εὗρον εἰς τούς δύο
καταλόγους τῆς ῥηθείσης βιβλιοθήκης (Catal. avant 1894 et catalogue depuis
1894 qui qu'au jour):
1. Rhodocanakis Const. Le retour de Charles II, roi d' Angleterre. Poeme
grec du prince Const. Rhodocanakis / publié d' apres l' édition de 1660, par
Ε. Legr. Paris, Maisonneuve, 1873, in 8°.
2. Traduct: de Bikélas D. Les Grecs au moyen âge. Paris, 1878, in 8°.
3. Grammaire grecque moderne, suivie du „Panorama de la Grece”
d'Alex. Soutsos, Paris, 1878, in 8°.
4. Λεξικόν νεοελλ. καί γαλλικόν, Paris (s.d.), in 32.
5. Nouveau dict. franç. grec moderne Paris (s.d.), in 32.
– Généalogie des Maurocordato de C/ple. Paris, 1886, gr – in 8°.
– Id., Paris, J. Maisonneuve, 1900, in 8°.
– Notice biographique sur Jean et Théodose Zygomalas. Paris, 1889, gr. in 4°.
– Notice biogr. sur Manuel Chrysoloras. Paris, 1884, gr. in 8°.
– Ed. de Sommer Jean Deux vies de Jacques Basilicos, in 8°.
– Trad. de: Théodore Prodrome. Trois poèmes vulgaires. in 8°.
– La traduction grecque moderne des „Devoirs” de Silvio Pellico, note
litteraire. Le Havre, impr. du Commerce, 1893, in 8°.
– Ed. de: Ἔλλ. ἐπιστολάριον. Epistolaire grec. in 8°.
– Ed. et trad. de: Filelfe Francois: Cent dix lettres grecques de Fr. Filelfe.
Paris, 1892. gr. in 8°.
– Ed. de: Complainte d’ Ali di Tébélen. in 4°.
– Ed. et trad. de Dapontes Const. Éphémérides daces (1736-1739). Paris,
1888, 3 vol. gr. in 8°.
– Recueil de fables ésopiques, mises en vers par Georges l’Étolien et
publies pour le premiére fois d’ après un ms du Mt. Athos p. E.L. Paris,
H. Welter, 1894, in 4°.
– Ed. de: Exploits de Basile Digenis Akritas. Paris, 1894, gr. in 8°.
– Bibliographie hellenique. Paris 1885, 2 vol. in gr. 8°.
– Bibliographie hellenique ou descript. raisonnee des ouvrages publies
par des grecs aux XVIIe [siècle]. Paris, A Picard et fils, 1896 in 8°; 1894 II vol.
in 8°; III 1895 (Picard), tome III (1903, J. Maisonneuve); IV, 1896 (Picard).
– Bibliogr. hellenique ou description ouvrages publies par des Grecs aux
XV et XVI s[iècle]. Tome IV, contenant une notice sur la vie et les oeuvres de
l’auteur et une liste chronologique de les publications. Paris, E. Guilmoto, 1906
gr. 8°.
276 Leonidas Rados
– Id. Ouvrages publiés par des grecs au XVII s[iècle]. Tome V, Paris,
J. Maisonneuve, 1903.
– Const. le Rhodien. Description des oeuvres d’ art et de l’eglise des
Saints Apôtres, Poème en vers iambiques par C. le Rhodien, publie par E.L. et
suivi d’ un commentaire archéologique par Theodore Reinach. Paris, E. Leroux,
1896 in 8°.
– Dossier Rhodocanakis, étude critique de bibl. et d’ histoire littéraire.
Paris, Picard, 1895, gr. in 8°.
– Enquête bibliogr. par E. Legrand, 1895.
– Em. Legrand et Pernot Hubert. Precis de prononciation grecque. Paris,
Garnier freres (s.d.) in 8°, 37p.
– Em. Legrand, Buondelmonti. Description des iles de l'Archipel version
grecque par un anonyme, publiée d’ apres le ms du Sérail. Iere partie. Paris.
E. Leroux, 1897, gr. 8°.
– Trois chansons populaires grecques. Chartzianis et Arété, Les Fils
d’Andronic, La Vengeauce du mari, texte et trad. par E.L. Nouvelle éd. revue et
corrigée. Paris, E. Guilmoto 1904 in 8°, 32 p. (oeuvre posthume publiee par
H. Pernot).
– Martzokis Etienne. Sonnets publiés par E.L. et Hubert Perrot. Paris,
impr. de Firmin Didot, 1899, in 16.
– Morceaux choisis en grec savant du XIX s[iècle], réunis et publiés par
E.L. Textes en prose. Paris, E. Leroux, 1903, in 16, XI-448 p.
– Pigas Meletius. Lettres de M. Pigas antérieures à sa promotion au Patri-
arcat; publiees d’ apres les minutes autographes par E.L. Paris, L. Maisonneuve,
1902, gr. in 8°, XIII-159 p.
Γράψετέ μου, παρακαλῶ, ποία ἔργα πρέπει νά ζητήσω εἰς τούς
βιβλιοπώλας, οἵτινες, λάβετε ὐπ’ ὄψιν, ὅτι γνωρίζουσι κάλλιστα τάς τιμάς τῶν
περιζητήτων ἔργων.
Ὁ εὐγνωμονῶν σας
Παρίσιοι, τῇ 3/15 μαΐου 1909
Respectate d-le Russo,

Abia azi am putut să intru la Bibl[iotheque] Nationale, pentru a căuta
lucrările lui E. Legrand. Am găsit în cele două cataloage ale bibliotecii men-
ționate (Catal. avant 1894 et Catalogue depuis 1894 qui qu'au jour) următoarele
[lucrări] ale acestuia:
1. Rhodocanakis Const. Le retour de Charles II, roi d' Angleterre. Poeme
grec du prince Const. Rhodocanakis2 / publié d' apres l' édition de 1660, par
Ε. Legr. Paris, Maisonneuve, 1873, in 8°.
2. Traduct: de Bikélas D. Les Grecs au moyen âge. Paris, 1878, in 8°.
3. Grammaire grecque moderne, suivie du „Panorama de la Grece”
d' Alex. Soutsos, Paris, 1878, in 8°.
4. Λεξικόν νεοελλ. καί γαλλικόν, Paris (s.d.), in 32.

5. Nouveau dict. franç. grec moderne Paris (s.d.), in 32.
– Généalogie des Maurocordato de C/ple. Paris, 1886, gr. in 8°.
– Id., Paris, J. Maisonneuve, 1900, in 8°.
– Notice biographique sur Jean et Théodose Zygomalas. Paris, 1889, gr. in 4°.
– Notice biogr. sur Manuel Chrysoloras. Paris, 1884, gr. in 8°.
– Ed. de Sommer Jean, Deux vies de Jacques Basilicos, in 8°.
– Trad. de: Théodore Prodrome. Trois poèmes vulgaires. in 8°.
– La traduction grecque moderne des „Devoirs” de Silvio Pellico, note
litteraire. Le Havre, impr. du Commerce, 1893, in 8°.
– Ed. de: Ἔλλ. ἐπιστολάριον. Epistolaire grec. in 8°.
– Ed. et trad. de: Filelfe Francois: Cent dix lettres grecques de Fr. Filelfe.
Paris, 1892. gr. in 8°.
– Ed. de: Complainte d’ Ali di Tébélen. in 4°.
– Ed. et trad. de Dapontes Const. Éphémérides daces (1736-1739). Paris,
1888, 3 vol. gr. in 8°.
– Recueil de fables ésopiques, mises en vers par Georges l’Étolien et
publies pour le premiére fois d’ après un ms du Mt. Athos p. E.L. Paris, H. Welter,
1894, in 4°.
– Ed. de: Exploits de Basile Digenis Akritas. Paris, 1894, gr. in 8°.
– Bibliographie hellenique. Paris 1885, 2 vol. in gr. 8°.
– Bibliographie hellenique ou descript. raisonnee des ouvrages publies
par des grecs aux XVIIe [siècle]. Paris, A Picard et fils, 1896 in 8°; 1894 II vol.
in 8°; III 1895 (Picard), tome III (1903, J. Maisonneuve); IV, 1896 (Picard).
– Bibliogr. hellenique ou description ouvrages publies par des Grecs aux
XV et XVI s[iècle]. Tome IV, contenant une notice sur la vie et les oeuvres de
l’auteur et une liste chronologique de les publications. Paris, E. Guilmoto, 1906
gr. 8°.
– Id. Ouvrages publiés par des grecs au XVII s[iècle]. Tome V, Paris,
J. Maisonneuve, 1903.
– Const. le Rhodien. Description des oeuvres d’ art et de l’eglise des
Saints Apôtres, Poème en vers iambiques par C. le Rhodien, publie par E.L. et
suivi d’ un commentaire archéologique par Theodore Reinach. Paris, E. Leroux,
1896 in 8°.
– Dossier Rhodocanakis, étude critique de bibl. et d’ histoire littéraire.
Paris, Picard, 1895, gr. in 8°.
– Enquête bibliogr. par E. Legrand, 1895.
– Em. Legrand et Pernot Hubert. Precis de prononciation grecque. Paris,
Garnier freres (s.d.) in 8°. 37p.
– Em. Legrand, Buondelmonti. Description des iles de l'Archipel version
grecque par un anonyme, publiée d’ apres le ms du Sérail. Iere partie. Paris.
E. Leroux, 1897, gr. 8°.
– Trois chansons populaires grecques. Chartzianis et Arété, Les Fils
d’Andronic, La Vengeauce du mari, texte et trad. par E.L. Nouvelle éd. revue et
278 Leonidas Rados
corrigée. Paris, E. Guilmoto 1904 in 8°, 32 p. (oeuvre posthume publiee par

H. Pernot).
– Martzokis Etienne. Sonnets publiés par E.L. et Hubert Perrot. Paris,
impr. de Firmin Didot, 1899, in 16.
– Morceaux choisis en grec savant du XIX s[iècle], réunis et publiés par
E.L. Textes en prose. Paris, E. Leroux, 1903, in 16, XI-448 p.
– Pigas Meletius. Lettres de M. Pigas antérieures à sa promotion au Patri-
arcat; publiees d’ apres les minutes autographes par E.L. Paris, L. Maisonneuve,
1902, gr. in 8°, XIII-159 p.
Scrieți-mi, vă rog, ce lucrări trebuie să cer la librari, care, țineți cont,

cunosc foarte bine prețul lucrărilor în cauză.
Recunoscător,
O. Tafrali
Paris, 3/15 mai 1909
1
Dată notată de Oreste Tafrali. Doar că diferența între stilul vechi și cel nou trebuia să fie
de 13 zile, așadar corect ar fi fost 2/15 mai 1909.
2
În text: „Rhodokanakis”.
14
1909 iunie1, Paris. Oreste Tafrali îi cere din nou lui Russo să-i specifice
volumele lui Legrand pe care le vrea achiziționate de la Paris. Îl așteaptă
cu nerăbdare la Paris. Amintește că articolul său, apărut în Revue Archéo-
logique, a făcut o bună impresie în mediul savant parizian. Așteaptă
rezultatul intervenției lui Diehl la Lahovari în chestiunea bursei și, între
timp, caută un tânăr român care să transcrie unele titluri pentru
biblioteca Doucet. Original în limba greacă.
[Destinatar]
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
7, rue Dupuytren, Paris
Σᾶς παρακαλῶ νά μέ ἀπαντήσητε ποία ἔργα τοῦ Legrand ἐπιθυμείτε νά
ἀγοράσητε. Σᾶς ἔχω στείλει πρό ἡμερῶν τούς τίτλους, τούς ὁποίους εὗρον εἰς
τήν Nationale. Ὁ Picard, καί πολλοί ἕτεροι δέν ἔχουν πρός τό παρόν οὐδέν
τῶν ἔργων τοῦ Legrand, ἄτινα εἶνε δυσεύβρωτα. Εἰς τό Leroux, ἓν τῶν
καταστημάτων ὅπου αὐτά ἐξεδόθησαν, μοί κάμουν 10-15% reduction. Ἐάν

θέλητε νά τά παραγγείλητε, γράψετέ μου.
Ἐπιθυμῶ προσέτι νά μάθω ἐάν θά ἔλθητε εἰς Παρισίους ἤ ὄχι. Θά
ἠσθανόμην λίαν εὐτυχής νά σάς ἐπανίδω καί νά σᾶς χρησιμεύσω ὡς guide εἰς
τό χάος τῆς Ville-Lumiere.
Τό ἄρθρον μου ἔκαμε κρότον εἰς τόν ἐπιστημονικόν κόσμον. Ἐγένετο δέ
λόγος περί αὐτοῦ καί εἰς τό Institut.
Λυποῦμαι μόνον ὅτι ὁ κ. Παπαγεωργίου ἀντέγραψε κακῶς μίαν
ἐπιγραφήν ὅπου ἀνέγνωσε Κώνστας ἀντί κτίστας, ὅπως τήν ἀναδημοσίευσε ὁ
Uspenskij εἰς τήν Izvestija τῆς Κ/λεως. Ἄλλως τε ἀνεγνώρισαν πάντες οἱ ἐδῶ
ὅτι: ce n’ était pas de votre faute, et d’ailleurs vous avez été très prudent dans
vos conclusions.
Ταῦτα πρός τό παρόν. Δέχθητε τούς εὐγνωμόνους μου χαιρετισμούς
7 rue Dupuytren
Υ.Γ. Ὁ κ. Diehl ἐνεπέμβη προσωπικῶς παρά τῷ κ. Λαχωβάρη δι’ ἐμέ. Τοῦ
ἔκαμε ἐπίσκεψιν, τῆς ὁποίας τό resultat θά μοί τῷ ἀνακοινώσῃ αὔριον. Σᾶς
παρακαλῶ, δύνασθε νά μέ συστήσετε νέον τινά ρωμοῦνον, ὅστις εὐσυνειδῆτως
νά ἀντιγράψη διά τήν bibliotheque Doucet τούς τίτλους, τόν χρόνον τῆς
ἐκδόσεως, τῶν ῥωμουνικῶν ἔργων (ἄρθρων τε καί βιβλίων), ἃτινα ἀποβλέπουσι
τήν ῥωμουνικήν ἀρχεολογίαν (monumente nationale s. XIV-XVIII); Δέν
πιστεύω ἡ ἐργασία νά τοῦ πάρη πολύ καιρόν, τό πολύ μία ἑβδομάδα, ἡ
βιβλιοθήκη προσφέρει 40 φρ. διά τήν ἐργασίαν ταύτην.

Vă rog să îmi răspundeți care dintre lucrările lui Legrand doriți să le
cumpărați. V-am trimis acum câteva zile titlurile pe care le-am găsit la [Biblio-
theque] Nationale. Picard, ca și multe alte edituri, nu au în prezent niciuna din
lucrările lui Legrand, care sunt foarte greu de găsit. La Leroux, editura unde
acestea au fost publicate, îmi fac 10-15% reduction [reducere]. Dacă doriți să le
comandați, scrieți-mi.
Doresc, pe deasupra, să aflu dacă veți veni la Paris sau nu. M-aș fi simțit
foarte fericit să vă revăd și să vă fiu de folos ca ghid în haosul din Ville-Lumiere
[Orașul Lumină].
Articolul meu a făcut zgomot în lumea științifică. S-a vorbit despre el și la
Institut2.
Îmi pare rău doar că dl Papageorgiou a transcris greșit o inscripție unde a
citit
Κώνστας în loc de κτίστας3, așa cum a republicat-o Uspenskij4 în Izvestija
din Constantinopol. De altfel, au recunoscut toți cei de aici că: ce n’ était pas de
votre faute, et d’ailleurs vous avez été très prudent dans vos conclusions [de
fapt, nu a fost vina dumitale, și de altfel ai arătat multă prudență în concluziile
dumitale].
280 Leonidas Rados
Acestea pentru moment. Primiți salutările mele recunoscătoare.

O. Tafrali
7 rue Dupuytren
P.S. Dl Diehl a intervenit personal la dl Lahovary5 pentru mine. L-a vizitat
iar rezultatul mi-l va anunța mâine. Vă rog să îmi recomandați un tânăr român,
care să transcrie conștiincios din Biblioteca Doucet6 titlurile și anul publicării
lucrărilor românești (articole și cărți) care să se refere la arheologia română
(monumente naționale secolele XIV-XVIII). Nu cred că munca aceasta va lua mult
timp, cel mult o săptămână, iar biblioteca oferă 40 fr. pentru lucrarea aceasta.
1
Scrisoarea este nedatată de expeditor. Ștampilele Poștei franceze sunt ilizibile, dar
ștampila Poștei române indică 9 iunie 1909 (data primirii la București, așadar în stil vechi). De
altfel, este și data care a fost notată, în creion, pe plic, probabil de urmașii lui Russo. Dacă luăm în
considerare diferența între stilul vechi și cel nou, scrisoarea trebuie să fi fost trimisă la jumătatea
lunii iunie 1909, din Paris.
2
Oreste Tafrali se referă, probabil, la Institut de France, celebra societate savantă franceză,
care includea cele cinci academii: Académie Française; Académie des Inscriptions et Belles-
Lettres; Académie des Sciences; Académie des Beaux-Arts; Académie des Sciences Morales et
Politiques.
3
Sublinierile autorului. Corect ar fi fost κτίστας, cu sens de întemeietor sau constructor.
4
Fyodor Ivanovich Uspensky, transcris și Uspenskij, celebru bizantinist rus, foarte activ la
sfârșitul secolului XIX și în primele trei decenii ale secolului XX, fondator al Institutului
Arheologic Rus de la Constantinopol (și a oficiosului său, revista Izvestia). După rechemarea sa în
țară, a predat la Universitatea din Leningrad și a editat revista Vizantiyskiy Vremennik, dedicată
studiilor bizantine.
5
Alexandru Emanuel Lahovary (1851-1950), fiul lui Emanuil Lahovary și al Olimpiei
Arsaki, diplomat român, fost ministru al României în Italia, Turcia, Austro-Ungaria, apoi, între
1908 și 1917, în Franţa.
6
Este vorba despre biblioteca fondată de celebrul colecționar și mecena francez Jacques
Doucet (1853-1929) la Paris, consacrată artei și arheologiei. Într-o primă fază, a fost deschisă
cercetătorilor între 1909 și 1914, când a studiat acolo și Oreste Tafrali, iar în 1917 a fost donată
Universității din Paris.
15
1910 ianuarie 13/26, Paris. Oreste Tafrali se declară foarte ocupat din
cauza muncii la prima teză de doctorat, „Thessalonique au XIVe siècle”,
pe care abia a predat-o, dar și pentru că nu a reușit încă să găsească la
librari cărțile solicitate de Russo. A început deja lucrul la cea de-a doua
teză („Topographie ancienne et byzantine de Thessalonique”), de la care
avea mari așteptări. Se plânge însă de atitudinea necorespunzătoare a lui
Charles Diehl, care l-a plagiat într-un curs despre biserica Sf. Dumitru
din Thessalonic, atitudine deja condamnată de ceilalți profesori. A primit
un studiu al lui Russo, pe care promite să-l citească și cere informații cu
privire la polemica deschisă cu Nicolae Iorga. Original în limba greacă.

Σᾶς ζητῶ συγγνώμην ὅτι μέχρι σήμερον δέν ἐδυνήθην νά σᾶς γράψω.
Πρῶτον μέν, ἤμουν λίαν ἀπησχολημένος μέ τήν Θεσσαλονίκην μου, τῆς
ὁποίας τό πρῶτον ἔργον Thessalonique au XIVe siècle, παρέδωκα, τέλος
πάντων, πρός ἐξέτασιν, τῇ 6/19 ἰανουαρίου. δεύτερον δέ, ἐπεθύμουν νά εὕρω
καί σᾶς ἀποστείλω τά δυό ζητηθέντα ὑφ’ ὑμῶν ἔργα τοῦ Legrand.
Ἐζήτουν ταῦτα καθημερινῶς εἰς τούς παλαιοπώλας πλήν δυστυχῶς πάντες
μοί ἔλεγον: cela nous manque, ou nous n'en avons pas κτλ. Τά ἐζήτησα εἰς τόν
Welter, Picard, Guilmoto (Maisonneuve), Mohr, καθώς καί εἰς τούς λοιπούς
τῶν ἐν quai, rue Soufflot et Place de la Sorbonne πλήν εἰς μάτην.
Λυποῦμαι ὅθεν πολύ, ὅτι κατά τήν περίστασιν ταύτην δέν ἠδυνήθην νά
σᾶς φανῶ χρήσιμος.
Κρατῶ τά 50 φρ. εἰς τήν διάθεσίν σας. Γράψετε μοί, παρακαλῶ, ἐάν
θέλετε νά σᾶς ἀγοράσω μέ αὐτά ἄλλο τί, ἤ ἐπιθυμεῖτε νά σᾶς τά ἀποστείλω
ταχυδρομικῶς.
Ἐάν θέλετε νά μάθητε τί ἐργάζομαι καί ποῖαι εἶναι αἵ τοῦ μέλλοντος
ἐλπίδες μου, ἰδού τί πρός τό παρόν δύναμαι νά σᾶς εἲπον.
Πρῶτον μέν προσπαθῶ νά τελειώσω τό δεύτερον περί Θεσσαλονίκης
ἔργον μου: Topographie ancienne et byzantine de Thessalonique, τό ὁποῖον
ἐλπίζω νά κάμη ἐντύπωσιν ἐν τῷ ἐπιστημονικῷ κόσμῳ. Εὗρον ἐν Θεσσαλονίκῃ
πράγματα ἀνέλπιστα.
Δυστυχῶς, φοβοῦμαι μήπως μέ κατακλέψουν ἐκ νέου, ὅπως μέ
κατάκλεψαν ἤδη μέ τήν πρώτην διατριβήν μου.
Ὁ προϊστάμενός μου ἔκαμε, ἐνώπιόν τῆς Ἀκαδημίας καί ἐνώπιον τῶν
φοιτητῶν καί ἑτέρου κόσμου ἐν Σορβώνῃ, ὁλόκληρον μάθημα περί ἁγίον
Δημήτριου ἐκ τῆς διατριβῆς μου, ἤτις τοῦ παρεδώθη παρά τοῦ πανεπιστημίου
πρός ἐξέτασιν, χωρίς νά προφέρῃ τό ὄνομά μου, δίδουν τά ἀποτελέσματα τῶν
μελετῶν μου, ὡς ἰδίας μελέτας.
Οἱ ἄλλοι διδάσκαλοί μου, οἵτινες γνωρίζουν τάς ἐρεύνας μου ἐν τοῖς
χειρογράφοις τῆς παρισινῆς βιβλιοθήκης καί τῆς τοῦ ἐν Θεσσαλονίκῃ
ἑλληνικοῦ γυμνάσιου, εἶναι καταγανακτησμένοι, ὀνομάζοντες τό πραξηκόπημα
τοῦτο bricolage. Πλήν φεῦ! τί τό ὄφελος! Δέν ξεύρω πῶς θά τά καταφέρω, καί
πῶς θά λήξῃ τό ζήτημα.
Ὁ κ. Homolle μέ εἶχε συμβουλεύση πρό τινων ἑβδομάδων, νά κάμω μίαν
ἔκθεσιν εἰς τήν Ἀκαδημίαν περί τῆς ἐν Θεσσαλονίκῃ mission μοῦ. Ἀλλά ὁ
προϊστάμενός μου μέ ἐζήτησε νά τήν διαβάσῃ αὐτός καί οὐχί ἄλλος, καίπερ
ἐγνώριζε ὅτι ὑπεσχέθην τοῦ κ. Homolle τήν πραγματείαν καί ἔκθεσίν μου.
Εἶμαι δέ ἀναγκασμένος νά ἀφεθῶ μιᾶς τοιαύτης μεγάλης τιμῆς, ἣτις θά
μοί ἐγένετο ὁμιλῶν ἐν τῇ Ἀκαδημίᾳ.
Ἐκ τῶν ἀνωτέρω ἐννοεῖτε ὅτι ἡ ἐνταῦθα κατάστασίς μου δέν εἶνε τόσον
ῥοδινή, ὅσον δύνασθε νά τήν φαντασθήτε. θά ἦτο ἴσως προτημώτερον ἐάν
ἔπερνα τό doctorat μέ ἁπλᾶ τινα ἔργα.
Ἔλαβον τό ἔργον σας: Studii și critice, καί σᾶς εὐχαριστῶ πολύ διά τήν
τιμήν. Θά τό διαβάσω ἀφεύκτως ἅμα τῂ πρώτῃ εὐκαιρία. Μερικαί ἐξ τῶν
282 Leonidas Rados
μελετῶν σας μοί εἶνε ἤδη γνωσταί, οὐχί ὅμως καί: Cărți de bună cuviință în
l[imba] greacă și română.
Ἐπαναλαμβάνω θά σᾶς διαβάσω ὄταν δυνηθῶ, δηλαδή κατά τόν ἰούνιον.
πιστεύω δέ νά ὠφεληθῶ πολύ, ὡς πάντοτε, ἐκ τῶν ὑφ’ ὑμῶν γεγραμμένων.
Σᾶς παρακαλῶ νά μέ πληροφορήσητε ἐάν ὁ Iorga ἀπάντησε τι εἰς τήν
“ἀπάντησιν μού” τήν δημοσιευθεῖσαν ἐν τῇ ἐπιθεωρήσει τοῦ Motru1. Καθότι
δέν εἶμαι ἐνήμερος θά μέ ὑποχρεώσητε πολύ.
Δεχθῆτε ἐκ μέρους τοῦ ἀδελφοῦ μου καί τῆς κ. Ταφραλῆ χαιρετισμούς.
Ὁ εὐγνώμων
Παρίσιον, τῂ 13/26 ἰαν. 1910

Vă cer iertare că până azi nu am reușit să vă scriu.
În primul rând, am fost foarte ocupat cu Thessalonicul meu [subiectul
tezei de doctorat], a cărei primă lucrare Thessalonique au XIVe siècle, am
predat-o, într-un final, spre examinare, pe 6/19 ianuarie; în al doilea rând,
doresc să găsesc și să vă trimit cele două lucrări ale lui Legrand, cerute de
dumneavoastră.
Pe acestea le cer zilnic de la anticari și din păcate toți îmi spun: cela nous
manque, nous n'en avons pas [acestea ne lipsesc, nu le avem] etc. Le-am cerut
la Welter, Picard, Guilmoto (Maisonneuve), Mohr, precum și la celelalte librării
de pe quai [chei], de pe rue Soufflot și Place de la Sorbonne, dar în zadar.
Îmi pare tare rău că, în situația aceasta, nu pot să vă fiu de folos.
Țin cei 50 de fr. la dispoziția dumneavoastră. Scrieți-mi, vă rog, dacă
doriți să vă cumpăr cu ei altceva, sau dacă doriți să vi-i trimit prin poștă.
Dacă vreți să aflați ce lucrez și care sunt speranțele mele de viitor, iată ce
pot să vă spun pentru moment.
În primul rând, încerc să termin a doua mea lucrare despre Thessalonic,
Topographie ancienne et byzantine de Thessalonique, care sper să facă impresie
în lumea științifică. Am găsit în Thessalonic lucruri neașteptate.
Din păcate, mi-e teamă să nu mă plagieze2 din nou, așa cum m-au plagiat
deja din prima lucrare.
Coordonatorul meu3, în fața Academiei și în fața studenților din lumea
întreagă de la Sorbona, a ținut un curs întreg despre [biserica] Sfântul Dumitru
din teza mea, care i-a fost predată de Universitate spre examinare, fără să-mi
pronunțe numele, dând rezultatele cercetărilor mele drept [rezultatele] cerce-
tărilor lui.
Ceilalți profesori ai mei, care cunosc cercetarea mea pe manuscrisele
bibliotecii din Paris și ale Gimnaziului elen din Thessalonic, sunt foarte supărați
și numesc această lovitură, bricolage. Vai de mine! Ce beneficiu! Nu știu cum o
voi scoate la capăt și cum se va rezolva chestiunea.
Dl Homolle m-a sfătuit acum câteva săptămâni să fac o comunicare la
Academie despre mission [misiunea] mea la Thessalonic. Dar coordonatorul
meu mi-a cerut să o citească el și nimeni altul, chiar dacă cunoaște că i-am
promis d-lui Homolle [prima lectură] a comunicării mele. Sunt nevoit să renunț
la o asemenea mare onoare, de a conferenția la Academie4.
Din cele de mai sus se înțelege că situația mea aici nu este atât de roz, pe
cât ați fi putut să vă imaginați. Poate ar fi fost de preferat să iau doctoratul cu
lucrări mai simple.
Am primit lucrarea dumneavoastră Studii și critice, și vă mulțumesc mult
pentru o asemenea cinste. O voi citi, fără doar și poate, cu prima ocazie. Câteva
dintre studiile dumneavoastră îmi sunt deja cunoscute, dar nu și Cărți de bună
cuviință în l[imba] greacă și română.
Repet, vă voi citi când va fi posibil, adică în iunie; cred că voi avea mult
de câștigat, ca întotdeauna, din scrierile dumneavoastră.
Vă rog să mă înștiințați dacă Iorga a răspuns „răspunsului meu” publicat în
revista lui Motru5. Deoarece nu sunt la curent, mă veți obliga mult.
Primiți salutări din partea fratelui meu și a d-nei Tafrali.
Recunoscător,
O. Tafrali
Paris, 13/26 ianuarie 1910
1
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, pedagog și om politic român,
profesor la Universitatea din București, președinte al Academiei Române (1938-1941), coleg de
studii în Germania (la Leipzig) și bun amic al lui Demosthene Russo.
2
În text: „să nu mă fure”.
3
Charles Diehl.
4
Académie des Inscriptions et Belles-Lettres.
5
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, pedagog și om politic român,
profesor la Universitatea din București, președinte al Academiei Române (1938-1941), coleg de
studii în Germania (la Leipzig) și bun amic al lui Demosthene Russo.
16
1910 martie 6/19, Paris. Oreste Tafrali mulțumește pentru trimiterea
dicționarului Douné și arată stadiul lucrului la cea de-a doua teză, din
care a predat deja două capitole profesorului Diehl. Original în limba
greacă.
[Destinatar]
Monsieur D. Russo
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
7 rue Dupuytren, Paris VIe
284 Leonidas Rados
Σεβαστέ μοί καί ἀγαπητέ μοί Κύριε Ροῦσσο.

Ἔλαβον τάς ὀλίγας πλήν πλήρεις humour γραμμάς, ἄς μοί ἐστείλατε,
ἐγέλασα δέ διά τήν δήθεν ἁπλοϊκήν ἐρώτησιν περί τῆς εἰς τό College
ὀνομασίας μου.
Ἀλλά a dire vrai, οὔτε καταδέχομαι νά δεχθῶ τοιαύτην ποταπήν θέσιν δι’
ἐμέ. Τί εὐχή Θεοῦ, δέν ἐφθάσαμεν δά ἐκεῖ!
Σᾶς εὐχαριστῶ λίαν θερμῶς διά τήν ἀποστολήν τοῦ πολυτίμου λεξικοῦ
Douné: ἀλλά δέν μοί γράφετε καί πόσον σας ἐκόστισε. Γράψετέ μου σᾶς
παρακαλῶ τήν τιμήν αὐτοῦ, ὅπως σας ἀποστείλω τά χρήματα.
Ἠμεῖς ἐδῶ ὑγιαίνομεν πάντες, ἐγώ ἐργάζομαι θαρραλέως ὅπως γίνῳ ὁ
“σωστός Θεσσαλονικεύς” καί ἔτι περισσότερον ἄν ἦ δυνατόν. Ἐσχάτως ἔγραψα
δυό chapitres τά ὁποία ὁ κ. Diehl εὗρε ἄριστα Aide bacaloum! διά νά
ἐκφρασθῶ εἰς τήν γλώσσαν τήν ὁποίαν μεταχειρίζεσθε νά περιγιᾶλᾶτε τούς
φρατζέλους γυλοτύπους τῶν σιδηροδρόμων. Βλέπετε, οὐδέ λέξις μοί διαφεύγει
ὅταν διηγεῖσθε τά συμβάντα εἰς τά ἀναρίθμητα ταξείδιά σας.
Ὁ ἀδελφός μου καί ἡ κά Ταφραλῆ σας εὐχαριστοῦν ὅτι τούς ἐνθυμείσθε
καί σάς στέλνουν τούς φιλικούς αὐτῶν χαιρετισμούς.
Δεχθήτε τούς ἐγκαρδίους μου ἀσπασμούς, ὁ εὐγνώμων
Ὀρέστης
Παρίσιοι, τῃ 6/19 μαρτίου 1910
Am primit puțin mai înainte scrisoarea dumneavoastră plină de umor, pe
care mi-ați trimis-o și am râs de așa-zisa întrebare ingenuuă despre numele meu
la College. Dar, a dire vrai [să spunem adevărul], nici nu cadadicsesc să accept
această detestabilă poziție pentru mine.
Să binecuvânteze Dumnezeu, nu am ajuns încă acolo.
Vă mulțumesc foarte călduros pentru expedierea valorosului dicționar
Douné, dar nu mi-ați scris și cât v-a costat. Scrieți-mi, vă rog, prețul lui, ca să vă
trimit banii.
Noi aici ne însănătoșim cu toții, eu lucrez curajos pentru a deveni
„thessalonicianul cel bun” și chiar mai mult, dacă este posibil. Am scris recent
două capitole, pe care dl Diehl le-a găsit excepționale. Aide bacaloum! [Vom
vedea]1, ca să mă exprim în limba pe care o folosiți ca să-i luați în râs pe
funcționarii franțuziți ai căilor ferate. Vedeți, nu îmi scapă niciun cuvânt când
povestiți întâmplările din nenumăratele dumneavoastră călătorii.
Fratele meu și d-na Tafrali vă mulțumesc și că vă aduceți aminte de ei și
vă trimit salutările lor prietenești.
Primiți îmbrățișările mele din inimă,
Recunoscător,
Orest
Paris, 6/19 martie 1910
1
Expresie folosită în secolul XIX în lumea levantină.
17
1910 iunie 6, Paris. Oreste Tafrali relatează vizita sa acasă la Salomon
Reinach, unde ar fi primit, între alte sfaturi bune, și pe acela de a recenza,
în „Revue Archéologique”, lucrările românești din domeniu. Îi cere lui
Russo informații despre Teohari Antonescu, dar și fotografia uneia din
metopele de la Adamclisi; lui Russo i-a trimis o carte și semințe de flori.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului 7
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1 rue Dante, Paris Ve
Σεβαστέ καί ἀγαπητέ μοί κύριε Ροῦσσο,
Ἐπιτρέψατέ μοι νά σᾶς κάμω μίαν παράκλησιν. Πρό ἡμερῶν, ὁ κ.
Salomon Reinach ἐπιθυμῶν νά κάμῃ τήν γνωριμίαν μου, μέ προσεκάλεσε στό
σπίτι του, ἀληθές τέμενος ἀρχαίων χρόνων. Μέ ἐδέχθη μέ ἀνοικτάς ἀγκάλας,
καί ὀμηλήσαμεν ἐπί μίαν ὥραν περί ἀρχαιολογίας, περί ἱστορίας, περί σοφῶν
ξένων τέ καί ῥωμούνων. Ἐν παρανθέσει, τούς τελευταίους τούτους, τούς
γνωρίζει κάλλιστα… Μοί ἔδωσε ἀρίστας συμβουλάς, καί μέ παρακάλεσε νά
κάμω ἐγώ τάς ἐπικρήσεις ῥωμουνικῶν βιβλίων ἐν τῇ Revue Archéologique. Μοί
ἐζήτησε δέ: μίαν νεκρολογίαν τοῦ Theohari Antonescu, καί ἒν ἄρθρον περί μιᾶς
μετώπου τοῦ Adam Clisi, ἣτις πεσοῦσα ἐν τῷ Δανουβίῳ, ἦν δημοσιευμένη μέν
ἐν τῷ ἔργῳ τοῦ Tocilescu Das Monument v. Adamklissi (ou Monumentele de la
Adam Clisi, ed. roum.), ἀλλά τῆς λείπει ἓν τεμάχιον, ὅπερ ἦν ἀνέκδοτον.
Περί τοῦ Theohari Antonescu δύνμαι νά εἴπω ὀλίγα τινά, καθότι γνωρίζω
τά ἀρχαιολογικά τοῦ ἔργα. Πλήν ἀγνοῶ τό ἔτος τῆς γεννήσεώς του, ποῦ ἒκαμε
τάς σπουδάς του, καί κατά ποῖον μῆνα ἐτελεύτησε. Δύνασθε σεῖς νά μοί δώσητε
τάς πληροφορίας ταύτας; Δύνασθε δέ, ἄν ἦν δυνατόν, νά μοί στείλητε μίαν
φωτογραφίαν τῆς περί οὗ ὁ λόγος πέτρας. Αὓτη φέρει ἐν τῷ ἔργῳ τοῦ
Tocilescu, τόν ἀριθμόν 63 (fig. 63, metopa No5, p.71) καί παρηστάνει τρεῖς
tibicines ou trompettes.
Δέν πιστεύω νά ἐναντιωθῇ ὁ κ. Μοῦρνος νά μᾶς δώσῃ τήν ἄδειαν νά
πάρωμεν μίαν καλήν φωτογραφίαν. Θά μέ ὑποχρεώσητε τά μέγιστα, ἑάν
δυνηθῆτε νά μοί κάμητε τήν νέαν ταύτην ἐκδούλευσιν.
Προχθές en flânant sur les quais, εὗρον ἓν ἔργον, ὅπερ σᾶς ἐνδιαφέρει
νομίζω: G.Chassiotis, L'instruction publique chez les Grecs depuis la prise de
C/ple par les Turcs jusqu'a nos jours. Τό ἠγόρασα πολύ φθηνά, καί σᾶς τό
στέλλω ἰδιαιτέρως.
286 Leonidas Rados
Προσέτι, γνωρίζων ὅτι ἀγαπᾶτε πολύ τά ἄνθη, σᾶς στέλλω 12 πακέτα

«παρισιανῶν κήπων», τά ὁποία πιστεύω ὅτι θά δυνηθῆτε νά καλλιεργήσητε,
καθότι δέν παρῆλθε πολύ ὁ καιρός.
Θά ἐπεθύμουν πολύ νά μάθω πῶς τά περνᾶτε, τί ἐργάζεσθε, καί ἄν ὁ
περίφημος “ψευτοNeagoe” achève de s’édifier.
Δεχθήτε προσκυνησμούς ἐκ μέρους τοῦ ἀδελφοῦ μου καί τῆς κας
Ταφράλη. Σᾶς εὐχαριστεῖ πολύ καί σᾶς προσκυνεῖ εὐσεβάστως.
Ὁ εὐγνώμων
Ὀρέστης Ταφραλῆς
1 rue Dante
Παρίσιοι, τῂ 6 Ἰουνίου 1910
Permiteți-mi să vă fac o propunere. În urmă cu câteva zile, dl Salomon
Reinach, dorind să facă cunoștință cu mine, m-a invitat acasă la el, un adevărat
templu al timpurilor antice. M-a întâmpinat cu brațele deschise, și am vorbit
vreme de o oră despre arheologie, despre istorie, despre intelectualii străini și
români. În paranteză, pe cei din urmă îi cunoaște foarte bine… Mi-a dat sfaturi
foarte bune și m-a invitat să fac recenzii ale cărților românești în Revue
Archéologique. Mi-a cerut un necrolog al lui Theohari Antonescu1 și un articol
asupra unei metope de la Adamclisi care a căzut în Dunăre, dar care este
publicată în lucrarea lui Tocilescu2, Das Monument von Adamklissi (sau Monu-
mentul de la Adamclisi ed. rom.3), dar îi lipsește o parte, care este nepublicată.
Despre Theohari Antonescu pot spune câteva lucruri, căci îi cunosc
lucrările de arheologie. Doar că nu cunosc anul nașterii sale, unde și-a făcut
studiile și în ce lună s-a sfârșit. Puteți să îmi dați dumneavoastră aceste
informații? Puteți, dacă este posibil, să îmi trimiteți și o fotografie a pietrei în
cauză? Ea apare în lucrarea lui Tocilescu la nr. 63 (fig. 63, metopa No 5, p. 71)
și înfățișează trei tibicines ou trompettes [flautiști sau trompetiști].
Nu cred să se împotrivească dl Murnu4 să ne permită să facem o fotografie
bună. Mă veți îndatora enorm, dacă ați putea să îmi faceți acest nou serviciu.
Alaltăieri, en flânant sur les quais [plimbându-mă pe cheiuri], am găsit o
lucrare care cred că vă interesează, G. Chassiotis, L'instruction publique chez
les Grecs depuis la prise de C/ple par les Turcs jusqu'a nos jours5. Am
cumpărat-o foarte ieftin, și v-o trimit separat.
Pe deasupra, cunoscând că iubiți florile, vă trimit 12 pachete de „grădini
pariziene”, pe care cred că le puteți cultiva, deoarece nu a trecut mult timpul [lor].
Aș dori mult să aflu ce mai faceți, ce lucrați, și dacă celebrul Pseudo-
Neagoe achève de s’édifier [se apropie de finalizare].
Primiți plecăciuni din partea fratelui meu și ale d-nei Tafrali.
Vă mulțumește mult și se pleacă cu respect,
Recunoscătorul
Oreste Tafrali
1 rue Dante
Paris, 6 iunie 1910
1
Teohari Antonescu (1866-1910), conferențiar, apoi profesor de arheologie și antichități la
Universitatea din Iași (1894-1910). Jurnalul său intim, important pentru descrierile mediului
academic ieșean, a fost publicat de Lucian Nastasă (Cluj, Editura Limes, 2005).
2
Grigore Tocilescu (1850-1909), cunoscut istoric, folclorist și arheolog, profesor univer-
sitar și academician român. După studii la Praga și Viena, de unde s-a întors cu un doctorat în
filozofie și o licență în drept, Tocilescu este numit, la 1881, profesor de istorie antică și epigrafie
la Universitatea din capitală. A cochetat și cu politica, la fel ca mai toți universitarii timpului său,
ajungând senator conservator. Deși a produs în mai multe specializări (de la geografie până la
slavistică și folclor), domeniul său principal de competență l-a reprezentat Dacia preromană.
3
Este vorba despre lucrarea Monumentul de la Adamklissi. Tropaeum Traiani, semnată de
Grigore Tocilescu, Otto Berndorf, George Niemann, publicată la Viena, Hölder, 1895, apărută în
același timp cu ediția germană.
4
George Murnu (1869-1957), clasicist și arheolog român, originar din Macedonia,
junimist, profesor universitar, director al Muzeului Național din București, membru al Academiei
Române. Licențiat în litere al Universității din București cu o teză despre elementele lingvistice
greceşti antefanariote, care a și obţinut premiul Hillel. Apoi, doctor în litere al Universității din
München (sub coordonarea bizantinistului Karl Krumbacher, cu o teză despre împrumuturile
lexicale din română în greaca modernă), unde fusese trimis de Titu Maiorescu și Ion Bogdan și
care l-ar fi vrut specializat în bizantinologie, pentru a ocupa o viitoare catedră în această ramură.
Doar că tânărul „bizantinist” a alunecat treptat spre clasicism și arheologie și a fost numit agregat
definitiv la 1910 și profesor definitiv, patru ani mai târziu, la catedra de Arheologie a Facultății de
Litere a Universității din București. Realizarea sa principală este traducerea (excepțională) celor
două epopei homerice în limba română (Iliada, 1912 și Odiseea, 1924), reeditate în 1956 de D.M.
Pippidi.
5
Titlul complet al lucrării lui Chassiotis: L'instruction publique chez les Grecs: depuis la
prise de Constantinople par les Turcs jusqu'à nos jours, avec statistique et qutre cartes
figuratives pour l'année scolaire 1878-1879, Paris, E. Leroux, 1881.
18
1911 februarie 13, Paris. Oreste Tafrali se arată încântat de ultima
publicație a lui Russo („Din corespondența Doamnei Ana Racoviță”) și
de răspunsul celui din urmă în polemica cu Nerva Hodoș („un Aristofan
bucureștean”). El este sănătos și, pe lângă descifrarea estampajelor
aduse de la Sinai, trudește din greu la cele două teze: prima este deja
pregătită pentru tipar și speră să înceapă pregătirea celei de-a doua.
Solicită ajutorul lui Russo pentru întocmirea unui inventar al istoricilor și
literaților români contemporani, cerut de Léo Claretie, în schimbul unor
presupuse servicii viitoare. Original în limba franceză.
[Destinatar]
Monsieur D. Rousso
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1 rue Dante, Paris Ve
288 Leonidas Rados
Mon cher et respecté Monsieur Rousso

J’ai bien reçu votre article si intéressant et déjà fameux: Din
corespondența Doamnei Ana Racoviță, ainsi que votre première réponse à
Hodoș.
Je vous ai vu ensuite πολεμούμενου et πολεμούντα dans la Revue de
Motru. Vraiment c’est étonnant! Dans la réponse de M. Hodoș j’ai vu un
homme vulgaire et inconscient. C’est déjà trop d’honneur d’avoir polémisé avec
un tel triste sire. La conclusion surtout, to lipon cali spera, frise tellement le
ridicule, qu’elle pourrait être donnée comme exemple typique de malveillance,
d’étroitesse d’esprit et de bêtise. Enfin! Vous voilà célèbre avec cette cali spera,
grâce au nouvel Aristophane bucarestois!
Si vous voulez avoir de mes nouvelles, je suis premièrement bien quant à
la santé; secondement, je travaille comme un nègre ... aux corrections de mes
thèses. Bientôt le premier volume: Thessalonique au XIVe siècle sera définiti-
vement édifié et j’espère pouvoir commencer l’impression du second: Topo-
graphie de Thessalonique la semaine prochaine. En outre, je travaille en ce
moment au déciffrement [sic!] [déchiffrement] des estampages, apportés du
Sinaï par une mission française. J’ai presque fini, mais cela a été dur.
Puis-je vous demander un service? M. Léo Claretie m’a prié de lui donner
quelques renseignements sur les historiens et les jeunes écrivains roumains
vivants. Comme je ne puis pas faire ce travail ici, faute de livres et de
documents nécessaires, je vous prierrais [sic!] [prierais] si vous voulez bien
avoir l’extrême obligeance de le faire vous. J’attends de grands services de la
part de M. Claretie. Du reste, je lui dirai que c’est vous qui m’avez donner [sic!]
[donné] les informations nécessaires.
Il ne s’agit pas d’écrire une histoire critique et littéraire. Il s’agit tout
simplement des quelques notes aussi complètes que possible. Par exemple pour
les historiens il suffirait de donner les titres de leurs ouvrages: de Iorga, Onciu,
Xénopol, Bogdan, Bărbulescu, Lepadatu, Giurescu, Ursu et les autres si vous en
connaissez d’avantage [sic!] [davantage].
Pour les jeunes littérateurs il serait désirable d’avoir de plus amples
informations. Qui est-ce Anghel? Qu’est-ce qu’il a écrit? Et Stamatiad? Et
Isaac? Et même Sadoveanu et Goga depuis mon départ?
Ce travail M. Claretie le voudrait dans une quinzaine de jours.
Je sais bien que cela vous ennuie mais cher et respecté Monsieur Rousso,
je vous prie chaudement de le faire pour moi. A la rigueur je pourrais payer un
jeune lettré pourvu que cela soit aux limites de mes moyens. Vous aurez ainsi
un titre de plus pour ma reconnaissance.
Mon frère et ma belle-sœur vous envoient le bonjour.
Votre bien devoué [sic!] [dévoué] et reconnaissant
O. Tafrali
1 rue Dante
13 fevrier 1911
Dragul și respectatul meu Domn Russo,

Am primit articolul dumneavoastră atât de interesant și deja faimos: Din
corespondența Doamnei Ana Racoviță, precum și primul răspuns adresat lui
Hodoș1.
V-am văzut apoi criticat și criticând în Revista lui Motru. E cu adevărat
uimitor! În răspunsul d-lui Hodoș am zărit un om vulgar și inconștient. E deja o
onoare prea mare că ați polemizat cu un personaj atât de dezagreabil. Concluzia
în special, to lipon cali spera [așadar bună seara], frizează în așa măsură
ridicolul, încât ar putea fi dată drept exemplu tipic de rea-voință, de îngustime a
spiritului și de prostie. În fine! Iată-vă celebru cu această cali spera [bună seara],
grație noului Aristofan de București2!
Dacă doriți să știți ce mai fac eu, cu sănătatea în primul rând o duc bine; în
al doilea rând, muncesc ca un sclav... la corecturile la teze. În scurt timp primul
volum: Tesalonic în secolul al XIV-lea va fi complet finisat și sper să pot începe
imprimarea celui de-al doilea: Topografia Tesalonicului, săptămâna viitoare. În
plus, lucrez în acest moment la descifrarea estampajelor aduse din Sinai de o
misiune franceză. Aproape am terminat, dar a fost greu.
Pot să vă cer un serviciu? Dl Léo Claretie3 m-a rugat să îi dau câteva
informații despre istoricii și tinerii scriitori români în viață. Cum nu pot face
munca aceasta aici, din lipsă de cărți și de documente necesare, v-aș ruga dacă
binevoiți să o faceți dumneavoastră. Aștept servicii importante din partea dl
Claretie. În plus, îi voi spune că dumneavoastră sunteți cel care mi-a dat
informațiile necesare.
Nu trebuie scrisă o istorie critică și literară. E pur și simplu vorba de
câteva notițe, cât de complete posibil. De exemplu în ceea ce îi privește pe
istorici, ar fi suficient să se dea titlurile lucrărilor lor: ale lui Iorga, Onciul4,
Xenopol, Bogdan, Bărbulescu5, Lapedatu6, Giurescu7, Ursu8 și ceilalți dacă mai
știți și alții.
În privința tinerilor scriitori, ar fi de dorit să se dea informații mai ample.
Cine este Anghel9? Ce a scris? Și Stamatiad10? Și Isaac? Și chiar Sadoveanu11 și
Goga12 după plecarea mea?
Dl Claretie ar dori lucrarea aceasta cam în cincisprezece zile.
Îmi dau seama că treaba aceasta vă plictisește, dar dragul și mult-
respectatul meu domn Russo, vă rog tare mult să o faceți pentru mine. În ultimă
instanță aș putea plăti un tânăr literat, cu condiția ca [plata] să se încadreze în
posibilitățile mele. Îmi veți da astfel încă un motiv de recunoștință.
Fratele meu și cumnata mea vă trimit salutări.
Al dumneavoastră devotat și recunoscător
O. Tafrali
Str. Dante 1
13 februarie 1911
290 Leonidas Rados
1
Nerva Hodoș (1869-1913), însemnat bibliograf român (unul dintre fondatorii bibliografiei
românești), originar din Transilvania, cu studii secundare și universitare în București. Ca
funcționar al Bibliotecii Academiei Române, a organizat profesionist colecțiile mereu crescânde
ale acestei instituții. Este autorul unor instrumente esențiale pentru studiul istoriei românilor,
precum Bibliografia românească veche 1508-1830 (volumele I-III, București, 1903-1912), Publi-
cațiunile periodice românești (București, 1913), sau chiar volume de documente din colecția
Hurmuzaki. A intrat în coliziune cu Demosthene Russo, odată cu recenzarea lucrării lui
Demosthene Russo („Din corespondența Doamnei Ana Racoviță”, publicată mai întâi în
Convorbiri literare, XLV, 1911, p. 62-70), fapt ce a generat o polemică largă în 1911 și 1912, mai
ales în paginile periodicului Noua revistă română.
2
În sens de comediant, clovn.
3
Léo Claretie (1862-1924), fost elev la École Normale Supérieure, critic literar, scriitor și
jurnalist francez, colaborator al periodicelor Temps, Figaro, Journal des débats, Revue des deux
Mondes, Revue de Paris etc. Inițiativa lui Claretie, la care se referă Oreste Tafrali în această
scrisoare, s-a și materializat la scurt timp, când a apărut cartea sa Feuilles de route en Roumanie,
Paris, E. Sansot, 1912, vol. I-II. În primul volum, La Roumanie intellectuelle contemporaine, el
tratează producția literară și științifică românească de la acea vreme, apoi literatura orală populară
și încheie cu opera literară a reginei (Carmen Sylva).
4
Dimitrie Onciul (1856-1923), istoric român, membru al „triadei pozitiviste”, profesor la
Universitatea din București, director al Arhivelor Statului, academician. A urmat studiile liceale și
universitare la Cernăuți (1868-1876; 1876-1879), s-a specializat doi ani la Viena și și-a trecut
doctoratul tot la Cernăuți (1884). A activat o vreme ca profesor secundar la Cernăuți, apoi s-a
mutat la București, unde a ocupat vreme de aproape trei decenii catedra de Istorie veche a
românilor la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din capitală (1896-1923). A ocupat și
funcțiile de decan la Litere, președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice și chiar președinte al
Academiei Române. Onciul (ca și Vasile Pârvan) a avut o relație rece cu Russo după demararea
procedurilor pentru numirea celui din urmă la catedra de Bizantinistică, considerându-se jignit de
lipsa de consultare a istoricilor în această ecuație.
5
Ilie Bărbulescu (1873-1945), filolog și slavist român, bun specialist în domeniul influen-
țelor slave asupra culturii române și în istoria începuturilor literaturii române. A urmat studiile
superioare la Universitatea din București (licențiat în istorie, în 1895) după care și-a continuat
studiile la Zagreb, Praga, Leipzig, Berlin, Viena. În 1905 a fost numit agregat (mai târziu
profesor) la proaspăt înființata catedră de Limbi slave a Facultății de Litere a Universității din
Iași. A jucat un rol controversat în anii Primului Război Mondial, afirmându-se ca un „germanofil”
convins, alături de Constantin Stere și alți câțiva colegi. Tocmai din acest motiv a avut relații
extrem de proaste cu Oreste Tafrali, a cărui grupare a încercat să îl elimine de la conducerea
decanatului și să îl excludă din corpul universitar, cea din urmă fără succes.
6
În original: Lepadatu.
7
Constantin Giurescu (1875-1918), istoric român preocupat de evoluția instituțiilor româ-
nești și de istoriografia veche, conferențiar la Universitatea din București, membru al Academiei
Române. A urmat liceul la Ploiești și facultatea (Litere) la București, apoi a plecat la specializare
la Viena (1903-1906), audiindu-i pe H. Hirsch și K. Jirecek, dar s-a întors pentru a-și trece
doctoratul în litere tot la Universitatea din București (1909). Fiul său, Constantin C. Giurescu, va
întreține relații cordiale cu Demosthene Russo și i se va opune istoriografic lui Nicolae Iorga.
8
Ioan Ursu (1875-1925), medievist român originar din Brașov, profesor la Universitatea
din Iași (din 1909), apoi la cea din Cluj (1919-1923) și, în fine, la cea din București (1923-1925),
membru corespondent al Academiei Române. A urmat studiile Facultății de Litere și Filosofie de
la Universitatea din București (1894-1898) și s-a specializat (1903-1909) la Berlin, München,
Paris, Viena, Veneția, unde a descoperit și numeroase documente importante pentru istoria
românilor. Doctoratul l-a trecut la Friedrich Wilhelms Universität din Berlin, în 1907, cu o teză
despre politica voievodului Petru Rareș al Moldovei. Va lua parte, alături de Oreste Tafrali, la
misiunea universitară română de la Paris, în 1918.
9
Dimitrie Anghel (1872-1914), scriitor și jurnalist ieșean, unul dintre cei mai apreciați repre-
zentanți ai simbolismului, inspector în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. A debutat cu o
poezie în 1890, în revista socialistă Contemporanul. A colaborat la Adevărul, Lumea nouă,
Literatură și artă română, Viața românească etc. și a făcut parte din redacția revistei Sămănătorul.
10
Alexandru Stamatiade (1885-1956), poet simbolist, prozator, publicist și traducător
bucureștean. A debutat în 1904 în revista Pleiada, susținut de Alexandru Macedonski, iar la 1910
a publicat primul volum de poezie simbolistă, Din trâmbițe de aur. În 1914 și-a trecut licența în
litere la Universitatea din București.
11
Mihail Sadoveanu (1880-1961), cunoscut și fecund scriitor român, om politic, membru al
Academiei Române, apoi unul dintre cei mai fideli și influenți sprijinitori ai regimului comunist.
12
Octavian Goga (1881-1938), poet și gazetar român, originar din Transilvania, politician și
chiar prim-ministru al României (1937-1938), membru al Academiei Române.
19
1911 februarie 18, Paris. Oreste Tafrali anunță că, din toate cărțile
solicitate de Russo, a găsit la editura Leroux doar „Bibliografia ioniană”. El
mai așteaptă încă revista unde a apărut critica lui Mihai Dragomirescu.
Original în limba franceză (carte poștală).
Carte Postale
[Destinatar]
Mr. D. Rousso
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
Mr. Tafrali
Rue Dante No. 1, Paris
Mon très respecté et cher Monsieur Rousso,

Concernant la commission dont vous m’avez chargé, je suis allé aux
renseignements. Chez Guilmoto1 on m’a répondu que M. Pernot2 n’a pas voulu
donner son œuvre pour l’impression à cette librairie. Je suis alors allé chez
Leroux, et j’ai eu la bonne fortune de tomber juste. La «bibliographie Ionienne»
vient de paraître à l’edit. de cette librairie, en 2 volumes coûtant ensemble
25 frcs. Quant aux autres œuvres : Bibl. albanaise et Bibliogr. holl. du XVIII,
probablement elles ne sont pas encore publiées.
Je n’ai pas encore reçu la revue avec la critique de M. Dragomirescu. Je
suis bien curieux de savoir ce qu’il peut dire sur […].
Agréez mes salutations bien respectueuses,
O. Tafrali
292 Leonidas Rados
Dragul și mult-respectatul meu domn Russo,

În ceea ce privește însărcinarea pe care mi-ați dat-o, am fost după infor-
mații. La Guilmoto mi s-a spus că Dl Pernot nu a vrut să-și tipărească opera la
această librărie. M-am dus atunci la Leroux, și am avut norocul să ajung numai
bine. „Bibliografia ioniană” tocmai a apărut la editura acestei librării în două
volume care costă împreună 25 de franci. În ceea ce privește celelalte opere:
Bibliografia albaneză și Bibliografia olandeză din secolul al XVIII-lea, acestea
probabil încă nu au fost publicate.
Nu am primit încă revista cu critica dl Dragomirescu3. Sunt foarte curios
să aflu ce poate spune despre ….4
Cu cele mai distinse salutări,
O. Tafrali
1
Editură și librărie din Paris.
2
Hubert Pernot (1870-1946), elenist francez, cu studii la École des Hautes Études, École
des Langues Orientales și la Facultatea de Litere a Universității din Paris (doctorat în 1907). A
fost elev al celebrilor Émile Legrand (filologie și interpretarea textelor), a cărui operă a și
continuat-o, și Jean Psichari (istoria limbii elene și dialectologie). Între 1895 și 1912 a fost
repetitor de greacă modernă la École des Langues Orientales, unde l-a întâlnit și Oreste Tafrali, la
rândul său, repetitor la limba română. În 1912 a devenit conferențiar la Facultatea de Litere a
Universității din Paris, responsabil al cursului de limbă și literatură greacă modernă, subvenționat
de guvernul Greciei, iar în 1919, a fost numit director al Institutului Neoelen din Paris. A fost
premiat pentru lucrările sale de Académie des Inscriptions et Belles-Lettres în 1909, 1912,
1919. La editura Guilmoto apăruse în 1906 volumul al IV-lea din Bibliographie hellénique
des XVe et XVIe siècles, la care Émile Legrand îl luase colaborator pe Pernot, iar colaborarea cu
editura nu a fost, probabil, una fericită.
3
Mihail Dragomirescu (1868-1942), conferențiar (1895?) de estetică, apoi profesor (1906)
de literatură română la Universitatea din București, adept al esteticii integraliste.
4
Ilizibil. Probabil „acesta” sau „aceasta”.
20
1911 februarie 14/27, Paris. Oreste Tafrali îl anunță pe Russo de achi-
ziționarea și expedierea celor două volume din „Bibliografia ioniană”.
Explică (mai mult pentru terți) situația postului de repetitor (lector) de
limba română de la Școala de Limbi Orientale, ocupat anul trecut de
Tafrali dar dorit acum și de alți români (Apostolescu). Lucrul la cea de-a
doua teză stagnează din pricina lipsei unor informații, iar critica lui
Dragomirescu nu merită un răspuns. Original în limba română.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Rousso
7 str. Viitorului
Bucharest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1, rue Dante Ve
Vă scriu românește, căci poate veți dori să arătați celor interesați câteva
pasaje din această scrisoare.
Am fost astăzi la Leroux, care mi-a acordat o reducere de 10%, ceea ce
face 2.50 la 25. Totuși a trebuit să renunț la ea în favoarea expedierii franco și
recomandat din partea Casei a celor două volume.
Vă rog să-mi răspundeți de primirea lor și să-mi scrieți ce mai doriți să vă
cumpăr cu restul banilor.
În privința Școalei de Limbi Orientale, iată cum stau lucrurile.
Regulamentul serviciului militar anterior votării legii pentru serviciu de
doi ani, dădea un privilegiu tinerilor, cari posedau o diplomă a școalei, scutindu-i
de un an de serviciu. Cursul d-lui Picot1 și la început, și al d-lui succesorului
său, dl Roques2 avea dar un număr de elevi, care se ridică până la 70-80. De
atunci însă, situațiunea s-a schimbat cu desăvârșire. Legea nouă militară a
desființat toate privilegiile, ceea ce a dat o lovitură de moarte cursului de
românește, pe care mai toți voiau să-l urmeze, din cauză că limba nu era tocmai
grea și dl Picot „pâinea caldă a lui Dumnezeu”. Acum doi ani mai rămăseseră
vreo 20 de elevi; numărul lor a scăzut anul trecut la 4, iar anul acesta la 3 repe-
tenți. Nici anul trecut, nici anul acesta nu s-a făcut nici o înscriere de elev. A
fost numai o singură înscriere de auditor! Când dl Apostolescu3 a fost însărcinat
cu repetițiuni de românește, acum doi ani, școala avea un fond de cîteva sute de
lei, pe care nu știa cum să-l întrebuințeze. O parte din ei i-a încasat dânsul,
restul l-am primit eu anul trecut. Anul acesta fondul s-a epuizat, și cum direcția
școalei nu putea cere noi fonduri pentru trei repetenți, funcțiunea efemeră de
repetitor s-a desființat de la sine.
D. Roques face actualmente cursuri de filologie romanică, cu specială
privire bineînțeles asupra limbii românești, precum și câteva traduceri din
Alecsandri și Caragiale. Cursurile sale sunt urmărite de cei trei repetenți
interesați – căci li s-a acordat dreptul fiind ultima rămășiță să mai uzeze și
dânșii de privilegiile trecutului – precum și de câțiva români, cari vin să învețe...
franțuzește!
Deci să nu-și facă nimeni iluzii. Să se aibă mai ales în vedere, că dacă se
putea numi cineva, apoi acela nu putea să fie altul decât cel ce și-a făcut pe
deplin datoria ca repetitor anul trecut. Aici se ține foarte mult seamă de
prioritate, mai ales că nu-i nici un motiv de a se da preferință altuia, când
persoana care o reclamă dă dovezi că știe să lucreze științificește și că
publicațiile sale sunt destul de apreciate.
Să mă credeți că protecțiunea aici nu-mi lipsește nici din partea profe-
sorilor mei nici din partea academicienilor, dintre cari mulți mă cunosc personal
294 Leonidas Rados
foarte bine. Știți, că pentru orice numire în învățământul superior se cere avisul
Academiei și în urmă avisul comitetului superior al Ministerului Instr[ucțiunii].
Director general al acestui Minister este bizantinistul Bayet4, care mă cunoaște
de asemenea foarte bine.
Vedeți dar, că cu toate aceste mijloace, pe care le-am căpătat printr-o
muncă cinstită, n-am putut reuși să fiu numit. Căci cu toate bunăvoința a
tuturor, nu se putea să se creeeze un nou post pentru băncile goale.
De aceea repet să nu-și facă nimeni iluzii, crezând că n-are decât să-și puie
piciorul la Paris ca să răpiască postul lui Tafrali, care nu știe altceva decât
arheologia și vechiturile.
Cu tezele mele înaintez mereu; săptămâna viitoare nădăjduiesc să încep
tipărirea celei mari. Cea de-a doua este pe punctul de a fi și ea terminată. Numai
un capitol, descripția zidurilor, mă oprește de mult timp; a trebuit să consult și
consult încă cărțile de strategie a evului mediu (Strategica).
Vă mulțumesc prea mult de osteneala ce v-ați dat de a-mi trimite critica lui
Dragomirescu.
Nu-i răspund, cu toate că ar merita, căci pune la îndoială buna credință a
mea, prezentându-mă ca parțial. Eu repet, n-am voit să fac în articolul meu,
decât o dare de seamă a cărților celor mai recente, dare de seamă cerută de
profesorii mei neștiutori de românește. Ce se complică într-adins lucrurile!
Ce spune dl Apostolescu de d-voastră și de mine? Aș fi curios să aflu, mi-e
teamă însă să nu vă deranjez prea mult. Săracul e maniac. Eu ce i-am făcut? Da,
îmi amintesc, multe servicii, pe care se simte dator acum să mi le răsplătească
altfel... Dar de la un om care nu respectă ceea ce e mai sfânt în lume, pe propria
sa mamă, la ce te poți aștepta mai mult? În adevăr aici se aplică vorba dv:
„Guarda et passa!”5
Complimente de la fratele și de la cumnata mea.
Al. dv. prea devotat,
O. Tafrali
Paris, 14/27 Fevr. 1911
P.S. Cu privire la cele ce ați citit în Rev. Critique despre dl Diehl, pe cât
știu, el n-a făcut decât o simplă comunicație la Academie despre colecțiunile
Muzeului din București. Nu știu dacă a scris despre asta vreun articol.
1
Auguste Emile Picot (1844-1918), absolvent de studii juridice, fost secretar al domnito-
rului Carol I în primii ani (și spion al lui Napoleon III), romanist și profesor la École des Langues
Orientales (1875-1909), reputat bibliograf francez. A rămas în istorie mai ales pentru bibliografia
Corneille (Bibliographie cornélienne, ou Description raisonnée de toutes les éditions des oeuvres
de Pierre Corneille, des imitations ou traductions qui en ont été faites, et des ouvrages relatifs à
Corneille et à ses écrits, Paris, Auguste Fontaine, 1876).
2
Mario Roques (1875-1961), profesor de istoria literaturii medievale, romanist, traducătorul
și editorul celebrului Le Roman de Renart. Fost elev la École Normale Supérieure și la École
Pratique des Hautes Études, unde a devenit mai târziu și profesor. A predat și la École des
Langues Orientales (româna), la Sorbonna și la Collège de France.
3
Nicolae I. Apostolescu (1876-1918), istoric literar român și specialist în chestiuni de
versificație. Licențiat (1899) al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a
obținut prin concurs în 1905 o bursă pentru a studia semantica și literatura comparată la Paris,
unde și-a trecut și doctoratul „mare” (1911), cu tezele L'Influence des romantiques francais sur la
poésie roumaine și L'Ancienne versification roumaine (17e-18e siècles). În 1915 a încercat, fără
succes, să ocupe catedra de Istoria Literaturii Române și Estetică de la Universitatea din capitală;
a reușit în 1918 să fie numit la catedra de profil de la Universitatea din Iași, dar s-a stins din viață
înainte să predea efectiv.
4
Charles Bayet (1849-1918), profesor universitar francez, istoric, specialist în arta bizantină.
Fost elev la École Normale Supérieure, a devenit în 1873 membru al Școlii franceze de la Atena și a
efectuat o misiune științifică alături de abatele Louis Duchesne la Salonic și la Muntele Athos,
adunând sute de inscripții creștine pe care cei doi le-au și publicat ulterior (Mémoires sur une
mission au Mont Athos, Paris, Ernest Tourin, 1876). Bayet a inaugurat o nouă specialitate în dome-
niul științelor umaniste, arta bizantină (vezi lucrarea sa, L'art byzantin, Paris, A. Quantin, 1883).
5
Guarda e passa, adică „privește și treci (mai departe)”, celebra expresie italiană din
Infernul lui Dante. Cu o singură excepție, Tafrali o folosește mereu cu et (franceză) în loc de e
(italiană).
21
1911 aprilie 14/27, Paris. După felicitările pascale, Tafrali îi promite lui
Russo trimiterea unor cărți interesante. Întreabă de stadiul articolului
despre Pseudo-Neagoe și își exprimă speranța că el însuși va putea preda
a doua teză („Topographie de Thessalonique”) în iunie, pentru a o susține
la sfârșitul anului. Este neliniștit din pricina întârzierii celor 100 de franci
oferiți lunar de Kalinderu, așa că îl roagă pe Russo să se intereseze de
chestiune. Original în limba greacă.
[Destinatar]
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1, rue Dante, Paris Ve
Ἀγαπητέ καί σεβαστέ μοί κύριε Ροῦσσο,
Χριστός ἀνέστη! καί εἰς τό ἐπανιδεῖν ἐντός ὀλίγου.
Προσεχῶς θά σᾶς στείλω μερικά βιβλία νέα τέ καί παλαιά, τά ὁποία
πιστεύω νά σᾶς ἐνδιαφέρουν.
Ἐπιθυμῶ νά μάθω πῶς ἔχετε, τί ἐργάζεσθε, καί πῶς πάει ὁ Neagoe, μέ τόν
ὁποῖον ἐφοβερίζατε τάς κατοίκους τῶν Παρισίων, αἳτινες ἐλάμβανον τό θάρρος
νά μᾶς πλησιάζουν καί ἐνοχλίζουν εἰς τάς περιδιαβάσεις μας.
Ἐγώ μέ τήν μεγάλην μου διατριβήν εἶμαι πλέον ἥσυχος. ἐντός ὀλίγου
πιστεύω νά ἀρχίσῃ ἡ ἐκτύπωσίς της. Τήν δευτέραν: Topographie de
Thessalonique.
296 Leonidas Rados
Θέμα ὅλως ἀρχαιολογικόν, πιστεύω νά δυνηθῶ νά τήν παραδώσω, πρός

ἐπικύρωσιν εἰς τήν Σορβώνην, κατά τόν Ἰούνιον. τήν δέ soutenance ἐλπίζω νά
τήν κάμω κατά τόν νοέμβριον ἣ δεκέμβριον.
Πλήν εἶμαι λίαν ἀνήσυχος. Οἱ προστάται μου ἤρχισαν νά ἀνυπομονοῦν,
καί νά θαρροῦν ὅτι τούς περιπαίζω. Νομίζουν ὅτι διασκεδάζω ἐδῶ, καί ἕνεκα
τούτου αἵ ἐργασίαι μου δέν λαμβάνουν ἓν τέλος. Ἐν Γερμανίᾳ μου λέγουν οἱ
ἃλλοι Ρωμοῦνοι πέρνουν τό doctorat εἰς 1-2 ἔτη! Ἐγώ δέ ἐνώπιον τοιούτων
ἐπιχειρήσεων δέν δύναμαι νά ἀπαντήσω τί, καθότι θά ὁμίλουν ἐν τῇ ἐρήμῳ. Ἡ
κατάστασις μου εἶνε δεινή. Ὁ κ. Kalinderu μοῦ ἔστελλε κάθε μῆνα100 φρ. τά
ὁποία ἐλάμβανα τακτικώτατα τῂ 17 κάθε μηνός s.n.
Σήμερον εἴμεθα τῂ 28 καί ἐγώ δέν ἔλαβα οὔτε ἀπάντησιν εἰς τάς
ἐπιστολάς ποῦ τοῦ ἔστειλα – εἰς τάς ὁποίας ὁμίλουν βεβαίως περί ἄλλων
πραγμάτων καί οὐχί περί χρημάτων – οὔτε 100 φρ. μέ τά ὁποία πληρώνω τό
ἐνοίκιον μου.
Δέν ξεύρω τί σημαίνει τοῦτο. Εἶνε abandon ἤ ἀπουσία τοῦ εὐεργέτου μου
ἐκ Βουκουρεστίου;
Σᾶς παρακαλῶ νά πληροφορηθῆτε περί τούτου καί νά μοῦ γράψητε. Θά
ἦτο λυπηρόν νά μέ ἀφήσουν εἰς τά κρύα τοῦ λουτροῦ τώρα εἰς τό τέλος, ὅταν
ἔχω ὑπέρ ποτέ ἀνάγκην ὑποστηρήξεως. Τά ἔργα μου, εἶμαι πεπεισμένος, θά
κάμουν κάποιαν ἐντύπωσιν εἰς τούς ἐπιστημονικούς κύκλους, τοὐλάχιστον
ὀλίγον τι περισσότερον ἤ τῶν ἄλλων συναδέλφων μου οἵτινες ξωδεῦων
χιλιάδας καί πέρνουν doctorats ὡς ἐπί τό πλεῖστον bon pour l’Orient.
Εἶμαι λίαν ἀνήσυχος.
Ἀπαντήσατέ μου σᾶς παρακαλῶ ὅσον δυνηθῆτε ταχύτερον.
Προσκυνησμούς ἐκ μέρους τοῦ ἀδελφοῦ μου καί τῆς κ. Τάφραλη.
Σᾶς χαιρετῶ ὁ εὐγνώμων
Ο. Τάφραλης
Παρίσιοι, τῂ 14/27 avril 1911
Iubite și respectate domnule Russo,

Christos a înviat! Și să ne vedem din nou în scurt timp.
În curând vă voi trimite câteva cărți noi și vechi, care cred că vă vor
interesa.
Doresc să aflu cum vă simțiți, ce lucrați, și cum evoluează Neagoe, cu care
ați înspăimântat pe locuitoarele Parisului, care prind curaj să se apropie de noi și
ne deranjează plimbările.
Eu sunt mult mai liniștit cu teza cea mare; în scurt timp cred că va începe
tipărirea ei. Cea de-a doua: Topographie de Thessalonique. Subiectul este în
totalitate de arheologie, cred că voi putea să o predau spre avizare la Sorbona în
luna iunie; iar soutenance [susținerea] sper să o fac în noiembrie sau decembrie.
În afară de aceasta, sunt foarte neliniștit. Protectorii mei au început să își
piardă răbdarea, își închipuie că îmi bat joc de ei. Ei cred că aici mă distrez, și
de aceea lucrarea mea aici nu ia sfârșit. În Germania, mi se spune, alți români
trec doctoratul în 1-2 ani! În fața unor asemenea întreprinderi eu nu pot

răspunde, căci aș vorbi în deșert. Situația mea este înfiorătoare. Dl Kalinderu1
îmi trimite lunar 100 fr., pe care îi primesc regulat la 17 ale fiecărei luni.
Astăzi ne aflăm în 28 și eu nu am primit nici răspuns la scrisorile pe care i
le-am trimis – în care vorbesc, desigur, despre alte lucruri și nu despre bani –,
nici cei 100 fr. cu care îmi plătesc chiria.
Nu știu ce înseamnă acest lucru. Este abandon sau lipsa binefăcătorului
meu din București?
Vă rog să vă informați asupra acestui fapt și să îmi scrieți. Ar fi păcat să
mă părăsească acum la final, când am nevoie mai mult decât oricând de sprijin.
Lucrările mele, sunt încrezător, vor face oarecare impresie în cercurile știin-
țifice, cel puțin mai mult decât ale altor colegi care cheltuie mii [de franci] și iau
doctorats [doctorate] cel mai adesea bon pour l’Orient [bun pentru Orient].
Sunt foarte neliniștit.
Răspundeți-mi, vă rog, cât de repede puteți.
Plecăciuni din partea fratelui și d-nei Tafrali.
Vă salut, recunoscător,
O. Tafrali
Paris, 14/27 aprilie 1911
1
Ioan Kalinderu (1940-1913), important filantrop român și influent membru al elitei bucu-
reștene, jurist și academician (vicepreședinte și președinte al Academiei Române), cu studii
secundare și superioare la București și la Facultatea de Drept din Paris. Din 1884 și până la
stingerea sa, a îndeplinit funcția de administrator al domeniilor coroanei, care îi permitea gesturi
filantropice precum finanțarea unor tineri români valoroși aflați la studii.
22
1911 decembrie 14/27 1911, Paris. Oreste Tafrali se declară foarte
ocupat cu tipărirea tezelor și cu celelalte lucrări adiacente. Combate
scepticismul lui Russo în legătură cu viitorul învățământului clasic,
explicând atmosfera din România prin aversiunea împotriva fanarioților.
Speră să ocupe în continuare poziția de lector de limba română, dar nu
are încă vești. Se bucură de raportul favorabil pe care l-au făcut
profesorii Diehl și Mâle tezei sale complementare, raport pe care îl
reproduce în întregime pentru Russo. Original în limba franceză.
Veuillez m’excuser pour le retard de ma réponse.
Je suis tellement occupé avec l’impression de mes deux thèses, avec le
répertoire d’art et d’archéologie et certains autres travaux dont les membres de
l’Académie des Inscriptions ont bien voulu me charger, que je n’ai pas même
une demie-heure [sic!] [demi-heure] par jour pour pouvoir prendre tranquil-
lement mes repas.
298 Leonidas Rados
J’ai reçu les livres et les lettres que vous avez bien voulu m’envoyer et
vous remercie vivement de votre délicate attention. Vous êtes sceptique, vous,
au sujet de l’enseignement classique; mais il faudrait être ici pour voir que tout
n’a pas été dit sur cette question.
Je suis heureux de pouvoir vous envoyer la brochure, qui vient de paraître,
du célèbre mathématicien Henri Poincaré Les Sciences et les Humanités. Vous y
verrez comment les centres scientifiques, tous puissantes [sic!] [tout puissants]
ici, jugent la question des langues mortes. Et après, il faut compter aussi avec la
foule des lettrés et des intellectuels.
Ah! non, le peuple français, je le constate tous les jours, est plus grec que
nul autre dans les goûts, dans les habitudes, dans la morale. Vous, excusez-moi
la réflexion, vous vivez aux bords du Danube, qui déteste les phanariotes avec
lesquels le monde, l’esprit grecs sont confondus.
Non, le grec n’est pas mort! Vous le verrez.
Au sujet de la nomination d’un lecteur roumain à la Sorbonne, je n’en sais
encore rien. On m’en a parlé, mais je ne puis encore être sûr que je serai
nommé. Tout dépend de plusieurs circonstances. Je pourrais cependant vous
assurer que jamais la Sorbonne n’accepterait que la nomination soit faite par le
gouvernement roumain. Il y a par conséquent assez d’espérance.
Je continue avec l’impression de ma thèse principale. Je suis déjà arrivé à
la Xe feuille. Quant à la seconde, qui contient le résultat de ma mission à
Salonique voilà ce qu’en disent MM. Diehl et Mâle dans leur rapport – c’est un
très bref rapport.
«Monsieur le Doyen,
Nous avons l’honneur de vous proposer d’accorder votre visa à la thèse
complémentaire de M. O. Tafrali: Topographie de Thessalonique. Ce travail,
qui repose sur une étude personnelle et attentive des lieux, qui est accompagné
de deux plans excellents et de nombreuses photographies prises par l’auteur, est
fort intéressant et par certains points tout à fait nouveau.
Les chapitres relatifs à l’étude de l’enceinte fortifiée de Thessalonique
sont à cet égard particulièrement dignes d’attention: il y a là une étude de la
fortification byzantine qui n’avait point été faite et qui méritait de l’être.
Veuillez etc.»
Encore une fois merci. Mon frère et Mme Tafrali vous envoient le
bonjour.
Votre bien devoué [sic!] [dévoué] et reconnaissant
O Tafrali
Paris, le 14/27 dec. 1911

Scuzați-mă, vă rog, pentru întârzierea cu care vă răspund.
Sunt atât de ocupat cu tipărirea celor două teze ale mele, cu repertoriul de
artă și de arheologie și cu alte câteva lucrări cu care membrii Academiei de
Inscripțiuni au binevoit să mă însărcineze, încât nu am nici măcar o jumătate de

oră pe zi ca să îmi iau în liniște masa.
Am primit cărțile și scrisorile pe care ați binevoit să mi le trimiteți și vă
mulțumesc din suflet pentru atenția dumneavoastră delicată. Sunteți sceptic în
privința învățământului clasic; ar trebui însă să fiți aici ca să vedeți că nu s-a
spus totul despre acest subiect1.
Sunt fericit că pot să vă trimit broșura celebrului matematician Henri
Poincaré2, Les Sciences et les Humanités, care tocmai a apărut. Veți vedea felul
în care centrele științifice, foarte puternice aici, judecă chestiunea limbilor
moarte. Și mai trebuie luată în socoteală și mulțimea de literați și de intelectuali.
O, nu! Poporul francez, constat pe zi ce trece, e mai grec decât toate
celelalte în gusturi, în obișnuințe, în morală. Dumneavoastră, scuzați-mi obser-
vația, trăiți pe malurile Dunării, care îi urăsc pe fanarioții cu care sunt
confundate lumea și spiritul grec.
Nu, spiritul grec nu a murit! Veți vedea.
În privința numirii unui lector român la Sorbona, nu știu încă nimic pe
acest subiect. Mi s-a vorbit despre aceasta, dar nu pot încă să fiu sigur că voi fi
numit eu. Totul depinde de mai multe circumstanțe. Aș putea totuși să vă asigur
că Sorbona nu va accepta niciodată ca numirea să se facă de către guvernul
român. Există, prin urmare, destul de multă speranță.
Continui cu tipărirea tezei mele principale. Am ajuns deja la coala a X-a.
În ceea ce privește a doua teză, care conține rezultatul misiunii mele la Salonic,
iată ce zic domnii Diehl și Mâle în raportul lor – e un raport foarte scurt.
„Domnule Decan,
Avem onoarea de a vă propune să acordați avizul dumneavoastră tezei
complementare a dl O. Tafrali: Topografia Thessalonicului. Această lucrare,
bazată pe un studiu personal și atent al locurilor, care este însoțită de două
planuri excelente și de numeroase fotografii făcute de autor, este foarte intere-
santă și în anumite părți cu totul inedită.
Capitolele referitoare la studierea incintei fortificate a Thessalonicului sunt
în această privință cu totul demne de atenție: există acolo un studiu al
fortificației bizantine care nu s-a mai făcut și care merita să fie făcut.
Cu cele mai etc.”
Încă o dată, mulțumesc. Fratele meu și d-na Tafrali vă trimit salutări.
Al dumneavoastră devotat și recunoscător,

O Tafrali
Paris, 14/27 dec. 1911
1
Fragmentul face trimitere la lunga polemică din paginile publicației Noua revistă română,
pe care a purtat-o în 1911 Oreste Tafrali cu Constantin Hasnaș, pe tema învățământului clasic din
România.
300 Leonidas Rados
2
Jules Henri Poincaré (1854-1912), matematician, fizician și istoric al științei francez, cu
contribuții în matematică, astronomie, mecanică, filosofie. Considerat „ultimul universalist”, el
este autorul unei probleme rămase nerezolvate vreme de un secol (Conjectura lui Poincaré, a
cărei soluție a fost găsită abia în 2002). A fost elev la École Polytechnique (1873-1875), apoi la
École des Mines (1875-1878). A trecut un doctorat în matematică (ecuații diferențiale) la Univer-
sitatea din Paris și a ajuns profesor la Sorbona și președinte al Société Astronomique de France.
23
1912 martie 7, Paris. Oreste Tafrali îi mulțumește lui Russo pentru
ajutorul dat în rezolvarea cererii lui Claretie și se arată solidar cu
binefăcătorul său în fața atacurilor care l-au vizat; îi trimite și câteva
mostre de parfum, așa cum a solicitat Russo. Îi dă și raportul asupra
studiilor sale: prima teză a fost tipărită și el lucrează la indici, iar a doua
este deja la tipografie, ambele urmând să coste peste 3.500 de franci. În
premieră, se arată încrezător, chiar entuziast, în viitorul său și își descrie
cartierul și locuința. Original în limba franceză.
[Destinatar]
Domniei Sale Domnului D. Russo
7 str. Viitorului 7
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali

Je vous remercie bien chaudement de vos envois et de vos si intéressantes
notes. J’ai bien reçu un volume d’Anghel, Oglinda Fermecată, trois volumes de
Maiorescu, Critice et 14 brochures de la collection Creșteri. Je m’en vais faire
quelques extraits pour les communiquer à M. Claretie, qui en a besoin.
Dans vos deux lettres perce une certaine nostalgie pour les pays lointains,
épris d’art et de science. Vous rêvez de Paris et vous bénissez ceux qui y vivent.
Hélas! la vie dans la «Ville Lumière» a aussi ses déboires, cependant on y
rencontre de vrais caractères, des hommes loyaux, justes et surtout bien élevés.
Je vous dis cela pour vous faire part de mon indignation au sujet des attaques
dont vous avez été si indignement l’objet.
Du reste, qu’est-ce qu’il y a de si étonnant. Guarda et passa, votre
expression si souvent répétée au pied de la montagne de Sainte Geneviève et de
la tour d’Eifel [sic!] [Eiffel]. Vous rétrogradez, vous dites. Pas du tout. Je laisse
de côté le point de vue absolu sur la vérité, la justice, la bonne éducation. Vous
avez raison sur toute la ligne – et je me mets au point de vue relatif, au point de
vue du pays roumain. Croyez-vous qu’il n’y a [sic!] [ait] personne là-bas qui ne
vous ait pas [sic!] [fără pas] donné raison, et qu’une polémique indigne par ses
procédés d’un autre âge, ne l’ait pas [sic!] [fără pas] révolté? Moi – peut-être
n’ai-je pas raison – je suis moins sceptique que vous.
Guarda donc et passa! et vive les grands cœurs et les grandes âmes!
Au sujet des parfums, la choie [sic!] [le choix] n’était pas si facile comme
on le croyait. Les magasins de parfumerie ont de petites étiquettes parfumées
seulement pour les parfums à la mode. Ils ne les vendent pas. J’ai mis d’autres
personnes, qui sont en relation avec ces magasins pour me procurer les étiquettes
demandées, dont je vous envoie ci-inclus quelques unes [sic!] [quelques-unes].
Ma thèse, la première, vient d’être entièrement imprimée. Je fais en ce
moment l’index, travail stupide, mais nécessaire. La seconde thèse, qui contiendra
les résultats de ma mission à Salonique, est aussi envoyée à l’imprimeur. Elle
coûtera 3.641 frs, sans compter les frais des corrections d’impression. Ainsi je
suis à présent très bien avec plusieurs milliers de francs sur le dos. Pour la
première il faut verser 1.000 francs contre les 170 exemplaires qu’on me donne,
dont 125 pour la Sorbonne, et pour la seconde 2.000 frcs, dont quelques
centaines seulement me seront donnés par M. Doucet. Cependant μέγας εῐν ὁ
Θεός! Et en avant! Vous voyez, l’enthousiasme vient dans la pauvreté à la
condition [sic!] [à condition] de vivre à l’ombre de la Notre-Dame – vous savez
j’habite à côté de cette vieille et glorieuse église. Je vis au poulailler, au VIIe,
mais le matin, mon Dieu! quelle superbe vue!: à droite, la Notre-Dame; à
gauche, le Bvd St. Germain et le musée de Cluny, et par dessus les toits, en
face, un large horizon – chose rare à Paris – qui s’étend jusqu’à la colline du
Sacre [sic!] [Sacré] Cœur! Il y a dans ma chambre de l’air, de la lumière, mais il
faut penser deux fois, avant de se décider à monter les cent quarante marches de
mon interminable escalier.
Vous êtes mieux dans votre villa de la rue de l’avenir. Je suppose que
l’avenir sera toujours de la tranquillité. Il y a des chances!
Mais finissons notre bavardage, en vous demandant des excuses et en vous
souhaitant bonne santé et de la force pour le mépris.
Ma belle-sœur et mon frère vous envoient le bonjour.
Bien à vous,
O. Tafrali
Paris le 7 mars 1912

Vă mulțumesc din suflet pentru ce mi-ați trimis și pentru notițele dumnea-
voastră atât de interesante. Am primit volumul lui Anghel, Oglinda Fermecată,
trei volume de Maiorescu1, Critice și 14 broșuri din colecția Creșteri. Voi
extrage câteva bucăți pentru a i le aduce la cunoștință d-lui Claretie, care are
nevoie. Din cele două scrisori ale dumneavoastră transpare o anumită nostalgie
față de țări îndepărtate, îndrăgostite de artă și de știință.
302 Leonidas Rados
Visați la Paris și îi binecuvântați pe cei ce locuiesc aici. O vai! viața în

„Orașul Lumină” are neajunsurile ei, deși întâlnești aici caractere adevărate,
oameni loiali, drepți și bine crescuți. Vă spun aceasta pentru a vă împărtăși
indignarea mea în chestiunea atacurilor al căror obiect ați fost făcut în mod atât
de josnic.
În rest, ce ar fi atât de uimitor. Guarda et passa, cum obișnuiați mereu să
spuneți la picioarele dealului Sainte Geneviève și ale turnului Eifel [sic!].
Spuneți că dați înapoi. Nici vorbă. Las deoparte punctul de vedere absolut
asupra adevărului, dreptății, bunei educații. Aveți dreptate pe toate planurile – și
mă așez în punctul de vedere relativ, în punctul de vedere al țării românești.
Credeți că nu este nimeni acolo care să nu vă fi dat dreptate și pe care o
polemică nedemnă prin procedeele sale venite dintr-o altă epocă să nu-l fi
revoltat? Eu unul – poate că nu am dreptate – sunt mai puțin sceptic decât
dumneavoastră.
Guarda deci și passa! și trăiască inimile mari și sufletele mari!
În privința parfumurilor, alegerea nu a fost așa ușoară precum credeam.
Magazinele de parfumuri au mici etichete parfumate doar pentru parfumurile la
modă. Nu le vând. Am pus alte persoane, care au relații la aceste magazine ca să
îmi facă rost de etichetele cerute, dintre care vă trimit acum câteva.
Teza mea, prima, tocmai a fost tipărită în întregime. Acum fac indexul,
muncă stupidă, dar necesară. Cea de-a doua teză, care va include rezultatele
misiunii mele în Salonic, este și ea trimisă la tipărit. Va costa 3.641 de franci,
fără cheltuielile corecturilor de tipărire. Așa că în momentul de față sunt binișor
încărcat cu mai multe mii de franci. Pentru prima [teză] trebuie să dau 1.000 de
franci pentru 170 de exemplare primite, din care 125 pentru Sorbona, iar pentru
a doua 2.000 de franci, din care dl Doucet îmi va da doar câteva sute. Totuși,
μέγας εῐν ὁ Θεός! [Dumnezeu este mare] Și tot înainte! Vedeți, entuziasmul
vine când ești sărac cu condiția să locuiești lângă Maica Domnului/Notre-
Dame – știți că locuiesc lângă această veche și glorioasă biserică. Stau la
cocoțata, la etajul VII, dar dimineața, Dumnezeule! ce vedere superbă!: la
dreapta, Notre-Dame; la stânga, Bulevardul St. Germain și muzeul Cluny, iar
deasupra acoperișurilor, în față, un orizont întins – lucru rar la Paris – până la
dealul cu Sacré-Cœur! În camera mea este aer, lumină, dar trebuie să te gândești
de două ori înainte să te hotărăști să urci cele o sută patruzeci de trepte ale
interminabilei mele scări.
Dumneavoastră stați mai bine acolo, în vila de pe strada Viitorului. Eu
cred că viitorul va însemna pentru totdeauna liniște. Sunt toate șansele!
Dar să terminăm vorbăria, cerându-vă scuze și dorindu-vă sănătate multă
și putere împotriva disprețului.
Cumnata mea și fratele meu vă salută.
Al dumneavoastră,
O. Tafrali
1
Titu Maiorescu (1940-1917), cunoscut filosof, estetician și om politic român, membru al
Academiei Române, părintele-fondator al societății Junimea. A studiat la Academia Tereziană din
Viena, apoi la Berlin, Giessen (unde obține un doctorat în filosofie) și, în fine, la Paris (licență în
drept). Din 1862, profesor la Universitatea din Iași și rector (mai apoi devine profesor și rector la
cea din București). A fost și ministru al Instrucțiunii Publice și chiar prim-ministru (1912-1914).
24
1912 mai 7/20, Paris. Oreste Tafrali îi anunță lui Russo expedierea celor
două teze de doctorat (publicate deja), rugându-l cu insistență să respecte
regula Sorbonei, aceea ca lucrările de doctorat să nu fie făcute publice
decât după susținerea lor. Se arată nerăbdător să se ocupe și de alte
subiecte, să plece în misiuni arheologice în Italia sau Grecia. Original în
limba franceză.
[Destinatar]
Monsieur D. Rousso
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali

Je vous adresse par le même courrier deux volumes des [sic!] [de] mes
œuvres: Thessalonique au XIVe siècle et Topographie de Thessalonique.
Vous voudriez bien de ne pas publier ou faire publier par d’autres aucune
notice sur ces thèses. La Sorbonne défend aux candidats, jusqu’à la soutenance,
de montrer à qui que ce soit les publications faites en vue du doctorat et cela
sans peine d’être recalés.
Mais j’en passe outre car il s’agit que vous ayez la primeur de mes
travaux. La soutenance de mon doctorat est fixée au commencement du
décembre prochain car j’ai déposé trop tard au secrétariat mes deux thèses. Tant
pis, ou tant mieux. Il n’y a rien qui presse.
À partir d’aujourd’hui je commence d’autres travaux, que je traiterai peut-
être, cette fois beaucoup mieux. Peut-être vous écrirai-je bientôt d’Italie,
d’Epire grecque, de Rhodes, que sais-je?! Moi, moi, le sans le sou! Qu’en dites
vous? La foi chrétienne ébranle les montagnes!
Veuillez m’écrire deux lignes de ce que vous travaillez, de votre santé, de
vos voyages. Cela me fera grand plaisir.
304 Leonidas Rados
Avec les meilleurs sentiments,

O. Tafrali
1 rue Dante
Paris, le 7/20 mai 1912

Vă trimit cu aceeași corespondență două volume ale operelor mele:
Thessalonique au XIVe siècle și Topographie de Thessalonique.
Vă rog să binevoiți a nu publica sau da spre publicare nimănui nicio notă
despre aceste teze. Sorbonna interzice candidaților, până la susținere, să arate
oricui publicațiile tipărite în vederea doctoratului fără a fi pedepsit cu
eliminarea.
Dar să trecem mai departe, căci ideea e să aveți întâietate în ce privește
lucrările mele. Susținerea doctoratului e fixată pentru începutul lui decembrie
viitor, pentru că am depus cele două teze prea târziu la secretariat. Cu atât mai
rău, sau cu atât mai bine. Nu-i nicio grabă.
De azi, încep alte lucrări, de care mă voi ocupa poate de data aceasta mult
mai bine. Poate că în scurt timp vă voi scrie din Italia, din Epirul grecesc, din
Rodos, ce știu eu?! Eu, cel fără un șfanț! Ce ziceți de asta? Credința creștină
mișcă munții din loc!
Vă rog să îmi scrieți câteva rânduri despre ce lucrați, despre cum stați cu
sănătatea, despre călătorii. Îmi va face mare plăcere.
Cu cele mai bune sentimente,
O Tafrali
Str. Dante 1
Paris, 7/20 mai 1912
25
1912 iunie 6, Paris. Oreste Tafrali reiterează rugămintea păstrării
discreției cu privire la cele două teze, temându-se de o eventuală
eliminare de la doctorat. Dorește să afle părerea lui Russo despre lucrări
și cere amănunte cu privire la proiectele de viitor ale acestuia. Original în
limba franceză.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Rousso
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie1
[Expeditor]
O. Tafrali
Cher et respecté Monsieur Rousso,

Je vous ai écrit, il y a quelques jours, au sujet de mes deux thèses que je
vous ai envoyées. J’ai oublié cependant d’appuyer sur la question qu’il ne faut
absolument pas publier la moindre notice à leur égard. La Sorbonne défend
expressement [sic!] [expressément] cela et n’admet pas à la soutenance les
candidats qui n’ont pas tenu compte des règlements.
Excusez-moi de vous le rappeler, car je ne voudrais pas de [sic!] me noyer
ca țiganul la mal.
J’attends aussi quelques mots d’indulgence de vous. Mais je crains une
sincérité extrême de la part du savant émérite à qui j’ai envoyé un travail assez
léger.
Vous aurez l’obligeance de m’écrire également quelques lignes sur vos
projets futurs: voyages et travaux.
Votre reconnaissant, malgré vous votre élève,
O. Tafrali
Paris, le 6 juin 1912
Dragul și respectatul meu domn Russo,

V-am scris în urmă cu câteva zile despre cele două teze ale mele pe care vi
le-am trimis. Am uitat totuși să insist mai mult asupra chestiunii că nu trebuie
nicidecum să se publice vreo notă cât de mică pe marginea lor. Sorbona
interzice în mod expres acest lucru și nu îi primește la susținere pe candidații
care nu au luat în seamă regulamentul.
Scuzați-mă pentru că vă reamintesc acest lucru, nu aș vrea să mă înec ca
țiganul la mal.
Aștept, de asemenea, câteva cuvinte indulgente din partea dumneavoastră.
Dar tare mă tem de o sinceritate extremă din partea savantului emerit cărui i-am
trimis o lucrare oarecum lipsită de greutate.
V-aș rămâne recunoscător dacă îmi veți scrie, de asemenea, câteva rânduri
despre proiectele dumneavoastră viitoare: călătorii și lucrări.
Al dumneavoastră recunoscător, învățăcel în ciuda voinței dumneavoastră,
O. Tafrali
Paris, 6 iunie 1912
1
Pe plic apare scris în creion, de altă mână: „μέ απάντησιν” [cu răspuns].
26
1912 iunie 28, București. Demosthene Russo îi confirmă lui Tafrali
primirea tezelor și a ultimelor două scrisori. Într-un stil extrem de
încărcat, dă asigurări că va păstra tăcerea (deși îi vine foarte greu)
306 Leonidas Rados
asupra lucrărilor, lăudând atât volumele, cât și pe tânărul lor autor.

Concept în limba greacă.
28 Ἰουνίου 1912
Ἀγαπητέ Ταφραλῆ,
Ἔλαβον τάς δύο ἐναισίμους διατριβάς σου καί τάς δυό ἐπιστολάς αἵ
ὁποῖαι συνιστοῦν ἐχεμύθειαν μέχρις οὐ ἡ Σορβόννα σοῦ φορέσει τόν
διδακτορικόν πῖλον. Εἶναι περιττόν νά σοῦ εἴπω ὅτι καί πάντοτε μέν αἰσθάνομαι
μεγάλην εὐχαρίστησιν ὁσάκις λαμβάνω ἐπιστολάς σου ἰδία δέ τήν φοράν
ταύτην ὅταν τήν ἐπιστολήν συνώδευε τόσον βαρύτιμον δῶρον ἡ εὐχαρίστησίς
μου ὑπερέβη παν ὅριον. Δύο τόμοι περικλείοντες τόν βυζαντινόν βίον καί τήν
ἱστορίαν καί τοπογραφίαν τῆς Θεσσαλονίκης δέν εἶναι σύνηθες δῶρον δι’ ἕνα
βυζαντινολόγον. Ὅταν δέ τό βιβλίον κοσμῆται καί μέ τό ὄνομά σου καί δή καί
μέ τό αὐτόγραφόν σου, ἐννοεῖς ὅτι ἡ ἀξιόκτησις αὐτοῦ εἶναι θησαυρός
πολυτιμότερος λίθων τιμαλφῶν. Καί πάντοτε μέν ὅταν ἀποκτᾲ κανείς
πολυτιμόν τι ἀντικείμενον, θέλει νά κοινοποήσῃ τό ἀπόκτημα καί εις τούς περί
αὐτόν, ἰδίᾳ δέ ὅταν ἐπιβάλλεται κατ’ ἀνάγκην ἐχεμύθεια αὐξάνει ὁ πειρασμός
τῆς διαλαλήσεως καί δέν γνωρίζω μά τήν ἀλήθειαν αν θά δυνηθῶ νά ἀνθέξω.
Διά τοῦτο ὅμως μή φοβοῦ, διότι εἰς τό κάτω τῆς Γραφῆς ἄν ἴδω ὅτι δέν ἀντέχω,
θά σκάψω λάκκον καί θά σπείρω ἐν αὐτῷ τό μυθικόν καί ὁ κουρεύς τοῦ Μίδα.
ἄν δέ φυτρώσουν δυνατῶς καί διαλαλλοῦν ὅτι ἡ Θεσσαλονίκη εὗρε τόν
Γρηγορόβιόν της, τόσον τό χειρότερον διά τήν Σορβόνναν, ἡ ὁποία ἐπιβάλλει
νά κρατήσωμεν τόν λύχνον ἐπί τόν μόδιον ἐπί ἓν ἔτος σχεδόν. Τότε θά μάθῃ καί
ἡ Σορβόννα ὅτι «οῦ δύναται πόλις κρυβῆναι ἐπάνω ὅρους κειμένη» καί θά
ἀναγκασθῆ νά εἴπῃ: λαμψάτω τό φῶς ἔμπροσθεν τῶν ἀνθρώπων.
Πλούσιοι καί πένητες, δοῦλοι καί ἐλεύθεροι, Ἰουδαῖοι καί Ἕλληνες
Βαρδαριῶται καί Γασμούλοι, ἠσυχασταί καί ζηλωταί, ὅλοι παρελαύνουν
ἐνώπιόν μας. μήτε τούς ἁγίους δέν τούς ἀφῆκες ἥσυχους, τούς ἐνέκλεισαι καί
αὐτούς εἰς ἐν κεφάλαιον. Νά ἔχῃς τήν εὐχήν τους!
Παρακαλῶ νά προσφέρῃς τά σέβη μου εἰς τήν κ. Ταφραλῆ καί νά δεχθῆς
ἀπό κοινοῦ μέ τόν ἀδελφόν τους ἀσπασμούς μου.
Δ. Ροῦσσος
28 iunie 1912
Dragă Tafrali,
Am primit azi cele două teze de doctorat și cele două scrisori care îmi
recomandă respectarea secretului până ce Sorbona te va investi doctor1.
Este de prisos să îți spun că întotdeauna am simțit mare mulțumire când
primeam scrisorile dumitale, dar de această dată, când scrisoarea însoțea
asemenea daruri de preț, mulțumirea mea depășea orice limită. Două volume
cuprinzând viața bizantină, istoria și tipografia Thessalonicului nu reprezintă un
cadou de rând pentru un bizantinist. Când acea carte este împodobită și cu
numele tău, și chiar cu autograful tău, se înțelege că ea cântărește cât o comoară
de valoroase pietre prețioase.
Și întotdeauna atunci când cineva obține un obiect atât de valoros dorește

să își prezinte achiziția și celor din jur, mai ales când există impunerea păstrării
secretului, care mărește de fapt tentația, așa că nu știu dacă voi putea rezista. Să
nu te temi de asta, deoarece, în definitiv, dacă văd că nu mai rezist, voi săpa o
groapă, voi arunca în ea această poveste, și fie ce-o fi. Dacă răsare cu forță și
transmite mai departe că Thessalonicul și-a găsit un savant, cu atât mai rău
pentru Sorbona, care ne impune să păstrăm secretul aproape un an. Atunci va
afla Sorbona că „nu se poate ascunde un oraș pe un vârf de munte” și va fi
nevoită să spună: „să strălucească lumina în fața oamenilor”.
Bogați și săraci, sclavi și oameni liberi, evrei și greci, vardarioți și
gasmouli, isihaști și zeloți, toți trec în fața noastră; nici pe sfinți nu îi lași în
liniștea lor, i-ai închis și pe ei într-un capitol. Să ai binecuvântarea lor!
Te rog să transmiți respectele mele d-nei Tafrali și să primești împreună cu
fratele tău, îmbrățișările mele.
D. Russo
1
Textual: „îți va așeza toca (pălăria) de doctor”.
27
1913 ianuarie 6/19, București. Demosthene Russo îi răspunde lui Oreste
Tafrali la urările de An Nou și declară că aștepta vestea investirii oficiale
a fostului său elev cu titlul de doctor. Îi prezintă pe scurt situația catedrei
de Arheologie de la Iași și obstacolele pe care ar trebui să le depășească.
Concept în limba greacă.
6/19 Ἰαν. 1913

D-lui Tafrali
Σού ἀνταπεύχομαι
Τό νέον ἔτος αἴσιον καί πάροχον παντός ἀγαθοῦ. Ὅτι ἦσο δόκτωρ τό
ἐγνώριζα ὅτι ὅμως σέ καθιέρωσε καί ἡ Σορβόννα μόλις τώρα ἔμαθον ἀπό τό
λακωνικόν σου ἐπιστολάριον ἀντί ἐγώ εἶχον τήν ἀπαίτησιν καί ἀνέμενα νά
μάθω τήν εἴδησιν μεταξύ τῶν πρώτων. Ἐδῶ ὅπως τά γνωρίζῃς. ἡ καθέδρα
ἀρχαιολογίας τοῦ Ἰασιοῦ σέ περιμένει, πρέπει ὅμως νά εὑρεθῇ τρόπος νά
ὑπερπηδήσῃς τό πρόσκομμα τοῦ νόμου δ’ ὅτι ἀπαιτεῖ τριετής διάστημα μεταξύ
λήψης τοῦ διπλώματος καί τοῦ διορισμοῦ εἰς ἕδραν καθηγητική! Ο
Andrie[șe]scu ἐδημοσίευσε Dacia înainte de Romani σφόδρα ἐπαινιθήσα ὑπό
Iorga καί αὐστηρῶς κατακριθένται ὑπ’ άλλων. σύγγραμμα τό οποίον θά σοῦ
ἐστείλλω ἀλλ’ ὑποθέτω ὅτι ἐπεριῆλθε ἤδη εἰς χεῖρας σου. Παρακαλῶ νά μ΄
ἀνακαλάς εἰς τήν μ[νήμην] τῆς κ. Ταφραλή καί νά τή διαβιβάζης τά σέβη μου
308 Leonidas Rados
καί νά προσφέρων τούς ἀσπασμούς εἰς τόν ἀδελφόν διαβεβαιῶν αὐτόν ὅτι δέν
ἐλησμόνησα μέχρις σήμερον τό λουκούλειον γεῦμα.
[Δ. Ρούσσο]
6/19 ianuarie 1913

D-lui Tafrali
Îți doresc, la rândul meu,

Un An Nou fericit, care să-ți aducă numai lucruri bune. Că ești doctor o
știam, dar că te-a investit și Sorbona, numai acum aflu, din epistola ta laconică,
că eu aveam răspunsul și așteptam să aflu știrea printre primii. Aici, așa cum
știi, catedra de arheologie de la Iași te așteaptă, trebuie însă să se găsească o
modalitate să depășești obstacolul legii potrivit căreia e necesară o perioadă de
trei ani între eliberarea diplomei [de doctor] și numirea în postul de profesor.
Andrie[șe]scu1 a publicat Dacia înainte de Romani, lăudată excesiv de Iorga și
criticată dur de alții, lucrare pe care ți-o voi trimite, deși bănuiesc că a ajuns
deja în mâinile tale. Te rog să mă împrospătezi în memoria d-nei Tafrali și să îi
transmiți respectele mele și să oferi îmbrățișările mele fratelui tău, adeverindu-i
că nu am uitat până azi prânzul [acela] generos.
[D. Russo]
1
Ioan Andrieșescu (1888-1944), important arheolog, creatorul specializării „preistorie” în
istoriografia română, universitar și academician (membru corespondent) român. A urmat liceul și
facultatea la Iași, apoi s-a specializat la Berlin și Viena și a participat la expediții arheologice în
Grecia, Italia, Franța etc. După 1923 și-a început cariera universitară la Iași, pentru a deveni în
1927 profesor de preistorie, apoi de arheologie și preistorie (1938-1944) la Universitatea din
capitală. O vreme a fost și director la Muzeul de antichități din București (1927-1935). Este autorul
lucrării Contribuții la Dacia înainte de romani, Iași, Institutul de arte grafice N.V. Ștefăniu, 1912,
care se dorea o completare critică a binecunoscutei cărți a lui Grigore Tocilescu, Dacia înainte de
romani, București, Tipografia Academiei Române, 1880.
28
1913 februarie 7, Paris. Oreste Tafrali își reafirmă prietenia și consi-
derația față de Russo, dorind, probabil, să infirme zvonurile cu privire la
candidatura sa la proiectata catedră de Bizantinistică de la București,
vizată de Demosthene Russo. Este interesat numai de catedra de la Iași; i
s-a propus să candideze la cea de la București, dar a refuzat, din respect
față de corespondentul său. Original în limba franceză.
[Destinatar]
Monsieur D. Rousso
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1, rue Dante, Paris
J’ai reçu votre aimable lettre et vous remercie bien vivement de vos bons
sentiments à mon égard. Vous me dites, entre autres, qu’en Roumanie m’attend
une chaire d’archéologie.
À ce sujet je vous dois une explication. Vous savez fort bien que je ne
brigue que la chaire d’archéologie de Iassy. A cette [sic!] [cet] effet j’ai adressé,
il y a quelque temps, une requête au ministre de l’Instruction publique.
Or, au dernier moment je vois se produire des interpellations au sénat au
sujet de la chaire d’études byzantines qu’on voulait créer à Bucarest.
Croyez-moi, en toute loyauté, que je ne suis pour rien dans toute cette
affaire.
Il est vrai qu’on m’a proposé de présenter comme concurrent à cette
chaire. J’ai refusé, déclarant qu’il n’y a qu’une seule personne qui mérite
vraiment d’en être chargée: M. D. Rousso.
Je suis très mécontent de la tournure que prend cette affaire et vous prie
instamment de croire à ma loyauté et à mon grand respect pour vous. Je ne ferai
rien qui pourra vous être nuisible.
Mon frère et M-me Tafrali vous envoient le bonjour et vous prient
d’agréer leurs remerciements pour nos bons souvenirs et leurs sentiments bien
amicaux.
J’espère rentrer en Roumanie vers le premier mars, s.n. et m’empresserai
de vous rendre visite.
Votre bien dévoué,

O. Tafrali
1, rue Dante
Paris le 7 février 1913

Am primit amabila dumneavoastră scrisoare și vă mulțumesc din suflet
pentru sentimentele frumoase pe care le nutriți pentru mine. Îmi spuneți, printre
altele, că în România mă așteaptă o catedră de arheologie.
Pe marginea acestui subiect vă datorez o explicație. Știți foarte bine că nu
sunt interesat decât de catedra de arheologie de la Iași. În scopul acesta am
trimis cu ceva timp în urmă o cerere ministrului Instrucțiunii Publice.
Or, în ultimul timp văd că au loc tot felul de interpelări în Senat pe tema
catedrei de studii bizantine care se dorea a fi înființată la București.
Credeți-mă, pe cuvântul meu, că nu am niciun amestec în toată această
afacere. Este adevărat că mi s-a propus să mă prezint în calitate de concurent la
310 Leonidas Rados
această catedră. Am refuzat, declarând că există o singură persoană care merită

cu adevărat să o primească: dl D. Russo.
Sunt foarte supărat de turnura pe care o ia toată această chestiune și vă rog
insistent să credeți în loialitatea mea și în respectul nemăsurat pe care îl am
pentru dumneavoastră. Nu aș face nimic ce v-ar putea păgubi în vreun fel.
Fratele meu și d-na Tafrali vă trimit salutări și vă roagă să primiți mulțu-
mirile lor pentru minunatele noastre amintiri, precum și sentimentele lor de
adâncă prietenie.
Sper să revin în România în preajma datei de întâi martie, s[til]. n[ou] și
mă voi grăbi să vă fac o vizită.
Al dumneavoastră devotat,
O. Tafrali
Str. Dante 1
Paris 7 februarie 1913
29
1913, februarie, București. Demosthene Russo se arată surprins de
zvonurile la care se referise Tafrali în precedenta scrisoare, arătându-și
însă deplina încredere, întărită de terți, în fidelitatea elevului său. Îi
sugerează lui Tafrali să vină cât mai curând în țară, de vreme ce
protectorii săi întreabă de el, și cere să-i aducă, sau să-i trimită, două
volume din Legrand. Concept în limba română.
Dragă d-le Tafrali,

Am primit scrisoarea d-t. din 7 febr. a.c. conținutul căreia a fost o surpriză
pentru mine; declarațiunile și sentimentele d-t. față de mine despre cari nu m-am
îndoit niciodată, m-au mișcat foarte mult.
Dealtfel și d-l Burileanu1 mi-a făcut aceleași declarațiuni și m-a asigurat că
d-ta i-ai scris în același sens2. Dar despre aceasta vom vorbi când o să fii aci.
Acum îți scriu ca să te întreb de ce nu ai venit până acum, de ce ți-ai amânat
iarăși plecarea pentru 1 martie? D-l Kalinderu nu găsește nici o explicație și nu
știe, dacă se va amâna concursul, și întreabă pe dl Motru, dl [mă] întreabă pe mine
și iată eu mă grăbesc să-ți scriu ca să lămurești situația. Aștept răspunsul d-tale
neântârziat și te rog înainte de plecare, dacă vei avea timp, să-mi cumperi cu
prețul favorabil pe care îl ai de obicei vol. II și III din Legrand, Bibliotheque
grecque vulgaire (Maisonneuve 1881) și Legrand, Généalogie de Mavrocordato,
Paris, Lahure, 1886 (caut prima ediție, nu a doua!)3. Rog să mi se trimeată
cărțile or cu ramburs, or îmi scrii, dacă va mai fi timp până la întoarcerea d-t. în
țară, costul ca să-ți trimit bani, or... cum crezi de cuviință.
Χαῖρε φιλούντας φίλον [Te salut și te sărut prietenește],
D. Russo
1
Dimitrie Burileanu (n. 1873? în Burila Mică, județul Mehedinți), clasicist român, profesor
la Universitatea din București. Pe când se afla la specializare la Paris, a audiat câteva cursuri la
École Pratique des Hautes Études și, odată întors în țară, a fost numit suplinitor (octombrie 1897)
la catedra de Limba și literatura greacă de la Universitatea din București, ocupată până atunci de
cipriotul Epaminonda I. Frangoudis, decedat în mai 1897 (pe când ocupa și funcția de decan la
Facultatea de Litere), și suplinită scurtă vreme de elenistul Constantin Erbiceanu, profesor la
Facultatea de Teologie. Burileanu a fost numit profesor titular în 1906, dar a avut doar realizări
minore. Opera sa publicată pare să confirme cuvintele lui I.M. Marinescu, care îl descria ca un
savant „complet amorf și nul”, de regulă absent de la cursuri. Vezi I.M. Marinescu, O viață
supusă destinului, p. 62.
2
Text parțial ilizibil, cu ștersături și intercalări, fraze începute și neterminate.
3
A doua ediție a apărut în 1900 tot la Paris, dar la editura Maisonneuve.
30
1913 martie 8, Paris. Oreste Tafrali arată cât de greu sunt de găsit cărțile
cerute de Russo și explică rosturile continuării șederii sale la Paris.
Momentan se ocupă de iconografia Sf. Dumitru, dar promite, fără plăcere,
că va veni în țară până pe 4 martie (stil vechi) spre a se ocupa de
„propaganda electorală” pentru ocuparea catedrei de la Iași, al cărei
concurs fusese stabilit pentru data de 4 aprilie. Original în limba română.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali

Am primit scrisoarea d-tale, la care mă grăbesc să răspund.
Pentru cărțile lui Legrand m-am interesat și continuu a mă interesa. Din
toate părțile însă primesc răspunsul identic: prima ediție a Gen[ealogiei] lui
Mavrocordat? Vous cherchez, Monsieur, lʼoiseau bleu! [Dumneavoastră căutați,
domnule, o pasăre rară!]
Cât privește despre venirea mea în România, să n-aibă nimeni nici o teamă:
voiu pleca de aici la 1 martie. Cauza amânării plecării e lesne de înțeles – de altfel
am comunicat aceasta la timp d-lui Kalinderu: dl Millet face de o lună niște
prelegeri foarte interesante asupra picturei de la M-tele At[h]os. A le urmări am
crezut că e mai interesant, decât să hoinăresc, cu brațele încrucișate, prin
București, fără nici o nevo[i]e.
312 Leonidas Rados
Dealtfel scriu în acest moment o iconografie – istoricul tipurilor de repre-

zentațiune a Sf. Dumitru. Pentru aceasta, pe lângă monumentele existente, a
trebuit să recurg la texte, dintre cari multe sunt inedite.
Cred dar că șederea mea la Paris mi-a fost mai profitabilă decât dacă
veniam de acum o lună în București.
Profesorii mei precum și dl Roques se miră de ce nu mă mai lasă la Paris,
unde pot studia cu profit la bogatele sale biblioteci, până la numirea mea ca
profesor. Pentru acesta nu era nici nevoie de prezența mea, zic cu toții.
Dar, vedeți, mi se cere să vin acolo. Mă supun cu resemnare. La patru sau
cinci martie voiu fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, lângă prietenii meu.
Concursul pentru catedra de arheologie de la Iași cred că se va ține la
4 aprilie stil vechi, cum a fost anunțat în ziare. Dl Burileanu mi-a scris că el va
avea loc la 1 iunie. Nu știu care din aceste date e cea adevărată.
Vă rog să-mi telegrafiați dacă s-a fixat pentru o dată mai apropiată, ca să
iau trenul imediat. Vă scriu aceasta pentru că-mi spuneți în scrisoarea din urmă,
că concursul nu se va mai putea amâna. Cum data de 4 aprilie e încă destul de
îndepărtată, cu venirea mea în țară la 4 sau 5 martie voi avea înaintea-mi o lună
de zile. Cred că va fi suficient acesta pentru propaganda electorală de care pare
că se simte nevo[i]e.
Dar dacă ziua fixată e alta, vă voiu fi foarte obligat dacă m-ați anunța la
timp.
Cu deosebită dragoste,
O. Tafrali
31
1913 octombrie 6, Paris. La acea dată profesor universitar la Iași, Oreste
Tafrali i se plânge, disperat, lui Russo, de cheltuielile uriașe pe care le
presupune mutarea din Paris, având de plătit nu doar transportul mobilei
și cărților, dar și chiria casei din Iași. Îi cere un împrumut urgent de
500-600 de lei pe care speră să-l returneze peste un an. Original în limba
română.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali

Cred că sunteți deja întors în București și de aceea vă adresez aceste
câteva rânduri.
Eu mai am de rămas în Paris vreo douăzeci de zile și văd cu groază timpul
plecării apropiindu-se. Zic „cu groază” din cauza cheltuielilor enorme ce le-am
avut și le am.
Închipuiți-vă că voiu plăti pentru transportul cărților și mobilelor mele
(3.000 kg cărți și 1.000 kg. mobile) peste 1.000 de lei! Dacă le-aș fi trimis cu
calea ferată, aceasta m-ar fi costat și mai mult, căci pentru suta de kg, mică
viteză, se plătește 30 de franci!
Mai am apoi cheltuielile călătoriei mele, care se va ridica pentru două
persoane la vreo 400-450 de franci; mai rămâne apoi chiria casei la Iași pe șease
luni, fără a socoti că trebuie să plătesc aici datoriile ce le-am contractat atât
pentru căsătorie, cât mai ales pentru întreținerea mea. Căci trebue să știți că n-
am primit nimic din Țară vreme de două luni afară de 300 de lei de la dl
Kalinderu „pentru transportul cărților mele”. Or, numai ambalajul lor m-a costat
exact 273 de franci.
Leafa pe septembrie încă n-am primit-o. Dar din socotelile mele, nu știu
dacă voiu primi mai mult de 270-280 de lei. Căci în buget nu figurează catedra
mea cu 900 ci cu 600 de lei. Va trebui să aștept câteva luni ca să mi se
plătească, din credite speciale diferența ...
Dar eu nu pot aștepta. N-am cu ce mă întoarce în țară. Am scris d[lui]
Burileanu să-mi facă un împrumut. Dar banii aceștia de 1500 de lei va trebui să
plătesc mobilele cumpărate. Mai am de plătit vreo 200 de lei diapozitivele
pentru proiecțiuni. Pentru aceasta din urmă sumă am făcut cerere la Minister.
Sunt cum vedeți foarte încurcat materialicește și în deplină disperare.
Mă adresez dar d-v., rugându-vă dacă puteți să-mi înlesniți suma de
500-600 de lei, care să-mi servească pentru cheltuelile urgente de călătorie și
instalare. Iertați-mă că vă dau această greutate, dar sunt „en pleine deroute”.
Dacă puteți să-mi trimiteți această sumă m-ați salva. Vă voiu înapoia peste
un an împreună cu ceilalți 200 de lei ce vă datoresc. Până atunci făcând
economie mare – și nevasta mea știe s-o facă – vom reuși, sper, să plătesc pe
celelalte datorii.
În speranța că îmi veți sări ca întotdeauna în ajutor, primiți expresiunea
caldei mele recunoștințe,
O. Tafrali
Paris, 6 oct. 1913
1, rue Dante, Paris
314 Leonidas Rados
32
1913 octombrie, București. Demosthene Russo îl anunță pe Tafrali că i-a
trimis suma solicitată și îi cere două publicații ale lui Pernot, respectiv
Serruys. Concept în limba română.
Cec de la Hrisoveloni1
1913
Φίλε κ. Ταφραλή [Prietene d-le Tafrali],
Am primit scrisoarea ta din 6 octombre 1913 și mă grăbesc a-ți trimete un
cec de 500 lei.
Mi-ai promis o Graecia cu Leçon dʼouverture a lui Hubert Pernot; dacă nu
uiți adu-mi și Catalogul mss din Salonic de Serruys și mă vei obliga foarte mult.
Devotat,
D. Russo
1
Însemnare în colțul din dreapta sus, care îi aparține tot lui D. Russo.
33
1913 octombrie 20 (stil nou), Paris. Oreste Tafrali a primit banii trimiși
de Russo și îi declară că are în bagaje ambele publicații solicitate.
Plecarea sa spre țară este stabilită la 25 octombrie 1913. Original în
limba română.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1, rue Dante, Paris

Vă mulțumesc cu deosebită recunoștință pentru trimiterea celor 500 de fr.,
pe cari i-am primit la timp. Aveam în adevăr, mare nevo[i]e de acest ajutor
bănesc. Am avut cheltuieli pe cari nu le prevăzusem. Cu ajutorul lui Dumnezeu
însă îmi voiu plăti datoriile, sper, într-un an sau un an și câteva luni, cel mult.
În privința revistei „Graecia”, unde s-a publicat lecțiunea de deschidere a
d-lui Pernot, rămâneți pe pace. Ea se găsește într-una de lăzile cari îmi
transportă cărțile la Iași. Îndată ce îmi voiu despacheta „biblioteca”, vă voiu
trimite atât revista cât și catalogul d-lui Serruys, care e epuizat.
Plec din Paris sâmbăta viitoare, 25 oct.

Mulțumindu-vă încă odată, vă strâng călduros mâna și vă zic la revedere.
O. Tafrali,
Paris, 20 oct.1913
34
1913 octombrie 19 (stil vechi), Iași. Oreste Tafrali își anunță sosirea la
noua sa reședință. Se plânge de întârzierea bagajelor, de chiria mare pe
care o plătește la Iași, dar mai ales de obligațiile de cadru universitar și
de mediul local, pe care îl descrie ca lipsit de rațiune, dar plin de intrigi.
Original în limba română.
[Destinatar]
Domniei Sale
D-lui D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Hotel Binder, Iași

Vă scriu aceste rânduri, ca să vă anunț că am sosit la Iași cu soția mea.
Deocamdată sunt foarte încurcat, deoarece nu mi-au sosit încă lucrurile din
Paris. Totuși am luat casă, – ce-am putut găsi – cu o chirie enormă: 1.700 de lei
anual. În Iași nu se găsesc aproape deloc case: niște chichinețe. În sfârșit, trebue
să am răbdare și resemnare.
Cursurile universitare aici încep pe la 10 noembre. Sunt însă foarte plictisit
cu chestiunile la ordinea zilei de numirea unui suplinitor la catedra lui Râșcanu
și cu alegerea unui decan. Sunt intrigi, cancanuri, solicitări făcute într-un chip
cu totul displăcut. Vreau să mă abțin de la aceste discuții, dar sunt amenințat cu
de (sic!) desconsiderare. Aici sentimentul primează rațiunea. („cʼest dégoûtant”
[este dezgustător], ar spune un Gavroche parisian).
În sfârșit, τί νὰ κάνῃ; [ce să faci?], după expresia amusantă a unui evreu
din Smirna, care îmi spunea miseriile situațiunii create de răsboiu. În adevăr, τί
νὰ κάνῃ! [ce să faci!].
Voiu înghiți și hapul acesta, dar mă voiu pune serios pe muncă ca să astup
gurile rele.
Cu dragoste,
O. Tafrali
Iași, 19 oct. 1913
316 Leonidas Rados
35
1914 martie, București. Demosthene Russo înțelege dorința lui Oreste
Tafrali de a se muta la București, dar îi recomandă răbdare. I-a trimis
publicațiile sale pentru principalii universitari ieșeni de la Litere și-i cere
o lucrare a slavistului Ilie Bărbulescu. Concept în limba română,
[probabil] lipsă prima parte.
[Iubite d-le Tafrali]1,

Cred că v-ați întors la Iași nu fără o oarecare nostalgie pentru București, cu
gândul de a vă întoarce în curând pentru a clădi casa proiectată, la șosea, cu
grădină basse cour, jardin potager etc.
Îmi închipui că Iașul vă pare acum mai mic și mai puțin atrăgător. Dar
răbdarea aduce… trandafiri.
Îți trimet câteva din broșurile mele și te rog să dai d-lui Xenopol2 câte un
exemplar din Critica textelor, Elenizmul în România, Ana Racoviță și Datoria
criticei, iar pe celelalte exemplare poți să le împarți după cum crezi mai nimerit.
Din Datoria criticei am trimes d-lui Philippide3, Caragiani4 și Pascu5. Aș dori să
am memoriul d-lui Bărbulescu, dacă nu mă înșel, mi-ai promis un exemplar.
Respectele mele doamnei Tafrali și la revedere, pe curând.
D. Russo
1
Este posibil ca scrisoarea să fi început pe o altă foaie, pierdută între timp, deși textul nu
lasă această impresie.
2
Alexandru D. Xenopol (1847-1920), cunoscut istoric ieșean, autor al primei sinteze de
istoria românilor, profesor universitar și academician. Studiile secundare le-a făcut la Iași, după
care a plecat în Germania, cu o mică bursă de la Junimea, obținând un doctorat în drept la
Universitatea din Berlin și unul în filozofie la Universitatea din Giessen. Și-a început cariera
universitară ca suplinitor în 1878, predând istoria românilor, apoi și istoria universală și devenind,
în 1898, rector al Universității din Iași.
3
Alexandru Philippide (1859-1933), reputat filolog român, profesor universitar și acade-
mician cu studii secundare și superioare la Iași și specializare în mediul universitar german (Halle).
Titular al catedrei de Filologie română de la Facultatea de Litere a Universității din Iași (1893),
Philippide a întemeiat școala de lingvistică ieșeană și chiar un institutul de filologie (1927) care
astăzi îi poartă numele.
4
Ioan Caragian(n)i (1841-1921), filolog de origine macedo-română, profesor universitar și
academician (membru fondator al Academiei Române). După studii universitare filologice la
Atena, emigrează în România, unde devine, după 1866, profesor la Universitatea din Iași (la
catedra de Limba și literatura greacă, pe care a ocupat-o aproape jumătate de secol) și unul dintre
cei mai respectați specialiști în domeniu. În Junimea s-a remarcat repede datorită culturii,
spiritului său ascuțit și simțului umorului.
5
Giorge Pascu (1882-1951), filolog, critic literar, profesor universitar, specializat în istoria
literaturii române vechi, director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. Spirit riguros și
principial, dar și polemist pasional și luptător pentru drepturile Moldovei și ale Iașului, și-a atras
destule adversități în epocă, atât în mediul academic, cât și politic.
36
1914 martie 20, Iași. Oreste Tafrali îi mărturisește lui Russo că se
resemnează în Iași, de vreme ce catedra de Istoria artei de la Univer-
sitatea din București, pe care o vizează, este blocată de liberali. A
distribuit broșurile trimise, deși mediul intelectual ieșean pare obișnuit
mai degrabă cu lectura ziarelor, și l-a descris favorabil pe Russo lui A.D.
Xenopol. A descoperit un manuscris interesant la Iași, pe care inten-
ționează să-l publice, și cere lămuriri cu privire la proschinitarele
tipărite. Original în limba română.
[Destinatar]
D-sale
D-lui D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
1, str. Tăutu Iași
Am primit scrisoarea d-tale, care m-a transportat în regiunea viselor:
București, casă, basse-cour, grădină, atâtea lucruri cari gâdilă simțurile și te fac
să uiți de mizeriile curente. Εἴδε! [Iată!] Am aflat prin arhitectul Cegăneanu1 că
I. Bogdan2 mi-ar fi favorabil, dar că liberalii au suprimat catedra de istoria
artelor, așa că nu mai este nici o nădejde de vreo mutare. Deci resemnare în Iași.
Cărțile d-tale le-am primit. Am dat cele ce se cuveniau d-lui Xenopol, care
nu părea că te cunoaște. I-am spus atunci cine este autorul operelor ce le răsfoia
și ce mari merite și multe cunoștințe are.
Celelalte broșuri din Datoria criticei nu știu în adevăr cui să le dau. Una o
va primi Pascu, căruia i-am dat scrisoarea trimisă. El îți va citi opera. Dar
ceilalți? Lectura curentă de aici e: „Opinia”, „Mișcarea”, „Facla”, câteodată
„Universul”; când se citește „Adevărul” și „Furnica”, apoi atunci se chiamă lux
și surmenare.
Te rog să îmi comunici, dacă s-a tipărit vreodată vreun Προσκυνητάριον
τοῦ Ἁγ. Ὄρους [Proschinitar de la Muntele Sfânt] din vremea lui Brâncoveanu.
În general ce Προσκυνητάρια [proschinitare] s-au tipărit? Am găsit aici un
manuscris, pe care aș vrea să-l public, căci e interesant pentru arta bizantină.
Nevasta mea se unește cu mine ca să-ți mulțumim de frumoasa primire ce
ne-ai făcut. Să sperăm că ne vom revedea în curând. Aștept răspunsul d-tale și
în privința catedrei și în privința Προσκυνητάρι-ului [Proschinitariului].
Cu mulțumiri,
Al d-tale prea devotat
O. Tafrali
Iași, 20 martie 1914
318 Leonidas Rados
1
Spiridon Cegăneanu (1882-1973), arhitect și publicist bucureștean; a proiectat mai multe
clădiri în București în stilul neoromânesc. În 1911 îi apăruse broșura Obiecte bisericești, studiate
și descrise (București, Carol Gobl, 1911), cunoscută lui Tafrali prin prisma preocupărilor sale.
2
Ion Bogdan (1864-1919), filolog și lingvist, profesor universitar și academician, cel mai
cunoscut slavist român, creator al domeniului filologiei slavo-române, promotor de frunte al
pozitivismului istoriografic. Originar din Brașov, a urmat studiile universitare la Iași, apoi s-a
specializat la Viena și la Petersburg și a fost numit în 1892 profesor la Facultatea de Litere a
Universității din București.
37
1914 sfârșit de martie/aprilie, București. Demosthene Russo îl anunță pe
Tafrali că proschinitarul „descoperit” îi aparține lui Ioan Comnen și este
deja tipărit, iar chestiunea catedrei nu este închisă, după intervenția
reginei. Concept în limba română.
Iubite Tafrali,
Proschinitarul Sf. Munte pe care l-ai descoperit în manuscris și ai de gând
să-l publici e cunoscut, arhicunoscut; așadar ἄνθρακες ὁ θησαθρός [comoara e
de fapt tăciune]. Cu toate că ai uitat să-mi arăți începutul și sfârșitul manuscri-
sului, nu încape îndoială că manuscisul peste care ai dat cuprinde proschinitarul
lui Ioan Comnen1 συγγραφὲν κατὰ τὸ ᾳχζή ἔτος σωτήριον [scris în Anul
Domnului 1701] și publicat de nenumărate ori la Snagov și Veneția (reprodus și
de Montfaucon2 în Paleographia Graeca p. 441).
În ceea ce privește catedra de aci se zice că a intervenit regina ca să se
puie în buget, așa încât nu se știe ce întorsătură va lua afacerea.
Χαῖρε [Te salut],
D. Russo
1
Ioan (Molibdos) Comnen (transcris și Ioannis Komninos) (1657-1717), cărturar grec
considerat ultimul vlăstar al Comnenilor. A studiat la Constantinopol, apoi în Italia (medicina și
filosofia), după care a ajuns în Țara Românească, profesor („iatro-filosof”) la Academia Dom-
nească din București și medic al domnitorului Constantin Brâncoveanu. După un pelerinaj la
Ierusalim și la Muntele Athos, el redactează acest celebru Proschinitar, pe care l-a și publicat în
1701 la Snagov și care a cunoscut ediții succesive în țară și în străinătate.
2
Bernard de Montfaucon (1655-1741), călugăr benedictin și savant francez, bun cunoscător
al limbilor antice (greacă, latină, siriacă, coptă ș.a.), colaborator al lui Du Cange în eforturile
publicării vechilor izvoare grecești. Este considerat fondatorul paleografiei (al termenului și al
domeniului) tocmai prin publicarea cărții la care se referea Demosthene Russo (Palaeographia
Graeca, sive, De ortu et progressu literarum graecarum, Paris, 1708). Drept dovadă a recun-
oașterii operei sale de pionierat, Bernard de Montfaucon a fost numit în 1719 membru în celebra
Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, deși nu existau locuri vacante.
38
1914 primul semestru, București. Russo răspunde unei scrisori (astăzi
pierdută) a lui Tafrali, trimisă din Iași, din care reieșea nostalgia profe-
sorului ieșean pentru Paris și București. Îl îndeamnă pe Tafrali la răbdare
și echilibru și îi cere să-i prezinte lui Giorge Pascu oferta de a întocmi
ediția critică a uneia dintre cronicile vechi românești. Îi trimite și una din
lucrările solicitate pentru redactarea studiului despre iconografia Imnului
Acatist. Concept în limba română.
Iubite Tafrali,
Am primit răvașul dumitale și ce e „der langen Rede kurzer Sinn” [vorbă
lungă, sens puțin]? Dacă am înțeles bine, nostalgie pentru Paris, sau cel puțin
regreți de ce nu petreci în București. De Paris nu vorbesc, e hors concours [în
afara discuției], dar în ce privește Bucureștiul, nu-i știi mizeriile? Adevărul e că
aici poți să păstrezi anonimatul, pe când în strâmtul cerc al Iașilor nici atâta nu
poți. Dar altfel nu găsesc nici o deosebire.
Dl Pascu, pe care îl apreciez fără să-l cunosc personal, nu știu cu ce se
ocupă în acest moment. Știu însă că e harnic și priceput și are die Philologische
Schulung [formație filologică] cum zic nemții, pe care o găsim așa de rar la
savanții noștri. Te rog să sondezi și să vezi de ar fi dispus să facă o ediție pentru
Comisia Istorică a României? În primul rând, Comisia vrea să editeze cronicile
românești, și pe urmă și texte românești vechi cari, ca monumente literare,
prezintă o deosebită importanță. Deocamdată vezi dacă ar fi dispus să editeze pe
Nicolae Costin, sau Cronica anonimă sau oricare altă cronică (afară de Ureche
și Neculce, cari se pregătesc de alții).
Remunerarea nu e mare, dar oricum e cea mai mare din câte se plătesc în
România: 100 lei pentru textele tipărite după un singur manuscris, 125 lei
după două manuscrise, 150 după trei, 175 după 4, 200 după cinci mss, plus
50 exemplare din ediția respectivă. Dacă e dispus să lucreze și își alege o
cronică oarecare, lucrul trebuie considerat ca tranșat, fiindcă sunt sigur că dacă
fac propunere în Comisie, ea nu va întâmpina nici o împotrivire. Dificultăți
prezintă numai colațiunea, dar cred întâi, sunt și în bibl[iotecile] de acolo mss
de cronici, și al doilea, nu e treabă mare să vie o lună de zile în timpul
vacanțelor aici și să colaționeze mss respective în Bibl. Acad. Române.
Îți trimet Acatistul lui Papadopulos-Kerameus1 peste câteva zile, dar mă
mir cum n-ai putut să găsești acolo cursurile de drept bizantin când dl Peretz2 îți
e coleg.
Ți-am citit articolul în „Noua revistă română”, bien senti [inspirat]3! Să-ți
spun drept, eu cu toate vanitățile lui, apreciam în Kalinderu pe omul care simțea
o deosebită dragoste pentru cultură fără nici un interes material. Cât a bucurat
pe unii și câte a costat pierderea lui, numai eu pot să știu.
Respectele mele d-nei Tafrali.
Al d-tale devotat,
D.R.
320 Leonidas Rados
1
Athanasios Papadopoulos-Kerameus (1856-1912), cărturar grec de elită, bizantinist și
neoelenist, fost secretar al Societății Literare din Constantinopol (fondată la 1861) și lector de
limbă și literatură greacă medie și modernă la Universitatea din Petersburg. În mediul românesc a
fost cunoscut mai ales prin colaborarea sa (alături de George Murnu și Constantin Litzica) la
alcătuirea volumului XIII al Colecției Hurmuzaki (Documente privitoare la istoria românilor), ce
aduna documente grecești, și prin critica neiertătoare pe care i-a făcut-o Nicolae Iorga, nemul-
țumit de numeroasele greșeli ale editorilor (el cerea imperativ ca respectivul tom să fie scos din
colecție și să circule separat).
2
Ion Peretz (1876-1935), doctor în drept al Universității din Paris (1904) și profesor la
Facultatea de Drept a Universității ieșene. S-a afirmat ca un bun specialist în istoria dreptului
românesc; autor al lucrării Curs de drept bizantin, București, Socec, 1910, la care face referire
Demosthene Russo.
3
Poate avea însă și sensul mot-a-mot, de „bine simțit”, fiind vorba despre acea epocă și
despre un personaj căruia Tafrali îi datora, în fond, recunoștință, în ciuda scurtelor sale răbufniri.
39
1914 iunie 12/25, Iași. Oreste Tafrali îl anunță pe Russo că a terminat
studiul despre Acatist și l-a trimis spre publicare la revistă, deși este
foarte nemulțumit de faptul că numai Vasile Pârvan primește finanțare
pentru șantierele arheologice. Se plânge de bădărănia unor colegi, de
faptul că în Iași este izolat și atacat pe mai multe direcții, inclusiv pentru
numirea sa ca profesor pe baza articolului 81 (fără concurs). Original în
limba română.
[Destinatar]
D-sale
D-lui D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Cu ace[e]ași poștă îți înapoiez recomandat opera lui Papadopulos-
Kerameus despre Acatist și țin să-ți mulțumesc foarte mult pentru gentileța ce ai
avut de a mi-o împrumuta.
Eu am terminat studiul meu despre Iconografia Acatistului, pe cari l-am
trimis d-lui Lapedatu1 ca să-l publice în Buletin. Promisesem un articol repo-
satului Kalinderu. De atunci mereu am fost solicitat, atât de Kalinderu, cât, după
moartea lui, și de Lapedatu.
În sfârșit, i l-am trimis cu oarecari plângeri însă, fără a numi pe nimeni.
În decembrie sau ianuarie trecut am adresat Comisiunii o petiție, prin cari
ceream să mă aibă în vedere la distribuirea fondurilor pentru săpături. Arătam
totodată, că doresc să fac aceste săpături la Istros, o cetate grecească veche,

pentru care eu eram calificat a o studia.
Or, ce se întâmplă? Pârvan2 capătă 5.000 de lei de la Academie și o altă
sumă de la Comisiune, la cari va mai adăuga desigur cei 5.000 ai bugetului
Muzeului și hotărăște să-mi taie apa de la moară, anunțându-mă printr-un elev
al său, venit poate expres la Iași ca să asiste la examenul elevilor mei la
Arheologie, că va face săpături la Istros, unde cu siguranță va găsi elemente și
monumente tracice (sic!)3.
Iar mie Comisiunea nu-mi dă nici un răspuns la cererea mea. Sunt indignat
și foarte amărât de ceea ce constat petrecându-se în jurul meu și în contra mea.
L-am cruțat pe Pârvan până acum, căci tot aveam speranță de a trece la
București. Eu aici sunt izolat. Nu pot lucra, căci n-am nici material de studiu,
nici bibliotecă, nici atmosferă prielnică. Căci sunt înconjurat de dușmani din
toate părțile. Să mă mănânce, frate, pentru că aici sunt socotit drept savant, mai
ales în urma articolului lui Xenopol. Mihăileanu4 m-a condus alaltăieri până
acasă, ca să-și verse tot veninul în fața nevestei mele. Mi-a arătat, că pentru d-sa,
care posedă o cultură clasică puternică, știind la perfecțiune latina, greaca,
istoria, arheologia, epigrafia, istoria artelor et quibusdam aliis [și alte câteva]5,
eu sunt ridicul când mă pretind savant, și când cred că am făcut ceva știință. Că
sunt un mandarin de reclamă, care a știut să agite galeria și că el îmi va arăta
cine sunt, reluând chestiunea operelor mele, care nu sunt decât cel mult lucruri
de începător. A fost de o grosolănie uimitoare. Și toate acestea pentru că Stere6
m-a lăudat în mijlocul profesorilor, punându-l la locul său când a pretins să i se
dea lui cei 10.000 de lei destinați seminariilor clasice, pretextând că el are
competența și capacitatea cerută pentru a comanda cărțile necesare și că ceilalți
au venit târziu și ar putea să aștepte, ei cari de altfel nu prea cunosc chestiunile
clasice și mai ales cele de bibliografie et quibusdam aliis [și alte câteva]. Între
altele a mai adăugat că latina e totul, pe când celelalte obiecte de la secția
clasică, arheologia și greaca, sunt discipline neînsemnate. Furios, Stere l-a pus
la locul său, arătându-i că, dacă e vorba de însemnătate, ar da de zece ori mai
mult limbei grecești decât latinei. Căci prima în adevăr are o literatură
superioară și originală, prima a jucat un rol neîntrecut, de prima nu ne putem
dispensa în oricare studii, pe când cea de-a doua e o copie searbădă a celei
dintâi. Ei bine, de atunci Mihăileanu să mă mănânce. Spune în toate părțile că
nu știu nimic, că fac lecții proaste, ceea ce a indignat în contra lui atât pe unii
dintre profesori cât și pe studenții mei.
La București trebuie să mă lucreze numărul unu. Și în compania lui e
Drouhet7, care nu mă poate suferi, de când nu l-am votat pentru senatul univer-
sitar, deoarece ca o mahalagioaică spunea câte și mai câte pe comptul meu.
Acești doi nu-mi pot ierta reușita la catedră cu art. 81. Ei au fost prota-
goniștii luptei în contra mea cu prilejul acesta. Bărbulescu, de asemenea nu e
sincer. Îmi face pe prieten acum, dar nu-l vreau să-l cred. În sfârșit, mă simt
izolat, străin aici. Și lucrul mai teribil e, că nici nu-i pot evita. Și de aceea suspin
322 Leonidas Rados
după București. Acolo însă trebuie să am o presă detestabilă din cauza lui
Pârvan. Soarta mea așa a fost să fie să mă înmormântez la Iași. Cred că și d-ta
vezi lucrurile tot astfel. Nu-i așa?
În sfârșit, peste cincisprezece zile plec la Paris. Poate atmosfera de acolo
mă va înviora puțin. Dacă ai vreme scrie-mi câteva rânduri. Îmi vei face mare
plăcere. Complimente din partea soției mele.
Cu dragoste,
O. Tafrali
Iași, 12/25 iunie 1914
1
Alexandru Lapedatu (1876-1950), om politic (ministru, președinte la Senatului) și
istoric român specializat în Evul Mediu, cunoscut pentru monografiile dedicate unor domnitori
valahi. După Primul Război Mondial, a fost numit profesor de istorie veche (sic!) la Univer-
sitatea din Cluj (1919-1938). Încarcerat de regimul comunist în 1950, a sfârșit în închisoarea de
la Sighet, peste numai câteva luni. La vremea prezentei scrisori, el îndeplinea funcția de secretar
al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1919) și se îngrijea de apariția Buletinului Comi-
siunii Monumentelor Istorice, a cărui serie începuse la 1908 și unde avea să fie publicat și
studiul lui Oreste Tafrali.
2
Vasile Pârvan (1882-1927), istoric și arheolog român, profesor la Universitatea din
București și membru al Academiei Române, cu studii la București și în Germania, emul al lui
Nicolae Iorga. Spirit robace și bun organiztor, a inițiat numeroase șantiere arheologice, cel mai
însemnat fiind la Histria; este autorul celebrei sinteze asupra geto-dacilor, Getica (1926).
3
Intervenția autorului.
4
Petre Mihăileanu (1873-1916), clasicist român, specialist în filologia latină. Și-a trecut
doctoratul la Universitatea din Berlin (1907) și a ocupat, în 1910, catedra de Limba și literatura
latină din cadrul Facultății de Litere a Universității din Iași. Între 1913 și 1916 suplinește și
catedra de Limba latină de la Liceul Național din Iași. Și-a pierdut viața în cea mai mare
catastrofă feroviară, cea de la Ciurea, lângă Iași, la 31 decembrie 1916.
5
Aluzie la maliția celui care a adăugat aceste cuvinte la expresia lui Pico della Mirandola,
de omni re scibili [tot ceea ce se poate ști], rezultând ironicul de omni re scibili et quibusdam aliis
[tot ce se poate ști și alte câteva].
6
Constantin Stere (1865-1936), om politic și jurist român, născut în Basarabia, profesor de
drept administrativ și constituțional și chiar rector al Universității din Iași (ales în 1913), fondator
al revistei Viața Românească (1906). A fost în tabăra „filogermaniștilor” în anii Primului Război
Mondial, de unde o serie întreagă de neajunsuri peste care a trebuit să treacă în anii următori.
Totodată, a jucat un rol esențial în unirea Basarabiei cu România, la 1918.
7
Charles Drouhet (1879-1940), fecund istoric literar român de origine franceză, profesor
universitar la Iași și București. A urmat studiile liceului Sf. Sava și ale Universității din capitală,
trecând și un doctorat în literatură la Sorbona, în 1909, cu o teză foarte vastă despre poetul
François Maynard (publicată în același an: Paris, Champion, 1909), care a și fost răsplătită cu
premiul Bordin al Academiei Franceze. Tot atunci și-a început cariera universitară, întâi la catedra
de Limba și literatura franceză a Facultății de Litere de la Universitatea ieșeană după care, la
1915, s-a transferat la București, preluând catedra regretatului Pompiliu Eliade.
40
1914 octombrie 2, Iași. Oreste Tafrali îi descrie lui Russo infernala și
scumpa călătorie de întoarcere de la Paris, în condițiile începutului
Primului Război Mondial, prin Marsilia, Mediterana, Pireu, Bulgaria,
până la Severin, folosind vapoare, trenuri și trăsuri. A împrumutat bani la
Paris și Atena, iar suma primită de la legația din capitala Greciei îi este
cerută imperativ înapoi. Nu este în măsură a da curs solicitării, așa că îl
roagă pe Russo să îi obțină o amânare. Original în limba română.
[Destinatar]
D-sale
D-lui D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Mult iubite și stimate domnule Russo,

Ἀπὸ ποῦ, καὶ ποῦ, καὶ πῶς καὶ πόσα; [De unde până unde, și cum și cât?]
Ἀπὸ Παρίσι εῖς τὸ Ιάσι, ἀπένταρος και μὲ 600 φρ. χρέη εῖς τὸ ὑπουργεὶον
τῶν ἐξωτερικῶν. [De la Paris la Iași, fără o lețcaie și cu 600 de lei1 datorii la
Ministerul de Externe]
Nu mă întreba prin câte peripeții am trecut ca să mă întorc în țară din
Paris. Călătoria a durat 26 zile!
Am plecat în seara zilei de 3 sept. st[il] n[ou] adică în ziua chiar când
guvernul francez părăsia capitala Franței. Am făcut două zile ca să ajung la
Marsilia, unde eram nevoit să mă îndrept căci Elveția – de frica invaziunii
fugarilor – închisese granițele. Din Marsilia am plecat, după o așteptare de
5 zile, cu un vapor cărbunar grec, care după 6 zile m-a debarcat la Pireu. Aici
nevasta mea, care a suferit enorm de răul de mare, a trebuit să se caute cu
doctorii mai bine de o săptămână. În sfîrșit, după ce am mai călătorit cu trenul
până la Chalcis și de aici cu vaporul până la Salonic, am trecut în Serbia până la
Niș. Bulgarii n-au voit să ne lase să trecem prin țara lor, din pricina epidemiei
ce bântuia Pireul – vorbă să fie!
Am fost nevoiți dar, să mergem până la Paricin [sic!] [Paraćin], o stație
între Niș și Belgrad, de aici să călătorim cu un tren plin de răniți și de morți pînă
la Zaičar; de aici să ne continuăm drumul până la Negotin, de unde, după o
călătorie cu trăsura de două zile, am ajuns la Cladova, în fața Severinului, unde
am scos un adânc of de satisfacție.
Îți poți închipui cât a costat acest teribil voiaj. Din Paris am plecat cu vreo
700 de lei, din cari 300 mi-au fost împrumutați de ministrul nostru Lahovary. La
324 Leonidas Rados
Pireu am ajuns cu vreo 200 de lei. Aici am fost silit să mai cer d-lui Paleodor
încă 300 de lei, cari de abia mi-au ajuns până la Iași.
Acum Ministerul de Externe îmi cere, prin direcțiunea Fondurilor și a
Contabilității și prin adresa No. 27773 din 27 sept. 1914, să înapoiez cu
întoarcerea curierului suma de lei 300 împrumutați de legația noastră din Atena.
Îți spun drept, aceasta îmi pică acum ca o bombă.
N-am de unde plăti, nici în luna aceasta, nici în luna viitoare, când e
termenul chiriilor. De aceea te rog să intervii, ca să mă îngădue ministrul până
ce voiu putea achita această sumă, cred prin noembrie.
Nu uit nici datoria mea la d-ta. Anul acesta însă am plătit în dreapta și în
stânga mai bine de 5.000 de lei, cheltuielile instalării mele la Iași. Și mai am încă...
Primește o cordială strângere de mână din partea mea și salutări amicale
din partea soției mele.
Al d-tale devotat,
O. Tafrali
Iași, 2 oct. 1914
1
În text: franci.
41
1914 octombrie 6/19, Iași. Oreste Tafrali răspunde unei scrisori a lui
Russo astăzi pierdută, în care cel din urmă ar fi apreciat articolele
primului drept violente. Discută despre război și curentele care se
manifestă la Iași. Original în limba română.
[Destinatar]
D-sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ.
Iași
Mult iubite și stimate d-le Russo,
Scrisoarea d-tale mi-a pricinuit ca întotdeauna o vie plăcere și m-a
înveselit prin cele câteva trăsături de spirit ce conține. În adevăr, acum de abia
pricep călătoriile lui Sevah Θαλασσιός [Sinbad Marinarul] și a trebuit d-ta să vii
ca să-mi atragi atenția ...
Articolele mele ți s-au părut violente. De, dacă lumea doarme somnul
celor drepți și ca s-o trezești trebue să țipi tare și încă...
Aici, la Iași e un curent stupid împotriva rușilor și pentru drăguții și

nevinovații de austriaci și de nemți. Centru curentului e „Viața Românească”
cari îți declară pe față că nu sunt: „nici filoghermani, nici filofranci, ci sunt
rromâni cu mai mulți r”. În argumentele lor însă se vede cât colo filoaus-
triacismul lor. Mai ales au ce au împotriva Angliei (te văd, te văd Germania).
În sfârșit, guarda e passa. Am trimis chiar acum o petiție ministrului de
Externe în sensul sfatului d-tale.
Primește din partea mea și a soției mele cele mai amicale salutări.
Al d-tale devotat,
O. Tafrali
Iași, 6/19 oct. 1914
42
1914 decembrie 15, Iași. Oreste Tafrali îl anunță pe Russo de returnarea
sumei împrumutate de la Legațiunea din Atena și de complicațiile
adiacente. Se plânge de condițiile de la Iași, de aversiunea colegilor
universitari, de fondurile cu dedicație pentru săpăturile arheologice.
Detaliază implicarea sa în chestiunea muzeului dedicat lui Carol I.
Original în limba română.
[Destinatar]
D-sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ. Iași
Mult stimate și iubite d-le Russo,

Am putut trimite Ministerului, cu multe oftări, suma de trei sute de lei,
împrumu[ta]tă de la Legațiunea din Atena.
La 18 noembre, printr-o adresă fără număr, Ministerul mă avertizează să
înapoiez suma de lei 330, ce mi s-a avansat de legația din Paris.
Or, la Paris eu n-am primit decât lei 300.
Arăt aceasta în petiția adresată Ministrului și cer o păsuire până la luna lui
martie. În luna lui februarie, sau mai bine la sfârșitul lunei lui ianuarie, un alt
oftat lung: chiria.
Am trei odăi și o bucătărie și plătesc suma fabuloasă de lei 1.700 pe an!
Dacă poți, intervino în favoarea mea la Minister.
Aici la Iași, o duc cât se poate de rău. Nu-mi place atmosfera deloc! Invidie,
meschinării, guri rele, cancanuri, iată cu ce se frământă căpățâna colegilor mei!
326 Leonidas Rados
Drouhet pleacă la București, să mărească acolo rândul și numărul dușma-

nilor mei. Apropos! Onciul, ce rău i-am făcut, frate, de mă urăște în așa fel!
Nu mai vorbesc de Iorga, care a venit la Iași să fundeze un muzeu
Carol I!! a cărei inițiativă a luat-o Primăria.
În naivitatea mea, neștiind cine-i promotorul ideei, am scris un articol în
care rugam pe d. primar să nu facă un muzeu special pentru regele Carol, să-i
dee numele de Carol, dar să ospitalizeze și colecțiunile de artă preistorică și de
artă moldovenească, cumpărate cu zeci de mii de franci de stat, și cari astăzi zac
în pivnițele universităței, în umezeală și în lăzi inaccesibile.
Mal m’en a pris! [Ce idee proastă!] Dl primar mi-a răspuns că eu, ca și
Xenopol, maestrul meu!, suntem antidinastici, că am o părere mare despre mine,
dar lumea știe – te văd, te văd, Iorga! – că n-am cultură generală, că nu sunt
artist, că sunt cel mult piocheur [scormonitor] al cataloagelor muzeelor clasice,
etc. etc.!! La aceste injurii, n-am răspuns decât prin câteva linii.
Xenopol a scris un articol în Adevărul, în care se apăra pe el și nici nu
pomenea de ocările ce mi s-au adresat mie. Iar Iorga, în Neamul Românesc, ne
arată, că el a dat ideea aceasta genială, zi, precum a dus și alte opere naționale
spre bine, să n-aibă grijă nimeni, că și pe aceasta o va duce la bun liman!
Să studiez 14 ani arta și muzeografia, și să fiu tratat astfel!…
Cei de la Comisiunea Monumentelor au ales aceleași capete geniale ca să
conducă restaurările. Mi-au cerut însă un raport amănunțit despre ceea ce fac eu
și fac și alții, despre ceea ce trebuie să se facă relativ la monumentele Iașului
etc. I-am trimis pur și simplu la plimbare!
De, îmi va veni și mie apa la moară! Și când oi pune mână în păr, am să-i
zgudui fără cruțare.
Scrie-mi, te rog, și primește de la mine și de la soția mea cele mai
călduroase urări de Sfintele sărbători.
Al d-tale devotat,
O. Tafrali
Iași,
15 dec. 1914
43
1915 mai 7, Iași. Oreste Tafrali mulțumește pentru ultima publicațiune
trimisă de Russo („Cronica Ghiculeștilor”), interesantă și pentru că se
referă la Iași; cere un exemplar și pentru biblioteca seminarului. Original
în limba română.
[Destinatar]
D-sale
D-lui D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ. Iași
Stimate și iubite domnule Russo,

Am primit opera d-voastră „Cronica Ghiculeștilor”, pe care am citit-o cu
folos și cu plăcere.
M-a interesat foarte mult, mai ales prin faptul că vorbește și de Duca
Vodă, întemeietorul mănăstirii Cetățuia din Iași.
Vă rog să binevoiți a-mi trimite încă un exemplar din această lucrare
pentru seminarul meu, unde studenții mei încep să se deprindă a lucra serios.
Cu mulțumirile mele cele mai deosebite, al d-tale devotat,
O. Tafrali
Iași, 7 mai 1915
44
1915 iunie 4, Iași. Tafrali îi mulțumește lui Russo pentru publicațiile
trimise și îl anunță că îl va vedea curând la București. Original în limba
română.
[Destinatar]
Domniei Sale
Domnului D. Russo
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ. Iași
Mult stimate și iubite domnule Russo,

Am primit mai deunăzi un pachet cu diferite publicațiuni ale d-tale. Am
oprit o colecție pentru seminar, iar restul l-am împărțit câtorva din elevii mei.
Îți mulțumesc prea mult de bunăvoința d-tale atât în numele seminarului
meu, cât și al elevilor mei.
Peste câteva zile mă voi repezi la București și atunci voi avea plăcerea să
vin să te văd.
Al d-tale devotat,
O. Tafrali
Iași, 4 iunie 1915
328 Leonidas Rados
45
1915 noiembrie 9, Iași. Oreste Tafrali îl felicită pe Demosthene Russo
pentru numirea sa la catedra de Bizantinistică de la Universitatea din
București și îi urează succes într-un domeniu prea puțin dezvoltat în
România. Original în limba română.
[Destinatar]
D-sale D-lui D. Russo
Profesor la Universitate
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ. Iași
Mult iubite domnule Russo,

Am aflat prin ziare numirea dv., atât așteptată, la catedra de bizantinologie
din București.
Vă felicit cu deosebită căldură și vă urez ani mulți pentru ridicarea
numelui studiilor byzantine [sic!] și grecești, atât de puțin cultivate la noi.
Nevasta mea se asociază la felicitările și urările acestea, transmițându-vă
complimentele sale.
Cu deosebită dragoste,
O. Tafrali
Iași, 9 noembre 1915
46
1916 mai 23, Iași. Oreste Tafrali îi cere lui Russo să-i împrumute câteva
cărți grecești, având de revizuit și finisat a treia publicație despre
Thessalonic, carte pe care a început-o la Paris. Original în limba română.
[Destinatar]
Profesor universitar
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ. Iași
Mult stimate și iubite domnule Russo,

V-aș fi foarte recunoscător dacă ați binevoi să-mi trimiteți, pentru o
săptămână, următoarele opere, pe care le posedați:
Μηλιαράκη, Ἱστορὶα τοῦ βασιλεὶου τῆς Νικαὶας [Miliaraki, Istoria rega-
tului Niceei]
Ι.Α. Ρομανὸς, Περὶ τοῦ Δεσποτὰτου τῆς Ἠπεὶρου [I.A. Romanos, Despre
despotatul Epirului]
De asemenea, dacă aveți:

Arabantinos1, Xρονογραφὶα τῆς Ἠπεὶρου [Cronica Epirului].
Îmi trebuie pentru al 3-lea volum asupra Salonicului, lucrat la Paris și

revăzut în întregime de un an încoace.
Cu mulțumirile cele mai călduroase, al dv. devotat,
O. Tafrali
Iași, 23 mai 1916
1
Transliterat de Tafrali. Transcris fonetic, cum o face Russo, ar fi fost Aravantinos.
47
1916 început de iunie, București. Demosthene Russo îl anunță pe Tafrali
că i-a trimis numai una din cărțile solicitate, căci pe celelalte nu le are
sau nu le mai poate găsi în biblioteca personală. Dacă Tafrali tot a
revenit la subiectul Thessalonicului, îi sugerează să consulte și lucrarea
lui Adamantiou. În final îi cere restituirea unei sume de bani. Concept în
limba română.
Iubite Tafrali,
Ți-am trimes prin poștă pe Miliaraki, Ἱστορὶα τοῦ βασιλεὶου τῆς Νικαὶας și
cred că l-ai primit.
Din celelalte cărți cerute, pe Romanos nu-l posed iar pe Aravantinos,
Xρονογραφὶα τῆς Ἠπεὶρου, nu-l pot descoperi.
Biblioteca mea a crescut așa de mult, încât parte din cărțile mele sunt
aranjate în două și în mai multe rânduri, parte sunt expulzate în pod. Cărțile cari
nu se află în primul rând, cum e cazul cu Aravantinos…1
Îmi scrii că ai revenit aux prémières amours [la dragostea dintâi], la
Salonicul „convoité” [mult-râvnit]; cunoști monografia lui Αδαμαντίου
[Adamantiou], apărută după Salonicul d-tale?
Nu uita că το γοργώ καὶ χάριν ἔχει [sirena are farmec]2, mai ales în cazul
de față.
330 Leonidas Rados
Cu această ocazie te rog fă tot posibilul și trimite-mi mica sumă ce-mi

datorezi, fiindcă ...3 [și] am nevoie de ea.
[D.R.]4
1
Text ilizibil, cu ștersături și adăugiri.
2
Proverb grec care înseamnă „cu cât mai repede, cu atât mai bine”.
3
Expresie în limba greacă, lizibilă doar parțial: πόλεμος εν Τουρκία, adică „război în
Turcia”.
4
Posibil să fi existat încă o continuare a acestei scrisori, pierdută între timp.
48
1916 iunie 17, Iași. Oreste Tafrali îi mulțumește lui Russo pentru cartea
trimisă și îi prezintă planurile de editare a volumului aflat în lucru.
Răspunde criticilor formulate de terți (între care Adamantiou) cu privire
la „Topographie” și cere lucrarea istoricului amintit. I-a trimis o parte
din datorie, restul rămânând pentru toamnă. Așteaptă cu încredere
comentariile lui Nicolaescu și Tzigara-Samurcaș cu privire la studiul său
despre Curtea de Argeș. Original în limba română.
[Destinatar]
7 str. Viitorului
București1
[Expeditor]
O. Tafrali
Prof. univ. Iași
Mult respectate și iubite dle Russo,

Am primit pe Μηλιαράκης [Miliarakis], pentru care vă mulțumesc
călduros. Îmi pare rău, că nu pot avea pe celelalte două opere. Cum însă
lucrarea va fi tipărită, sper, la Paris, după terminarea războiului, voi avea posi-
bilitatea să intercalez ceea ce, eventual, voi mai găsi în cele câteva cărți
neconsultate încă. În trăsături generale, lucrarea mea e definitivă și nu cele
câteva amănunte, dacă vor fi, o vor putea modifica.
De cartea lui Adamantiou știam că va apărea, după o notiță a lui Bréhièr.
Nu știu cum și de ce sunt cam „maltratat”. La Topographie e o lucrare voluntar
necompletă – spun aceasta în prefață, și critica a relevat spusele mele – căci nu
puteam intra în domeniul profesorului meu Diehl, cu care treceam doctoratul și
care prepară și prepară încă o mare monografie, care va lăsa în întuneric toate
cele ce vor fi apărut înainte asupra monumentelor Salonicului.
Dacă sunt maltratat pentru greșeli, sunt curios să văd cari anume; căci
lucrarea mea a fost riguros controlată de cei ce, în misiunile lor oficiale, au
cunoscut în toate amănuntele lor monumentele Salonicului și chiar de P.N.
Papageorgiou.
Ori și cum vreau să citesc cartea lui Adamantiou, care a avut conflict cu
Millet, fără să aibă dreptate, în privința lui Mistra2. Dacă o aveți, îmi veți face
un mare serviciu să mi-o împrumutați pentru câteva zile.
În privința datoriei mele, vă cer iertare că n-am putut – și dv. știți de ce –
să v-o achit. V-am trimis ieri 200 de lei și regret foarte mult că nu sunt în
măsură să dau mai mult acum. Rămân 500 de lei, pe cari sper să vi-i achit prin
septembre sau octombre, deodată.
Dv., cu gentileța ce vă caracterizează, îmi veți ierta întârzierea.
Aștept cu nerăbdare articolul lui Nicolaescu. Cât privește pe Tzigara-
Samurcaș3, nu știu ce va putea spune și d-lui. En attendant [În așteptare], eu
sunt foarte mulțumit. Am găsit știri sigure, oficiale, contemporane cu monu-
mentul, despre C[urtea] de Argeș, cari vor face pe d-nii academicieni să rămână
cu gura căscată. Dar răbdare. Καιρὸς παντὶ πράγματι [Timpul le rezolvă pe
toate]. Trecutul m-a învățat multe.
Cu sentimentele cele mai afectuoase,
O. Tafrali
Iași, 17 iunie 1916
1
Pe plic apare scris în creion: „datorie”.
2
Celebru oraș bizantin din Peloponez.
3
Alexandru Tzigara-Samurcaș (1872-1952), cunoscut istoric de artă român, muzeograf,
polemist inflexibil, profesor universitar de istoria artei (din 1911) și membru corespondent al
Academiei Române. După terminarea liceului în capitală, a fost numit custode la Muzeul de
antichități, apoi a plecat la studii în Germania și Franța, de unde s-a întors cu o bogată experiență și
cu un doctorat în filosofie obținut în 1896 la Universitatea din München. S-a bucurat constant de spri-
jinul Casei Regale a României, a fost numit profesor de istoria artelor la Universitatea din București
(poziție pe care o dorea și Oreste Tafrali) și, în 1906, director al Muzeului de Artă Națională.
49
1919 martie 9, Paris. Oreste Tafrali îi scrie de la Paris lui Russo
descriindu-i sintetic munca desfășurată în cadrul „Misiunii Universitare”.
Are sub tipar a treia carte despre Thessalonic și un studiu despre picturile
Curții de Argeș. Roagă să fie anunțat telegrafic dacă Russo dorește ceva
de la Paris, căci se apropie întoarcerea în țară. Original în limba română.
[Destinatar]
D-sale Domnului D. Russo
Interpret la Ministerul Afacerilor Străine
332 Leonidas Rados
Bucarest, Roumanie
[Expeditor]
O. Tafrali
1, rue Dante, Paris
Iubite domnule Russo,

Nu știu dacă scrisoarea aceasta ți se va remite ori nu. Nu vreau deci să-i
încredințez amintiri de-ale războiului, de-ale timpului de când nu ne-am mai
văzut. D-ta poți bănui cele întâmplate, de când am fost trimis în străinătate în
misiune și lăsat pradă mizeriei – de la mai până astăzi n-am mai primit leafa
noastră…
Ne-am făcut, totuși datoria pe cât am putut. Am scris vreo douăzeci de
articole în La Roumanie, am publicat La Roumanie Transdanubienne (La
Dobroudja) și o traducere după studiul lui Vâlsan, Les Roumaines de Bulgarie
et de Serbie1 cu note suplimentare, pe cari ți le trimet prin poșta franceză,
recomandat.
Am sub presă Thessalonique des origines au XIVe s.2 și un articol despre
picturile Curței de Argeș, ce va apare în Monuments Picot, editate de Academia
de Inscripțiuni, unde am făcut o comunicare. La vreme, ți le voi trimite.
Deocamdată vreau să aflu noutăți despre d-ta. Te rog să-mi scrii. Te rog de
asemenea să-mi spui dacă vrei să-ți aduc ceva din Paris cu prilejul trecerii mele
prin București. E vorba să ne întoarcem peste o lună-două. La primirea
scrisoarei acestea, telegrafiază-mi scurt ce-ți trebuie. Nu știu dacă voi putea să
iau multe lucruri cu mine; ni se spune că fiecare călător are voie să ia cu sine
50 kg. De bagaje. Totuși cred că voi putea să-ți aduc, de pildă, stofă și
căptușeală pentru un costum, ciorapi, o cămașă-două etc.
Dacă ai nevoie, spune-mi-o, așa cum zic, telegrafic.
Sper că sănătatea d-tale e bună și că suferințele n-au fost prea mari –
bineînțeles relativ.
Cu dragoste,
O. Tafrali
9 martie (s.n.) 1919
1, rue Dante, Paris 5e
1
G. Vâlsan, Les Roumains de Bulgarie et de Serbie, tr. du roumain avec un avant-propos et
des notes supplémentaires, par O. Tafrali, Paris, Impr. Gauthier-Villars, 1918.
2
Thessalonique des origines au XIVe siècle, Paris, E. Leroux, 1919.
50
1921, sfârșit de noiembrie/început de decembrie, București. Demosthene
Russo îi mulțumește lui Tafrali pentru ultima publicație și se arată mirat
de prelungirea conflictelor de la Universitatea din Iași; sugerează că
Tafrali exagerează și îl sfătuiește să nu mai acorde timp și atenție
clevetirilor. Concept în limba română.
Mulțumește din inimă pentru cărțulia: Critica operelor, Tafrali1
Iubite Tafrali,
Critica operelor arheologice și istorice pe care ai avut amabilitatea a mi-o
trimite a fost o surpriză pentru mine. Credeam că patimile și cârtirile trecuse[ră]
și timpul așternuse vălul uitării. Văd însă, din prefața broșurii, că atacurile și
propaganda împotriva d-tale venite din toate ungherele României Mari, nu
contenesc; nu cumva exagerezi? În orice caz, te credeam mai filosof.
Îți mărturisesc că ți-am citit prefața cu un sentiment de obsesiune transformat
în desfătare când am trecut la prețuirile senine ale savanților străini din întreaga
lume cultă. Mulțumirea că ai cucerit întreaga Europă inclusiv nebuloasa Olandă și
parte din America stând și lucrând în chilia d-tale din strada Palade trebuia să te
facă să uiți cârtirile din România, reale sau închipuite.
Nu ești de părere, oricum ar fi, că în asemenea cazuri trebuie să fii mai
filosof și să mergi înainte fără a te uita la dreapta sau la stânga? De ce să-ți faci
sânge rău și să-ți turburi liniștea de care ai absolută nevoie pentru a pregăti și
alte lucrări științifice de valoare precum au fost cele publicate până acum? Nu
crezi că cel mai bun răspuns la cârtirile dușmanilor, dacă există, este activitatea
științifică pe care o desfășoară cineva, fără recriminațiuni? Ca să te hotărăști să
scoți o broșură, desigur trebuie să ai motive pe cari nu le cunosc eu.
Dacă mai ai cărți disponibile, te rog nu uita și biblioteca seminarului meu.
Îți promit că te voi așeza pe un raft de onoare.
Rog să transmiți d-nei Tafrali respectele mele și să primești salutările mele
afectuoase.
D.R.
1
Însemnare a lui D. Russo, făcută înainte să redacteze scrisoarea.
51
1921 decembrie 12, Iași. Oreste Tafrali răspunde, cu oarecare iritare,
ultimei scrisori trimise de Russo, justificându-și acțiunile și dând amănunte
cu privire la atacurile (orchestrate de Iorga, Andrieșescu, Bogrea etc.) la
care a fost nevoit să reacționeze. Original în limba română.
334 Leonidas Rados
[Destinatar]
7 str. Viitorului
București
[Expeditor]
O. Tafrali
6 str. Paladi1, Iași
Iași, 12 dec. 1921
Mult iubite domnule Russo,
Mulțumesc pentru amabila d-tale scrisoare, trimisă cu prilejul primirii
„Criticei”2 mele.
Ești și d-ta, ca și alții, pentru a suporta intrigile și atacurile cu filozofie.
Da. E ușor însă de zis, când cineva n-a suferit cât mine. Mie mi se închid porțile
pretutindeni, și cele mari și cele mici, pentru ce? Pentru că sunt eu …, și eu sunt
calomniat, prezentat în culorile cele mai negre, ca om de știință și ca om tout
simplement [rudimentar]. D-ta văd că te îndoiești că sunt atacat și că socotești că
sunt prea susceptibil și cred în cârtiri „imaginabile”.
Realitatea este însă alta.
Aici, la Iași, e litografiat un curs de slavistică în care, în peste 50 de pagini
se atacă Tafrali, „omul eminamente antiștiințific”. Pe elevii mei, cari nu răspund
aidoma celor cuprinse în aceste 50 pagini, îi așteaptă represiuni. Aici, la Iași,
doi alți profesori de la Litere vorbesc adesea de neseriozitatea d-lui Tafrali, ca
om de știință. Ei țin conferințe ca să-mi dărâme teorii pe care nu le-am emis eu
sau pe care nu le rezumă exact. Aici, la Iași, se trâmbițează în toate colțurile că
în străinătate n-am avut nici un succes în știință, că nu știu grecește deloc, afară
de cea plăcintărească, că nu cunosc regula accentelor etc. și se face bande de
neige [o pârtie, un curent] care a cucerit spiritele tuturor.
Iorga susține sus și tare, că nu-s nici istoric, nici arheolog, și colegii mei de
la Științe, care voiau să mă ajute în anumite momente, se văzură dezarmați față
de această gravă acuzațiune.
În Revista Istorică, dl Andrieșescu a publicat o notiță extrem de neexactă
și răutăcioasă la adresa mea, acuzându-mă că nu mă pricep deloc în arheologie.
În revistele ardelene, se strecoară zilnic notițe neexacte și răuvoitoare, care mă
prezintă cu totul altfel decât sunt.
În revista dobrogeană Analele se strecoară linii insultătoare scrise de Bogrea,
iar la Ministerul Artelor, funcționarii superiori îmi spun în surdină: „chestia d-tale,
d-le, e desperată, ești prezentat ca un incapabil, nu putem face nimic”.
Și dv. voiți să nu ripostez, să nu mă apăr cât de puțin, și să rămân cu
satisfacția că „Europa întreagă și o parte din America mă apreciază”. Tocmai
pentru că trebuie să muncesc mai departe, și în folosul științei, trebuie să înlătur
cauzele care mă împiedică.
De aceea, scumpe d-le Russo, am publicat broșura mea. Nu-s așa de
vinovat, cum mă crede lumea. Vedeți, eu nici să mă apăr n-am dreptul.
Cărțile mele vi le-aș trimite bucuros pentru biblioteca seminariului, dar din
nefericire nu am pe cele principale. N-am decât unele didactice și broșuri. Dacă
crezi că-s de folos și aceste, scrie-mi te rog.
Cu dragoste multă,
O. Tafrali
1
Este vorba despre strada Theodor Pallady, paralelă cu strada Tăutu, unde locuise savantul
în primii ani după stabilirea la Iași.
2
O. Tafrali, Critica operelor arheologice și istorice, Iași, Lumina Moldovei, 1921, 132 p.
52
1921 decembrie 22, București. Demosthene Russo încearcă să-l tem-
pereze pe Oreste Tafrali, împărtășindu-i din experiența personală a
conflictului cu Nicolae Bănescu. Îi sugerează să trimită și altor amici
ultima sa publicație. Concept în limba română.
Decem. 22 1921
Iubite d-le Tafrali,
Din scrisoarea d-tale (12 dec.) am aflat lucruri nebănuite, neînchipuite
chiar. Acum înțeleg aluziile din prefața „Criticei”. Deși ai dreptate să te aperi,
totuși, dacă îți aduci aminte că așa a fost de când lumea, (κεραμεὺς κεραμεῖ καί
ἀοιδὸς ἀοιδῷ, [fiecare face ceea ce știe mai bine1]) o să te revolți mai puțin.
Cine te-a învinuit că nu știi regula accentelor nu e nici măcar original; a plagiat
pe dl Bănescu2 care mă acuzase pe mine mai înainte pentru aceeași ignoranță.
Cu acest prilej îți aduc la cunoștință și o altă învinuire care circulă aici: că
uiți pe prietenii d-tale. Dl Kirileanu d[e] p[ildă]. Îmi spunea zilele trecute, când
a văzut pe biroul meu „Critica” că nu i-ai trimes-o și lui, precum nu i-ai trimes
niciuna din lucrările d-tale. Iată ocazia ca să curmi radical această învinuire,
dreaptă de astădată.
Pentru biblioteca seminarului meu, orice carte, orice filadă a d-tale va fi
binevenită.
Rog să transmiți respectele mele d-nei Tafrali, împrospătându-mă în
memoria d-sale și să primești salutările mele afectuoase.
Prieten devotat,
D.R.
1
Textual: „olarul face oale iar cântărețul cântă”; citare din Platon.
2
Nicolae Bănescu (1878-1971), bizantinist român cu studii la București (Facultatea de Litere
și Filosofie) și o specializare în limba greacă și istoria bizantină la München, capitala bizantinisticii
europene, unde și-a trecut și doctoratul (1914) cu August Heisenberg, elevul lui Karl Krumbacher;
profesor universitar la Cluj (1919-1937) și la București (1938-1947), rector al Universității din Cluj
(1924-1926) și membru al Academiei Române. A fost, alături de profesorul său Nicolae Iorga, unul
dintre inamicii declarați, până dincolo de moarte, ai lui Demosthene Russo, cu care a polemizat
violent, totul pornind de la catedra de Bizantinistică a Facultății de Litere și Filozofie a Universității
336 Leonidas Rados
din București și de la numirea cărturarului grec în funcția de profesor titular pe baza cunoscutului
articolul 81 al legii educației. Bănescu își dorea și el acea poziție și într-adevăr, cu sprijinul lui Iorga,
a reușit să o ocupe după pensionarea lui Russo, la 1938. Acuzațiile pe care le-a formulat Bănescu, și
la care face aluzie Russo în scrisoare (dar și răspunsurile ultimului), reprezintă o parte a celei mai
dure polemici, după opinia mea, din viața academică a perioadei.
53
1923 mai 6, Iași. Oreste Tafrali intervine la Russo pentru prietenul său
Ioan Ursu (alături de care s-a aflat în „Misiunea Universitară” la Paris),
și care ar vrea să renunțe la Universitatea din Cluj pentru a ocupa
catedra de Istoria românilor de la Universitatea din București. Original în
limba română.
[Destinatar]
D-sale Domnului D. Russo
7 str. Viitorului, 7
București
[Expeditor]
O. Tafrali
16 str. Carol, Iași
Iași, 6 mai 1923
Mult stimate și iubite coleg,
Χριστὸς Ἀνέστη! [Hristos a înviat!]
Îmi permit să-ți fac o rugăminte. Colegul I. Ursu, de la Universitatea din
Cluj, ar dori să treacă la catedra vacantă de Istoria românilor din București. Mă
rog să-l ajut, dacă pot, printr-o intervenție la colegi. M-am gândit atunci la d-ta.
Am cunoscut pe colegul Ursu atât la Iași, cât și la Paris.
La Iași își făcea datoria conștiincios, ținându-se în curent cu noile lucrări
din țară și străinătate, iar în seminarii, studenții lucrau mult și cu folos. O
singură obiecție puteam să-i fac pe-atunci: era mai mult specialist în istoria
românilor, decât în istoria universală. Or, obiecțiunea aceasta îi este favorabilă,
când candidează la o catedră de istoria românilor. Cunoaște metodele răposatului
Onciul, căci i-a fost elev, dar are o libertate de spirit mai mare decât Onciul,
căci s-a cultivat și în Franța.
În favoarea d-lui Ursu mai vine și împrejurarea, că el a fost numit după
toate cerințele legii noastre a învățământului superior, fiind doctor, trecând
concurs, pe când celălalt candidat a fost numit la Cluj tocmai nesocotindu-se
această lege, prin simplu decret al Consiliului Dirigent.
A voi acum să se transfere direct de la Cluj la București, domnii profesori
cari și-au obținut locurile foarte ușor și în nesocotința legilor noastre, este să ne
aducă nouă, celor de la Iași, o atingere a drepturilor noastre. De aceea, numirea
trebuie să se facă nu prin simpla transferare, ci pe baza art. 81.
Aș fi foarte fericit dacă dl Ursu ar reuși la București. Aș avea acolo un amic

mai mult, cu care am luptat la Iași și la Paris pentru chestiunea României Mari.
Dacă cuvântul meu și rugămintea ce-ți fac pot avea oarecare trecere la d-ta,
te rog să fii binevoitor pentru dl Ursu.
În curând îți voi trimite o lucrare asupra vechei Dionysopolis (Balcic) care
este subt presă.
Cu cele mai vii mulțumiri și salutări colegiale,
Al d-tale devotat,
O. Tafrali.
54
1923 mai 20, București. Oreste Tafrali îi scrie din București lui
Demosthene Russo, aflat la Atena, cerându-i sprijin imediat pentru
intenția sa mai veche de a ocupa catedra de Istoria Artelor de la Univer-
sitatea din București. Original în limba română.
[Destinatar]
Monsieur Demosthenes Rousso
Τῷ κυρίῳ Δημοσθὲνη Ρούσσῳ [Domnului Demosthene Russo]
Καθηγητῇ τοῦ ἐν Βουκουρεστίῳ Πανεπιστημίου [Profesor la Univer-
sitatea din București]
Ξενοδοχεῖον Μέγα Ἐθνικόν [Hotelul Mega Ethnikon]
Λεωφόρος Πανεπιστημίου [Leoforos Panepistimiou]
Athènes, Grèce
[Expeditor]
O. Tafrali, profesor universitar
Hôtel Royal Palace,
București
20 mai 1923
Scumpe și mult stimate dle Russo,
Fiind în București pentru examenele de capacitate pentru istorie, am trecut
pe la d-ta, dorind să te văd și să-ți vorbesc. Am regretat mult, că nu te-am găsit.
Mă bucur că te știu la Atena, în mijlocul atâtor documente și opere, care ne
lipsesc nouă, dar regret mult că nu ești aici, ca să-mi dai o mână de ajutor.
Iată despre ce este vorba.
S-a publicat vacantă catedra de Istoria Artelor. Sfătuit de mulți prieteni și
dorind să scap de calvarul pe care de la război încoace îl sufăr la Iași, în
mijlocul atâtor uri teribile, am cerut transferarea la București.
Un număr de colegi mă susțin, și anume: d-nii Murnu, Mândrescu1,
O. Densușianu2, Burileanu, Valaori3, Antonescu4, probabil și dl Bianu5. Unii
sunt neutri, până acum. Contracandidatul este dl Tzigara-Samurcaș. Și dânsul
338 Leonidas Rados
are prieteni. Va fi deci luptă. În orice caz, dacă trece la Consiliu, nu va trece de
Senat, mi se spune.
Încă odată, regret că d-ta nu ești aici, ca să mă ajuți. N-ai putea să trimiți
adeziunea d-tale prin scris d-lui Valaori? Mi-ai face un mare serviciu.
Eu cred că prin numirea mea și prin stagiul prelungit pe care l-am făcut la
Iași, am dreptul să pretind să vin la București, unde aș putea organiza
învățământul istoriei artelor și un institut.
Legea pentru transferare spune că se poate face aceasta de la o catedră
similară (nu identică). Or, arheologia nu-i de fapt decât istoria artei în anti-
chitate. Prin urmare, nu-i nici o pedică în această privință. Numai să întrunesc
voturi. Dl Rădulescu-Motru, care știu că mă apreciază, nu știu ce atitudine va
avea. Cred că va merge cu dl Ț[igara-Samurcaș]. Cine știe însă, dacă nu se va
da în sufletul său o luptă de conștiință; când e vorbă de dreptate, de obiectivitate
și de interesul universității.
Stau la București până în ziua de 6 iunie. Aș fi fost fericit, dacă mi-ai
răspunde urgent. Adresa mea este la Hotel Royal Palace, str. Sărindar.
Vă mulțumesc călduros și vă strâng cordial mâinile.
Al d-tale devotat,
O. Tafrali
1
Simion Mândrescu (1868-1947), filolog român, germanist, profesor universitar, deputat și
ministru. După licența în litere obținută la București, a studiat și la Universitatea din Berlin, unde
și-a trecut doctoratul în filosofie (1901). A fost numit agregat în 1908 și profesor titular în 1911 la
catedra de Limba și literatura germană a Facultății de Litere a Universității din București.
2
Ovid Densușianu (1873-1938), cunoscut filolog, lingvist, folclorist român, profesor
universitar, membru al Academiei Române. A făcut studiile liceale, apoi și cele universitare la
Iași, unde părintele său, Aron Densușianu, era unul dintre cei mai respectați profesori ai Univer-
sității ieșene (limba latină și literatura română). După o licență în litere la Iași, Ovid Densușianu
s-a specializat la Paris (École Pratique des Hautes Études) și la Universitatea din Berlin, unde și-a
trecut și doctoratul. După ce a încercat fără izbândă să ocupe o catedră universitară la Iași, a reușit
la Universitatea din București, unde a fost numit profesor suplinitor în 1897 (la catedra de Istoria
limbii și literaturii române) și profesor titular la 1901(la catedra de Filologie romanică).
3
Iuliu Valaori (1867-1936), filolog clasicist român, originar din Macedonia, profesor la
Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, om politic liberal, deputat, secretar
general al Ministerului Instrucțiunii Publice. Studiile liceale și universitare le-a făcut la București,
dar s-a specializat la École Pratique des Hautes Études din Paris și la Universitatea din Berlin,
unde și-a trecut și doctoratul în litere cu o teză concisă despre vocabulele grecești (1902). Docent,
apoi conferențiar definitiv (1912) de limbile greco-latine la Universitatea din capitală, a fost
numit profesor titular în 1919 la catedra de Filologie comparată.
4
George Antonescu (1881-1953), filosof și pedagog român, profesor universitar, director
al Institutului Pedagogic Român. A trecut un doctorat în filozofie la Universitatea din Leipzig în
1904. Docent, apoi conferențiar la Universitatea din București, în 1923 este numit profesor titular
la catedra de Pedagogie a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București.
5
Ion Bianu (1856-1935), cunoscut filolog român, excelent specialist în literatura română
veche și în paleografia chirilică, bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, profesor univer-
sitar, membru al Academiei Române și președinte al ei. După studiile liceale la Blaj și univer-
sitare la București (Litere și Filosofie), a plecat la specializare la Milano și Paris. A fost primul
titular al catedrei de Istoria literaturii române vechi (1902) de la Facultatea de Litere a Univer-
sității din București.
Universitarii în conclav:
congresele Asociației profesorilor universitari din România
în Clujul interbelic
Ana-Maria Stan
Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Preliminarii
În peisajul universitar al României Mari, Clujul s-a impus rapid ca un
centru important și dinamic, atât din punct de vedere științific, cât și din cel al
administrării vieții academice naționale. Universitatea românească și-a deschis
porțile în toamna lui 1919, iar ceremoniile inaugurării oficiale din 31 ianuarie –
2 februarie 1920, derulate în prezența Familiei Regale a României, a guvernului,
dar și a numeroșilor reprezentanți diplomatici și a unui număr mare de delegații
academice străine, au sugerat rolul pe care noua instituție avea să îl dobân-
dească în anii interbelici1.
Conştienţi încă de la început că reprezentau o elită, membrii corpului
academic de la Cluj s-au manifestat activ în spaţiul public, implicându-se în
viaţa socio-culturală şi chiar politică a Transilvaniei şi a României. În mod
firesc, una dintre priorităţile cadrelor didactice universitare a fost aceea de a-şi
asigura condiţii de lucru cât mai bune şi de a-şi apăra interesele de breaslă,
influenţând puterea legislativă pentru a reglementa, în favoarea lor, numeroasele
probleme ridicate de munca la catedră. Tocmai de aceea, imediat după apariţia
universităţii româneşti, profesorii clujeni au luat parte cu entuziasm la
activitatea derulată de către Asociaţia profesorilor universitari din România [de
acum înainte A.P.U.R.].
Această organizație se înființase în primăvara lui 1917, la Iaşi, într-o etapă
delicată din Primul Război Mondial, când autorităţile statutului român
(guvernul şi familia regală), alături de majoritatea populaţiei, fuseseră obligate
1
Vezi în acest sens: Ana-Maria Stan, „Academic ceremonies and celebrations at the
Romanian University of Cluj 1919-2009”, în Pieter Dhondt (ed.), University Jubilees and
University History Writing. A challenging relationship, Leiden (Olanda), Brill, 2015, p. 97-107;
Serbările pentru inaugurarea universității din Cluj, 31 ianuarie – 2 februarie 1920, București,
Atelierele Cartea Românească S.A., 1920, passim.
340 Ana-Maria Stan
să se refugieze în Moldova, singura provincie românească rămasă neocupată de

către armatele germane. Conform statutelor, care s-au adoptat la 28 aprilie 1917,
într-o ședință prezidată de profesorul Petru Poni, Asociaţia profesorilor univer-
sitari din România îşi propusese printre scopurile sale următoarele:
[…] să întărească raporturile de colegialitate între toţi membrii corpului didactic

al universităţilor române; să încurajeze prin toate mijloacele dezvoltarea tuturor
ştiinţelor care formează obiectul învăţământului universitar; […] să cultive
sentimentele naţionale în inimile tineretului universitar; să facă studii asupra
chestiunilor de ordin social şi economic; să apere în orice împrejurări interesele şi
prestigiul universităţilor române2.
Membrii asociației erau, bineînţeles, universitari din România, care se

constituiau în „atâtea grupuri, câte universităţi sunt în ţară” și se împărțeau în
două categorii distincte: membri titulari – între care erau incluși „profesorii
onorifici, profesorii titulari în activitate, profesorii agregați și conferențiarii
definitivi”, respectiv membri asociați – adică „șefii de lucrări definitive și
docenții”3. Formula de funcționare aleasă era așadar una flexibilă, dar pe de altă
parte și selectivă, care anticipa posibilitatea creșterii numărului de universități
din spațiul românesc și, implicit, a personalului chemat să le deservească.
Fondatorii A.P.U.R. au fost în număr de 99, mai precis „91 [de membri titulari],
plus opt membri asociați […], numai profesori ai celor două universități
române, București și Iași, afară de unul, aparținând Universității din Cernăuți,
încă sub austriaci, dl Ion Nistor”4.
La începuturile sale, asociația s-a remarcat printr-o implicare activă în
favoarea cauzei naționale. Din inițiativa A.P.U.R., guvernul a alcătuit și trimis
în Franța, la Paris, în perioada octombrie 1917 – august 1919, o Misiune
Universitară românească, având atât un rol științifico-cultural, cât și de
propagandă pentru unirea provinciilor istorice locuite de români (Transilvania,
Banat, Bucovina, Dobrogea) cu Vechiul Regat5.
După terminarea războiului și crearea României Mari, Asociația profe-
sorilor universitari din România a desfășurat o activitate susținută pentru
2
Asociaţia profesorilor universitari din România. Statute, [broşură tipărită, fără mențio-
narea editurii], 1920 [după data inventarierii în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj], art. 4,
p. 1-2.
3
Ibidem, art. 1 și art. 2, p. 1.
4
Asociaţia profesorilor universitari din România – Adunarea generală din anul 1923,
ţinută la Iaşi. Dare de seamă, Iaşi, 1924, p. 13.
5
Pentru constituirea și activitatea Misiunii Universitare române din Franța vezi: Ion Mamina,
„Misiunea universitarilor români în Franța (1917-1919)”, în Constantin Bușe, Ileana Căzan (ed.),
Istorie și societate. Culegere de studii de istorie modernă și contemporană, București, Editura
Universității București, 2000, p. 272-276; Vasilica Mîrza, Alina Cătălina Ibănescu, „Activitatea
profesorilor ieșeni în cadrul Misiunii Universitare din Franța, reflectată în paginile ziarului La
Roumanie”, în Historia Universitatis Iassiensis, nr. IV, 2013, p. 81-98. De asemenea, date
interesante pe acest subiect se găsesc și în A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1923, ţinută la
Iaşi…, p. 15-16 și p. 67-69 (anexa nr. 3).
Universitarii în conclav 341
modernizarea învățământului superior românesc, pentru sincronizarea funcționării

tuturor universităților din România și pentru racordarea mediului academic
autohton la cel internațional. Cele mai importante manifestări ale A.P.U.R. au
fost adunările generale, prevăzute a avea loc „o dată pe an, în prima săptămână
a lunii iunie […], alternativ în unul din orașele universitare românești”, iar între
ele, membrii fiecărui grup al asociației trebuiau să se „întrunească regulat,
pentru realizarea scopurilor specificate [de statute]”6.
În cele ce urmează, ne vom concentra atenția asupra reuniunilor A.P.U.R.
organizate în Transilvania în perioada interbelică, analizând detaliat temele
dezbătute în cadrul acestora. Găzduite de Universitatea din Cluj, adunările
generale ale A.P.U.R. din anii 1921, 1925 și 1929 reprezintă momente
importante nu doar pentru istoria învățământului superior românesc, ci și pentru
viața academică locală. Prin urmare, cercetarea lor completează cu informații
noi și relevante tabloul mediului universitar clujean din perioada 1919-1940,
atât în ceea ce privește atmosfera, cât și în ceea ce privește relațiile profesionale
și interumane ale personalului didactic și științific.
Înainte de a descrie și investiga în amănunt evenimentele care ne intere-
sează, trebuie să mai facem câteva precizări cu privire la filiala din Cluj a
asociației. La începutul anului universitar 1919-1920, printre cei 116 membri
titulari înregistraţi, întâlnim 5 profesori universitari clujeni, şi anume: Dimitrie
Călugăreanu, M. Metzianu, Ioan Scriban, Marin Ştefănescu şi Ioan Ursu7.
Dintre aceștia, Dimitrie Călugăreanu și Marin Ștefănescu veniseră în capitala
Ardealului de la Universitatea din București, iar Ioan Ursu și Ioan Scriban, de la
Universitatea din Iași, centre în care A.P.U.R. era deja o organizație bine
cunoscută. Acest fapt susține ipoteza că savanții antemenționați fuseseră înscriși
în asociație imediat după fondarea ei, iar după Unire au devenit pur și simplu
reprezentanți ai noii universități românești clujene, schimbând doar grupul sau
secția din care făceau parte. De asemenea, se poate asuma ideea că profesorii au
popularizat activitatea A.P.U.R. printre colegii de la noua lor instituţie
academică, îndemnându-i să devină și ei membri. Filiala clujeană a A.P.U.R. a
fost creată oficial în ziua de 22 mai 1920, în fruntea sa fiind ales profesorul
Dimitrie Călugăreanu, în calitate de vicepreședinte8. Până în iunie 1920 filiala
clujeană a A.P.U.R. ajunsese să numere deja 50 de membri titulari, fiind a doua
ca mărime din România Mare, iar dintre aceștia, 21 de profesori au și participat
efectiv la adunarea generală ținută la București în acel an9. De altfel, în scurtă
vreme, Clujul avea să se distingă drept una dintre cele mai reprezentative și
dinamice grupări din cadrul A.P.U.R.
6
A.P.U.R. Statute, art. 5, p. 2.
7
Ibidem, p. 5-8.
8
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1921, Cluj, Tipografia Națională, 1921, p. 28.
9
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1920, București, Cartea Românească S.A. Atelierele
Sfetea, 1920, p. 10 și p. 4.
342 Ana-Maria Stan
Iunie 1921: misiunea universitarilor
Prima reuniune a Asociației profesorilor universitari din România la Cluj

a avut loc în vara lui 1921, sub coordonarea profesorului Sextil Pușcariu, ajutat
de profesorul Victor Onișor, de la Facultatea de Drept clujeană, în calitate de
secretar10. Alegerea lui Pușcariu ca președinte al A.P.U.R și, implicit, al acestei
adunări generale venea ca o recunoaștere a calităților sale organizatorice și,
deopotrivă, a meritelor sale științifice. Reamintim că profesorul Sextil Pușcariu,
membru al Academiei Române, condusese Comisiunea universitară, organismul
care pusese bazele Universității românești din Cluj, iar apoi fusese ales rector al
acestei instituții în anul universitar inaugural, adică în 1919-1920. Era, deci,
cum nu se poate mai nimerit ca o personalitate de talia lui Pușcariu să fie cea
care îi întâmpina pe colegii din A.P.U.R în capitala Ardealului, în iunie 1921.
Totodată, congresul de la Cluj sublinia importanţa pe care o dobândise univer-
sitatea de aici, după doar doi ani de funcționare, printre instituţiile academice
din România Mare.
Deschiderea lucrărilor adunării generale i-a oferit lui Pușcariu prilejul
perfect pentru a rosti un discurs memorabil, care merită o analiză aprofundată.
Primindu-i cu bucurie și căldură pe delegații care luau parte la eveniment,
profesorul Sextil Pușcariu a început prin a evidenția interesul existent în rândul
A.P.U.R. pentru modernizarea statului:
[…] rolul congreselor Asociației Profesorilor Universitari acesta este: a arăta Țării
că toate gândurile și grija noastră de fiecare zi ne sunt îndreptate spre a o duce la
propășire [și] a ne înfățișa înaintea ei nu ca o sumă de muncitori izolați în
laboratoarele și camerele lor de savanți, ci ca un corp solidar, lucrând cu puteri
unite spre aceeași țintă […]11.
Întrunirea de la Cluj stătea, de asemenea, și sub semnul unei oarecare

urgențe, a unei febrilități pe care o resimțeau participanții. Ne aflam la scurtă
vreme după încheierea Primului Război Mondial și a Conferinței de Pace de la
Paris/Versailles, care confirmase frontierele României Mari, așa că dorința de a
purcede cât mai rapid la o transformare a vieții universitare naționale, astfel
încât să fie în concordanță cu noul context politic, socio-economic și cultural,
domina atmosfera. Se intenționase chiar organizarea unui congres extraordinar
al A.P.U.R. „în zilele inaugurării sărbătorești a surorii noastre din Moldova de
sus”, adică în octombrie 1920, când la Cernăuți aveau loc ceremoniile de
deschidere a Universității românești din localitate, însă dificultăți de ordin
tehnic (o grevă a Căilor Ferate) au împiedicat acest proiect12.
10
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1923, ţinută la Iași…, p. 66.
11
A.P.U.R. Cuvânt de deschidere rostit la al doilea congres al Asociației la Cluj, în 3 iunie
1921, de Sextil Pușcariu, președintele asociației, Cluj, Editura Cartea Românească, 1921, p. 4.
12
Ibidem, p. 5.
Ce trebuia însă să fie luat în discuție de adunarea generală din 1921? În

cuvântarea sa, profesorul Pușcariu a rezumat cu mult talent subiectele impor-
tante și numeroase care preocupau în acel moment A.P.U.R., schițând un
adevărat program de lucru pentru deceniile viitoare. Existau câteva teme mari
care îi preocupau pe reprezentanții A.P.U.R. sosiți la Cluj, anume: rolul și locul
universității în noua societate românească; organizarea și funcționarea instituțiilor
de învățământ superior, incluzând aici chestiunile salariale, dar și problemele
studențești; și, nu în ultimul rând, misiunea și imaginea publică a A.P.U.R., ca
asociație de tip neguvernamental. În opinia lui Sextil Pușcariu, A.P.U.R. trebuia
să dovedească, prin toate acțiunile sale, că era o organizație interesată cu
prioritate de progresul educațional și cultural al României:
[…] în mod firesc, apărarea intereselor profesionale formează una din preocupările
continue ale Asociației noastre. Cel ce crede însă că Asociația Profesorilor
Universitari e un sindicat ca multe altele, care caută să stoarcă cu puteri unite cât
mai multe avantaje pentru membrii lui, greșește [s.n., A.M. Stan]. Preocuparea de
căpetenie a noastră este și va rămânea binele instituției din care facem parte13.
Pornind de la acest principiu, Pușcariu a expus în fața colegilor săi o

interesantă teorie despre ce însemna o universitate românească la început de
secol XX. Pe baza vastei sale experiențe administrative în mediul academic, el
susținea următoarele: „[…] menirea principală a universității este și va trebui să
rămână cea de școală superioară care are să pregătească generațiile viitoare de
muncitori intelectuali, cultivând învățământul clasic”14.
Totuși, lucrurile nu se puteau opri aici, chiar dacă nevoile statului român și
ale aparatului său administrativ se concentrau preponderent la acest palier după
Unirea din 1918. Pușcariu avea o viziune progresistă asupra lumii academice
autohtone și, aș îndrăzni să spun, una care îl plasează în tabăra „moderniștilor”,
adică a celor care, reluând termenii folosiți de Keith Hitchins cu privire la dezba-
terea culturală interbelică, doreau sincronizarea cu tendințele occidentale15.
Astfel, profesorul clujean preconiza încă două roluri esențiale pentru univer-
sitățile din România, și anume unul care viza cercetarea, adică excelența
științifică, iar altul care trebuia să urmărească cultivarea publicului. Să ascultăm
din nou argumentele lui Sextil Pușcariu:
Universitatea nu are voie însă să se restrângă la activitatea aceasta școlară, mai

mult reproductivă, care dă elevilor ei rezultatele științei și îi introduce în metoda
investigațiilor științifice, ci ea are și misiunea de a fi un lăcaș al cercetărilor
originale. […] Universitatea românească, cel puțin pentru un șir de ani – până
când vom avea și noi, ca popoarele cu o cultură veche, o pleiadă de învățați în
13
Ibidem, p. 6.
14
Ibidem, p. 6-7.
15
Vezi în acest sens Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a III-a, București, Editura
Humanitas, 2004, p. 333-371.
344 Ana-Maria Stan
afară de cadrele universitare – mai are o a treia datorie de îndeplinit, cea de

popularizare a științei. În consonanță cu spiritul democratic care domină vremea,
școala studiilor superioare trebuie să țină viu contactul cu pătura intelectuală a
națiunii și să deștepte în cercurile cele mai largi ale populației dragostea de știință
și respectul față de achizițiile ei16.
Avem de-a face, așadar, cu idei generoase, care propun crearea unui
echilibru subtil între elitismul inerent al lumii universitare și necesitatea de a se
deschide către publicul larg, de a educa grupuri sociale cât mai variate, de a face
cunoscute și corect înțelese valorile lumii moderne. Pledoaria pasionantă și
pasională a lui Sextil Pușcariu pentru o universitate cu o pronunțată menire
socială izvora din convingerea sa profundă că „universitatea, ca cea mai înaltă
instituție culturală [s.n., A.M. Stan], este menită să servească de model tuturor
celorlalte instituțiuni cum trebuie făcută unificarea”17.
Prin analogie, și personalul didactic din universitățile românești era obligat
să își asume o triplă ipostază, cu responsabilități sporite: „profesorul universitar
[are o] întreită misiune: de dascăl, savant și de apostol cultural”, fiind, așadar,
poate mai mult decât alți cetățeni, implicat în efortul de organizare a statului, a
României Mari18. Fiindcă nici rolul universității, nici cel al universitarilor după
1918 nu era unul lipsit de provocări, se impunea ca o evidență faptul că
Asociația profesorilor universitari din România avea să reprezinte un actor de
prim rang în elaborarea politicilor educaționale și cultural-științifice ale țării,
fapt afirmat limpede și de profesorul Pușcariu: „[…] de aici înainte nu se vor
putea face legi cu privire la universitățile noastre fără colaborarea și îndrumările
noastre [adică ale A.P.U.R.]”19.
Desfășurat între 2 și 5 iunie 1921, congresul A.P.U.R. de la Cluj a atins,
așa cum afirmasem anterior, teme cruciale. Pe lângă gazde, în orașul de pe
Someș au fost prezenți delegați de la toate celelalte universități românești, mai
precis: 12 membri de la filiala A.P.U.R. București, 1 membru de la filiala
A.P.U.R. Iași – profesorul Constantin Fedeleș, și 7 membri din Cernăuți, dintre
care și profesorul Ion Nistor20.
Lucrările adunării s-au desfășurat în secțiuni tematice, respectând împăr-
țirea pe domenii științifice a facultăților românești, ce reflecta, de altfel, tradiția
europeană. Totodată, a fost creată și o așa numită „secțiune combinată”, ce
trebuia să dezbată problemele administrative din mediul universitar. Aici aveau
să se reunească cei mai influenți profesori universitari români ai momentului.
„În mod obligatoriu [s.n., A.M. Stan]”, printre membrii acestui grup de lucru
special s-au numărat Ermil Pangratti, Nicolae Dragomirescu de la Universitatea
din București, Constantin Fedeleș de la Iași, Ion Nistor și Maximilian Hacman
16
A.P.U.R. Cuvânt de deschidere…, p. 7-8.
17
Ibidem, p. 11.
18
Ibidem, p. 9.
19
Ibidem.
20
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1921, Cluj, Tipografia Națională, 1921, p. 4-5.
de la Universitatea din Cernăuți, alături de Emil Racoviță, Sextil Pușcariu și

Alexandru Lapedatu de la Cluj21.
În cele câteva zile de muncă de la Cluj a avut loc o activitate intensă. Una
dintre prioritățile României Mari după 1918 era cea a uniformizării și sincro-
nizării legislative dintre diferitele provincii istorice, lucru ce implica în mod
firesc și o transformare a învățământului juridic românesc. După dezbateri,
secțiunea dedicată facultăților de Drept din cadrul adunării A.P.U.R. din 1921
s-a pronunțat pentru înființarea unui grup de lucru mai extins, format din câte
patru profesori de la fiecare universitate românească (adică Iași, București, Cluj,
Cernăuți), care urma să se reunească periodic la București și să „elaboreze un
anteproiect de reorganizare a învățământului juridic, [pe] care îl va prezenta
ministrului de instrucțiune și va lua orice măsuri ca anteproiectul să fie decretat
ca normă legală”22. De asemenea, în viziunea juriștilor din cadrul A.P.U.R. era
necesară aplicarea următoarelor norme de funcționare ale facultăților de Drept:
menținerea a două secții de pregătire, respectiv una pur juridică și una politico-
economică; predarea unor cursuri comune pentru ambele secții, alături de unele
de specializare; menținerea licenței „pentru instrucțiunea generală juridică” și a
doctoratului „pentru aprofundarea științei”23.
În opinia noastră, acest tip de abordare privilegia caracterul practic, aplicativ
al studiilor juridice, încurajând o pregătire de lungă durată a specialiștilor din
domeniu și, în consecință, apariția, sau mai bine spus intenția formării unor buni
profesioniști, capabili să răspundă provocărilor impuse de procesul de unificare și
modernizare a statului român, ajuns la maxima sa expresie teritorială24.
Mai mult, discuțiile din 1921 continuau și dezvoltau, la un alt nivel, un
prim proiect referitor la reforma facultăților de Drept care fusese elaborat de
către profesorul A.C. Cuza în 1920 și prezentat public în fața adunării A.P.U.R.
de la București, din vara acelui an25.
Un alt punct important luat în discuție în cadrul congresului de la Cluj s-a
referit la raporturile dintre școlile superioare de tip aplicativ (agronomice,
tehnice, industriale, comerciale etc.) și universități. Recunoscând nevoia strin-
gentă de persoane pregătite în astfel de domenii, participanții adunării de la Cluj
s-au pronunțat în favoarea intrării acestui tip de instituții „sub regimul universitar
21
Ibidem, p. 5-6.
22
Ibidem, p. 7.
23
Ibidem.
24
Ca o observație, menționăm aici modelul organizării învățământului universitar juridic în
Transilvania, atunci când această provincie aparținea Imperiului Austro-Ungar. Astfel, până în
1918, angajarea în sistemul public (ca judecător, avocat sau notar public) era condiționată de
obținerea doctoratului în drept, în timp ce doctoratul în științe de stat asigura intrarea în rândul
funcționarilor publici. Pentru detalii vezi: Istvan Csucsuja, „Universitatea «Ferenc József» între
anii 1872-1918”, în Ovidiu Ghitta (coord.), Istoria Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2012, p. 82-84.
25
Vezi în acest sens: A.C. Cuza, Raport prezentat adunării generale [a A.P.U.R.] de la 12,
13 și 14 iunie 1920. Proiect de organizare a Facultății de Drept ca Facultate de Drept și de
Științe Economice de Stat, [București], editură neprecizată.
346 Ana-Maria Stan
de organizare” în locul menținerii lor în „regimul închis al școlilor speciale

tehnice”26, ceea ce însemna că se dorea o mai strânsă și mai eficientă colaborare
între educația teoretică și cea practică, pentru a forma personal calificat, gata să
răspundă cerințelor de pe piața muncii. O problemă sensibilă, și oarecum
conexă cu cea anterioară, era legată de dotarea laboratoarelor științifice din
universități. Deoarece se întâmpinau dificultăți în dotarea laboratoarelor cu
substanțe și aparatură, dar și cu materiale științifice, membrii A.P.U.R. au
hotărât să lanseze un apel public, solicitând să li se sporească finanțarea, în
special pentru achizițiile din străinătate și „să se organizeze un mijloc pentru
procurarea și circulațiunea de cărți și reviste în condițiuni mai ușoare”27.
Însă subiectele marcante care au reținut atenția reprezentanților A.P.U.R.
reuniți în orașul de pe Someș au fost cele referitoare la funcționarea univer-
sităților românești în anii următori. Profesorii prezenți la Cluj au sprijinit ideea
înființării unei Facultăți de Medicină pe lângă Universitatea din Cernăuți, ceea
ce nu doar că ar fi îmbogățit oferta educațională din Bucovina, ci ar fi dus la o
mai mare asemănare structurală între universitățile mai vechi sau mai noi care
funcționau în acel moment sub administrarea guvernului de la București28. De
asemenea, A.P.U.R. a definit cu această ocazie câteva principii care, în opinia
sa, ar fi trebuit să fundamenteze orice demers legat de bunul mers al „învă-
țământului de toate gradele, general și aplicat”, domeniu în cadrul căruia
„universitățile trebuie să fie forul conducător”29.
Dar care erau aceste linii directoare care ar fi asigurat o înaltă calitate și
performanță procesului educațional din România întregită? Avem de a face cu
niște principii simple, anume: autoritate, competență și stabilitate. Reprezen-
tanții universităților românești mergeau chiar mai departe, arătând ce măsuri
practice trebuiau introduse în legislație pentru a se îndeplini aceste trei principii.
Se dorea ca „toate funcțiile administrative și de control din învățământul primar
și secundar, general și aplicat să se dea prin concurs”; ca „numirea să fie făcută
cu titlu definitiv…” și, nu în ultimul rând, ca „recrutarea inspectorilor să se facă
din treapta imediat superioară […] sau să probeze o pregătire egală” cu cea a
profesorilor pe care inspectorii aveau să îi verifice30. Pledând atât de detaliat
pentru anumite standarde de calitate în sistemul de învățământ, A.P.U.R. se
poziționa în mod evident ca un actor cheie în domeniu și dorea să se arate ca un
partener de neevitat și de lung parcurs pentru factorii de decizie din educație, ca
o sursă de expertiză pentru reforma și unificarea învățământului românesc, după
cum de altfel declarase răspicat și profesorul Sextil Pușcariu.
Cea din urmă și totodată cea mai importantă chestiune abordată de
adunarea din 1921 a fost legată de salarizarea funcționarilor de diferite tipuri din
26
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1921, Cluj, Tipografia Națională, 1921, p. 8.
27
Ibidem.
28
Ibidem, p. 9.
29
Ibidem, p. 10.
30
Ibidem, p. 11.
universități. Nu vom analiza aici nici situația socio-economică a personalului

din învățământul românesc interbelic, nici dacă prin felul în care A.P.U.R.
vedea situația profesorilor și a angajaților auxiliari se intenționa să se impună un
statut privilegiat pentru aceștia în raport cu alte profesii. Pentru o asemenea
cercetare ar fi nevoie de mai multe date financiare și statistice din perioada
1918-1940, precum și de o abordare comparativă și interdisciplinară. Ne vom
limita, în cele ce urmează, a sublinia care era viziunea universitarilor români
despre rolul și locul angajaților din sistemul universitar, alții decât cadrele
didactice. Membrii A.P.U.R. au exprimat, fără nicio ezitare și încă de la
începutul activității lor, opinii clare pe această temă.
Astfel, în cadrul dezbaterilor de la Cluj s-a conturat poziția ca funcționarii
universităților care aveau un rol crucial în buna funcționare a acestor instituții să
corespundă unor cerințe profesionale aproape la fel de înalte ca cele ale
profesorilor universitari. Mai precis, personalul administrativ și auxiliar din lumea
academică trebuia să fie format și recrutat
[…] din oameni cinstiți și de încredere, căci lor li se încredințează marile bogății
strânse în laboratoarele, muzeele și bibliotecile universităților; din oameni
inteligenți și cu oarecare știință de carte […]; din oameni statornici, căci trebuie
ani de zile de ucenicie ca să poată deveni acei adevărați colaboratori ai profe-
sorilor și directorilor de institute […]31.
O asemenea viziune mărturisea faptul că A.P.U.R. se vedea ca un

organism care trebuia să apere, înainte de orice, interesele de breaslă, că nu se
limita la a-i reprezenta exclusiv pe profesorii universitari, ci se definea pe sine
ca „cel mai competent corp […], căci cunoaște mai bine decât oricine și nevoile
universităților, și păsurile colaboratorilor săi, funcționari și servitori”32.
În concluzie, putem spune că adunarea din 1921 a punctat câteva teme
care se vor transforma în constante ale muncii A.P.U.R. și a contribuit în mod
semnificativ la poziționarea acestei organizații ca autoritate în domeniul
educațional, având un pronunțat rol de lobby. Dăm din nou cuvântul profe-
sorului Sextil Pușcariu, președintele reuniunii de la Cluj:
[…] cred că congresul nostru ar putea însărcina pe cei patru senatori ai univer-
sităților noastre să formeze un comitet executiv, spre a duce la îndeplinire
hotărârile congreselor noastre, care nu e voie să fie numai niște deziderate
platonice [s.n., A.M. Stan], ci să căutăm cu toată energia să fie puse și în aplicare.
Numai astfel Asociația noastră își va putea păstra autoritatea […]; numai astfel ea
își va ajunge nobilele ei scopuri33.
31
Ibidem, p. 12.
32
Ibidem.
33
A.P.U.R. Cuvânt de deschidere..., p. 27-28.
348 Ana-Maria Stan
Iunie 1925: revolta studențească și viitorul Universității
La patru ani distanță, mai precis între 4 și 7 iunie 1925, Asociația profe-
sorilor universitari s-a reunit din nou în inima Ardealului, la Cluj. În
acest interval, universitățile românești traversaseră vremuri grele, care le
afectaseră dezvoltarea. Revoltele antisemite declanșate cu începere din 1922
aveau să accentueze „starea de spirit naționalistă” a unei părți însemnate a
studențimii române și să adâncească adversitatea dintre autoritățile univer-
sitare și tineret34.
În pofida evenimentelor, sau poate și datorită lor, activitatea A.P.U.R. a
continuat cu râvnă și o destul de mare intensitate. În 1923, delegații A.P.U.R. se
adunaseră la Iași, unde, pe lângă alte subiecte, nu au ezitat să dezbată și situația
din mediul studențesc. După schimburi de păreri destul de aprinse, s-a reușit
adoptarea unei moțiuni care sintetiza părerea cadrelor didactice din universități,
referitoare la tulburările ce izbucniseră în lumea academică românească
începând din toamna lui 1922. Cu unanimitate, reprezentanții A.P.U.R. din
întreaga țară s-au raliat poziției formulate de grupul de la Cluj, care stipula că se
impunea reintrarea studenților la cursuri cu începere din toamna lui 1923, că
„profesorii vor continua să lupte pe toate căile legale pentru dobândirea tuturor
revendicărilor pur universitare”, dar și că toate „chestiunile de ordin politic și
social nu se pot urmări decât pe cale extra-universitară, cetățenească”35. Modul
în care aceste propuneri aveau să fie transpuse efectiv în politicile universitare
ale deceniului trei vor face, însă, obiectul unor alte cercetări.
În mod evident, adunarea generală de la Cluj din 1925 găsea A.P.U.R.
într-o formă mult evoluată și, totodată, întărită de provocările pe care le
înfruntase, iar clujenii se afirmaseră deja ca una dintre cele mai influente filiale. În
acel moment, mai precis după opt ani de la înființare, Asociația profesorilor
universitari din România ajunsese să numere în total 296 de membri, adică „90%
din membrii corpului profesorilor universitari”, astfel că organizația reprezenta
„într-adevăr și în mod real întreg corpul profesorilor universitari din România”36.
34
Maria Someșan, Universitate și politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade și
documente, București, Editura Universității din București, 2004, p 83. Pentru o bună analiză a
revoltelor antisemite ale studenților din România interbelică și a urmărilor acestora vezi: Ibidem,
p. 82-131; Gabriel Asandului, „Mișcări studențești”, în Gh. Iacob, Alexandru Florin Platon (coord.),
Istoria Universității din Iași, Iași, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2010, p. 349-367;
Lucian Nastasă-Kovacs, Antisemitismul universitar în România (1919-1939). Mărturii docu-
mentare, Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Minorităților Naționale/Kriterion,
2011, p. 52-98 și p. 205-284; Ana-Maria Stan, „The 1922-23 Student Revolts at the University of
Cluj, Romania: From Local Anti-Semitic Academic Protests to National Events”, în Pieter Dhondt,
Elizabethanne Boran (eds.), Student Revolt, City, and Society in Europe, London/New York,
Routledge, 2018, p. 286-303.
35
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1923, ținută la Iași..., p. 37-39.
36
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1925, ținută la Cluj. Dare de seamă, Cluj, Insti-
tutul de Arte Grafice Ardealul, 1926, p. 9.
Ca și până atunci, Clujul rămânea, după București, a doua cea mai mare
secțiune a A.P.U.R., aici fiind înregistrați 85 de membri37.
La deschiderea congresului A.P.U.R. din 1925, profesorul Emil Racoviță,
președinte al asociației și al comitetului de organizare de la Cluj, sintetiza
lungul drum parcurs de aceasta începând din 1917:
Suntem oare o organizație oficială? Facem parte din administrația legală a univer-
sității? Nu. Noi suntem o organizație profesională, organizație ce se interesează
de situația morală și materială a profesiunii noastre [s.n., A.M. Stan]. Asociația e
înființată pentru a studia neajunsurile morale și materiale ale corpului nostru.
Aceste neajunsuri sunt multiple, secțiunile le vor discuta în detaliu pe cele mai
actuale. Eu vă cer voie să discut pe scurt neajunsurile noastre generale de care am
suferit mult în trecut și de care suferim și azi. Aceste neajunsuri provin din trei
mari cauze: 1. Politica se amestecă în universitate; 2. Birocrația pune mari piedici
avântului universității; 3. Nesolidaritatea profesorimii stânjenește activitatea
universitară38.
O privire comparativă evidențiază faptul că multe dintre chestiunile

analizate în cadrul adunării din 1925 fuseseră abordate încă din 1921, ceea ce ne
indică, pe de o parte, complexitatea problemelor supuse atenției A.P.U.R., iar pe
de alta, ritmul lent, ca să nu spunem chiar ineficiența autorităților de resort, în
găsirea unor soluții eficace și unitare pentru funcționarea mediului universitar
românesc. Una dintre cele mai importante teme recurente de pe agenda congre-
sului din 1925 era aceea referitoare la „organizarea și unificarea învățământului
juridic în universitățile române”. După dezbateri în cadrul unei comisii de
specialitate, plenul adunării generale A.P.U.R. de la Cluj din 1925 a adoptat o
rezoluție care relua și detalia idei deja lansate în 1921. În documentul final se
vorbea, astfel, despre faptul că „bifurcația Facultății juridice într-o secțiune
propriu juridică și una politică economică e o necesitate absolută pentru
formarea profesioniștilor, care e scopul însuși al licenței”. Ca urmare, se insista
spre transpunerea cât mai rapidă în realitate a acestei diviziuni de specializare:
„[…] dacă dificultăți materiale se opun pentru moment la realizarea acestui
principiu la fiecare facultate, cel puțin să se înființeze secțiunea specială politico-
economică la Facultatea din București”39. Totodată, se mergea și mai departe
decât în 1921, fiind detaliate toate materiile și disciplinele de învățământ pentru
fiecare dintre secțiunile propuse în cadrul învățământului universitar juridic.
O a doua temă analizată la Cluj și întâlnită și anterior în congresele
A.P.U.R. privea reforma întregului sistem de învățământ superior din România.
Pentru ediția din 1925, profesorii Emil Racoviță și Dimitrie Călugăreanu
elaboraseră un anteproiect de lege în acest sens, pe care l-au prezentat în fața
37
Ibidem. În 1925, la București erau 119 membri ai A.P.U.R., la Iași 52 de membri, iar la
Cernăuți 43 de membri.
38
Ibidem, p. 4.
39
Ibidem, p. 52.
350 Ana-Maria Stan
tuturor participanților. Din păcate, informațiile pe care le deținem cu privire la

conținutul acestui document sunt destul de puține, el nefiind inclus între anexele
publicate în raportul final al adunării generale a A.P.U.R. din 1925. Știm totuși
că cei doi autori ai proiectului și-au construit demersul pornind de la ideea
autonomiei universitare, pe care o vedeau drept o condiție sine qua non a bunei
funcționări a mediului academic autohton40. După dezbaterile pe secțiuni și din
plen, la finalul congresului de la Cluj s-a reușit votarea unei hotărâri care
sintetiza concepțiile A.P.U.R. referitoare la crearea unui „organism unitar al
educației naționale” și care spunea că „școlile superioare speciale nu trebuie
deocamdată și în bloc încorporate universităților”. Totuși, se susținea
necesitatea recrutării pe criterii identice a personalului didactic din cele două
tipuri de instituții – universități și, respectiv, școli speciale –, a unei salarizări
identice și a unei organizări asemănătoare, pe principiul autonomiei. Drept
consecință, îndeplinirea acestor condiții ar fi putut atrage, pe de o parte,
existența unui schimb de profesori între universități și școlile superioare, iar pe
de altă parte ar fi înlesnit studenților posibilitatea de a urma cursuri comune41.
După cum se poate observa, ideile A.P.U.R. privind reforma mediului
universitar din România erau extrem de ambițioase. În același timp, ele
exprimau o concepție clară și coerentă asupra poziției universităților în cadrul
societății românești, aceste instituții fiind văzute drept vârful piramidei
educaționale, o adevărată elită care trebuia să dea tonul în domeniu și în
dezvoltarea științei și culturii românești. Școlile superioare erau privite drept
parteneri privilegiați ai universităților, însă cu un statut ușor diferit de al celor
din urmă. Modernitatea concepțiilor A.P.U.R. referitoare la reforma universitară
se afla însă în decalaj cu posibilitatea de reacție a autorităților statului, așa că
propunerile adoptate în 1925 la Cluj nu aveau să fie, cel puțin pentru moment,
transpuse în legislația românească de profil. Totuși, ele trebuie interpretate ca
niște standarde de la care, în anii următori, se va relua și se va aprofunda
discuția despre sistemul academic, atât la nivelul A.P.U.R., cât și în alte
structuri cu putere de decizie.
Cea de-a treia temă mare care concentra atenția universitarilor români în
1925, la fel ca și în 1921, era cea a salarizării profesorilor universitari, dar și a
altor categorii de personal academic. Membrii A.P.U.R. pledau încă o dată,
insistent, pentru o plată „îndestulătoare [a corpului profesoral] pentru a putea
trăi și a-și consacra întreaga activitate muncii științifice și educării tinerimii”42.
Problema statutului și a salarizării personalului științific, auxiliar și admi-
nistrativ din universități s-a dovedit însă a fi una mult mai spinoasă decât cea a
salarizării profesorilor. Ea a suscitat discuții aprinse între membrii A.P.U.R.
însărcinați să analizeze acest subiect. Deși toți participanții recunoșteau impor-
tanța preparatorilor, asistenților și șefilor de lucrări, considerându-i „un personal
40
Ibidem, p. 14.
41
Ibidem, p. 49-50.
42
Ibidem, p. 51.
ajutător așa de necesar în toate ramurile de învățământ superior și mai ales la

acele discipline care se numesc experimentale”43, ei aveau păreri diverse privind
forma în care aceștia trebuiau să fie angajați și să funcționeze în universitate. O
mare parte dintre cei prezenți la Cluj, în frunte cu profesorii M. Botez și Adrian
Ostrogovich, ambii desemnați raportori oficiali în această speță, opinau că
personalul auxiliar din mediul academic nu se cuvenea să beneficieze de
stabilitate în funcție, sau, cum am spune în termeni actuali, de posturi pe
durată nedeterminată. Argumentele variau, însă pot fi subsumate ideii că
„universitatea nu are nevoie de personal științific funcționarizat, cu spirit de
rutină caracteristic funcționarismului”44. Era însă nevoie ca aceste categorii de
angajați să fie performanți, iar în acest punct soluțiile practice propuse erau
divergente.
Profesorul Botez susținea principiul unei selecții cât mai riguroase a perso-
nalului didactic auxiliar, insistând ca acesta să fie angajat pe posturi provizorii,
doar după ce efectuase anterior și o „practică benevolă în laboratoare, institute
și clinici”. În viziunea sa, doar o asemenea traiectorie justifica o posibilă perma-
nentizare ulterioară a celor mai buni angajați: „[…] în acest mod se poate face o
bună operă de instrucțiune și educație, cât și selecționarea elementelor menite ca
mai târziu să fie definitivate, să capete stabilitatea atât de mult dorită în
funcție”45. În schimb, profesorul Adrian Ostrogovich, de la Universitatea din
Cluj, se pronunța pentru o gradare cât mai accentuată a posturilor științifice
(respectiv a locurilor de asistenți și șefi de lucrări) și, totodată, pentru introducerea
mai multor tipuri de examene pentru ca aceste categorii de personal să poată lucra
în cadrul universităților românești. Potrivit lui Ostrogovich, legislația ar fi trebuit
să stipuleze „că nici un asistent nu va putea concura la un post vacant de șef de
lucrări fără a avea titlul de doctor”. Mai mult, savantul clujean considera că „am
aduce un mare folos învățământului superior dacă s-ar stabili prin lege că niciun
șef de lucrări și în general nici un candidat nu va putea concura la o catedră
universitară dacă nu a trecut un examen serios de docență”46.
În privința preparatorilor, funcție care reprezenta poarta de intrare în
ierarhia academică, profesorul Ostrogovich elaborase un adevărat program de
selecție. Tinerilor angajați ca preparatori li se impunea ca în maxim doi ani de la
numirea în această poziție să treacă un examen de capacitate pentru învă-
țământul secundar, astfel ca, în eventualitatea în care se dovedeau nepotriviți
pentru o carieră universitară, să poată deveni profesori de școală generală sau de
liceu. În schimb, dacă un preparator ar fi avut „însușiri intelectuale și manuale
superioare” și ar fi reușit să treacă, în primii trei ani de la numirea sa „în afară
de examenul de capacitate și examenul de doctorat”, trebuia să i se dea șansa fie
de a concura la un post superior (spre exemplu de asistent), fie, în cazul în care
43
Ibidem, p. 32.
44
Ibidem, p. 29.
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 38.
352 Ana-Maria Stan
nu existau poziții libere, să rămână în continuare ca preparator, până putea să

avanseze47. Cât privește salarizarea personalului științific și auxiliar, Adrian
Ostrogovich, la fel ca și profesorul Botez, sprijinea ideea unui nivel de plată
satisfăcător al acestuia, ba chiar mergea până la a cere o intervenție hotărâtă a
A.P.U.R. pe lângă ministerele de resort, pentru ca „să se schimbe actuala
situație materială, care este absolut derizorie și nu mult inferioară celor mai
stricte nevoi ale unui om cult”48.
Având în vedere varietatea de opinii exprimate, congresul de la Cluj din
iunie 1925 nu a reușit să tranșeze, prin adoptarea unei poziții unice și definitive,
chestiunea statutului personalului didactic auxiliar și al celui administrativ. Ca
urmare, participanții s-au pronunțat pentru „amânarea dezbaterilor și punerea
acestei probleme la ordinea a zi a viitoare adunări generale”49. Cu alte cuvinte,
se introducea problema pe o listă de teme aflate în atenția tuturor membrilor
A.P.U.R. în mod neîntrerupt, până la o soluționare satisfăcătoare.
Existau însă și subiecte care au apărut pentru prima dată în dezbaterea
publică a A.P.U.R. din vara lui 1925. Unul dintre ele a fost cel privind
raporturile profesorilor universitari din România cu știința mondială – un punct
extrem de relevant, atât în acea perioadă, cât și în prezent. Doar prin existența
unor contacte regulate cu specialiști din alte țări, universitățile românești se
puteau integra în rețele didactice și de cercetare performante și își puteau face
cunoscute realizările științifice. Așa după cum bine sublinia raportorul
însărcinat cu analizarea acestei teme, profesorul Popovici Bâznoșanu, dacă
universitățile românești doreau „într-adevăr să contribuie la progresul universal,
nu se poate altfel decât să urmeze, pas cu pas, tot ceea ce se realizează aiurea”,
adică trebuiau să fie informate și să lucreze pe teme și cu metode similare cu
cele ale colegilor lor din universitățile sau institutele de cercetare străine.
Evident, ca pentru multe alte chestiuni, performanța științifică și legăturile
internaționale nu se puteau menține decât cu eforturi, și mai ales cu o finanțare
corespunzătoare. Or, potrivit profesorului Bâznoșanu, cu excepția profesorilor
Iorga și Pârvan, „însărcinați cu conducerea celor două instituții de la Paris și
Roma [adică Școala română de la Fontenay-aux-Roses și, respectiv, Accademia
di Romania – n.n.], la prea puțini din colegii universitari le-a fost dat să meargă
în centrele apusene pentru nevoile specialității lor”50. Reamintind totodată că
vizitele de perfecționare în străinătate, finanțate de către autoritățile statului
român, reprezentau „un drept al profesorilor, nicidecum o favoare”, raportorul
formula mai multe propuneri în vederea soluționării acestei probleme51.
În consecință, plenul congresului A.P.U.R. a decis să se intervină pe lângă
Ministerul Instrucțiunii Publice pentru a solicita „anual în buget […] un credit
47
Ibidem, p. 36-37.
48
Ibidem, p. 41.
49
Ibidem, p. 42.
50
Ibidem, p. 24-25.
51
Ibidem, p. 26.
suficient pentru acordarea de cheltuieli de deplasare și schimb de valută pentru

întreținere”. Beneficiarii acestui tip de finanțare urmau să fie toți acei profesori
care doreau să participe (fie ca delegați instituționali, fie din proprie inițiativă)
la manifestări științifice internaționale, toți universitarii români chemați să țină
cursuri la universitățile străine și, nu în ultimul rând, profesorii care „ar voi să
facă studii și cercetări științifice în specialitatea lor, în străinătate”52. Tot pentru
perfecționarea profesională se preconiza și realizarea unei colaborări cât mai
strânse între diferitele universități românești, mai precis crearea unui schimb
regulat de profesori universitari între cele patru mari centre academice din țară:
„[…] fiecare din facultăți să trimită în cursul unui an câte doi profesori la
fiecare din celelalte trei facultăți, așa încât la fiecare din facultăți să apară un
profesor străin pe lună, ținând 2-3 prelegeri”53.
După cum se poate observa, adunarea generală a A.P.U.R. din 4-7 iunie
1925 s-a concentrat cu prioritate asupra problemelor care priveau funcționarea
universităților și personalul lor, mai exact drepturile și obligațiile universitarilor
pe piața muncii din România Mare, raporturile mediului academic cu autoritățile
statului și cu societatea, evoluția sistemului educațional național. Era evident că
reprezentanții profesorilor căpătaseră deja o destul de accentuată conștiință de
breaslă și conștientizaseră puterea unei voci comune în discuțiile cu ceilalți
actori ai scenei publice. Profesorii se poziționau, așadar, ca un factor influent și
remarcabil în contextul vieții cultural-științifice din România Mare și continuau
să pledeze, cu însuflețire, pentru solidaritate și, implicit, pentru calitate în
activitatea lor. Atmosfera congresului de la Cluj, precum și evoluția înregistrată
de către A.P.U.R. de la înființare și până în acel moment au fost, de altfel, bine
rezumate de cuvintele rostite de profesorul Dragomir Hurmuzescu, președinte al
filialei A.P.U.R. din București:
[…] asociația noastră se deosebește de corporațiile constituite în baza legii univer-

sitare, de consiliul facultății, senat… etc., suntem întruniți aici ca simpli cetățeni
profesioniști să dezbatem chestiunile privitoare la profesiunea noastră și la
organizarea învățământului superior. […] Acțiunea noastră va da roade și
dorințele noastre vor fi ascultate dacă vom fi solidari, de aceea trebuie să facem
tot ce este posibil ca să întărim Asociația noastră, din care nu ar trebui să lipsească
niciun profesor universitar54.
Iunie 1929: problema transformării și unificării universităților

Respectând principiul rotației între marile centre universitare românești,
Clujul a devenit pentru a treia oară gazdă a adunării generale a A.P.U.R. în vara
lui 1929. Era un moment hotărâtor, din mai multe perspective: se ajunsese la a
zecea ediție a congreselor A.P.U.R. – un indiciu clar al solidității și seriozității
52
Ibidem, p. 50.
53
Ibidem.
54
Ibidem, p. 8-9.
354 Ana-Maria Stan
acestei organizații. În paralel, legislația sistemului educativ din România

întregită înregistrase câțiva pași semnificativi: în decembrie 1925 se adoptase
legea de organizare a învățământului particular, iar în luna mai 1928 fusese
votată legea privind învățământul secundar55. De asemenea, discuțiile privind
funcționarea universităților din România, precum și autonomia lor se intensi-
ficaseră; în 1927, Ministerul Instrucțiunii redactase și lansase spre dezbatere un
alt anteproiect de lege a învățământului superior56. Tema reformei universitare
nu era însă una nouă: în spațiul public fuseseră prezentate sistematic, cu
începere din 1920, șase proiecte asemănătoare, unele inițiative fiind dezbătute
intens atât de către congresele anterioare ale A.P.U.R., după cum am arătat deja,
cât și de către Parlamentul României57.
Nu era, așadar, de mirare că problema transformării și unificării univer-
sităților rămâne în centrul preocupărilor participanților la cea de-a treia adunare
a A.P.U.R. de la Cluj. Acest lucru a fost, de altfel, explicit subliniat de vorbitorii
care au deschis lucrările congresului din 1929. Ales iarăși președinte al
reuniunii A.P.U.R., Sextil Pușcariu și-a întâmpinat colegii sosiți în capitala
Ardealului cu o alocuţiune plină de semnificații:
Asociația noastră, deși are ca scop apărarea drepturilor profesionale, a înțeles de

la început că datoria ei este să se ocupe de toate problemele universității și ale
învățământului superior. Mai ales reforma învățământului superior a format unul
din punctele principale în programele congreselor anterioare. Aproape toți președinții
acestor congrese au atras atenția în discursurile lor de deschidere asupra însem-
nătății reformei învățământului universitar, care în 1920 și în anii următori era tot
atât de iminentă ca și azi. […] Deși ar fi foarte interesant să aflăm cum își
închipuie fiecare membru al congresului reorganizarea învățământului superior,
totuși mai important și mai util este să putem exprima într-o moțiune câteva
deziderate asupra cărora suntem toți de acord, precum ar fi bunăoară dorința
îndreptățită să nu se legifereze despre noi fără noi [s.n., A. M. Stan] și deci să se
dea universităților posibilitatea de a se pronunța asupra anteproiectului legii
viitoare, care ar trebui să li se aducă la cunoștință din vreme58.
Un mesaj similar era transmis și de profesorul Emil Hațieganu, jurist,

rector al Universității clujene, care i-a salutat pe delegații de la congresul
55
Vezi, în acest sens, Antologia legilor învățământului din România, București, Editura
Institutului de Științe ale Educației, 2004, p. 11-17 și p. 220-256.
56
Anteproiect de lege a învățământului superior (întocmit de Comisiunea Ministerului
Instrucțiunii), București, 1927, p. 1-15.
57
O analiză succintă a propunerilor legislative privind universitățile românești după unirea
din 1918 la Diana-Gabriela Rețe (căs. Reianu), Proiecte de modernizare a învățământului din
România în primul deceniu interbelic, în dezbaterile parlamentare și presa partidelor de
guvernământ, teză de doctorat, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai”,
2013, p. 307-342.
58
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1929, ținută la Cluj (2-5 iunie 1929). Dare de
seamă, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1929, p. 70.
A.P.U.R. în calitate de conducător al instituției-gazdă, vorbind în același timp

și ca reprezentant oficial al Ministerului Instrucțiunii Publice: „[…] acest
congres are o importanță deosebită – fiindcă suntem în fața reformei învă-
țământului superior, și lucrările congresului vor trebui să stabilească
principiile conducătoare – de care trebuie să fie călăuzită noua lege”59.
Într-adevăr, din cele patru zile ale adunării de la Cluj, o zi și jumătate a
fost dedicată exclusiv discutării chestiunii reformei universităților, cel desemnat
să prezinte în fața participanților punctele relevante ale proiectului de lege, cele
care impuneau o luare de poziție a A.P.U.R., fiind profesorul Emil Racoviță. În
urma analizării propunerilor de reformă, adunarea A.P.U.R. avea să adopte
câteva hotărâri importante, dintre care unele se vor regăsi ulterior în forma
finală a legii învățământului superior, adoptată în cele din urmă de autoritățile
statului român în aprilie 1932. Una dintre aceste decizii privea subiectul delicat
al numărului de universități existente în România și, în subsidiar, al calificărilor
sau mai precis al tipului de pregătire pe care le oferea o instituție de un
asemenea nivel. Menținându-și în mod consecvent poziția exprimată și în alte
congrese ale A.P.U.R., cei prezenți la Cluj în 1929 s-au pronunțat în
unanimitate pentru păstrarea unei distincții clare între universități (unde
accentul cădea pe discipline teoretice și pe cercetare) și alte tipuri de școli
superioare:
Adunarea generală a A.P.U.R. […], luând cunoștință prin raportul colegului

E. Racoviță de intenția de a se legifera, prin noua lege a învățământului superior,
introducerea în Universitate a unor școli superioare de științe aplicate, declară că
rămâne la moțiunile votate în adunările din 1921 și 1925 și accentuează din nou
– bazată pe motivele expuse în acele moțiuni și în memoriul special – că n-a sosit
încă timpul să se legifereze introducerea în Universitate a acestor școli superioare
de științe aplicate60.
Așa cum aminteam deja, legea pentru organizarea învățământului univer-

sitar adoptată în 1932 avea să țină cont de această poziție hotărâtă și argu-
mentată a profesorilor universitari, articolul întâi al legii prevăzând clar că în
România existau doar patru universități, adică Iași, București, Cluj și Cernăuți,
cărora li se adăuga și Facultatea de Drept din Oradea, care depindea, din punctul
de vedere al funcționării sale, de Universitatea bucureșteană61.
Printre sugestiile făcute de membrii A.P.U.R. prezenți la adunarea din Cluj
din 1929, care au fost integrate în prevederile legii din 1932, s-a numărat și
aceea privind înființarea unei comisiuni inter-universitare, din care aveau să
facă parte „rectorii universităților și, eventual, senatorii universitari, ca
59
Ibidem, p. 72.
60
Ibidem, p. 82-83.
61
„Lege pentru organizarea învățământului universitar din 22 aprilie 1932”, cap. I, art. 1, în
Antologia…, p. 257.
356 Ana-Maria Stan
membri”. În viziunea A.P.U.R, acest organism ar fi trebuit să fie „mijlocitorul

în chestiile comune universitare”, jucând totodată și un rol financiar62. Într-o
formă puțin modificată, articolul 12 al legii din 1932 prevedea crearea unui
„consiliu universitar format din rectorii tuturor universităților și decanii tuturor
facultăților”, care urma să fie consultat de ministerul de resort „ori de câte ori va
fi nevoie, în interesul învățământului universitar, și se va putea întruni și din
proprie inițiativă, când interesele universitare o vor cere”63.
Alături de tema marcantă a reformei învățământului superior, congresul de
la Cluj a luat în discuție alte câteva chestiuni de mare impact asupra procesului
didactico-științific, și anume: existența/dotarea localurilor pentru laboratoare și
institute și, nu în ultimul rând, situația finanțării universităților.
Ceea ce va diferenția însă cel mai pregnant adunarea generală din 1929 de
la Cluj de precedentele congrese A.P.U.R. derulate anterior în același oraș este
apariția pe agenda acestui eveniment a unui număr consistent de așa-numite
„chestiuni studențești”. Era o evoluție firească, mai ales dacă luăm în consi-
derare că din 1927, treptat, în societatea românească începuse să își facă apariția
șomajul intelectual și suprapopularea universităților, fenomene accentuate și
accelerate în anii următori, pe măsură ce țara noastră avea să se afunde și ea în
criza economică mondială, declanșată după crahul de pe Wall Street din Marțea
Neagră64. Profesorii universitari români erau direct interesați să existe tineri care
să se înscrie la studii superioare, dar urmăreau cu atenție și cu îngrijorare
creșterea cifrei de studenți, așadar au luat în discuție problema controlului
numeric al cursanților.
Dezbaterea pe această temă a fost una dintre cele mai aprinse din cadrul
reuniunii A.P.U.R. din 1929, la ea participând multe dintre personalitățile vieții
academice autohtone, printre care îi amintim pe Sextil Pușcariu, Florian
Ștefănescu-Goangă, Dragomir Hurmuzescu, Emil Racoviță, Constantin Bedreag
ș.a. Însărcinat cu studierea sporirii accelerate a populației universitare din
România și redactarea unui raport preliminar, profesorul și chirurgul clujean
Iacob Iacobovici, de la Facultatea de Medicină, susținea fără nicio reținere ideea
limitării accesului tinerilor la învățământul superior. Argumentele sale țineau,
pe de o parte, de condiția umană și de limitările biologic-sociale ale indivizilor
care doreau să fie studenți, iar pe de alta, de dotările materiale ale universităților
din România.
Dacă acum comparăm numărul universităților noastre față de populație și mai ales
dacă ținem seamă de localurile și personalul de care dispunem, înțelegem ușor că
disproporția constatată la noi nu este numai un simplu fenomen patologic, ci
indicele unei stări de disoluțiune culturală. Inflațiunea titlurilor este tot așa de
62
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1929..., p. 85.
63
„Lege pentru organizarea învățământului universitar din 22 aprilie 1932”, cap. I, art. 12,
în Antologia…, p. 258.
64
O analiză a fenomenului șomajului intelectual interbelic la Dragoș Sdrobiș, Limitele
meritocrației într-o societate agrară, Iași, Editura Polirom, 2015, p. 132-159.
periculoasă ca și cea monetară. Deprecierea titlurilor academice și crearea unui

proletariat pseudo-intelectual este o mare primejdie socială [s.n., – A.M. Stan].
Credința că școala poate transforma o gloabă de saca într-un cal de curse este
greșită. […] Pentru ca studentul să ia o parte activă, el trebuie să lucreze singur, și
această posibilitate de lucru este limitată de spațiul și mijloacele disponibile. Prin
urmare, dacă noi avem pretenția să facem un învățământ universitar științific,
trebuie să limităm acceptarea studenților în raport cu mijloacele de care dispunem65.
În acest context, profesorul Iacobovici saluta măsurile care fuseseră luate

la facultățile de Medicină ale universităților din Iași și București, unde se fixase
un anumit număr de locuri pentru tinerii studenți, respectiv 100 de studenți
pentru Iași și 170 pentru București, și deplângea faptul că la Cluj acest lucru nu
fusese încă pus în practică. În viziunea sa,
[…] limitarea numărului nu este o piedică dezvoltării elementului românesc. Din

contra, este împingerea acestui element spre fortărețele industriei, comerțului,
agriculturii și în genere a tuturor bogățiilor, azi delăsate complet, pentru
ocupațiuni pe cât de parazitare, pe atât de puțin rentabile.
Reiterând în raportul său că limitarea cifrei de studenți „se impune pentru

a putea aplica metoda activă de învățământ, care creează caracterul și perso-
nalitatea”, Iacob Iacobovici considera, în concluziile prezentate în fața adunării
A.P.U.R., că „limitarea numărului trebuie să se facă pe bază de selecțiune lentă”
și arăta că această triere se putea face cel mai eficient la nivelul liceelor și
școlilor secundare, cu precădere prin intermediul bacalaureatului, pe care îl
vedea drept „o necesitate inexorabilă”66.
După audierea raportului Iacobovici, toți vorbitorii au susținut idei
similare cu cele ale chirurgului clujean. Astfel, profesorul Florian Ștefănescu-
Goangă, unul dintre psihologii care studiau problema integrării în muncă a
absolvenților, afirma că în anul universitar 1928-1929 erau
[…] 35.000 de studenți la studii teoretice, care tind să devină funcționari de stat,
deci bugetivori. În schimb, avem numai 5.000 de studenți care tind la cariere de
aplicații practice productive (tehnică, comerț, agricultură). […] Din punct de
vedere social nu ne mai trebuie azi teoreticieni și bugetivori, ci intelectuali cu
cariere productive. […] Se impune deci limitarea […].
La rândul său, profesorul bucureștean Dragomir Hurmuzescu sublinia că „o

cauză a suprapopulării universităților a fost goana după naționalizarea orașelor și
65
Iacob Iacobovici, „Limitarea numărului studenților”, în A.P.U.R. – Adunarea generală
din anul 1929..., p. 33-35.
66
Ibidem, p. 36. Menționăm aici că bacalaureatul, ca mijloc de verificare a cunoștințelor
elevilor și implicit de selecție a dimensiunilor populației studențești, a fost introdus în România
prin Legea de înființare a bacalaureatului din martie 1925, adoptată în timpul ministeriatului lui
Constantin Angelescu.
358 Ana-Maria Stan
deci atragerea a cât mai multe elemente la universități”, pronunțându-se și el

pentru o limitare a cifrelor de școlarizare, însă doar după un studiu aprofundat
al problemei67.
Nu era așadar de mirare că, în final, participanții la ediția 1929 a adunării
de la Cluj au adoptat o moțiune prin care solicitau autorităților statului să
întocmească „o statistică exactă a locurilor libere în profesiuni și funcțiuni
academice pe o perioadă de 5-10 ani”. Membrii A.P.U.R. doreau și realizarea
unei campanii de informare a publicului românesc, prin presă, care să arate
„primejdia inflației universitare, care nu corespunde cu necesitățile societății și
posibilitățile statului de a ocupa pe absolvenți ca funcționari, posibilități reduse
mai ales pentru fete [s.n., A.M. Stan]”68. Totodată, s-a luat hotărârea ca acest
subiect al controlului numărului de studenți să rămână în atenția universitarilor
și la viitoarele congrese, transformându-se, așadar, într-o altă temă
„permanentă” de pe lista de priorități a A.P.U.R.
Membrii A.P.U.R. s-au preocupat în egală măsură și de ameliorarea
condițiilor de pregătire a tinerilor care alegeau să devină studenți ai celor patru
mari centre academice din România. Astfel, profesorii prezenți în capitala
Ardealului au studiat, într-o ședință specială, chestiunea manualelor pentru
studenți, insistând asupra necesității publicării unor materiale didactice bine
alcătuite, adevărate modele pentru mediul universitar și nu numai:
[…] fiecare manual universitar este o enciclopedie a unei discipline științifice și

va putea fi consultat și de altă lume dornică să se instruiască. Aceste manuale
făcute cu colaborarea profesorilor de aceiași specialitate vor putea să ne fixeze
nomenclatura științifică, care la mai multe ramuri încă nu este fixată. Ele vor
rezuma și ne vor da sintezele principiilor și problemelor ce ni le pun împrejurările
de la noi din țară69.
Ca urmare, congresul de la Cluj din 1929 a susținut ideea unei colaborări
cât mai strânse între universitățile românești pentru tipărirea unor manuale
performante. S-a mers chiar și mai departe, delegații A.P.U.R. redactând chiar
un anteproiect de lege, care urmărea înființarea unui fond pentru editarea de
manuale didactice universitare și pentru constituirea unui consiliu de adminis-
trație a fondurilor de editare. În document, compus din opt articole, se prevedea
crearea, sub președinția prorectorului, a unei comisii, care avea să fie
[…] însărcinată cu publicarea manualelor didactice universitare și compusă din
[câte] un delegat al fiecărei facultăți. Delegații, care sunt reeligibili, se aleg în
fiecare an, câte unul sau doi pe ani, după numărul facultăților, astfel ca în nici un
67
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1929…, p. 100-101.
68
Ibidem, p. 117.
69
Victor Stanciu, „Manuale pentru studenții universitari”, în A.P.U.R. – Adunarea generală
din anul 1929…, p. 49.
caz comisiunea să nu fie formată în întregime din membri noi. Secretarul

comisiunii este administratorul universității70.
Potrivit articolului 5 al aceleiași propuneri de lege, profesorii care doreau

să publice un manual universitar trebuiau să își prezinte manuscrisele în
facultățile de profil, care le avizau și le transmiteau către senatul universitar,
unde urma să se stabilească „ordinea în care se vor imprima manualele”. Aici
intervenea rolul comisiei de publicare, care stabilea „pentru fiecare manual
condițiile de tipărire, beneficiile autorului și numărul exemplarelor de tipărit,
printr-un proiect supus aprobării Senatului”. Toate aceste cărți aveau să se
vândă studenților la prețuri fixate de universitate și doar prin intermediul admi-
nistrațiilor universitare71.
Chiar dacă inițiativa privind manualele universitare nu a devenit lege
separată, așa cum intenționaseră reprezentanții A.P.U.R., ideile exprimate în
1929 au semnalat o problemă importantă și au impulsionat sub diferite forme
producerea și tipărirea de astfel de materiale didactice, esențiale pentru buna
desfășurare a procesului de predare-învățare. Mai mult, articolul 75 al Legii
pentru organizarea învățământului superior adoptate de Parlament în aprilie
1932 prevedea în mod expres că pe lângă rectorate „se va întemeia un oficiu de
editură al universității, pentru publicarea de manuale și lucrări științifice”, semn
clar că autoritățile statului auziseră semnalul tras de universitarii români și
înțeleseseră necesitatea unui asemenea demers72.
Membrii A.P.U.R. au manifestat un mare interes nu doar pentru pregătirea
profesională corespunzătoare a studenților, ci și pentru bunăstarea fizică a
acestora. Drept urmare, printre „chestiunile studențești”, o atenție deosebită a
fost acordată asistenței sanitare a studențimii universitare. Tema a fost adusă în
atenția lumii academice de către profesorul Iuliu Hațieganu, unul dintre cei mai
cunoscuți medici interniști ai României, care a avut și o strălucită carieră
academică, iar între anii 1930-1931 și 1941-1944 a fost rector al Universității
clujene. Specializarea sa profesională l-a îndemnat să fie preocupat de sănătatea
românilor, și în special a tinerilor, având în acest sens numeroase inițiative
publice. În fața congresului A.P.U.R. din 1929, profesorul Iuliu Hațieganu a
prezentat un raport detaliat despre bolile care amenințau populația studențească
din întreaga Românie, raport care conținea date adunate în urma unor anchete
sanitare sistematice, realizate în sistemul universitar și școlar începând din
1927. Iată concluziile sale :
[…] două boli grave amenință viața studențimii noastre – tuberculoza și sifilisul.
Tuberculoza pulmonară este apanajul vârstei universitare – la vârsta de 20-28 de
ani începe să evolueze boala, dezlănțuită printr-o serie de factori fiziologici și
patologici. Sifilisul se inoculează la această vârstă […]. Tuberculoza distruge
70
A.P.U.R. – Adunarea generală din anul 1929…, p. 119.
71
Ibidem, p. 120.
72
„Lege pentru organizarea învățământului universitar din 22 aprilie 1932”, cap. V, art. 75,
360 Ana-Maria Stan
studentul în timpul școlarității, iar sifilisul după terminarea școlarității, la vârsta

de 40-45 de ani, în epoca când capitalul uman este mai rentabil și mai util73.
Drept urmare, specialistul clujean recomanda anumite măsuri pentru

combaterea acestor maladii și totodată pleda cu insistență pentru introducerea
unui sistem generalizat care să vină în ajutorul studenților: „[…] noi înțelegem
sub asistența universitară profilaxie și educație. […] Lupta antituberculoasă și
antivenerică nu se poate realiza decât prin crearea de dispensare speciale”74. Pe
lângă dispensare, era nevoie și de sanatorii de recuperare, dar construirea și
funcționarea unor asemenea structuri presupunea costuri financiare substanțiale.
De aceea, în raportul său, profesorul Iuliu Hațieganu sugera introducerea, la
toate universitățile din țară, a unei cotizații de asistență sanitară a studenților,
mai precis „o contribuție anuală de 200 de lei, obligatorie pentru fiecare
student”, reușindu-se astfel strângerea unor sume considerabile75.
Prevenția și tratamentele nu erau însă suficiente și nici nu acopereau
întreaga semnificație a noțiunii de asistență sanitară. Așa după cum corect
sublinia profesorul Hațieganu, era nevoie, pe lângă actele medicale, de fortificarea
organismului, lucru care se putea realiza ușor prin intermediul educației fizice:
Această educație nu numai că formează caracterul, favorizează dezvoltarea

intelectuală, dar mai ales prin întărirea fizicului și prin învățarea celor mai
elementare reguli de igienă este în același timp cel mai eficace preventiv contra
tuturor bolilor și astfel contra tuberculozei și sifilisului. […] Organizarea educației
fizice în universități se impune nu numai din considerații pur sanitare, ci mai ales
din o necesitate imperioasă culturală, căci azi este cunoscut că fără educație fizică
nu putem să avem pretenția unei culturi integrale. […] Când vom avea organizată
în universități asistența sanitară – a celor bolnavi și expuși prin dispensare, a celor
sănătoși prin educație fizică, vom putea vorbi de o asistență sanitară integrată,
iar universitatea nu poate să realizeze decât ceva integral [s.n., A. M. Stan]76.
Impresionați de argumentația prezentată de colegul lor, doctorul Iuliu

Hațieganu, membrii A.P.U.R. au decis, la închiderea reuniunii din 1929, să facă
din problema asistenței sanitare un alt punct de interes permanent, iar chestiunea
educației fizice în universități să fie discutată și în următoarele adunări generale.
De asemenea, la fel ca în cazul celorlalte probleme luate în discuție în acele zile,
dezbaterile s-au finalizat cu votarea unei moțiuni dedicate subiectului. În unani-
mitate, cei prezenți la congres au susținut că „asigurarea sanitară obligatorie a
studenților, în condițiunile făcute la Cluj [s.n., A. M. Stan], trebuie generalizată
la toate universitățile și școalele superioare”, urmând ca banii încasați să fie
73
Iuliu Hațieganu, „Asistența sanitară a studențimii universitare”, în A.P.U.R. – Adunarea
generală din anul 1929…, p. 44.
74
Ibidem.
75
Ibidem, p. 42 și p. 45-46.
76
Ibidem, p. 46-47.
investiți în crearea de dispensare pentru tuberculoși și venerici77. Textul acestei

hotărâri consfințea performanțele atinse de universitatea clujeană interbelică,
atât în plan științific, cât și în cel al managementului academic, arătând încă o
dată cât de influentă era în cadrul A.P.U.R. filiala din Cluj a acestei organizații.
Se cuvine, de asemenea, să menționăm că, peste scurt timp, prin legea din 1932,
rectoratele tuturor universităţilor din România au primit oficial sarcina de a crea
o structură specializată, denumită Oficiul universitar „pentru asistenţa medicală
şi socială a studenţilor [s.n., A. M. Stan], cu o secţie specială, condusă de
femei, pentru studente”78. La Cluj, Oficiul universitar a fost înfiinţat în luna
octombrie 1934, iar regulamentul său de organizare şi funcţionare a fost aprobat
în şedinţa Senatului Universitar din 27 iunie 193679.
Consecventă ideii exprimate atât de bine prin vocea lui Sextil Pușcariu
încă din 1921, anume că A.P.U.R. era o structură care apăra constant și
consecvent interesele membrilor săi, adică ale profesorilor, adunarea generală
de la Cluj nu a uitat să ia în dezbatere și probleme care priveau în mod direct
statutul socio-profesional al universitarilor români. Astfel, la fel ca la prece-
dentele congrese, delegații sosiți în capitala Ardealului au analizat chestiunea
salarizării corpului didactic universitar, care nu fusese încă soluționată cores-
punzător, sau mai exact nu în sensul revendicărilor minimale formulate deja de
către A.P.U.R. Prin vocea profesorului Constantin Bedreag, reprezentant al
Universității din Cernăuți, s-a exprimat dorința clară pentru o salarizare
echitabilă a universitarilor, pornind de la câteva principii, anume: „încadrarea
corpului universitar în bugetul general al statului, comparativ cu corpul magis-
traturii”, pe de o parte, și, nu mai puțin important, „compararea tratamentului
[adică a salariului – n.n., A. M. Stan] corpului nostru profesoral cu corpurile
profesorale din străinătate, din Occident”, pe de altă parte80. Tot acum apare o
idee extrem de actuală și în prezent, anume că salariul universitarilor trebuia
corelat direct cu activitatea științifică și didactică a acestora, în cadrul căreia un
loc special avea să îl ocupe elaborarea unor cercetări și/sau publicații inedite,
inovatoare: „[…] la noi, trebuie să înscriem producțiunea lucrărilor originale
77
78
„Lege pentru organizarea învățământului universitar din 22 aprilie 1932”, cap. V, art. 75,
79
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Oficiului universitar al Universităţii
„Regele Ferdinand I” din Cluj, Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1936, cap. I-V, p. 1-7.
Existau patru servicii distincte ale Oficiului, şi anume: Serviciul de informaţii şi documentare,
care trebuia să dea „informaţii şi îndrumări despre şi în viaţa universitară din ţară şi străinătate,
precum şi informaţii cu caracter economic şi social studentelor şi studenţilor”; Serviciul de
asistenţă medicală, psihologică şi socială; Serviciul orientării profesionale academice; Serviciul
de studii al vieţii universitare şi studenţeşti. Vezi ibidem.
80
C.G. Bedreag, „Salarizarea corpului universitar”, în A.P.U.R. – Adunarea generală din
anul 1929…, p. 52.
362 Ana-Maria Stan
printre îndatoririle fundamentale ale Catedrei, alături de Curs și de Lucrările de

Seminar ori Laborator etc.”81.
În pofida relevanței sale pentru toți membrii A.P.U.R., precum și a
existenței unor propuneri concrete de cuantum al salariului pentru fiecare grad
de personal didactic (de la șefi de lucrări la profesori titulari), subiectul
salarizării nu a dus, la congresul din 1929, la adoptarea unei moțiuni care să
exprime o poziție comună, solidară a universitarilor români. Tema rămânea însă
una de mare actualitate și a continuat să se afle în atenția A.P.U.R. S-a adoptat
însă un act oficial într-o altă problemă importantă, care fusese și ea abordată
anterior, mai precis la ediția din 1925 a adunării generale a universitarilor. Este
vorba despre legăturile cu străinătatea ale profesorilor români, legături care
trebuiau întreținute prin călătorii de studiu și alte tipuri de mobilități, finanțate
direct de către statul român.
Vorbitorii de la Cluj au reliefat că, deși la inițiativa A.P.U.R se reușise ca
în bugetul Ministerului Instrucțiunii să fie prevăzute „câte două burse, de
60.000 de lei, de fiecare universitate”, acest lucru era insuficient, căci „cu cele
două burse pe an de universitate, nici jumătate din profesori nu puteau ajunge la
o singură călătorie în toată viața lor”82. Ca urmare, în moțiunea votată la Cluj în
1929 s-a prevăzut în mod expres; A.P.U.R. cerea oficial autorităților de resort
„să se prevadă în bugetul fiecărei facultăți câte o sumă anuală de 250.000 de lei,
care să poată ajuta călătoriile de studii și cercetări ale profesorilor universitari,
indispensabile progresului nostru științific”83. Solicitarea expresă a unor sume
de bani era o noutate, marcând o atitudine mai incisivă a A.P.U.R. față de
responsabilii români din domeniul educației.
O atitudine similară s-a manifestat și în subiectul schimbului de profesori
între cele patru universități românești, care se afla în strânsă corelație cu acela al
călătoriilor de studii în străinătate. Recunoscând că ceea ce se înfăptuise în
primul deceniu interbelic nu fusese foarte eficient, universitarii români spuneau,
în 1929, următoarele: „A.P.U.R. revine cu insistență asupra dezideratului
exprimat în congresele anterioare, dar nerealizat încă, și decide să se ceară
Ministerului să prevadă bugetar o sumă la fiecare universitate, pentru a se
realiza schimbul atât de util între profesorii universităților noastre”84. Un
asemenea sistem de mobilități ar fi jucat un rol de prim rang în „expunerea
cercetărilor științifice personale”, întărind legăturile și cooperarea profesională
dintre specialiștii lumii academice românești.
După o muncă extrem de intensă, derulată pe parcursul a patru zile de
dezbateri, congresul A.P.U.R. de la Cluj din 1929 avea să își închidă porțile.
Toți participanții (7 din București, 1 din Iași, 2 din Cernăuți și 54 din Cluj) au
81
Ibidem, p. 56.
82
Nicolae Bănescu, „Călătorii de studii ale profesorilor”, în A.P.U.R. – Adunarea generală
din anul 1929…, p. 22.
83
84
Ibidem, p. 96.
plecat la final într-o excursie turistică în zona Hunedoarei, excursie considerată

„fără îndoială drept cea mai reușită din câte excursiuni a făcut până astăzi
Asociația profesorilor universitari”85. Desfășurată pe traseul Deva – Hunedoara –
Grădiște – Petroșani – Valea Jiului, această deplasare de patru zile (din 5 până
în 8 iunie) a durat aproape la fel de mult ca și lucrările propriu-zise ale
congresului și a prilejuit celor prezenți vizitarea unor obiective de patrimoniu,
muzee și monumente deosebite, dintre care amintim doar minele de aur de la
Bura Berzei, castelul Corvinilor de la Hunedoara, ruinele antice de la Grădiștea
(Sarmizegetusa) sau biserica de la Densuș.
Se poate spune, așadar, că a treia ediție a adunărilor generale ale A.P.U.R.
desfășurată la Cluj a reprezentat un real succes, demonstrând măsura talentului
organizatoric al filialei locale a organizației. Prin multitudinea de teme abordate,
dar și prin documentele elaborate și moțiunile votate în urma ședințelor pe
comisii sau în plen, considerăm că reuniunea din 1929 a A.P.U.R. a fost cea mai
complexă și cea mai relevantă dintre cele care au fost găzduite de către
Universitatea clujeană în perioada interbelică.
Concluzii
Puțin cunoscută astăzi, Asociația profesorilor universitari s-a impus în
dezbaterile intelectuale de după Marea Unire ca un actor de prim rang. Deși nu
am epuizat aici toate problemele discutate cu ocazia acestor reuniuni, s-au putut
identifica câteva tendințe care au dominat activitatea A.P.U.R. pe parcursul
existenței ei. În primul rând, se poate observa, prin analiză comparativă,
evoluția vizibilă pe care a înregistrat-o această organizație. Dacă în 1917
scopurile declarate ale A.P.U.R. păreau unora prea ambițioase, în timp, prin
munca asiduă și dedicarea membrilor săi, viabilitatea asociației nu a mai fost
pusă sub semnul întrebării. Asociația profesorilor universitari din România a
reflectat cu adevărat numele pe care îl purta, reușind să devină o rețea națională,
puternică și influentă, în cadrul căreia solidaritatea profesională (acele
„raporturi de colegialitate” amintite în statute) și apărarea prestigiului și
intereselor universităților românești au devenit puncte forte ale activității sale.
A.P.U.R. a reușit să întărească în rândul universitarilor români sentimentul că
aceștia reprezentau o categorie a cărei voce se cuvenea auzită în spațiul public.
De aici decurge și a doua observaţie: asociația s-a transformat în timp
scurt în interlocutorul privilegiat al Ministerului Instrucțiunii Publice din
România. Multe dintre ideile luate în discuție în cadrul A.P.U.R și din pozi-
ționările acesteia au fost ulterior încorporate în legislația de resort. Studierea
activității A.P.U.R. aduce și date noi asupra procesului de unificare adminis-
trativ-legislativă prin care a trecut România Mare după 1918, completând
imaginea istoricilor asupra domeniului educației. În al treilea rând, analiza
adunărilor generale ale A.P.U.R. atestă eforturile sale de raportare la mersul
85
Ibidem, p. 123.
364 Ana-Maria Stan
societății românești interbelice și în special la problemele generațiilor tinere, cât

și la tendințele lumii academice internaționale. În al patrulea rând, congresele
clujene ale A.P.U.R. atestă dinamismul și importanța Universității românești din
Cluj în sistemul de învățământ superior interbelic. Deoarece mulți dintre
membrii clujeni ai A.P.U.R. au fost personalități academice (Emil Racoviță,
Sextil Pușcariu ș.a.), mesajele lansate de filiala clujeană a A.P.U.R. s-au bucurat
de ecou; în mod frecvent, inițiative sau idei de la Cluj au fost preluate la nivel
național, așa cum s-a întâmplat cu problema asistenței sanitare pentru studenți.
Indice
Acterian, Arșavir 216 Babelon, E. 242

Acterian, Haig 216 Babeți, Adriana 222
Adamantiou 329-331 Baccou, Robert 116
Ady, Endre 234 Baliff, Leon 98
Ady, Lajos 234 Balmuș, Constantin 78, 102, 105, 106,
Agârbiceanu, Ion 224 109
Agrigoroaiei, Ion 68 Balș, Gheorghe 243
Ajtai, Sándor K. 232 Banciu, Axente 227, 231
Aladár, Zubicky 232 Baran, Dana 83
Alcalay, Leon 260 Barbereau, Bernard 140
Alecsandri, V. 89, 293 Barblan, Andris 44, 45
Alexandrescu (Mărculescu), Raluca- Barbu, Aca de 230
Ioana 132 Barbu, Daniel 134, 142-145, 148
Alexandrescu Vianu, Maria 171 Barbu, G. 84, 90
Alexandrescu, Vlad 171 Barbul, Ilie Carol 227
Alexici, Gh. 231 Barro, Robert J. 196
Althof, Friedrich 30 Bartholdy, Mendelsson 230
Andreescu, Ștefan 142, 144 Basilescu, N. 164
Andrei, Petre, ministru 105, 189 Baumgart, Peter 25
Andrieșescu, Ioan 308, 333, 334 Baumstark, Anton 254
Angelescu, Constantin 100, 123, 195, Baumstark, Carl Anton Joseph Maria
199, 204, 209, 215, 357 Dominikus 254
Anghel, Dimitrie 288, 289, 291, 301 Baușic, Victor 122
Antonescu, George 337, 338 Bayet, Charles 294, 295
Antonescu, Ion 97, 102, 103, 106, 110, Bădărău, Dan 78
111, 179 Bădărău, Gabriel 68
Antonescu, Teohari 163-165, 285-287 Băileanu, Gh. 84, 90-95
Apostolescu, Nicolae I. 292, 294, 295 Bălu, Andi 177, 178
Aravantinos, P. 329 Băluță, Ionela 129, 130, 132, 137, 141,
Argetoianu, Constantin 180, 189 151
Arghezi, Tudor 77 Bănescu, Nicolae 170, 245, 335, 362
Aristotel 117 Bărbulescu, Ilie, 163, 243, 288-290,
Arsaki, Olimpia 280 316
Asachi, Gheorghe 65, 70, 88, 122 Bărnuțiu, S. 91
Asandului, Gabriel 348 Bârlădeanu, Al. 63
Ash, Mitchell G. 22, 39 Bârsan, Corneliu 150
Aston, T. H. 46 Bârsănescu, Ștefan 78
Averescu, Alexandru 227 Bâznoșanu, Popovici 352
366 Indice
Beck, C. H. 28, 36, 43 Boockmann, H. 22

Becker, C. 39 Boran, Elizabethanne 348
Bedreag, Constantin 356, 361 Bordeianu, M. 166, 167
Bees, Nikos 270 Botez, A. 131
Béla, Breznai 232 Botez, Gr. 166, 167
Béla, Kisfaludi Árpád 232 Botez, I. Gh. 98, 108, 171
Beligrădeanu, Șerban 143 Botez, Iancu 75
Bendella, Aristides 91, 93 Botez, M. 351
Benditer, Janeta 66 Botez, Octav 76-79
Beneyton, M. 270 Botez, V. 166, 167
Beniuc, Mihai 171 Botitz, Mihái 234
Berechet, Șt. 102 Bouglé, Célestin 37, 167
Berg, Christa 36 Bourdieu, Pierre 48
Berlescu, Dumitru 65, 66, 70, 84, 85, Bourel, Dominique 32
93, 94, 96 Bozdoghină, Horia 176
Berndorf, Otto 287 Bozgan, Ovidiu 131
Bernea, Ernest 216 Bratu, Traian 163, 169, 187, 216
Berr, Henry 31 Brăileanu, Traian 176, 183
Besançon, Alain 21, 49 Brătescu-Voinești, I. Al. 166
Bianu, Ion 168-170, 338 Brătianu, G. I. 163
Biard, Agnès 32 Brătianu, Gh., 104, 112, 200
Bikélas, D. 275, 276 Brătianu, Ion C. 95, 96
Bîrsan, M. 131 Brătianu, Vintilă 170
Blaga, L. 173 Bréhièr 330
Blasen, Philippe 189 Brian, Éric 32
Blondel, Georges 37 Bridge, colonel 189
Bocșăneanu, V. 131 Briggs, Asa 44, 45
Bodea, Gheorghe I. 224, 228 Browning, Alison 44, 45
Bodor, A. 131 Bruch, Rüdiger vom 27
Boek, August Friedrich 25 Bruja, Radu Florian 176, 182, 187
Boenicke, Christian 25 Brümmer, Manfred 23
Boettcher, Susan R. 24 Buck, August 36
Bogdan, G. 84 Budai Deleanu, Ioan 222
Bogdan, Ioan 163, 168, 237, 245, Bullock, lord 46
287-289, 318 Burileanu, Dimitrie 310-313, 337
Bogdan, Matei 143 Burke, Peter 51
Bogdan, N. A. 84, 85, 87, 88, 91, 94 Büsch, Otto 22
Bogdan-Duică, G. 168, 169 Bușe, Constantin 140, 154, 340
Bogoevici, G. 231 Bușita, Ioan 229
Bogrea, Vasile 333, 334 Butler, Nicholas Murray 34
Buțureanu, G. D. 165
Böhm, Laetitia 43
Boia, Lucian 190, 193
Boiu, I. Baptist 227 Cagnat, R. 242
Boiu, Zaharia 227 Calinic Miclescu 86
Bök, August Friedrich 25 Camariano, Ariadna 238
Bokái, Árpád 232 Camariano, Nestor 238
Böklin, Arnold 231 Camburu, Doris 140
Bontescu, Victor 229 Cantacuzino, Zizi 184
Indice 367
Cantacuzino-Grănicerul, Gheorghe 201 Claretie, Léo 287-290, 300, 301

Capidan, Theodor 170 Clark, Roland 187
Caracostea, D. 170 Clark, William 23, 48
Caragiale, Ion Luca 260, 293 Classen, Peter 40
Caragiani, Ioan 316 Claudatus, Ioan 101, 103, 110
Caraman, Petru 105, 106 Claudian, Alexandru 123, 172
Cardaș, Agricola 122 Climescu, C. 165
Cardini, Franco 43 Cloșcă, C. 124
Carol I 93, 95, 294, 325 Cobban, A. B. 43
Carol II 179, 189, 195 Cojocariu, Mihai 68
Carpov, Maria 17, 67 Cojocaru, Ion 233
Carter, Jennifer 17, 19, 46 Collignon, Léon-Maxime 242, 256
Cartojan, Nicolae 246 Comarnescu, Petre 216
Cașler, Gheorghe 122 Comnen, Ioan, 318
Cazimir, P. 89 Connelly, John 49, 51
Călinescu, Al. 91 Constantin Brâncoveanu 318
Călinescu, G. 75-79, 165, 166, 172 Constantin, Zaharia A. 208
Călugăreanu, Dimitrie 341, 349 Constantinescu, Emil 135-138, 149
Cămăruț, Mihail 101 Constantinescu-Iași, Petre 98, 101, 103,
Căpățână, Octavian 143 209, 210
Cătănuș, Dan 148 Corban, Chiriac 164
Căzan, Ileana 340 Cornea, Andrei 116
Câmpeanu, Pavel 142 Corodeanu, Nicolae 214
Ceaușescu, regim 127 Coroi, C. 165
Cegăneanu, Spiridon 317, 318 Cosăceanu, Anca 143
Cernătescu, Radu 108 Cosma, Lucia 230
Cerquiglini, Bernard 139 Costa, G. 231
Charle, Christophe 17, 19, 22, 23, 33, Costin, Nicolae 319
37, 40, 42, 45, 47, 52, 67, 68, 221 Coșbuc, G. 229
Charles, Danielle 140, 144 Coșciug, Timotei 108, 111
Chassiotis, Georges 285-287 Cousin, Victor 36
Chatellain, E. 29 Crainic, Nichifor 176-179, 182, 184,
Chelărescu Vieru, Maria 108, 111 185, 189, 190, 205
Chendi, Ilarie 224, 229 Crăiuțu, Aurelian 143
Chiper, Gh. 210 Creangă, Ion 77
Chiper, Mihai 83 Crețeanu, G. 84, 85, 89, 90, 95
Chișu, Simion I. 208 Creția, Paul 116
Cihac, Iacob 88 Cristea, Ilie Miron 230, 235
Cihodaru, C. 65, 84 Cristea, P. 131
Cinnamos, Ioan 255 Cristescu, Gh. 101, 103
Cioran, Doroteia 238 Cristescu, Grigore 189
Cioran, Emil 216 Cristescu, Nicolae 132, 145
Cioran, Gheorghe 238 Cristian, Vasile 61, 68-73, 69, 131
Cioroianu, Adrian 210 Croicu, Marieta 168, 169
Ciura, Alexandru 224 Croicu, Petre 168, 169
Ciurea, D. 84, 87, 88 Csucsuja, Istvan 345
Ciurea, E. 84, 87, 88 Csurgoi, Kelti Károly 232
Ciurel, M. 131 Cuciurean(u), Gh. 86, 88-91, 93
368 Indice
Culianu, P. 165 Dordea, Ioan 169

Curtius, Ernst 245 Dorin, Mihai 115, 122, 124
Cuza, A. C. 101, 102, 104, 109, 110, Döring, August 245
176, 179, 182, 185, 205, 345 Doucet 301
Cuza, Al. I. 64, 71, 86, 90, 91, 93 Doyen 298
Cuza, Gh. A. 101, 104, 110 Dragomirescu, Mihail 165, 178, 183,
291, 292, 294
Dagognet, François 117 Dragomirescu, Nicolae 344
Dante 295 Dragomirescu, Petre 110
Dapontes, Const. 275, 277 Dräseke, J. 245
Darnton, Robert 21 Drăgănescu, Gh. 110
Darvas, Peter 51 Drăghia, Dan 129, 151
Dașcovici, Nicolae 101, 103, 107, 111 Drăghicescu, D. 162
Daviault, André 139 Dreyfus-Brisach, E. 37
David, Mihai 98, 110, 111 Drouhet, Charles 77, 163, 243, 322
David, Neculai 111 Du Cange, Charles du Fresne 247, 254,
Davidescu, Constantin 132 255, 258, 259, 261, 262, 273, 274,
Davila, Carol 93 318
Delavrancea, Barbu Ștefănescu 260 Duca, I. G. 178, 183, 184, 199, 200
Delcourt, Christine 140, 144, 145 Duchesne, Louis 295
Delors, Jacques 140 Dumitrescu-Bușulenga, Zoe 190, 191
Denifle, Heinrich, 29, 53 Dumitru, Mircea 131
Denis, Michel 37, 140, 144 Dunca Șchiau, Alma de 229
Densușianu, Aron 338 Durkheim, Emile 37, 48, 167
Densușianu, Ovid 337, 338 Duțu, Alexandru 133, 141-144
Depaepe, Marc 21 Duverger, Maurice 140
Devulder, Catherine 27
Dhondt, Pieter 339, 348 Edel, Julius 88
Diaconescu, Emil 101, 105, 111 Eigen, Manfred 18
Diaconu, Emil-Ioan 171 Eisenhoffer, L. 245
Diamandopulo, Cristodulo 91 Eliade, Mircea 184, 201, 216
Diehl, Charles 239, 241, 242, 247, 251- Elian, Alexandru 246
253, 255, 257, 258, 260, 266, 267, Emden, A. B. 30
268, 269, 272, 273, 278, 279, 280, Eminescu, Mihai 77, 235
283, 284, 294, 297, 298, 299, 330 Eneas 245
Dima, Al. 171, 172 Enescu, Ioan, 101
Dima, G. 229 Eödön, János 233
Dimitrescu-Iași, C. 163 Eötvös, Loránd 222, 233
Dinculescu, Tr. 208 Erbiceanu, Constantin 311
Dionisie, Dan 132 Eremia, Mihai 143
Dissescu, Constantin 266, 269, 270 Erlier, Georg 47, 53
Dîrțu, Evagrina 249 Erman, W. 19, 54
Djuvara, Mircea, 203 Eulenburg, Franz 31
Djuvara, Neagu 143 Evans, Sir Arthur John 256
Doboș, Dănuț 97, 105
Dobrincu, Dorin 119 Fabius, Laurent 140
Dogan, Mattei 148 Fătu, Anastase 86, 89-95
Dollinger, Gyula 232 Fedeleș, Constantin 78, 344
Indice 369
Fejtö, Fr. 223 Ghiga, Mihail 143

Fenyő, Miksa 234 Ghitta, Ovidiu 345
Fichte, J. G. 181 Ghițiu, George 95
Fikenscher, Georg Wolfgang Augustin Ghiulea, Nicolae 215
25 Giel, K. 23
Filelfe, Francois 275, 277 Gieyszto, Aleksander 44
Filipovici, Anca 175, 176 Gigurtu, guvern 179
Filitti, Dosithei 270-272 Giurescu, Constantin 288-290
Finkelkraut, Alain 140 Giurescu, Constantin C. 246, 290
Fințescu, I. 202 Glykas, Mihail 260
Fischman, Golda 125 Goethe 28
Flaesch-Mougin, Catherine 140, 144 Goga, Octavian 185, 200, 205, 224,
Flitner, A. 23 226, 230, 234, 235, 288, 289, 291
Flonta, Mircea 149 Golgoțiu, Tiberiu 122
Florescu, Alexandru N. 111 Goncha, Gyözö 232
Florescu, Aurora 101 Goodlad, S. 47
Florescu, Neculai 101, 109 Gosschmid, Báni 232
Flynn, James T. 23 Grămadă, Ilie 66
Foerster, Johann Christian 25 Greceanu, A. 91
Földes, Béla 232 Grecu, C. 131
Frangoudis, Epaminonda I. 311 Grecu, Vasile 243, 246
Frijtoff, Wilhelm 48 Green, Peter 21
Frimu, A. M. 90 Gross, Emil 232
Frunză, Victor 113 Groza, Petru 226-228, 230, 235
Führ, Christoph 36 Groza, Petru, guvern 120, 123
Fumagalli Beonio-Brocchieri, M. T. 43 Grozăvescu, Ilinca 132
Furck, Carl-Ludwig 36 Grunberg, L. 131
Gründer, Karlfried 18
Gabriel, Gottfried 18 Gudin, Cristina 131
Gadamer, Hans-Georg 18 Guigou, Elisabeth 140
Gadbin, Daniel 140, 144 Guillou, Michel 137, 138
Gafițeanu, D. 125 Guilmoto 281, 282
Galilei, Galileo 117 Gumbrecht, Hans Ulrich 28
Gall, Virginia 230 Guran, Petre 132
Ganciu, Mihaela 143 Gussi, Alexandru 132
Garnett, Jane 30 Gusti, Dimitrie 93, 148, 163, 186, 195
Găvănescul, I. 102, 109 Gutenberg, Johannes 262, 263
Găzdaru, Dumitru 101, 104, 109, 166 György, Demko 232
Geremek, Bronislaw 140 Gyr, Radu 177
Gheboianu, Matei 131
Gheorghiu, Ioan 111 Habermas, Jürgen 18
Gheran, Nicolae 233 Hacman, Maximilian 344
Gherasim, Dumitru 100, 110 Hammerstein, Notker 22, 36, 44, 45, 48
Gherasimescu, Emil 106 Hanuțu, Spiridon 199
Ghervas, Stella 23 Haret, Spiru 168, 265, 266
Ghica, Grigore A. 89 Hartingher, Claudia 92
Ghica, Luciana-Alexandra 148 Hartog, D. 140
Ghica, N. 89 Harvie, Chr. 45
370 Indice
Hasdeu, B. P. 163 Iftimescu, George 185

Hasnaș, Constantin 299 Ignotus, Schöpflin Aladar 234
Hațieganu, Emil 354 Iliescu, A. P. 131
Hațieganu, Iuliu 359, 360 Iliescu, Victor 208
Haussoulier, B. 242 Ingauta, Serge Ebanat 145
Hârșu, Melchiodor 260, 262 Ioncioaia, Florea 17, 23, 113
Heinen, Armin 200 Ionescu, Alexandra-Gabriela 132
Heinze, Maximilian 245 Ionescu, Eugen 216
Heisenberg, August 246, 335 Ionescu, Ghiță 148
Helbig, Herbert 47 Ionescu, Nae 176, 181, 182, 188, 189,
Herovanu, Eugen 213 191
Herrmann, Ulrich 36 Ionescu, Octavian 105
Herseni, Traian 189, 216 Iordan, Iorgu 75-78, 98, 101-108, 112
Hervay, doamna de 230 Iordan, Maria 78
Hess, Volker 20 Iorga, Nicolae 163, 181, 209, 237, 243,
Hirsch, H. 290 280, 288-290, 320, 326, 333, 335
Hirt, Ferdinand 30 Irimiciuc, N. 123
Hitchins, Keith 69, 343 Irsay, Stephen d’ 39, 40
Hoare 189 István, Székely 232
Hodoș, Nerva 287-290 Ivan, Marcel 148
Hoffbauer, Johann Christoph 25 Ivănescu, Dumitru 75
Hoffman 233
Hoffmann, Dieter 20
Homolle, Jean Théophile 268, 270, 282 Jacob, Alfred 242, 267, 269, 270, 273
Horea, Vintilă 177 Jacobi, Juliane 36
Horn, E. 19, 54 János, Kiss 232
Hossu, Vasile 230 Jarausch, Konrad 48, 50, 51, 52
Howard, Thomas Albert 24 Jaspers, Karl 39
Hrisoveloni 314 Jeismann, Karl-Ernst 22, 28, 36
Hübner, Piotr 50 Jendrássik, Ernö 232
Hudici, Vasile 111 Jessen, Ralph 50
Humboldt, Alexander 39 Jirecek, K. 290
Humboldt, Wilhelm von 23, 28 Josephson, Peter 28
Hurmuzachi, C. 89 Jouve, E. 140
Hurmuzescu, Dragomir 353, 356, 357 Jullian, Camille 37
Iacob, Gh. 348 Kalinderu, Ioan 242, 248, 295-297,

Iacob, Victor 79 310, 311, 313, 319, 320
Iacobovici, Iacob 356, 357 Kalman, Ana Katharina 145
Iacovachi, Ion 233 Kant 37
Iamandi, Gr. Gr. 90 Karas, Carol R. 230
Iancu, Victor 171-173 Karlsohn, Thomas 28
Ianculescu, Ovidiu 145, 154 Kastorchis, Eftimios 244
Ianovici, Virgil 120 Kaufmann, Georg 30, 36
Ibănescu, Alina Cătălina 340 Kaufmann, Thomas 24
Ibram, Maria-Niara 132 Kautz 233
Ibrăileanu, Garabet 78, 166, 167 Kerjan, Liliane 140
Ieșean, A. 78 Kerr, Clark 41
Indice 371
Kintzinger, Martin 19, 22, 24, 27-29, Lexis, Wilhelm 36

33 Liard, Louis 34, 36-38
Kirileanu, Gheorghe T. 335 Lie, Trygve 113
Kirițescu, Constantin 206, 210, 211, Lipovanu, I. Gh. 100
212 Lipsius, Hermann 245
Kisch, Gustav 169 Liszt, Franz 229
Klein, Kurt K. 169 Litzica, Constantin 245, 320
Kögarten, Johann Gottfried Ludwig 26 Livescu, Jean 87
Kogălniceanu, Mihail 65, 71, 72, 86, Lovinescu, E. 165
90, 91, 93, 94, 119 Lübbe, Hermann 18
Komorowski, Manfred 54 Lukacs, John 223
Kontos, Konstantinos 244 Lundgreen, Peter 22, 28, 36
Konya, Carol 94 Lupaș, Ioan 226, 232
Korsch, Dietrich 18 Lupașcu, Lidia 125
Kotshnig, Walter 197 Lupeanu Melin, Alexandru 225
Kouamé, Thierry 29 Luther, Martin 28
Kovats Keveházi, Gyula 232
Krețulescu, Nicolae 94 Maaser, Michael 22
Kreussler, Heinrich Gottlieb 26 Macedonski, Alexandru 291
Krumbacher, Karl 245, 287, 335 Maier, Lothar 69
Maior, Augustin 222
Lagrée, Michel 37 Maior, Liviu 136
Lahovary, Alexandru Emanuel, 270, Maior, Petru 221, 222, 229
271, 273, 278, 280, 323 Maiorescu, Ioan 72
Lahovary, Emanuil 280 Maiorescu, Titu 163-165, 287, 300, 301,
Lambros, Spyridon 244 303
Lang, Lajos 232 Maleon, Bogdan-Petru 61, 63, 64
Langewiesche, Dieter 36 Mamina, Ion 340
Lapedatu, Alexandru 288, 289, 320, Mancaș, Mircea 171, 172
322, 345 Mangeron, Dimitrie (Dumitru) 109, 120,
Lapedatu, Ion, 227-229, 231, 232 125
László, Szögi 221, 222 Maniu, Iuliu 200, 235
Lăzăreanu, Barbu 184 Manoilescu, Mihail 187
Lăzărescu, I. 166, 167 Manolescu, Nicolae 150
Le Goff, Jacques 17, 40, 50, 57, 67 Manuil I Comnenul 260
Leancu, Constantin 126 Manzone, Bruno 109
Lecca, Dimitrie 95 Marczali, Henrik 232
Lee, Jong-Wha 196 Mardare, Gabriel 115
Lefranc, Abel 37 Marga, A. 131
Legrand, Émile 247, 254, 257-262, Marinescu, C. 170
271-279, 281, 282, 292, 310, 311 Marinescu, I. M. 76, 240, 241, 243, 311
Lehnossék, Mihály 232 Martonne, Emmanuel de 37
Lenin 115 Martzokis, Etienne 276, 278
Leon, N. 165 Mascagni, P. 229
Leonardescu, C. 163 Masius, Hermann 245
Lepenies, Wolf 18, 47 Matei, Mihaela 140
Lepsius, Rainer 50 Matei, Silviu 132
Leroux, Ernest 263 Mauch, James 51
372 Indice
Maurer, Ion Gheorghe 63 Mîrza, Vasilica 340

Mavrocordat, Ioan 244 Mocioni, Alexandru 229, 230
Mavrocordat, N. 311 Mohr 281, 282
Mayer, Octav 84 Moldovan, G. 231
Măgureanu, Virgil 150 Montani, Ioan 224
Mâle, Émile 256, 257, 297, 299 Montfaucon, Bernard de 318
Mândrescu, Simion 163, 337, 338 Morar, Manuel-Filon 132
Mândru, Ștefan 127 Morariu, Leca 111
Mândruț, Stelian 227 Morávicsik, Ernö Emil 232
Mârzescu, Gh. 91 Moraw, Peter 19, 45, 48
McClelland, Charles 19, 20, 22, 23, 46, Móricz, Zsigmond 234
47 Moroianu, G. 169
Meiners, Christian 32 Moța, Ion 205
Meiners, Christoph 32 Muehle, E. 49
Meisner, C. 164 Müller, Gerhard 27
Meleșcanu, Teodor 143 Mungiu-Pippidi, Alina 148
Mély, Bernard 138 Muntean, Florian 229
Metzianu, M. 341 Munteanu, Basil 170
Mețianu, I. 230 Munteanu, Florian 231
Meyer, Ignatiu 87 Munteanu, O. 126
Meyer-Abich, Klaus Michael 18 Mureșan, C. 131
Mezei, Ecaterina 230 Mureșan, Veturia 230
Mezinescu, Eduard 208 Murgescu, Bogdan 131
Michalon, Noé 18 Murnu, George 163, 287, 320, 337
Micle, Ștefan 90 Myller, Al., 98-101, 103, 104, 106-109,
Micu, Samuil 222 111, 112
Mihai I 123
Mihai, F. 131 Nadolschi, Victor 109
Mihai, Florin-Răzvan 148 Nandriș, Grigore 170, 183
Mihaly de Apșa, Victor 230 Napoleon I 37
Mihăileanu, Petre 243, 321, 322 Napoleon III 294
Mihăilescu, Ioan 131, 133, 134, 136 Nastasă, Lucian 161, 205, 223, 241,
Mihăilescu, Vintilă 132, 142, 193 244, 287, 348
Mihul, Constantin 84 Nădejde, Sofia 260
Miliarakis, Antonios 329, 330 Năstase, Adrian 150
Millet, Gabriel 239, 241, 242, 247, Năstase, Gh. 84, 85, 87-90, 94, 95
251-253, 257-260, 266-269, 272, 273, Neacșu, Daniela-Elena 143
311, 331 Neagoe, Stelian 189
Millet, Jean-François 265 Neagu, C. 124
Millman 270 Neamțu, V. 70
Milza, Pierre 140 Neculce, Ion 319
Mina, Inocențiu 202 Negruzzi, Iacob 164
Minea, Ilie 78, 169, 232 Negulescu, P. P. 163, 164, 167, 203
Mirkowicz, general 87 Negură, Ion 180
Miroiu, A. 131 Negură, N. 84, 86, 89, 91
Mironov, Alexandru Murad 131 Nemoianu, Virgil 222
Mistriotis, Georgios 244 Neș, Teodor 233
Mitranyi, David 148 Netto, Liberale 109, 110
Indice 373
Neugebauer, Wolfgang 22 Papp, Viktor 234

Newman, John Henry 18, 39 Parhon, Constantin I. 111
Nicolaescu, Ofelia 140 Parteni, Cezar 120, 124
Nicolas, Gilbert 37 Pascu, Giorge 76, 102, 104, 110, 166,
Niculescu-Buzești, Grigore 97 316, 319
Niemann, George 287 Pascu, S. 131
Nimereanu, Radu 101, 111 Pascu, Ștefan 232
Nistor, Ion 181, 189, 340, 344 Passeron, Jean-Claude 48
Nitzulescu, Virgil 101, 104, 112 Pasti, Vladimir 198
Nițu, Florentina 131 Pașcu, Ioan Mircea 150
Noica, Constantin 116, 201 Paul, Ioan 168, 172
Nybor, Per 43 Paul, Radu 171, 172
Paulsen, Friedrich 28, 31, 34-36
Oikonomidou, D. 244 Pavelcu, Vasile 108
Olteanu, Clotilda 230 Pavlescu, Eugen 86
Omer, Danielle 132, 144, 145 Păiușan, Robert 143
Omont, Henri 256 Pătrășcanu, Lucrețiu 97, 98
Onciul, Dimitrie 132, 288-290, 326, Pânzaru, Ioan 131
336 Pârvan, Vasile 290, 320, 322
Onișor, Victor 342 Pârvu, Camil 140
Oprea, Arsenie 122 Pârvu, Camil-Alexandru 132
Oprean, Rudolf 226 Pedersen, Olaf 44
Oprișan, I. 164, 166, 241 Peeky, Edward Delayan 34
Ornea, Zigu 164, 176, 185, 189, 191, Pelikan, Jaroslav 18
201 Peretz, Ion 319, 320
Orz 231 Perin, J. 228
Osipov-Sinești, Grigore 101, 111 Perișanu, M. 131
Östling, Johan 28 Pernot, Hubert 255, 276, 277, 291, 292,
Ostrogovich, Adrian 351, 352 314
Oțetea, Andrei 78, 98, 105-108, 112, Perrot, Georges 256
163, 171 Perry, R. B. 18
Overbeck, Johannes, 244, 245 Perseil, Sonny 144
Pertik, Ottó 232
Pester, Thomas 19, 54
Pal, L. 148 Petöfi, Sándor 234
Palade, S. 84 Petre, Zoe 132, 136, 142
Palamed, Gheorghe 242 Petrescu, Titel 123
Paleodor 324 Petrescu, Vasile 123
Paletschek, Sylvia 19, 20, 46, 51, 52 Petreu, Marta 176
Pandrea, Petre 207, 208 Petrică, Andreea-Bogdana 132
Pangratti, Ermil 344 Petrovici, Ioan 104, 106, 110, 163
Papadopoulos, Christos 244 Petru Rareș al Moldovei 290
Papadopoulos-Kerameus, Athanasios Philippide, Alexandru 164, 166, 316
319, 320 Picard, Alphonse 260, 281, 282
Papageorgiou 279, 331 Pico della Mirandola, Giovani 322
Paparigopoulos, Konstantinos 244 Picot, Auguste Emile 293, 294
Papini, G. 77 Pigas, Meletius 276, 278
Papp, Ioan 230 Pippidi, D. M. 287
374 Indice
Place, Victor 65 Rainer, E. 148

Platon 116, 117, 335 Ralea, Mihai 63, 76, 77, 163, 167, 172
Platon, Alexandru Florin 348 Ranke, Leopold von 232
Platon, Gh. 69, 70 Rashdall, Hastings 30
Plăcințeanu, Gheorghe 110, 111, 107 Raumer 35
Plăcințeanu, I. 109, 110 Rădescu, Nicolae 99
Plosz, Sándor 232 Rădulescu, Flor 122
Poincaré, Henri 298-300 Rădulescu-Motru, Constantin 167, 204,
Poleacu, Spiridon 111 215, 283, 289, 310, 338
Polihroniade, Mihai, 184, 216 Rășcanu, V. 84-90, 94, 95
Poni, Petru 94, 165, 340 Răzdolescu, Delia 69
Ponomarev, B. N. 117 Râpeanu, comandor 126
Pop de Băsești, George 230 Râpeanu, Gabriel 122
Pop, Valeria 230 Rebreanu, Liviu 224, 233
Popa, Gr. T. 90 Reczei, Imre 232
Popa, Ilie 84, 109 Reinach, Salomon 256, 268, 269, 285,
Popa, Mircea 231 286
Popescu, Simion 231 Reinach, Theodore 276, 277
Popescu, Stelian 185, 209 Renaut, Alain 37, 38
Popescu, Ștefan 120 Rețe, Diana-Gabriela 354
Popescu-Prahova, Neculai 101 Rhodien, Const. le 276, 277
Popovici, I. 108, 110, 111 Rhodocanakis, Const. 275, 276
Popovici, Jordan 229 Ribbeck, Otto 245
Popovici, Valerian 65, 84 Richardson, William 21, 41
Porumbescu, C. 229 Ridder-Symoens, Hilde de 30, 44
Potolea, Dan 136 Ringer, Fritz 48, 49
Potra, G. 69 Ritter, Joachim 18
Pottier, Edmond François Paul 242, Rizea, Carmen 144
256, 257 Roberts, Henry 198
Powicke, F. M. 30 Roberts, John 44
Preda, Cristian 143, 144 Roiu, G. 164, 165
Preisz, Hugó 232 Romanescu, Constantin 83, 84, 89-91
Procopius 245 Romanos, I. A. 329
Procopovici, Alexandru 170 Roosvelt, Fr. D. 106
Prodrome, Théodore 260, 275, 277 Roques, Mario 293, 294
Protopopescu, Dragoș 175, 177-191, Rosetti, Al. 112, 166
209 Rosetti, L. 89
Psiharis, Nicolae 244 Roșca, D. D. 173
Pușcariu, Sextil 188, 225, 231, 342-347, Rotaru, Mirela 131
354, 356, 361, 363 Roy, Jean Louis 139
Rudder, Helmut de 51
Quinet, Edgar 132 Rüegg, Walter 23, 30, 32, 43-45
Quintescu, N. 163 Ruland, Carl 25
Russo, Demosthene 237-239, 241-249,
251-255, 257, 259, 260, 262-266,
Racoviță, Emil 208, 345, 349, 355, 268, 270, 272-274, 276, 278-280,
356, 363 282-287, 289-293, 295-298, 300,
Rados, Leonidas 86, 237 301, 303-305, 307-320, 323-337
Radu, Dimitrie 230 Rusu, Adrian Andrei 227
Indice 375
Rusu, Dumitru D. 68, 70 Sohn, Andreas 29

Rusu, Liviu 171, 173 Solcan, Mihail-Radu 142
Rusu, Marius 122 Someșan, Maria 182, 348
Sommer, Jean 275, 277
Saalfeld, Friedrich 26 Sora, Andrei Florin 131
Sabatery 261, 262 Soulié, Charles 48
Sabloff, Paula L. W. 51 Souris, Georgios 269, 270
Sadoveanu, Mihail 163, 288, 289, 291 Sparks, Linda 26
Sainclivier, Jacqueline 37 Speranță, T. D. 229
Sámuel, Domokos 224, 226, 234, 235 Stahl, Henri H. 216
Sanda, George 233 Stalin 105, 126
Sanielevici, H. 167 Stamatiade, Alexandru 288, 289, 291
Saraș, M. 131 Stamatiadou, Eleni 249
Sănătescu, C. 97 Stan, Ana-Maria 339, 348
Săulescu, Gheorghe 72 Stan, Lavinia 148
Schaden, Emil August von 35 Stanciu, Victor 358
Schelsky, H. 22 Stancu, Zaharia 209
Schmaus, Michael 29 Stark, Edwin 54
Schneider, Sașa 230 Stănescu, Alina 132
Schoukens, Cathy 53 Stănescu, P. P. 112
Schubert, Franz 229 Steinmetz, Max 47
Schwinges, Rainer Chr. 45 Stelescu, Mihail 200
Scorpan, Grigore 110 Stere, Constantin 290, 321, 322
Scott, Peter 51 Stoica, Cristiana 143
Scriban, Ioan 341 Stoica, Valeriu 143
Sculy, Leon 94 Stoicea, Ana-Luana 132
Scurtu, Ioan 229 Stoicescu, Constantin 202
Sdrobiș, Dragoș 193, 212, 356 Stoilov, S. 112
Sebastian, Mihail 176, 216 Stone, Lawrence 48, 52
Secăreș, Vasile 150 Strat, George 214, 215
Sergiu, Profir 123 Strat, I. 91
Serruys, D. 242, 267-270, 272, 273, Stravolca, I. G. 165
314 Stroe-Brumariu, Raluca 149, 150
Severin, Adrian 150 Strümpell, Ludwig von 245
Shils, Edward 44, 45 Sturdza, Mihail 70, 87
Sieg, Ulrich 18 Suchier, Hermann 166
Sigmirean, Cornel 221, 222, 233 Suciu, P. 91
Simenschy, Th. 110 Suciu, Silviu 231
Simin 225, 231 Suțu, N. 89
Simion, Elisabeta 162 Szemlér, Ferenc 234
Simionescu, Cristofor 127
Simitelos, Dimitrios 244 Șerban, Alexandru 231
Sion, Florin 109, 110 Șerban, Geo 223
Siupiur, Elena 69 Șerban, Nicolae 76, 166
Slavici, Ioan 233 Șiclovan, Alexandru 23
Soare, Sorina 132 Șiclovan, Gabriela 23
Sofronea, Octavian 151 Șincai, Gheorghe 221, 222
376 Indice
Ștefan, Laurențiu 132, 140 Udránsky, Lászlo 232

Ștefănescu, D. 131 Udrescu, Claudia-Maria 131, 132, 150
Ştefănescu, Marin 341 Ungureanu, Cornel 222
Ștefănescu-Goangă, Florian 208, 356, Ureche, Grigore 319
357 Urechia, V. A. 163
Șumuleanu, Corneliu 103 Ursu, Ioan 168, 288-290, 336, 341
Uspensky, Fyodor Ivanovich 279, 280
Tafrali, Oreste 76, 163, 237-249, 251, Vaida-Voevod, Alexandru, 200, 205,
253-257, 260, 261, 263-266, 269- 215, 231, 235
272, 274, 275, 278, 280, 283-295, Vaida-Voevod, guvern 182
297-320, 322-338 Valaori, Iuliu 337, 338
Tagliavini, Carlo 77 Valentin, Alexandru 142, 149
Tanașoca, Nicolae Șerban 142 Valia, Ion 208
Tauffer, Vilmos 232 Vancea, C. 101
Tarbu, Ștefan 127 Vasile Lupu 68
Tașcă, Gheorghe 204 Vasile, Cristian 119
Taylor, Ann C. M. 43 Vasilescu, Constantin 111
Tătaru-Cazaban, Miruna 132 Vâlsan, G. 332
Tătărăscu, Gheorghe 198, 200 Vârgolici, Eugenia 131, 164, 165
Telleyesniczky, Kálmán 232 Vârgolici, M. 165
Tenorth, Heinz-Elmar 20, 28, 36 Vârgolici, Ștefan 164
Teodor, Pompiliu 232 Vârnav, C. 91
Teodorescu, Al. 166, 167 Vécsei Tamás, Hernánd 232
Teodorescu, Alin 142 Verba, Sidney 50
Teodorescu, Iulian 204 Vereșceaghin, V. V. 231
Teodori, O. 91 Verger, Jacques 22, 29, 43-45, 48, 67,
Thilly, Frank 34 68
Thompson, Francis Y. 189 Verhaagen, A. 140
Timariu, G. 208 Vese, V. 131
Tinculescu, Paul 202 Veștemean, Adelina 132
Tismăneanu, Vladimir 119 Vianu, Tudor 171-173, 178
Tisza, Istvan 234 Vidu, I. 229, 230
Titulescu, Nicolae 184, 185 Vielle, Thierry 139, 140
Tocilescu, Grigore 95, 165, 240, 242, Viets, Henry R. 40
287, 308 Vignal, Renaud 139
Toderașcu, I. 70 Villehardouin, Geoffrey de 255
Todorov, Tzvetan 63 Villers, Charles François Dominique de
Tollhausen, Ernest 88 32, 33, 36
Toma, Radu 129, 130, 132, 133, 137- Vișan, Gheorghe 143
Vișan, Viorel 143
142, 144, 145
Vlad, Laurențiu 129, 137, 141
Tomescu, Constantin 101, 103, 111
Vlahuță, Alexandru 260
Tulbure, Gheorghe 228
Vlaicu, Aurel 222, 232
Turner, R. S. 22
Vlăduțescu, Gh. 131
Tzigara-Samurcaș, Alexandru 243, 330, Vlăsceanu, Lazăr 137, 143
331, 337, 338 Voicu, George 176, 190
Voileanu, A. 230
Țupa, Alexandru 99, 100, 108 Voitec, Ștefan 97-99, 104, 108, 122
Indice 377
Volanschi, Mircea 122 Xenopol, A. D. 62, 86, 288, 289, 316,

Voslensky, M. 123 317, 321, 326
Vraciu, Dr. 231
Vuia, Traian 222, 233
Vulcănescu, Mircea 177 Zach, Krista 69
Vulpe, Radu 79, 102, 104-108, 110 Zaharia 208, 209, 227, 245
Zamfirescu, Ion 213, 214
Wachsmuth, Kurt 245 Zane, Gheorghe 98
Walther, Gerrit 22 Zarncke, Friedrich 33, 53
Ward, J. O. 45 Zăinescu, Eugenia 67
Warland, Geneviève 28, 34 Zelea Codreanu, Corneliu 178, 179,
Wasserman, L. 84, 85, 89, 90, 95 188, 191, 200, 205
Waszek, Norbert 27 Zeller, Eduard 245
Webster, Ch. 45 Zink, Michel 29
Weisz, George 43 Zissu, Dimitrie 93
Welter 281, 282 Zoicaș, Laurențiu 143
Wentzel 233 Zoltán, Franyó 233, 234
Wilhelm, Henri 145 Zonaras, Ioan 255
Wundt, Max 245 Zotta, M. 88
Wutke, Heinrich 42 Zürcher, Markus 44

Florea Ioncioaia Și Leonidas Rados, Fragmente de Pe Un Câmp de Luptă, Iași, 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Florea Ioncioaia Și Leonidas Rados, Fragmente de Pe Un Câmp de Luptă, Iași, 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Florea Ioncioaia Și Leonidas Rados, Fragmente de Pe Un Câmp de Luptă, Iași, 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Florea Ioncioaia, Leonidas Rados

Fragmente de pe un câmp de luptă: studii în istoria universităţii

Florea Ioncioaia (n. 1962) este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii

Coperta: Manuela OBOROCEANU

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2018

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Istoriografie, discuții, surse

Istorii instituționale: începuturi și traume

Periferie, politică și politici universitare

Experiențe ale formării, experiențe ale identității

Istoriografia universității este un teritoriu epistemic într-o perpetuă

ci o relație de permanentă tensiune. În această relație pe care uneori istoriografia

propriei instituții, care să pună în discuție nu doar contribuția, evoluția,

pentru opțiunilor lor de stânga (noul rector, profesorul Alexandru Myller,

politic sau administrativ, generat de centralism, respectiv, de dominația capitalei

și profesionale românești, iar cunoașterea acestei experiențe poate fi la fel de

sistemul universitar a fost principala instituție formativă a lumii occidentale,

universității s-a constituit târziu, cel puțin în raport cu istoria fenomenului ca

și conținutul său, iar de aici să vadă în ce măsură se poate vorbi de structurarea

Cum se pot selecta propriu-zis „perspectivele” legitime, trecutul util și virtuos?

1. Biografiile instituționale ca model fondator

discuțiile cu privire la fondarea sau refondarea unor instituții academice, care au

prin reformele „progresiste”, inspirate de Wilhelm von Humboldt16, ori cele

Se poate imagina, prin urmare, că pe măsură ce rolul ideilor și intelectualilor

de curajos, pentru o lucrare festivă. Fără a fi totuși vorba de un demers critic,

2. Universitatea medievală și istoriografia critică a universității

este dominată în epocă încă de așa-numita istorie pragmatică (pragmatische

universității se constituise în lumea germană ca obiect istoriografic sub forma

3. Momentul 1900 și imaginarul sintezei

Descoperit relativ recent ca antecesor al unei istorii comparative a universității

propriu-zis istoria universității, ci istoria culturii în sens larg52, comparatismul

În ciuda acestor aspecte contradictorii, faptul că universitatea face acum

înainte de toate universitatea germană a timpului său. Pentru aceasta, însă, el se

cuprinde întreaga diversitate a problematicii istoriei universității germane, a

deutschen Universitäten, Zweite unveränderte Auflage, Stuttgart, (1854); Georg Kaufmann,

Louis Liard nu avea o formație universitară propriu-zisă (fusese normalian)

4. Universitatea în criză, refondarea istoriografiei sale

În mod paradoxal, în deceniile care au urmat, se constată un recul al

într-o anume măsură, această nevoie de a reconfigura orizontul intelectual și

și sinteze specializate74, unde se publică nu doar studii, articole, recenzii și note

5. De la transnațional la transdisciplinar: A History of the University

istorii generale a universității, ca parte a unei istorii generale a educației, fie că

6. Critica universității, istoriografia critică, reinventarea obiectului

Putem identifica aici două categorii relativ distincte: abordări care se

Disziplingeschichte (istoria disciplinelor universitare), care la rândul său va

cea mai cunoscută a acestui fenomen o constituie marile anchete de sociologie

lucrarea lui Fritz Ringer cu privire la rolul universității germane și îndeosebi al

De asemenea, din perspectiva numită social change, rolul universității

socială? S-ar putea spune că la toate acestea istoriografia universității oferă

7. Metodologie, cadru de analiză, instrumente de lucru

proiectului de cercetare109. Se înțelege că este nevoie să distingem între

Spre deosebire de alte arii tematice, istoria universității beneficiază de

asemenea, marile universități, în special, germane sau britanice, și-au digitalizat

În loc de concluzii: obiectul și domeniul istoriei universității

dimensiune comparativă serioasă, care să poată, pe de o parte, contrabalansa

Obiectul istoriei universității

participarea la cultura festivă academică (celebrating roots) ori de contribuții la

4. Universitatea ca instrument și ca obiect simbolic. Aceasta se referă mai

Domeniul și logica istoriei universității