Ioanitescu Ana Adelina

MASTER:Traductologie- Neogreaca

Critică şi Adevăr

Motto: „Noi trebuie să citim aşa cum se scrie: doar atunci

«glorificăm» literatura («a glorifica» înseamnă «a manifesta în esenţa
sa»); căci dacă cuvintele nu ar avea decât un sens, cel din dictionar,
dacă o a doua limbă nu ar veni să tulbure şi să elibereze «certitudinile
limbajului», nu ar exista literature.” (Roland Barthes).

„Nimic nu este mai important pentru o societate decât clasificarea limbajelor sale”1.
Acesta pare să fie mesajul-cheie pe care Roland Barthes îl subliniază în subcapitolul „Critică şi
Adevăr” din studiul intitulat Romanul Scriiturii. Şi într-adevăr clasificarea limbajelor,
schimbarea acestei clasificări precum şi deplasarea cuvântului echivalează, în viziunea sa, cu o
revoluţie, respectiv cu o schimbare ce se produce în spaţiul literaturii noastre. Ceea ce se
schimbă, ceea ce se adânceşte şi se unifică – este funcţia poetică şi critică a scriiturii. Cu alte
cuvinte scriitorii nu numai că fac ei înşişi critică, dar opera lor tinde să anunţe şi condiţiile
naşterii acesteia (Proust) sau chiar a absenţei sale (Blanchot)2.

Ce înseamnă dubla funcţie poetică a scriiturii? – se întreabă criticul. Utilizând acelaşi

limbaj atât în poezie cât şi în literatură, Roland Barthes este de părere că nu putem vorbi decât de
o simplă scriitură: „Cartea este abordată prin reversul ei de către cel care o face; nu mai există
nici poeţi, nici romancieri, nu mai există decât o scriitură”3. Mai mult criticul tinde să devină
scriitor.

Vorbim, aşadar, în accepţiunea lui Roland Barthes de o criză a comentariului. O primă

judecată de valoare ar fi aceea că a voi să fii scriitor presupune o intenţie de a fi. Mai mult,

1
Roland Barthes, Romanul Scriiturii, Editura Univers, Bucuresti, 1987, p. 134.
2
Ibidem, p. 134.
3
Ibidem, p. 134.
1
scriitorul nu poate fi definit în termeni ce ţin de rol sau de valoare, ci numai printr-o anumită
conştiinţă a cuvântului. Este scriitor cel pentru care limbajul constituie o problemă, cel care îi
simte profunzimea şi nu instrumentalitatea sau frumuseţea. Scriitorul şi criticul se întâlnesc în
faţa aceluiaşi obiect şi anume: limbajul.

Putem vorbi, aşadar, de anumite reguli ale expozeului intelectual. De pildă, Ignaţiu de
Loyola în Exercices spirituels oferă modelul unui discurs dramatizat expus altor forţe decât
silogismul sau abstracţiunea4. De asemenea, subliniază criticul, este vorba de o schimbare de
logică: „Intelectul accede la o altă logică, abordează spatiul gol al experienţei interioare, unul şi
acelaşi adevăr se caută, comun oricărei rostiri, fie ea fictivă, poetică sau discursivă” 5. Un alt
scriitor adus în discuţie este Jacques Lacan, care încearcă să substitute conceptelor abstracte
tradiţionale o expansiune totală a imaginii în sfera cuvântului astfel încât acesta nu mai separă
exemplul de idee, exemplul fiind el însuşi adevărul 6. La cealaltă extremă se situează Levy-
Strauss, propunând o nouă retorică a variaţiei ce angajează o responsabilitate a formei pe care o
întâlnim rareori în ştiinţele umaniste.

Cea de a doua supoziţie enunţată de Roland Barthes este cea a transformării: „Asistăm la
o transformare a rostirii discursive, transformare ce-l apropie pe critic de scriitor. Intrăm, cu alte
cuvinte, într-o criză a Comentariului şi aceasta este inevitabilă din momentul în care se descoperă
natura simbolică a limbajului, sau natura lingvistică a simbolului” 7. Toate aceste transformări se
petrec sub acţiunea conjugată a psihanalizei şi a structuralismului.

Ne-am putea întreba care este justificarea. Roland Barthes este de părere că, spre
deosebire de societatea clasico-burgheză care vedea în cuvânt un element decorativ, astăzi în
cuvânt vedem un semn şi un adevăr. Tot ceea ce are legătură cu limbajul este repus în discuţie:
filosofia, ştiinţele umaniste, literatura.

Cea de a doua problemă majoră pentru literatură pe care o subliniază scriitorul este aceea
a raportului dintre opera literară şi limbaj. Dacă opera este simbolică, la ce reguli de lectură
suntem limitaţi? Poate exista o ştiinţă a simbolurilor scrise? Limbajul criticului poate fi şi el
4
Ibidem, p. 135.
5
Ibidem, p. 136.
6
Ibidem, p. 136.
7
Ibidem, p. 136.
2
simbolic? – se întreabă Roland Barthes. Să luăm, de pildă, Jurnalul intim. În accepţiunea
eseistului, acesta a fost înţeles în două moduri atât de către sociologul Alain Girard, cât şi de
către scriitorul Maurice Blanchot. Pentru unul, Jurnalul constituie expresia unor circumstanţe
sociale, familiale, profesionale, pentru celălalt reprezintă o modalitate neliniştită de a întârzia
solitudinea fatală a scriiturii8.

Este binecunoscut faptul că opera literară posedă în structura sa mai multe sensuri. De
aici fiecare epocă poate să se creadă în posesia sensului canonic al operei, dar dacă lărgim puţin
sfera istoriei vom putea transforma sensul singular într-unul plural. De aceea Roland Barthes
răspunde: Varietatea sensurilor trădează o dispoziţie a operei spre deschidere. Datorită
structurii sale opera are în acelaşi timp mai multe sensuri. Acest lucru o face simbolică:
simbolul nu este imaginea, ci însăşi pluritatea sensurilor… o operă este eternă nu pentru că
impune un sens unic mereu altor oameni, ci pentru că sugerează sensuri mereu deferite aceluiaşi
om, care vorbeşte aceeaşi limbă simbolică de- a lungul timpurilor 9.

Ce este opera? – se întreabă Roland Barthes. Opera presupune contactul cu un anume

dincolo al textului, ca şi cum l-ar învăţa pe cititor o a doua limbă. Ea este întodeauna ceva
citaţional, are ceva din concizia pythică şi totuşi deschisă mai multor sensuri. Ea sugerează
sensuri mereu diferite aceluiaşi om, care vorbeşte aceeaşi limbă simbolică de-a lungul timpurilor.
Opera în accepţiunea lui Roland Barthes se găseşte întodeauna într-o situaţie profetică. În faţa
celui care o scrie ea devine o întrebare pusă limbajului. Ea este şi devine depozitarea unei imense
şi nesfârşite anchete asupra cuvântului. de aici şi valoarea simbolului, de aici şi valoarea critică a
limbajului. Cu alte cuvinte, literatura înseamnă explorare a numelui, iar limba simbolică căreia îi
aparţin operele literare este prin structură o limbă plurală10. Din acest punct de vedere literatura
s-ar încadra în două domenii umaniste, şi anume filologia şi lingvistica. Filologiei revenindu-i
sarcina de a fixa sensul literar, iar lingvistica acţionând pentru a înţelege şi a institui aceste
sensuri.

Dar dacă literatura are prin structură un sens multiplu, urmează că ea trebuie să producă
două discursuri. Putem aşadar urmări – subliniază Roland Barthes – toate sensurile pe care le

8
Ibidem, p. 137.
9
Ibidem, p. 137.
10
Ibidem, p. 139.
3
acoperă, adică sensul vid ce le poartă pe toate, sau putem urmări doar unul din aceste sensuri 11.
Din acest unghi eseistul propune un nou termen, şi anume acela de ştiinţă a literaturii (sau a
scriiturii) al cărei obiect este însăşi pluralitatea sensurilor operei şi cel de critică literară pentru
cel de al doilea discurs ce îşi propune să dea un sens particular operei. Deosebim – afirmă
Roland Barthes – lectura operei, care este imediată, de critica sa, ce este mediată printr-un limbaj
intermediar şi care este scriitura criticului. Ştiinţă, Critică, Lectură devin trei cuvinte-cheie
aplicate asupra operei pentru conceptul de limbaj.

În ceea ce priveşte conceptul de ştiinţă a literaturii, Roland Barthes este de părere că nu

avem constituit, încă, acest domeniu întrucât nu am reuşit să identificăm natura obiectului literar.
Dacă ea va exista într-o zi nu va fi o ştiinţă a conţinuturilor, ci o ştiinţă a condiţiilor conţinutului,
adică a formelor şi va interesa mai mult variaţiile de sens generate şi generabile de operă, ea nu
va interpreta simbolurile, ci doar polivalenţa lor. Pentru că ştiinţa se va interesa mai mult de
cauză, pentru care un fapt este acceptabil şi nu în funcţie nu numai de regulile filologice ale
literei, ci şi în funcţie de regulile lingvistice ale simbolului. Modelul ei va fi unul lingvistic. De
ce lingvistica? Pentru ca „ea va putea da literaturii acel model generativ care este principiul
oricărei ştiinţe, pentru că trebuie întotdeauna să dispui de nişte reguli pentru a explica nişte
rezultate”12.

Altfel spus, sarcina ei va fi aceea de a descrie gramaticalitatea frazelor. În acest sens

Roland Barthes răspunde: „Răspunzând facultăţii limbajului postulate de Humboldt şi Chomsky
există în om o facultate a literaturii, o energie a cuvântului ce nu are nimic în comun cu «geniul»,
pentru că e alcătuită din reguli independente de autor şi nu din inspiraţie sau voinţă personală.
Nu imagini, idei sau versuri sunt şoptite de vocea mitică a Muzei, ci marea logică a simbolurilor,
marile forme vide care permit să vorbim şi să operăm”13.

O a doua accepţiune a eseistului cu privire la ştiinţa literaturii este accea că acesta nu

poate exista decât printr-o apropiere a operei literare de mit. De ce? Noi suntem înclinaţi – afirmă
criticul, să credem că scriitorul poate să-şi revendice sensul operei şi sa-i definească legalitatea.
Însă în momentul în care opera devine mitică, trebuie să o tratăm ca pe un fapt exact. Moartea

11
Ibidem, p. 141.
12
Ibidem, p. 142.
13
Ibidem, p. 143.
4
este cea care face ireală opera literară şi transformă opera în mit. Adevărul anecdotelor se
consumă pentru a întâlni adevărul simbolurilor. Refuzăm de pildă – afirmă Roland Barthes – ca
moartea să copleşească viaţa, eliberăm opera de constrângrile intenţiei, regăsim freamătul
mitologic al sensurilor14. Mai mult afirmă eseistul ne aşteaptă o mitologie a scriiturii ce va avea
drept obiect nu numai opere determinate, adică înscrise într-un proces de determinare, ci şi opere
străbătute de marea scriitură mitică, în care umanitatea îşi încearcă semnificaţiile. 15

“Autorul, opera nu reprezintă decât un punct de plecare al unei analize ce are la orizont
un limbaj. Pe scurt nu poate exista o ştiinţă a lui Dante, Shakespeare, ci doar o ştiinţă a
16
discursului.” Această ştiinţă a discursului va cunoşte două mari domenii. Primul va cuprinde
semnele interioare frazei. De exemplu vechile figuri, fenomenele de conotaţie, anomaliile
semantice- toate trăsăturile limbajului literar în ansamblul său. Cel de-al doilea va cuprinde
semnele superioare frazei, părţile discursului din care se poate deduce o structură a povestirii, a
mesajului, a textului discursiv. Unităţile desigur că vor fi într-un raport de integrare, care să se
constitue la niveluri independente de descriere. Astfel ca textul se va deschide unor analize
sigure, dar le vor lăsa şi un enorm reziduu. Ele s- ar constitui din ceea ce noi considerăm esenţial
în opera şi anume geniul personal, arta, umanitatea. Iar obiectivitatea nu va acţiona în sensul
literar, filologic, ci asupra inteligibilităţii sale. Cu alte cuvinte inteligibilul va fi izvorul
obiectivităţii sale. Ea va descrie logica după care sunt generate sensurile. Dar până a se constitui
o astfel de ştiinţă ea va face apel la istorie şi la antropologie ce va permite descrierea logicii
generale a emnificaţiilor.

Un alt concep pe care criticul îl supune analizei este conceptual de critică. Ea nu este o
ştiinţă. În viziunea lui Roland Barthes nu obiectul trebuie opus subiectului, ci predicatul său.
17
Criticul înfruntă un obiect, nu opera, ci propriul său limbaj. Criticul nu se poate substitui
niciodată cititorului, deoarece primul este mereu supus medierii scriiturii, care “înseamnă într-un
anume fel a distruge lumea (cartea) şi a o reface”. Criticul este doar un comentator: pe de o parte,
el este un transmitator care reconiţioanează un material vechi; pe de altă parte, un operator care
redistribuie elementele operei pentru a-i da un anume înţeles. De aici şi ideea cum că, critica nu

14
Id., p. 144
15
Id., p. 144
16
Id., p. 144
17
Id., p 150
5
reprezintă decât un loc intermediar între ştiinţă şi lectură. Rolul ei pare a fi acela de a concepe o
reţea de sensuri, astfel încât să se instaleze aici conform anumitor exigenţe logice tema
chtoniană şi tema solară.18 Cu alte cuvinte criticul nu poate pretinde că traduce opera, că o face
adică mai explicită, căci nu există nimic mai clar decât opera. Rolul criticului nu ar fi decât acela
de a genera un anume sens, derivându-l dintr-o formă care este opera. Criticul –afirmă Roland
Barthes dedubleză sensurile, făcând ca deasupra primului limbaj să plutească un al doilea, adică
o coerenţă de semne. El este obligat sa adopte un anumit “ton”, care nu poate fi decât afirmativ,
scriitura lui fiind asertivă – declarativă (susceptibilă aplicarii valorii de adevăr sau de fals) 19 În
esenţă este vorba –afirmă Roland Barthes de un fel de anamorfoză, fiind stabilit faptul că, pe de
o parte opera nu se supune niciodată unei pure reflectări, iar pe de altă parte anamorfoza însăşi
este o transformare supravegheată.20 Criticul nu poate spune orice. El acordă cuvântului o
funcţie semnificantă şi prin cuvânt anamorfoza pe care o exprimă este ghidată de constrângerile
21
formale ale sensului. Vorbim aşadar de o primă constrângere care cere să considerăm că în
operă totul este semnificant. De exemplu :o gramatică nu este bine descrisă, dacă în ea nu se pot
explica toate frazele; un sistem de sensuri este nedesăvârşit dacă toate cuvintele nu pot să-şi
găsescă un loc inteligibil. Din punct de vedere structural-afirmă criticul, sensul nu se naşte prin
repetiţie, ci prin diferenţă, în aşa fel încât un termen rar de îndată ce este surprins într-un sistem
22
de excluderi şi relaţii semnifică tot atât de mult cât un termen frecvent. În esenţă pare a fi
vorba de un set de transformări enunţate deopotrivă şi de psihanaliză şi retorică. Ele sunt:
substituirea propriu-zisă (metafora), omisiunea (elipsa), condensarea (omonimia), deplasarea
(metonimia), negaţia (antifraza). 23

Cartea este o lume se sensuri- pare să afirme Roland Barthes. În faţa ei criticul resimte o
serie de condiţionări, ca şi scriitorul. De asemenea anamorfoza pe care criticul o impune
obiectului său trebuie să meargă în acelaşi sens. Desigur că acestei anmorfoze îi corespunde o
subiectivitate cultivată, supusă unor constrângeri ce îşi au izvorul în simbolurile operei. De
asemenea critica este o lectură profundă. Prin caracterul ei interpretabil ea descoperă ceva

18
Id., p 146
19
Id., p.152
20
Id.,p.152
21
Id., p.146
22
Id.,p. 146
23
Id., p.150
6
inteligibil, şiruri de simboluri, omologii de raporturi. Ea nu poate să pretindă –afirmă R. Barthes
că regăseşte fondul operei, căci acest fond este însuşi subiectul, adică o absenţă. Criticul nu poate
decât să înfrunte metaforele operei, nu le poate produce. Opera rămâne întodeauna un limbaj, un
subiect, o absenţă.24 În faţa ştiintei literaturii–afirmă R.Barthes criticul nu ştie ce să înţeleagă.
Astfel că putem vorbi de un anume fel de ironie, iar acesstă ironie.:” nu este nimic altceva decât
întrebarea pusă limbajului de către limbaj”25 Ironia este ceea ce îi e dat criticului: nu să vadă
adevărul, ci să fie acest adevăr.

Un ultim concept pe care Roland Barthes îl supune analizei este acela de Lectură.
Critical se vede nevoit să răspundă unei întrebări şi anume: ce înseamnă a scrie? A scrie
înseamnă a desface cartea şi a o reface. Criticul nu este decât un comentator, dar unul deplin –
afirmă R.Barthes. pe de o parte el este un transmiţător care recondiţionează un material vechi, iar
pe de altă parte el este un operator ce redistribuie elementele operei cu scopul de a-i da un anume
înţeles.26 Deosebit de important rămâne şi faptul că în viziunea lui Roland Barthes în virtutea
conceptului ordonator de “dorinţă” orientată înspre scriitură, cititorul pur nu poate produce alt
comentariu decat pastişa, deoarece nu iese din cuvantul operei, pe care o doreşte exclusiv pentru
ea însăşi, în vreme ce criticul, ca utilizator al scrierii, ajunge să nu mai dorească limbajul operei,
ci propriul său limbaj, ceea ce semnifică trimiterea operei înapoi la dorinţa scriiturii din care a
aparut.27

În concluzie nu putem afirma că textul scriiturii nu reflectă nimic altceva decât vocea
Ştiinţei. Recurgând la discursul simbolic, Roland Barthes ajunge la convingerea că subiectul nu
este o plenitudine individuală pe care avem sau nu dreptul să o eliminăm din limbaj, ci,
dimpotrivă, el este un vid în jurul căruia scriitorul împleteşte un cuvânt infinit transformat. Mai
28
mult limbajul nu este predicatul unui subiect, ci este subiectul. Adăugând-şi limbajul la cel al
autorului, precum şi simbolurile la simbolurile operei, criticul nu deformează obiectul pentru a se
exprima în el, ci reproduce încă o data semnul operelor al căror mesaj nu este o subiectivitate, ci
însăşi confruntarea subiectului şi limbajului, astfel încât- afirmă Roland Barthes critica şi opera

24
Id., p. 152
25
Id., p. 154
26
Id., p. 156
27
Id., p. 157
28
Id., p.157
7
 29
pot spune împreună: sunt literatură. În viziunea marelui scriitor a aborda textul (scriitura), nu
înseamnă nimic altceva decât a atinge sensul ce se află dincolo de codul limbii. Desigur codul
ocupă un loc central în analiza textului lui Barthes. El poate să fie fie un cod hermeneutic, un
cod semic, unul simbolic sau unul cultural. Ca şi criticul autorul sau naratorul are o funcţie pur
lingvistică. Altfel spus a citi înseamnă a dori opera, iar trecerea de la lectură la critică înseamnă
schimbarea dorinţei. Adică acesta însemnă să nu mai doreşti opera, ci propriul tău limbaj. Critica
se poate defini şi ea printr-un metalimbaj, o activitate “formală”, având ca scop nu descifrarea
sensului unei opere, ci reconstituirea regulilor de elaborare a acestui sens. Pentru ca textul să
devină o analiză progresivă, el trebuie să faciliteze aplicarea mai multor tipuri de critică. Ele ar
putea fi: critica psihologică, psihanalitică, tematică, istorică, structurală, etc.

Bibliografie :

1. Roland Barthes, Romanul Scriiturii, Editura Univers, Bucuresti, 1987.

29
Id., p. 151
8
9