Curs 1+2

CUPRINSUL CURSULUI
INTRODUCERE
MODULUL I: PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE
Obiective operaţionale
1.1.Obiectul Fitotehniei şi legătura cu alte ştiinţe
1.2. Modul de folosinţă al terenului şi structura culturilor de câmp în România
1.2.1. Situaţia fondului funciar în ţara noastră pe categorii de folosinţă ale
terenului
1.2.2. Structura culturilor de câmp în România
1.3. Factorii care contribuie la realizarea producţiei vegetale
1.3.1. Factorii ecologici. Zonarea ecologică a plantelor
1.3.1.1 Factorii ecologici
1.3.1.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România
1.3.1.3. Zonarea ecologică a plantelor
1.3.2. Factorii biologici (soiul sau hibridul, categoria biologică şi valoarea
culturală a materialului de semănat)
1.4. Controlul calităţii seminţelor
1.4.1. Organizarea controlului calităţii seminţelor pe plan mondial şi în România
1.4.2. Analizele de laborator efectuate asupra seminţelor
1.4.2.1. Puritatea fizică
1.4.2.2. Masa a 1000 de boabe (MMB)
1.4.2.3. Masa hectolitrică (MH)
1.4.2.4. Masa specifică
1.4.2.5. Umiditatea seminţelor
1.4.2.6. Germinaţia seminţelor
1.4.2.7. Viabilitatea seminţelor
1.4.2.8. Autenticitatea seminţelor
1.4.2.9. Starea sanitară a seminţelor
1.4.2.10. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar
Teste de autoevaluare
MODULUL II: CEREALE
2.1. Generalităţi
2.1.1. Importanţa, compoziţia chimică şi răspândirea cerealelor
2.1.1.1. Importanţă
2.1.1.2. Compoziţia chimică a boabelor de cereale
2.1.1.3. Suprafeţe cultivate
2.1.2. Particularităţile biologice ale cerealelor
2.1.2.1. Germinaţia (încolţirea)
2.1.2.2. Înrădăcinarea
2.1.2.3. Înfrăţirea
2.1.2.4. Formarea tulpinii
2.1.2.5. Înspicarea
2.1.2.6. Înflorirea-fecundarea
2.1.2.7. Formarea bobului
2.1.2.8. Maturitatea (coacerea)
MODULUL III: Grâul
2.2. Grăul
2.2.1. Importanţă. Biologie
2.2.1.2. Compoziţia chimică
2.2.1.3. Răspândire
2.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri
2.2.1.5. Particularităţi biologice
MODULUL IV: Grâul
2.2.1. Ecologie
2.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol
2.2.1.7. Zone ecologice
2.2.2. Tehnologia de cultivare
2.2.2.1. Rotaţia
2.2.2.2. Fertilizarea
2.2.2.3. Lucrările solului
MODULUL V: Grâul
2.2.2.4. Sămânţa şi semănatul
2.2.2.5. Lucrările de îngrijire
2.2.2.6. Recoltarea
MODULUL VI: Secara şi triticale
2.3. Secara
2.3.1. Importanţă. Biologie, Ecologie
2.3.1..3. Răspândire
2.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri
2.3.2. Tehnologia de cultivare a secarei
2.3.2.1. Rotaţia
2.3.2.6. Recoltarea
2.4. Triticale
2.4.1. Importanţă. Biologie, Ecologie
2.4.1.3. Răspândire
2.4.1.4. Sistematică. Soiuri
2.4.2.1. Rotaţia
2.4.2.6. Recoltarea
Bibliografie
MODULUL I
Capitolul 1
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE
Obiectivele operaţionale
La terminarea studiului acestui capitol, studentul trebuie să fie capabil:

- să definească obiectul de studiu al disciplinei de Fitotehnie şi să arate legăturile cu
alte discipline;
- să definească categoriile de folosinţă ale terenului în ţara noastră;
- să cunoască grupele de culturi de câmp din România şi căile de sporire a producţiei
vegetale;
- să descrie factorii producţiei agricole vegetale;
- să definească factorii ecologici şi măsurile de dirijare a acestora;
- să descrie zonele producţiei agricole vegetale din România şi să definească zonarea
ecologică a plantelor;
- să definească noţiunea de sămânţă din punct de vedere fitotehnic şi condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească materialul de semănat;
- să cunoască indicii de calitate ai seminţelor şi metodele de determinare a acestora;
- să calculeze sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar în funcţie de indicii de
valoare culturală şi de desimea de semănat
1.1. OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE ŞTIINŢE
Fitotehnia, arta sau meşteşugul cultivării plantelor, cum o denumeau vechii greci,
este ştiinţa agricolă de bază care studiază biologia, ecologia şi tehnologia de cultivare a
plantelor în scopul obţinerii de producţii superioare cantitativ şi calitativ la nişte costuri
de producţie cât mai reduse.
Iniţial, fitotehnia a cuprins în sfera sa de activitate toate plantele cultivate, atât din
cultura mare cât şi cele horticole sau furajere. În prezent, ca urmare a diversificării
sortimentului de plante luate în cultură, obiectul fitotehniei îl constituie culturile de câmp
sau plantele de cultură mare (cereale, leguminoase pentru boabe, oleaginoase, textile,
rădăcinoase, tuberculifere, tutun, hamei, plante medicinale şi aromatice), care ocupă
suprafeţe întinse, peste 80 % din terenul arabil al globului ca şi din arabilul ţării noastre ,
având cea mai mare importanţă pentru existenţa şi activitatea umană. Pentru ţara
noastră, numărul speciilor de care se ocupă fitotehnia se ridică la circa 100 şi ele aparţin
la mai multe familii botanice.
Culturile de câmp asigură o mare parte din produsele de bază necesare
alimentaţiei oamenilor şi furajării animalelor, pun la dispoziţia industriei multe dintre
materiile prime de care aceasta are nevoie şi pot crea unele disponibilităţi pentru export.
De altfel, în alimentaţia directă a omului, plantele de câmp asigură peste 50 % din
necesarul energetic şi de proteine şi participă decisiv la dezvoltarea zootehniei. Cea mai
mare parte din producţia anuală a culturilor de câmp (principală sau secundară) la care
se adaugă produsele derivate de la industrializarea plantelor sunt valorificate prin
creşterea animalelor. Totodată, producţia vegetală asigură materia primă pentru diferite
ramuri industriale producătoare de bunuri de consum.
Producţia vegetală este rezultatul unui proces biologic deosebit de complex prin
care plantele verzi sintetizează materia organică din substanţele anorganice (luate din
mediul înconjurător) sub influenţa energiei solare. Pe baza cunoaşterii aprofundate a
biologiei plantelor şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu, fitotehnia stabileşte măsurile
tehnologice corespunzătoare pentru utilizarea cu eficienţă maximă a energiei solare, a
apei şi a substanţelor nutritive în scopul obţinerii unor recolte mari şi de calitate
superioară. Aceasta presupune stabilirea diferenţiată a amplasării şi rotaţiei culturilor,
aplicarea echilibrată a îngrăşămintelor şi executarea unor lucrări ale solului în
concordanţă cu cerinţele biologice ale plantelor, folosirea de seminţe valoroase şi
semănatul de calitate, efectuarea unor lucrări corespunzătoare de întreţinere şi recoltare a
culturilor. Toate aceste măsuri sunt menite să asigure cele mai favorabile condiţii pentru
amplificarea procesului de fotosinteză prin care plantele verzi sintetizează materia
organică din substanţele minerale cu ajutorul energiei solare.
Produsele fotosintezei participă la sinteza numeroaselor şi variatelor substanţe de
rezervă (glucide, lipide, proteine, vitamine etc.) ce se depun în rădăcini, tuberculi,
tulpini, frunze, fructe sau seminţe, care reprezintă produsul util pentru care se cultivă
plantele. Din punct de vedere agricol interesează ca proporţia de produs util principal
(boabe de cereale sau leguminoase, rădăcini de sfeclă, tuberculi de cartof etc.) să fie cât
mai mare în cadrul fitomasei totale, respectiv indicele de recoltă (raportul boabe: paie
sau tuberculi: vreji etc.) să aibă valori cât mai ridicate.
Prin fotosinteză, plantele verzi reţin între 2-5 % (în medie 3 %) din imensa
cantitate de energie luminoasă ce ajunge asupra lor, aceasta fiind fixată sub formă de
energie chimică în fitomasă. Cea mai mare parte a energiei luminoase absorbită de plante
(în medie 97 %) este utilizată în evapo-transpiraţie (pentru hidratarea şi reglarea
temperaturii plantelor) sau se pierde sub formă de căldură.
Sporirea randamentului fotosintetic - factor hotărâtor în obţinerea de recolte mari
– se poate realiza prin cultivarea de soiuri productive şi prin aplicarea unor tehnologii
corespunzătoare (desime de cultură optimă, orientarea rândurilor în funcţie de cerinţele
plantelor, fertilizare echilibrată, asigurarea apei, combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor etc.) care să menţină aparatul foliar activ o perioadă cât mai lungă de timp.
Prin profilul său vast, având un caracter interdisciplinar aplicativ şi pentru
atingerea obiectivelor propuse, fitotehnia se află într-o strânsă şi permanentă legătură cu
alte discipline ştiinţifice. Aspectele teoretice privind procesele şi fenomenele ce se petrec
în plante sunt explicate prin conlucrarea fitotehniei cu unele discipline fundamentale cum
sunt: biologia (botanica şi fiziologia vegetală), ecologia, chimia (biochimia şi
agrochimia), pedologia şi climatologia, fizica, matematica etc.
În studiul biologiei şi ecologiei plantelor ca şi în elaborarea de tehnologii,
fitotehnia se sprijină mult pe cunoştinţele de botanică şi fiziologie vegetală. Spre
exemplu, botanica oferă noţiuni de morfologie, anatomie, reproducere şi sistematică la
plantele de cultură care sunt necesare cunoaşterii organelor plantelor, îndeosebi a celor ce
formează recolta, iar cunoştinţele de fiziologie privind procesele biologice fundamentale
care au loc în plante, referitoare la nutriţia plantelor, creşterea şi dezvoltarea lor, sinteza
substanţei organice etc., prezintă o mare importanţă practică pentru dirijarea acestora prin
măsuri tehnologice adecvate. De asemenea, pe baza cunoaşterii ecologiei plantelor, a
relaţiilor dintre acestea şi mediul înconjurător se pot stabili măsurile tehnologice optime
pentru utilizarea la maximum a factorilor de vegetaţie în scopul sporirii producţiei
agricole. Chimia şi agrochimia asigură date privind compoziţia organică şi minerală a
plantelor, particularităţile de nutriţie, compoziţia şi modul de utilizare a îngrăşămintelor,
amendamentelor, pesticidelor, stimulatorilor de creştere. Pedologia şi climatologia pun la
dispoziţia fitotehniei date şi elemente importante pentru zonarea ecologică a plantelor în
funcţie de cerinţele lor biologice şi pentru diferenţierea măsurilor agrofitotehnice în
teritoriu.
Sub aspect practic, fitotehnia oferă soluţii concrete pentru sporirea producţiei
vegetale şi se bazează pe cunoştinţele provenite de la unele discipline de tehnică generală,
cum sunt agrotehnica, protecţia plantelor, mecanizarea agriculturii etc. şi conlucrează
strâns cu ameliorarea plantelor, zootehnie şi disciplinele economice (management,
marketing).
Agrotehnica oferă date privind unele aspecte generale ale cultivării plantelor cum
sunt lucrările solului, asolamentele, buruienile din culturi şi metodele generale de
combatere a acestora, pe care fitotehnia le diferenţiază pentru fiecare plantă de cultură şi
în condiţii pedoclimatice specifice.
Disciplinele de protecţia plantelor (fitopatologia şi entomologia) vin în sprijinul
fitotehniei prin cunoştinţele de biologie, ecologie şi combatere integrată a bolilor şi
dăunătorilor, iar mecanizarea agriculturii pune la dispoziţia sectorului vegetal mijloacele
tehnice necesare executării la timpul optim şi în condiţii bune de calitate a tuturor
lucrărilor din tehnologia de cultivare a fiecărei culturi. În acelaşi timp, măsurile
tehnologice preconizate de fitotehnie trebuie să fie uşor mecanizabile.
Fitotehnia are un contact nemijlocit cu ameliorarea plantelor care pune la
dispoziţia agriculturii noi soiuri şi hibrizi, producţia vegetală având sarcina să găsească
soluţiile tehnologice adecvate pentru etalarea întregului potenţial productiv al noilor
creaţii.
În strânsă legătură cu fitotehnia, zootehnia valorifică o mare parte din produsele
vegetale (principale şi secundare) şi pune la dispoziţia sectorului vegetal îngrăşămintele
organice necesare menţinerii şi ridicării fertilităţii solului pentru obţinerea de recolte
mari şi stabile.
Disciplinele economice (management, marketing) oferă posibilitatea organizării şi
conducerii eficiente a forţei de muncă şi a proceselor tehnologice, precum şi urmăririi
eficienţei economice a măsurilor agrofitotehnice în scopul obţinerii de produse la un preţ
de cost cât mai scăzut.
Prin domeniul său larg de cuprindere, fitotehnia are strânse legături cu producţia
agricolă unde sunt introduse, verificate şi generalizate noile metode de cultivare a
plantelor pentru sporirea recoltelor.
În scopul stabilirii particularităţilor biologice, ecologice şi a tehnologiilor de
cultivare a plantelor, fitotehnia, ca ştiinţă de sinteză (integratoare) a disciplinelor
fundamentale şi de tehnică generală, are şi metode proprii de cercetare. Complexitatea
problemelor studiate impune efectuarea de cercetări în câmp, în laborator, în case de
vegetaţie şi în fitotroane.
Experienţele efectuate în câmp, în condiţii obişnuite de viaţă a plantelor, ocupă o
pondere mare în fitotehnie şi ele urmăresc stabilirea rotaţiilor şi a celor mai adecvate
lucrări ale solului, aplicarea îngrăşămintelor (epoci, doze şi mod de aplicare), rezolvarea
problemelor referitoare la lucrarea de semănat (epocă, desime, distanţă dintre rânduri,
adâncime de semănat, cantitate de sămânţă la hectar etc.), la lucrările de întreţinere
(combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, irigare etc.) şi de recoltare (momente,
mijloace şi metode de recoltare), precum şi unele aspecte privind dinamica formării
recoltei în relaţie cu factorii de vegetaţie, optimizarea tehnologiilor etc. Pentru dirijarea
factorilor de vegetaţie în funcţie de cerinţele biologice ale plantelor de cultură, aceste
cercetări sunt completate în case de vegetaţie, laborator şi fitotroane.
Cercetările din domeniul culturilor de câmp trebuie să urmărească obţinerea de
producţii mari cu consum minim de energie, atât prin reducerea numărului de lucrări
(minim de lucrări) cât şi prin utilizarea unor cantităţi rezonabile de îngrăşăminte,
pesticide etc., care să evite poluarea mediului.
Plantele de câmp cuprinse în această lucrare sunt împărţite în câteva grupe după
particularităţile lor biologice şi după scopul pentru care se cultivă. În cadrul manualului
de fitotehnie sunt tratate, în ordine, următoarele grupe de plante:
1. Cereale: zece plante din familiile Poaceae (grâu, secară, triticale, orz, ovăz,
orez, porumb, sorg, mei) şi Polygonaceae (hrişcă);
2. Leguminoase pentru boabe: zece specii din familia Fabaceae (mazăre, fasole,
soia, linte, bob, năut, lupin, latir, arahide, fasoliţă);
3. Plante oleaginoase: nouă specii din familiile Asteraceae (floarea-soarelui,
şofrănel), Linaceae (inul pentru ulei), Brassicaceae (rapiţă, camelină), Euphorbiaceae
(ricin), Pedaliaceae (susan) şi Lamiaceae (perilă, lalemanţie);
4. Plante textile: trei specii din familiile Linaceae (inul pentru fibră),
Cannabaceae (cânepă) şi Malvaceae (bumbac);
5. Plante tuberculifere şi rădăcinoase: trei specii din familiile Solanaceae
(cartof), Chenopodiaceae ( sfeclă pentru zahăr) şi Asteraceae (cicoare);
6. Tutun (familia Solanaceae );
7. Hamei (familia Cannabaceae);
8. Plante medicinale şi aromatice: circa 60 de specii cultivate din diferite familii
botanice.
Plantele cuprinse în primele două grupe ( cereale şi leguminoase pentru boabe) fac
obiectul volumului I al manualului de Fitotehnie.
În cuprinsul manualului, pentru fiecare cultură, problemele abordate sunt tratate în
următoarea succesiune:
a) Importanţa culturii. Compoziţia chimică a produsului principal şi după caz a
produsului secundar. Suprafeţe cultivate pe glob şi în ţara noastră;
b) Sistematică (încadrarea botanică: specii, subspecii, varietăţi). Origine. Soiuri şi
hibrizi cultivaţi în România;
c) Particularităţi biologie (morfologie, faze de vegetaţie, biologia creşterii şi
dezvoltării);
d) Cerinţe faţă de climă şi sol (ecologie). Zone ecologice de cultură;
e) Tehnologia de cultivare:
- rotaţia (planta premergătoare);
- fertilizarea (particularităţi de nutriţie, doze de îngrăşăminte, epoci şi mod de
aplicare);
- lucrările solului (pregătirea terenului pentru semănat);
- sămânţa şi semănatul (calitatea seminţei, tratamente împotriva bolilor şi
dăunătorilor, epocă, desime şi adâncime de semănat, metode de semănat);
- lucrările de îngrijire (combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, irigare şi
alte lucrări specifice);
- recoltarea (momentul optim de recoltare în funcţie de destinaţia produsului
principal, metode şi mijloace de recoltare) şi producţiile medii la hectar.
1.2. MODUL DE FOLOSINŢĂ AL TERENULUI ŞI STRUCTURA

CULTURILOR DE CÂMP ÎN ROMÂNIA
1.2.1. Situaţia fondului funciar în ţara noastră pe categorii de folosinţă ale
terenului
Categoriile de folosinţă ale terenului ţării noastre în anul 2005 se prezintă în
tabelul 1.1. (după Anuarul statistic al României, 2006)
Suprafaţa fondului funciar în România este de 23.839.100 ha din care terenul
agricol (arabil, păşuni, fâneţe, vii şi livezi) ocupă 14.741.200 ha (61,8 % din suprafaţa
totală).
Suprafaţa arabilă în anul 2005 a fost de 9.420.200 ha ce reprezintă 39,5 % din
fondul funciar al ţării şi 63,9 % din categoria de folosinţă agricolă, iar suprafaţa arabilă
pe locuitor este de 0,43 ha.
Tabelul 1.1.
Modul de folosinţă al teritoriului României în anul 2005
Specificare Suprafaţa % din % din
(mii ha) suprafaţa suprafaţa
totală agricolă
Suprafaţa totală a ţării 23.839,1 100,0 -
Teren agricol total: 14.741,2 61,8 100,0
din care:
- arabil 9.420,2 39,5 63,9
- păşuni 3.364,0 14,1 22,8
- fâneţe 1.514,7 6,4 10,3
- vii şi pepiniere viticole 224,1 0,9 1,5
- livezi şi pepiniere 218,2 0,9 1,5
pomicole 6.742,8 28,3 -
Fond forestier 841,4 3,5 -
Ape şi bălţi 657,1 2,8 -
Construcţii 391,1 1,6 -
Drumuri şi căi ferate 465,5 2,0 -
Alte terenuri
1.2.2. Structura culturilor de câmp în România

Culturile de câmp, care fac obiectul fitotehniei, deţin o pondere însemnată din
suprafaţa arabilă a ţării (tabelul 1.2.,după Anuarul statistic al României, 2006).
Comparativ cu perioada interbelică, în ultimele decenii a scăzut semnificativ suprafaţa
ocupată cu cereale şi au sporit suprafeţele cultivate cu plante oleaginoase, tuberculifere,
rădăcinoase, leguminoase pentru boabe, plante medicinale şi aromatice.
Tabelul 1.2.
Suprafaţa ocupată cu grupele de culturi de câmp în România în anii 1938 şi
2005
Specificare 1938 2005
mii ha % din mii ha % din
arabil arabil
Cereale pentru boabe 8.193,9 81,18 5.865,7 62,27
Leguminoase pentru boabe 99,3 0,98 187,3 1,99
Plante oleaginoase 136,9 1,36 1.062,4 11,28
Plante textile 54,7 0,54 2,3 0,02
Plante tuberculifere şi 167,7 1,66 310,1 3,29
rădăcinoase 11,0 0,11 3,6 0,04
Tutun - - 4,6 0,05
Plante medicinale
Total culturi de câmp 8.663,5 85,83 7.436,0 78,94
Suprafaţa arabilă 10.092,8 100,00 9.420,2 100,00
În sectorul vegetal, nivelul producţiei totale poate fi sporit pe două căi:

a) prin extinderea suprafeţelor cultivate şi stabilirea unei anumite structuri a culturilor
agricole în funcţie de cerinţele economiei naţionale şi b) prin creşterea randamentelor
la hectar.
Întrucât suprafaţa arabilă a ţării este limitată, creşterea suprafeţelor ocupate cu
anumite culturi nu este posibilă decât prin reducerea suprafeţelor destinate altor culturi,
adică prin schimbarea structurii suprafeţelor cultivate. Structura culturilor de câmp a
suferit anumite modificări după război când au crescut suprafeţele ocupate cu unele
plante tehnice (floarea-soarelui, soia, sfecla pentru zahăr), în detrimentul cerealelor, în
scopul asigurării necesarului de ulei şi zahăr şi pentru a se renunţa la importul acestor
produse.
Calea principală de creştere a producţiei totale la plantele de cultură rămâne şi în
perspectivă sporirea recoltei la unitatea de suprafaţă, care este posibilă prin introducerea
de cultivare mai performante şi prin îmbunătăţirea tehnologiilor de cultivare.
1.3. FACTORII CARE CONTRIBUIE LA REALIZAREA PRODUCŢIEI

VEGETALE
Producţia agricolă vegetală, după cum s-a arătat, este rezultatul procesului de
fotosinteză prin care plantele verzi sintetizează materia organică din substanţele minerale
cu ajutorul energiei solare.
La realizarea producţiei vegetale îşi aduc contribuţia patru grupe de factori (Al.
Salontai, 1982):
a) factori ecologici: climatici, edafici, orografici; zonarea ecologică a plantelor;
b) factori biologici: soiul sau hibridul cultivat (cultivarul) şi valoarea biologică şi
culturală a materialului de semănat;
c) factori tehnologici: rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, semănatul, lucrările de
îngrijire şi recoltarea;
d) factori social-economici: asigurarea forţei de muncă şi a bazei tehnico-
materiale, organizarea producţiei etc.
Cunoaşterea şi dirijarea corectă a factorilor amintiţi în funcţie de nevoile plantelor
constituie o condiţie esenţială în sporirea cantitativă şi calitativă a recoltelor în sectorul
vegetal.
1.3.1. Factorii ecologici. Zonarea ecologică a plantelor

În cursul vieţii lor, plantele de cultură se află într-o continuă şi strânsă
interdependenţă cu mediul înconjurător. Potenţialul biologic al fiecărei plante este etalat
atunci când mediul asigură condiţiile de viaţă cerute de către plantă. Plantele au cerinţe
specifice faţă de climă (lumină, căldură, apă, aer) şi sol (tipul de sol şi fertilitatea
acestuia) şi acestea trebuie luate în considerare atât la zonarea culturilor cât şi la aplicarea
tehnologiilor de cultivare.
1.3.1.1. Factorii ecologici

Lumina. Energia luminoasă este absorbită de clorofilă şi prin procesul
defotosinteză este folosită în sinteza materiei organice din plante. Lumina este deci
factorul de vegetaţie prin care energia solară se integrează în plantă sub formă de energie
acumulată în substanţa organică. Procesul de fotosinteză este influenţat de intensitatea şi
calitatea luminii, precum şi de durata de iluminare.
Intensitatea luminii influenţează modul de desfăşurare a fazelor de vegetaţie
(creşterea, înflorirea, fructificarea), fiind în relaţie directă cu nivelul recoltei. Lumina mai
intensă determină o rezistenţă mai mare la cădere a cerealelor, un conţinut mai ridicat de
amidon la cartof, de zahăr la sfeclă, de ulei la floarea-soarelui etc. Unele plante sunt
adaptate la intensităţi mai ridicate ale luminii („plante de lumină”) ca floarea soarelui,
sfecla pentru zahăr, cartoful, porumbul, bumbacul etc. Alte plante preferă condiţii de
lumină mai puţin intensă („plante de umbră”) cum ar fi inul pentru fibră, fasolea, bobul,
dovleacul etc.
Calitatea luminii, respectiv componentele spectrului luminos, acţionează diferit
asupra plantelor, influenţând cantitatea şi calitatea recoltei. Razele roşii şi galbene
favorizează mai ales sinteza hidraţilor de carbon, în timp ce sub acţiunea razelor albastre
se acumulează îndeosebi substanţe proteice.
Durata iluminării depinde de lungimea zilei care, la rândul ei, este dependentă de
latitudinea geografică. Plantele s-au adaptat diferitelor condiţii de lumină, prezentând o
reacţie fotoperiodică, fenomen denumit fotoperiodism. Se disting plante de zi scurtă
(porumb, sorg, orez, mei, soia, cânepă, bumbac etc.), originare din zone cu latitudini mai
mici, care cresc vegetativ la începutul verii şi fructifică spre sfârşitul verii şi începutul
toamnei (când zilele sunt scurte) şi plante de zi lungă (grâu, secară, orz, ovăz, mazăre, in,
sfeclă etc.), ce au originea la latitudini mai mari, înfloresc şi fructifică în condiţii de zile
mai lungi, încheindu-şi ciclul de dezvoltare la începutul verii. Există şi specii indiferente
(neutre) faţă de lungimea zilei ca hrişca, tutunul, floarea-soarelui etc.
Deşi sursa luminoasă este în afara influenţei omului, gradul de folosire a luminii
poate fi influenţat. Factorul lumină poate fi dirijat bine în spaţii protejate (sere, case de
vegetaţie, fitotroane etc.). În câmp, gradul de folosire a luminii se poate mări printr-o
zonare raţională a culturilor în teritoriu şi prin măsuri agrofitotehnice ca: amplasarea pe
expoziţii sudice, semănatul la densităţi corespunzătoare, orientarea rândurilor, fertilizarea
raţională, combaterea buruienilor, sporirea conţinutului de bioxid de carbon în jurul
plantelor pentru intensificarea fotosintezei ş.a.
Căldura. Acest factor de vegetaţie este implicat în desfăşurarea tuturor proceselor
vitale din plantă şi sol: absorbţia apei şi substanţelor nutritive, respiraţia, transpiraţia,
fotosinteza, activitatea microorganismelor etc.
Cerinţele plantelor faţă de temperatură diferă pe faze de vegetaţie şi în funcţie de
specia, soiul sau hibridul cultivat. Ele se manifestă încă de la germinaţia seminţelor şi
continuă până la recoltarea plantelor.
Procesul de germinaţie a seminţelor se declanşează la o anumită temperatură
minimă în funcţie de specie. Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie prezintă o
importanţă deosebită în stabilirea perioadei optime de însămânţare a culturilor de
primăvară. Grâul, orzul, ovăzul şi mazărea se seamănă la temperatura de 1-3 oC, bobul,
lupinul şi inul la 3-5oC, sfecla pentru zahăr la 5-6oC, soia şi floarea soarelui la 6-8oC,
porumbul la 8-10oC, fasolea şi bumbacul la 10-11oC, orezul şi meiul la 11-12oC, tutunul
la 13-14oC. Semănatul mai devreme, înainte de a se realiza în sol temperatura minimă de
germinaţie, este contraindicat deoarece intervalul de timp de la semănat până la răsărire
este prea mare, terenul se infestează cu buruieni, seminţele stagnează în sol, nu
germinează şi sunt atacate de boli şi dăunători, iar în cazul semănatului întârziat se pierde
apa din sol, răsărirea are loc cu întârziere şi nu se realizează desimea optimă de plante în
lan.
Cerinţele faţă de căldură cresc pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie.
Plantele au nevoie de o temperatură minimă de creştere denumită „zero de creştere” sau
„zero biologic” sau „prag biologic”. Pentru plantele originare din climatul temperat (grâu,
secară, orz, ovăz, mazăre etc.) pragul biologic este de 5 oC, iar la cele originare din
climatul cald (porumb, fasole, soia etc.), temperatura de 8-10oC.
Evaluarea necesarului de căldură pentru fiecare plantă se face prin însumarea
temperaturilor medii zilnice active din întreaga perioadă de vegetaţie sau pentru anumite
faze, obţinându-se aşa numita „constantă termică” sau „suma de grade”, care stă la baza
zonării culturilor. În tabelul 1.3. se prezintă constantele termice la câteva plante de cultură
( I. Staicu, 1969).
În funcţie de cerinţele plantelor faţă de temperatură se face o mai bună zonare a
speciilor, soiurilor şi hibrizilor. În zonele mai calde se cultivă orezul, bumbacul, floarea-
soarelui, hibrizii tardivi de porumb etc., iar în zonele mai răcoroase se cultivă cu succes
cartoful, inul pentru fibră, hibrizii timpurii de porumb etc. ApaPeeste
versanţii
un factorsudici se
de vegetaţie
amplasează mai ales plante pretenţioase la căldură (floarea-soarelui, porumb, soia etc.),
iar pe versanţii nordici, plante cu cerinţe mai reduseindispensabil vieţii de vegetaţie
faţă de acest factor plantelor. Ea
(grâu, trifoi etc.). Alte măsuri pentru reglarea regimului termicdirect
participă sunt: sau
stabilirea desimii
indirect la toate
optime de semănat, orientarea rândurilor, fertilizarea organică, combaterea buruienilor,
executarea corespunzătoare a lucrărilor solului, reţinereaprocesele fiziologice
zăpezii şi biochimice
pe semănăturile de care
toamnă etc. se petrec în plantă. Apa are şi o
Tabelul 1.3.
Constantele termice la unele plante de cultură importanţă indirectă asupra plantei:
influenţează activitatea
microorganismelor din sol, regimul de
aer, de căldură şi hrană etc. şi, prin
urmare, condiţiile de viaţă ale plantelor.
Plantele au nevoie de apă în
Planta Constanta termică (oC)
Mazăre 1352-1900
Secară 1700-2126
Grâu 2000-2300
Ovăz 1940-2310
Cartof 1300-3000
Sfeclă pentru zahăr 2400-3700
Floarea- soarelui 1700-2500
Porumb 1700-3700
Mei 1800-2500
Orez 2200-5000
Sorg 2000-5000
Soia 2000-3000
toate fazele de vegetaţie, de la germinaţia seminţelor şi până la maturitate, dar

cerinţele sunt diferite în funcţie de specie şi faza de vegetaţie. Astfel, pentru
germinaţie, seminţele de cereale absorb 40-60 % apă raportată la masa lor, cele de
leguminoase 80-120 %, de sfeclă pentru zahăr peste 120 % etc.
Din cantitatea totală de apă absorbită de plante, numai 1-5 % este reţinută de
corpul plantei pentru constituţia substanţei uscate, iar restul se pierde în atmosferă prin
transpiraţie. Cantitatea de apă transpirată de plante pentru a produce o unitate de
substanţă uscată se numeşte coeficient de transpiraţie sau consum specific de apă. El este
deci raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată.
Coeficientul de transpiraţie, foarte diferit de la o specie la alta, este cuprins în
medie între 200-900. La aceeaşi specie, el este influenţat de vârsta plantei şi de condiţiile
de climă şi sol, având valori mai ridicate pe măsura avansării plantelor în vegetaţie şi a
creşterii conţinutului de apă în sol. Totodată, el creşte şi în cazul în care scad rezervele
nutritive din sol sau când umiditatea relativă a aerului este redusă. Valorile
coeficientului de transpiraţie sunt cuprinse frecvent între 600-800 la plantele mari
consumatoare de apă (mazăre, fasole, in pentru fibră etc.) şi între 200-300 la speciile care
folosesc apa în mod economicos (sorg, mei etc.). La grâu, coeficientul de transpiraţie
oscilează între 400-650, iar la porumb între 230-500.
În timpul vegetaţiei, consumul de apă este foarte variabil. Lipsa apei în anumite
perioade se resimte mai pregnant în evoluţia plantelor şi acestea au fost numite faze
critice, fiind întâlnite cel puţin 2-3 pentru fiecare specie. De obicei, fazele critice
corespund consumului maxim de apă. Majoritatea plantelor cultivate suferă cel mai mult
când deficitul de umiditate se semnalează în etapele de organogeneză a organelor
fructifere, la înflorire-fecundare şi în etapa formării şi umplerii seminţelor şi fructelor. La
cereale păioase, fazele critice sunt la înfrăţire, împăiere, înspicare şi formarea bobului, la
porumb de la apariţia paniculului la formarea bobului, la floarea-soarelui înaintea
formării calatidiului până la formarea fructului, la cartof între îmbobocire şi înflorire etc.
Cunoaşterea fazelor critice prezintă importanţă în tehnica irigaţiei la stabilirea
momentului optim de udare în vederea realizării eficienţei maxime în utilizarea raţională
a apei.
Ca şi în cazul celorlalţi factori de vegetaţie, apa trebuie să se găsească în cantităţi
optime la dispoziţia plantelor, atât deficitul cât şi excesul de apă fiind dăunătoare.
Repartiţia neuniformă a precipitaţiilor în toate zonele din ţară face necesară aplicarea
măsurilor agrotehnice în scopul înmagazinării şi păstrării în sol a unor cantităţi cât mai
mari de apă, iar completarea cerinţelor faţă de apă se realizează prin irigare. Lucrările
solului la timp şi de bună calitate, fertilizarea corectă, combaterea buruienilor, semănatul
la desime optimă, rotaţia raţională a culturilor sunt câteva dintre măsurile agrofitotehnice
de dirijare a regimului hidric al solului. În zonele cu exces de umiditate sunt necesare
lucrări agroameliorative de desecare şi drenaj pentru evacuarea surplusului de apă.
Aerul. Pentru viaţa plantelor este necesar atât aerul atmosferic cât şi aerul din sol.
Componentele aerului atmosferic şi a celui din sol sunt aceleaşi dar proporţia lor este
diferită. În aerul din sol, cantitatea de oxigen este mai mică, iar cea de bioxid de carbon
mult mai mare deoarece aici se petrece descompunerea materiei organice de către
microorganisme.
Oxigenul din aerul solului este necesar mai ales în perioada de germinaţie a
seminţelor , când ele respiră intens, pentru a oxida substanţele nutritive de rezervă şi a
furniza embrionul hrana şi energia necesară. Cerinţe mai mari pentru oxigen au seminţele
de grâu, porumb, mazăre, fasole, bumbac, iar cerinţe mai mici cele de orez. De asemenea
în solurile aerate se dezvoltă mai bine şi rădăcinile plantelor, cerinţe mai mari având
orzul, porumbul, ovăzul, mazărea, floarea-soarelui, cartoful, sfecla pentru zahăr.
Concentraţia de oxigen de 15-20oC în aerul din sol este cea mai favorabilă pentru
majoritatea plantelor de cultură.
Concentraţia prea mare de bioxid de carbon din sol (peste 1 %) este dăunătoare
pentru majoritatea plantelor de cultură. De aceea fără o primenire a aerului din sol s-ar
acumula cantităţi prea mari de bioxid de carbon care ar împiedica viaţa plantelor şi a
microorganismelor. Această primenire se produce în principal prin difuziune şi prin
schimbarea în masă a aerului. Schimbul de gaze prin difuziune are importanţă mai mare
şi constă în deplasarea bioxidului de carbon din sol în atmosferă şi a oxigenului din
atmosferă în sol. Schimbarea în masă a aerului se realizează prin factori fizici (oscilaţii de
temperatură, precipitaţii, vânt etc.) şi biologici (galerii de cârtiţe, râme, insecte, şoareci
etc.).
Primenirea aerului din sol numai prin procese naturale nu este suficientă. De
aceea este necesară reglarea regimului de aer prin măsuri agrotehnice corespunzătoare:
executarea corectă a lucrărilor solului (arături, cultivaţii etc.), fertilizarea cu îngrăşăminte
organice, evitarea tasării solului etc.
Solul. Plantele au cerinţe diferite faţă de sol în privinţa texturii, structurii, reacţiei,
gradului de aprovizionare cu substanţe nutritive etc. Sunt culturi, cum este cartoful,
pentru care solul constituie elementul preponderent în zonarea ecologică.
Majoritatea plantelor cultivate îşi etalează potenţialul maxim de productivitate pe
solurile cu textură lutoasă, bine structurate (cu diametrul agregatelor între 1-10 mm), cu
reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină, cu fertilitate ridicată.
Unele plante preferă şi valorifică bine solurile uşoare (cartoful, secara, lupinul,
sfecla pentru zahăr) sau pot fi cultivate exclusiv pe asemenea soluri (arahidele), iar altele
preferă solurile mai grele (bobul, ovăzul, grâul, orezul).
Solurile structurate asigură un regim aero-hidric şi de hrană favorabil activităţii
microorganismelor şi creşterii rădăcinilor. Se cunoaşte efectul favorabil asupra structurii
solului pe care-l au plantele semănate în rânduri apropiate cum sunt leguminoasele şi
gramineele perene, precum şi grâul, secara, ovăzul etc. De asemenea contribuie la
formarea agregatelor stabile de sol îngrăşămintele organice şi amendamentele calcaroase.
În acelaşi timp, prin sistemul de lucrări aplicate, plantele prăşitoare (porumbul, floarea-
soarelui, sfecla pentru zahăr) distrug structura.
Unele plante pot fi cultivate cu succes pe soluri acide (secară, ovăz, lupin, cartof),
iar altele s-au adaptat la soluri cu grad ridicat de alcalinitate (orez, sorg, rapiţă, bumbac,
sfeclă pentru zahăr, muşeţel etc.).
Principalele măsuri agrofitotehnice pentru reglarea regimului de hrană al solului
sunt: rotaţia raţională a culturilor, lucrări adecvate ale solului, folosirea îngrăşămintelor,
combaterea buruienilor etc.
1.3.1.2. Zonele producţiei agricole vegetale în România
Ţara noastră are un climat continental, un relief variat şi condiţii de sol diferite,
cuprinzând următoarele regiuni (V. Velican, 1972):
- regiunea de câmpie, cu 7.350.000 ha, ce deţine 31% din suprafaţa ţării (tabelul
1.4.);
- regiunea de dealuri şi podişuri, având 11.417.000 ha, respectiv 48 % din
suprafaţa ţării (tabelul 1.5.);
- regiunea de munte, cu circa 5.000.000 ha (21 % din suprafaţa ţării).
Zonele agricole cuprind câmpiile, dealurile şi podişurile şi reprezintă în jur de
70% din suprafaţa ţării.
Tabelul
1.4.
Caracteristicile regiunii de câmpie
Zona Precipitaţii Umiditatea Soluri Plante cultivate
anuale relativă a
(mm) aerului(%)
Stepa 380-450 30-60 Cernoziom carbonatat Pronunţat caracter cerealier
din estul Cernoziom castaniu Factor limitativ: apa
Câmpiei Cernoziom ciocolatiu În condiţii de irigare se obţin
Române şi Cernoziom levigat producţii mari
Dobrogea Brune ( M-ţii Dobrogei)
Silvostepa 500-650 55-65 Cernoziom ciocolatiu Cereale, plante oleaginoase.
din Cernoziom levigat În lungul Dunării – zonă
Oltenia şi Brun roşcat de pădure favorabilă pentru orez şi
Muntenia Nisipuri (sudul Olteniei) bumbac
Silvostepa 500-700 55-70 Cernoziom ciocolatiu Cereale, plante oleaginoase,
din Cernoziom freatic umed sfeclă pentru zahăr. În sudul
Câmpia de Cernoziom levigat zonei-orez
Vest Lăcovişti
Soluri nisipoase
Brune podzolite
Tabelul
1.5.
Caracteristicile regiunii de dealuri
Zona Precipitaţii Umiditatea Soluri Plante cultivate
anuale relativă a
(mm) aerului (%)
Silvostepa Transilva- 600 57-63 Cernoziom levigat Cereale, sfeclă
niei (între Someşul (500-700) Brun de pădure pentru zahăr,
Mic la vest, Someşul podzolit tutun, cartof (spre
Mare la nord şi Teren frământat, cu periferia zonei)
Mureş la sud) versanţi sudici
erodaţi
Silvostepa Moldovei 400-500 55-79 Cernoziom levigat Cereale (mai puţin
(Podişul Bârladului Cernoziom castaniu orzul de toamnă),
şi Jijiei până la Soluri cenuşii plante oleaginoase
Dorohoi) Brune de pădure
Versanţii sudici
erodaţi
De pădure 550-800 62-70 Brun de pădure Zonă pomi-
subcarpatică (Oltenia) podzolit viticolă, cereale,
(Dealurile Olteniei şi 600-900 Aluviale cartof, tutun
Munteniei) (Muntenia) (Datorită expoziţiei oriental şi
sudice este mai caldă semioriental,
decât alte zone sfeclă de zahăr, in
similare din ţară) fibră
De pădure din Tran- 600-800 66-77 Brun de pădure Cereale de toamnă
silvania (inel deluros podzolit şi de primăvară
care are în interior Pseudorendzine (orzoaică de bere),
silvostepa Transilva- Cernoziom levigat cartof, sfeclă
niei, iar la periferie (izolat) pentru zahăr, in
zona montană) Aluviuni pentru fibră, trifoi
Regiunea de munte deţine suprafeţe reduse de arabil pe văile intramontane până

la circa 1000 m altitudine. Precipitaţiile anuale se ridică la 800-1000 mm, iar umiditatea
relativă a aerului depăşeşte 75 %. Aici se întâlnesc podzoluri secundare, brune acide,
soluri scheletice slab productive şi se cultivă cu rezultate bune cartoful, secara, ovăzul şi
inul pentru fibre.
În urma studiilor întreprinse de A.S.A.S., teritoriul ţării noastre a fost împărţit în
trei zone agricole principale, avându-se în vedere condiţiile edafice (fertilitatea solului şi
relieful terenului) şi climatice (îndeosebi regimul termic şi precipitaţiile) (fig. 1.1.):
Zona I, care cuprinde Câmpia de Sud şi de Vest, având soluri fertile, cu climat
cald (suma temperaturilor de 4.000 – 4.300°C) şi secetos (250 – 550 mm precipitaţii
anual);
Zona a II-a, care include podişurile din Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul şi
estul Moldovei, vestul ţării şi centrul Transilvaniei, cu soluri mijlociu fertile şi climat
moderat termic (3.400 – 4.000°C) şi pluviometric (550 – 650 mm);
Zona a III-a, care cuprinde dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile
intramontane, unde solurile sunt mai puţin fertile, iar clima este răcoroasă (3.000 –
3.400°C)
Fig. 1.1. Harta zonelor agricole din România

şi umedă (650 – 750 mm precipitaţii).
1.3.1.3. Zonarea ecologică a plantelor
Prin zonarea ecologică a culturilor se înţelege stabilirea zonelor de favorabilitate
la plantele cultivate pe baza confruntării condiţiilor naturale din regiunea cercetată cu
cerinţele biologice ale plantelor (O. Berbecel şi colab., 1960). Cunoaşterea cerinţelor
plantelor faţă de factorii de vegetaţie şi confruntarea acestora cu condiţiile naturale dintr-
o regiune sau alta face posibilă delimitarea zonelor ecologice de favorabilitate pentru
fiecare specie în parte şi chiar pentru fiecare soi sau hibrid.
În lucrările de zonare ecologică a culturilor se ţine seama de condiţiile de climă şi
sol specifice, de rezultatele experimentale şi de producţie obţinute în strânsă dependenţă
cu cerinţele biologice ale plantelor. Pe această bază, la nivel naţional, pentru fiecare
specie (soi, hibrid) sunt stabilite în general trei zone ecologice de cultură:
- zona foarte favorabilă în care plantele găsesc cele mai favorabile condiţii
pedoclimatice pentru creştere şi dezvoltare ce le permit să realizeze producţii ridicate şi
de calitate superioară corespunzătoare potenţialului lor biologic;
- zona favorabilă care, în general, oferă condiţii prielnice pentru obţinerea de
recolte bune cantitativ şi calitativ, dar mai puţin constante, din cauză că în anumiţi ani
unii factori ecologici sunt mai puţin favorabili şi pot avea efect limitativ asupra
producţiilor;
- zona mai puţin favorabilă care asigură condiţii de climă şi sol mai puţin
favorabile obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară.
În funcţie de condiţiile naturale concrete, la unele plante primele două zone
ecologice au fost împărţite, la rândul lor, în subzone de favorabilitate.
Pentru obţinerea de recolte superioare, fiecare plantă trebuie cultivată în zonele
cele mai favorabile (primele două zone ecologice), dar în urma intervenţiei omului, prin
introducerea în cultură de noi soiuri şi hibrizi cu mare plasticitate ecologică, extinderea
irigaţiilor în zonele de stepă şi silvostepă şi fertilizarea corespunzătoare a terenurilor slab
productive, este posibil ca şi zonele mai puţin favorabile să devină favorabile şi chiar
foarte favorabile. Aşa de exemplu, în Câmpia de Sud a ţării, în condiţii de irigare, pot fi
cultivate cu succes aproape toate plantele din cultura mare.
În funcţie de specie, dintre factorii climatici pot avea efect limitativ temperatura,
precipitaţiile, durata de strălucire a soarelui, iar dintre factorii edafici, textura solului, pH-
ul, conţinutul de humus etc.
Efectul limitativ al insuficienţei apei se poate diminua prin măsuri agrofitotehnice:
cultivarea de forme rezistente la secetă, efectuarea arăturilor de toamnă, fertilizarea
raţională, desimea optimă de semănat, combaterea buruienilor etc.
Diminuarea efectului limitativ al temperaturii este posibilă printr-o zonare
corespunzătoare a speciilor, soiurilor şi hibrizilor.
Factorii limitativi din sol pot fi dirijaţi prin măsuri amelioratice ca: eliminarea
excesului de umiditate, schimbarea pH-ului prin amendamente, efectuarea de lucrări ale
solului adecvate, fertilizarea organică etc.
1.3.2. Factorii biologici (soiul sau hibridul, categoria biologică şi

valoarea culturală a materialului de semănat)
Obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă depinde în foarte mare
măsură de folosirea în cultură a unui material biologic cu însuşiri de productivitate,
fiziologice şi culturale superioare. Nivelul recoltei este determinat de potenţialul
productiv al soiurilor şi hibrizilor utilizaţi, de capacitatea acestora de a valorifica la un
nivel superior condiţiile de cultură existente. Sporuri importante de producţie, de 30-40
%, s-au obţinut la unele plante (porumb, floarea soarelui etc.) numai prin introducerea în
cultură a hibrizilor. Soiurile slab productive, nerezistente la factorii nefavorabili (ger,
cădere, boli etc.) sunt o frână în creşterea producţiei.
Pentru a fi promovate în producţie, noile creaţii biologice (soiurile şi hibrizii)
trebuie în mod obligatoriu ca, în afară de capacitate de producţie ridicată, să întrunească o
serie de alte însuşiri, cum ar fi: calitate superioară, rezistenţă la boli, dăunători, cădere,
secetă şi temperaturi scăzute, pretabilitate la recoltare mecanizată etc.
Factorul biologic al producţiei agricole vegetale este reprezentat de sămânţă sau
materialul de semănat, care constituie componenta de bază în sporirea recoltei.
În practica agricolă, noţiunea de sămânţă are un sens mai larg decât în botanică,
înţelegându-se prin aceasta orice organ al plantei care serveşte la reproducerea acesteia.
În sens larg fitotehnic, sămânţa sau materialul de semănat cuprinde atât seminţe propriu-
zise (la leguminoase, crucifere etc.) cât şi fructe (cariopse la graminee, achene la
composite, nucule la cânepă etc.) sau diferite organe vegetative (tuberculi, bulbi, butaşi,
stoloni, rizomi etc.).
Sămânţa sau materialul de semănat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aparţină unui cultivar (soi sau hibrid) inclus în Catalogul oficial al soiurilor şi
hibrizilor de plante de cultură din România, elaborat în fiecare an de Ministerul
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale împreună cu Institutul de Stat pentru Testarea
şi Înregistrarea Soiurilor;
- să provină din culturi semincere atestate cu acte de inspecţie în câmp, să fie
autentic, omogen şi stabil;
- să aparţină unui cultivar cu potenţial de producţie ridicat;
- să aibă însuşiri de calitate superioare (conţinut ridicat de proteină, amidon,
grăsimi etc.);
- să posede însuşiri fiziologice superioare (rezistenţă la boli, dăunători şi alţi
factori nefavorabili);
- să aibă indici de valoare culturală ridicaţi (puritate fizică, MMB, facultate
germinativă etc.), corespunzători standardelor în vigoare;
- să corespundă sub aspectul stării sanitare.
Materialul de semănat interesează atât sub aspectul valorii biologice cât şi din
punctul de vedere al valorii culturale. Valoarea biologică a materialului de semănat
depinde de soiul sau hibridul cultivat, de categoria biologică (prebază, bază, certificată) şi
de puritatea biologică a acestuia. În procesul producerii de sămânţă se efectuează lucrări
speciale în câmp pentru menţinerea valorii biologice, a purităţii genetice a soiului sau
hibridului. Valoarea culturală a seminţei este influenţată de condiţiile de creştere şi
dezvoltare a lotului semincer, de modul de recoltare, condiţionare şi păstrare a seminţei.
Aprecierea valorii seminale se face prin diferite analize în laboratoarele Inspectoratelor
Teritoriale pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor.
1.4. CONTROLUL CALITĂŢII SEMINŢELOR
1.4.1. Organizarea controlului calităţii seminţelor pe plan mondial şi în
România
Materialul destinat pentru însămânţare trebuie supus în mod obligatoriu
controlului asupra însuşirilor de calitate. Seminţele de calitate superioară vor da naştere la
plante mai viguroase, cu un start mai rapid în vegetaţie şi mai rezistente la factori
nefavorabili, îndeosebi la boli şi la condiţii climatice austere (secetă, temperaturi prea
scăzute sau prea ridicate etc.)
Încă din vechime, cultivatorii de pământ, în mod empiric foloseau un material de
semănat selectat, dar despre alegerea materialului de semănat pe baze ştiinţifice şi
organizarea unui control sistematic şi obligatoriu asupra calităţii seminţelor se poate vorbi
abia din a doua jumătate a sec. al XIX-lea când, ca urmare a dezvoltării comerţului cu
seminţe de flori, legume şi plante furajere, au început să apară falsuri şi fraude (vânzarea
de seminţe cu germinaţie necorespunzătoare, substituirea unor seminţe cu altele mai
puţin valoroase etc.).
Primul laborator pentru controlul calităţii seminţelor din lume a luat fiinţă în anul
1869, în Germania, din iniţiativa profesorului Friedrich Nöble, directorul Staţiunii de
fiziologie experimentală din Tharandth (lângă Dresda).
La scurtă vreme au luat naştere şi alte laboratoare în numeroase ţări europene, iar
pentru a stabili unele metode unitare de analiză şi control prin care să se asigure rezultate
comparabile, facilitând schimbul internaţional de seminţe, în anul 1906, la Hamburg are
loc primul Congres Internaţional de Controlul Seminţelor.
În anul 1921, la cel de al III-lea Congres Internaţional de la Copenhaga se
înfiinţează Asociaţia Europeană pentru Controlul Seminţelor, iar la Congresul al IV-lea de
la Cambridge (1924) se constituie Asociaţia Internaţională pentru Controlul Seminţelor
(Internaţional Seed Testing Association – ISTA), cu sediul la Copenhaga, la care au
aderat treptat numeroase ţări, inclusiv România (1958).
ISTA ţine congrese din trei în trei ani şi are ca principale obiective: asigurarea
uniformităţii metodelor de analiză şi control a seminţelor; promovarea metodelor
ştiinţifice de analiză şi control; prevenirea falsului în schimburile internaţionale.
În cadrul acestei organizaţii internaţionale, cu un pronunţat caracter ştiinţific,
funcţionează mai multe comitete specializate printre care: comitetul pentru puritate,
pentru germinaţie, pentru provenienţă, pentru testul viabilităţii cu tetrazoliu, pentru
protecţie împotriva bolilor şi dăunătorilor etc.
ISTA colaborează cu mai multe organizaţii internaţionale, printre care:
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea Europeană (UE) etc.
În ţara noastră , prima staţiune pentru controlul seminţelor se înfiinţează în anul
1884 la Cluj în cadrul Academiei de Agricultură.
La scurtă vreme, în anul 1887 ia naştere un laborator pentru controlul seminţelor
în cadrul Staţiunii Agronomice Bucureşti, iar în anul 1932 se înfiinţează la Iaşi cel de al
treilea laborator de controlul seminţelor în cadrul Staţiunii de Ameliorare a Plantelor.
Din anul 1949, laboratorul din Bucureşti devine Staţiunea Centrală pentru
Controlul Seminţelor, iar laboratoarele de la Cluj şi Iaşi trec în subordinea Ministerului
Agriculturii ca laboratoare regionale. În anii următori se înfiinţează alte laboratoare
regionale şi chiar raionale, iar după reorganizarea administrativă a ţării (în 1968) în
fiecare judeţ ia fiinţă un laborator în cadrul Inspectoratului Judeţean pentru Calitatea
Seminţelor şi Materialului Săditor.
După reglementările din ultimii ani, la nivel naţional, controlul calităţii seminţelor
se efectuează de Inspectoratele Teritoriale pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului
Săditor şi de către Laboratorul Central pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor
din Bucureşti, aflate în subordinea Inspecţiei Naţionale pentru Calitatea Seminţelor din
cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Inspectoratele teritoriale au două atribuţii principale:
- certificarea culturilor în câmp (din loturile semincere);
- controlul calităţii seminţelor în laborator.
Certificarea culturilor cuprinde o serie de măsuri prin care se verifică în câmp
însuşirile biologice ale seminţelor şi urmăreşte stabilirea provenienţei seminţelor, precum
şi determinarea autenticităţii, a purităţii varietale şi a stării sanitare a culturilor semincere
care stau la baza stabilirii categoriei biologice a seminţelor.
Controlul calităţii seminţelor în laborator constă în efectuarea unor analize (teste)
de laborator menite să evidenţieze însuşirile de calitate ale materialului semincer care
exprimă valoarea culturală sau industrială a seminţelor
1.4.2. Analizele de laborator efectuate asupra seminţelor
În laborator, seminţele sunt supuse la două feluri de analize: subiective şi
obiective.
Analizele subiective se bazează pe simţurile organoleptice ale omului şi dau
indicii generale asupra stării seminţelor cu privire la unele caracteristici ale acestora:
culoarea, luciul, mirosul, gustul, uniformitatea.
Analizele obiective se referă la însuşirile fizice şi biologice ale seminţelor, dând
indicii precise asupra valorii culturale şi industriale ale produsului respectiv. Ele
încadrează materialul analizat în clase de calitate conform normelor în vigoare şi îi
fixează destinaţia ce urmează să o primească: material pentru însămânţare, pentru
industrializare sau pentru consum.
Unele dintre analizele obiective se referă la caracteristicile fizice ale seminţelor
cum ar fi puritatea fizică, masa a 1000 de boabe (MMB), masa hectolitrică (MH), masa
specifică, umiditatea, iar altele sunt analize fiziologice: capacitatea de germinaţie,
viabilitatea, cold-testul, puterea de străbatere. Tot obiective sunt şi testele cu privire la
starea sanitară a seminţelor, care pun în evidenţă prezenţa bolilor şi dăunătorilor. Pentru
seminţele destinate însămânţărilor, laboratorul de controlul seminţelor determină în mod
obligatoriu puritatea fizică, facultatea germinativă, masa a 1000 de boabe şi umiditatea.
1.4.2.1. Puritatea fizică
Prin puritatea fizică se înţelege procentul de sămânţă pură din specia analizată
raportat la masa probei de analiză. Acest indice de calitate prezintă interes atât pentru
seminţele destinate însămânţărilor cât şi pentru cele destinate consumului sau prelucrării
industriale. Pentru seminţele destinate însămânţării, valoarea purităţii se introduce în
formulele după care se calculează valoarea culturală a seminţelor (sămânţa utilă) şi
cantitatea de sămânţă la hectar.
În funcţie de valoarea purităţii, seminţele pot fi acceptate sau respinse de la
semănat, normele în vigoare prevăzând nişte limite minime foarte ridicate pentru acest
indice. În laboratoarele de controlul seminţelor, puritatea se determină înaintea altor
însuşiri.
Categoria de sămânţă pură cuprinde toate seminţele speciei analizate normal
dezvoltate, fără leziuni grave ce ar putea afecta germinaţia, inclusiv fragmentele rezultate
prin spargere care reprezintă mai mult de jumătate din mărimea iniţială a seminţei şi au
porţiunea cu embrion.
În categoria impurităţi intră seminţele altor plante de cultură, seminţele de
buruieni şi materiile inerte (alte impurităţi), ultimele fiind formate din resturi ale culturii
de bază (necuprinse la sămânţa pură), resturi de plante, nisip, pământ, insecte etc.
Impurităţile se determină gravimetric, pe grupe exprimate procentual.
Două dintre categoriile de impurităţi – seminţele de alte plante de cultură şi
seminţele de buruieni – care reprezintă o sursă de îmburuienare a culturilor se analizează
şi numeric pe specii (se determină componenţa botanică) şi se exprimă prin număr la un
kilogram de sămânţă. Sunt evidenţiate îndeosebi speciile de buruieni de carantină şi cele
cu seminţe greu separabile.
Obţinerea unor seminţe pure, corespunzătoare însămânţărilor, se realizează prin
asigurarea unor loturi semincere curate de buruieni şi de alte plante cultivate, precum şi
printr-o recoltare, condiţionare şi păstrare corespunzătoare.
1.4.2.2. Masa a 1000 de boabe (MMB)

Mărimea seminţelor este o însuşire calitativă importantă a materialului de semănat
ce prezintă o mare variabilitate în funcţie de factorii genetici (specie, soi sau hibrid),
ecologici (climă, sol) şi tehnologici (fertilizare, spaţiu de nutriţie, lucrări de îngrijire etc).
Chiar la aceeaşi plantă în cadrul inflorescenţei, mărimea seminţelor este variabilă. De
exemplu, boabele de grâu din mijlocul spicului sunt mai mari decât cele de la bază sau de
la vârf. De regulă, între mărimea seminţelor şi masa lor există un raport direct, de aceea
mărimea se exprimă prin masa acestora, respectiv prin masa a 1000 de boabe (MMB).
Masa a 1000 de boabe (MMB) sau masa relativă a 1000 de boabe, ca expresie a
mărimii seminţelor reprezintă masa a 1000 de seminţe la umiditatea existentă în
momentul determinării. Ea se determină din sămânţa pură provenită de la analiza purităţii
la opt repetiţii a câte 100 de seminţe a căror masă medie, exprimată în grame, se
înmulţeşte cu 10. Masa a 1000 de boabe, ca valoare, serveşte la calcularea cantităţii de
sămânţă la hectar şi la estimarea producţiei în lan, fiind unul dintre factorii biologici ai
productivităţii plantelor.
Având un embrion mai viguros şi o cantitate mai mare de substanţe de rezervă,
seminţele cu MMB mare vor avea o răsărire mai bună, vor da naştere la plante mai
viguroase, mai rezistente la boli şi cu producţii mai ridicate. Din această cauză este
necesară sortarea materialului de semănat prin care se elimină seminţele mai mici care au
vigoare redusă.
1.4.2.3. Masa hectolitirică (MH)
Masa hectolitrică sau volumetrică este masa în kg a unui volum de un hectolitru
de seminţe. Determinarea masei hectolitrice nu este obligatorie pentru seminţele destinate
însămânţărilor, dar este o însuşire corelată cu valoarea industrială şi alimentară a acestora.
Aşa de exemplu, în cazul cerealelor panificabile, masa hectolitrică a seminţelor se află în
corelaţie pozitivă cu randamentul făinar şi cu însuşirile de panificaţie, iar în cazul
orzoaicei pentru bere, cu valoarea malţului.
Această însuşire se determină în bazele de recepţie a seminţelor pentru
recalcularea la calitatea standard a produselor fizice predate, folosind balanţa hectolitrică
sau samovarul. Valorile mase hectolitrice variază în funcţie de specie şi soi (hibrid), de
mărimea, forma şi umiditatea seminţelor, de procentul şi felul impurităţilor din masa de
boabe, de uniformitatea şi aspectul suprafeţei seminţelor etc.
1.4.2.4. Masa specifică
Masa specifică a seminţelor repreznită masa unităţii de volum, respectiv raportul
dintre masa şi volumul boabelor. Ea este dependentă de natura şi proporţia
componentelor seminţelor (apa, substanţele organice şi substanţele minerale). Această
analiză prezintă importanţă mai mică pentru seminţe dar se foloseşte pentru determinarea
procentului de substanţă uscată şi de amidon la cartof.
1.4.2.5. Umiditatea seminţelor
Determinarea umidităţii seminţelor este obligatorie atât la predarea seminţelor în
bazele de recepţionare cât şi în timpul păstrării sau livrării acestora. Cunoaşterea
umidităţii prezintă importanţă pentru păstrarea seminţelor în condiţii bune şi pentru
stabilirea pierderilor în timpul păstrării. În laboratoarele pentru controlul calităţii
seminţelor, umiditatea se determină prin metoda uscării la etuvă.
Pentru o bună păstrare, conţinutul maxim de apă al seminţelor nu trebuie să
depăşească 14 % la cereale, 12 % la leguminoase şi 8-10 % la oleaginoase (seminţele cu
40-50 % grăsimi nu trebuie să aibă peste 7-8% umiditate).La un conţinut de apă mai
ridicat în masa de seminţe se intensifică procesele de respiraţie şi transpiraţie, cu degajare
de cantităţi mari de bioxid de carbon, creşte temperatura care favorizează dezvoltarea
microorganismelor, ducând la autoîncingerea seminţelor şi alterarea lor, la deprecierea
facultăţii germinative şi a însuşirilor tehnologice de prelucrare industrială.
Pentru a preveni aceste neajunsuri, determinarea umidităţii seminţelor, în special a
celor destinate însămânţărilor şi luarea măsurilor necesare în vederea unei păstrări
corespunzătoare este o măsură obligatorie.
1.4.2.6. Germinaţia seminţelor
Germinaţia seminţelor sau capacitatea germinativă este indicele de calitate de cea
mai mare complexitate, ce cuprinde totalitatea proceselor fiziologice şi biochimice care
au loc în sămânţă în perioada trecerii embrionului de la viaţa latentă, de repaus, la viaţa
activă, de creştere şi dezvoltare. În timpul acestor procese de mare sensibilitate intervin o
serie de factori cauzali şi condiţionali care acţionează asupra embrionului seminţei. Ca
indice de calitate, germinaţia serveşte la aprecierea valorii culturale a seminţelor şi la
calcularea cantităţii de sămânţă la hectar.
Procesele germinaţiei încep odată cu imbibiţia seminţelor si se termină la
începutul creşterii, marcat de alungirea radiculei. După Evenari (1961), citat de Al.
Salontai şi colab.(1988), germinaţia seminţelor parcurge patru faze – imbibiţia, activaţia,
mitoza şi faza finală – în care au loc în embrion schimbări metabolice ireversibile.
Germinaţia seminţelor prezintă interes practic din punctul de vedere al facultăţii
germinative şi al energiei germinative, însuşiri determinate în laboratoarele pentru
controlul calităţii seminţelor.
Facultatea germinativă reprezintă procentul de seminţe germinate normal în
condiţii de mediu corespunzătoare (de temperatură şi umiditate) şi într-un număr limitat
de zile stabilit, conform normativelor, pentru fiecare specie. Valoarea acesteia este
folosită în calculul seminţei utile şi a cantităţii de sămânţă la hectar.
Energia germinativă este viteza de germinaţie a seminţelor şi se exprimă prin
procentul de seminţe germinate normal în condiţii optime de temperatură şi umiditate
într-o perioadă egală cu 1/3-1/2 din durata stabilită pentru determinarea facultăţii
germinative. Ea reflectă valoarea biologică a seminţelor şi are o mare importanţă pentru
practică, aflându-se în corelaţie pozitivă cu puterea de străbatere a solului de către
germeni în cursul răsăririi.
La seminţele cu energie germinativă ridicată, puterea de străbatere este mare, iar
facultatea germinativă în condiţii de câmp apropiată de cea obţinută în laborator. În
această situaţie, răsărirea este mai uniformă, iar plantele mai rezistente la factorii
nefavorabili.
Factorii care influenţează germinaţia. Desfăşurarea germinaţiei are loc sub
influenţa unui complex de factori interni şi externi între care există o legătură strânsă.
a. Factorii interni ai geminaţiei se referă la particularităţile biologice, anatomice
şi chimice ale seminţelor, cum ar fi faza de coacere a seminţelor, vârsta sau vechimea
acestora şi repausul seminal.
La majoritatea plantelor, adeseori seminţele ajunse la maturitatea morfologică,
respectiv după recoltare, nu germinează o perioadă de timp chiar dacă sunt puse în
condiţii optime de mediu, deoarece nu au ajuns la maturitatea morfologică. Acest
fenomen, denumit repaus seminal, este un rezultat al adaptării plantelor la condiţiile de
mediu în care s-au format şi se datoreşte lipsei de concordanţă între maturitatea
morfologică şi maturitatea fiziologică.
În faza de maturitate morfologică, seminţele sunt deshidratate la maximum şi pot
fi uşor eliberate de planta mamă. Este faza în care embrionul a ajuns la dezvoltarea
maximă, iar metabolismul seminţei şi schimbul cu mediul extern se reduce foarte mult,
seminţele putându-se păstra o perioadă lungă fără pericol de a-şi pierde germinaţia.
Lipsa de germinaţie este cauzată de faptul că seminţele nu au parcurs etapa
maturitatea fiziologică denumită şi postmaturaţie care se produce după maturitatea
morfologică. Postmaturaţia reprezintă ansamblul transformărilor fiziologice şi biochimice
care se petrec în sămânţă după maturitatea morfologică făcând-o capabilă să germineze.
În funcţie de perioada în care seminţele intră în stare de repaus se disting două
tipuri de repaus: repaus primar şi repaus secundar.
Repausul primar se instalează în perioada formării seminţelor (înainte şi în
timpul maturizării morfologice) sau imediat după detaşarea acestora de planta mamă,
după recoltare, sub influenţa unor factori interni. Aceşti factori pot fi de natură
tegumentară (datorită învelişului seminţei), embrionară (datorită prezenţei unor substanţe
inhibitoare pentru germinaţie) sau complexă(datorită mai multor grupe de factori). În
fapt, când embrionul este viabil, toţi factorii care împiedică germinaţia sunt factori
inhibitori.
Repausul seminal tegumentar este determinat de structura tegumentului seminal la
unele specii din familiile Fabaceae şi Malvaceae. În cazul leguminoaselor, ţesutul
palisadic dens din învelişul seminţei, alcătuit din celule lungi cu pereţii îngroşaţi şi lumen
mic, stânjeneşte pătrunderea apei şi aerului, făcând să apară aşa zisele ”seminţe tari” care
germinează greu.
Impermeabilitatea pentru apă şi aer, respectiv inhibiţia tegumentară, se poate
elimina prin procedee mecanice (scarificare), fizice (îngheţ, dezgheţ) şi chimice (acizi,
alcool, eter etc).
Repausul seminal embrionar depinde de starea fiziologică a seminţei şi, în
principal, de compoziţia chimică a acesteia, de prezenţa unor substanţe inhibitoare în
ţesuturile din jurul embrionului. Dintre substanţele inhibitoare mai frecvente pot fi
amintite aldehidele, acizii organici, acizii aromatici, acidul abscisic, lactonele nesaturate
printre care cumarinele, răşinile, uleiurile eterice, alcaloizii şi altele. Aceşti inhibitori
blochează germinaţia, împiedicând activitatea enzimelor indispensabile proceselor de
hidroliză a substanţelor de rezervă complexe în substanţe simple care constituie hrana
pentru embrion.
Pentru eliminarea repausului embrionar se recomandă solarizarea seminţelor prin
care se inactivează inhibitorii germinaţiei şi se favorizează activitatea enzimatică
necesară proceselor de hidroliză a substanţelor de rezervă sau se folosesc unele substanţe
cum sunt nitraţii, thiourea, acidul giberelic etc.
Repausul complex, întâlnit la aşa numitele ”seminţe bienale”, este cauzat atât de
impermeabilitatea tegumentului cât şi de starea de repaus a embrionului.
Repausul secundar sau repausul indus este cauzat de factori externi (fizici sau
chimici) cum ar fi temperaturile scăzute (negative) sau ridicate, lumina sau întunericul,
unii agenţi chimici etc. Acesta este un repaus forţat de factorii inductori din mediul
înconjurător, naturali sau artificiali.
Ca rezultat al adaptării plantelor la condiţiile ecologice în care s-au format,
repausul seminal are mare importanţă practică. În lipsa lui, multe plante din flora
spontană ar dispare dacă ar germina imediat după diseminare, datorită slabei rezistenţe la
secetă şi iernare. La plantele de cultură, în lipsa repausului, în zonele mai umede,
seminţele ar încolţi în câmp înainte de recoltare, dacă această acţiune întârzie, sau în
magazie, dacă nu sunt uscate rapid. Totodată, organele vegetative suculente (tuberculi,
rădăcini, rizomi etc.) au nevoie pe durata păstrării de un repaus germinativ cât mai lung.
b. Factorii externi ai germinaţiei seminţelor sunt umiditatea, temperatura, aerul
şi lumina.
Pentru declanşarea germinaţiei, respectiv pentru trecerea embrionului de la viaţa
latentă la viaţa activă, seminţele au nevoie de o anumită cantitate de apă liberă care să
activeze enzimele cu rol în hidrolizarea substanţelor de rezervă, în solubilizarea
substanţelor simple şi în transportul acestora spre embrion. Apa asigură, totodată, o parte
din oxigenul necesar în procesul de respiraţie. După cum s-a arătat, necesarul de apă
pentru declanşarea germinaţiei este variabil de la o specie la alta, iar ritmul absorbţiei
apei este diferit pe suprafaţa seminţei.
Temperatura joacă un rol esenţial în declanşarea şi desfăşurarea proceselor de
germinaţie a seminţelor, fiecare specie având nevoie de o limită minimă de temperatură
sub care germinaţia nu se declanşează, o temperatură optimă la care acest proces se
realizează în cel mai scurt timp şi o temperatură maximă peste care germinaţia încetează.
În laboratoarele de controlul seminţelor, germinaţia se determină, în funcţie de specie, fie
la o temperatură optimă constantă de 20-30°C, fie la oscilaţii de temperatură.
La germinaţie, oxigenul este un factor extern important în intensificarea respiraţiei
şi a proceselor de degradare a substanţelor de rezervă din sămânţă. Cerinţele seminţelor
faţă de condiţiile de aerare a stratului de germinaţie sunt diferite de la o specie la alta. O
concentraţie prea mare de bioxid de carbon poate inhiba germinaţia.
Lumina nu este obligatorie pentru germinaţia seminţelor, majoritatea speciilor
fiind indiferente faţă de acest factor.Există specii la care seminţele germinează mai bine
în condiţii de lumină (mac,tutun etc.) în timp ce la altele sunt preferate condiţiile de
întuneric (ciumăfaie, ceapă, tomate etc.).
Cold-testul (testul la rece). Pentru a aprecia modul de comportare a seminţelor la
unele plante (în special la unele loturi de porumb) atunci când întâlnesc în câmp, după
semănat, temperaturi scăzute şi umiditate în exces, care întârzie germinaţia şi răsărirea,
ducând la clocirea seminţelor, în cadrul analizei de germinaţie se recurge la un indice
numit cold-test (testul la frig).
Acest test la rece nu înlocuieşte testul de germinaţie obişnuit ci îl completează şi
oferă informaţii asupra rezistenţei la frig a seminţelor în faza de germinare-răsărire. În
funcţie de valoarea cold-testului se alege perioada optimă de semănat pentru fiecare lot
de sămânţă. Semănatul va începe cu loturile de sămânţă care au cold-testul mai ridicat.
Această determinare este obligatorie pentru loturile de sămânţă de porumb rămase din
anii precedenţi.
Puterea de străbatere este însuşirea germenului de a străbate un strat de sol egal
cu adâncimea de semănat. O parte din seminţele germinate nu au capacitatea să străbată
stratul de sol care le acoperă şi ele nu prezintă importanţă pentru practica agricolă.
Această analiză prezintă interes pentru seminţele rămase din anii precedenţi, cu
viabilitate şi energie germinativă reduse, şistave, cu spărturi, atacate de dăunători etc.
Având în vedere corelaţia strânsă care există între puterea de străbatere şi energie
germinativă, în laboratoarele de controlul seminţelor este suficientă determinarea celei
din urmă.
1.4.2.7. Viabilitatea seminţelor
Viabilitatea este proprietatea seminţelor de a avea embrioni viabili. Ea se exprimă
în procente şi se determină la seminţele aflate în perioada de postmaturaţie, în faza de
repaus seminal, în scopul obţinerii de informaţii orientative asupra capacităţii lor
germinative după terminarea stării de repaus. La seminţele aflate în repaus, energia şi
facultatea germinativă este foarte scăzută deşi embrionii sunt viabili. De asemenea,
viabilitatea se determină şi atunci când se doreşte cunoaşterea mai rapidă, dar
aproximativă, a facultăţii germinative.
Viabilitatea nu este analiză obligatorie pentru laboratoarele de controlul calităţii
seminţelor şi nu trebuie identificată cu facultatea germinativă, fiind, ca valoare, egală sau
superioară acesteia din urmă. Este egală când toate seminţele aparent viabile încolţesc şi
formează germeni normali şi este mai mare decât capacitatea germinativă când o parte
din seminţe nu încolţesc sau dau germeni anormali. De aceea, analiza viabilităţii nu poate
înlocui determinarea germinaţiei, deşi în multe cazuri rezultatele sunt comparabile. De
fapt, această analiză arată dacă embrionul este capabil să dea naştere la un germene
normal.
Pentru determinarea viabilităţii seminţelor s-au încercat diferite metode
biochimice care se bazează pe proprietatea ţesuturilor vii ale embrionului de a se colora
în contact cu unele substanţe colorante. În prezent, pe plan mondial şi în ţara noastră se
foloseşte metoda topografică cu săruri de tetrazoliu (clorură de 2,3,5 fenil tetrazoliu –
testul topografic TTC). Se consideră viabili germenii coloraţi complet sau cei care au
părţile vitale ale embrionului colorate.
1.4.2.8. Autenticitatea seminţelor
Autenticitatea se referă la apartenenţa seminţelor la o specie, soi sau hibrid şi se
stabileşte pe baza actului de provenienţă a seminţelor, a observării caracterelor
morfologice şi a însuşirilor biologice ale plantelor în câmp.
Adeseori seminţele aparţinând unor specii sau soiuri se aseamănă mult, creând
dificultăţi în stabilirea autenticităţii lor. Totodată pot fi făcute falsuri prin amestecarea sau
înlocuirea lor. Se deosebesc greu seminţele din genurile Brassica, Sinapis, seminţele de
grâu de toamnă sau de primăvară, seminţele diferitelor soiuri de grâu etc.
Pentru determinarea autenticităţii se utilizează diferite metode morfologice, fizice,
chimice, fizico-chimice.
În cazul soiurilor, stabilirea autenticităţii şi purităţii biologice se realizează prin
lucrările de certificare în câmp. Dintre metodele fizico-chimice utilizate în determinarea
autenticităţii soiurilor sau hibrizilor un grad ridicat de precizie îl are metoda
electroforezei care necesită diagrame etalon pentru fiecare soi sau hibrid. Metoda se
bazează pe separarea diferiţilor componenţi ai proteinelor în funcţie de structura
moleculară şi sarcina lor electrică. Se utilizează îndeosebi pentru verificarea loturilor de
sămânţă de porumb hibrid destinate exportului sau la alte specii.
1.4.2.9. Starea sanitară a seminţelor
Materialul de semănat constituie o sursă importantă de transmitere a bolilor şi
dăunătorilor la plantele de cultură. Pentru depistarea agenţilor patogeni şi dăunătorilor
care se găsesc pe seminţe, sub învelişuri sau în interiorul acestora şi în scopul
preîntâmpinării transmiterii lor de la o generaţie la alta în laboratoarele de controlul
calităţii seminţelor se efectuează teste cu privire la starea sanitară a seminţelor în urma
cărora se fac recomandări pentru tratarea acestora înainte de semănat cu insectofungicide.
1.4.2.10. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar

Sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe dintr-un lot care, puse în condiţii
corespunzătoare de germinaţie, dau naştere la plante normal dezvoltate. Calculul seminţei
utile se face cu ajutorul relaţiei:
Su =
P.G în care:
Su – sămânţa utilă, în %; 100
P – puritatea fizică, în %;
G – capacitatea germinativă, în %
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de sămânţă la hectar) se poate calcula
cu ajutorul formulei:
Cs(kg/ha) = D . MMB în care:

Cs – cantitatea de sămânţă la hectar, în kg;Su
D – desimea plantelor la m2 (număr de boabe germinabile / m2);
MMB – masa a 1000 de boabe;
Su – sămânţa utilă, în %
În cazul plantelor semănate în rânduri apropiate (cereale, mazăre, in, cânepă
ş.a.), cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) este cea obţinută din calcul, în
timp ce pentru culturile prăşitoare, norma se măreşte cu 10 - 20% în funcţie de calitatea
patului germinativ, umiditatea solului, perioada de semănat, ş.a., pentru a avea garanţia
realizării la recoltare a desimii optime de plante.
1.4.3. Documentele eliberate de Inspectoratele Teritoriale pentru Calitatea
Seminţelor şi Materialului Săditor
In urma analizelor de laborator se eliberează următoarele acte:
- Documentul oficial de certificare a lotului de sămânţă, cu înscris negru pe
hârtie de culoare roz editat în limbile română şi engleză, se eliberează în cazul când
sămânţa îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în regulile şi normele de certificare şi
poartă menţiunea “Sămânţă produsă în conformitate cu regulile şi normele Ro (CE)”, iar
loturile au fost reambalate oficial sau sub supravegherea reprezentanţilor inspectoratelor
teritoriale sau ai laboratorului central pentru calitatea seminţelor;
- Buletinul de analiză oficială, cu înscris negru pe hârtie galbenă, se eliberează
în cazul în care condiţiile tehnice de calitate ale seminţelor nu corespund regulilor şi
normelor de certificare şi poartă menţiunea “Interzisă comercializarea pentru
însămânţare”. Când seminţele sunt depozitate în vrac şi corespund condiţiilor tehnice de
calitate, acest act va purta menţiunea : Necesar propriu şi “Interzisă comercializarea”;
- Buletinul de analiză oficială parţială se eliberează în cazul reanalizării
seminţelor pentru una sau pentru toate condiţiile tehnice de calitate. Dacă reanalizele
corespund normelor, Buletinul va purta menţiunea “Sămânţă admisă la însămânţare” dar
este valabil numai cu Documentul oficial de certificare al lotului de sămânţă eliberat
anterior. Dacă reanalizele nu corespund normelor, Buletinul de analiză oficială parţială va
avea menţiunea “Interzisă comercializarea pentru însămânţare”;
- Buletinul de analiză informativ, cu înscris negru pe hârtie albă, cuprinde
numai rezultatele analizelor solicitate, având menţiunea “Informativ” şi “Acest buletin
este informativ şi nu este valabil pentru comercializare”.
I. Citeşte următoarele enunţuri. Încercuieşte litera A, dacă le consideri adevărate şi litera
F, dacă le consideri false:
A F 1. Fitotehnia este ştiinţa agricolă care are ca obiect studiul biologiei,
ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp;
A F 2. Nivelul producţiei totale la culturile de câmp poate fi sporit prin creşterea
suprafeţelor cultivate şi a randamentelor la hectar;
A F 3. Razele roşii şi galbene ale spectrului solar stimulează sinteza substanţelor
proteice;
A F 4. Zonele agricole reprezintă circa 70 % din suprafaţa ţării, cuprinzând
câmpiile, dealurile şi podişurile;
A F 5. Masa hectolitrică este masa a 1000 de seminţe la umiditatea existentă în
momentul determinării.
II. Citeşte enunţurile de mai jos şi indică prin încercuire litera care corespunde
răspunsului corect:
1. Măsurile de reglare a gradului de folosire a luminii de către plante sunt:
a) eliminarea excesului de apă
b) zonarea ecologică a culturilor
c) orientarea rândurilor
d) combaterea buruienilor
e) recoltarea mecanizată
2. Măsurile de reglare a regimului termic sunt:
a) zonarea ecologică a culturilor
b) amplasarea culturilor pe expoziţii favorabile
c) tratarea seminţelor înainte de semănat
d) aplicarea îngrăşămintelor organice
3. Analizele obligatorii pentru seminţele destinate însămânţărilor efectuate de
către Inspectoratele Teritoriale pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor sunt:
a) umiditatea, masa hectolitrică, viabilitatea şi puritatea fizică
b) puritatea fizică, umiditatea, masa hectolitrică şi germinaţia
c) germinaţia, umiditatea, puritatea fizică şi masa a 1000 de boabe
d) germinaţia, puritatea fizică, viabilitatea şi masa a 1000 de boabe
4. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor are importanţă pentru:
a) stabilirea datei recoltatului la culturile de toamnă
b) stabilirea datei semănatului la culturile de primăvară
c) stabilirea desimii de semănat
d) alegerea plantei premergătoare
5. Pragul biologic („zero biologic”) din viaţa plantelor este:
a) trecerea embrionului de la viaţa latentă la viaţa activă
b) trecerea plantei de la etapa vegetativă la etapa generativă
c) temperatura minimă de creştere
6. Cold-testul se determină la seminţele de:
a) grâu
b) porumb
c) mazăre
7. Coeficientul de transpiraţie este:
a) cantitatea de apă transpirată de plantă pentru a produce o unitate de substanţă
uscată
b) cantitatea de apă absorbită de seminţe la germinaţie
c) cantitatea de apă consumată de seminţe la germinaţie
d) cantitatea de apă consumată în faza critică
8. Prima staţiune pentru controlul semineţlor în ţara noastră a luat fiinţă la:
a) Bucureşti
b) Iaşi
c) Timişoara
d) Cluj
e) Constanţa
9. Cantitatea de apă absorbită de seminţele de cereale la germinare, raportată la
greutatea lor este:
a) 20- 40%
b) 40- 60%
c) 60- 80%
d) 80-100%
e) 100-120%
10. Faza critică pentru apă la porumb este:
a) 3-5 frunze
b) apariţia paniculului-formarea bobului
c) formarea bobului-maturitatea deplină
III. Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:
1. Care dintre următoarele specii preferă solurile mai uşoare:
a) grâul
b) cartoful
c) sfecla pentru zahăr
d) bobul
e) orezul
2. Care dintre următoarele specii valorifică solurile acide:
a) cartoful
b) sfecla pentru zahăr
c) sorgul
d) rapiţa
e) secara
f) lupinul
3. Pragul biologic la plantele originare din climat cald este:
a) 10C
b) 50C
c) 8-100C
d)12-140C
4. Care dintre următoarele plante sunt de zi lungă:
a) mazărea
b) rapiţa
c) grâul
d) orezul
e) bumbacul
f) porumbul
5. Care dintre următoarele specii sunt plante de zi scurtă:
a) mazărea
b) fasolea
c) porumbul
d) sorgul
e) sfecla pentru zahăr
f) inul pentru fibre
6. Care dintre următoarele specii sunt adaptate la intensităţi luminoase mai
ridicate:
a) grâul
b) inul pentru fibre
c) bumbacul
d) floarea-soarelui
e) cartoful
f) porumbul
g) fasolea
7. Care dintre indicii de calitate servesc la calculul seminţei utile:
a) puritatea fizică şi facultatea germinativă
b) puritatea fizică şi masa a 1000 de boabe
c) viabilitatea şi masa a 1000 de boabe
8. Care dintre indicii de calitate servesc la calculul cantităţii de sămânţă la hectar:
a) viabilitatea, masa a 1000 de boabe, facultatea germinativă
b) umiditatea, masa a 1000 de boabe, puritatea fizică
c) masa a 1000 de boabe, puritatea fizică, facultatea germinativă
9. Măsurile de reglare a regimului hidric sunt:
b) lucrările solului
c) irigarea
d) alegerea soiului (hibridului)
10. Măsurile de reglare a regimului de aer din sol sunt:
a) semănatul la epoca optimă
c) fertilizarea organică
IV. Aranjează în ordinea succesiunii lor verigile tehnologice la culturile agricole
a)lucrările de îngrijire
b)rotaţia
c)fertilizarea
d)recoltarea
e)semănatul
f)lucrările solului
Rezolvarea testelor de autoevaluare:
I. Citeşte următoarele enunţuri. Încercuieşte litera A, dacă le consideri adevărate şi litera
F, dacă le consideri false:
A F 1. Fitotehnia este ştiinţa agricolă care are ca obiect studiul biologiei,
ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp;
A F 2. Nivelul producţiei totale la culturile de câmp poate fi sporit prin creşterea
suprafeţelor cultivate şi a randamentelor la hectar;
A F 3. Razele roşii şi galbene ale spectrului solar stimulează sinteza substanţelor
proteice;
A F 4. Zonele agricole reprezintă circa 70 % din suprafaţa ţării, cuprinzând
câmpiile, dealurile şi podişurile;
A F 5. Masa hectolitrică este masa a 1000 de seminţe la umiditatea existentă în
momentul determinării.
II. Citeşte enunţurile de mai jos şi indică prin încercuire litera care corespunde
răspunsului corect:
1. Măsurile de reglare a gradului de folosire a luminii de către plante sunt:
a) eliminarea excesului de apă
b) zonarea ecologică a culturilor
c) orientarea rândurilor
d) combaterea buruienilor
e) recoltarea mecanizată
2. Măsurile de reglare a regimului termic sunt:
b) amplasarea culturilor pe expoziţii favorabile
c) tratarea seminţelor înainte de semănat
d) aplicarea îngrăşămintelor organice
3. Analizele obligatorii pentru seminţele destinate însămânţărilor efectuate de
către Inspectoratele Teritoriale pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor sunt:
a) umiditatea, masa hectolitrică, viabilitatea şi puritatea fizică
b) puritatea fizică, umiditatea, masa hectolitrică şi germinaţia
c) germinaţia, umiditatea, puritatea fizică şi masa a 1000 de boabe
d) germinaţia, puritatea fizică, viabilitatea şi masa a 1000 de boabe
4. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor are importanţă pentru:
a) stabilirea datei recoltatului la culturile de toamnă
b) stabilirea datei semănatului la culturile de primăvară
c) stabilirea desimii de semănat
d) alegerea plantei premergătoare
5. Pragul biologic („zero biologic”) din viaţa plantelor este:
a) trecerea embrionului de la viaţa latentă la viaţa activă
b) trecerea plantei de la etapa vegetativă la etapa generativă
c) temperatura minimă de creştere
6. Cold-testul se determină la seminţele de:
a) grâu
b) porumb
c) mazăre
7. Coeficientul de transpiraţie este:
a) cantitatea de apă transpirată de plantă pentru a produce o unitate de substanţă
uscată
b) cantitatea de apă absorbită de seminţe la germinaţie
c) cantitatea de apă consumată de seminţe la germinaţie
d) cantitatea de apă consumată în faza critică
8. Prima staţiune pentru controlul semineţlor în ţara noastră a luat fiinţă la:
a) Bucureşti
b) Iaşi
c) Timişoara
d) Cluj
e) Constanţa
9. Cantitatea de apă absorbită de seminţele de cereale la germinare, raportată la
greutatea lor este:
a) 20-40%
b) 40-60%
c) 60-80%
d) 80-100%
e) 100-120%
10. Faza critică pentru apă la porumb este:
a) 3-5 frunze
b) apariţia paniculului-formarea bobului
c) formarea bobului-maturitatea deplină
III. Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:
1. Care dintre următoarele specii preferă solurile mai uşoare:
a) grâul
b) cartoful
c) sfecla pentru zahăr
d) bobul
e) orezul
2. Care dintre următoarele specii valorifică solurile acide:
a) cartoful
b) sfecla pentru zahăr
c) sorgul
d) rapiţa
e) secara
f) lupinul
3. Pragul biologic la plantele originare din climat cald este:
a) 10C
b) 50C
c) 8-100C
d)12-140C
4. Care dintre următoarele plante sunt de zi lungă:
a) mazărea
b) rapiţa
c) grâul
d) orezul
e) bumbacul
f) porumbul
5. Care dintre următoarele specii sunt plante de zi scurtă:
a) mazărea
b) fasolea
c) porumbul
d) sorgul
e) sfecla pentru zahăr
f) inul pentru fibre
6. Care dintre următoarele specii sunt adaptate la intensităţi luminoase mai
ridicate:
a) grâul
b) inul pentru fibre
c) bumbacul
d) floarea-soarelui
e) cartoful
f) porumbul
g) fasolea
7. Care dintre indicii de calitate servesc la calculul seminţei utile:
a) puritatea fizică şi facultatea germinativă
b) puritatea fizică şi masa a 1000 de boabe
c) viabilitatea şi masa a 1000 de boabe
8. Care dintre indicii de calitate servesc la calculul cantităţii de sămânţă la hectar:
a) viabilitatea, masa a 1000 de boabe, facultatea germinativă
b) umiditatea, masa a 1000 de boabe, puritatea fizică
c) masa a 1000 de boabe, puritatea fizică, facultatea germinativă
9. Măsurile de reglare a regimului hidric sunt:
c) irigarea
d) alegerea soiului (hibridului)
10. Măsurile de reglare a regimului de aer din sol sunt:
a) semănatul la epoca optimă
c) fertilizarea organică
IV. Aranjează în ordinea succesiunii lor verigile tehnologice la culturile agricole
a) lucrările de îngrijire
b) rotaţia
c) fertilizarea
d) recoltarea
e) semănatul
f) lucrările solului
Răspuns: b-c-f-e-a-d

Curs 1+2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1+2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1+2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINSUL CURSULUI

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

La terminarea studiului acestui capitol, studentul trebuie să fie capabil:

1.1. OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE ŞTIINŢE

1.2. MODUL DE FOLOSINŢĂ AL TERENULUI ŞI STRUCTURA

1.2.2. Structura culturilor de câmp în România

În sectorul vegetal, nivelul producţiei totale poate fi sporit pe două căi:

1.3. FACTORII CARE CONTRIBUIE LA REALIZAREA PRODUCŢIEI

1.3.1. Factorii ecologici. Zonarea ecologică a plantelor

1.3.1.1. Factorii ecologici

toate fazele de vegetaţie, de la germinaţia seminţelor şi până la maturitate, dar

Regiunea de munte deţine suprafeţe reduse de arabil pe văile intramontane până

Fig. 1.1. Harta zonelor agricole din România

1.3.2. Factorii biologici (soiul sau hibridul, categoria biologică şi

1.4.2.2. Masa a 1000 de boabe (MMB)

1.4.2.10. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar

Cs(kg/ha) = D . MMB în care:

S-ar putea să vă placă și