Agricultura include două sectoare:

Fitotehnia - cultivarea plantelor anuale și/sau bienale, perene, silvicutura, floricultura;

Zootehnia - creşterea animalelor, avicultura, acvacultura, apicultura, etc.
Fitotehnia este știința agronomică care, studiază particularităţile morfobiologice ale plantelor
de cultură mare şi elaborează tehnologiile moderne de cultivare a acestora în scopul creşterii
cantitative şi calitative a producţiei agricole, în limitele eficienţei economice și cu protecția
mediului înconjurător. Baza teoretică a fitotehniei o constituie biologia - ştiinţa care studiază
legile vieţii şi dezvoltarea plantelor.
 Fitotehnia își trage numele din cuvintele grecești phyton (plantă) și tehne (artă,
meșteșug), care ar defini arta sau meșteșugul de a cultiva plante. În sens larg al
noțiunii, în preocupările fitotehniei intră cultivarea tuturor plantelor: anuale, bienale
și perene, ierboase ori lemnoase. În sensul restrâns al noțiunii, sens folosit
actualmente, fitotehnia se ocupă numai de „plantele de câmp” care se cultivă pe
suprafețe întinse.
Fitotehnia se ocupă de cultivarea a cca. 100 de specii de plante, care aparţin la
diferite familii: Poaceae, Fabaceae, Asteraceae, Brassicaceae, Linaceae, Malvaceae,
Solanaceae, Chenopodiaceae, Apiaceae, Lamiaceae ş.a.
În prezent, la toate plantele de cultură sunt obţinute soiuri sau hibrizi care sunt
înalt productive. Sunt forme ameliorate şi perfecţionate de către om. Aceste plante se
cultivă pe cea mai mare parte din suprafaţa arabilă a globului, respectiv cca. 85%,
asigură produse de bază pentru hrana oamenilor şi furajere pentru animale, precum şi
materii prime pentru industrie: industria de morărit şi panificaţie, industria uleiului,
zahărului, amidonului, alcoolului, farmaceutică, textilă etc.
 Marile civilizaţii ale umanităţii au progresat şi s-au dezvoltat pe baza cultivării
plantelor din acest grup: civilizaţiile din sud-estul Asiei s-au dezvoltat pe baza cultivării
orezului; Babilonul, Egiptul, Grecia şi Imperiul Roman s-au dezvoltat pe baza cultivării
grâului, orzului şi meiului; civilizaţiile incaşă, maya şi aztecă de pe continentul
american s-au dezvoltat pe baza cultivării porumbului şi cartofului.
Fitotehnia are un caracter interdisciplinar, utilizează cunoştinţe fundamentale şi
aplicative de natură biologică, fiziologică, tehnică, tehnologică, economică şi
managerială.
 Obiectivele fitotehniei
Obiectivele fitotehniei sunt:
1. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare, a sectorului zootehnic cu furaje şi
a industriei cu materie primă.
2. Îmbunătăţirea fertilităţii solului.
3. Protecţia mediului ambiant.
4. Combaterea eroziunii.
5. Majorarea produsului intern brut.
Obiectul şi metodele de cercetare
Obiectul de studiu al fitotehniei reprezintă plantele de cultură sau plantele de
câmp, respectiv plantele care se cultivă pe suprafeţe mari, care sunt grupate în:
cereale, leguminoase pentru boabe, plante oleaginoase, plante textile, cartof, sfeclă
de zahăr, tutun, plante medicinale si aromatice.
Principala metodă de studiu a fitotehniei este metoda experienţei în câmp, axată
pe două aspecte fundamentale ale cercetării: experienţa în câmp şi în laborator şi
experienţa în procesul de producţie.
 1. Experienţa în câmp şi în laborator se aplică cu scopul de a studia – în funcţie de
biotip şi de condiţiile pedoclimaterice – elementele tehnologice pe parcele mici; de a
stabili gradul de fertilizare (doze, perioade şi modalităţi de aplicare a îngrăşămintelor)
şi cele mai adecvate modalităţi de lucrare a solului; de a soluţiona unele probleme ce ţin
de însămânţarea culturii (timpul semănatului, desimea, distanţa dintre rânduri,
adâncimea încorporării în sol şi cantitatea de sămânţă la 1 ha) şi de lucrările de
întreţinere.
2. Experienţa în procesul de producţie se realizează cu scopul de a testa eficienţa
elementelor tehnologice în condiţii de producţie pe suprafeţe mari, fiind considerată şi
etapă finală a experienţei.
În fitotehnie se foloseşte pe larg şi un al treilea tip de experienţă – experienţa în
casa de vegetaţie – care oferă posibilitatea de a urmări planta în procesul de dezvoltare
şi modul în care este ea este influenţată de diferiţi factori. Experienţa în casa de
vegetaţie se realizează în sere, în vase de vegetaţie umplute cu sol, nisip sau soluţie de
sare, numită şi cultură de apă. Pentru a determina modul în care factorii de mediu
influenţează planta, se utilizează aşa-numitele fitotroane – instalaţii speciale de
dimensiuni mari, în care plantele se cultivă în condiţii experimentale, dirijându-se
regimul şi condiţiile lor de viaţă: lumină, temperatură, umiditate
EXPERIENȚE DE LABORATOR
Căsuță de vegetaţie de tip închis
Căsuță de vegetaţie de tip deschis
Experienţă în câmp
 Definirea tehnologiei în fitotehnie, tipuri de tehnologii
şi factorii principali de sporire a producţiei.

Pentru a realiza obiectivele, fitotehnia utilizează tehnologia de cultivare care

presupune lucrări succesive de îngrijire a culturilor agricole, recoltare, curăţare şi
condiţionare a producţiei.
Tipuri de tehnologii:
1. Tehnologii convenţionale, clasice.
2. Tehnologii ecologice.
3. Tehnologii la îmbinare.
Astăzi este unanim acceptat că agricultura convenţională şi greşelile tehnologice,
indiferent de nivelul dezvoltării societăţii, au avut un puternic impact negativ asupra
solului şi a altor resurse ale mediului înconjurător.
În politicile agrare ale diferitor ţări, mai ales cu un nivel ridicat de industrializare, în
ultimii 50 de ani, au fost depuse eforturi uriaşe pentru modernizarea agriculturii în
scopul sporirii productivităţii, creşterii aportului agriculturii la dezvoltarea economică,
dar, din păcate, această modernizare a fost însoţită de o multitudine de efecte negative
grave asupra mediului înconjurător.
 În consecinţă, comunităţile umane, îngrijorate mai mult de degradarea mediului
ambiant decât de propria securitate alimentară, cercetarea ştiinţifică agricolă s-au văzut
nevoite să găsească o alternativă tehnologică de cultivare a plantelor, mai puţin agresivă
şi care să contribuie pe termen lung la ameliorarea resurselor degradate, la conservarea
stării lor calitative. Această nouă tehnologie agricolă a fost denumită „conservativă”, ea
exclude afânarea intensivă a solului prin arătură cu răsturnarea brazdei şi eliminarea
resturilor vegetale, dar impune acoperirea cu resturi vegetale a peste 30% din suprafaţa
solului după semănat.
Tehnologia alternativă presupune tehnici de reducere a costurillor şi de menţinere a
nivelelor de producţie prin aplicarea unor principii şi practici cum sunt:
– rotaţia culturilor;
– sisteme integrate vegetaţie/animale;
– cultivarea leguminoaselor fixatoare de azot;
– generalizarea lucrărilor de protecţie, ameliorare şi valorificare a solului.
Tehnologia ecologică (termen similar cu tehnologia organică sau biologică) diferă
fundamental de cea convenţională. Rolul ei este de a da producţie cât mai pură din punct
de vedere ecologic, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină
corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului în respect faţă de natură şi legile ei.
 Tehnologia ecologică nu utilizează: fertilizanţi şi pesticide sintetice, stimulatori şi
regulatori de creştere. Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise
în tehnologia ecologică.
Producţie ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea
produselor chimice de sinteză. Producţia agroalimentară ecologică are ca scop
realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură
protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.
Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice sunt:

eliminarea oricăror tehnologii poluante;

realizarea unor structuri de producţie şi asolamente, în cadrul cărora rolul principal îl deţin
speciile şi soiurile de înaltă adaptabilitate;

susţinerea şi ameliorarea continuă a fertilităţii naturale a solului;

integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi a produselor din
plante;

utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora în mai
mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;

aplicarea unor tehnologii care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor.
 Tehnologia de cultivare se axează pe principalii factori de sporire a producţiei:

seminţe de clasa întâi de categorie superelită, elită sau de prima reproducţie;

asortiment tehnic care va permite efectuarea lucrărilor de câmp în termene optime şi la
nivel înalt de calitate;

aplicarea îngrăşămintelor echilibrate după substanţele nutritive;

mijloacele integrate de protecţie a plantelor: agrotehnice, chimice, biologice;

metode eficiente de organizare a muncii.
Tehnologia modernă prevede efectuarea la timp, permanent şi argumentat a
elementelor tehnologice.
 Gruparea culturilor de câmp
Culturile de câmp diferă prin caracterul lor morfobiologic, dar şi prin metodele de cultivare. Din
aceste motive, este foarte important să se stabilească condiţiile ecologice care determină o anumită specie
să formeze producţie optimă.
După modul în care plantele reacţionează la condiţiile naturale de vegetaţie şi, în funcţie de
particularităţile lor biologice, poate fi stabilită microzona soiurilor şi hibrizilor cultivaţi. Fiecare soi sau
hibrid de plante are un areal propriu de adaptare, aflat în corelaţie directă cu condiţiile originare de
creştere şi dezvoltare. Plantele cultivate în condiţii improprii de mediu sunt supuse unor efecte de stres ce
influenţează negativ asupra producţiei.
Conform Legii Republicii Moldova nr. 39 – XVI din 29 februarie 2008 privind protecţia soiurilor de
plante, soiurile pot fi utilizate în procesul de producţie numai după efectuarea testării oficiale de către
Comisia de Stat pentru testarea Soiurilor de Plante.
De aceea, la zonarea şi microzonarea soiurilor şi hibrizilor trebuie să se ţină cont de tipul biologic,
plasticitatea plantelor, durata perioadei de vegetaţie, necesitatea faţă de temperaturi biologic active, tipul
biologic. Un câmp cu o înclinare de 1° spre nord primeşte aceeaşi cantitate de căldură ca şi un câmp
drept amplasat cu 100 km mai la nord.
Botaniştii au descris aproximativ 350 000 de specii de plante – 20 000 dintre ele au utilizări diverse;
640 de specii au o importanţă majoră; aproape 100 dintre culturile de câmp, ce aparţin la 21 de familii
botanice şi de studiul cărora se ocupă fitotehnia, sunt cultivate pentru obţinerea produselor alimentare, a
nutreţurilor şi fibrelor vegetale
 Tipurile de producţie şi factorii care le condiţionează
Producţia vegetală reprezintă totalitatea organelor aeriene şi subterane ale plantelor
de pe o unitate de suprafaţă. Numai o mică parte din această producţie este utilizată de
om – producţia agricolă. Producţia agricolă este constituită din 2 tipuri de produse:
produsul principal şi produsul secundar, raporturile dintre ele variind de la o plantă
la alta.
De exemplu, la grâu, boabele, ca indice de producţie din produsul util obţinut,
reprezintă produsul principal, paiele şi pleava – produse secundare.
Cunoaştem 7 tipuri de producţie:
1) producţia potenţială teoretic;
2) producţia potenţială real posibilă;
3) producţia biologică;
4) producţia recoltată;
5) producţia transportată şi curăţată;
6) producţia prelucrată şi comercializată;
7) consumul final al producţiei.
 Producţia potenţială reală este cea obţinută cu ajutorul resurselor existente în
gospodărie şi a culturii agronomice.
Producţia biologică sau producţia pe rădăcini este cea calculată în baza
componentelor de producţie; ea este mai mare decât producţia agricolă recoltată.
În cazul plantelor cultivate, nivelul producţiei vegetale totale, dar şi raportul dintre
aceasta şi produsul agricol principal sau cel secundar, sunt condiţionate de 4 categorii
de factori, definiţi ca:
1) factori ecologici, climaterici;
2) factori biologici: soiul sau hibridul cultivat, calitatea materialului de semănat,
buruienile, bolile, dăunătorii, microflora solului;
3) factori tehnogeni: tehnica agricolă, tehnologia fertilităţii, tehnologia de
cultivare, pesticidele, sursele de energie;
4) factori social-economici.
Factorii cosmici (radiaţia fotosintetică activă, suma temperaturilor active, suma
depunerilor atmosferice, intensitatea depunerilor) nu pot fi reglaţi, cultivatorii
trebuind doar să se adapteze la ei, pentru a-i utiliza eficient.
 Factorii tereştri, în schimb sunt reglabili. La unii dintre aceştia ne referim mai
amănunţit
1. Potenţialul productiv al soiului, hibridului. Pentru ca soiul sau hibridul să
corespundă cerinţelor, trebuie să satisfacă 3 condiţii importante:
1) să fie rezistent la condiţiile nefavorabile de mediu;
2) să utilizeze la maximum condiţiile favorabile de mediu.
3) să manifeste o productivitate înaltă în semănătură.
2. Regimul de umiditate. În Republica Moldova, regimul de umiditate reprezintă
un factor instabil şi insuficient şi poate fi reglat prin aplicarea irigaţiei.
3. Asigurarea plantelor cu elemente de nutriţie. Îngrăşămintele minerale sporesc
producţia cu 50-60%. Prin aplicarea îngrăşămintelorse urmăreşte sporirea producţiei,
îmbunătăţirea calităţii acesteia şi menţinerea sau creşterea fertilităţii solului la cote
maxime.
4. Calitatea seminţelor se dirijează prin producerea seminţelor. Producerea unor
seminţe de calitate din soiuri şi hibrizi cu valoare biologică înaltă reprezintă o verigă
importantă în cadrul procesului tehnologic de obţinere a unor producţii sporite, stabile
şi de calitate.
 6. Îmbunătăţirea fertilităţii solului. Pentru a-şi forma recoltele scontate, fiecare
cultură agricolă extrage din sol cantităţi considerabile de elemente nutritive,
principalele fiind azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul,sulful (macro-elemente),
cuprul, zincul, fierul, molibdenul, manganul, borul (microelemente). Exportul anual,
odată cu recoltele obţinute, al elementelor biofile conduce la diminuarea fertilităţii
solului. Sursa principală de creştere a fertilităţii solului şi de optimizare a nutriţiei
minerale a culturilor agricole o constituie aplicarea îngrăşămintelor organice.
 Clasificarea plantelor de câmp
Provenind din diferite familii botanice, cu particularităţi morfologice şi biologice diverse,
necesitând diferite condiţii pedoclimatice şi tehnologii de cultură, plantele de câmp au fost
introduse în diferite clasificări, mai importante fiind următoarele:
1. După particularităţile morfologice se clasifică în familii botanice, clasificare al cărui
neajuns constă în faptul că se înglobează în aceeaşi grupă, plante cu tehnologii diferite de
cultivare: spre exemplu în fam. Poaceae şi Fabaceae se înglobează plante semănate la distanţe
mici şi care nu se prăşesc (grâu, secară, orz, ovăz, orez, linte) şi plante semănate la distanţe mari
şi care se prăşesc (porumb, sorg, soia, fasole etc.);
2. După însuşiri biologice plantele de câmp se clasifică:
- după durata ciclului ontogenetic: anuale, bienale şi perene;
- cerinţele faţă de căldură:
- plante termofile (porumb, sorg, fasole, floarea soarelui, ricin, bumbac, tutun);
- plante cu cerinţe moderate față de temp (grâu, orz, mazăre, sfeclă/zahăr);
- plante de câmp iubitoare de temp joase şi umed (secară, triticale, ovăz, in etc.);
- cerinţe faţă de sol:
- plante ce cresc pe soluri sărace şi acide (lupin, ovăz, secară, triticale etc.);
- plante iubitoare de soluri neutre şi fertile (grâu, porumb, fl./soarelui, sfeclă);
- plante ce valorifică soluri alcaline (sorg, iarbă de Sudan, sfeclă pentru zahăr).
 3. După particularităţile tehnologice, plantele de câmp se clasifică folosind unii
parametri fitotehnici:
- epoca de semănat: toamna, primăvara;
- distanţa între rânduri: 6-12,5 cm; 45-60 cm; 60-80 cm.
Se încadrează în aceiaşi grupă plantele diferite morfo-biologic.
4. După criterii economice. La folosirea produsului principal:
- plante alimentare (grâu, secară, porumb, orez, fasole, cartof);
- plante industriale (fl. soarelui, soia, in, cânepă, bumbac, tutun) ;
- furajere (porumb, ovăz, soia, sorg);
- aromatice şi medicinale (anason, coriandru, chimion, fenicul, mentă, levănţică, mac,
etc.).
 5. Clasificare - în funcţie de destinaţia utilizării recoltei, culturile de câmp sunt divizate în:
1) cereale: grâul, orzul,secara, ovăzul, porumbul, sorgul, meiul, triticale, orezul, hrişca.
2) leguminoase pentru boabe: mazărea, soia, fasolea, năutul, latirul, bobul furajer, arahida, măzărichea,
dolihosul, lupinul, fasoliţa.
3) rizocarpi: sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, morcovul, napul-broajbă, cicoarea, turnepsul.
4) tuberculifere: cartoful, topinamburul.
5) plante oleaginoase: floarea-soarelui, ricinul, rapiţa, muştarul, camelina, susanul, şofrănelul, varza de
mare, perila, lalemanţia, macul.
6) plante aromatice: levănţica, salvia, menta, trandafirul, coriandrul, anasonul, molura, chimionul,
busuiocul.
7) plante textile: bumbacul, inul, cânepa, teişorul, zămoşiţa,ramia, iuta,sisalul, inul-de-Noua-Zeelandă,
cânepa-de-Manila.
8) bostănoase: bostanul, pepene verde (harbuzul), zămosul.
9) tutunul, hameiul.
10) plante furajere: lucerna, sparceta, trifoiul, sulfina, raigrasul, păiuşul-de-livadă, iarba-de-Sudan.
11) culturi furajere netradiţionale: silifia cu frunza perfoliată, crambe cu frunza cordată, simfitum,
ropontic, ciumarea.
12) plante medicinale: mărarul, valeriana, armurariul, muşeţelul, nalba mare, gălbenelele, isopul,
mătrăguna, cimbrul de grădină, talpa-gâştei.
Ultimă clasificare a plantelor de câmp este acceptată de cei mai mulţi fitotehnicieni, fiind considerată mai
practică.
 Probleme actuale ale agriculturii cu privire la culturile fitotehnice
Din cele aproximativ 1,6 miliarde hectare cultivate pe Terra, plantele de câmp deţin
cca 1,2 miliarde hectare și se recolteză anual, din diferite motive, sub un miliard de
hectare.
Cerealele reprezintă grupa de plante cea mai importantă, deţinând suprafaţa cea mai
mare pe glob, aproximativ 2/3 din suprafaţă. Se consideră că ar fi optim de produs 500-
700 kg cereale/locuitor/an, însă, majoritatea ţărilor produc sub 200 kg cereale/locuitor/an.
Pentru a ajunge la cantitatea corespunzătoare de cereale pe locuitor este necesară mărirea
continuă a producției și îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Practic, la toate grupele de
plante de cultură trebuie mărite
producţiile prin perfecţionarea
continuă a factorului biologic şi a
tehnologiilor de cultură. Aceasta
este necesară, când populaţia
globului creste fiind în jur de 7
miliarde locuitori.
 Căile de sporire a producţiei la plantele de câmp
Creşterea producţiilor la plantele de câmp se poate realiza prin creşterea suprafeţelor
cultivate şi prin creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă. Creşterea suprafeţelor
cultivate reprezintă o cale extensivă de creştere a producţiilor pe care omul a folosit-o
din-totdeauna, suprafeţele cultivate crescând odată cu dezvoltarea societăţii umane.
Creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă reprezintă o cale intensivă de creştere a
producţiilor. Această modalitate se bazează pe folosirea de material biologie (soiuri şi
hibrizi) din ce în ce mai performant, pe folosirea de tehnologii moderne de producţie.
Tehnologiile moderne de producţie se bazează pe mecanizare (folosirea de maşini,
utilaje şi echipamente agricole performante), chimizare (folosirea de îngrăşăminte
chimice; folosirea de pesticide - erbicide, fungicide, bactericide, insecticide, etc.;
folosirea de substanţe regulatoare de creştere etc.), automatizare (computerizare,
robotizare).
Creşterea producţiilor la unitatea de suprafaţă trebuie practicată cu atenţie, pentru că
folosirea exagerată, dezechilibrată şi în dezacord cu cerinţele plantelor de cultură se
asociază cu apariţia de probleme foarte grave de poluare a mediului (solului, apei,
aerului), obţinerea de produse agricole cu reziduuri de pesticide şi nitraţi etc.
 CEREALE. Importanţa cerealelor
Cerealele (denumirea provine de la „Ceres”, numele zeiţei agriculturii la romani) reprezintă hrana
de bază pentru aproape întreaga populaţie a globului, fiind utilizate sub diferite forme, măcinate şi
preparate sub formă de pâine, griş, paste făinoase, mămăligă etc.
Sub formă de boabe întregi sau măcinate, ca plante verzi, uscate sau însilozate, ca paie, pleavă sau
tulpini de porumb, tărâţe acestea sunt utilizate în hrana animalelor.
Boabele sunt utilizate ca materie primă pentru o serie de industrii, precum cea a alcoolului,
amidonului, berii, dextrinei, glucozei, etc., paiele sunt utilizate ca materie primă în industria celulozei
şi hârtiei.
Cerealele (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, mei, orez, porumb, sorg) au o serie de
caracteristici care le fac foarte valoroase şi apreciate de către om:

un raport de 1:6 între proteine şi hidraţi de carbon, foarte favorabil organismului uman;

produsele alimentare obţinute din cereale pot fi consumate zilnic;

un conţinut scăzut de umiditate (11-14%), ceea ce asigură o bună conservabilitate;

nu-şi modifică valoarea nutritivă în timp, acestea fiind folosite în cazuri de secetă, calamităţi etc.;

o mare plasticitate ecologică, cerealele fiind cultivate pe tot globul;

sunt plante anuale şi într-o perioadă relativ scurtă de timp – producţie mare la unitatea de suprafaţă;

unele au o perioadă scurtă de vegetaţie (porumb timpuriu, fasole, etc.), după recoltarea cărora se pot creşte
altele, mai ales în condiţii de irigare;

au o tehnologie de cultivare complet mecanizată şi relativ simplă.
 Cele mai importante zone de cultură a cerealelor pe glob sunt următoarele:

pentru grâu: Asia, Europa şi America de Nord, dar suprafeţe importante sunt cultivate
şi în Australia, Africa, America de Sud;

pentru secară şi triticale: Europa;

pentru orz: Europa şi Asia, dar suprafeţe mari sunt cultivate şi în America de Nord,
Africa şi Australia;

pentru ovăz: Europa, dar suprafeţe mari sunt cultivate şi în America de Nord;

pentru orez: Asia, după care urmează, cu suprafeţe mult mai mici Africa şi America de
Sud;

pentru mei: Africa şi Asia;

pentru porumb: Asia, America de Nord, Africa, America de Sud, Europa, America
Centrală;

pentru sorg: Africa şi Asia.
 Suprafeţele cultivate cu cereale pe plan mondial
Zona Cereale, mii ha

geografică Grâu Secară Triticale Orz Ovăz Orez Mei Porumb Sorg

Europa 61597,0 5979,7 3125,0 29157,0 7208,0 596,5 690,3 15476,0 276,1

Asia 97498,8 445,6 272,9 11804,0 494,2 141959,9 14055,5 52173,8 9226,1

Africa 9457,3 27,9 7,0 4835,8 170,9 9526,6 22419,9 29152,0 27595,1

Australia 13552,0 35,0 376,0 4484,0 915,0 2,0 37,0 68,0 845,0

America de 32573,5 240,4 15,8 5027,3 1982,0 1204,4 186,2 32994,4 2942,2
Nord
America 808,6 0,02 1,2 318,3 100,4 312,1 0,06 9184,3 2091,6
Centrală
America de 8034,6 40,1 94,9 1080,4 457,6 4997,5 10,5 21493,0 1818,9
Sud
Mondial 223564,1 6768,7 3892,8 56774,3 11333,3 158955,4 37399,4 161016,5 44911,9

- I poziție, cea mai mare suprafață din lume - II poziție - III poziție
 Cele mai importante cereale, care sunt şi cele mai importante plante de cultură
cultivate de om pe glob, sunt următoarele: grâu (223,5 milioane ha), porumb (161,0
milioane ha), orezul (158,9 milioane ha).
În anul 2015, în lume au fost 6 ţări care au cultivat peste 10 milioane ha cu grâu,
şi anume: India (28,0 milioane ha), Federaţia Rusă (26,1 milioane ha), China (23,6
milioane ha), SUA (22,5 milioane ha), Australia (13,5 milioane ha), Kazakhstan
(12,9 milioane ha) şi Canada (10,0 milioane ha). Peste 5 milioane ha cu porumb au
cultivat 5 ţări, şi anume: SUA (31,8 milioane ha), China (29,9 milioane ha), Brazilia
(14,4 milioane ha), India (8,3 milioane ha) şi Mexic (7,3 milioane ha).
La nivelul UE, Franţa cultivă suprafaţa cea mai mare cu grâu, Spania cultivă
suprafaţa ce mai mare cu orz, Polonia cultivă suprafeţele cele mai mari cu secară,
triticale şi ovăz, Italia cultivă suprafeţele cele mai mari cu orez şi sorg, Ungaria
cultivă suprafaţa cea mai mare cu mei, iar România cultivă cea mai mare suprafaţă
cu porumb, Moldova cultivă suprafaţa cea mai mare cu grâu și porumb.
 Principalele ţări cultivatoare de cereale în UE, în anul 2015 (mii ha)
Cereala Grâu Secară Triticale Orz Ovăz Orez Mei Porumb Sorg

Primele 5 ţări Franţa Polonia Polonia Spania Polonia Italia Ungaria România Italia
cultivatoare de
cereale în UE (5492,4) (1396,5) (1333,4) (3462,4) (550,6) (224,2) (8,5) (2432,2) (38,9)

Germania Germania Germania Germania Spania Spania Franţa Franţa Franţa

(3213,5) (736,9) (398,8) (1961,7) (498,8) (96,1) (6,9) (1702,0) (37,0)

Italia Spania Franţa Franţa Finlanda Grecia Polonia Ungaria România

(229,0) (110,0) (343,1) (1799,3) (354,5) (31,0) (6,0) (1199,6) (7,9)

Polonia Lituania Ungaria Polonia Suedia Portugalia Austria Italia Spania

(2288,8) (74,3) (132,1) (1206,5) (222,5) (25,4) (4,0) (1053,3) (6,4)

România Letonia Lituania Marea România Franţa Bulgaria Germania Ungaria

Britanie
(2098,3) (59,0) (98,2) (200,0) (16,4) (3,3) (520,5) (4,2)
(1032,0)

Total UE 26503,0 2748,3 2656,3 14473,7 2997,9 413,7 33,9 8877,6 96,5

- I poziție - II poziție - III poziție

 Plantele de câmp cultivate în R.
Moldova se grupează astfel:
Cerealele sunt plante cultivate
pentru boabe: grâul, porumbul, orzul,
ovăzul, secara, sorgul, meiul din
familia Poaceae şi hrişcă, plantă din
familia Poligonaceae.
Leguminoasele pentru boabe:
mazărea, fasolea, soia, bobul, lintea,
năutul şi arahidele, din familia
Fabaceae.
grâul porumbul orzul secara
Plantele oleaginoase se cultivă
pentru seminţe din care se extrage
uleiul: floarea-soarelui, inul pentru
ulei, rapiţa, ricinul, macul, şofrănelul.
Plantele textile sunt cultivate pentru
fibre textile: inul pentru fibre şi cânepa.
floarea-soarelui in rapiţa mac
 Plantele rădăcinoase şi tuberculifere (sfecla pentru zahăr şi furaj, cartoful).
Tutunul: Frunzele servesc ca materie primă pentru obţinerea produselor de fumat.
Hameiul: Inflorescenţele feminine - conurile de hamei - servesc la aromatizarea şi conservarea berii. Conurile au de
asemenea şi utilizări medicinale.
Plantele aromatice şi medicinale, cum sunt: salvia, levănţica, menta, trandafirul pentru ulei, anasonul, coriandrul,
feniculul, chimionul, nalba, degeţelul, Valeriana, mătrăguna, laurul etc.
Plantele curcubitacee: Cultivate pentru fructele lor suculente: pepenele verde (harbuzul), zămosul (pepenele
galben), dovleacul, bostanul.
Plantele de nutreţ: lucerna, sparceta, iarba de Sudan, trifoiul etc.

Tutun Hamei Levănţică Salvie

Zămos Dovleac Lucerna Sparcetă

 Particularităţile morfologice şi
biologice ale cerealelor
Rădăcina Cerealele formează
rădăcini embrionare şi rădăcini
adventive. Cele embrionare provin din
radicula embrionului, în urma
germinării seminţelor. După numărul
lor, cerealele se împart în:
a) cereale cu o singură rădăcină
embrionară: orezul, porumbul,
sorgul, meiul şi
b) cereale cu mai multe rădăcini
embrionare: grâul – 3-5, ovăzul -
3, secara - 4, orzul 5-8.
Cerealele au un sistem radicular fasciculat, răspândit în stratul superficial al solului,
până la adâncimea de 25-35 cm. Unele rădăcini sunt mai profunde, depăşind, în condiţii
favorabile, adâncimea de 120-200 cm, la cerealele păioase. Uneori (la porumb şi sorg) se
formează şi rădăcini adventive aeriene.
 Tulpina Tulpina cerealelor este de regulă cilindrică,
formată din 5-7 internoduri, separate între ele prin noduri.
La porumb şi sorg numărul internodurilor este de 7-15.
Tulpinile sunt goale în interior la grâu, secară, orz, ovăz,
orez, numindu-se pai şi sunt pline cu măduvă la porumb
şi sorg.
La cerealele păioase lungimea internodurilor creşte de
la bază spre vârf, internodul superior, care poartă
inflorescenţa, fiind cel mai lung. Lungimea totală a
tulpinii la cereale variază în funcţie de specie, soi şi
condiţiile de mediu, fiind cuprinsă între 0,70-1,50 m la
cerealele păioase şi 1-3 m la porumb şi sorg.
Tulpina cerealelor nu este ramificată de-a lungul ei, ci doar la bază, unde formează, din
nodurile inferioare, lăstari, denumiţi fraţi la cerealele păioase şi copii la porumb.
Frunza Frunzele cerealelor sunt aşezate altern pornind câte una de la fiecare nod al tulpinii.
Inflorescenţa. La cereale se deosebesc două tipuri de inflorescenţe: spic şi panicul. Atât
spicul, cât şi paniculul pot fi de forme, lungimi şi culori diferite, în funcţie de specie, soi, etc.
Porumbul, având ambele tipuri de inflorescenţe este o plantă unisexuat monoică. Fructul
cerealelor este o cariopsă.
 În secţiune longitudinală, fructul de cereale este alcătuit din: pericarp,
testă (tegument seminal), endosperm şi embrion.
Pericarpul (învelişul fructului) este format din 4-5 straturi de celule
(epicarpul la exterior, mezocarpul la mijloc şi endocarpul în interior).
Testa (învelişul seminţei) este formată din două straturi de celule.
Aceste învelişuri reprezintă 10-15% din greutatea bobului.
Endospermul ocupă peste 85% din volumul bobului, conţinând
majoritatea substanţelor de rezervă.
Embrionul se găseşte în partea inferioară a bobului, ocupând 2-3%
din greutatea bobului la cerealele păioase şi 10-15% la porumb. El este
alcătuit din: muguraşul format dintr-un punct de creştere, acoperit cu 2-3
frunzuliţe şi învelitt într-o teacă protectoare, numită coleoptil; rădăciniţa
(radicula) situată la partea inferioară a embrionului, apărată de coleoriză;
tulpiniţa, care leagă rădăciniţa de muguraş; cotiledonul (scutellumul),
situat spre endosperm, având rolul de a absorbi substanţele hrănitoare din
endosperm şi de a le transmite embrionului, în timpul germinării;
epiblastul, aşezat opus scutellumului, considerat rudimentul celui de-al
doilea cotiledon.
Creşterea şi dezvoltarea cerealelor se desfăşoară pe faze de vegetaţie, care se grupează în două etape: vegetativă şi
generativă. Etapa vegetativă cuprinde fazele de germinaţie, înrădăcinare şi înfrăţire, iar cea generativă începe cu
alungirea paiului și continuă cu apariţia inflorescenţei (înspicarea), înflorire-fecundare, formarea şi coacerea boabelor.
Grâul de toamna are o perioada de vegetatie, in tara noastra, de 270 -290 zile; porumbul 110-130 zile.
 Recoltarea cerealelor
Recoltarea reprezintă una din principalele verigi tehnologice, de care depinde atât cantitatea, cât şi calitatea
producţiei de cereale. Momentul începerii şi terminării recoltatului este hotărâtor pentru evitarea pierderilor din
timpul recoltării şi din timpul păstrării.
Recoltarea cu combina la cerealele păioase se execută la începutul coacerii depline, când umiditatea din
boabe este cuprinsă între 14 şi 17%. La coacerea în pârgă, prin recoltarea cu combina, pierderile sunt mai
ridicate, deoarece cerealele se treieră mai greu, creându-se totodată greutăţi la păstrarea lor. Întârzierea
recoltării, la răscoacere, duce la pierderi mari, prin scuturarea boabelor, multe dintre ele rămânând în pleava şi
paiele sfărâmate. În cazul porumbului, recoltarea în ştiuleţi se face când umiditatea din boabe este cuprinsă în
intervalul 32-24%, iar recoltarea în boabe se face la 22-18% umiditate.
Cerealele de toamnă se recoltează înaintea celor de primăvară în ordinea: orz, secară, grâu. La cerealele
de primăvară ordinea de recoltare este: orz, grâu, ovăz, sorg, porumb tardiv.
 Păstrarea seminţelor de cereale
După recoltare, seminţele de cereale trebuie depozitate şi
conservate, uneori pe o perioadă îndelungată. Pentru aceasta
sunt necesare condiţii care să asigure parcurgerea
postmaturizării (desăvârşirea maturităţii fiziologice) şi
menţinerea însuşirilor seminale şi tehnologice ale seminţelor.
Factorii care condiţionează păstrarea corespunzătoare a seminţelor de cereale sunt:
umiditatea, temperatura şi aeraţia, existente atât în masa de seminţe, cât şi în depozitul
de păstrare. Aceştia sunt în optimum atunci când umiditatea din seminţe este în jur de
14%, iar în depozit este redusă, când temperatura se menţine în general scăzută (corelată
cu umiditatea) şi când aeraţia este permanentă. Dacă umiditatea şi temperatura sunt mai
ridicate, respiraţia seminţelor se intensifică, rezultând cantităţi mari de bioxid de carbon,
căldură şi apă, care creează condiţii favorabile activităţii microorganismelor şi
dăunătorilor, prezenţi în masa de seminţe. Fără aerisire are loc respiraţia anaerobă a
seminţelor, care determină pierderea capacităţii de germinaţiei şi alterarea acestora.
 Păstrarea este mult îngreunată când în masa de boabe se află seminţe de buruieni necoapte şi alte
impurităţi, care transmit, prin sorbţiune, umiditatea lor produsului de bază. Pentru a evita aceste
neajunsuri, înainte de depozitare se face pregătirea seminţelor.
Uscarea se realizează îndeosebi pe cale naturală şi, în cazuri rare, pe cale artificială. Uscarea naturală
poate utiliza metode ca: solarizarea (uscarea în straturi subţiri, la soare, însoţită de lopătare); aerarea
activă (introducerea în masa de seminţe a aerului atmosferic uscat şi cald cu ventilatoare); uscarea la
rece (cu instalaţii fără consum de combustibil, tot cu aer atmosferic). Uscarea artificială se realizează în
instalaţii speciale cu aer cald la 43-45°C.
Controlul seminţelor se face periodic, urmărindu-se umiditatea, temperatura, prezenţa dăunătorilor şi
capacitatea germinativă a seminţelor. Frecvenţa controlului este mai mare la începutul depozitării şi spre
primăvară şi mai redusă în timpul iernii.
 Grâul
Grâul (genul Triricum L.) aparţine de ordinul
Poales, familia Poaceae. Cuprinde un număr mare de
specii, forme sălbatice şi cultivate. Pentru ţara noastră
prezintă importanţă 2 specii, şi anume: Triticum durum
Desf. şi Triticum aestivum L.
Triticum durum Desf. are tulpina plină în interior pe
toată lungimea sau cel puţin în partea superioară. Spicul
este aristat (cu un vârf lung și subțire ca o țepușă.), cu
ariste lungi comparativ cu lungimea spicului şi orientate
Fig. Triticum durum Desf. Fig. Triticum aestivum L. paralel. Boabele au aspect
sticlos la maturitate şi sunt
conice la capete.
Triticum aestivum L. are tulpina goală în interior pe toată lungimea. Spicul este nearistat sau
aristat, cu ariste mai scurte comparativ cu lungimea spicului şi orientate divergent. Boabele sunt
ovoidale sau alungit-ovoidale, prevăzute cu un smoc de perişori la capătul superior. Endospermul
este făinos, semisticlos sau sticlos.
Grâul comun reprezintă specia cea mai importantă, care pe plan mondial reprezintă cca. 90%
din suprafaţa cultivată cu grâu şi cea mai mare partea a suprafeţei cultivată cu grâu din ţara
noastră. Grâul comun are forme de toamnă şi de primăvară, aproape întreaga suprafaţă din ţara
noastră fiind cultivată cu grâu de toamnă.
 Deosebirea dintre soiurile de grâu de toamnă şi cele de primăvară constă în faptul că,
pentru a fructifica, grâul de toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (semănat
primăvara creşte, dar nu fructifică).
În ţara noastră se cultivă în prezent un sortiment bogat de soiuri de grâu mai ales
autohtone, cu potenţial de producţie ridicat (6 000-8 000 kg/ha boabe), cu însuşiri
fiziologice şi tehnologice superioare. Astfel de soiuri, capabile să valorifice foarte bine
fertilitatea naturală a solului, dozele mari de îngrăşăminte şi, în general, tehnologia
modernă, se numesc soiuri intensive.
După lungimea perioadei de vegetaţie, soiurile de grâu de toamnă se clasifică în
soiuri timpurii (262-278 zile); soiuri mijlocii (265-284 zile); soiuri tardive (266-287
zile).
Soiuri de grâu de toamnă cultivate în Republica Moldova
Creator, Fenix, Rod, Belceanca create de către Institutul de cercetări pentru culturile de
câmp „Selecţia”; Amicus – Austria; Trublion – France; Izvor, Glosa – România; Mulan,
Genius – Germania; Katarina, Ilinca - Croaţia; Odesskaia – Ucraina etc.
Soiurile autohtone, comparativ cu cele străine, se caracterizează prin plasticitatea
ecologică mai bună, printr-o bună rezistenţă la iernare, la cădere şi la boli şi prin
însuşiri de panificaţie superioare.
 Compoziţia chimică a bobului şi factorii de influenţă
Glucidele predomină în compoziţia bobului de grâu, acestea reprezentând 62-75% din masa bobului.
Glucidele sunt formate în proporţie de peste 90% din amidon, restul fiind dextrine şi alte glucide simple.
Glucidele sunt acumulate, în principal, în endosperm.
Clima umedă şi răcoroasă favorizează acumularea glucidelor în bob prin prelungirea perioadei de formare a
boabelor, ceea ce determină acumularea unor cantităţi mai mari de amidon în endosperm.
Substanţele proteice reprezintă 10-16% din masa bobului de grâu, având ponderea cea mai mare parte în
părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă) şi în embrion.
Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de proteine şi
gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie; în schimb, are o calitate bună pentru fabricarea
pastelor făinoase, având o stabilitate mare la fiert.
Proteinele din boabele de grâu conţin toţi cei 10 aminoacizi esenţiali pe care organismul uman nu-i poate
sintetiza, şi anume: arginină, histidină, lizină, leucină, izoleucină, metionină, fenilalanină, treonină, triptofan,
valină. Totuşi, un dezavantaj îl constituie conţinutul redus de lizină.
Lipidele reprezintă 1,8-2,5% din masa bobului şi sunt acumulate, în special în embrion şi în stratul cu
aleuronă. Din embrionii de grâu, prin presare se obţine un ulei bogat în vitamina E, foarte apreciat în industria
cosmetică.
Celuloza reprezintă 2,0-3,5% din masa bobului şi este localizată în învelişurile bobului (pericarp), de unde se
obţine tărâţa, în urma procesului de măcinare.
Substanţele minerale (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) reprezintă 1,5-2,3% din masa bobului şi sunt
localizate în părţile periferice ale bobului.
Vitaminele din bobul de grâu sunt reprezentate de complexul B (B1, B2, B5, B6), vitaminele PP, E, K şi H.
Boabele de grâu sunt mai sărace în vitamina A şi nu conţin vitaminele C şi D.
 Orzul
Aparţine genului Hordeum L., care cuprinde un număr de 27 de specii sălbatice şi una cultivată. Dintre
speciile sălbatice, 16 sunt perene şi 11 anuale, iar dintre cele anuale mai importante sunt Hordeum
spontaneum C. Koch. (orzul sălbatic cu 2 rânduri) şi Hordeum agriocrithon Aberg. (orzul sălbatic cu mai
multe rânduri).
Specia cultivată de orz este Hordeum vulgare L., care cuprinde patru varietăţi: v. hexastichum Alef.; v.
distichum Alef.; v. intermedium Korn.; v. deficiens Voss. În cultură se află în exclusivitate primele două
varietăţi.
H.vulgare v. hexastichum - orzul comun, orzul furajer sau orzul cu 6 rânduri de boabe.
Hordeum vulgare v. distichum -
orzoaica pentru bere sau orzul cu 2
rânduri de boabe, are numai spiculeţul
central fertil, spiculeţele laterale
rămânând nedezvoltate, sterile, fapt
pentru care spicele au numai două
rânduri de boabe.
Soiuri de orz cultivate în
Republica Moldova: Auriu, Beatrix, Bţ
14-02, Carmina, Dostoinîi, Excelent,
Ionel, Komandor, Scînteia, Strălucitor,
Tezaur.
 Compoziţia chimică a bobului
Compoziţia chimică a boabelor de orz este de 55-65% hidraţi de carbon, 9,5-14% proteină, 2-3%
grăsimi, 4-7% celuloză, 2-3% cenuşă.
Orzul utilizat în alimentaţia omului trebuie să aibă boabe mari, golaşe, cu un conţinut ridicat de
proteină. Calitatea panificabilă a fainii de orz este slabă deoarece lipseşte glutenul.
Orzul pentru bere trebuie să aibă boabe cu un conţinut mai scăzut în proteină (9-11,5%) şi un conţinut
cât mai mare de amidon.
Cultivarea grâului şi orzului în Republica Moldova
Condiţiile pedo-climaterice în Republica Moldova sunt destul de favorabile pentru cultivarea ambelor
culturi. Secretul tehnologiei de cultivare a culturilor de toamnă este obţinerea germinaţiei uniforme şi
înfrăţitului plantelor din toamnă. Trecând perioada de călire din toamnă, plantele sunt capabile să reziste la
0
temperaturi de până la -(17)-(-18 C) în timpul iernii, la adâncimea nodului de înfrăţire.
Predecesorii. Pentru obţinerea plantelor înfrăţite din toamnă este importantă amplasarea culturilor
cerealiere de toamnă după predecesori cu termen timpuriu de recoltare, fapt ce permite acumularea unei
cantităţi suficiente de umiditate în stratul arabil de sol până la termenii optimi de însemânţare a culturilor
cerealiere de toamnă. Astfel de predecesori sunt:

amestecul de măzăriche de primăvară şi ovăz la masă verde;

măzăriche de toamnă şi secară de toamnă la masă verde,

lucerna anului trei de viaţă după prima coasă,

rapiţa de toamnă la masă verde ş.a.
 Dăunătorii cerealelor: gândacul ghebos, ploşniţele cerealelor, gândacul bălos al
ovăzului, cărăbuşii cerealelor, viermele roşu al paiului, muştele cerealelor.
Bolile: Făinarea, Septorioza, Fuzarioza, rugina brună.
 Porumbul
Porumbul este utilizat în alimentaţia omului, ca furaj animalelor şi ca materie primă
pentru industrii.
În alimentaţia omului, porumbul se utilizează sub formă de făină din care se prepară
mămăliga sau diferite peparate de patiserie, fulgi de porumb, porumb zaharat conservat
sub formă de boabe sau ştiuleţi pentru salate şi garnituri, porumb fiert sau copt, popcorn
(porumb pentru floricele). Din germenii de porumb rezultaţi în urma măcinării boabelor,
prin presare se obţine un ulei alimentar de foarte bună calitate, apreciat în alimentaţia
dietetică.
Planta întreagă recoltată şi tocată în faza de maturitate în lapte-ceară se utilizează
pentru obţinerea de siloz, care este utilizat pe scară largă în hrana vacilor de lapte. De
asemenea, planta întreagă se poate utiliza ca masă verde.
Tulpinile de porumb (cocenii) rezultate după recoltarea boabelor se pot utiliza ca furaj.
Boabele de porumb se utilizează ca materie primă pentru obţinerea de amidon,
glucoză, dextrină, izoglucoză (îndulcitor lichid), whisky etc. Boabele se utilizează pentru
obţinerea de biocombustibil (etanol).
Tulpinile de porumb se pot utiliza în industria celulozei.
Mătasea porumbului (stigmatele florilor femele) poate fi utilizată în scop medicinal.
 Compoziţia chimică a bobului
Hidraţii de carbon reprezintă 65-70% din masa bobului, iar din aceştia amidonul reprezintă
peste 80%. Peste 98% din amidon este depus în endosperm.
Hibrizi tardivi au boabe cu un conţinut în amidon mai ridicat comparativ cu hibrizii timpurii.
De asemenea, în condiţiile unui climat mai umed se acumulează o cantitate mai mare de amidon
în bob.
Proteinele reprezintă între 9 şi 13,5%. Zeina reprezintă principala proteină din bobul de
porumb, care are un conţinut ridicat de acid glutamic şi leucină, dar un conţinut foarte redus de
triptofan şi aproape absent de lizină. Peste 73% dintre proteine sunt localizate în endosperm.
Lipidele reprezintă între 3,9 şi 5,5%, peste 83% dintre
acestea fiind localizate în embrion.
Embrionii colectaţi în special în urma măcinării umede a
boabelor de porumb sunt folosiţi pentru obţinerea de ulei
alimentar de bună calitate, bogat în acizi graşi nesaturaţi (20-
49% acid oleic şi 34-64% acid linoleic), cu un grad de
sicativitate foarte redus.
Substanţele minerale reprezintă între 1,3 şi 1,8%, cele
mai importante fiind fosforul, potasiul şi magneziul.
Porumbul este mai sărac în substanţe minerale decât celelalte
cereale.
 Celuloza reprezintă 1,9-2,4%, fiind localizată în cea mai mare parte (peste 55%) în
pericarp.
Pigmenţii din grupa carotinoidelor dau culoarea bobului de porumb de la galben până la
portocaliu. Cei mai importanţi pigmenţi sunt: zeaxantina, criptoxantina şi carotina.
Criptoxantina şi carotina sunt precursori ai vitaminei A, ceea ce face ca boabele mai intens
colorate să fie mai bogate în vitamina A.
Vitaminele din bob sunt: A, B1, B2, B6, E şi PP. Din bobul de porumb lipsesc vitaminele
C şi D.
Sistematică şi hibrizi. Porumbul face parte din familia Poaceae, genul Zea cu 3 specii:
Zea mexicana – teosinte anual (Termenul de teosinte provine de la Teocentli, care la azteci
înseamnă porumbul zeilor); Zea perennis - teosinte peren; Zea mays - porumbul cultivat.
Porumbul cultivat cuprinde mai multe varietăţi: Zea mays v. dentiformis, denumit
porumbul dinte de cal. Zea mays v. indurata, denumit porumbul cu bobul tare, porumbul
sticlos, „porumb românesc”. Zea mays v. aorista, denumit porumbul semisticlos. Zea mays v.
everta, denumit porumb de floricele. Zea mays v. saccharata, denumit porumb zaharat sau
dulce.
Zea mays v. amylacea, denumit porumbul amidonos sau făinos.
Hibrizi cultivaţi: Porumbeni 457, 458, 459, 461, 375, Scanor, Chişinău 295, Moldavschi
450, Moldavschi 215, Moldavschi 257, Alimentar 325.
 Dăunătorii porumbului:

Viermi sârmă (Agriotes sp.). Gărgăriţa frunzelor denumită şi răţişoara

porumbului (Tanymecus dilaticollis)

Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) Viermele vestic al rădăcinilor de porumb

(Diabrotica virgifera)
 Meiul
Înainte ca omul să cunoască porumbul, făcea mămăligă
din mei. Strămoşii noştri erau mari cultivatori de mei,
cereală de bază în alimentaţia lor. Cultivat de circa 7000 de
ani, meiul a fost detronat doar după ce Columb a adus
porumbul în Europa.
Meiul (Panicum miliaceum) este o plantă erbacee din
familia Poaceae, cu inflorescenţa ramificată şi cu flori alb-
gălbui. Seminţele, folosite în alimentaţie, pot avea culoarea
albă, galbenă, gri, roşie şi maro. Cele mai folosite sunt cele
cu coaja roşie. Nu se cunoaşte exact strămoşul sălbatic al
meiului şi nici locul unde a fost cultivat pentru prima dată,
dar a apărut ca plantă de cultură în Transcaucazia şi China
acum 7000 de ani. Este cultivat încă extensiv în Rusia,
România, Orientul Mijlociu, Turcia şi SUA. Este foarte
căutat de persoanele cu intoleranţă la gluten.

Recoltarea. Meiul se coseşte atunci când 80-85 % din

seminţe în panicule sunt mature, iar umiditatea lor nu
depăşeşte 26-28%.
 Sorgul este principala cereală pentru pâine în Africa, Europa de Sud, America Centrală şi Asia de
Sud. Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este denumit „cămila vegetală”. Sorgul, este cel mai
valoros din punct de vedere nutriţional adăugat în pâine, în salate sau în supe, acest soi de mei
le sporeşte valoarea nutritivă. Meiul este o cultură cu toleranţă la secete şi arşiţe, însă foarte sensibilă
la îmburuienire. Seminţele germinează la temperaturi de peste 6-8o C, dar o germinaţie mai uniformă
are loc la temperaturi de 10-12oC.
Înflorirea şi fecundarea, precum şi formarea de boabe durează mai mult timp. Partea superioară a
paniculului se maturizează mai repede decât seminţele din partea inferioară a acestuia. Maturizarea
seminţelor este de 35-45 zile.
Premergători buni pentru mei sunt: leguminoasele pentru boabe, culturile cerealiere de toamnă
amplasate după ierburi multianuale, sfecla de zahăr, cartofi etc.
Semănatul se face atunci când solul se încălzeşte constant până la 10-12oC la adâncimea de
încorporare a seminţelor. Norma de semănat este de 3-4 mln. boabe germinabile 1 ha. Adâncimea de
semănat 4-5 cm, iar în cazul când stratul superficial este uscat – la 8 cm.
Distanţa dintre rânduri este de 30-45 cm.
Recoltarea. Meiul se coseşte atunci când 80-85 % din seminţe în panicule sunt mature, iar
umiditatea lor nu depăşeşte 26-28%.
În Moldova se cultivă soiul Soiuz, Pișevoi 1.
 SORGUL – Sorghum bicolor Moench
Sorgul (Sorghum) este un gen de plante din familia Poaceae.
Reprezentatul principal, Sorghum bicolor, este principala cereală
pentru pâine în Africa, Europa de Sud, America Centrală şi Asia de
Sud. Sorgul îşi are originea în Africa de Est, fiind o cereală
adaptată la clima caldă şiuscată. Datorită rezistenţei mari la secetă,
sorgul este denumit „cămila vegetală”. O specie de sorg utilizată ca
plantă energetică este iarba de Sudan (S. sudanense).
Sorgul, având origine tropicală (Africa), se cultivă mai mult în
regiunile cu climat cald, acid, dar temperat continental, mai ales
sorgul furajer. În Europa, suprafaţa ocupată de sorg este relativ
Sorghum bicolor mică, ridicându-se la cca 187 mii de hectare.
Planta formeaază un sistem radicular bine dezvoltat, care poate ajunge în sol până laadâncimea de 2 m. Tulpina este
formată din 7-20 internoduri şi realizează o talie de 1,5-3 m. Frunzele sunt lungi, de 50-80 cm, fiind acoperite cu pruină.
Inflorescenţa este un panicul cu1.000-5.000 de flori.
Fructul este o cariopsă rotund-turtită.
Boabele de sorg au compoziţia chimică asemănătoare boabelor de porumb, conţinutul înamidon fiind de 75,3%, în
proteine de 11,8%, în grăsimi de 3,7%, în celuloză de 2,18%. Din boabe se obţine făină, care este folosită în alimentaţia
oamenilor în unele zone din Africa, India,China, Orientul Apropiat şi Egipt. Are o largă utilitate în industrie, unde se
foloseşte la fabricareaamidonului, alcoolului şi a berii, în amestec cu boabele de orz.
Sorgul se foloseşte şi în hrana animalelor sub formă de furaj fibros sau boabe, caz în care are o valoare nutritivă
asemănătoare porumbului.
 Leguminoase pentru boabe
Importanţa leguminoaselor pentru boabe
Leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, soia, năut, linte, bob, lupin, arahide) fac parte din familia
Fabaceae (termenul de Leguminoase de la latinescul „legere” care înseamnă a culege, a strânge, a aduna, cu
referire la culegerea, strângerea, adunarea păstăilor) şi au o serie de însuşiri morfologice, biologice,
ecologice şi tehnologice comune.
Aceste plante se caracterizează prin seminţe cu un conţinut ridicat în proteină (de 2-4 ori mai mult ca
boabele de cereale), ceea ce le conferă o valoare alimentară ridicată. Valoarea proteinelor din seminţele de
leguminoase este apropiată de cea a proteinelor de origine animală, această proteină are o digestibilitate
ridicată (circa 90%) şi nu formează acizi urici (ca în cazul proteinelor animale) a căror acumulare în
organism este dăunătoare.
Pe lângă conţinutul ridicat de proteină, seminţele lor conţin şi cantităţi mari de hidraţi de carbon,
grăsimi, vitamine, săruri minerale etc., care le întăresc valoarea alimentară. Unele dintre ele (soia şi
arahidele) au şi cu un conţinut ridicat de lipide în seminţe, din acestea obţinându-se un ulei alimentar de
bună calitate.
În alimentaţia oamenilor se folosesc seminţele uscate, păstăile şi boabele verzi, din care se prepară o
gamă variată de mâncăruri şi conserve.
Din seminţele de soia se obţin produse asemănătoare cu cele din lapte şi carne. De asemenea, din
seminţele de năut şi soia se obţine surogat de cafea.
Seminţele de leguminoase măcinate cum sunt cele de mazăre, şi şrotul de soia intră în compoziţia
furajelor concentrate. De asemenea, se folosesc în furajarea animalelor ca masă verde sau siloz, singure sau
în amestec cu alte plante (în amestec cu cereale, în componenţa borceagurilor).
 Din punct de vedere agronomic sunt importante din următoarele motive:

lasă solul îmbogăţit în azot ca urmare a simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium, astfel, după
leguminoase rămâne în sol între 80 şi 300 kg azot/ha sub formă de azot organic (proteină), care devine
accesibil plantelor descompusă în timp de către microorganismele solului;

sistemul radicular al leguminoaselor are o mare putere de solubilizare a compuşilor cu fosfor greu solubili;

sistemul radicular al unor leguminoase pentru boabe (lupin, bob, mazăre, năut) este bine dezvoltat în profunzime,
asigurând o bună afânare a solului;

ca urmare a faptului că au un conţinut ridicat de proteină, acestea se pot folosi ca îngrăşământ verde.
Suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe:

cele mai mari ţări cultivatoare de soia fiind: SUA (30,2 mln. ha), Brazilia (21,2 mln. ha), Argentina (16,3 mln.
ha), India (9,6 mln. ha), China (9,1 mln. ha);

cele mai mari ţări cultivatoare de fasole fiind: India (10 mln. ha), Brazilia (3,7 mln. ha), Birmania (2,3 mln. ha),
Mexic (1,5 mln. ha), China (0,9 mln. ha);

cele mai mari ţări cultivatoare de arahide fiind: India (6,8 mln. ha), China (4,6 mln. ha), Nigeria (2,3 mln. ha),
Sudan (0,9 mln. ha), Niger (0,7 mln. ha);

cele mai mari ţări cultivatoare de năut fiind: India (7,5 mln. ha), Pakistan (1,1 mln. ha), Iran (0,8 mln. ha), Turcia
(0,5 mln. ha), Australia (0,3 mln. ha);

cele mai mari ţări cultivatoare de mazăre fiind: Canada (1,58 mln. ha), China (0,91 mln. ha), Federaţia Rusă (0,63
mln. ha), India (0,59 mln. ha), SUA (0,34 mln. ha).
 Particularităţi biologice la leguminoasele pentru boabe
Particularităţi ale răsăririi. La fasole, soia şi lupin răsărirea este epigeică, cotiledoanele ieşind la
suprafaţa solului datorită alungirii axei hipocotile, adică a porţiunii de tulpiniţă de sub cotiledoane.
La celelalte specii de leguminoase pentru boabe (mazăre, năut, bob, linte) răsărirea este
hipogeică, cotiledoanele rămânând în sol.
Rădăcina principală este pivotantă, iar rădăcinile secundare sunt numeroase şi mai subţiri.
Caracteristic pentru sistemul radicular la leguminoase este formarea nodozităţilor, atât pe rădăcina
principală cât şi pe cele secundare, ca rezultat al simbiozei plantei cu bacteriile din genul Rhizobium.

nodozităţi

Nodozităţi
Tulpina. La leguminoasele pentru boabe tulpina este fistuloasă (goală în interior în
zona internodurilor).
Frunza. Frunzele la leguminoase sunt compuse din trei sau mai multe foliole, cu
excepţia primelor 2 frunze la fasole şi soia care sunt simple şi dispuse opus.
După numărul de foliole şi după dispunerea
foliolelor pe peţiol:

trifoliată, la fasole, soia;

palmată, la lupin;

penat compusă, care poate fi: paripenat
compusă si imparipenat compusă.

La baza frunzelor se găsesc două stipele
care au formă şi mărime caracteristice
fiecărei specii.
Fig. Tipuri de frunze la leguminoase 1 - mazăre (Pisum sativum); 2 -
năut (Cicer arietinum); 3 - lupin alb (Lupinus albus); 4 - lupin galben
(Lupinus luteus); 5 - arahide (Arachis hypogaea); 6 - fasole (Phaseolus
vulgaris); 7 - soia (Glycine max); 8 - bob (Vicia faba)
 Floarea şi inflorescenţa. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem (la mazăre,
fasole, soia, linte, bob, lupin) sau solitare (la năut, arahide). Alcătuirea florii este caracteristică
familiei, având 5 sepale concrescute şi 5 petale libere, diferite ca formă şi mărime, una fiind mare.
Androceul este alcătuit din 10 stamine, din care 9 unite şi una liberă. Ovarul este unilocular şi
cuprinde un număr diferit de ovule (1-9 sau mai multe), caracteristic speciei.
Culoarea petalelor şi mărimea florilor, alături de gruparea lor în inflorescenţă, constituie
caractere importante de recunoaştere a leguminoaselor pentru boabe în faza de înflorire.
Fructul. La leguminoase fructul este o păstaie cu una sau mai multe seminţe.

Fig. Păstăi de leguminoase pentru boabe

1 – mazăre (Pisum sativum); 2 – fasole (Phaseolus
vulgaris); 3 – soia (Glycine max); 4 – bob (Vicia faba); 5 –
lupin alb (Lupinus albus); 6 – năut (Cicer arietinum); 7 –
linte (Lens culinaris)
 Sămânţa. Sămânţa este alcătuită din: - tegument; embrion.
Tegumentul sau învelişul seminţei este adesea mult îngroşat şi greu permeabil (la bob,
fasole), sau ceva mai subţire şi mai permeabil (la soia şi alunele de pământ). Embrionul este
alcătuit din: două cotiledoane; tulpiniţă, muguraş, rădăciniţă.
Soia
Soia face parte din genul Glycine, care cuprinde un număr însemnat de specii. Dintre
acestea, numai Glycine max (L.) Merr. (sin. Glycine hispida (Moench.) Max.) prezintă
importanţă pentru cultură.
În cadrul speciei Glycine max (L.) Merrill se cunosc patru subspecii, în ţara noastră
cultivându-se subspecia manshurica Enk.
 Fasolea
Fasolea Phaseolus este un gen ce cuprinde plante anuale sau perene, ierbacee, mai
rar arbuşti sau arbori, agăţătoare sau erecte, cuprinde circa 230 de specii, majoritatea
răspândite în ţinuturile tropicale ale Americii.
Dintre acestea se cultivă circa 20 de specii din care 12 specii pentru scopuri
alimentare şi 8 specii furajere, pentru îngrăşământ verde şi ca plante decorative. Unele
din aceste specii sunt de origine americană, altele de origine asiatică.
 Speciile de origine americană se caracterizează prin păstăi plate, cu vârful lung, boabe mari, stipele
mici şi de formă triunghiulară. Printre cele mai importante specii: Phaseolus vulgaris, Phaseolus
multiflorus, Phaseolus lunatus, Phaseolus acutifolius, Phaseolus caracalla, Phaseolus semierectus.
Speciile de origine asiatică se caracterizează prin păstăi mici, cilindrice, cu vârful ascuţit, boabe mici,
stipele late şi în formă de pinten. Plantele sunt acoperite cu numeroşi peri. Cele mai importante specii sunt:
Phaseolus aureus, Phaseolus mungo, Phaseolus aconitifolius, Phaseolus angularis, Phaseolus sublobatus
şi Phaseolus calcaratus.
Predecesorii mai buni pentru soia şi fasolea sunt culturile cerealiere, porumbul pentru siloz şi
porumbul la boabe cu termeni timpurii de recoltare. Este important să cultivăm aceste culturi pe câmpuri
curate de buruieni perene. Soia nu se amplasează după aşa predecesori ca: floarea-soarelui, tutunul,
tomate, lucerna, fasolea, mazărea etc. din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni. Perioada de
reîntoarcere pe acelaşi câmp a culturilor date nu trebuie să depăşească 3-4 ani.
Semănatul începe la temperatura de 10-12oC la o adâncime de 10 cm. În plan calendaristic această
perioadă coincide cu prima decadă a lunii mai sau în a treia decadă a lunii aprilie. Cea mai favorabilă zonă
de cultivare a soiei se consideră zona de nord a Republicii.
Distanţa dintre rânduri, recomandată pentru cultura soia, constituie 45 cm. Norma de însămânţare este
determinată de lungimea perioadei de vegetaţie a culturii. Ea este mai mare pentru soiurile mai precoce
(0,7 milioane boabe germinabile la 1 ha) şi mai mică pentru soiurile cu o perioadă de vegetaţie medie şi
tardive (0,6 şi 0,5 milioane boabe).
În funcţie de greutatea a 1000 de boabe norma de însămânţare variază de la 70 kg până la 130 kg/ha.
 Mazărea pentru boabe este un predecesor bun pentru majoritatea culturilor. Ea poate fi cultivată
după culturile cerealiere, dar nu reduce producţia când se seamănă după porumb pentru boabe şi sfeclă de
zahăr (în zona de nord a Moldovei).
Este important de a pregăti terenul din toamnă, deoarece primăvara la prima posibilitate de ieşire în
câmp, când cultura poate fi însămânţată. Operaţiunile de lucrare a solului sunt similare cu cele descrise
anterior.
Norma de semănat a mazărei pentru boabe este de 1,4-1,6 milioane boabe germinabile la 1 ha, iar
pentru zona de Sud a Moldovei 1,3-1,4 milioane seminţe. Distanţa dintre rânduri este de 15 cm,
adâncimea de semănat – 8-10 cm.
Soiuri:
Mazăre (Pisum sativum L. sensu lato) Lumina, Nadia (B), Menhir, Salamanca,
Gambit Fasole (Phaseolus vulgaris L.) Crizantema, Garofiţa, Mariţa, Nicolina
 Soia (Glycine max (L.) Merr.) Annushka, Anastasia, Bileavka, Larisa, Eldorado, Enigma,
Albişoara, Alina, Nadejda, Moldoviţa.