Globalizare G. Calinescu

GLOBALIZARE
ŞI
IDENTITATE NAŢIONALĂ
– Simpozion, 18 mai 2006, Bucureşti –
EDITURA MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Bucureşti, 2006
Lucrare îngrijită de
Miliana ŞERBU
Constantin GHEORGHE
GLOBALIZARE ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ.

SIMPOZION (2006; Bucureşti)
Globalizare şi identitate naţională: simpozion:

Bucureşti, 18 mai 2006. - Bucureşti: Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, 2006
ISBN (10) 973-745-020-5; ISBN (13) 978-973-745-020-3
316.32(100)
Culegere şi tehnoredactare:
Paulina CRĂCIUNESCU
Corectură: Miliana ŞERBU
Coperta: Carmen TUDORACHE
Imprimat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor

Motto:
„Mai mult decât oricând,

astãzi, pentru noi, ca să fim
buni europeni, trebuie sã fim
buni români.“
I.I.C. Brãtianu, 1922

INTRODUCERE
Este evident că lumea se îndreaptă tot mai rapid spre

globalizare, spre o lume văzută ca o unitate la nivel planetar a
unor identităţi şi care va funcţiona cu norme şi standarde comune.
Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la
realizarea unui echilibru internaţional, cu deosebire socio-economic,
la nivel macrostructural, în funcţie de resursele proprii şi de
capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană
în calitate de actor acceptat ca egal, suveran şi independent.
În acest cadru, naţiunea sau statul naţional nu trebuie opus
globalizării. Ele se regăsesc integrate în acest proces. Dacă privim
astfel lucrurile, globalizarea nu apare ca ceva distructiv, acel ceva
care să anuleze specificul. Globalizarea nu mai apare ca o
ameninţare la identitate, ci ca un fenomen care conservă, afirmă şi
potenţează naţiunile. Cele două laturi ale raportului – globalizarea
şi dorinţa de protejare a identităţii – pot fi complementare.
Desigur că problema – adică raportul dintre identitate naţională
şi globalizare – presupune o dezbatere multidimensională.
Se poate observa că a pune în discuţie un asemenea
subiect este deosebit de constructiv. Se vede din tematica inclusă în
volum – ordine publică, securizarea frontierelor, securitate naţională –
toate privite în contextul globalizării. Iar subiectul pare a fi,
întotdeauna, la început. La prima vedere, ai impresia că trebuie să
distrugi ceva ca să poţi construi altceva. Uneori se pune în discuţie
chiar legitimitatea respectivului raport: identitate–globalizare. De
aceea, în studierea subiectului ar trebui să se pornească de la
interogarea critică a bazei istorice a acestuia – perioada istorică,
dimensiunea politică sau geografică, instrumentele de realizare,
direcţia de acţiune. Întrebările pe care le punem îndreptându-ne
spre istorie trebuie coroborate cu posibilităţile momentului, cu
relaţiile la nivel regional şi planetar.
Volumul cuprinde o serie de discursuri, care se constituie
în tot atâtea opinii relevante asupra direcţiilor raportului identitate–
globalizare. Vom observa dificultatea ce rezultă mai ales din
asocierea dintre diferite domenii de cercetare. Permanenţa
întrebărilor „de ce?“ şi „cum?“ ne conduce la opinii diferite în
cultură, religie, politică. Oricum, realitatea ne dirijează spre
aceeaşi concluzie: lumea se îndreaptă spre globalizare.
Urgenţa abordării subiectului rezultă mai ales din
întrepătrunderea unor fenomene: graniţele sunt copleşite de
transparenţa oferită de internet, de televiziuni, radiouri, cărţi, ziare
şi alte categorii de comunicare; obiceiurile, specificităţile popoarelor
se amestecă prin practicarea acestora; evenimentele a căror
cunoaştere se întâmplă aproape instantaneu şi altele. Se folosesc
termeni ca „dependenţă şi invadare culturală“, „omogenizare“,
„concentrare“, „standardizare“.
Astfel, Pământul „devine din ce în ce mai mic“. Privim spre
el prin procese interculturale, prin istorii multicentrale şi polifonice.
Transnaţionalitatea pe piaţa mondială de idei şi în traseele
informaţionale, care ar trebui să ofere o „libertate nelimitată“, se
transformă într-o extensie a puterii: puterea informaţiei şi a
foloaselor rezultate din deţinerea ei la nivel planetar.
Prin multitudinea problemelor ridicate, comunicările incluse
în acest volum pun în evidenţă influenţa fenomenului globalizării
asupra construcţiei identitare. Din unghiul de vedere al Ministerului
Administraţiei şi Internelor ar însemna şi problema îngrijorărilor
generate de respectivul fenomen din perspectiva ameninţării, reale
sau nu, la adresa diversităţii sau unicităţii identităţii.
S-ar putea ca, pe termen lung, consecinţele acestui raport
să fie greu de controlat sau să conţină multe elemente greu de
prevăzut în perioada actuală. De aceea, ni se pare a fi demnă de
luat în seamă propunerea de a continua periodic această
dezbatere, cu o participare din ce în ce mai largă şi cu referire la
mai multe fapte concrete.
Viziunea planetară a politicienilor, existenţa corporaţiilor
transnaţionale, dezvoltarea comerţului, industriilor şi libera
circulaţie duc la creşterea importanţei şi responsabilităţii
departamentelor de relaţii publice. Practicienii de relaţii publice nu
sunt implicaţi doar în marketing, ci şi în elaborarea strategiilor.
Dezvoltarea, dincolo de frontiere a afacerilor, necesită o
comunicare mai intensă între autorităţi aflate la mare distanţă.
Practica, apărută după cea de-a doua conflagraţie
mondială se extinde, cu rapiditate, aceasta presupunând influenţă
şi transparenţă în planul comunităţii mondiale. Astfel, comunitatea
mondială, graţie globalizării tinde să devină o identitate. Pe ce se
bazează această identitate? Este una din întrebările la care numai
viitorul, practic, va răspunde.
Trăim într-o lume a informaţiei, a comunicării instantanee.
Televiziunea prin satelit, accesibilă pe întregul pământ şi devenită
sursă primară de informaţii, internetul – acea coloană vertebrală a
informaţiilor globale generează influenţe asupra identităţii
naţionale şi chiar înlocuirea marilor audienţe naţionale cu altele,
planetare. Disputele etnice, culturale, religioase din continente
diferite, rivalităţile ideologice fac obiectul unor dezbateri,
consecinţe şi decizii aproape simultane. De aceea, viitorul
jurnalist, diplomat, manager, om politic trebuie să fie pregătit la
nivelul „citirii“ globale. Crearea sau menţinerea unei imagini
pozitive a unei naţiuni, deci a unei identităţi – de pildă – este un
lucru extraordinar de greu de realizat în condiţiile unei comunicări
globale.
NOTĂ
Volumul include comunicările prezentate la Simpozionul

„Globalizare şi identitate naţională“ desfăşurat la 18 mai 2006 în
organizarea Direcţiei Informare şi Relaţii Publice.
Participanţii, din domenii diferite de cercetare şi din
structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor, au subliniat
importanţa studierii şi dezbaterii raportului globalizare–identitate
pentru lumea actuală, pentru România de astăzi în condiţiile
concrete ale dezvoltării contemporane.
Comunicările, precum şi dezbaterile care au avut loc,
subliniază caracterul constructiv al relaţiei dintre cele două fenomene,
văzute ca o tendinţă spre crearea unei identităţi planetare compusă
din numeroase identităţi specifice, ce include norme şi standarde
comune. Ca orice dezbatere, Simpozionul a evidenţiat şi opinii
contrare. Deoarece libertatea de expresie este una din marile cuceriri
ale lumii actuale, editorii au cuprins în volum discursurile rostite cu
acest prilej, respectând drepturile fiecărui autor.
Miliana Şerbu
Constantin Gheorghe
STATUL NAŢIONAL
ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
Ilie Bădescu
Statul naţional, naţiunea şi starea lumii în

contextul globalizării
Statul naţional este o noţiune izvodită în cadrul marelui

proces creator european, de regândire a modelelor istorice de
organizare a păcii mondiale. Pentru prima dată în istoria
umanităţii, a fost inaugurat în Europa, o dată cu Pacea de la
Westfalia, la 1648, la care participa, alături de principatele vremii
şi Principatul Transilvaniei, pe când state ca Ungaria, de pildă,
fuseseră şterse de pe hartă în urma Păcii de la Mohacs, un nou
model de a gândi pacea popoarelor, modelul statelor naţiuni.
Procesul acesta a cunoscut o desfăşurare seculară culminând cu
Pacea de la Trianon, o capodoperă politică a lumii înnoite, la care
au colaborat popoarele Europei şi ale Statelor Unite, iar ceea ce a
rezultat a fost Pacea bazată pe cea mai extinsă şi mai dreaptă
colaborare între popoare, întemeiată pe acordul statelor care,
pentru prima dată reprezentau popoare nu un grup de două trei
elite imperiale şi imperialiste care se succedau la conducerea
imperiilor de până atunci. Ilustrativ pentru monstruozitatea sa a
fost imperiul dualist, care a ales să conducă şi deci să „pacifice“ o
multitudine de popoare – slave, germanice, romanice etc. – prin
intermediul celor două elite politice copleşite de trufie, austriacă şi
ungară. În locul unor elite naţionale capabile să reprezinte
12 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
interese legate de cercul popoarelor din care se recrutează, au

apărut două elite etnocratice, care nu-şi reprezentau în imperiu
decât propriul lor interes. O asemenea „pace“ politică şi socială
n-avea cum să dureze. Ea deviase Europa de la sensul şi direcţia
pe care i-o fixaseră elitele luminate ale popoarelor ei în cadrul
Păcii de la Westfalia. Pacea de la Trianon a readus Europa în albia
modelului european de organizare a păcii, cel bazat pe naţiuni şi
pe elite naţionale, sinteza celor două fiind tocmai statul naţional
sau de reprezentare cvasi-naţională. Modelul acesta a fost din nou
stricat de către resurgenţa elitelor etnocratice care nu se puteau
împăca cu un model al dialogului tuturor elitelor naţionale, fiind
obişnuite cu un tip de stat cedat unor elite „aristocratice“,
dispreţuitoare cu orice altă formă de recrutare a elitelor decât
aceea rasial-aristocratică şi deci exclusivă. Revenirea la procedee
şi sisteme de gândire imperiale, în contextul procesului de
reorganizare a păcii popoarelor europene după căderea zidului
Berlinului, ameninţă viabilitatea noii Europe. Se pune în discuţie,
iată, din nou, programul naţional şi noţiuni ca cea de stat
naţional şi naţiune sau comunitate naţională îşi cer dreptul de
folosinţă în discursul public. Fenomenul este atestat de resurecţia
naţionalismelor cu o teribilă forţă după 1989. Este motivul pentru
care am redeschis dosarul raportului dintre stat, naţiune,
integrare şi globalizare, ca să înţelegem ce şanse au naţiunile
europene confruntate cu dubla constrângere internaţională
actuală, dinspre complicatele procese ale integrării, pe de o parte,
şi dinspre marele proces al globalizării, pe de alta. În plus, în loc
să ne păstrăm la nivelul discuţiilor politice istoriciste asupra unei
atari chestiuni, este necesar să re-examinăm dimensiunile unui
atare raport dintre state naţionale, naţiuni şi mersul lumii actuale
în lumina ipotezei factorilor asincroni, prin care suntem preveniţi
că o naţiune este o realitate spirituală deopotrivă istorică şi
transistorică, ceea ce înseamnă că înţelesul ultim al acestei
unităţi de viaţă colectivă nu este în istorie, nu este un înţeles
istoric, ci unul spiritual, transistoric. Cei ce văd naţiunile exclusiv
din perspectiva teoriei „construcţiei naţionale“ („nation-building“)
pierd din vedere anistoricitatea naţiunilor, faptul că o naţiune îşi
încheie socotelile în afara istoriei, a timpului istoric, în cadrul
unui deznodământ divin, în cadrul dialogului ei, ca persoană
colectivă, cu Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor. Ipoteza noastră
Statul naţional în contextul globalizării 13
______________________
este că la momentul acesta Europa tocmai traversează o perioadă

dominată de un fenomen de bifurcaţie. Scena Europeană este
disputată de elite neoimperialiste, de reţele internaţionaliste
antinaţionale şi anticreştine, pe de o parte, şi de elite naţionale cu
vector creştin de orientare, adeseori, pe de altă parte. Ce va fi
Europa mâine, încă nu se întrevede, în ciuda clamărilor
zgomotoase ale euro-optimiştilor, risipiţi în toate elitele politice ale
popoarelor europene. Deocamdată, ceea ce se străvede destul de
clar este procesul de uriaşă deconstrucţie europeană, care aduce
imense riscuri şi mari suferinţe popoarelor europene, mai ales
proaspetelor admise, şi prea puţine garanţii. Cum va arăta
Europa de mâine, dacă ar fi să judecăm după violenţa proceselor
deconstructiviste nu e greu de închipuit: va fi mult mai puţin
naţională chiar decât cea de dinaintea încheierii războiului rece,
mult mai puţin creştină şi masiv secularizată, comparabilă din
acest punct de vedere doar cu modelul marxist al bolşevizării
gândirii, culturii şi societăţii civile, chiar dacă proprietatea
rămâne una de tip privat. De altminteri, însăşi noţiunea de
proprietate suferă modificări, căci puterea multi şi
transnaţionalelor face din dreptul la proprietate al popoarelor o
simplă ficţiune. Ceea ce a fost până ieri proprietatea de stat a
poporului român nu mai este azi decât o vagă amintire, aşa cum o
atestă marile corporaţii precum aceea a Petromului, devenită
austriacă cu tot cu reţelele de hoteluri, proprietăţi adiacente,
depozite uriaşe etc., ori aceea a Romtelecomului etc., etc. O
reexaminare a complexului dosar referitor la condiţia statului
naţional în cadrul unui atare proces de extensie mondială este
absolut necesară. Să purcedem în această examinare de la
dimensiunile unei definiri operaţionale a naţiunii, pe care le
preluăm prin sinteza lui A.D. Smith. În viziunea savantului
britanic, atunci când vorbim despre o naţiune trebuie să avem în
minte următoarele dimensiuni:
1. „creşterea, cultivarea şi transmiterea amintirilor comune, a
miturilor şi simbolurilor comunităţii;
2. întărirea, selecţia şi transmiterea tradiţiilor istorice şi a
ritualurilor comunităţii;
3. cultivarea şi transmiterea elementelor «autentice» ale
culturii împărtăşite (limba, obiceiurile, religia, etc.) a «poporului»;
14 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
4. inculcarea valorilor «autentice», a cunoştinţelor şi

atitudinilor în rândul populaţiei prin metode şi instituţii
standardizate;
5. demarcarea, cultivarea şi transmiterea simbolurilor şi
miturilor teritoriului istoric, adică ale patriei (homeland);
6. selecţia capacităţilor şi resurselor înlăuntrul unui
teritoriu demarcat;
7. definirea drepturilor şi datoriilor comune pentru toţi
membrii comunităţii date“.1
În viziunea teoriilor istoriciste, aceste trăsături nu sunt date
nemijlocit în şi prin sentimentele şi trăirile noastre, ci sunt
propagate, promovate prin „acţiuni“ şi „procese“ anume desfăşurate,
standardizate şi instituţionalizate etc. Suma acestora compune
marele proces de „construcţie a naţiunii“, care, ca mare proces,
nu se încheie niciodată şi este total scufundat în istorie.
Pe de altă parte, vom sesiza imediat că acest proces are un
dublu caracter: este un proces deopotrivă etnogenetic şi etnoistoric
şi alcătuieşte axul a ceea ce A.D. Smith numeşte, operaţional,
„naţiune“: „o populaţie umană anumită care împărtăşeşte mituri
şi amintiri (o memorie colectivă), o cultură publică de masă, o
patrie dată, o unitate economică, drepturi şi datorii egale pentru
toţi membrii“2.
Definirea aceasta etalează, iată, trei niveluri de relevanţă:
 nivelul etnospiritual: mituri, simboluri, memorie comună,
la care ar trebui adăugat acel nucleu gnoostic în şi prin care
pulsează „socotelile ei cu Dumnezeu“;
 nivelul etnosocial: cultură publică de masă, unitate
economică, patria mamă (apartenenţă etnoteritorială);
 nivelul etnopolitic: (şi, deci, etnojuridic): drepturi şi
datorii egale pentru toţi membrii.
La aceste trei niveluri trebuie să adăugăm încă:
 substratul etnoreligios, în care se cuprind tiparele
nepieritoare şi învăţăturile recreatoare dăruite lumii prin marea
taină a înomenirii lui Dumnezeu, de către Însuşi Dumnezeu, în
chip direct şi pe deplin tainic (proces în mod cât se poate de
ciudat ignorat de toţi teoreticienii chestiunii, indiferent dacă sunt
1
A.D. Smith. Nations and nationalism in a global era. Polity Press, 2000, p. 89–90.
2
Ibidem. p. 90.
______________________
de orientare modernistă, primordialistă sau etnosimbolică, precum

este A. D. Smith);
 tradiţiile (care ţin de cadrul etnoistoric, adică de acele
scenarii de viaţă care persistă în istorie fără să se modifice
vreodată în chip esenţial);
 instituţiile şi activităţile specifice marelui proces de
continuă „construcţie“ a „naţiunii“.
Împreună, aceste niveluri conduc spre o imagine ceva mai
adecvată asupra complexităţii fenomenului naţional.
Prin urmare, înţelesul unei naţiuni devine comprehensibil în
cadrul raportului dintre o populaţie variabilă şi un ansamblu de
elemente date şi de elemente promise, pe care le numim şi daruri,
de sorginte naturală şi supranaturală şi de natură etnospirituală,
etnoteritorială, etnopolitică, actualizate sub forma unor tipare de
trăiri (emoţii, percepţii, atitudini etc.), a unor procese (autentificarea,
cultivarea, selecţia, conservarea, inculcarea unor simboluri, mituri,
amintiri comune, tradiţii, ritualuri, valori şi drepturi) spontane şi/
sau standardizate (tehnici, metode şi instituţii specifice). Naţiunea
este, iată un depositum custodi de elemente dintre care unele nu
sunt de la ea, nu sunt dobândite pe cale istorică, ci pe cale
spirituală, transistorică, prin transmisiune de daruri nepieritoare,
de virtualităţi care pot fi împlinite prin fapte şi trăiri înălţătoare,
vocaţionale, prin manifestări excepţionale, exemplare, maximalizate
în istoria şi în viaţa acelei naţiuni de către eroii, sfinţii, geniile,
profeţii, reformatorii, harismaticii ei. Naţiunea este, iată, nu
numai o construcţie, ci şi o împlinire de daruri, o slujire, o chemare
şi deci o menire care face dintr-un popor o „persoană“ chemată,
destinată unei misiuni ce nu-i din lumea aceasta deşi se cere
îndeplinită în această lume.
Faţă de toate aceste componente structurale ale naţiunii,
globalizarea ni se dezvăluie ca un fenomen de uriaşă deconstrucţie
economică, etnoculturală, instituţional – ideologică, simbolică, etc.
Ce-a adus nou apariţia „statului naţional“ în raport cu acest
mare proces de „construcţie naţională“? Statul naţional a permis
sistematizarea subproceselor etnoistorice, codificarea şi
standardizarea lor, instituţionalizarea şi deci regularizarea lor, etc.
Ele au devenit, din procese relativ spontane şi difuze, procese
relativ reglate şi centralizate. Cineva a început să se ocupe de
16 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
coordonarea lor, de buna lor funcţionare, cam cum procedează un

mecanic cu maşina pe care-o are în grijă (ne dăm seama ce-ar mai
fi o maşină pe care mecanicul, în loc s-o repare mereu, ar proceda
la continua ei defectare). Istoria ca proces de continuă şi reluată
deconstrucţie implică şi fenomene secundare, de relativă deteriorare
a substanţei sale morale, astfel încât putem vorbi despre epoci de
tristă decădere a popoarelor, nu doar a civilizaţiilor, când moravurile
se strică la scară mare, formele de convieţuire se degradează,
conduitele degenerează etc. Cine este cel ce poate să „repare“, în
atari perioade, cadrele de viaţă ale unui popor de stricăciunile
„substanţei“ sale morale, spre a-l readuce la starea şi în condiţia
unei unităţi pe deplin funcţionale? Evident, Biserica, în calitatea
ei de instituţie care poate să readucă popoarele înlăuntrul
învăţăturilor şi rânduielilor nestricate, divine, dăruite omenirii
prin taina creaţiei de către Însuşi Dumnezeu, reaşezând popoarele
în orizontul de maximă potenţare spirituală a rânduielii divine.
Statul naţional, la rândul său, este „mecanicul“ din lume al
acestei extraordinare „locomotive a istoriei“, care este naţiunea,
însă el poate să-şi îndeplinească rolul numai dacă se foloseşte de
design-ul acestei „maşini“ complicate care este naţiunea. Or,
design-ul unui mecanism nu se deteriorează odată cu deteriorarea,
cu învechirea mecanismului însuşi. O maşină rugineşte, „moare“,
cum s-ar putea spune, dar design-ul ei supravieţuieşte, servind atât
reparaţiilor maşinii cât şi fabricării altor exemplare de acelaşi tip.
Aici este locul despărţirii noastre de teoreticienii construcţiei
naţionale, care văd în stat ori într-un alt agent istoric, cum ar fi
burghezia, atât constructorul cât şi design-erul naţiunii. În realitate,
o naţiune cuprinde în design-ul ei elemente transistorice, calităţi
pe care istoria nu le poate explica, căci ea îndeplineşte misiuni care
cer un preţ suprafiresc pe care nici o „avuţie“ din lume nu este
naturalmente capabilă să le acopere, ceea ce arată că echiparea
pentru atari misiuni este una supra-naturală. Din acest punct de
vedere, construcţia naţională ea însăşi ni se dezvăluie ca proces
deopotrivă istoric şi transistoric, ca un cadru în care pulsează o
tensiune asincronă. Globalizarea la care ne referim aici afectează
deopotrivă „mecanicul“ şi „locomotiva“, şi, pentru prima dată,
ţinteşte chiar elementele design-ului lumii şi al popoarelor, încât
putem spune că cea mai importantă contradicţie a lumii postmoderne
şi deci a „erei globalizării“ este aceea dintre cele două mari procese
______________________
ale istoriei: procesul construcţiei naţionale, care este o „permanenţă a

istoriei“, cum ar spune Iorga, şi procesul deconstrucţiei etnoistorice
sau etnonaţionale. Acesta din urmă are şi el caracter de
permanenţă a istoriei, dar, în plus, în epoca noastră, acest proces a
atins proporţii planetare şi a îmbrăcat forma unui război
holotropic, căci atrage totul în albia lui: religii, culturi, memoria
colectivă, ritualuri, instituţii, grupuri şi deci popoare. Deja primul
nivel al marelui edificiu pe care modernitatea l-a generalizat pe
planetă şi anume statul–naţiune a fost grav afectat (aş spune
avariat) şi efectul cel dintâi al acestei „avarii“ este „proliferarea
etnopoliticilor“, adică a politicilor micilor „grupuri etnice“ din
cuprinsul naţiunii, numite şi „minorităţi“.
În locul marii înfloriri naţionale, care a fost nezdruncinata
temelie pentru pacea lumii (procesul de organizare a păcii în
lume), începând cu pacea de la Westfalia (1648) şi până la Pacea
de la Versailles, a apărut o „heterocronie etnică“, spre anarhie,
care afectează grav principiul arhopolitic al oricărui stat, pe care l-a
formulat la cumpăna secolelor R. Kjellen.
Inegala propagare a etnoistoriei. „Etnoistoria inegală“
Experienţele etnice se sistematizează spre a compune

formaţiuni etnoistorice prin care sunt consacrate, nu pur şi
simplu istorii diferenţiale ci etnoistorii diferenţiale. Etnoistoria, ca
tip de sistematizare a experienţelor colective ale unui popor, este
totodată şi un cadru de sistematizare a cunoştinţelor care se
cristalizează într-un atare cadru. O particularitate care a afectat şi
afectează afirmarea naţiunilor se referă tocmai la „difuziunea
inegală a etnoistoriei“ într-o arie dată şi-n cuprinsul unei
civilizaţii. Etnoistoria nu este, în vederile lui A.D. Smith, totuna
cu „cercetarea obiectivă şi nepasională a istoricului“, ci
desemnează „viziunea subiectivă a generaţiilor recente“ ale unei
populaţii cu privire la experienţa şi la viaţa strămoşilor reali sau
presupuşi [ai membrilor acelei populaţii]. „Această viziune este
legată inseparabil de ceea ce istoricul şi sociologul denumesc «mit».
(…) Mitul nu semnifică o contrafacere sau o ficţiune; în
general, miturile şi, dintre acestea, mai ales miturile politice, conţin
18 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
sâmburi de fapte istorice în jurul cărora se dezvoltă agregări

compuse din exagerări, idealizări, distorsiuni şi alegorie (s. n. IB.).
Miturile politice sunt povestiri, spuse şi crezute, despre trecutul
eroic, servind unei nevoi colective în prezent şi în viitor.
Etnoistoria sau mitistoria etnică, reprezintă un amalgam de
adevăruri istorice şi idealizări, în care mitul politic se combină cu
faptul variabil documentat, cu accente pe elemente de legendă,
eroism şi unicitate, pentru a oferi un portret mişcător şi emoţional al
istoriei comunităţii, construit de şi văzut din perspectiva unor
generaţii succesive ale membrilor comunităţii (s. n. IB)“1.
Etnoistoria ca formaţiune de sistematizare a experienţelor
unui popor şi a cunoştinţelor sale comune reprezintă o dimensiune a
„comunităţilor culturale din toate epocile, pe când istoria academică,
scrisă fără pasionalitate, este un fenomen minoritar, propriu unor
societăţi şi unor civilizaţii anume. Poemele homerice şi Biblia sunt
exemplele cele mai familiare din tradiţia occidentală a scrierilor
etnoistorice; epopeea, poemul epic şi cronica au fost dintotdeauna
formele principale ale etnoistoriei premoderne. Acest tip de istorie
didactică are altă caracteristică: un accent pe eroic şi pe demn,
credinţă în exemplul virtuţii, o povestire despre origini şi despre
drumurile dintâi ale comunităţii, poate despre o eliberare de
asuprire şi despre o unificare, o consemnare privitoare la fondarea
cetăţii, un mit al vârstei de aur a războinicilor, sfinţilor şi înţelepţilor,
un exemplum virtutis pentru o emulaţie subsecventă, un imbold şi
un model pentru regenerarea etnică. Grecii pot să privească în
urmă la Atena clasică sau la Bizanţul lui Justinian, romanii la
epoca republicană timpurie a lui Cincinatus şi a lui Cato, evreii la
regatele lui David şi Solomon sau la Timpul Înţelepţilor, perşii la
epoca sasanizilor, indienii la epoca vedică şi chinezii la epoca
clasică a lui Confucius“2. Putem consemna, iată, virtuţile şi marea
slăbiciune a concepţiei lui Smith asupra etnoistoriei. În vederile
lui scrierile homerice şi Biblia sunt simple ilustrări de etnoistorie
ca şi cum ar încadra, fiecare, simple experienţe de substrat etnic,
eventual idealizate, a căror unică menire este de a înălţa faptele
istorice la formula lor de exemplum virtutis şi doar atât. Etnoistoria,
într-o atare înţelegere, dizolvă cea mai semnificativă dintre
experienţele fondatoare ale popoarelor, aceea prin care lucrarea
proniatoare a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt străbate viaţa
1
Ibidem. p. 63.
2
Ibidem. p. 63–64.
______________________
noastră şi a toată făptura, mijlocind înţelegerii noastre învăţătura

revelată, în cele două expresii ale ei: revelaţia naturală (dăruită
nouă prin fapta şi învăţătura profeţilor şi prin opera geniilor) şi
revelaţia supranaturală, dăruită nouă în şi prin chiar procesul
recreator al întregii făpturi, urmare a înomenirii lui Dumnezeu Fiul.
Dincolo de acest neajuns al definirii înguste a etnoistoriei se
cuvine să reţinem observaţia esenţială a lui Smith referitoare la
inegala ei „distribuire între populaţiile lumii“ şi, în cadrul unei
populaţii date, între straturile şi segmentele aceleia. „Unele
comunităţi sunt înzestrate cu etnoistorii bogate şi bine documentate,
în vreme ce altele sunt lipsite de trecutul lor şi au puţine documente
referitoare la faptele strămoşilor/ predecesorilor lor. Pe întreg, etniile
majore au fost capabile în virtutea monopolului lor politic să
acumuleze şi să îşi conserve moştenirea etnică, în special
etnoistoria lor. Ele au documente bogate, o memorie diversă şi
bogată, coduri de comunicare dezvoltate, stocare instituţională a
documentelor şi o clasă de specialişti în crearea, prezervarea şi
transmiterea unor asemenea documente, în principal preoţi şi
scribi, dar şi barzi, profeţi şi artişti. Multe dintre etniile periferiale
şi demotice de mai mică dimensiune au fost excluse, ţinute
departe de instrumentele transmiterii politice şi văduvite de suportul
instituţional, fiind lipsite uneori şi de clasa de specialişti, de
canale de comunicare, astfel că n-au fost capabile să salveze prea
mult din etnoistoria lor dincolo de durata câtorva generaţii.
Amintirile şi deci memoria lor sunt limitate, eroii lor sunt obscuri,
şi tradiţiile lor, dacă nu încâlcite cu ale altor vecini mai puternici,
sunt punctuale şi sărac documentate“ (p. 64). La aspectul inegalei
propagări a etnoistoriei în viaţa popoarelor trebuie să-l adăugăm
pe acela al inegalei integrări a diverselor modalităţi de exprimare a
etnoistoriei, de la cele epice, la cele mitice şi religioase. Peste toate
acestea se ridică şi problema conflictului diverselor etnoistorii la
scara unei arii date, cum ar fi, bunăoară, conflictul între cele două
mari tradiţii etnoistorice europene, cea franceză şi cea germanică,
la care se supra-adaugă conflictul între etnoistoria rusă şi cea
occidentală, ori, în aria transilvăneană, conflictul dintre etnoistoria
românească şi maghiară, pe fondul cărora pot să se declanşeze
adevărate războaie culturale, în şi prin care o anumită tradiţie
etnoistorică este supusă unei agresiuni spirituale sui generis,
cum s-a întâmplat în rânduri repetate cu etnoistoria poporului
român, supusă unei triple agresiuni, de la vest, de la sud şi de la est.
20 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
Chestiunea pe care n-o examinează A.D. Smith este tocmai

„războiul“ etniilor contra forţelor care agresează etnoistoria.
Fenomenul acesta al agresiunii etnoistorice, al războiului pentru
„distrugerea“ memoriei colective, contra miturilor, a eroilor, în
genere, agresarea patriotismului etnic, reprezintă trăsătura
dominantă a unor epoci întregi în cazul unor etnii. Aşa a fost
epoca agresiunii comuniste. Pentru români aceasta a fost epoca
unui război neîncheiat între „promotorii“ şi agresorii etnoistoriei şi
ai memoriei culturale a poporului român. Propagatorii şi agresorii
au stat uneori la aceleaşi birouri, s-au ştiut unii pe alţii şi s-au
supus fiecare „comenzilor“ nevăzute: vocea stăpânilor în cazul
agresorilor şi vocea poporului anonim în cazul propagatorilor,
exponenţilor, adeseori tăcuţi ei înşişi dar nedeviaţi de la linia
propagării memoriei colective, a tradiţiei, a simbolurilor, a ideilor
etc., în ciuda primejdiei întemniţărilor şi a morţii civile şi fizice.
Biserica s-a aflat în prima linie a acestui „război tăcut“, dar nu
mai puţin primejdios. În plină eră de interdicţie a religiei, mari
duhovnici şi teologi au reuşit să smulgă de sub pecetea tăcerii un
mileniu de memorie etnoistorică, mileniul daco-roman sau al
străromânilor. Deodată, de sub apăsarea grea a neamintirii au
fost ridicate în prim planul memoriei culturale o viaţă religioasă şi
literară de o rară bogăţie la Dunărea de jos. Statul de cultură de
la Dunărea de jos îşi descoperă astfel o temelie în această
protonaţiune spirituală, religioasă, reprezentată prin figuri ilustre,
precum Dionisie Exiguul, descoperitorul computului pascal şi deci
creatorul calendarului creştin. La aceştia se adaugă sfinţii martiri
ai aceleiaşi perioade şi toate acestea aduse la lumină de sub
lespedea uitării colective de către vrednicia şi eroismul, tăcut şi el,
al acestor teologi şi preoţi luptători în plină eră comunistă. La ei
se pot adăuga atâtea figuri de mari duhovnici şi teologi, precum
părintele Stăniloaie, care-au învins secolul cu toată grozăvia lui şi
au răzbit asupra uneia dintre cele mai cumplite maşini de război
anticultural, anticristic şi deci antiuman.
„Re-împroprierea culturii proprii“
„Difuziunea inegală a etnoistoriei a fost un factor care a

influenţat procesul mobilizării naţionaliste de masă, proces ce
______________________
continuă până în epoca actuală de modernitate târzie“ (advanced

modernity)1.
A.D. Smith prezintă fazele procesului prin care „etniile
demotice, verticale, se transformă în naţiuni etnice“, ca tot atâtea
faze de „re-împropriere istorică“. „La început, mici nuclee de
intelectuali nativi, expuşi influenţei culturilor unor state mai
avansate şi trăind o criză a autorităţii legitime, sunt cuprinşi de
dorinţa de a redescoperi trecutul comunităţii etnice proprii şi
conştientizează lipsa cunoaşterii acestei istorii prin comparaţie cu
tradiţiile, miturile şi amintirile cunoscute ale altor comunităţi. Am
putea numi acest moment primul stadiu al reîmproprierii istoriei“2.
„Istorici, lingvişti, scriitori, încearcă să redescopere trecutul
comunităţii, să elaboreze, să codifice, să sistematizeze amintiri
colective, mituri şi tradiţii transmise fragmentat (piecemeal) de la
o generaţie la alta, şi să le organizeze într-o etnoistorie unică şi
coerentă. Acolo unde există o etnoistorie, ordonată după o
formulă canonică, ei selectează şi folosesc acele componente ale ei
care pot sluji, în viziunea lor, unor scopuri politice particulare“ 3.
Din nou suntem nevoiţi să completăm schema lui Smith cu
acele evidenţe tragice şi absurde totodată, din viaţa unor naţiuni
bine întocmite, referitoare la puterea „culturilor de ocupaţie“, ori a
culturilor unor metropole agresive, din vecinătatea imediată sau
mai îndepărtată, referitoare la încercarea de a rupe segmente
întregi din frontul intelectual al naţiunilor moderne şi de a le
folosi contra propriei lor naţiuni de origine. Fenomenul este mereu
prezent în Europa de Sud-Est şi a început a fi memorat istoriceşte,
mai ales din pragul de epocă al expansiunii Imperiului Otoman,
care, cel dintâi, a folosit masiv acest procedeu. Aşa au apărut
„turciţii“, în cele două expresii ale lor: civilă (boieri turciţi ca în
exemplul beilor de vale, menţionaţi ca atare de către N. Iorga) şi
militară (ienicerii). Ienicerii erau recrutaţi direct dintre tinerii
popoarelor învinse, trecuţi la musulmanism şi formaţi să
slujească sultanului în războaiele lui contra popoarelor din care
fuseseră recrutaţi. Fenomenul e prezent şi în Spania doar că aici a
avut sens inversat căci cuceritorul maur din Spania mozarabă, în
1
Ibidem. p. 65.
2
Ibidem. p.65.
3
Ibidem.
22 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
persoana lui Abderman, a rupt Califatul de Cordoba de lumea

arabă răsturnând astfel vectorul supremaţiei arabe în Occident.
La fel s-a întâmplat în Transilvania secolului al XIX-lea, unde s-a
reuşit „recucerirea de către autohtoni a cuceritorilor lor vremelnici“
(S. Puşcariu). Fenomenul smulgerii „nativilor“ şi a convertirii lor la
ideile şi direcţiile de agresare a comunităţii de origine a căpătat
proporţii noi în perioada comunistă, când iarăşi, în cele din urmă,
reacţionează generaţia reconchistei culturale, aşa numita generaţie
Labiş, consacrând triumful final al localnicilor asupra cuceritorului.
Procesul mai are un moment în perioada teribilei ascensiuni a
„sudiţilor“, acei „protejaţi“ ai consulatelor străine din capitalele
Ţărilor Române care astfel se rupeau de cultura lor de apartenenţă şi
uneori se întorceau chiar contra acesteia. Fenomenul „sudit“
împrumută oarecum profilul său chiar momentului actual, când
segmente întregi de tineri intelectuali sunt recrutaţi şi întorşi
contra adevărurilor etnoistorice ale „părinţilor“ lor, mai ales în
Transilvania, dar nu numai. Este cazul, de pildă, al celebrilor
semnatari ai diverselor documente, memorandum-uri etc.
regionale, prin care se fac promotorii curentului dezintegrării naţiunii
lor de apartenenţă, adică ai curentului proliferării regionale şi ai
segmentărilor etnice. Lista lor este deja semnificativă.
Prin acţiunea unor astfel de „lideri“ este posibil ca şi alţi
intelectuali şi, mai apoi, straturi largi de specialişti, ori chiar
aparţinând altor clase, să fie supuşi unei înstrăinări ori chiar
unor rupturi parţiale de tradiţiile reale sau presupuse ale
comunităţii lor de apartenenţă, de obiceiuri, de limbă, de
simboluri, de mituri şi de memoria colectivă, „multe dintre acestea
fiind încă vii (still extant) într-o formă ori alta înlăuntrul ţărănimii
ori în anumite provincii recunoscute drept conservatoare ale
tradiţiei autentice“4. În loc de a fi susţinătorii acestor tradiţii şi
deci stâlpi ai comunităţii lor, ei devin demolatorii acesteia,
agresorii propriei lor spiritualităţi, într-un război de o incredibilă
persistenţă. În epocile normale sau organice, intelectualii şi apoi
straturile de specialişti (ce fac parte din inteligenţia propriului
popor) se fac susţinătorii şi promotorii etnospiritualităţii şi ai
etnoistoriei acelui popor.
4
Ibidem. p. 65.
______________________
Aşa au fost „corifeii“ Şcolii Ardelene în Transilvania, aşa s-a

întâmplat cu „provincia Karelia în Finlanda, unde Elias Lönnrat,
Akselli Gallen-Kalela şi alţi artişti finlandezi s-au însoţit spre a
redescoperi un trecut autentic şi eroic pe care l-au conceput a fi
exemplul consacrat al vechilor istorii ţărăneşti, pe care Lönnrat le-a
întreţesut în eposul finlandez, Kalevala“5.
Al doilea element al afirmării etnoistoriei şi deci al re-împroprierii
propriei culturi este autenticitatea. „Autenticitatea atestă originalitatea,
natura auto-generatoare a unei culturi“6 şi ea serveşte ca bază
pentru procesul „mobilizării vernaculare“, cum îl numeşte Smith.
De la momentul în care Herder a formulat binecunoscuta sa
teorie a „spiritului poporului“ (Volksgeist), autenticitatea a devenit
„testul“ de veridicitate şi temeinicie a oricărei „pretenţii culturale
şi deci politice“. „A spune că o etnie n-are o cultură autentică, o
etnoistorie autentică, înseamnă a nega pretenţiile ei la recunoaştere
naţională“7.
Autenticitatea este raportată la fiecare componentă a
culturii etnice, nu doar la etnoistoria ei. Dintre acestea, cel mai
important element este limba, ca „un cod simbolic autentic
întruchipând experienţele interioare unice ale unei etnii“8.
Limba este, deci, un „domeniu simbolic vital“ al „mobilizării
vernaculare“ şi al „autentificării“. „Mobilizarea vernaculară“ se
„extinde apoi în alte domenii – artele muzicii, dansul, filmul, pictura,
sculptura şi arhitectura, peisajele naţionale, monumentele istorice şi
muzeele, şi până la construirea unui simbolism naţional şi a unei
mitologii naţionale“9. Vom remarca, din nou, că toate aceste
„domenii“ ale „mobilizării vernaculare“ au devenit ţintele principale
ale agresiunii culturale şi simbolice, tocmai pentru a obţine efecte
de demobilizare naţională, vernaculară. Simbolurile, mitologia
naţională, originalitatea şi deci autenticitatea spiritului românesc
au beneficiat în intervalul postbelic de susţineri dintre cele mai
diverse, pe tărâmul metafizicii, prin filosofia lui C. Noica (şi nu doar
cu Sentimentul românesc al fiinţei, ori cu Spiritul românesc în
cumpătul vremii dar chiar şi cu Tratatul de ontologie etc.), prin teoria
5
Ibidem. p. 66.
6
Ibidem. p. 66.
7
Ibidem. p. 66.
8
Ibidem. p. 66.
9
Ibidem. p. 67.
24 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
lui Edgar Papu despre „ontologia stilurilor“ şi despre „protocronismul

românesc“, o extraordinară formulă pentru a face demonstraţia
originalităţii şi a autenticităţii culturii române şi a etnoistoriei
românilor, prin ciclul romanului geopolitic al lui Paul Anghel, ori
„istoria posibilă a literaturii române“ a aceluiaşi extraordinar
gânditor şi romancier, care proiectează literatura naţională pe
ecranul universal al creaţiei „modelelor temporale“ ce dau cadrul şi
direcţia lor de actualizare pentru întregi epoci istorice sau culturale.
Dacă ar fi să aşezăm pe două coloane, promotorii şi agresorii culturii
române s-ar obţine dezvăluiri surprinzătoare, ca cele de mai jos:
Exponenţi ai etnoistoriei Agresori ai etnoistoriei

C. Noica – „Tratatul de „Teoria“ absenţei nucleului de
ontologie“, „Sentimentul românesc adevăr al istoriografiei originilor
al fiinţei“ poporului român, principala
E. Papu – Teoria protocroniilor contribuţie postdecembristă a
Mircea Eliade – Teoria „istoriei ca exponenţilor curentului demitizant,
teroare“; descoperirea „creştinismului antieroic etc.;
cosmic" sud-est european etc.; Interpretarea poemului apofatic,
interpretarea baladei Mioriţa ca Mioriţa ca un ecran al ratării şi un
liturghie cosmică; cadru cumulativ al defecţiunii
Paul Anghel: romanul imersiunii identitare;
memoriei culturale, evocarea Scrieri care adăpostesc
epocii moderne ca moment şi pulsiuni polimorf – perverse
cadru de uriaşă scufundare a contra simbolurilor etnoistorice;
memoriei colective; Elaboraţiile patolirice cu accese
Pr I.G. Coman, descoperitorul antiromâneşti (exprimări profanatorii
marelui zăcământ etnoistoric şi de la adresa unor simboluri, infestarea
memorie reprezentat de cultura cuvântului, macularea etnonimului,
străromână din prima parte a etc.)
mileniului I. Cunoscuţi reprezentanţi ai
Continuarea operei teologice a curentului demitizant, coborând
P. pr. D. Stăniloae; contestarea autenticităţii etnoistoriei
Triumful cultural al generaţiei româneşti în manualul alternativ.
Labiş; Războiul ediţiilor, în frunte cu Reviste precum „Interval“
ediţia restituirii integrale a operei difuzând pseudoteoria celor patru
eminesciene (opera omnia) etc.; ratări a românilor transilvăneni în
Restituirea unor opere Europa Centrală. etc., etc.
premergătoare în varii domenii,
precum Ştefan Odobleja, Dr.
Paulescu etc., etc.
______________________
Dacă la ilustrarea curentului „agresiunii“ interne s-ar adăuga

marile Dicţionare, Atlase, Enciclopedii, editate în mari metropole
ale lumii, în care reapar accentele falsificării etnoistoriei românilor
am avea tabloul întregit al acestor manifestări de mare scară
menite a provoca demobilizarea etnoistorică (şi deci vernaculară) a
românilor la acest sfârşit şi început de mileniu.
O să prezentăm câteva fişe pentru ilustrarea acestui curent
antiidentitar10. Curentul proidentitar sau „naţionalist“ este unul
axial, esenţial în toate culturile lumii. În mediul său s-au petrecut
10
A. Atlas de istoria lumii. Harper Collins, 1992 (13 ediţii). Prezentarea Europei Centrale
în secolul IX se corelează aparent spontan cu negarea existenţei românilor în cuprinsul
respectivului spaţiu: 1. Pe harta teritoriilor româneşti, de la începutul sec. al IX-lea d. H.
apare scris: „Imperiu Bulgar“ (existenţa românilor fiind negată); 2. Sec. IX–X, la nord de
Dunăre sunt prezentaţi maghiari, ruşi, românii fiind în continuare ignoraţi (citeşte: „egaţi“.
Harta etnodemografică şi etnoreligioasă a românilor în Atlas: 1. Populaţia din sec. al IX-lea,
din spaţiul românesc, este, în viziunea autorilor, păgână, cu excepţia unei fâşii în extremitatea
vestică, amestec creştin-ortodox şi catolic; 2. Harta monumentelor creştine: nici o bazilică
creştină în spaţiul nord-dunărean până în sec. al X-lea (ignorându-se basilicile din anul 600); 3.
La capitolul „Reformă şi Contra-reformă: războaie religioase între 1517–1648“ – Transilvania
apare inclusă Ungariei (când Ungaria, între 1526–1688 nu exista ca stat, iar după aceea este
principat austriac, pe când Transilvania participă, ca stat suveran, la încheierea păcii de la
Westfalia: 1648). „Confesiunile indicate sunt doar cele catolică şi protestantă. Ţara
Românească şi Moldova sunt prezentate ca fiind integrate în Imperiul Otoman, ca arii cu religii
musulman-ortodoxe“. La capitolul „Consolidarea naţionalismului în Europa, 1800–1914“
autorii dau o hartă a repartiţiei etnice în Transilvania unde, pentru Zona Curburii, până în Ţara
Făgăraşului, nu e semnalată populaţie românească.
B. Le Petit Larousse – 1993 Etnoistoric: 271 Dacia este evacuată. Sec. VI – slavii se
stabilesc în regiune (nimic despre populaţia română a zonei).
Etnoreligios: Sec. al XI-lea: „creştinismul se răspândeşte aici; Biserica adoptă liturghia
slavonă“ (...); ungurii cuceresc Transilvania în sec. al XI-lea.
Etnodemografie: Dicţionarul pomeneşte între 271 şi până în sec. al XIII-lea: slavi, invazii
turco-mongole, unguri „cuceritori“ (până în 271 erau şi daci). Deci vreme de 14 secole
românii nu există în Transilvania (dar ungurii apar în sec. XI), în viziunea dicţionarului.
Etnopolitic: 1918: este anul „invaziei“ („pătrunderii“) trupelor române în Transilvania (nu al
unirii românilor, ci al invaziei în Transilvania românească a … românilor); 1940: Ungaria
„recuperează“ o parte a Transilvaniei; deci nu „anexare“ maghiară ci „recuperare“.
Concluzie: „Etnic şi religios, teritoriul întreg era, conform Larousse-ului, în sec. al XI-lea,
slav şi, după creştinare (petrecută tot acum), populaţia adoptă „liturghia slavonă“.
Să fi căzut românii din cer?
C. Dictionnaire de Geopolitique – Y. Lacoste, Flammarion, 1993, 1700 pag. Cum apare
România în acest Dicţionar? Anul 1920 – este prezentat ca anul „dezmembrării Ungariei“.
„România a anexat, în 1920, Transilvania şi Bucovina“, se spune în Dicţionar. Ideea de
unire – în tradiţia concepţiei Westfaliene – nu apare în Dicţionar: la 1918–1920: n-a fost
marile mobilizări creatoare ale popoarelor europene, pe care Smith
le numeşte mobilizări vernaculare. Să reţinem doar câteva dintre
exemplificările propuse de către A.D. Smith.
Pictori şi picturi naţionaliste precum David şi Delacroix, ori
N. Grigorescu al românilor, Diego Rivera, Kallela, Surekov, sau
filmele etnoistorice ale lui Eisenstein sau Kurosawa, opera lui
Verdi, Wagner, Musorgsky, poemele simfonice ale lui Elgar, Dvorak,
Ceaikovski, dar şi G. Enescu, Bartok, Janacek, Sibelius, toate sunt
ilustrări ale mobilizării vernaculare în serviciul etnoistoriei,
menţionate ca atare de către Smith (exemplele care-i privesc pe
„Unirea românilor“ ci „dezmembrarea Ungariei“.

Demografie falsificată: 2 milioane unguri (doar în Transilvania), când, în realitate sunt
1.620.000 în toată România, între 2–4 milioane ţigani (nu 450.000, cum arată
Recensământul). România e prezentat ca Stat plurietnic: 1/3 etnii neromâneşti: în
România, se spune, este o „xenofobie generalizată“ care suprimă minorităţile.
Definirea Transilvaniei în dicţionar: „Ansamblu de teritorii ungureşti devenite româneşti prin
semnarea Tratatului de la Trianon (p. 1504). „... ea le-a fost oferită românilor în 1920“.
Etnoistorie: Românii sunt coborâţi la mai puţin de 1000 de ani de vieţuire în Transilvania
(căci teza continuităţii nu se poate, chipurile, demonstra).
Destrămarea: destrămarea României decurge, în viziunea Dicţionarului, din lipsa de
legitimitate a unităţii.
Etnospiritual: „naţionalism românesc exacerbat“.
În chestiunea evreiască: „Discriminări împotriva evreilor“. „Sângeroase pogromuri“;
„derivă antisemită a României“ (comparabilă doar cu metodele naziste al celui de-al
treilea Reich). Despre Ungaria nici un calificativ la chestiunea evreiască. Etnoreligios:
„religia ortodoxă a României se opune înaintării capitalist-democratice.“
D. Dicţionar Webster, „Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English
Language“ 1994, S.U.A.
Definirea Transilvaniei: „fostă provincie“; „în trecut a făcut parte din Ungaria“.
Geopolitica Europei Centrale: În vreme ce regii Ungariei şi evenimentele acestei ţări apar
în detaliu, într-un tablou coerent, dând impresia unui popor cu istorie continuă, prima
referire cronologică la România apare cu anul 1878. (vezi capitolul: „Chronology of
major dates in history“, p. 1665–1697). Pentru perioada împăratului Traian nu se face nici
o referire la Campaniile militare din 101–102, 103–106 când Dacia devine provincie
romană. Cele două monumente Tropaeum Traiani şi Columna nu există pentru dicţionar.
Portrete robot: Prezentare contrastivă şi discriminatorie; Ungaria – „o republică în centrul
Europei“; România – „unul dintre statele balcanice“; Nici un cuvânt despre Evul mediu
românesc, antiotoman: „bastion şi apărătură a toată creştinătatea“ , cum zice Mihai
Viteazul. Amplă prezentare a perioadei mateiene în Ungaria; 1848: prezentare minuţioasă
a zonei. Nici un cuvânt despre aria românilor; ca şi cum ar fi fost un spaţiu încremenit.
Nimic despre 1 decembrie 1918, despre perioada interbelică nici un cuvânt.
______________________
români sunt ocolite din necunoaştere ori din lipsa interesului

pentru etnoistoria acestui popor).
„Vernacularizarea simbolismului politic este cu deosebire
important pentru a demonstra caracterul iremplasabil al culturii
etnice într-o economie morală globală. Pentru naţionalităţi, anumite
evenimente, anumiţi eroi şi anumite semne, sunt ridicate la rang de
icoane naţionale“ 11. Celebrarea zilei Bastiliei în Franţa, ori a zilei
de 4 Iulie în SUA, iconizarea unor figuri sau a unor epoci (vârsta
de aur a Atenei, sau epoca regatului lui David şi Solomon, etc.)
sunt mijloace de „înălţare simbolică“ şi de mobilizare vernaculară.
Din toate cele examinate până aici se deduc două lucruri. Mai
întâi, că epoca modernă a recurs la celebrarea etnoistoriei, la
versiuni eroizante ale istoriilor colective etc. ca mijloace pentru
reconstrucţia consensului colectiv la scara unor comunităţi, ele
însele reconstruite la dimensiuni foarte mari, mult lărgite. Aceasta
ne arată că fără de antrenarea cadrelor noologice, de esenţă profund
anistorică şi, deci, de caracter asincron, în procesele istorice ale
construcţiei naţionale istoria însăşi s-ar fi blocat. Însă aceste cadre
nu vin din istorie, nu sunt de natură istorică, ci au caracter virtual,
sunt latenţe sufleteşti transistorice, actualizabile oricât de variabil,
de la o epocă la alta, spre a susţine manifestările individuale şi
colective într-o tendinţă ascensională, cu faţa spre cer şi spre cele
dumnezeieşti, nu spre pământ şi spre cele telurice. Încât înălţările
spirituale la scara inşilor şi deopotrivă a popoarelor sunt datorate
acestor cadre spirituale, nu vreunui factor sau agent istoric, oricât
de activ s-ar arăta el în cadrele „naturale“ ale vieţii. Pe de altă parte,
consemnarea amplitudinii curentului dezeroizant, antimitizant, al
marii agresiuni, care-şi face ţintă de atac din cultul strămoşilor, din
mari figuri eponime ale întregii colectivităţi, ba chiar din figura
divină a Mântuitorului, ca în atâtea dintre produsele paraculturale
de ieri şi de azi, între care se rânduieşte şi mai recentul „Cod al lui
Da Vinci“, pe cât de agresivă pe atât de stupidă şi de falsă, ne
avertizează că ne aflăm în faţa unui curent de extraordinare
proporţii, comparabil poate doar cu prăbuşirea mitologiilor şi a
cultelor antichităţii. Cine-şi mai aducea aminte în Evul Mediu de
zeii sau de eroii antichităţii? Pe de altă parte, este de sesizat că
această uriaşă prăbuşire a fundaţiei lumii antice n-a dus la o
11
A.D. Smih. op. cit. p. 67.
28 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
lume globală, ci la o lume fragmentată în cadrul unei umanităţi

renovate ca urmare a primirii lui Cristos, deci a Evangheliei. Astăzi
asistăm la o uriaşă prăbuşire de figuri şi de lucruri consacrate, de
etno-culturi, la dislocări de falii ale cultului şi memoriei
popoarelor ceea ce preschimbă umanitatea într-o necuprinsă
întindere de ruini, de lucruri şi de lumi ruinate. Este o prăbuşire
noologică de înspăimântătoare proporţii. Ea se petrece, însă, pe
fondul unei insurecţii creştine de aceeaşi amploare, care prezintă
particularitatea, cel puţin pentru zona sa răsăriteană, că nu
înaintează în orizont prin desolidarizare axiologică de lumile locale,
ci, dimpotrivă printr-o extrem de puternică solidarizare cu ele. Aşa
s-a întâmplat şi la sfârşitul antichităţii, care a cunoscut preluarea
unor figuri ale mitologiei şi culturii populare sub chipul şi sub
numele sfinţilor creştini, ca Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru etc. (există
chiar o sfântă Demetra la greci). Această faţetă a lucrurilor este
ignorată în toate teoriile preocupate azi de chestiunea naţională.
Recentele sanctificări, evident fondate ecleziologic şi teologic,
în cadrul Bisericii româneşti, care-l mută pe C-tin Brâncoveanu şi
pe Ştefan cel Mare din panteonul eroilor în calendarul sfinţilor şi al
martirilor şi mucenicilor creştini, este o ilustrare pentru modul în care
Biserica înaintează spiritual în orizont. Ea nu se desolidarizează de
etnoistorie ci, din contră, o reînalţă şi deci o salvează înnoită
spiritual, încât ne putem aştepta la o întărire a cultului etnoistoriei
nu la o slăbire a lui. Doar că de data aceasta Biserica va găsi puntea
eclezială între ramuri etnice şi etnoreligioase, deci confesionale.
Toate acestea sunt probe asupra intervenţiei factorilor
asincroni în istoria spaţiilor mentale, modelate de spirit, şi asupra
puterii înţelegătoare şi vizionare a noopoliticii.
Stat, naţiune, naţionalism şi globalizare
Una dintre funcţiile esenţiale ale statului, care face din stat
şi din naţiune o necesitate transistorică, temelia tuturor sistemelor
istorice de protecţie colectivă, identitară a popoarelor, este aceea
de prezervare a memoriei colective, în genere, a ceea ce Llobera
numeşte „etnopotenţial“, iar perenialiştii numesc „legături
primordiale“ şi A. Smith numeşte „protonaţiune“ (first nation) sau,
______________________
cu un termen pe care-l propunem pentru a desemna mai multe

accepţiuni: etnosubstrat. De la funcţia de apărare şi conservare a
„secretelor“, a „proprietăţii“, în primul rând a celei „intelectuale“,
şi până la cea de apărare a memoriei colective şi a patrimoniului,
regăsim unul şi acelaşi organ efector: statul.
„Membrii unei naţiuni date pot să fie aduşi la pragul de a-şi
uita naţiunea şi istoria (de obicei glorioasă), dar natura va triumfa
în cele din urmă şi naţiunea va renaşte“1, crede Smith.
În fine, pentru alţi exponenţi ai aceleiaşi poziţii „naţiunile
îndeplinesc funcţii umane generale, furnizând coeziune socială,
ordine, căldură“ etc. Indiferent de nuanţe, această a treia poziţie
susţine că „naţiunea şi comunitatea etnică rămân edificii
(building-block) ale oricărei ordini noi (…). Chiar dacă forma lor se
schimbă, substanţa legăturilor etnice şi naţionale va persista
dedesubt, oricâte transformări sociale şi politice ar interveni“ 2.
Ideea lui Smith este că toate cele trei poziţii sunt eronate, prin
unilateralitatea lor şi, în consecinţă propune a patra perspectivă:
„mai degrabă decât să concepem naţiunile şi naţionalismele ca pe
nişte forme învechite, supravieţuiri ale unei ere anterioare, sau ca
pe nişte produse inevitabile ale capitalismului târziu (…) ori ca pe
nişte trăsături perene ale istoriei şi societăţii omeneşti (…), am putea
opta să le căutăm rădăcinile în contextele lor teritoriale şi etnice
de substrat (underlying)“ (…) şi să le „situăm în zona de intersecţie
dintre legăturile culturale (cultural ties) şi comunităţile politice“3.
În fine, adepţii globalizării şi ai „culturii globale“ susţin că
naţiunea şi naţionalismul sunt depăşite istoriceşte de globalizare.
„Abordarea centrată pe cultura globală (…) eşuează în a
sesiza însemnătatea naţionalismelor etnice proliferante (…).
Abordarea modernistă e lipsită de profunzime istorică, iar cea
perenialistă (…) are putere explicativă redusă, deşi ea atrage
atenţia asupra nevoii unui cadru istoric mai larg“4.
Nucleul noii abordări propuse de Smith, ca alternativă la
toate cele de până aici, porneşte de la ideea „influenţei mentale a
«straturilor» experienţei sociale şi istorice“ şi de la teza „derivării
fenomenului naţional din simbolismul etnic şi teritorial şi din
1
Ibidem.
2
Ibidem. p. 5.
3
Ibidem.
4
Ibidem. p. 6.
modurile de organizare“5. O vom numi, de aceea, poziţie
etnosimbolică.
„Numai prin considerarea apelului continuu la identitatea
naţională şi a rădăcinii sale în simbolismul etnic premodern şi în
modurile de organizare apare şansa de înţelegere a resurgenţei
naţionalismului etnic într-o perioadă în care condiţiile obiective
par să-l arate depăşit“6.
Încercând o tipologie a naţionalismelor, Hobsbawm distinge
pentru epoca modernă trei tipuri de naţionalism:
a) naţionalismul lingvistic şi etnic al celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea;
b) naţionalismul secolului al XIX-lea afirmat în jurul
statelor naţionale şi al economiilor industriale în secolul al XIX-
lea şi prima parte al secolului al XX-lea;
c) naţionalismul afirmat în jurul mişcărilor anticoloniale,
de eliberare naţională şi de emancipare, dinspre mijlocul secolului
al XX-lea („naţionalismul şi politicile etnice din ultima jumătate de
secol“).
„Naţionalismul «construcţiei naţionale» (national-building) şi
cel al mişcărilor de eliberare naţională au fost «unificatoare şi au
avut efecte de emancipare», pe când naţionalismele afirmate în
ultima jumătate de secol sunt esenţial negative sau mai degrabă
disolutive. De aici insistenţa pe «etnitate» şi pe diferenţe lingvistice,
fiecare sau ambele combinate cu religia“ 7. În esenţă judecata lui
Hobsbawm e corectă în privinţa tipologiei nu şi în ce priveşte
„înrudirile“ pe care le găseşte „naţionalismului etno-lingvistic“ al
ultimei jumătăţi de secol cu ceea ce numeşte «micile mişcări ale
naţionalităţii contra imperiilor Otoman şi Habsburgic» 8.
Să reţinem, aşadar, aceste trei tipuri de naţionalism:
a) naţionalismul „construcţiei naţionale“;
b) naţionalismul emancipării coloniale;
c) naţionalismul „politicilor etnice şi lingvistice“, negativ şi
dizolvant (divisive).
5
Ibidem. p. 6.
6
Ibidem. p. 7.
7
A.D. Smith. op. cit. p. 8.
8
Ibidem. p. 8–9.
______________________
Acest ultim tip de naţionalism a fost alimentat şi de

„recentele mişcări internaţionale de populaţii“, ca în exemplele
date de Hobsbawm: estonian (răspuns la emigrarea rusă), welsh şi
quebecois, ca răspuns la emigrarea anglofonă.
Facem încă odată precizarea că metoda lui Hobsbawm este
deficitară, căci saltul acesta necontrolat de la exemplificările istorice
(pure exemple) la judecăţile tipologice (aserţiuni pur teoretice) este
ca un salt în gol, fiindcă cale două demersuri nu se leagă între ele.
De pildă, una este reacţia quebecois contra imigranţilor
anglofoni şi alta reacţia estoniană contra imigranţilor ruşi: aici se
respinge un „ocupant“, o „populaţie dominantă“, nu pur şi simplu
un „străin“. Ruşii n-au venit în Estonia ca „grupări care caută de
lucru“, ci ca „populaţie de ocupaţie“, ceea ce ţine de specificul
unei „incorporări“ în imperiu.
Tot sofistică este şi concluzia pe care o pune Hobsbawm
pentru orice fel de naţionalism: „naţionalismul, prin definiţie,
exclude, zice el, din orizontul lui (its purview) pe toţi cei ce nu
aparţin propriei «naţiuni», adică vasta majoritate a rasei umane“ 9.
Această definiţie este sofistică, fiindcă naţionalismul este fie
afirmativ (afirmare a identităţii), fie „categorizator“, cum ar zice
Toffler, şi, în acest caz, trebuie ţinut seama de „sistemul său de
referinţă“, care este de fiecare dată altul şi, în consecinţă, sensul
naţionalismului se schimbă după cum variază „cadrele sale de
referinţă“. De obicei, cadrele de referinţă includ „interacţiuni“ bine
delimitate spaţial şi geografic între membrii unei naţiuni şi
membrii altor naţiuni sau grupări sociale, cu care se află în
contacte foarte precis delimitate. În acest sens, nu este admisă
nici o extrapolare. Ceea ce poţi spune despre contextul Quebecois
nu poţi spune despre contextul estonian. Sunt sisteme de referinţă
diferite. Într-un caz este reacţia contra unui grup de dominaţie, în
celălalt este vorba despre o reacţie contra unui dezechilibru
etnolingvistic în spatele căruia pulsează o tensiune social-economică.
Chiar în cuprinsul aceleiaşi societăţi sensul „naţionalismelor“
se schimbă în funcţie de contextele interacţionale, care funcţionează
ca „sisteme unice de referinţă“. Nimic nu poate fi generalizat, adică
extrapolat. Sensul pe care-l are „naţionalismul lingvistic“ al
maghiarilor din Transilvania (care este diviziv) nu poate fi transferat
9
Ibidem. p. 9.
32 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
asupra spaţiului dobrogean ori asupra celui din Banat, unde

„relaţiile interetnice“ au înţeles diferit şi eventualele presiuni
(„naţionalisme“) ale politicilor etnice nu au în aceste arii efect
diviziv. Naţionalismul etnolingvistic din R. Moldova (Basarabia), de
pildă, are un sens când e vorba de românii moldoveni şi alt sens
când e vorba de ruşii transnistrieni şi, iarăşi, altul când e vorba
de găgăuzi. În vreme ce „naţionalismul etnolingvistic“ al românilor
basarabeni este unul de protecţie identitară contra noilor politici
rusofone, în schimb „etno-naţionalismul“ ruşilor transnistrieni
este îndreptat contra „comunităţii etnice“ a românilor din spaţiul
transnistrian (şi, evident, contra Chişinăului).
Tot astfel, naţionalismul lingvistic din Harghita-Covasna
este unul care declară spaţiul respectiv drept teritoriu etnic.
Primejdia cea mai mare a acestor „naţionalisme lingvistice“ este să
rupă din unitatea spaţiului naţional „enclave“, „teritorii“ pe care să
le considere „spaţii ale etniei“, „teritorii etnice“, ceea ce duce,
evident, la utilizarea „politicilor etnice“ ca „politici secesioniste“.
Prin urmare, criteriile după care putem judeca profilul
„naţionalismelor“ derivă din „modelele naţionale“, iar înlăuntrul
unei naţiuni, din „modelele interetnice“ care predomină într-o
zonă sau alta.
În fine, trebuie examinată cu atenţie concluzia lui Habsbawm
că „reacţiile etnice“ nu pot furniza „ un principiu alternativ la
politicile de restructurare a lumii în secolul XX“ (ibidem p. 10),
lucru perfect adevărat.
Pe de altă parte, nu putem urma până la capăt ideea sa că
„principiile unei asemenea restructurări au puţine legături cu
naţiunile sau cu naţionalismele“10. Chiar dacă „naţiunile şi-au
pierdut funcţiile economice de odinioară“. În fapt, el însuşi
recunoaşte că „statele mari“ (large states) „vor continua să exercite
importante funcţii economice“ chiar înlăuntrul acestor „unităţi
economice mai largi“ create de „interdependenţa globală“11.
10
Ibidem. p. 10
11
„În ciuda proeminenţei sale, naţionalismul azi este istoriceşte mai puţin
important. El nu mai este, cum era, un program politic global, aşa cum trebuie să fi fost în
secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea. El este cel mult un factor care
complică, ori pur şi simplu, un catalizator al altor dezvoltări“, apud op. cit., p. 10.
______________________
În vederile acestea ale lui Habsbawm, care acordă atât de mult

economicului, restructurarea globului este una supranaţională (iar
naţiunile şi naţionalismele vor avea un rol subordonat acestui proces).
Cât de ciudat este, în acest context, ca Habsbawm să
considere că Iugoslavia şi URSS au avut rolul pozitiv de a concentra
şi deci de a restrânge „efectele dezastruoase ale naţionalismului
înlăuntrul frontierelor lor“12.
Acest „marxism reacţionar“ al lui Habsbawm este o
ciudăţenie. El respinge, ca şi Marx, ideea naţională, dar, spre
deosebire de Marx, conferă rol pozitiv „statelor mari“ de genul
URSS, ori marilor „organizaţii supranaţionale“. Este drept că el,
spre deosebire de Marx, distinge un „naţionalism unificator“ (în
secolul al XIX-lea) şi unul negativ şi diviziv (dizolvant) în secolul
XX. Tot „marxism reacţionar“ spre „anarho-nihilism“ răzbate în
etichetarea naţionalismelor, în viziunea sa primul tip de
naţionalism fiind un „naţionalism democratic de masă“ (izvorât din
„idealurile de cetăţenie ale Revoluţiei franceze“), pe când al doilea
naţionalism, cel dizolvant, este „un naţionalism îngust şi
lingvistic“, o reacţie a micilor naţionalităţi (a small-nátionalites
reaction) la politicile depăşite ale imperiilor otoman, ţarist şi
habsburgic, proprie, în principal, popoarelor periferiale din arii
adesea întârziate“13. Habsbawm leagă „naţionalismul lingvistic“ de
suportul de masă al activităţilor „intelectualilor romantici“ şi de
„spaimele“ şi „slăbiciunile“ popoarelor (ale celor „slabe“, fiindcă
„naţiunile mari“ n-au motive a se teme, evident, de procesele pe
care tocmai le-au declanşat).
Ideea lui Habsbawm devine încă mai ambiguă pe măsură ce
se apropie de timpurile actuale când conchide că „naţionalismul
democratic“ a sfârşit prin a fi „înlocuit printr-o revărsare
neaşteptată (by the spate) a naţionalismelor etnolingvistice mai
recente“ (p. 11) în cuprinsul cărora el amestecă politicile etnicist-
divizive, dirijate contra statelor naţionale, cu politicile de afirmare
a culturilor naţionale şi a limbilor naţionale în cadrul unor imperii
târzii, de tipul imperiului sovietic, ceea ce crează confuzii şi grave
erori. În fapt, naţionalismul democratic de masă a fost dintotdeauna
şi un naţionalism lingvistic atunci când aria lui de manifestare a
fost un imperiu. Evident că în statele occidentale, naţionalismul
12
Vezi nota lui Smith, la p. 162.
13
Cf. cap I în Habsbawm, 1990, apud, op. cit., p. 11.
34 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
de masă n-ar fi avut de ce să devină şi unul lingvistic de vreme ce

în Occident sarcina constituirii statelor naţionale fusese încheiată
cam după Pacea de la Châteaux Cambrésis, pe câtă vreme în
Răsărit, imperiul va supravieţui până în pătrarul ultim al
secolului al XX-lea prin imperialismul sovietic. În contextul
globalizării şi al proceselor deconstructiviste care-o însoţesc,
naţionalismul cultural va cunoaşte, evident, o nouă ascensiune.
Cât de ciudat este să susţii, ca Hobsbawm, în acelaşi timp că
„naţionalismele“ nu mai au nici o relevanţă istorică, dar, pe de altă
parte, că aceleaşi naţionalisme au puterea să le înlocuiască pe cele
care au fost totuşi axiale (procese centrale), în toată epoca modernă.
O altă poziţie este aceea împărtăşită de Carr (1945), Kohn
(1967), Smelser (1968), Deutsch (1966) şi Brenilly (1982), care
disting între „nivelul cultural al naţiunii“ şi „nivelul politic al
statului“14. Aceste teorii au toate în comun, remarcă Smith, ideea
„depolitizării naţiunii“. Ce înseamnă lucrul acesta, în viziunea
teoriilor menţionate? Mai întâi, acest fenomen se referă la
pierderea funcţiilor publice ce reveneau altădată naţiunii.
Numai statul, în această înţelegere, mai deţine relevanţă
socială şi politică, întrucât „naţiunea-stat“ nu mai conţine între
frontierele sale nici o „piaţă teritorială, nici o cultură publică de
masă“ (ibidem). „Pierzând aceste funcţii publice, naţiunea se
scufundă, coboară spre nivelul «etnicităţii», al «culturii», al
«folclorului», adică într-un ataşament romantic faţă de trecut (…);
ea pierde toate dimensiunile politice de altădată“ 15. Deşi Smith
amendează această ipoteză, nu putem totuşi să nu sesizăm că
fenomenul rupturii dintre naţiunea culturală şi statul politic este
o realitate, una dintre cele mai teribile provocări pentru popoare şi
deopotrivă pentru elite. Elitele se deznaţionalizează, în vreme ce
naţiunile se „etnicizează“, astfel încât naţionalismul, la rândul
său, devine tot mai „etnicist“, mai cultural spre folcloric, iar elitele
tot mai cosmopolite.
O altă cale spre depolitizarea naţiunii „este, în viziunea
teoriilor rezumate de Smith, demilitarizarea ei“ (ibidem). O naţiune
legată de vecinii puternici ori de „blocuri militare regionale“ nu
mai are „propria ei politică externă şi de apărare“16.
14
cf. Smith, p. 12.
15
Ibidem. p. 12.
16
Ibidem. p. 12.
______________________
În fine o a treia cale spre depolitizarea naţiunii este

„normalizarea“ şi „ritualizarea“ naţionalismului (foruri şi conferinţe
internaţionale, acorduri şi organizaţii multilaterale, etc.).
Toate aceste căi, care reorientează naţiunea de la domeniul
politic spre sfera culturii, induc interpretări, subliniază Smith, ce
denotă o „neînţelegere a naturii naţionalismului“17. „Ele presupun
că naţionalismul cultural şi naţionalismul politic sunt forme nu doar
separate ci şi fără nici o legătură între ele“ 18. O asemenea poziţie
ignoră, conchide savantul britanic, faptul că „dezvoltarea oricărui
naţionalism depinde de relaţia strânsă, chiar de armonia dintre
regenerarea culturală şi morală a unei comunităţi, pe de o parte, şi
mobilizarea politică, respectiv autodeterminarea membrilor săi, pe de
alta“19. În concluzie, putem spune că depolitizarea naţiunii, adică
pierderea capacităţii acesteia de a-şi asuma şi îndeplini funcţii
publice tradiţional legate de rolul ei şi al statului naţional, este un
proces real, dar utilizarea acestei teorii poate fi una eronată prin
interpretările propuse asupra unui atare fenomen incontestabil.
Teoria depolitizării naţiunii, ca să ne referim la câteva exemple,
poate primi utilizări sofistice dacă trece cu vederea varietatea
situaţiilor naţionale pe care pretinde că le acoperă şi le explică, dar
pe care, în realitate, le ascunde. Fiindcă nu acelaşi înţeles îl are
„depolitizarea naţiunii“ în Punjab – India, în statele baltice, în
Iugoslavia, în URSS, în Spania (Catalonia şi Ţara Bască) ori în
Canada (Quebec). Altfel spus, în statele multinaţionale are un
sens, pe câtă vreme, în statele naţionale are alt sens. O naţiune
din imperiul sovietic trebuia să iasă pe scena politică pentru a-şi
apăra şi a-şi afirma identitatea, pe câtă vreme pretenţia la
autonomie politică a unei „minorităţi etnice“ într-un teritoriu ca al
României ar avea un cu totul alt sens, căci politic ea se poate
realiza în şi prin statul naţional şi prin naţiunea din care face parte.
Ea are tot atâta autonomie politică cât are şi majoritatea etnică,
nici mai mult nici mai puţin, fiindcă autonomia se discută în
termenii „libertăţii de manifestare a statului“. Orice altă autonomie
înseamnă limitarea autonomiei de stat, din interiorul acestuia
(ceea ce este tot una cu procesele de subminare şi de subversiune).
17
Ibidem. p. 13.
18
Ibidem. p. 13.
19
Ibidem.
36 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
În schimb, înlăuntrul statelor sunt îngăduite şi chiar necesare

formele „naţionalismului cultural“ ca tip al unui „naţionalism de
afirmare“. Naţionalismele „politicilor etnice“ se pot preschimba
foarte uşor în „naţionalisme ale iredentei“ (subversive), aşa încât
statul nu poate să împartă cu nici o altă entitate funcţiile sale de
„reprezentare“ colectivă (de unic reprezentant al societăţii în
raport cu actele sale din afara comunităţii naţionale). Prin urmare
„politicile externe şi de apărare“ trebuie să rămână atributul
exclusiv al statului, care dacă le co-gestionează cu orice altă
entitate riscă să creeze cel puţin confuzii dacă nu forme de
anarhie locală şi regională. Referindu-se la anumite faze istorice şi
la anumite arii ale planetei, Smith face observaţia că
„naţionalismele etnice concurează între ele în formarea statelor“,
iar pentru stadiul istoric mai recent, Smith observă că
„naţionalismele politice ale statelor naţionale şi naţionalismele
comunităţilor etnice din cadrul acestor state coexistă greu sau se
află în conflict, situaţie care s-a ivit de prin 1945 şi nu dă semne
de rezolvare“20.
Chestiunea este relevantă în contextul istoric al dizolvării
ultimului imperiu răsăritean şi al revenirii acestuia pe scena
istoriei cu aceleaşi înclinaţii, chiar dacă ceva mai abil mascate.
Cât priveşte „demilitarizarea naţiunilor“, aceasta, în ciuda
reducerii cheltuielilor pentru înarmare din partea „marilor state“,
este şi ea controversată de proliferarea nucleară în ţări precum
Kazahstan, Ucraina, Israel, India, Pakistan, Coreea de Nord etc. 21
În plus, multe state şi-au reafirmat orientarea spre politicile
externe şi de apărare, proprii (independente), tendinţă accentuată
de „noile preocupări privind terorismul, epidemiile, drogurile,
imigraţia de masă“22.
Depolitizarea naţiunilor are o istorie care coboară (stretching
back) la practicile Ligii Naţiunilor. „Eşecul său repetat“ ne avertizează
asupra erorii abordării evoluţioniste şi asupra tezei despre „forţele
ireversibile ale globalizării“.
Viziunea evoluţionistă susţine că din momentul în care
„naţiunile mari“ şi-au îndeplinit rolul de a „introduce celelalte
20
Ibidem. p. 14.
21
Ibidem.
22
Ibidem. p. 15.
______________________
procese în procesul civilizaţional“ global, ele „vor ceda rolul lor“

istoric unor „unităţi mai mari şi mai puternice“ de tipul
„comunităţilor sau asocierilor continentale sau regionale“23.
Aceasta ridică, ne previne A.D. Smith, problema „noului
imperialism“, conform căruia „agenţii procesului istoric mondial sunt
marile companii transnaţionale, noile blocuri de putere şi vastul
sistem al comunicaţiilor de masă care încercuiesc globul întreg“ 24.
Marile companii cu „uriaşul lor buget, cu armatele de personal
calificat, cu investiţiile masive, cu tehnologiile avansate, cu vastele
pieţe (far-flung markets)“25 sunt nu doar „vehiculele“ capitalismului
avansat, dar şi factorii remodelării lumii, măcar pentru faptul că
aceştia induc una dintre cele mai teribile transformări morfologice a
structurii sociale moderne prin apariţia unei „clase transnaţionale de
capitalişti“ şi a „unei culturi şi ideologii globale a consumerismului
de masă", cu „marile atracţii care propulsează tot mai multe
populaţii şi ţări în sfera transnaţională“ 26. Noopolitica sesizează că
aceste transformări aduc degradări în sistem, nu dezvoltări, căci
accentuează criza sistemismului euro-american punând în
mişcare elite cosmopolite, despiritualizate, fără de apartenenţă la
religia care a susţinut înălţarea edificiului Euroamericii şi totodată
se folosesc de idolatrii periculoase, între care idolatria
consumeristă, şi de strategii totalitare în stilul celor trei
totalitarisme de care vorbeşte Bernard Levy: tehnocratic, sexual şi
politic.
Smith insistă asupra „formaţiunilor mari“, a marilor
organizaţii internaţionale de tipul FMI şi al Băncii Mondiale, care
„concurează inclusiv cu marile state naţionale“. Teoreticianul
britanic insistă şi asupra a ceea ce unii teoreticieni sugerează a fi
„o nouă cultură globală cosmopolită“, care trece „peste frontierele
naţionale şi este în afara oricăror limite naţionale“ 27. Ca şi în cazul
analizei naţionalismelor, Smith atrage atenţia asupra feţei
ascunse a impactului sistemelor comunicării de masă (radio, TV,
23
Ibidem. p. 16.
24
Ibidem. p. 16.
25
Ibidem.
26
Ibidem. p. 17.
27
Ibidem. p. 17 (vezi asupra criticii „imperialismului media “ şi al „impactului
global“ al acesteia, Schlesinger – 1987).
38 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
video, computere) care pot „încuraja grupurile sociale şi politice

mai mici, comunităţile lingvistice, să creeze şi să susţină propriile
lor reţele culturale dense, în opoziţie atât cu statele naţionale cât şi
cu o cultură continentală mai largă sau cu una globală“28. Aceasta
ar putea explica şi resurecţia „naţionalismelor etnice“29.
Noopolitica atrage atenţia asupra noilor entităţi geopolitice extrem
de active, ivite în cadrul spaţiului virtual, spaţiul celei de-a cincea
dimensiuni. Reţelele pe internet pot crea probleme serioase de
definire publică a unor fenomene regionale, ba chiar redefiniri ale
identităţii unor spaţii regionale, cum se întâmplă cu chestiunea
ceangăilor, care a fost impusă pe agenda Bruxelles-ului conform
definiţiilor identitare confecţionate pe site-urile maghiare (caz tipic
de minoritate inventată) şi nu în conformitate cu autodefinirea
identitară a populaţiei însăşi, care se declară români catolici, nu
minoritate maghiară, cum apar pe site-urile citate.
«Cultură globală», imperialism, naţionalism
Problema unei culturi globale este, iată, una extrem de

complicată şi în orice caz definirile ei sunt destul de confuze. Se
pare că o „cultură“ de tip global are precedente (chiar dacă ea le
contestă) în „imperiile universale“ (ale lui Hammurabi, Alexandru
cel Mare, Justinian, Harun al Raşid, Gengis Han, Carol Quintul,
Napoleon, Imperiul Britanic etc.), care s-au proclamat şi ele
purtătoare ale civilizaţiei, s-au socotit „civilizaţii sacre“ ajungând
la dominaţia lumii de atunci şi exercitând-o prin „limba unei elite şi
printr-o cultură «înaltă» fără frontiere, în ciuda faptului că populaţia
trăia în orbite culturale mult mai mici, fiind atinse doar intermitent
de acele tradiţii“1. Aceste „imperii universale“ au fost spulberate,
invalidate şi coborâte de către „naţionalismul ofensiv, chiar dacă
n-au fost abolite“. Cultura globală însă respinge atât naţionalismul
diviziv cât şi orice formă de „imperialisme expansionare“.
28
Ibidem.p. 14.
29
Ibidem.
1
Ibidem. p. 18
______________________
Problema este, se întreabă Smith, dacă o cultură globală

„poate evita imperialismul“. „Poate deveni ea cu adevărat
cosmopolită? Nu este engleza, de pildă, tot mai mult „lingua
franca“ globală? N-au ajuns instituţiile europene (mai ales cele
franceze şi britanice) şi stilul american de viaţă să definească ceea
ce trece drept o cultură internaţională, cultura Dallas, a muzicii pop
şi a jeans-ilor, dar şi a tehnologiei computerelor, a democraţiei şi
legii constituţionale, a justiţiei locale?“2.
Şi într-adevăr, cum subliniază Smith, chiar sub acele
ideologii universaliste – capitalismul şi socialismul – descoperim
contexte istorice particulare, blocuri de putere, formaţiuni statale,
„bazate pe hegemonia americană şi rusească“ 3.
„Putem noi scăpa de specificul unui nou imperialism, a unei
noi Pax Americana, sau Japonica ori Europeana, sub învelişul
(beneath the cloak) culturii globale“4 care de fapt îşi datorează
originile tot „prestigiului şi puterii unei mari metropole“, unui
„centru metropolitan de putere şi de cultură“, ceea ce atestă „noile
«imperii culturale» ale modernităţii“?5. Să examinăm, însă,
trăsăturile acestei „culturi globale“ şi să cercetăm tiparele umane
pe care le generează (ori doar le susţine).
Vom reţine, mai întâi, trăsătura pe care o distinge A.D. Smith
însuşi, pe care l-am urmat îndeaproape în toată prezentarea de
până aici, şi care se referă la „lipsa memoriei“. Cultura globală
este o „cultură fără memorie“ (memory-less culture), spune el.
(Vom stărui, în lumina noopoliticii, asupra celorlalte trăsături:
cultura globală este cultură fără limite şi deci fără măsură
interioară, o cultură nonpersonalistă şi deci fără suflet, fără tipare
(feminine ori masculine) de gen, în genere fără tipare personaliste,
o cultură artificială, deci fără legătură cu pământul şi, ca atare,
implicit antiţărănească, o cultură fără specificare şi, deci, fără
specific naţional etc).
Cultura globală este „fără legături spaţiale şi temporale“, o
„juxtapunere între globalism şi postmodernism“, un „eclectism
cultural“ şi o „ambivalenţă ori o pastişă a unor particularităţi
localizate îngemănate cu o tehnologie standardizată şi automatizată“
2
Ibidem.
3
Ibidem. p. 18.
4
Ibidem. p. 17.
5
Ibidem. p. 18.
40 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
(„este utilizarea pur hedonistă, uneori satirică, a diverselor stiluri

tradiţionale, imagini şi cuvinte scoase din culturi istorice mai vechi
în domeniile literaturii, muzicii, artelor, arhitecturii şi modei,
văzute din punctul de vedere al media“)6. Însăşi „naraţiunea
naţiunii“ şi conceptul de popor, „împărtăşesc acest caracter
hibrid, eclectic“.
Să stăruim încă asupra locului şi şanselor naţiunii şi
naţionalismului în „era globalizării“, aşa cum ni le-a prezentat
Anthony D. Smith. Vom continua, aşadar, prin a fixa încă alte
câteva trăsături ale culturii globale urmându-l pe savantul britanic.
Trăsăturile culturii globale hibride sunt, în viziunea lui Smith,
trei: „ea este universală, este tehnică şi este atemporală“ (timeless).
Nici cele mai întinse imperii – chinez, roman, budist, islamic – n-ar
putea să înfăţişeze o universalitate ca aceea a actualei culturi globale.
În epoca lor existau alte imperii şi culturi, la limesurile lor
şi, în plus, ele erau legate de anumite „locuri şi perioade“ şi
susţinute de „armate cuceritoare“ (îşi trădau „locul de naştere“ şi
sediul autorităţii). „Cultura globală“ însă (chiar dacă „este mai
avansată în Europa ori în America“) „nu poate fi uşor înrădăcinată
în timp şi spaţiu“. „Ea devine cu adevărat planetară“7.
În al doilea rând „caracterul ei cosmopolit reflectă baza tehnică
uniformă“8, cu „multiplele sale sisteme de comunicaţii care creează
reţele sociale, exprimate ele însele printr-un discurs standardizat,
identic, tehnic şi adesea cantitativ. Aceasta explică de ce inteligenţa
tehnică a devenit aşa de crucială în modernitatea târzie şi de ce
aceasta îi înlocuieşte pe intelectualii umanişti şi naţionalişti“9.
În al treilea rând, această cultură n-are timp, „n-are
background istoric, n-are ritm (de dezvoltare), n-are sensul timpului
şi al secvenţialului“. Acontextuală şi atemporală, ea poate „răscoli
(quarry for) trecutul pentru a-l folosi cinic sau ilustrativ“, ca un
„capriciu eclectic“, dar „ea refuza să se localizeze pe sine în istorie“10.
Universalitatea ei, în sensul omniprezenţei sale, este
neîndoielnică. „Cultura americană de masă, limba engleză, cultura
pop, mass-media vizuală, tehnologia computerizată a informaticii“
6
Ibidem. p. 19.
7
Ibidem.p. 21.
8
Ibidem.p. 21.
9
Ibidem.p.21.
10
Ibidem.p. 21.
______________________
sunt evident trăsăturile acestei „culturi globale“. Aceste tendinţe

se vor menţine o vreme.
Problema acestei culturi, până la urmă, e totala ei inutilitate.
La ce serveşte ea? „Ce aduce ea?“ Pot marile ansambluri de bărbaţi
şi femei „să trăiască prin această cultură şi cu ea?“ Conduc
tradiţiile ei lăuntrice spre „o nouă cultură, un nou stil de viaţă,
care să fie totodată un mod de viaţă, unul care poate aduce
(inspire) confortul, liniştea fiinţelor umane pentru pierderi, pentru
tristeţi şi pentru moarte? Ce amintiri, ce mituri şi simboluri, valori
şi identităţi, poate oferi o atare cultură globală?“11.
Această cultură globală care poate atât de mult şi atât de multe,
care-a răscolit totul, mai mult prin desfigurare, pare, într-adevăr,
total inutilă. Ce să faci cu toate aceste sisteme de comunicare
globală, cu aceste sisteme computerizate, cu toate aceste mass-
media vizuale, dacă nimic din ce vehiculează ele şi din modul pe
care-l imprimă ele vieţii noastre cotidiene, nu pare să conţină o
umbră de răspuns măcar spaimelor noastre, angoaselor flotante,
tristeţilor, nostalgiilor care ne traversează, pierderilor şi morţii?
„Spre deosebire de această cultură demitologizată, ambivalentă,
cosmopolită de acum şi de aici, culturile trecutului erau formate pe
temelia miturilor arhetipale şi a simbolurilor, a valorilor şi a
amintirilor spuse, respuse şi reactualizate (re-enacted) de generaţiile
succesive ale fiecărei comunităţi culturale. Spre deosebire de
această cultură viitoare, globală, neutră axiologic şi fără tradiţii,
multe culturi particulare ale trecutului şi ale prezentului au căutat
întotdeauna să prezerve ceea ce Max Weber a numit „valorile de
neînlocuit ale culturii“: simbolurile, miturile, idealurile şi tradiţiile
celor ce le-au forjat şi le-au împărtăşit“12.
Şi, în fine, „spre deosebire de cultura globală fără memorie,
istoric superficială (historically shalow), bazată pe un discurs
actant (preformative discourse) propriu practicilor vieţii cotidiene,
culturile trecutului erau clădite în jurul amintirilor împărtăşite, al
tradiţiilor, simbolurilor şi miturilor generaţiilor succesive ale
unităţilor culturale sau politice populaţionale, de clasă, regiune,
11
Ibidem.p. 22.
12
Ibidem. p. 22–23.
42 ____________________________________________ ILIE BĂDESCU
de cetate, de etnie şi de comunitate religioasă, pe care ţinteau să

le cristalizeze şi să le exprime“13.
Faţă de toate aceste aspecte, A.D. Smith se întreabă retoric,
evident, dacă putem să ne imaginăm că am fi capabili să „scăpăm
de trecutul nostru viu cu toate credinţele şi postulatele sale“
pentru a trece „purificaţi“ în actul de a „construi o cultură globală
fără timp, fără localizare, tehnică şi universală“. Rămâne în afară
de îndoială, conchide Smith, că toate culturile sunt „istoriceşte
specifice şi tot astfel imagistica lor“.
„Imagistica împachetată a culturii globale vizionare este fie
trivială şi superficială, o chestiune de publicitate de masă şi
comercială, fie este înrădăcinată în culturile existente, extrăgând
de la ele întregul sens şi întreaga putere pe care o poate dobândi.
Culturile acestea ale trecutului şi ale prezentului exprimă
experienţele grupurilor sociale particulare ce apar chiar sub
suprafaţa civilizaţiei derivative, hibride, comerciale de masă.
Pentru un timp vom fi în stare să «inventăm tradiţii» şi să
manufacturăm mituri. Dar dacă se pune problema să perpetuăm
miturile şi tradiţiile, atunci ele trebuie să aibă rezonanţe la un mare
număr de oameni peste mai multe generaţii şi aceasta înseamnă că
ele trebuie să aparţină unei experienţe şi unei memorii colective
proprii unor grupuri sociale particulare. Întrucât noile tradiţii
trebuie să fie cultural specifice: ele trebuie să fie în stare să atragă
(to appeal) şi să mobilizeze membrii grupurilor particulare, excluzând
prin implicaţii, outsider-ii, ca să se poată menţine dincolo de
generaţia fondatorilor“14.
Concluzia lui Smith este că procesul istoric mondial
păstrează cele două feţe concomitente: impulsuri spre un
imperialism cultural, spre un cosmopolitanism comercial de masă,
pe de o parte, resurecţia constantă a orientării spre autonomie
naţională, pe de altă parte. „Pretenţiile unei elite cosmopolite şi ale
unui imperialism cultural de elită“ sunt „contextualizate de
tradiţiile şi percepţiile comunităţii receptoare“, în acelaşi curent cu
încercarea „generaţiilor succesive ale inteligenţiei indigene de a
acomoda pentru ele respectivele cerinţe ale occidentalizării şi ale
13
Ibidem. p. 22.
14
Ibidem. p. 24. Asupra conceptului de „tradiţii inventate“, vezi Hobsbawm şi
Ranger – 1983; Schlesinger – 1987.
______________________
culturii autohtone. În acest război cultural cronic, conceptul de

naţiune joacă un rol crucial“15.
Problema dimensiunii spirituale şi comunitariste a proceselor
de modelare a spaţiului este readusă în actualitate, iată, în chiar
contextul „capitalismului avansat“ care se bazează pe o „muncă
de înaltă calificare, şi o tehnologie informatizată sofisticată,
încurajând tendinţa inversă spre diversificare, specializare flexibilă,
reţele interdependente. În consecinţă procesul economic nu se
opune „unor comunităţi culturale mai mici“ care-şi caută
autonomie sau independenţă.
Portugalia, Norvegia, Elveţia, Singapore, Taiwan etc. sunt
câteva dintre statele naţionale mici, chiar dacă „unele sunt
dependente de sistemul mai larg al capitalismului avansat“16. A
apărut inclusiv o tendinţă spre independenţă a unor arii mai mici
dar mai înstărite cum ar fi Quebec, Catalania, Cehia, Slovenia,
Croaţia, etc.
„Ceea ce ne-a învăţat secolul al XX-lea este că trebuie să
rezistăm argumentelor care sugerează că nivelul cultural ar trebui
să fie conform cu anumite stadii sau tipuri de structuri economice
şi politice şi că tendinţa economică şi politică globală ar induce
(după un decalaj) schimbări corespunzătoare în organizarea şi
tipul unităţii culturale“. „Schimbările culturale nu le urmează pe
cele economice sau politice. Ele aparţin unor domenii felurite cu
propriile lor procese şi tendinţe“17. Aceasta este o concluzie
esenţială a noopoliticii.
15
A.D. Smith. op. cit. p. 25.
16
Ibidem. p. 26.
17
Ibidem. p. 27.
CEALALTĂ FAŢĂ A GLOBALIZĂRII:
CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ ŞI
INSTRUMENTE JURIDICE DE
CONTRACARARE
Mihai Stoica
1. Combaterea crimei organizate la nivel global şi

regional
În contextul globalizării şi al noilor tehnologii care oferă

aceleaşi oportunităţi atât activităţilor legale cât şi celor ilegale,
crima organizată devine un fenomen extrem de volubil, diversificat
şi care a avut o creştere alarmantă în ultimii ani. Amplificarea şi
diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier, dobândirea
unui caracter tot mai bine organizat, conspirat şi internaţionalizat
a forţat comunitatea internaţională să conştientizeze implicaţiile
nefaste ale acestui flagel chiar şi la nivelul securităţii statelor,
combaterea lui trebuind să fie realizată la nivel global, printr-un
instrument juridic adecvat. „If crime crosses all borders, so must
law enforcement“ a declarat Kofi Annan, Secretarul General ONU la
deschiderea conferinţei pentru semnarea Convenţiei ONU
împotriva criminalităţii transfrontaliere organizate1, de la
Palermo, în 2000.
1
Convenţie ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 565/12.10.2002 şi
prin Protocoalele adiţionale (primele două).
46 ____________________________________________ MIHAI STOICA
Negocierea Convenţiei, poate cel mai important instrument

la nivel global în acest domeniu, reflectă faptul că multe ţări au
recunoscut că această formă de criminalitate este în creştere, în
ceea ce priveşte sfera de aplicare şi gradul de complexitate.
Grupurile infracţionale organizate sunt capabile să se extindă, să
comunice unul cu celălalt la nivel global, folosind tehnologii moderne
actuale. Aceste grupuri sunt de asemenea capabile să folosească
multe metode de securitate dezvoltate de către utilizatorii liciţi
pentru a-şi proteja şi masca modul de comunicare faţă de
urmărirea din partea autorităţilor de aplicare a legii. Deoarece
crima transfrontalieră devine mai uşor de comis, volumul
infracţiunilor creşte, apăsând asupra formulelor de cooperare
existente, care nu se extind la toate tipurile de noi infracţiuni şi
nu sunt disponibile în multe părţi ale lumii. Convenţia abordează
aceste aspecte prin extinderea atât a sferei de aplicare a cooperării
disponibile, cât şi prin implicarea multor state (care anterior nu
au considerat necesară dezvoltarea unor acorduri bilaterale sau
regionale de cooperare) să subscrie unui instrument global.
Convenţia se aplică numai criminalităţii transfrontaliere
care implică „grupuri infracţionale organizate“ şi nu acele forme
care implică doar indivizi. Pentru acest aspect este nevoie de un alt
instrument, deşi unele prevederi ale Convenţiei împotriva criminalităţii
transfrontaliere pot servi ca precedent în anumite zone.
Convenţia ONU, denumită şi Convenţia de la Palermo are
trei protocoale adiţionale care acoperă trei faţade ale acestui
fenomen, considerate extrem de alarmante la nivel global:
Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea
traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor;
Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe cale
terestră, a aerului şi pe mare şi Protocolul împotriva fabricării
şi a traficului ilicit de arme de foc, părţi componente şi
muniţie.
La nivel regional, în speţă Europa, în afară de abordarea celui
mai important din zonă, Uniunea Europeană, subiect detaliat la
punctul doi al materialului, există diverse instrumente juridice
referitoare în mod deosebit la crima organizată, cum ar fi: Acordul
de cooperare între guvernele statelor participante la cooperarea
economică a Mării Negre (OCEMN) în domeniul combaterii
criminalităţii, în special a formelor ei organizate 2 (semnat în
1998), şi Protocolul adiţional3 la acest Acord încheiat în 2000.
De asemenea, există şi convenţii la nivelul Consiliului
Europei, care nu sunt strict legate de crima organizată, fiind axate
numai pe combaterea comună a anumitor tipuri de infracţiuni cu
caracter transfrontalier sau care ar dăuna statelor părţi la aceste
convenţii. Totodată putem aminti şi Acordul SECI semnat în
1999 de către ţările membre, care însă nu se axează exclusiv pe
formele organizate ale criminalităţii transfrontaliere.
2. Combaterea criminalităţii organizate la

nivelul UE – organism considerat cel mai
important actor regional
Abordarea europeană a fenomenului de crimă organizată

transfrontalieră rezidă în primul rând în specificitatea acestui
organism internaţional, unde instrumentele juridice implementate
ţin de natura comunitară sau interguvernamentală a domeniului
implicat. În ceea ce priveşte combaterea crimei organizate,
cooperarea este cu vocaţie interguvernamentală, iar instrumentul
pe care Uniunea îl are la dispoziţie pentru a-şi atinge scopul este
decizia sau decizia cadru.
Voinţa politică a statelor membre UE exprimată la Consiliul
European de la Tampere, în 1999, este continuată prin
Programul Haga, cinci ani mai târziu, cu scopul declarat de a
consolida spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Obiectivul
Programului Haga este acela de a îmbunătăţi capacităţile comune
ale Uniunii şi ale statelor membre în scopul, printre altele, de a
combate crima organizată transnaţională. Acest obiectiv urmează
să fie atins, în special, prin armonizarea legislaţiei. Este nevoie
de a se realiza o cooperare mai strânsă între statele membre ale
Uniunii Europene pentru a combate pericolele şi răspândirea
grupurilor infracţionale organizate şi pentru a răspunde efectiv la
aşteptările cetăţenilor şi cerinţelor acestora. În acest sens,
2
Acord ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 6/ 6.03.2000.
3
Protocol ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 164/ 22.04.2003.
48 ____________________________________________ MIHAI STOICA
punctul 14 al concluziilor Consiliului European de la Bruxelles

(4–5 noiembrie 2004) afirmă că cetăţenii Europei se aşteaptă ca
Uniunea Europeană, concomitent cu garantarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale acestora, să abordeze într-un mod
mai eficient şi integrat, problemele cu caracter transfrontalier,
inclusiv crima organizată.
Propunerea pentru o Decizie cadru privind combaterea
crimei organizate a fost înaintată Consiliului de către Comisie,
la 25 ianuarie 2005, iar opinia Parlamentului European a fost
înaintată la 26 octombrie, în acelaşi an. După cum se ştie,
decizia cadru este un instrument juridic în conformitate cu
Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană referitor la
Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, iar
prevederile acesteia sunt obligatorii pentru statele membre
în ceea ce priveşte rezultatul, dar lasă autorităţilor
naţionale competenţa de a identifica propriile mijloace de
transpunere în practică. Scopul acestui instrument este acela
de a armoniza legile şi regulamentele statelor membre.
Propunerile sunt la iniţiativa Comisiei sau a unui stat membru
şi trebuie să fie adoptate unanim.
Propunerea evocată se află în faza finală a procedurii
aferente pilonului III al uniunii Europene, după ce a fost intens
discutată la nivelul Grupului interdisciplinar privind crima
organizată, la nivelul Comitetului Articol 36 şi al Coreper-ului.
Merită precizat faptul că Uniunea trebuie să construiască
instrumentul juridic pe baza muncii efectuate de organizaţiile
internaţionale, în special Convenţia ONU, care a fost aprobată
de Decizia Consiliului 2004/ 579/ EC din 29 aprilie 2004, o
dată cu semnarea, din partea Comunităţii Europene, a
Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate.
Forul comunitar la nivelul căruia se va adopta acest
document este Consiliul Uniunii Europene care deja a înaintat o
notă a Preşedinţiei Consiliului. Această notă prezintă opiniile
Preşedinţiei vis à vis de decizia cadru privind combaterea crimei
organizate şi totodată aspectele controversate ale documentului,
ce au fost luate în considerare la negocierea textului . O dată cu
adoptarea textului la nivelul Consiliului, statele membre au un
Cealaltă faţă a globalizării: criminalitatea organizată 49
şi instrumente juridice de contracarare _____________________
termen limită pentru a transpune în legislaţiile naţionale

prevederile acestei decizii, după care va urma un raport al
Comisiei europene şi o evaluare a Consiliului UE asupra stadiului
de implementare a Deciziei cadru în cauză.
3. Aspecte controversate, considerate puncte

sensibile la negocieri
Datorită caracterului interguvernamental al procedurii de

decizie – la acest nivel şi în acest domeniu – şi mai ales datorită
valorii juridice a instrumentului în cauză – decizia cadru – ce
implică un rezultat fix în ceea ce priveşte armonizarea legislativă,
statele membre au negociat destul de dur.
Punctul comun de plecare în acest instrument juridic, ce
doreşte o abordare comună a fenomenului crimei organizate de
către statele părţi este, fără îndoială, definiţia „grupului infracţional
organizat“ (Articolul 1), o definiţie armonizată, conform punctului 3
al preambulului deciziei. Aceasta este formulată pe linia definiţiei
din cadrul Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate, cu o singură diferenţă: decizia cadru prevede ca
grupul infracţional organizat să fie mai mare de două persoane, în
timp ce instrumentul global prevede ca acest grup să fie „alcătuit
din trei sau mai multe persoane“, la fel ca şi Legea română nr. 39
din 21 ianuarie 2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate. Există, de asemenea, în preambulul Deciziei cadru,
punctul 3(a), introdus la sugestia Greciei şi hotărât în cadrul
Coreper-ului, care se referă la libertatea statelor membre de a
clasifica şi alte grupuri de persoane ca grup infracţional organizat,
ca de exemplu grupurile ale căror scopuri nu sunt acelea de
câştiguri financiare sau materiale.
Controversele sunt legate, însă, de prevederile Articolelor 2
şi 3 ale Deciziei (infracţiunile incriminate şi pedepsele aferente) şi
de Articolul 7 referitor de conflictul de jurisdicţii.
Iniţial, Articolul 2 al Deciziei cadru a avut două alternative
din care ar fi putut alege statele membre şi anume: prima
alternativă, care le-ar fi obligat să incrimineze nu numai
50 ____________________________________________ MIHAI STOICA
participarea la un grup organizat, ci şi conducerea acestuia, şi o a

doua alternativă, care era limitată la obligaţia de a incrimina
conspiraţia la un grup organizat.
Preşedinţia Consiliului consideră că acest aspect este strâns
legat de cel al sancţiunilor aplicate, care este reglementat în
Articolul 3 şi astfel aceste două aspecte trebuie abordate împreună.
În propunerea iniţială a Comisiei, raţionamentul pentru a
reglementa separat obligaţia de a incrimina conducerea unui grup
organizat rezida în faptul că statele membre ar fi fost obligate să
introducă un nivel mai înalt de pedepse pentru această faptă (maxim
de 10 ani închisoare) decât pentru simpla participare la un grup
organizat (maxim 5 ani închisoare). Este, totuşi, imposibil să se
impună o obligaţie paralelă asupra acelor state membre care ar
opta pentru cea de-a doua alternativă de a incrimina conspiraţia
la grupul infracţional organizat. Se pare că, în acele state membre
ce ar fi putut opta pentru această alternativă, participarea la
conspiraţie atrage cea mai mare sancţiune posibilă, şi anume
sancţiunea care este prevăzută pentru infracţiunea la comiterea
căreia este necesară conspiraţia. În consecinţă nu este posibilă
prevederea unei pedepse mai mari pentru persoana care comite
acte de conspiraţie, decât pentru cei care comit infracţiunea în
sine şi care ar fi pasibili de o pedeapsă mai mică dacă infracţiunea
s-ar comite.
Astfel, deoarece este logic imposibil să se stabilească o obligaţie
paralelă pentru „conducerea unui grup infracţional organizat“ cu
o pedeapsă mai mare pentru o a doua alternativă, Preşedinţia a
propus eliminarea totală a acestei părţi din Articolul 2 ca şi a părţii
din Articolul 3 care este conexă. Textele articolelor 2 şi 3 au fost
astfel amendate în textul Deciziei cadru.
În ceea ce priveşte nivelul pedepselor, Preşedinţia a propus
ca participarea la grupuri infracţionale organizate să fie pasibilă
de o pedeapsă de nivelul 2 menţionată în Concluziile Consiliului
din 24–25 aprilie 2002 privind abordarea problemei de aplicare a
unor pedepse armonizate1. Este de remarcat faptul că, în momentul
adoptării acestor concluzii, Consiliul a fost de acord asupra
faptului că nivelurile de pedepse menţionate sunt minime şi că
fiecare stat membru nu poate fi împiedicat de nimic în a depăşi
1
Nivelul 1: între 1 şi 3 ani; 2: între 2 şi 5 ani; 3: între 5 şi 10 ani; 4: cel puţin 10 ani.
Cealaltă faţă a globalizării: criminalitatea organizată 51
şi instrumente juridice de contracarare _____________________
aceste niveluri în legislaţia lor internă (de exemplu: Austria, Belgia,

Germania, Danemarca, Finlanda, Italia, Olanda, Suedia, Slovenia
şi Marea Britanie au considerat ca nivelul 2 de pedepse, între 2 şi 5
ani, este prea mare, iar Franţa a considerat că ar trebui menţinut
nivelul propus de pedepse). În ceea ce priveşte opţiunea privind
conspiraţia la un grup infracţional organizat, Preşedinţia Consiliului
consideră că aceasta este pasibilă de o pedeapsă maximă cu
închisoarea la fel ca şi infracţiunea ce ar putea fi comisă prin
conspiraţie. Dată fiind gama largă de infracţiuni ce pot fi ţinta
conspiraţiilor, nu pare fezabilă obţinerea unui nivel mai mare de
armonizare, dar instanţele judecătoreşti pot lua în considerare
caracterul de crimă organizată al infracţiunilor în momentul
pronunţării sentinţelor.
Referitor la Articolul 7 cu privire la conflictul de jurisdicţii,
Preşedinţia a preluat formularea articolului privind conflictul de
jurisdicţii din Decizia cadru privind combaterea terorismului
(care este similară celei din Decizia cadru privind atacurile împotriva
sistemelor de informaţii, dar care diferă în mod considerabil de
formularea folosită în Deciziile cadru anterioare). Formularea
anterioară propusă aici diferă de soluţiile găsite pentru
instrumentele precedente, ceea ce ar fi impus necesitatea de a
implementa abordări diferite pentru infracţiuni diferite, în legislaţiile
naţionale. Dat fiind documentul verde al Comisiei COM (2005)
696, 5381/ 06 DROIPEN 4 COMIX 54 privind conflictul de jurisdicţii
şi intenţia acestui organism comunitar de a prezenta în viitor un
instrument orientat direct pe acest subiect, este mai bine să nu se
elaboreze o a treia formulare în acest sens, care ar putea fi inutilă
în viitorul apropiat.
Propunerea de Decizie cadru privind combaterea crimei
organizate la nivelul Consiliului Uniunii Europene demonstrează
faptul că statele membre pot atinge mult mai eficient împreună
obiective precise în combaterea acestui fenomen, decât separat. O
dată adoptată în cadrul Consiliului de miniştri în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne, Decizia cadru va deveni un
instrument viabil şi coerent, imediat ce prevederile acesteia vor fi
transpuse în legislaţiile naţionale ale statelor membre.
52 ____________________________________________ MIHAI STOICA
DREPTUL LA LIBERA CIRCULAŢIE
ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
Lazăr Cârjan
Aurel-Vasile Sime
Deşi reprezintă o idee cu origini obscure, care s-au manifestat

într-o fază incipientă în anii ’60, conceptul de globalizare îşi
găseşte astăzi expresie în toate limbile de circulaţie ale lumii, fiind
caracterizat ca o idee grandioasă, care cuprinde absolut totul, de
la pieţele financiare la internet, dar care nu oferă o perspectivă
substanţială asupra condiţiei umane contemporane.
Globalizarea reflectă o percepţie largă a faptului că lumea
se transformă cu rapiditate într-un spaţiu social comun, sub
influenţa forţelor economice şi tehnologice, astfel încât
evoluţiile dintr-o regiune a lumii pot avea consecinţe profunde
asupra indivizilor sau comunităţilor din cealaltă parte a globului.
Pentru mulţi globalizarea este asociată şi cu un sentiment
de fatalism politic şi insecuritate cronică, datorită faptului că
scala schimbării economice şi sociale contemporane pare să
depăşească posibilitatea guvernelor naţionale, ori a cetăţenilor de
a controla, a contesta, sau a se opune acestei schimbări. Cu alte
cuvinte, globalizarea evidenţiază într-un mod convingător limitele
politicii naţionale.
Iniţial, globalizarea a fost percepută ca o lărgire,
adâncire şi accelerare a interconectării la scară mondială în
toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la
criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală.
54 ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME
Globalizarea, afirmă unii, poate fi mai bine percepută ca un

proces sau un set de procese decât ca o stare singulară. Aceasta
nu reflectă o logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează
o societate sau o comunitate mondială, ci presupune apariţia
reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale.
În această privinţă trebuie făcută distincţie între angrenarea
sistemelor naţionale şi sociale în procese globale mai extinse şi
orice noţiune de integrare globală.
Anvergura spaţială şi densitatea interconectării globale
şi transnaţionale împletesc reţele de relaţii între comunităţi,
state, instituţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale
şi corporaţii multinaţionale, care constituie ordinea globală.
Ca urmare, procesul globalizării este similar unui proces
de ,,structurare“, prin aceea că este un produs atât al acţiunilor
individuale cât şi al interacţiunilor cumulative dintre
nenumăratele agenţii şi instituţii de pe glob. Globalizarea este
asociată în principiu cu o structură globală, dinamică, în
evoluţie, de facilitare şi constrângere. Structura este puternic
stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală.
Aceasta reflectă atât inegalităţile existente şi generează noi
procese de includere şi excludere, noi învingători şi învinşi.
În acest context, globalizarea poate fi înţeleasă ca un set de
procese de structurare şi stratificare. Puţine arii ale vieţii sociale
scapă de influenţa procesului globalizării, care este cel mai bine
percepută ca un fenomen social diferenţiat sau cu mai multe faţete.
Întretăind frontierele politice, globalizarea este asociată
atât cu deteritorializarea, cât şi cu reteritorializarea spaţiului
socio-economic şi politic.
De vreme ce activităţile economice, sociale şi politice se extind
tot mai mult pe glob, acestea nu mai rămân într-un mod
semnificativ organizate conform unui principiu teritorial. În
condiţiile globalizării, spaţiul economic, politic şi social ,,local“,
,,naţional“ sau chiar ,,continental“ este reconfigurat astfel încât să
nu mai coincidă în mod necesar cu limitele legale şi teritoriale
stabilite.
Pe de altă parte, pe măsură ce globalizarea se intensifică,
aceasta generează o serie de presiuni în direcţia reteritorializării
Dreptul la libera circulaţie în contextul globalizării ___________ 55
activităţii socio-economice sub forma unor organisme de guvernare

regionale şi supranaţionale.
Astfel, în opinia unor specialişti, globalizarea poate fi
caracterizată ca un proces ateritorial, întrucât cuprinde o
acţiune complexă a puterii politice şi economice, fiind legată
de scara de expansiune a reţelelor şi circuitelor de putere. Prin
urmare, puterea devine un atribut esenţial şi fundamental,
într-un sistem global din ce în ce mai interconectat. Exercitarea
puterii prin deciziile, acţiunile şi nonacţiunile agenţilor
economici, instituţiilor politice, financiar-bancare etc. de pe
un continent poate avea consecinţe semnificative pentru
naţiunile şi comunităţile de pe alte continente.
De fapt, extinderea relaţiilor de putere înseamnă că
locul şi exerciţiul puterii devin tot mai distante faţă de
subiecţii sau locurile care suportă consecinţele. În această
privinţă, globalizarea implică structurarea şi restructurarea
relaţiilor de putere la distanţă.
Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează
conturul larg al globalizării, există şi trăsături care conturează
profilul organizaţional specific, alcătuit din infrastructuri,
instituţionalizare, stratificare şi moduri de acţiune.
Aceste trăsături contribuie în mod concret la clarificarea
caracterului globalizării şi la înlăturarea confuziei care tinde
adesea să se creeze în interacţiunea bazată pe concepte ca,
interdependenţă, integrare, convergenţă şi universalism.
Practica instituţională susţine existenţa unor argumente
care justifică necesitatea unor noi aranjamente în lumina
organizării proceselor globale şi regionale, a centrelor de
decizie politică în curs de evoluţie, precum Uniunea Europeană,
şi a cererilor pentru noi forme de deliberare politică,
soluţionare politică, soluţionare a conflictelor şi transparenţă
în procesul decizional internaţional. La fel, asocierea
globalizării cu universalismul produce efecte întrucât globalul
nu este sinonim cu universalul. Interconectarea globală nu
este resimţită de toate popoarele sau naţiunile.
Din această perspectivă, apreciem că trebuie adusă o
notă de precauţie în discuţiile asupra politicii şi guvernării
globale şi a regimurilor internaţionale în relaţia acestora cu

statele şi ordinea mondială, asupra următoarelor aspecte:
 suveranitatea unui stat-naţiune este subminată doar
atunci când este înlocuită de forme ,,superioare“, independente,
deteritorializate sau funcţionale ale autorităţii, care reduc baza
decizională justificată într-un cadru naţional. Suveranitatea
naţională implică ideea de îndreptăţire de a conduce un
teritoriu limitat de graniţe şi de autoritate politică în interiorul
unei comunităţi, care are dreptul de a determina cadrul de
reguli, reglementări şi politici şi de a guverna pe baza acestora;
 este necesar să facem distincţie între suveranitatea şi
autonomia statului – capacitatea pe care o posedă statul de a
formula şi realiza obiective politice şi strategice în mod
independent.
Globalizarea politicii nu înseamnă că statul-naţiune a
dispărut, că identitatea naţională şi suveranitatea s-au dezvoltat
sau autonomia statului a fost drastic limitată.
În acest context, instituţionalizarea politicii globale şi a
guvernării globale nu mai este restrânsă la internaţionalizarea
activităţilor statului şi ale guvernului.
În aproape fiecare sferă a activităţilor sociale, de la economic
la cultural, s-a înregistrat o instituţionalizare semnificativă a
relaţiilor şi reţelelor transnaţionale, adică a acelor relaţii şi
activităţi care întretaie graniţele teritoriale naţionale.
Au apărut noi forme organizaţionale, transnaţionale,
organizând oamenii şi coordonând resurse, informaţii şi locuri de
putere socială peste graniţele naţionale, pentru scopuri politice,
culturale, economice, tehnologice sau sociale.
În cadrul Uniunii Europene suveranitatea statelor şi
identitatea naţională sunt clar divizate, astfel că, orice
concepţie a suveranităţii care susţine indivizibilitatea,
nelimitarea, exclusivitatea şi perpetuarea formei de putere
publică – concretizată în statul individual – este depăşită.
Ca urmare, statele membre ale Uniunii Europene nu
reprezintă centre unice de putere în cadrul graniţelor proprii, aşa
cum a observat de altfel şi Curtea Europeană de Justiţie prin
,,crearea unei comunităţi pe o durată nelimitată, cu instituţii şi
personalitate proprii şi mai ales, cu puteri reale care provin dintr-
o limitare a suveranităţii sau dintr-un transfer de putere dinspre

state spre Comunitate“. La sfârşitul celui de al doilea mileniu,
comunităţile şi civilizaţiile politice nu mai pot fi caracterizate doar
ca ,,lumi izolate“, acestea fiind implicate în structuri complexe de
forţe, relaţii şi mişcări suprapuse.
Impactul globalizării asupra identităţii naţionale şi a
statelor-naţiune sugerează o serie de determinări asupra
identităţii naţionale:
 puterea politică efectivă nu mai poate fi asociată
guvernelor naţionale, aceasta fiind împărţită între diverse
forţe şi agenţii la nivel naţional, regional şi internaţional;
 comunitatea politică nu mai poate fi localizată la
nivelul graniţelor unui stat-naţiune, ceea ce are impact
asupra identităţii naţionale;
 câteva din cele mai importante forţe şi procese care
determină natura şanselor de viaţă în interiorul şi între
comunităţile politice, se află acum dincolo de limita statelor-
naţiune individuale;
 existenţa unor arii şi regiuni semnificative marcate de
loialităţi întrepătrunse, interpretări conflictuale ale drepturilor
şi îndatoririlor, structuri legale şi de autoritate interconectate,
care atacă noţiunea de suveranitate, identitate naţională etc.
Funcţionarea în sisteme regionale şi globale tot mai complexe
afectează autonomia şi suveranitatea statelor;
 ultima parte a secolului XX a fost marcată de o serie
de noi tipuri de probleme ,,de graniţă“, care în trecut erau
soluţionate prin mijloace de coerciţie.
Însă, această logică a puterii este neadecvată pentru
rezolvarea problemelor complexe, de la reglementare
economică, la epuizarea resurselor şi degradarea mediului
care generează o întrepătrundere a ,,sorţii naţiunilor“.
Distincţiile între afacerile interne şi internaţionale, problemele
politicii interne şi externe, preocupările statelor-naţiune legate de
suveranitate, identitatea naţională şi consideraţiile internaţionale
în domeniu nu mai sunt atât de clare.
De fapt, în toate sferele majore ale politicii, angrenarea
comunităţilor politice naţionale în fluxurile şi procesele regionale
şi globale implică o coordonare transfrontalieră intensivă.
Considerăm că globalizarea politicii contemporane, noile

raporturi şi identitatea naţională modifică baza ordinii
mondiale prin reconstituirea formelor tradiţionale de stat
suveran şi prin reordonarea relaţiilor politice internaţionale.
Aceste procese transformative nu sunt inevitabile din punct
de vedere istoric şi nici nu sunt complet sigure. Ca rezultat, ordinea
mondială contemporană este mai bine percepută ca o ordine
complexă, contestată şi interconectată, în care sistemul
interstatal este tot mai înrădăcinat în reţele politice, regionale şi
globale.
În ceea ce priveşte conceptul de identitate naţională în
România, acesta este structurat în condiţii deosebite, fiind
reflectat deopotrivă în legislaţia naţională cât şi în literatura
de specialitate în domeniu.
În contextul definiţiilor şi abordărilor multidisciplinare
evaluate anterior, identitatea naţională în România se află într-o
relaţie de interdependenţă cu conceptul definit în literatura
de specialitate ca ,,dreptul la libera circulaţie a persoanelor“.
O analiză sumară atestă faptul că, din cele mai vechi timpuri
libertatea de circulaţie a fost considerată în România ca un
corolar al drepturilor şi libertăţilor propriilor cetăţeni.
O dată cu folosirea mijloacelor de transport, deplasarea
oamenilor a căpătat un caracter tot mai organizat, fapt ce a
condus la elaborarea unor reguli şi norme de protejare a oamenilor
în vederea desfăşurării diferitelor activităţi, inclusiv posibilitatea
de a călători.
În doctrina contemporană românească, libertatea de
circulaţie este considerată ca o exponentă a gradului de civilizaţie
al societăţii, apreciată prin gradul de satisfacere a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
În contextul internaţional actual, se înregistrează o abordare
globală în favoarea promovării drepturilor omului în sistemul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar şi unele tendinţe de concretizare
în plan regional şi local prin afirmarea unor elemente
definitorii ale identităţii naţionale, cu motivaţia priorităţii
drepturilor individuale în raport cu societatea.
După direcţia de abordare, drepturile omului pot fi considerate:
 ca principiu al dreptului intern, în fiecare ţară;
 ca domeniu distinct în Dreptul Internaţional Umanitar.

Din punct de vedere juridic, drepturile omului reglementează
raporturile ce se stabilesc între stat şi proprii săi cetăţeni. În ceea
ce priveşte protecţia, respectiv exercitarea practică a drepturilor
omului, acest lucru nu se poate realiza efectiv decât într-o
interferenţă cu ramurile dreptului intern, dreptului constituţional,
dreptului familiei, dreptului civil şi procesual civil, dreptului penal
şi procesual penal.
De fapt, exercitarea dreptului la liberă circulaţie nu se
poate face în mod unilateral, prin ignorarea celorlalte drepturi şi
libertăţi: dreptul la securitate socială, dreptul la comunicare,
nediscriminarea, egalitatea în drepturi, posibilitatea de a
intra în altă ţară şi chiar dreptul la muncă.
De aceea, orice încercare de a ocoli aceste drepturi
(internaţional, umanitar etc.), prin ignorarea sau diminuarea
importanţei lor, nu corespunde situaţiei concrete din lumea
contemporană, marcată de tendinţe de globalizare sau integratoare.
Se poate afirma că, adevărata dimensiune a drepturilor
omului este determinată de dreptul fiecăruia de a aborda relaţia
individ-societate la toate nivelurile. Această relaţie poate fi privită
fie dinspre individ spre societate, fie dinspre societate spre individ.
Perioada de tranziţie parcursă de România în procesul de
dezvoltare a societăţii democratice este frânată de acţiunile
speculative ale unor indivizi care văd în democraţie numai
drepturi şi libertăţi, minimalizând sau ignorând îndatoririle şi
obligaţiile ce se impun a fi prestate pentru ca aceasta să poată
satisface drepturile şi libertăţile recunoscute de societatea noastră.
Legislaţia actuală sancţionează atât abuzul şi
incorectitudinea celor investiţi cu exerciţiul autorităţii de stat,
cât şi faptele care lezează exerciţiul acestor autorităţi.
Dreptul la libera circulaţie prezintă, atât la nivel regional cât şi
în plan local, o serie de valenţe constând în faptul că, acesta
reprezintă un factor de progres în dezvoltarea personalităţii
umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul îşi
îmbogăţeşte cunoştinţele şi îşi dezvoltă sentimentele specifice.
Democraţia autentică presupune statul de drept ca fiind
garanţie a respectării tuturor indivizilor, în conformitate cu
sistemul de drepturi umane fundamentale. În această perspectivă,
statul român trebuie să intervină din ce în ce mai puţin în sistemul
social, pentru a restrânge anumite prerogative pe măsura formării

şi dezvoltării unor subsisteme specifice societăţii civile.
Astfel, libertatea de circulaţie în societatea românească
poate comporta multiple abordări şi interpretări, dată fiind
diversitatea factorilor şi proceselor sociale ale tranziţiei.
Realizarea efectivă a libertăţii de circulaţie ţine atât de
reglementările interne cât şi internaţionale, dar şi de practica
accesului persoanelor pe teritoriul altor state. Nu este mai
puţin adevărat că, la originea unora dintre măsurile
restrictive adoptate de unele state faţă de libertatea de
circulaţie a cetăţenilor români, se află chiar comportamentul
necorespunzător al unora dintre compatrioţii noştri, care,
abuzând de acest drept au comis o serie de fapte reprobabile.
Astfel, exercitarea cu bună credinţă a libertăţii de circulaţie
ţine în primul rând de gradul de responsabilitate şi cultură al
individului ca exponent al societăţii.
Aşa cum practica socială arată că ,,... este greu de a
cuceri, dar şi mai greu este de a păstra“ în privinţa libertăţii
de circulaţie, majoritatea cetăţenilor au considerat că,
liberalizarea dreptului de mişcare rezolvă de la sine toate
problemele ce ţin de exerciţiul acestui drept.
Libertatea de circulaţie se particularizează printre celelalte
drepturi ale omului, prin faptul că implică relaţii între state,
armonizând poziţia acestora privitoare la dreptul de liberă
circulaţie şi influenţând pozitiv relaţiile internaţionale.
Dată fiind profunzimea şi complexitatea implicaţiilor care
decurg din această atitudine faţă de un drept fundamental cum
este libertatea de circulaţie, tratarea şi respectiv exercitarea
acestui drept trebuie să se facă dincolo de ,,conjunctural“, numai
în acest mod posibilitatea are şanse să devină realitate.
În virtutea principiului nediscriminării statuat în
dreptul internaţional, Constituţia României prin consacrarea
libertăţii de circulaţie, nu face nici o distincţie pe seama
cetăţeniei persoanei care îşi exercită acest drept, asigurând
astfel egalitatea între cetăţeanul român, străin sau apatrid, în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi
a Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Reglementările referitoare la dreptul la libera circulaţie

vizează şi caracteristicile noului tip de paşaport instituit în
conformitate cu normele Uniunii Europene.
Consiliul Europei a stabilit, conform Regulamentului nr.
2252/ 2004 pentru emiterea paşapoartelor cu date biometrice, pentru
statele membre ale Uniunii Europene, termene pentru introducerea
acestora, după cum urmează:
— 28.08.2006 pentru începerea introducerii în paşapoarte,
în format electronic, a datelor personale şi imaginii faciale;
— 28.02.2008 pentru introducerea amprentelor digitale în
format electronic.
Luând în considerare faptul că se preconizează ca România
să adere la Uniunea Europeană la data de 01.01.2007, este
necesar ca până la această dată să înceapă emiterea
paşapoartelor simple cu date biometrice incluse.
În scopul implementării noului sistem de paşapoarte simple cu
date biometrice incluse, a fost elaborat, în conformitate cu termenele
aprobate la nivelul Uniunii Europene, Calendarul de activităţi la
nivelul structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor
pentru emiterea paşapoartelor simple cu date biometrice incluse.
Până la această dată s-au parcurs următoarele activităţi,
prevăzute:
— S-a elaborat Hotărârea de Guvern privind forma şi
conţinutul noilor paşapoarte electronice româneşti cu date
biometrice incluse (Anexa de la sfârşitul volumului – n.n.).
Culoarea copertei: – Roşu vişiniu
Mărimea: – 125 x 88 mm
Numărul de pagini: – 32
Numărul paşaportului: – Perforat prin paginile 1 la 32, inclusiv
prin coperta II, iar pe pagina din
policarbonat engravat laser
Numerotarea paginilor: – Tipărită în partea de jos a fiecărei pagini
Pagina cu datele de
identificare ale titularului: – Din policarbonat
– datele de identitate ale titularului
(numele, prenumele, data şi locul
naşterii, înălţimea şi culoarea ochilor);
– data şi locul depunerii cererii, data

valabilităţii, codul numeric personal –
C.N.P.;
– cetăţenia;
– fotografia titularului engravată laser
şi fotografia în umbră realizată prin
perforaţie cu laser;
– numărul paşaportului;
– semnătura titularului;
– datele informatizate citibile optic;
– mediu de stocare electronică a datelor
biometrice ale persoanei şi a unor
date personale.
Pagini rezervate pentru
menţiuni ale autorităţilor
române: – Semne particulare;
– Domiciliul;
– Restrângerea dreptului la libera circulaţie
în străinătate;
Pagini pentru vize
Pagina cuprinzând
instrucţiuni, obligaţii
Hârtie: – Specială, filigran, elemente de siguranţă
— S-a stabilit circuitul documentelor, datelor personale,

imaginii faciale şi a amprentelor digitale, pentru paşapoartele
simple cu date biometrice incluse, de la locul de preluare a
cererilor la centrul naţional de emitere, precum şi modalităţile de
verificare a acestora.
— S-a stabilit necesarul de echipamente tehnice specifice
implementării noului paşaport simplu cu date biometrice incluse.
— Este în curs de redimensionare funcţională şi
structurală, Direcţia Generală de Paşapoarte, pentru înfiinţarea
unei structuri de validare a conformităţii datelor ce se înscriu
în toate paşapoartele simple cu date biometrice incluse, la
nivelul întregii ţări.
— S-au definitivat specificaţiile tehnice ale echipamentelor
necesare implementării noilor paşapoarte simple cu date
biometrice incluse.
Schema cu nivelele sistemului de emitere a paşaportului cu

date biometrice incluse:
ACTIVITĂŢI/ NIVELE NL NJ NC NP NU
Depunere cerere şi preluare SPCLEP
SPCEEPSJ DGP
date MDOC
Verificări/ Modificări SPCLEP SPCEEPSJ DGP
Aprobarea cererii SPCEEPSJ DGP
Validări şi verificări în
DGP
block-list
Emitere paşaport CPN
SPCLEP
Eliberare paşaport SPCEEPSJ DGP
MDOC
Activităţi de identificare a
SPCLEP
persoanei pe baza SPCEEPSJ DGP IGPF
MDOC
paşaportului biometric
NL – Nivel local
NJ – Nivel judeţean
NC – Nivel central
NP – Nivel producţie
NU – Nivel utilizare
SPCLEP – Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţa
Persoanei
MDOC – Misiuni diplomatice şi oficii consulare
SPCEEPSJ – Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea
şi Evidenţa Paşapoartelor Simple judeţean
DGP – Direcţia Generală de Paşapoarte
CNP – Centrul Naţional de Producţie
IGPF – Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră
Responsabilitatea implementării sistemului de producere a

paşaportului cu date biometrice încorporate a fost încredinţată de
către Ministerul Administraţiei şi Internelor, Regiei Autonome
Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A. – A.P.P.S.),
instituţie care a realizat caietul de sarcini în vederea organizării
licitaţiei internaţionale deschise, ce are ca scop desemnarea unui
furnizor unic pentru livrarea diferitelor tipuri de documente

securizate, executate în conformitate cu cerinţele actuale de
securitate ale Uniunii Europene.
Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală
de Paşapoarte sunt interesate de obţinerea unor documente de
cea mai bună calitate şi cât mai securizate, la cel mai mic preţ,
indiferent de furnizorul acestora.
Din acest punct de vedere, Ministerul Administraţiei şi
Internelor confirmă faptul că actualul tip de paşaport românesc,
ce a fost pus în circulaţie în baza Hotărârii Guvernului nr. 460/
09.05.2001, este probabil cel mai securizat document de acest fel
aflat în circulaţie, fapt care poate fi constatat prin compararea cu
documentele în uz, din alte state europene.
Considerăm că, dreptul la libera circulaţie poate fi
analizat sau disecat substanţial astfel încât, se poate realiza o
analiză pertinentă asupra acestui deziderat de care beneficiază
cetăţenii români, precum şi a sancţiunilor ce se impun pentru
încălcarea sau nerespectarea normelor legale în vigoare,
specifice acestui domeniu.
COMUNICAREA ŞI DISEMINAREA
INFORMAŢIEI EUROPENE PRIN PRESĂ
Gabriela Rusu-Păsărin
I. Procesul de informare europeană:

politica de comunicare şi politica de informare
Procesul de informare europeană are drept componentă, cu

un vădit rol catalizator, dimensiunea comunicării. Comunicarea
se produce ca fenomen în principal la nivelul elitelor, reprezentând
domenii diverse şi poate nu îndeajuns la nivelul publicului.
Aderarea la Uniunea Europeană se bazează pe încredere.
Încrederea se produce ca urmare a unui act comunicaţional. Între
aspectul mediatic al evenimentelor derulate într-o cronologie
prestabilită şi elementele de decizie, pot interveni decalaje
datorate carenţelor de informare.
Rolul mijloacelor de informare în masă este determinant,
pentru că sunt cele ce preiau, prelucrează prin sinteză şi
comentarii şi transmit rapid, uneori în timp real, informaţia
despre prezentul şi viitorul Uniunii Europene.
Transparenţa în actul decizional este o caracteristică a
democraţiei. Uniunea Europeană a adoptat politici de informare a
cetăţeanului şi a emis reglementări oficiale în acest sens.
Receptarea acestora s-a datorat tot mijloacelor de informare.
Gestionarea informaţiei a necesitat management informaţional.
Din managementul informaţiei, al resurselor informaţionale
(însemnând acţiunea asupra informaţiei şi utilizarea ulterioară a
66 ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN
acesteia) s-a revendicat managementul informaţional. Bemelmans2

sintetiza definiţia conceptului, subliniindu-i caracterul sistemic
format din metode, mijloace auxiliare şi operaţii prin care unei
organizaţii îi este asigurată informaţia necesară.
Politica de comunicare este la fel de importantă ca şi politica
de informare.
Libera exprimare a opiniilor, aderarea ca act de voinţă a
popoarelor au fost exprimate de un mare vizionar, Robert Schuman:
„Trebuie să construim Europa nu numai în interesul naţiunilor
libere, ci pentru a putea primi popoarele din Est care, eliberate de
jugul purtat până acum, ar putea solicita aderarea (s.n.)“.
În evoluţie privind această concepţie, Convenţia pentru
viitorul Europei reprezintă locul unde se produc schimbări de
opinii, de evoluţie, de decantări progresive. Întreaga istorie a
Uniunii Europene de până acum susţine afirmaţia lui Jean
Monnet, eminenţa cenuşie a fondatorilor Comunităţii Cărbunelui
şi Oţelului: „noi nu federalizăm state, ci unim popoare“.
Sunt doar câteva idei – pivot ale concepţiei de fundamentare şi
fiinţare a Uniunii Europene. Acestea trebuie transmise, comunicate
cetăţenilor prin tehnici simple, accesibile şi persuasive, pentru a
genera interesul pentru obţinerea informaţiei europene. Canalele
de transmitere a informaţiei cu impact rapid sunt cele mediatice.
Lor le revine rolul important în explicitare. Diversificarea spectrului
comunicării va determina schimbarea mentalităţilor. Susţinerea
publică a potenţialului ridicat de aderare va diminua discrepanţa
actuală între potenţial şi informare despre Uniunea Europeană.
Pentru o aderare din convingere se impune crearea vizibilităţii
Uniunii Europene şi potenţarea gradului de notorietate a acesteia.
De aceea este nevoie de o campanie de informare bazată pe
o strategie agresivă de promovare. Acest demers este necesar la
rându-i pentru a oferi o imagine reală şi transparentă a Uniunii
Europene şi pentru a contribui la înţelegerea şi acceptarea
exigenţelor identităţii europene. Euroscepticii sunt în primul rând
cei ce nu cunosc şi apoi cei se nu sunt de acord cu aderarea. De
aceea printre obiectivele generale ale campaniei de informare se
numără informarea diferenţiată a grupurilor ţintă (în funcţie de
2
J.J., Van Cuilenburg, O., Scholten, G. W. , Noomen. Ştiinţa comunicării. Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1988, p. 103–104.
Comunicarea şi diseminarea informaţiei europene 67
prin presă ________________________________________________
capacitatea de asimilare a informaţiei şi înţelegere a sensului

acesteia) şi atragerea grupurilor de sprijin în transmiterea mesajelor,
presa reprezentând un grup esenţial. Cu ajutorul acestora se va
putea derula un management al schimbării, o reformă atitudinală,
comportamentală, a mentalităţilor. Este şansa de sincronizare cu
spaţiul valorilor europene şi de realizare a integrării în acest spaţiu.
II. Strategia de informare
Diseminarea informaţiei europene prin intermediul canalelor

mediatice a devenit o prioritate pentru Delegaţia Comisiei Europene
în România. Având funcţia unei reprezentanţe diplomatice a Uniunii
Europene, asigurând contactele politice dintre Bucureşti şi Bruxelles,
Delegaţia are ca rol esenţial comunicarea informaţiei europene.
Informarea populaţiei despre etapele, beneficiile şi costurile
procesului de aderare, despre semnificaţia statutului de cetăţean
european, despre valoarea monedei unice europene s-a realizat
din 1993, anul înfiinţării Delegaţiei Comisiei Europene în România
şi, până în prezent, printr-un proces ascendent de comunicare şi
printr-un program de informare.
Printre obiectivele acestui program3, aducerea informaţiei mai
aproape de nevoile şi interesele publicului, la nivel local şi regional,
ca şi „activităţi generale pentru îmbunătăţirea nivelului de înţelegere
al opiniei publice în ceea ce priveşte aspectele legate de Uniunea
Europeană“ au direcţionat contactele informaţionale spre presă, în
special spre radio şi televiziune, media cu impact emoţional ridicat.
Mesajele pe care presa urma să le formuleze explicit,
succint, nuanţat şi persuasiv aveau ca idei-pivot: „procesul de
aderare a României la Uniunea Europeană va avea succes numai
dacă se bazează pe sprijinul venit din partea unui public
informat“, „Uniunea Europeană este preocupată de permanenta
comunicare cu publicul de la care aşteaptă reacţie“.
Direcţionarea informaţiei europene spre presă a impus şi
definirea grupurilor ţintă: jurnalişti acreditaţi pentru comunicatele
3
Strategia de informare 2002–2003, Delegaţia Comisiei Europene în România –
document susţinut la Bucureşti, 19 martie 2002, la întâlnirea multiplicatorilor de
informaţie europeană.
de presă ale Delegaţie Comisiei Europene, jurnalişti care acoperă

subiecte adiacente (economic, social, sănătate, cultural), profesionişti
din presa locală4.
Diseminarea informaţiei europene prin presă va însemna
un proces complex circumscris axei comunicaţionale: emitent–
mesaj–receptor.
III.Informaţia europeană şi competenţele mediatice
Abordarea comunicării dintr-o dublă perspectivă va

asigura feed-back-ul necesar evaluărilor etapizate. Prima este
cea de transfer de informaţie dintre instituţiile Uniunii
Europene spre publicul-ţintă.
Informaţia europeană trebuie obţinută direct din surse
oficiale pentru a consolida prima şi poate cea mai importantă
caracteristică a sa: credibilitatea.
În acest sens se apelează la Reglementarea CE numărul
109/ 2001 (J.O. 145 din 31 mai 2001, p. 43) privind accesul
public la documentele Comisiei Europene. În baza acesteia
funcţionează principiul disponibilităţii: cetăţenii Uniunii
Europene, persoane fizice sau juridice, rezidente sau nu în
Uniune, au acces la toate documentele deţinute de instituţiile
europene, în toate domeniile de activitate. Excepţie fac
documentele care aduc atingere unui interes public sau privat,
unor interese comerciale, derulării unor proceduri
jurisdicţionale, procesului decizional al unei instituţii şi altele.
Acesta este dreptul cetăţenilor, implicit al ziariştilor.
Obligaţia fundamentală a lor este aceea de a fi pregătiţi prin
cunoaşterea valorii şi surselor de informare ale Uniunii Europene
şi de a fi competenţi în utilizarea informaţiilor. Se va evita astfel
amatorismul şi înţelegerea deformată sau subiectiv-tendenţioasă a
fenomenelor aflate în derulare.
Alături de competenţa necesară receptării informaţiilor din
surse oficiale stau calităţile „actorilor“ comunicării:
4
Managementul Centrelor de informare europeană – sesiune organizată de Global
Consulting & Expertize cu sprijinul Centrului de Informare al Comisiei Europene în
România, decembrie 2002.
prin presă ________________________________________________
 avizat discernământ comunicaţional, fundamentat pe

prelucrarea corectă a faptelor, opiniilor cu o relevanţă publică;
 aptitudinea de contextualitate.
Ca fundament al receptării mesajelor mediatice sunt precizate:
 credibilitatea generată de: informaţia inedită; înmulţirea
mărcilor de autentificare; seriozitatea discursului informativ;
 spectacolul lumii transpus într-un discurs care: să
intereseze; să seducă; să câştige adeziunea;
 empatie implicând întâmpinarea orizontului de aşteptare
şi sentimentul participării, construirea împreună a Europei .
Cum bine se ştie, mesajului explicit i se asociază un mesaj
implicit şi se simte nevoia unei redundanţe pozitive în transmiterea
informaţiilor. Când pragul între redundanţa pozitivă, realizată
prin reluarea la intervale de timp şi sub formă diversă a informaţiei
şi redundanţa negativă, reperabilă prin rutine şi clişee este
încălcat, presa devine în acel moment generatoare a oscilaţiilor
privind oportunitatea integrării.
O dată cu extinderea Uniunii Europene s-a conturat
necesitatea unei mai bune politici de informare comunitară.
Care sunt canalele de diseminare a informaţiei europene?
 Oficiul Publicaţiilor Oficiale al Comunităţilor Europene
(EUR-OP);
 Seria de documente ale Comisiei Europene conţinând
propuneri ale CE, comunicări, rapoarte anuale;
 EUROSTAT – publicaţii şi produse electronice statistice;
 CORDIS – publicaţii şi website, baze de date;
 Publicaţii comerciale – Uniting Europe, European Voice;
 „Thing-tank” – uri (EPC, CEPS, UNICE);
 Centre EURO INFO, Centre de Documentare Europene,
Centre de Informare ale Delegaţiilor Uniunii Europene;
 Universităţi, institute, ONG-uri5.
Şi tot în sprijinul presei se aduce în prim plan distincţia
document/ publicaţie:
5
Geană, Zenovia-Elena. Surse de informare privind Uniunea Europeană.
Institutul European din România, Bucureşti, 2003.
„Uniunea Europeană face o distincţie între ceea ce se numeşte

un «document» şi ceea ce este numit «publicaţie». În 1975,
Consiliul Consultativ al Publicaţiilor face următoarea delimitare:
1. publicaţie – cu scopul de a fi distribuită în afara instituţiei;
2. document – material cu difuzare internă (în principal)“ 6.
Performanţa în comunicarea informaţiei europene implică
respectarea unor indicatori de certă valoare operaţională:
— starea de comunicare cu valorile europene;
— alinierea la obiective (imediate sau de perspectivă) care
asigură noutatea informaţiei cu impact asupra audienţei;
— valorile discursului publicistic:
 valoare de comunicare (interesul fiind potenţat de
actualitatea temei, abordarea unui limbaj accesibil,
decodabil la primul nivel al înţelegerii);
 valoarea de identificare (se reactivează registrul
memorialistic şi receptorii „re-văd” lucrurile sau
faptele percepute odată);
 valoarea practică a informaţiei difuzate (identificarea
şi explicitarea programelor europene, a votului
uninominal, a Convenţiei Europene);
 valoarea de psihoterapie socială: eliberarea de
tensiuni prin decriptarea unor subiecte.
Deviza publicului ca receptor al informaţiei europene este:
„Să aflu ce e important şi ceea ce-mi doresc“.
Indicii de performanţă trebuie să ţină cont de natura
publicului-ţintă: public potenţial (cel vizat), public efectiv (cel
constatat prin sondajele de audienţă), public particular (pentru
un mesaj sau pentru o anume temă: socială, financiară, politică
etc.), public influenţat (şi determinat să rămână public efectiv prin
publicarea sau difuzarea audio şi televizată la anumite ore şi zile a
unor emisiuni pe teme de integrare europeană)7.
Performanţa se atinge când se identifică publicul potenţial (se
anticipează orizontul de aşteptare), iar publicul influenţat devine
public efectiv, oferindu-i-se calitatea şi noutatea informaţiei europene.
Integrarea europeană este un proces dinamic. Dinamica
acestuia impune maximizarea eforturilor de accedere la informare,
documentare, comunicare.
6
Ibidem.
7
v. Rusu-Păsărin, Gabriela. Comunicare audio-vizuală. Ed. Universitaria, Craiova, 2005.
prin presă ________________________________________________
Valoarea mesajului transmis depinde de:

 orizontul de aşteptare (răspunsul întrebărilor de
genul: ce negociem cu UE, care este riscul dacă nu
suntem pregătiţi pentru această aderare, care sunt
costurile aderării, se păstrează identitatea culturală în
contextul unei Europe Unite etc.);
 rapiditatea mediatizării informaţiei europene,
convinşi fiind de percutanţa imediată şi perisabilitatea
ei în procesul dinamic al integrării europene;
 aspectul emoţional (tratarea temelor sensibile ţinând
de apartenenţa politică, religioasă, etnică).
Procesul de comunicare vizează pactul comunicaţional între
producătorul de informaţie şi consumatorul de informaţii,
fundamentat pe un contract de informare şi un altul de captare şi
plasat într-un context social, context supus receptării diferenţiate.
Atribute importante ale comunicării informaţiei europene
rămân: informare promptă, cultură de cod „slab“ (pentru ca
mesajul să aibă accesibilitate şi ca efect sentimentul co-participării
la evenimentele comunitare).
Cetăţenii nu sunt doar actori pasivi, ci actori participativi la
procesul de aderare. Este deja un moment într-un proces de
schimbare a mentalităţii, este un aspect al reformei atitudinale,
comportamentale, pentru accederea la statutul de eurocetăţean.
Un exemplu de mesaj al unei campanii de comunicare pentru
un referendum poate fi cel de-al doilea referendum irlandez.
Sloganul campaniei a fost „NU“ şi a fost foarte bine înţeles: „Dacă
nu ştii, votează NU“. Semnificaţia corectă: Cetăţenii trebuie să ştie
ceea ce este Uniunea Europeană.
IV. Viitorul în Uniunea Europeană: întrebări,

dileme, formulări specifice
Rolul presei în formarea opiniei publice este probat de-a lungul

istoriei, ca şi impactul imediat şi determinant în luarea deciziilor.
Un singur exemplu: „puciul generaţiilor“ din aprilie 1961,
dezamorsat de către Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care
a convins contingentele din Algeria să-şi schimbe hotărârea de a
se ralia generalilor rebeli, graţie aparatelor de radio individuale
prezente în cazarmă.
Impactul auditiv-emoţional generează modificări atitudinale.

Viitorul Uniunii Europene a fost şi a rămas temă de
dezbatere. Presa a comentat îndelung anexarea la Tratatul de la
Nisa a „Declaraţiei privind viitorul Uniunii Europene“.
Iar discursul ministrului german de externe Joschka Fischer
la Universitatea Humboldt din Berlin (12 mai 2000) – „De la
confederaţie la federaţie – puncte de vedere privind finalitatea
integrării europene“, susţinut şi de Jacques Delors în diverse
contexte (Conferinţa cercului Europarlamentarilor, 13 ianuarie 2000):
„viziunea mea asupra unei federaţii de state – naţiune“, au
suscitat discuţii ample şi reacţii de nivel internaţional.8
De la reacţii în presa internaţională la reacţii individuale în
receptarea conceptelor sau formulărilor specifice, diferenţele sunt
doar la nivel de macro sau microsistem, dar cu aceeaşi intensitate.
Ce sunt Cartea Albă şi Cartea Verde, care sunt documentele
specifice – literatura „gri“, ce semnifică „diploma europeană“ şi
„diploma comună“ – iată doar câteva formulări care necesită a fi
explicitate pentru a fi corect înţelese şi asimilate.
Prin tehnica interactivităţii, în programele radiofonice,
temele pot fi formulate succint, urmate de o întrebare – sinteză. Prin
redundanţă pozitivă, se va crea receptarea repetată şi mesajul va fi
înţeles de publicul larg.
Rolul presei este şi de această dată determinant, iar
profesionalizarea jurnaliştilor în domeniul problematicii complexe
a Uniunii Europene este un imperativ pentru asigurarea
vizibilităţii instituţiilor europene.
V. Notorietatea Uniunii Europene prin Infoeurolider
Informarea corectă, complexă şi promptă a unui public

divers a impus crearea unor reţele regionale de comunicare şi
informare publică Info-Euro-Lider. Info-poin-urile se adresează
publicului larg, iar Infoeurolider vizează categorii speciale de
public, cu o pregătire chiar minimală în domeniu şi care vor deveni
multiplicatori de informaţie europeană.
8
Detalii în Repere şi puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul Uniunii
Europene. Institutul European din România, Colecţia de studii IER, nr. 3, Bucureşti, 2001.
prin presă ________________________________________________
Este un proiect care s-a aplicat în cazul României şi s-a dovedit

eficient pentru pregătirea populaţiei în receptarea informaţiei europene.
Îmbunătăţirea fluxului informaţional şi comunicaţional este
o necesitate permanentă resimţită de instituţiile Uniunii Europene
supuse unei dinamici notabile.
Centrele de Informare, create prin finanţarea Uniunii Europene
au ales drept locaţii incinte ale instituţiilor publice, pentru a avea
vizibilitate „ab initio“ şi pentru a beneficia de un transfer de
credibilitate dinspre instituţia-gazdă spre specificul activităţii
centrului: de diseminarea a informaţiei europene.
Au fost concepute ca un loc de tezaurizare şi dezbatere a
informaţiei prin personal specializat. Iniţial, conform programului
de finanţare, au beneficiat de resurse logistice, ca după perioada
de acomodare să-şi dezvolte singure sistemul logistic.
Informaţiile oferite sunt de spectru general şi specializat.
Ceea ce este important în activitatea cu publicul este adaptarea
informaţiei europene la nevoile cetăţeanului, crearea în paralel a
unui mediu informal de lucru cu beneficiarul, ca şi colaborarea cu
instituţii care au ca obiect promovarea informaţiei europene.
Centrul de Informare Europeană este interfaţa publică oficială a
Delegaţiei Comisiei Europene în România. Este vector de comunicare
a Delegaţiei şi punct de informare şi derulare a evenimentelor, de pro-
movare a valorilor europene şi de transmitere a informaţiei europene.
Obiectivele proiectului Infoeurolider vizează creşterea
vizibilităţii Uniunii Europene în toate regiunile din România,
sensibilizarea opiniei publice la informaţia europeană.
Disponibilitatea de a ieşi în comunitate, de a facilita schimbarea
de informaţie şi experienţă către diferite centre, de a realiza info-poin-
uri on-line în spaţii publice, tranzitate în cadrul unor evenimente de
anvergură au asigurat crearea unei imagini pozitive a Centrelor de
Informare Europeană şi un impact scontat la public.
Reţeaua de multiplicatori de informaţie europeană a devenit
o necesitate şi s-a autoimpus, Delegaţiei Comisiei Europene
revenindu-i sarcina doar de a coagula în sisteme, pentru o
funcţionare eficientă şi de impact naţional, nu doar secvenţial.
Caz particular:
Centrul de Informare Europeană Craiova
Comunicarea este o prioritate la nivel european. Aderarea la

spaţiul european este un act de voinţă al popoarelor, un act bazat
pe cunoaşterea semnificaţiilor simbolurilor europene, acceptarea
contextului legislativ şi respectarea acestuia.
Eurobarometrele (sondajele de opinie publică elaborate de
două ori pe an al cererea Comisiei Europene) înregistrează evoluţia
percepţiilor asupra tematicilor europene în statele membre şi în
cele candidate. Cele mai îngrijorătoare rezultate vizau necunoaşterea
celor mai simple informaţii despre viaţa comunitară europeană,
situaţie care nu s-a îmbunătăţit substanţial, conform aşteptărilor
şi eforturilor în transmitere a informaţiilor nici după ... nouă ani.
Delegaţia Comisiei Europene în România şi-a început activitatea
în 1993. La nivel european (inclusiv la nivelul României ca stat
candidat) în 2004 eurobarometrul consemna următoarea statistică1:
„Cunoştinţe despre Uniunea Europeană – răspunsuri
corecte (%):
Întrebări: Uniunea Europeană 25 – Uniunea Europeană 28
Drapelul Uniunii Europene: 82 – 78
Sediul Comisiei Europene: 24 – 22
(...)
Uniunea Europeană are propriul imn: 29 – 28
În fiecare an se sărbătoreşte Ziua Europei: 35 – 33.“
În aceste condiţii activitatea Infoerurolider trebuia eficientizată,
iar apropierea de cetăţean prin informaţia europeană necesita noi
abordări. Întrebarea-cheie: câţi vizitatori are centrul de informare
într-o lună (întrebare la care coordonatorul centrului răspundea
lunar într-un raport către Delegaţia Comisiei Europene) s-a constituit
în argumentul prim al deciziei noastre de a transfera transmiterea
informaţiei europene din spaţiul centrului (vizitat în medie de 150
de cetăţeni într-o lună) în spaţiul radiofonic.
1
Sursa: Spring Eurobarometer 2004 în „Consilier European“, revistă de informare
şi analiză pe teme de integrare europeană, realizată de Corpul Consilierilor de Integrare,
nr. 1, ianuarie 2005, p. 4.
prin presă ________________________________________________
Calitatea de realizator-coordonator şi producător de programe

la Societatea Română de Radiodifuziune, a facilitat susţinerea
unor proiecte editoriale pentru emisiuni în direct, emisiuni
spectacol cu public şi emisiuni de dezbatere pe teme de etnografie
şi folclor. S-a vizat:
— diseminarea informaţiilor europene cu caracter general
despre instituţiile şi politicile Uniunii Europene în cadrul
emisiunii în direct „Radio Craiova Mozaic“, prin rubrica „Întrebări
despre Uniunea Europeană“.
Tehnica interactivităţii (întrebare–răspuns în direct la radio),
fixarea tronson-orar, care să asigure obişnuinţa transmiterii
informaţiei şi participarea activă a ascultătorilor şi recompensarea
câştigătorilor cu premii constând în broşuri editate sub egida
Delegaţiei Comisiei Europene în România au asigurat fidelizarea
publicului şi sentimentul de co-participare. Informaţia europeană
este astfel transmisă sistematic, sintetic, interactiv.
— participarea efectivă a publicului la emisiuni spectacol în
spaţii deschise, cu transmisiune în direct la radioul public sau
înregistrarea integrală a spectacolelor şi transmiterea ulterioară
pe un tronson-orar cu audienţă, duminica, orele 14.00–15.00
(zonă auditivă de relaxare şi receptare cu prioritate a programelor
„scenarizate“ şi de divertisment).
Ciclul spectacolelor „Oltenia de ieri şi de azi“ cu patru
grupuri-ţintă şi adresabilitate generală a ocupat spaţiul de emisie
timp de 12 săptămâni (patru ediţii cu câte trei părţi fiecare), cu
tematică diversă.
— „Ziua Europei“ – spectacol în aer liber; locaţia: esplanada
Teatrului Naţional din Craiova; participanţi activi: 600 elevi,
studenţi, formaţii de dansuri populare, clasice, grupuri vocale şi
instrumentale de muzică uşoară, populară, clasică, ansambluri de
tineri şi de performeri-maturi; instituţii culturale: Filarmonica
Oltenia, Şcoala populară de artă, Cercul Militar Craiova, Colegii
naţionale, Ansamblul folcloric profesionist „Maria Tănase“, şcoli
generale; structurare: tablouri coregrafic-muzicale alternând cu
concursuri pe teme de informaţie europeană şi premiate cu
publicaţii despre Uniunea Europeană; participanţi pasivi: 1500.
— „Tradiţii româneşti – valori europene“ – spectacol în aer
liber în comuna Goicea, judeţul Dolj; participanţi activi: 400
purtători de folclor din zona Olteniei, personalităţi ale vieţii
culturale şi sociale, cetăţeni de onoare ai comunei, „fiii satului“;
participanţi pasivi: 1500–1700 (din satele şi comunele limitrofe);

spectacol radiodifuzat.
— „Valori militare, valori europene“ – în colaborare cu
Organizaţia ofiţerilor în retragere şi în rezervă; locaţia Centrul
Militar Craiova; participanţi activi: 300; tematica .permanenţa
valorilor româneşti şi similitudinea cu valorile europene (ca
semnificaţie); spectacol radiodifuzat.
— „Şcoala românească şi valorile europene“ – în colaborare
cu Şcoala Generală „Gheorghe Chiţu“ din Craiova la zi aniversară:
40 de ani de la înfiinţare; locaţia: Teatrul Liric „Elena Teodorini“
din Craiova; participanţi activi: 200 elevi, profesori, actori ai
Teatrului Naţional din Craiova; tematica: valori educative
româneşti şi europene; spectacol radiodifuzat.
Impactul auditiv a fost generat de transmiterea sistematică
a tematicii în spaţii diferite, cu grupuri-ţintă diferite, cu secvenţe
informaţionale alternând cu cele muzical-coregrafice şi prin
participarea personalităţilor din domeniile vizate, care se bucură
de notorietate în cadrul comunităţii.
S-a vizat creşterea notorietăţii Uniunii prin corelarea informaţiei
despre valorile româneşti şi valorile europene, vizibilitatea Centrului
de Informare Europeană prin corelarea cu imaginea publică a
radioului regional public şi creşterea coeficientului de multiplicare
maxim în medii diverse ca formaţie, cultură, educaţie, interes
pentru instituţiile europene şi aderare la Uniunea Europeană.
O a treia ţintă comunicaţională a vizat emisiunile tematice,
dezbateri pe tema „Valorile culturii tradiţionale româneşti – valori
europene“ în cadrul revistei radiofonice de etnografie şi folclor
„Izvoraşul“. Grupurile ţintă vizate: cetăţeni din mediul rural. Un
proiect în colaborare cu Consiliile Judeţene din Oltenia,
Departamentul de Integrare Europeană, Centrul de Informare
Europeană Infoeurolider Craiova, Centrele judeţene pentru
conservarea şi valorificarea tradiţiei populare , Studioul Teritorial
de Radio „Oltenia“ Craiova.
În cadrul ediţiilor au fost reperate valorile culturii tradiţionale,
în ideea de conservare a lor, pentru păstrarea identităţii culturale
în cadrul diversităţii culturale europene. Sub deviza Uniunii
Europene „Uniţi în diversitate“ s-a vizat păstrarea identităţii
culturale în contextul globalizării, pentru o mai bună înţelegere a
politicilor instituţiilor europene. Proiectele continuă şi în actualele
grile de programe.
prin presă ________________________________________________
Obiectivele strategice ale acestor programe editoriale cu

public real sau cu public potenţial sunt:
— stimularea dezbaterii publice privind valorile Uniunii
Europene;
— informare locală;
— adaptarea informării la nevoile grupurilor prioritare
(cetăţeni din mediul rural, tineri, categorii neimplicate în procesul
de producţie zilnic: pensionari, casnice, şomeri);
— explicitarea politicilor Uniunii Europene, specificului
instituţiilor europene, valorilor europene într-un limbaj accesibil
tuturor categoriilor de receptori.
Întrebarea cadru: ce sunt valorile europene? primeşte
răspunsul succint: „Există un fond comun european, Europa fiind
un spaţiu de unitate în diversitate“.
Prin informaţia astfel formulată populaţia va fi asigurată de
păstrarea identităţii naţionale.
Cazul particular Infoeurolider Craiova, cu un coordonator
care să desfăşoare activitatea specifică şi la centrul de informare
şi la radioul public românesc a permis transferul de mesaj dintr-un
spaţiu restrâns (cu vizitare 10–20 persoane/ zi) într-un spaţiu de
largă audienţă şi accesibilitate: emisiuni radiofonice cu impact
major asupra unor publicuri-ţintă diverse, la ore de receptare
avantajoase pentru confortul audiţiei (sâmbătă şi duminică, orele
14.00–15.00 şi joi, orele 14.00–16.00), prin tehnici jurnalistice şi
formate de emisiuni agreate de publicul de diverse vârste, grade de
pregătire, ocupaţii variate, în medie 800.000–1.000.000 ascultători.
Rolul multiplicatorilor de informaţie europeană este determinant
în catalizarea interesului pentru a face publicul să înţeleagă UE
ca un spaţiu al valorilor comune în diversitate, conceptul de
„cetăţenie europeană“ însemnând recunoaşterea drepturilor şi
obligaţiilor comune pe care le avem într-o Europă unită.
Despre sincronizarea cu valorile europene au scris
personalităţi culturale şi istorice româneşti încă din secolul
trecut. Invoc doar un nume: Eugen Lovinescu.
Iar despre vocaţia poporului român de a arde etapele unei
deveniri culturale, stă mărturie faptul că între perioada primelor
versificări în limba română şi anii de maturitate a creaţiei Poetului
Nepereche, Mihai Eminescu au trecut doar 50 de ani. Altor
popoare le-au fost necesare secole.
Presa românească poate constata azi aspectul competitivităţii

inerent procesului de negociere şi integrare. Ceea ce s-a realizat în
acest sens în România în 16 ani s-a derulat pe parcursul unor
secole în istoria Statelor – naţiune din Europa de Vest şi chiar în
decade pentru Uniunea Europeană. Această idee este un
argument pentru vocaţia poporului român de a se sincroniza în
timp scurt cu valorile lumii democratice, iar presa ar trebui să o
promoveze, conferindu-i astfel un impact persuasiv.
Pregătirea României în vederea dobândirii calităţii de Stat
Membru al Uniunii Europene este un proces aflat într-o dinamică
potenţată nu doar de dorinţa de a fi eurocetăţeni, ci de necesitatea
de a te regăsi într-un concert al naţiunilor cu drepturi egale şi
responsabilităţi asumate. Nu UE solicită primirea de noi membre,
ci state din spaţiul european doresc aderarea la Uniune. Este un
act de voinţă pe care presa îl poate susţine prin informare corectă,
competentă, promptă, în limbaj accesibil tuturor cetăţenilor,
respectând contextualitatea şi principiul adevărului.
Receptivă la politica de informare a UE, presa are menirea
să sublinieze scopul definit al acestei politici: demonstrarea
avantajelor comparative ale integrării europene, efectul politicilor
europene asupra vieţii lor. Nicolae Titulescu scria: „Viitorul
Europei este ancorat în România într-un mod atât de puternic
cum România este ancorată în valorile europene şi în spiritul
european“. Un adevăr probat de istorie.
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE INDIVIDULUI
ÎN TRANZIŢIA SPRE LUMEA GLOBALIZATĂ
Mihăiţă Radu Ionescu
Fenomenul de tranziţie are un impact asupra individului, în

parte, dar şi asupra grupurilor de indivizi, cu implicări atât în sfera
relaţiilor interpersonale cât si asupra societăţii în ansamblul ei.
Consecinţele se regăsesc atât în sfera umana cât şi în sfera
economică.
Procesul de adaptare la o lume globală este un proces lent,
care necesită timp pentru reconstruirea unor concepte de gândire,
pentru crearea unor modalităţi de adaptare, pentru reaşezarea
unor valori fundamentale.
Tranziţia în sine, ca orice fenomen social, este o perioadă
dificilă pentru fiecare sistem de valori conturat; ca atare, indivizii
bine ancoraţi de obicei suferă un proces lent de adaptare, care
poate fi însoţit de scăderea randamentului util socio-profesional,
de schimbarea locului de muncă, de tulburări de adaptare,
concretizate prin oboseală fizică şi psihică, însoţită de alte
manifestări care pot sugera chiar existenţa unei patologii.
În această perioadă, indivizii care suferă de boli cronice sau
sunt predispuşi la stres pot accesa mai des serviciile medicale
pentru tratament sau consiliere.
Întrucât există posibilitatea de a-şi pierde vechiul loc de
muncă, pot apărea tulburări de adaptare la un nou statut, cum ar
fi cel de şomer, sau la efortul de reintegrare într-un mediu nou.
Nu de puţine ori, persoanele aflate în această situaţie tind
să fugă sau să se eschiveze de contactul cu noul statut,
80 _________________________________ MIHĂIŢĂ RADU IONESCU
concentrându-se pe simptome preexistente sau nu de boală, şi

solicită acordarea de concedii medicale. Unii dintre ei traversează
chiar o perioadă existenţială dramatică.
Şi totuşi, nu s-a remarcat creşterea fenomenului suicidar ca
expresie a incapacităţii de adaptare dusă la extrem, în atari situaţii.
Se pare că perioada în sine poate fi considerată ca un proces
de introspecţie, de căutare de resurse în interiorul fiecărui individ,
iar odată depăşita această situaţie, individul reuşeşte să se descopere
mai puternic şi mai bine integrat în mediul socio–profesional.
Aspectul psihologic sau medical al fenomenului de adaptare
se caracterizează printr-o perioadă temporară de randament
scăzut, însoţită de posibile insomnii, astenie fizică şi psihică, cu
eventuală cefalee, precum şi de alte modificări în sfera funcţiilor
psihice, fără a întruni condiţiile unei veritabile patologii.
Uneori este posibil, dacă există afecţiuni mai vechi, să se
acutizeze, adică să impună corecţii de tratament sau chiar spitalizare.
Individul este de regulă preocupat, nu de puţine ori la
modul obsesiv, de viitor, faţă de care dezvolta o anxietate
neprecizată, care poate îmbrăca aspecte paroxistice.
Pe fondul acestor frământări, multe persoane tinere, la
început de drum, tind să facă alegeri greşite în privinţa viitoarei
cariere. Cauza acestui fenomen stă în informarea precară, în
incapacitatea de a putea filtra printr-o minimă experienţă de viaţă
oferta şi în superficialitatea alegerii.
Există o exacerbare a dorinţei de afirmare rapidă, uitând
adesea că afirmarea în sine este un proces complex, de durată,
care necesită o construcţie de la bază spre vârf, singurul mod în
care i se poate conferi stabilitate.
Oferta sistemului de învăţământ, foarte diversă, poate
induce în eroare asupra şanselor reale de afirmare ulterioară, care
nu întotdeauna respectă evoluţia pieţei.
Adaptarea la un nou sistem implică costuri legate de
personal, scheme, structuri noi, modele noi de comportament,
atitudini sociale noi, costuri de recalificare şi reconversie etc.
Indivizii vârstnici sau trecuţi de prima tinereţe se adaptează
mai greu, dar, cel mai adesea, cauza în sine ţine de modelul învăţat,
pe care nu vor să-l abandoneze pentru că le creează siguranţă.
Aspecte psihologice ale individului 81
în tranziţia spre lumea globalizată _________________________
Introducerea calculatorului sau a unor programe de calcul, de

exemplu, s-a dovedit a fi dificilă, persoanele vârstnice manifestând
o opoziţie făţişă şi un refuz categoric, în marea lor majoritate.
Poate că o vină o poartă şi sistemul social, care a impus
categoric şi fără nuanţare schimbarea.
Un alt aspect îl reprezintă deteriorarea relaţiilor interumane,
care îţi pierd temporar autenticitatea, oamenii se preocupă mai
mult de ei înşişi decât de grupul individual.
Este un paradox al tranziţiei ca evoluţia spre globalizare să
împingă individul spre sine însuşi, să-l înstrăineze de social, de
grup, de cercul cunoscut de prieteni.
Se pare că fenomenul de globalizare aduce în prim plan ideea
concurenţei, iar introducerea acestei noţiuni într-o lume anterior
„închisă“ creează, cel puţin iniţial, un fenomen de panică la nivel
individual. Apare sentimentul de nesiguranţă, de competiţie,
credinţă că atribuirea unui loc de muncă mai bun este un rezultat
al relaţiilor particulare.
Există tendinţa ca unii dintre indivizi să impună modele şi
conduite agresive faţă de colegi, prieteni, apropiaţi, în cadrul
aceluiaşi grup, conduita opusă modului uzual de relaţionare anterior,
ceea ce poate crea disfuncţionalităţi în relaţiile interpersonale.
Implicaţiile economice se regăsesc în pierderile datorate
incapacităţii temporare de muncă prin concediile medicale solicitate
de către subiecţi, chiar în absenţa unor semne sau simptome de
boală, dar, şi în scăderea randamentului acestora la locul de
muncă, în schimbarea adesea nemotivată a profesiei, de teama
unor concedieri sau a unui posibil faliment, ori a demisiei forţate.
Fenomenul social implică o deteriorare a relaţiilor inter-
umane cu o deplasare a interesului spre individ, în detrimentul
colectivităţii sau al grupului, motiv pentru care nu se pot menţine
interesele de grup şi nu se pot realiza obiective pe termen lung
sau de perspectivă.
Ceea ce se poate face, din punctul de vedere al psihologului
sau al medicului pentru a contracara aceste fenomene, ar fi
consilierea individuală, cu convingerea că tranziţia în sine va avea
o finalitate pozitivă, ca orice fenomen social provoacă dezechilibre,
dar în timp, situaţia se va stabiliza.
Orice mişcare socială aduce la suprafaţă, de obicei,
fenomene negative, indivizii cel mai bine adaptaţi tranziţiei fiind
82 _________________________________ MIHĂIŢĂ RADU IONESCU
cei care nu au un sistem de valori clar conturat şi care adesea

profită de conjuncturi de moment, echilibrarea sau adaptarea
noului sistem realizându-se încet, în timp.
Este extrem de utilă înfiinţarea unor centre de orientare
profesională, introducerea unor programe flexibile de învăţământ,
informarea persoanelor tinere asupra tendinţei pieţei muncii, pentru
o orientare profesională eficientă, încă de la începutul carierei.
Expectaţiile individuale ar trebui armonizate cu cerinţele
procesului de adaptare la cerinţele globale de pe piaţa muncii, iar
aceasta se poate realiza printr-o consultare şi testare a pieţei
internaţionale a muncii. În acest sens programele iniţiate de
Ministerul Educaţiei şi Ministerul Integrării Europene sunt extrem
de utile.
În altă ordine de idei, programele de burse guvernamentale,
schimburile culturale, programele de cercetare în colaborare cu
universităţi străine sau instituţii europene au o mare importanţă.
Nu în ultimul rând, aprofundarea cunoştinţelor de informatică,
a celor de soft, dar şi a limbilor de circulaţie internaţională
constituie un real avantaj în efortul de tranziţie spre globalizare.
Evoluţia societăţii în ansamblul ei tinde spre globalizare
datorită în principal, resurselor limitate şi inegal distribuite pe
glob, referindu-ne atât la resursele minerale cât şi la cele umane.
Este cunoscut faptul că specialiştii de marcă migrează în
zone bine dotate cu aparatură şi tehnică necesară cercetării, dar
şi în zone în care veniturile pe care le pot realiza sunt mai mari
decât în aria lor de formare.
Migrarea forţei de muncă spre locuri mai atractive şi mai
bogate, creează probleme de adaptare la medii şi culturi diferite,
la tradiţii specifice unor naţiuni, la religii naţionale etc., ceea ce
poate reprezenta un factor de stres pentru noii veniţi, într-o lume
cu norme şi valori tradiţionale sau religioase stricte.
Este cunoscut sentimentul de respingere, cel puţin iniţial, a
noilor veniţi, marginalizarea, precum şi efortul necesar imigranţilor
pentru a le depăşi.
Dezvoltarea unei naţiuni sau a unei ţări, în acest moment,
nu mai poate fi separată de a celorlalte din cauza incapacităţii de a
se asigura toate elementele necesare în interiorul graniţelor proprii.
Aspecte psihologice ale individului 83
în tranziţia spre lumea globalizată _________________________
Fenomenul de globalizare are atât avantaje cât şi dezavantaje,

dar ansamblul se pare că poate compensa prin beneficiile pe
termen lung: o lume mai echitabilă, măcar în perspectivă.
IDENTITATE ŞI GLOBALIZARE
ÎN VIZIUNE CREŞTINĂ ORTODOXĂ
Gheorghe Holbea
Fiecare secol suferă de o boală pe care scriitorul francez

Alfred de Musset o numeşte „le mal du siècle“ Pe plan spiritual,
secolului al XX-lea îi corespunde o boală care poate fi formulată
astfel: pierderea identităţii ( senzaţia dezrădăcinării fiinţei umane
din realitate ). S-ar putea spune că secolul XXI are ca temă de
rezolvat de la secolul XX: căutarea identităţii pierdute. Această
pierdere a identităţii a început din momentul în care s-a început
dezarticularea lumii lui Dumnezeu din bolţile cerului, dezarticularea
legăturii omului cu Dumnezeu în numele unui umanism fără
Dumnezeu în care omul „pierde sensul totalităţii existenţei şi se
simte dintr-o dată fiu al haosului , aruncat într-o lume pierdută
undeva în universul nesfârşit, încercând cu disperare să descopere,
în lipsa providenţei, măcar providenţa unei legi“ 2. Omul pierde
sentimentul transcendenţei, cade în concret, îşi adaptează viaţa la
o trăire fragmentară şi-şi „organizează efortul tehnic în vederea
realizării fericirii lui terestre“, înlăturând viziunea transfiguratoare
a mântuirii, prin harul izvorât prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
cu mântuirea de jos în sus, prin efort propriu de dominare a
naturii sau prin ceea ce el numeşte „cultură“. Altfel spus, omul se
substituie lui Dumnezeu şi se aşează pe sine în centrul universului,
având pretenţia de a se mântui prin sine însuşi stăpânind natura.
2
Mircea Vulcănescu. Creştinul în lumea modernă. În „Prodromos“, Paris, nr. 8–9,
martie 1968, p. 9.
86 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
Această concepţie face din „comunitatea indivizilor … numai un

ansamblu de relaţii interindividuale. Fiecare rămâne străin de ceilalţi,
dar se poate întâlni cu ceilalţi pentru conlucrare. Ceea ce este pentru
unul scop, pentru altul este mijloc. Unul poate folosi pe celălalt.
Totul devine astfel mijlocire, negoţ şi instrument. Nu mai există un
scop absolut. Morala devine economie. Şi mijlocul prin excelenţă,
mijlocul în sine, sensul instrumental în care se concretizează
toate aceste relaţii posibile este banul. El este puterea care
uneşte , care leagă întâlnirea unui om cu altul şi conlucrarea
lor“3.
În aceste condiţii apare o „nouă umanitate“ care îşi
amputează reperele tradiţionale, alegând nepăsarea sau sărăcia
incertitudinii, „fiind mai dornică să-şi încerce puterile în viaţă şi
în acţiune , decât să se pronunţe asupra unor acţiuni care păreau
bine stabilite“4. Dezrădăcinarea omului din el însuşi , din acel
pământ , mai sărac sau mai bogat, în care stă cu delicata plantă a
personalităţii sale, şi care este suma amintirilor acumulate, a
experienţelor dobândite, a ideilor agonisite sau dăruite de spaţiul
şi tradiţia sa, este boala care se prelungeşte şi în secolul nostru.
Aceasta nu înseamnă numai dezrădăcinarea dintr-un mediu
anumit ci dezrădăcinarea omului din el însuşi, transformarea lui
într-o fiinţă ciudată, care nemaisimţindu-şi comuniunea cu un
trecut , cu o tradiţie încearcă să-şi găsească în zadar noi raporturi
cu un prezent în care se simte suspendat5.
După ce la sfârşitul secolului al XIX- lea F. Nietzsche proclama
„moartea lui Dumnezeu“ şi exalta „supraomul“, în secolul al XX-lea,
Martin Heidegger anunţa „moartea umanităţii omului“. De altfel,
secolul al XX-lea, prin catastrofele ideologice (comunistă şi nazistă)
3
Ibidem.
4
P. Thibaud. Esprit. Paris, 1976, p. 756.
5
D. Zamfirescu. Accente şi profiluri. Ed. „Cartea Românească“, 1983, p. 186;
vezi şi la H.-R. Patapievici, Omul recent, Ed. „Humanitas“, Bucureşti, 2001: „Pentru că
acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al
lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. Este omul
care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că
prezentul nu-l mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut
prezenţa … este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le,
posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrunzându-se de toată materialitatea lor – s-a
trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor.“
Identitate şi globalizare în perspectiva creştină ortodoxă _____ 87
şi ale celor două războaie mondiale, a constituit un veritabil

triumf al neomului. Aşadar, ideologiile au dus la uciderea filozofică
a ideii europene de om: „demersuri atât de diferite precum
ontologia lui Heidegger, structuralismul, psihanaliza sau
marxismul au totuşi o tematică în comun şi ea vizează în esenţă
înlăturarea sensului trăit şi dizolvarea omului. După „moartea lui
Dumnezeu“, prin voci bine armonizate, noua filosofie proclamă
moartea „ucigaşului de zei“: lichidarea omului“6. De fapt filosofia
oglindeşte situaţia omului de astăzi, ea nu născoceşte nimic:
înainte de a gândi moartea omului, epoca noastră o trăieşte, dar,
ce este mai grav, „omul îşi născoceşte astăzi şi o altă moarte:
acolo unde crima încă nu s-a comis se întrevede o sinucidere sau
cel puţin o aplicare: omul renunţă să fie om“7.
Antropologia modernă a căutat să explice omul dintr-o
perspectivă dominantă sau conjugată a biologiei, psihologiei,
sociologiei, lingvisticii, sistemelor comunicării prin care omul era
redus la nevoile elementare biologice şi culturale ale supravieţuirii
lui (hrana, reproducerea), la jocul relaţiilor economice 8. Revelaţia
a fost înlocuită de ideologii, „rezultatul funest fiind catastrofa
umanismelor europene moderne al căror antropocentrism fragil n-a
putut stăvili sinuciderea în masă a omului ca fiinţă teologică şi
religioasă, nici ororile omuciderii industrializate şi dezumanizările
de tot felul care au invadat societăţile actuale(droguri, violenţă,
erotismul exacerbat, consumerismul) depersonalizându-le intens“.9
În acest context, politologul american de origine japoneză
Francis Fukuyama vorbeşte despre un sfârşit al istoriei, considerând
că prăbuşirea comunismului în estul Europei trebuie văzută nu
doar ca sfârşitul războiului rece şi ca moarte a ideologiilor, ci ca
finalul evoluţiei ideologice şi filozofice a umanităţii. Victoria
liberalismului, triumful economiei de piaţă şi al democraţiei
semnifică universalizarea democraţiei liberale a economiei de
piaţă şi a capitalismului de consum. Potrivit acestei concepţii
lumea se va împărţi în societăţile evoluate ale democraţiilor liberale
6
Michel Dufrenne. Pentru om. Trad. în l. română la Ed. „Politică“, Bucureşti,
1971, p. 22.
7
Ibidem. p. 233.
8
Ioan I. Ică jr. Studiul introductiv. Îndumnezeirea omului, P. Nellas şi conflictul
antropologiilor, la Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Ed. „Deisis“,
Sibiu 1994, p. VI.
9
Ibidem.
88 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
şi capitalismului de consum care intră în post-istorie, şi în

societăţile istorice, nedezvoltate, măcinate de conflicte de natură
religioasă, raţionalistă sau ideologică, de imense sacrificii şi
interminabile lupte pentru prestigiu şi superioritate. Sfârşitul
istoriei ar însemna, pentru autorul nostru, mersul spre o viaţă
comună generalizată şi aceasta înseamnă că lumea a fost
demistificată: toate miturile, artele, filozofiile, ştiinţele au
contribuit în cele din urmă doar la satisfacerea nevoilor
animalităţii noastre originare. Suntem martorii trivializării finale a
omului, a reintrării lui cu ajutorul raţiunii, istoriei şi filozofiei în
ordinea animalităţii. Apare „ultimul om“ lipsit de ambiţie şi
aspiraţie făcut numai din „raţiune“ şi „dorinţă“, dar lipsit de
„suflet“, de „inimă“ şi de „înflăcărare“. Însă rămâne speranţa că
dimensiunile naturii umane pot fi reprimate sau sublimate,
niciodată extirpate cu totul, iar pe de altă parte stabilitatea
tuturor regiunilor este erodată de puterea corozivă a timpului 10.
Pentru antici nici războiul, nici munca, nici consumul nu
constituie umanitatea omului, ci gândirea. Nu recunoaşterea
universală ci asigurarea condiţiilor căutării înţelepciunii şi a
contemplaţiei constituie umanitatea omului.
La ora actuală întrebarea care se pune de către politologi şi
filozofi este următoarea: „Mai există oare Europa?“ sau: „Care este
esenţa Europei?“. S-ar putea să avem surpriza că acest spaţiu al
„speranţelor noastre“ s-a separat total de transcendent, devenind
un spaţiu al purei imanenţe economice, a cărei „sfântă treime“
este: „producţia, consumul, profitul“ şi în care fiinţa se confundă
cu bunăstarea consumeristă11 şi se reduce în ultimă instanţă la
valoarea de schimb. Europa este redusă la un model social al
alianţei între tehno-ştiinţă şi productivitate în serviciul
consumului şi al profitului. De aceea, nu trebuie să considerăm
aşa cum consideră unii occidentali că integrarea noastră în
Uniunea Europeană ar fi un proces de reintrare a unei „lumi
bolnave“ (Estul), într-o „lume sănătoasă“ (Vestul). Această viziune
triumfalistă trebuie înlăturată pentru a vedea că în realitate se
unesc „două infirmităţi“ diferite produse de răsfăţul sau barbaria
10
Francis Fukuyama. Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Trad. în l. română de Mihaela
Eftimiu, Ed. „Paideia“, Bucureşti, 1994.
11
Claude Carnoouh. Mai există oare Europa? 1993, introducere la volumul de
eseuri Adio diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Ed „Dacia“, Cluj-Napoca, 1994, p. 7–19.
istoriei, care trebuie să se completeze reciproc în vederea unei

sănătăţi comune12.
În concluzie din momentul în care omul a pierdut contactul
cu Revelaţia divină şi s-a rupt de Persoana Cuvântului dumnezeiesc,
orientându-se spre o divinizare a omului şi nu spre înălţarea sa
prin harul dumnezeiesc, care coboară întru întâmpinarea sa, el şi-a
pierdut identitatea divino-umană. Această pierdere a identităţii
era numită de scriitorul danez al secolului al XIX-lea Sören
Kierkegaard „scoatere din sine însuşi“ sau „ieşire din sine
însuşi“13. Acelaşi scriitor anticipa „deposedarea omului de sine
însuşi“, „înstrăinare“ pe care structuralismul unui Michel
Foucault o teoretiza, vorbind despre eliberarea omului de sine
însuşi prin descoperirea că el nu mai este stăpânul lumii. Acelaşi
Foucault concluziona că „omul nu este o prezenţă reală, ci o
implicare misterioasă“ sau că „omul este o invenţie de dată
recentă şi poate cu un sfârşit apropiat“14, subliniind această criză
de identitate a omului contemporan.
Identitatea în perspectiva creştină
Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre Părinţii Bisericii

arată că orice există corespunde unei raţiuni care face ca diversitatea
lumii create şi unicitatea fiecărei existenţe să fie întemeiată în
Dumnezeu. Raţiunea dumnezeiască ce stă la baza fiecărei existenţe
conservă independenţa si existenţa individuală a celor create.
12
Andrei Pleşu. Europa între două infirmităţi. În Chipuri şi măşti ale tranziţiei,
Ed. „Humanitas“, Bucureşti, p. 238.
13
„Prin opoziţie cu distincţiile operate în Evul Mediu şi în epocile care discutau la
nesfârşit cazurile de posesiune, adică ale indivizilor particulari, care se lăsau pradă răului,
aş vrea să scriu o carte despre posesiunea diabolică în timpurile moderne şi să arăt cum
umanitatea, care se dăruie diavolului în zilele noastre o face în masă. Pentru asta se strâng
oamenii în turme, pentru ca isteria naturală şi animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se
simtă stimulaţi, înflăcăraţi şi scoşi din ei înşişi ... plăcerile demoniace constau în a te
pierde pe tine însuţi, a te lăsa să te volatilizezi într-o putere superioară, în care, pierzându-ţi eul
nu mai ştii ce eşti pe cale să faci sau să spui, nu mai ştii ce anume vorbeşte prin tine ...“
(Denis de Reugemont. Partea diavolului. Ed. Anastasia, 1994, p. 114).
14
Jean Marie Domenach. Le sauvage et l’ordinateur. Paris, 1976, p. 11.
90 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
Orice existenţă are în acelaşi timp o raţiune care o situează într-un

gen-γένος, într-o specie-είδος şi care îi defineşte esenţa-ουσία sau
natura-φύσις, o raţiune-λόγος care îi defineşte constituţia-κράσις,
care îi defineşte puterea, lucrarea, de asemenea ea defineşte ceea
ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relaţia, locul,
timpul, poziţia, mişcarea şi stabilitatea. În conformitate cu toate
aceste raţiuni, toate cele ce există au o ordine şi o permanenţă şi
nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor firească, nici nu
se schimbă în altceva, nici nu se amestecă şi nici nu se confundă
cu altceva. Fără aceste raţiuni-λόγοι, care particularizează şi
definesc fiecare element al lumii create, întregul cosmos nu ar fi
decât o masă amorfă şi haotică. Dumnezeu, care a zidit lumea a
aşezat fiecare element al ei pe raţiunea sa de a fi pentru ca
lucrurile să nu se confunde; sau, cum spune Sfântul Maxim, în
lume există, în acelaşi timp, o „diferenţă indivizibilă“ şi o
„particularitate inconfundabilă“1. Raţiunile nu sunt existenţe, ci
gânduri ale lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, din care
unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Creaţia este propriu-zis
o aducere la existenţă a mulţimii făpturilor, conform raţiunilor lor
unite cu Logosul dumnezeiesc. Aceste făpturi, prin mişcarea lor,
trebuie să ajungă la o unire strânsă cu raţiunile lor din Logosul
dumnezeiesc „Cuvântul lui Dumnezeu este cel care creează toate
făpturile după raţiunile lor şi le ajută sa înainteze spre ţinta lor
întrucât raţiunile lor, care sunt totodată energii necreate, lucrează
în ele sau colaborează cu ele, iar prin ele lucrează însuşi Logosul
dumnezeiesc“2.
Dacă fiecare element al lumii create are o identitate, cu atât
mai mult persoana umană are o identitate. Când spunem
persoană trebuie sa despărţim această noţiune de alte două
noţiuni cu care, de multe ori, este identificată persoana. Una este
noţiunea de individ, iar alta este noţiunea de individualitate
(personalitate). Care este deosebirea? Individul este o monadă
care poate fi concepută în sine, ca un număr care este înţeles în
sine, independent de alte fiinţe. Pentru ca să cunoaştem un
individ îl izolăm de alţii şi îl cunoaştem ca atare în sine. Noţiunea
1
Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ambigua. Trad. în limba română de Preot Dumitru
Stăniloae în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.
2
Preot prof. Dumitru Stăniloae. Introducere la Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Ambigua, p. 29.
de personalitate este o identificare a cuiva, a unei fiinţe oarecare,

pe baza particularităţilor ei. Personalitatea unui om este
rezultanta însuşirilor lui3.
Persoana însă nu este un individ dintr-un motiv important
şi anume: persoana nu poate fi concepută niciodată în sine, fără o
relaţie cu altă persoană. Atunci când izolezi persoana, ea
încetează să fie persoană, devine individ. Cel mai bine persoana
este înţeleasă în Sfânta Treime, unde când spunem Tată, nu
putem să concepem pe Tatăl fără Fiul. Pentru aceasta Părinţii
Bisericii denumesc aceste nume de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh cu
nume de relaţii. Nu este de conceput Tatăl sau Fiul sau Duhul
fără relaţie între ei. Aşadar, din această relaţie pe care o au, din
interdependenţa care există ontologic între ei, se iveşte alteritatea
fiecăruia, diferenţierea. Este Tată şi nu este Fiu deoarece se află
în relaţie cu Fiul, de aici rezultă că individualizarea,
individualismul, nu se poate aplica în cazul persoanei, întrucât
individualitatea presupune izolarea. Persoana se distruge,
dispare, când o tai din relaţia cu alţii, cu alte persoane.
Persoana este o identitate, o entitate care se arată înlăuntrul
unei relaţii cu alte fiinţe şi care este absolut unică, irepetabilă şi
de neînlocuit. Persoana nu este ceva să îl poţi înlocui cu altceva.
Pe un om deştept îl putem înlocui cu un alt om deştept, o
persoană nu o putem înlocui cu altă persoană deoarece este
absolut unică. Aşadar, când avem unicitatea absolută, alteritatea
absolută, atunci avem persoana.
Dar în ce situaţii această unicitate şi alteritate absolută se
înfăţişează experienţei noastre? Este oare ceva necunoscut
experienţei noastre? Unicitatea absolută a unei fiinţe se
înfăţişează într-o relaţie de iubire în care o persoană apare
absolut unică, independent de particularităţile ei. Iubeşti un om
nu pentru că este deştept ci îl iubeşti pentru că îl consideri unic,
fără să iei în seamă particularităţile lui. Prin aceea că gândeşti că
o iubeşti, acea persoană este o persoană alta faţă de tine şi
absolut diferită tocmai pentru că se află în relaţie cu tine. Dacă
această relaţie se taie, atunci acea persoană, alta, se transformă
3
Însemnări făcute în anul universitar 2005–2006 pe marginea prelegerilor
susţinute de Mitrop. Ioannis Zizioulas la Facultatea de Teologie a Universităţii
„Aristotelio“ din Thessalonic.
92 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
într-un obiect comun. Deci pentru persoana noastră, persoana

celuilalt dispare când încetăm să o iubim. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că atunci când există această relaţie de
iubire atunci această fiinţă este alta decât noi şi alta decât
celelalte fiinţe care există; este unică şi este determinantă pentru
propria noastră existenţă.
Iubirea nu constituie premiză pentru a cunoaşte un obiect,
însă pentru a cunoaşte o persoană iubirea este o condiţie absolut
necesară. Când spunem iubire, nu trebuie să înţelegem în mod
simplu, un simţământ pe care îl am, iubirea este tocmai
considerarea celuilalt, a iubitului ca unic, irepetabil, de neînlocuit
şi determinant pentru existenţa noastră. Când vorbim despre
iubire, uneori nu înţelegem cât de profundă este această relaţie.
Iubirea se întemeiază pe o relaţie care este ontologic
determinantă. Adică existenţa mea depinde de persoana iubită,
relaţie care are o alteritate şi o unicitate absolută, ceva de
neînlocuit, independent de particularităţile pe care le poate avea.
Astfel iubirea este condiţia pentru cunoaşterea unei persoane4.
Celălalt element fundamental al persoanei este acela că
întreaga interdependenţă ontologică se sprijină pe libertate. Ea nu
este rezultatul necesităţii. Dispariţia unei persoane fie din cauza
libertăţii noastre, fie din cauza morţii zguduie existenţa şi ipostasul
nostru personal. Este ceva la care reacţionăm. Reacţionăm la
moarte tocmai pentru că nu este o simplă experienţă grea şi tristă
ci pentru că moartea este tăierea legăturii personale. Când
plângem pe cineva care a murit nu îl plângem toţi în acelaşi mod.
O mamă îşi plânge copilul, nu pentru că pe copil l-a durut şi a
murit, iar dacă nu l-ar fi durut toate ar fi fost frumoase, ci pentru
că se taie legătura personală şi este ameninţat, este zguduit
însuşi ipostasul care supravieţuieşte, respectiv cel al mamei.
Părintele Stăniloae arată că în jertfa pentru altul, chiar în
moartea pentru altul, se manifestă credinţa maximă în valoarea
veşnică a aceluia, dar în aceasta se implică şi credinţa în valoarea
veşnică a persoanei proprii, care nu va muri de tot şi prin a cărei
jertfă se asigură veşnicia sa şi a celeilalte persoane. În iubirea care
merge până la jertfă se manifestă însă şi credinţa în Creatorul, care
a dat existenţa semenului meu şi care nu poate să nu ţină la
4
Ibidem.
existenţa veşnică a aceluia şi a mea, prin iubirea faţă de el şi de

mine. Iubirea mea pentru altul se întâlneşte în jertfa pentru el cu
iubirea lui Dumezeu5.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în toate definiţiile ce le dă
ipostasului sau persoanei, menţionează faptul că ipostasul este
un cineva deosebit, o altă persoană, că în fiecare se arată existând
concret esenţa (firea) în mod unic şi de neînlocuit. Persoanele
umane nu sunt repetiţii identice, care pot fi înlocuite deoarece
numai specia e valoroasă. Specia umană este valoroasă şi există
numai prin persoanele unice. Fiecare persoană are o valoare
veşnică, imprimată de către Dumnezeu. Ea este o existenţă vie,
unică şi pătrunde în noi prin comunicarea unică. Comunicarea
nu presupune niciodată pierderea identităţii în cealaltă persoană, ci
ea este o îmbogăţire de sens prin taina celeilalte persoane6. În
fiecare om Dumnezeu a pus pecetea unei valori eterne, unice, iar
valoarea ei pentru celelalte persoane se arată şi în faptul că fiecare
persoană poartă un nume distinct şi răspunde ea însăşi când e
chemată pe nume. Numele trezeşte atât conştiinţa de sine a
persoanei , cât şi a celor care o cunosc, despre unicitatea ei de
neînlocuit şi dorinţa celorlalţi de a o avea veşnic şi neputinţa de a
o uita7.
Când un om iubeşte în mod credincios, atunci el devine o
persoană care poate iubi şi cunoaşte şi pe Dumnezeu. Problema
ontologică în relaţia cu ceilalţi este recunoaşterea existenţei
celuilalt ca factor determinant pentru existenţa mea.
Mântuitorul Iisus Hristos este Persoana unică, Cel iubit în
mod unic, ca Unul născut din Dumnezeu, care se află în relaţie
de iubire ontologică cu Tatăl. De aceea, noi creştinii când spunem:
„Numai în Hristos cunoaştem pe Dumnezeu“, înţelegem că pe
Dumnezeu nu îl cunoaştem aşa, în general, ca Dumnezeu, ci ca
Tată, Tată al Fiului Lui, al Fiului cel Unul născut şi iubit al lui.
Dumnezeu este Tatăl nostru în Fiul.
Persoana, prin creştinism, a devenit noţiunea cheie a
culturii europene, o veritabilă forma mentis a Europei, difuzându-se
în domeniile cele mai diferite imprimând o viziune relaţional-
5
Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae. Omul şi Dumnezeu. În vol. „Studii de teologie
dogmatică ortodoxă“, Craiova, 1991, p. 88.
6
Holbea Gheorghe. Persoană şi comuniune teză de licenţă, Bucureşti, 1988, p. 39.
7
Ibidem. p. 39.
94 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
personală nu numai despre Dumnezeu, dar şi despre om, lume şi

istorie8.
„Pe baza acestei noţiuni Europa a putut asimila tradiţii şi
moşteniri culturale diferite, devenind o cultură deschisă“ 9. După
cum arăta Denis de Rougemont, „persoana distinctă de individ are
o dublă geneză: teologică şi politică. Din punct de vedere politic,
persoana a reuşit să integreze cele două accepţiuni contrare date
anterior omului: de individ existent în sine şi prin sine
(descoperirea Greciei antice) şi de cetăţean existând exclusiv prin
şi pentru stat (Roma antică). Dacă individul este expus seducţiilor
egoismului, scepticismului, profanării şi anarhiei, cetăţeanul este
expus seducţiilor colectivist-totalitare.
Aducând prin virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei o nouă
axă de referinţă verticală, axa transcendenţei personale a lui
Dumnezeu cel întreit în Persoane, persoana rupe cercul orizontal,
vicios al pendulării între invidualism şi colectivism. „Relaţia cu
Dumnezeu îl eliberează pe credincios de sub teroarea socialului şi
a arbitrarului, individualului, obligându-l la o responsabilitate
infinită faţă de aproapele şi la edificarea unui nou tip de
comunitate: comuniunea supranaturală şi ca atare sobornicească
a Bisericii al cărei model este comuniunea treimică“10.
Persoana depăşeşte atât individul arbitrar şi egoist cât şi
cetăţeanul aservit necondiţionat colectivităţilor prin credinţă şi
harul care coboară de la Dumnezeu. „Entitate relaţională,
persoana înseamnă deci nu doar saltul la o logică paradoxală, ci
în primul rând adoptarea unui nou mod de existenţă paradoxal,
în acelaşi timp solitar şi solidar, personal şi comunitar, cel al
comuniunii. Această năzuinţă după convergenţa dintre personal
şi comunitar marchează întreaga istorie a Europei“11.
8
Denis de Rougemont. L'aventure occidentale de l'homme. Paris, 1957 p. 55, 85,
161; vezi la Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet
pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 33, 34.
9
Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru
Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 33.
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 34.
Vocaţia universală a omului şi globalizarea
Globalizarea şi universalitatea sunt două noţiuni esenţial

opuse. Prima exprimă unirea autoritară şi omogenizarea, iar cea
de-a doua exprimă unitatea spirituală, dar în acelaşi timp şi
diversitatea persoanelor. Globalizarea îndepărtează particularităţile
şi schimbă şi persoanele şi societăţile într-o masă amorfă, în timp
ce universalitatea respectă particularităţile persoanelor şi ale
societăţilor şi cultivă armonia şi împlinirea acestora. Globalizarea
se prezintă ca fiind dinamică, întrucât se ocupă exclusiv de
activitatea exterioară, pe când universalitatea pare statică
deoarece întoarce dinamismul său înainte de toate spre omul
interior. Astăzi, efortul în vederea globalizării a devenit mai metodic,
mai sistematic, mai impersonal, mai nedesluşit. Prin intermediul
unei informaţii metodice şi a unei economii controlate sistematic,
se încearcă impunerea unei autorităţi mondiale care nu se
interesează de naţiuni, de state, de societăţi şi de persoane, sau
se interesează de ele numai în măsura în care ele servesc
obiectivelor ei. Măsura evaluării religiilor, a culturii popoarelor, a
valorilor morale sau chiar a valorii persoanei umane o constituie,
în ultimă instanţă, interesul celor puternici.
Globalizarea semnifică aflarea în acelaşi moment într-o
multitudine de părţi diferite, implicând o translocaţie. Globalizarea
religiosului nu se exprimă printr-o omogenitate de credinţă, ci
printr-un hibrid multiplu şi o relativizare a identităţilor care
permite o împăcare a universalismului cu particularismul. O
asemenea perspectivă presupune o deteritorializare a identificării
religioase în favoarea unei concepţii lărgite într-un fel de software
universal care corespunde unei interpretări translocale1.
Particularismul unei culturi religioase este astfel legat de
amestecul specific al raporturilor sociale şi de schimbările
simbolice transnaţionale şi locale. Este folosit şi termenul
glocalizare, o noţiune hibridă, menită să explice globalul prin
1
Chantal SAINT-BLANC. Globaliyation, reseau et diaspora dans le champ
religieux. Colloque international L'internationalization du religieux: mutation, enjeux,
limites, Paris, ASFR, 7–8 février, 2000, p. 5; vezi la lector univ. Laurenţiu Tănase.
Secularizarea şi mutaţiile religiosului în modernitatea târzie. „Anuarul Facultăţii de
Teologie Ortodoxă“, Ed. Universitatea Bucureşti, 2002, p. 262.
96 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
prisma specificităţilor locale. Termenul de globalizare religioasă se

finisează astfel prin acela de glocalizare a religiosului.
Globalizarea impune o „nouă ordine“, care înseamnă în
primul rând conducerea umană globală, care se realizează prin
transnaţionalitate pe piaţa mondială de idei şi în traseele
informaţionale. Transnaţionalitatea şi informaţia ar trebui să ofere
libertate deplină în schimburi, sub forma „libertăţii nelimitate“,
dar ea este de asemenea o extensie a puterii: puterea informaţiei şi
profitul în urma informaţiei. Cele trei elemente necesare optimizării
sunt: diversificarea (până la contra-informaţie), descentralizarea,
interactivitatea (schimburi complete). Cele trei riscuri ale acestui
proces sunt: imperialismul, care înseamnă dependenţă şi
invadare culturală, omogenizarea („diferenţele“ vor fi în mod tacit
demonizate), concentrarea (activităţi şi proprietăţi). Împrumutând
din retorică, publicitatea devine forma sau felul de a prezenta ceva
cu scopul de a convinge. Tehnici de lămurire bazate pe promisiuni
formale şi nevoi fictive impun urgent oferta atenţiei publicului;
critica şi manipularea generală indică un comercialism exacerbat,
care include lipsa de onestitate, alienarea familială, naţională sau
culturală, falsificarea generică prin comercializarea numelui
firmei. Competiţia nu se bazează pe calitate ci pe capacitatea de a
obţine privilegii economice. Manipularea va înlocui în final nevoile
reale cu unele înşelătoare. Competiţia exagerată ar putea duce la
o agresivitate difuză, unde factorul emoţional s-ar putea sa joace
un rol important. Standardizarea înseamnă crearea unor nevoi
impuse publicului, hrănind piaţa de desfacere şi adresându-se
posibililor cumpărători.
De aceea, eventuala predominare a globalizării ar putea să
ducă la distrugerea omului ca persoană şi la sfârşitul istoriei şi al
diverselor forme de cultură şi civilizaţie. Astăzi, globalizarea este
nu numai căutată metodic şi sub diverse forme, dar este şi
impusă în mod practic2.
Universalitatea creştină este la antipodul globalizării şi nu
se dobândeşte prin cotropirea şi distrugerea celorlalţi, ci prin lupta
împotriva patimilor şi distrugerea egocentrismului. Comuniunea
reală nu este posibilă între oameni fără păstrarea identităţii şi în
acelaşi timp a particularităţii fiecăruia.
2
Georgios I. Matzarides. Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Ed.
„Bizantină“, Bucureşti, 2002, p. 21–23.
În teologia ortodoxă se vorbeşte despre îndumnezeirea

omului în care universalitatea apare ca rod al familiarizării omului
cu viaţa dumnezeiască şi cu desăvârşirea sa în calitate de creatură
zidită după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El.
Aşadar, pentru om îndumnezeirea nu este un lux inutil ci este
identică cu mântuirea sa . Prin îndumnezeirea harismatică omul îl
acceptă înlăuntrul său pe Dumnezeu, care conduce toate şi în
acelaşi timp acceptă pe toţi şi toate câte Dumnezeu conduce.
Globalizarea se sprijină pe puterile omeneşti şi este, prin
urmare, calea spre autodivinizare prin care omul caută să devină
dumnezeu. Prin autodivinizare omul se separă de Dumnezeu şi de
aproapele şi devine împătimit după putere şi după stăpânire.
Universalitatea creştină are caracter eshatologic deoarece se
împlineşte στα έσχατα, adică dincolo de ceea ce este istoric şi
trecător, în împărăţia lui Dumnezeu. Noutatea pe care a adus-o
Fiul lui Dumnezeu în istorie prin întruparea Sa este că împărăţia
Lui Dumnezeu activează şi în interiorul timpului înlăuntrul lumii şi
al istoriei. Universalitatea se construieşte în interiorul lumii,
deodată la nivel personal şi colectiv. Fiecare om şi întreaga lume,
potrivit liberei acceptări, este chemat să participe la edificarea
universalităţii creştine. Condiţiile realizării acesteia sunt smerenia
şi iubirea prin care omul acţionează în mod universal şi devine
fiinţă cosmică: „Cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor
domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi
nu trebuie să fie aşa , ci cei care va vrea să fie mai mare între voi
să fie slujitorul vostru. Şi cel care va vrea să fie întâi între voi să
fie tuturor slugă“ (Marcu 10, 42–44).
Biserica îi uneşte pe oameni la nivelul care depăşeşte viaţa
socială convenţională, adică la nivelul prezenţei Mântuitorului
Iisus Hristos în Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, prin care se
restabileşte unitatea primordială şi sfinţenia oamenilor. Atunci
când iubirea se separă de sfinţenie, se separă şi de adevărul
Bisericii, se înstrăinează şi cade la nivelul lumesc. Prezenţa în
Duhul Sfânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Biserică
întemeiază ecumenicitatea ei care nu se epuizează în întinderea ei
în întreaga lume, adică în mondialitate, ci cuprinde şi păstrarea ei
neîntreruptă în timp, adică diacronicitatea. Aceasta de altfel
defineşte şi sensul universalităţii, care constituie însuşirea
fundamentală a Bisericii, şi prin ea a Sfinţilor şi a Părinţilor ei. În
98 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
viaţa şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, conştiinţa

ecumenicităţii este legată de stări duhovniceşti ajunse la culme,
în care omul, scăpat de patimi şi de dispoziţii pătimaşe, înţelege
în mod simţitor prezenţa lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh.
Sfântul Siluan Athonitul, care a trăit în veacul al XX-lea, când a
fost învrednicit să vadă lumina lui Hristos, a simţit că sufletul său
este stăpânit de simţământul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă
de toţi oamenii3. Acest lucru îl arată şi Sfântul Grigorie Palama,
care spune că atunci când omul este luminat de lumina necreată,
îmbrăţişează înlăuntrul său întreaga creaţie şi dobândeşte
dragostea desăvârşită.4
În Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi
în cea a Sfântului Vasile cel Mare, cinstitele daruri care se pregătesc
la proscomidie se aduc pentru toată lumea, de asemenea cererile
ecteniilor precum şi rugăciunile se fac pentru toată lumea. Înainte
de rugăciunea domnească se rosteşte îndemnul către credincioşi
de a se preda cu totul lui Hristos: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea
Sfântului Duh cerând pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Sfânta Liturghie ne
arată că omul biruieşte dezbinarea sa lăuntrică şi găseşte calea
vieţii sale în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, descoperind
sinele său adevărat, ipostasul său adevărat în relaţia cu
persoanele celorlalţi, ale prietenilor şi ale duşmanilor, ale tuturor
oamenilor pe care îi încape dragostea lui Hristos (2 Corinteni 5,14)5.
Diferenţa dintre globalizare şi universalitate reiese clar din
cuvintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Grigorie Teologul spune:
„Căci noi nu căutăm să biruim ci să apropiem pe fraţii care sunt
sfâşiaţi de despărţire“6. Sfântul Maxim Mărturisitorul la rândul
său, explicând polemica sa faţă de eretici spune: „Scriu acestea
nu pentru a-i face pe eretici să sufere, nici pentru a mă bucura de
răul acestora. Să nu fie! Ci, scriu mai degrabă bucurându-mă şi
împreuna veselindu-mă de întoarcere. Căci ce este mai plăcut
3
Arhimandritul Sofronie. Sfântul Siluan Athonitul. Essex, Anglia 1999, p. 40–41;
Georgios I. Mantzarides. Ecumenicitatea Părinţilor Bisericii şi ecumenismul
contemporan. În „Vestitorul Ortodoxiei“, XIV, nr. 303–304, decembrie 2002, p. 4.
4
Sfântul Grigorie Palama. Către monahia Xenia. PG 150, 1081 AD; Georgios
Matzarides, art. cit., p. 4.
5
Georgios Mantzaridis. art. cit. p. 4.
6
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 41,8, PG 36, 440 B.
credincioşilor decât ca fiii lui Dumnezeu să se îndumnezeiască

adunaţi într-unul.“7
Ecumenicitatea Bisericii nu se confundă nici cu
ecumenismul contemporan deoarece acesta urmăreşte mai întâi
unificarea lumii creştine şi nu păstrarea identităţii ei. Ecumensimul
încearcă sa creeze unitatea prin sociologie şi antropologie
secularizate. În aceasta constă diferenţa fundamentală a
ecumenismului contemporan faţă de ecumenicitatea Părinţilor
Bisericii. Problemele credinţei, potrivit Sfinţilor Părinţi, nu pot fi
relativizate din raţiuni de purtare civilizată. Părinţii Bisericii nu
dispuneau de mai puţină iubire de oameni decât noi, când
procedau la îndepărtarea ereticilor din Trupul Bisericii. „Nu se
bucurau şi nici nu se simţeau plini de triumf când anatematizau
pe arieni, pe nestorieni sau pe eutihieni. Dimpotrivă, recurgeau la
aceste măsuri cu durere în suflet, pentru păstrarea sănătăţii
întregului trup. Iar dialogurile lor cu toţi cei care se îndepărtau de
adevărul Bisericii, nu erau străbătute de duhul superiorităţii sau
al rivalităţii, ci de durere şi de compătimire. Unitatea creştinilor se
întemeiază pe unitatea credinţei. Când însă descoperirea lui
Dumnezeu este considerată ca o învăţătura religioasă
convenţională, când mişcarea lui Dumnezeu înspre om este
înlocuită cu mişcarea omului către zeii pe care îi crează dispoziţia
sau fantezia sa, când în sfârşit, Harul Sfântului Duh este înlocuit
de capacităţile omeneşti, creştinismul este adus la nivelul religiilor
omeneşti, este religizat“8.
A fi creştin în timp şi în contratimp
Deşi pare paradoxal, creştinul îşi desfăşoară viaţa sa în timp

cu lumea, dar şi în contratimp cu ea, adică în afară de lume sau
împotriva lumii, şi în afara problemelor lumii de azi sau împotriva
lor. În Epistola către Diognet se spune despre creştini că, în timp
ce se află împrăştiaţi în întreaga lume şi urmează obiceiurile
locurilor în ce priveşte îmbrăcămintea, hrana şi celelalte ale vieţii,
7
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola 12, PG 91, 465 C.
8
Georgios Mantzaridis, art. cit., p. 5.
100 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
prezintă un mod de viaţă minunat şi, neîndoielnic, paradoxal. Îşi

au patriile lor, dar trăiesc ca străinii. Iau parte la toate ca
cetăţeni, dar le rabdă pe toate ca străini, „locuiesc pe pământ, dar
petrec în cer“. Această Epistolă demonstrează că adevărul creştin
se arată pe două nivele în acelaşi timp: pe cel lumesc şi pe cel
transcendent. Primul cuprinde partea materială şi socială, iar cel
de-al doilea pe cea duhovnicească. Apropierea realităţii
pluridimensionale, care se mişcă în acelaşi timp în amândouă
aceste nivele, calitativ diferite, este firesc să aibă nevoie de o
abordare sferică.
După cum reiese din Epistola către Diognet , în perioada
primară a Bisericii, creştinii erau „neînţeleşi, persecutaţi ca unii
ce erau un al „treilea gen“ sau un „gen nou“ (triton, kainon genos)
de oameni, distinct atât de „păgâni“, cât şi de „iudei“, despre care
se ştiau puţine lucruri clare şi precise. Afară de faptul evident că
refuzau atât cultul zeilor păgâni ai Imperiului Roman, cât şi
riturile religioase naţionale ale evreilor, creştinii erau acuzaţi – pe
lângă calomniile practicării canibalismului ritual (deformare a
Euharistiei) şi a orgiilor incestuoase (distorsiune a iubirii şi
ospeţelor comunitare) – de ură împotriva umanităţii şi de dispreţ
al lumii şi vieţii din pricina uşurinţei cu care acceptau moartea
martirică pentru Hristos, precum şi de lipsă de patriotism civic şi
de loialitate faţă de stat din pricina devotamentului lor faţă de
Împărăţia lui Dumnezeu1.
Creştinismul primelor trei secole a dus, de altfel, o dificilă şi
îndelungată luptă, „în condiţii de minoritate persecutată, împotriva
tendinţelor puternice manifestate în interiorul lui de a-l face să
cadă în atitudini radicale şi negative faţă de existenţă, societate,
stat, istorie, cultură, lege şi raţiune. Delimitarea faţă de dualismul
ontologic al gnosticilor şi faţă de eshatologismul radical apocaliptic
şi milenarist – gnosticism şi milenarism ce vor fi reluate în formă
secularizată de marxism – a reprezentat momentul definitoriu
pentru constituirea profilului adevăratului creştinism al Bisericii
apostolice. Prin această delimitare polemică, Biserica afirma răspicat
că, deşi era persecutată de păgâni şi de iudei pentru credinţa ei în
Hristos Creatorul, Mântuitorul şi Judecătorul lumii, ea nu
1
Ioan I. Ică jr. Biserică, societate , gândire în Răsărit, în Occident şi în Europa de
azi. În vol. Gândirea socială a Bisericii, Ed. „Deisis“, Sibiu, 2002, p. 19.
abandonează puterilor malefice ale răului nici cosmosul, nici

natura, nici statul, nici timpul, nici cultura, nici raţiunea, nici legea,
nici Vechiul Testament. Deşi căzute în păcat, toate acestea sunt
realităţi create de Dumnezeu, deci bune în fiinţa lor, putând
constitui, după exorcizarea baptismală a puterilor demonice
infiltrate în ele, materia potenţială a anticipării euharistice a
Împărăţiei lui Dumnezeu, în aşteptarea actualizării ei definitive la
a Doua Venire a lui Iisus Hristos; Biserica fiind locul, martora şi
slujitoarea realizării misterului dospirii în lume şi istorie a
fermentului Împărăţiei lui Dumnezeu, adusă de Hristos Care
vorbeşte despre ea în parabolele Lui (Matei 13)“2.
Epistola către Diognet arată că Dumnezeul în care cred
creştinii nu este Dumnezeul autarhic pe care filozofii antici
încercau să-L imite în autarhia Lui, ci Dumnezeul iubirii de
oameni, Care trebuie imitat în philanthropia Sa esenţială, iubind
pe toţi oamenii aşa cum i-a iubit şi-i iubeşte şi El. Comportându-se
asemenea lui Dumnezeu prin facere de bine, creştinul devine
„imitator al lui Dumnezeu“ (mimetes Theou) şi „dumnezeu“ (theos)
pentru cei cărora le face bine. Dar creştinii Îl imită pe Dumnezeu
nu doar imitând bunătatea Lui, ci modul paradoxal al prezenţei
Lui în lume, imitându-L cu alte cuvinte în acelaşi timp în
transcendenţa şi imanenţa Sa. „Creştinii nici nu se identifică
integral cu lumea ca în imanentismul stoic, nici nu evadează
radical din ea, ca în transcendentismul platonic; ei sunt în acelaşi
timp detaşaţi şi angajaţi, sunt în acelaşi timp cetăţeni ai cerului,
patria lor adevărată, şi cetăţeni loiali şi activi ai oraşelor.
„Cetăţenia lor minunată şi paradoxală“ face din creştini nu altceva
decât sufletul activ în trupul lumii“3.
Epistola către Diognet precizează aşadar că a fi în lume nu
înseamnă a aparţine exclusiv lumii: „ei trăiesc fiecare în ţara lor,
dar ca străinii. Fiecare ţară străină este ţara lor şi fiecare ţară e o
ţară străină. Ei trăiesc în trup, dar nu trăiesc după trup. Ei îşi
trăiesc viaţa pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului“. Uniţi cu
Dumnezeu şi imitându-L, creştinii şi Biserica însufleţesc şi ţin la
un loc asemenea unui suflet corpul social şi cosmic, sunt
principiul coeziunii, unităţii şi vieţii lui adevărate. „Creştinii
2
Ibidem, p. 19–21.
3
Ibidem, p. 21.
102 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
trăiesc în lume, dar nu sunt ai lumii“. Aceasta ne arată că într-o

lume suficientă sieşi, desacralizată „omul lui Dumnezeu“ este
marginalizat. Această marginalizare a sa de către ceea ce numim
„lume“ se manifestă concret prin trei atitudini:
a) Problematizarea credinţei. Astfel astăzi multor tineri
„religia li se pare că este o poveste de adormit copiii. Cei mai mulţi
dintre ei gândesc despre Dumnezeu, dar Biblia şi Biserica li se par
complet învechite şi irelevante pentru viaţa lor şi ei nu le pot lua
în serios. Biserica nu are sens: predici plictisitoare, rugăciuni fără
înţeles. Tot ce văd în jurul lor este completamente nereligios. A fi
dintre cei care cred în Dumnezeu e ridicol“4. O consecinţă a
acestei problematizări este relativizarea Revelaţiei. Influenţaţi de
ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi urmăresc să
creeze o Europă, refuzând creştinismul, în ciuda faptului că
civilizaţia europeană este la baza ei o civilizaţie creştină. Aşadar
pentru a fi democratică, Europa marginalizează Biserica.
b) Orientarea exclusivă spre lume. Mulţi au impresia că
totul se obţine de aici, că totul se petrece aici, nu mai există spirit,
nici mister, nici criterii dumnezeieşti, nici responsabilitate faţă de
Dumnezeu. Lumea a devenit scopul omului şi el crede că el a fost
lăsat singur cu lumea, în mâinile ei. Într-o asemenea lume
secularizată rugăciunea, criteriile duhovniceşti şi viaţa morală nu-şi
mai au locul. Societatea care se propune, se vrea o societate
alcătuită din fiinţe, care să nu ştie de unde vin şi încotro se
îndreaptă, de ce trăiesc, de ce luptă în viaţă, de ce au conştiinţă.
Se vrea o societate formată din fiinţe inconştiente de sensul
propriei existenţe, incapabilă să gândească dincolo de graniţele
acestei lumi atât de strâmte, dominate de logica influenţată şi
chiar impusă de stăpânitorii acestei lumi.
c) Al treilea aspect al crizei este acela al autonomiei omului.
Dumnezeu este negat. Omul se emancipează faţă de Dumnezeu,
copii se emancipează faţă de părinţi.
Totuşi lumea de azi, aşa cum este ea, cu îndoielile şi cu
dorinţa ei de autonomizare, este aceeaşi lume creată de Dumnezeu.
Este cam în acelaşi fel cu lumea în care s-a întrupat Mântuitorul
Hristos. El nu S-a întrupat într-o lume cuminte, credincioasă, care Îl
4
Charles Hamblett and Jane Deverson. Generation X. Tandem Books, London,
1966, p. 34; Dr. Antonie Plămădeală. Ca toţi să fie una. EIBMBOR, Bucureşti 1979, p. 338.
aştepta cu braţele deschise, ci dimpotrivă. Totuşi, Mântuitorul nu a

venit sa i se împotrivească ci să-i slujească. El nu o părăseşte, în
ciuda faptului ca ea se îndoieşte sau nu crede. El nu se separă de
lume, deşi nu este de acord nici cu necredinţa, nici cu îndoiala. El
vine în timp, Se întrupează în istorie, sfinţeşte timpul şi istoria
prin jertfa şi Învierea Sa. El este în contratimp cu îndoiala, cu
problematizarea credinţei şi cu autonomizarea omului. Când spune
lume, creştinul se gândeşte la Dumnezeu care iubeşte lumea,
iubind astfel lumea prin Dumnezeu. Lumea nu trebuie iubită
pentru ea însăşi, ci pentru că este creaţia lui Dumnezeu şi pentru
că ne duce la Dumnezeu.
Ce se întâmplă astăzi în ceea ce încercăm să numim „casa
noastră comună, Europa“?
Nici stat, nici simplă ligă de state, Europa continuă sa fie un
„obiect politic şi neidentificabil“ (Delors), pseudo-entitate politică,
redusă practic la simple conferinţe interguvernamentale
instituţionalizate. Oscilând între o „confederaţie neputincioasă“ şi
o „federaţie nelegitimă“, Europa ar fi un veritabil „imperiu al
neputinţei“ (similar Kakaniei austro-ungare descrise de Musil), un
„pseudo-imperiu“ cu o „falsă cetăţenie“ şi un „fals parlament“ 5.
Ce trebuie să devină Europa?
Să devină Europa politică democratică şi federală, stăpână
în sfârşit nu pe alţii, ci pe ea însăşi; astfel ar putea deveni, „ar
putea fi imperiul «republican» al viitorului care ne lipseşte“ 6.
Christianitas şi romanitas pot fi o „paradigmă fondatoare a
unei posibile cetăţenii şi a unui universalism cultural european“.
Viziunea unei Europe federale nu trebuie neapărat legată de
perspectivele revolute ale statului-naţiune. Mai degrabă el trebuie
să ia drept referinţă Imperiul romano-german.
Contrar a ceea ce s-ar putea crede însă, procesul unificării
europene nu înseamnă depăşirea naţiunilor. Europa nu poate fi
decât o acţiune comună a naţiunilor europene. Reconcilierea
franco-germană s-a creat printr-o decizie politică luată de naţiuni,
5
„Le moment et la methode: entretien avec Jacques Delors“, Le Débat, nr. 83,
jan.–fevr. 1995, p. 22; Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un
suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 39.
6
Bela Farago. „L' Europe, empire introuvable?“. Le Débat, nr. 83, jan.–fevr. 1995,
p. 42–58; Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru
104 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
nu de instituţii supranaţionale. Federaliştii europeni pledează clar

pentru resuscitarea lor politică. Europa e văzută ca o „federaţie de
naţiuni“ menite să le consolideze nu să le anuleze.
Ce rol va avea religia, Biserica, într-o Europă unită?
Reîntoarcerea religiosului e un fapt, dar, din păcate, el
înseamnă triumful unor forme de religiozitate inedite (mergând de
la secte prin ezoterism şi neo-budism până la cultul fenomenelor
paranormale) care şterg frontierele clasice dintre Cetatea lui
Dumnezeu şi Cetatea oamenilor. Marile religii oscilează între
politizare extremă (islam) şi dezangajare totală (budism). Triumful
noilor forme de religiozitate atestă reculul culturii clasice şi iudeo-
creştine, o punere în paranteze a elementelor spirituale şi
simbolice care au structurat atât identitatea europeană de
profunzime cât şi modernitatea clasică, spiritul european şi
democraţia. Armătura lor spirituală şi intelectuală este contestată
sau eludată. Ele îmbracă formele înţelepciunilor echivoce, ale
utopiilor autist-consolatoare şi pietiste ale interiorităţii, şi practică
fideismul, sapienţialismul şi efuziunile sentimentale. Concomitent,
asistăm la un declin al speranţei, la un sfârşit al timpului liniar
prin devalorizarea trecutului şi viitorului şi la o fixaţie unilaterală
pe prezent şi pe sine. Refuzul viitorului e însoţit şi de declinul
transcendenţei şi al axei verticale7.
Care ar putea fi rolul Bisericii în social?
Iată chiar răspunsul unui sociolog contemporan:
„Parteneriatul social nu trebuie să reducă Biserica la o instituţie a
societăţii civile, printre atâtea altele“, risc care constituie
„pericolul major de care Bisericile sunt pândite atunci când
convieţuiesc cu democraţia. Vocaţia Bisericii este să anunţe
Vestea cea Bună, să apere diluarea relativizării unui adevăr absolut,
dar în acelaşi timp să proclame, ca o dimensiune constitutivă a
acestui mesaj, solicitudinea pentru om, pentru umanitatea lui,
pentru viitorul tuturor oamenilor de pe pământ, pentru orientarea
de ansamblu a dezvoltării şi a progresului“, ca element esenţial al
credinţei eshatologice. „Descoperirea unui rol nou al Bisericii în
spaţiul public cheamă Biserica să îşi asume o identitate socială
conferită Europei, un dialog social între parteneri şi intervenţia
7
Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru
socială în favoarea celor mai defavorizaţi“. Biserica trebuie să

instituie „un dialog critic în dezbaterea publică, să se facă auzită
şi să beneficieze de audienţă atunci când încearcă să depăşească
prin valorile ei religioase sau morale deficitul de gândire în care
societăţile noastre moderne se află prinse“8.
Ce înseamnă Ortodoxia în Europa unită? Ce este Europa
pentru Ortodoxie în contextul globalizării?
Europa este pentru Bisericile Ortodoxe o provocare şi o
oportunitate. Ea este în acelaşi timp un pericol şi o şansă.
Ortodoxia trebuie să se apropie de omul apusean, de persoana
care locuieşte astăzi în Europa, dar care provine totuşi din alte
religii şi alte culturi, văzând în el pe aproapele conform cuvintelor
pauline că în viaţa creştină nu mai este elin şi iudeu, tăiere
împrejur şi netăiere în prejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi
întru toţi Hristos (Coloseni 3,11). Ortodoxia nu trebuie să piardă
din vedere în acest dialog identitatea sa. Pentru a însemna ceva în
Europa, popoarele ortodoxe trebuie să îşi salveze caracterul
autentic, pe care l-au moştenit de la părinţii şi sfinţii lor, un
caracter care arată distanţă şi apropiere: distanţă faţă de grija
lumii şi apropiere faţă de nevoile lumii.
Ortodoxia va convinge omul european dacă în existenţa şi
acţiunea ei va da dovadă de unitate. Numai în acest fel realitatea
europeană poate să fie un câmp de exersare al dinamicii
Ortodoxiei. Ortodoxia are obligaţia să-i reamintească cetăţeanului
european în mod constant că „palatele economiei şi progresul
tehnic sunt foarte fragile şi, în consecinţă, este nefolositor ca viaţa
cuiva să se bazeze şi să-şi pună speranţa exclusiv pe ele“9.
Ortodoxia poate să transforme criza Europei într-o şansă.
Sunt destui apuseni, care în diferite împrejurări au exprimat o
nostalgie şi o recunoaştere a autencitităţii tradiţiei ortodoxe. Iată
o mărturie a unui apusean în acest sens, arhimandritul Placide
Deseille: „ceea ce m-a incitat să mă întorc spre tradiţia bizantină,
nu a fost, aşadar legăturile ei răsăritene. Niciodată nu m-am simţit
8
Violeta Barbu. Bisericile în Europa-un partener social? În volumul Un suflet
pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 16, 17.
9
Prof. univ. dr. Konstantinos V. Skouteris. Ortodoxia şi Europa. O critică bazată
pe realitate. În vol. „Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea şi cultura europeană“,
Braşov – Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, august 2004, p. 60, 61.
106 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
răsăritean, nici nu doream să devin. Însă, folosirea liturghiei

bizantine îmi părea să fie modul cel mai potrivit în situaţia actuală a
lucrurilor, pentru a pătrunde cineva în plinătatea tradiţiei patristice,
într-un fel conform căruia să nu fie molcom şi raţionalist, ci vioi şi
concret. Liturghia bizantină îmi părea întotdeauna, nici mai mult
nici mai puţin, ca o liturghie răsăriteană, ca singura tradiţie
liturgică existentă, pentru care putem să spunem: aceasta nu a
făcut nimic mai mult decât să încorporeze plinătatea marii teologii
pe care au prelucrat-o Sfinţii Părinţi si Sinoadele până în secolul
al VIII-lea în viaţa liturgică. În aceasta se cântă Euharistia
Bisericii, care triumfă peste erezii, marea doxologie a teologiei
treimice şi hristologice a Sfinţilor Atanasie, a Capadocienilor, a
Sfântului Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei şi Maxim. În ea
se dezvăluie spiritualitatea marilor curente monahale de la Sinai
până la cele din Studion, iar mai târziu de la Athos ... în cadrul ei, în
fine, lumea întreagă, transformată de prezenţa slavei dumnezeieşti,
se dezvoltă într-o dimensiune clar eshatologică“10.
În ceea ce priveşte Ortodoxia românească acelaşi apusean
mărturiseşte: „de-a lungul anilor trecuţi am făcut diferite călătorii
în ţări ortodoxe, precum în România, în Serbia, în Grecia şi la
Sfântul Munte. Atunci nu aveam ca scop să îmbrăţişăm Biserica
Ortodoxă, ci doream doar o cunoaştere directă a Ortodoxiei şi să
fim iniţiaţi în viaţa ei monahală şi liturgică. România ne atrăsese în
mod special prin asocierea şi influenţa reciprocă pe care am văzut-o
acolo între un monahism viu, care avea personalităţi duhovniceşti
remarcabile, şi un popor inspirat de o adâncă credinţă şi pietate“.
Mărturia arhimandritului Placid Deseille arată clar şi cât de
intense şi existenţiale sunt frământările create în relaţiile dintre
ortodocşi şi eterodocşii apuseni: „totuşi, această Biserică
Ortodoxă nu este o Biserică răsăriteană, o expresie răsăriteană a
credinţei creştine. Este Biserica lui Hristos. Tradiţia ei a existat ca
şi tradiţia comună tuturor creştinilor de-a lungul primelor secole, iar
noi, veniţi în comuniune cu ea nu am făcut nimic altceva decât să
10
Αρχίμ. Πλακίδα Δεσέιλλε. Η πορεία μου προς τηνΟρθοδοξία. Αθήνα, 1986, p.
36–37; Pr. prof. univ. dr. Konstantinos Karaisaridis. Biserica Ortodoxă în cadrul
UniuniiEuropene. Abordare a problemelor liturgico-pastorale. În vol. „Ortodoxia – parte
integrantă din spiritualitatea şi cultura europeană“. Braşov – Mănăstirea Constantin
Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, august 2004, p. 69.
ne întoarcem la acest izvor. Nu am schimbat Biserica, ci pur şi

simplu am trecut de la o ramură tăiată la Biserica cea Una, la
turma ei“11.
Credem că Ortodoxia va întâlni pe drumurile Europei pe
omul preocupat de faptul că viaţa este scurtă şi de sensul trecerii
noastre prin această viaţă, obosit de viaţa sa consumistă, care
simte sau trebuie să afle ce mărturisea Sfântul Ioan Gură de Aur,
că se cumpără cu bani numai „cele mărunte şi neînsemnate“, pe
când cele absolut necesare şi care susţin viaţa noastră nu sunt la
dispoziţia tuturor12. Un asemenea om a fost întrebat de un părinte
ortodox: „puteţi să ne faceţi o icoană care să ne descrie starea
sufletului şi a gândirii dumneavoastră acum?“ Iar el a răspuns:
„... un pustiu ... un pustiu nesfârşit ... unde nu mai poate să
înflorească nimic ... un pustiu cu un trecut faimos, care nu
acceptă însă realitatea prezentă ...“ Să sperăm că în acest pustiu
duhovnicesc Ortodoxia va fi o oază de regenerare spirituală.
&&&
ANEXĂ
Epistola către Diognet
Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământ,

nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu
se folosesc de un dialect paralel [parellagmene] şi nici nu duc o
viaţă paralelă [pa-rasemon]. Învăţătura lor n-a fost găsită printr-o
invenţie sau excogitare a unor oameni curioşi, nici nu promovează
vreo doctrină [dogma] omenească, precum alţii.
Locuind în cetăţi eline şi barbare, cum i s-a hărăzit fiecăruia,
şi urmând obiceiurilor locului în ce priveşte hainele, regimul hranei
şi restul vieţii, arată constituţia cetăţeniei lor ca una minunată şi în
11
Ibidem.
12
Sfântul Ioan Gură de Aur. Omilii la statui. 2, 6, PG 49, col. 43; Georgios
Mantzaridis. op. cit., p.188.
108 _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA
mod recunoscut paradoxală [thaumasten kai homologoumenos

paradoxon ten katastasin tes heauton politeias].
Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte imigranţi [paroikoi], iau
parte la toate [treburile publice] ca nişte cetăţeni şi suportă toate
[îndatoririle] ca nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi
orice patrie le este străină.
Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc prunci, dar nu-şi aruncă
odraslele.
Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat [comun].
Sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup.
Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer.
Se supun legilor hotărâte, dar prin vieţile lor biruie legile.
Iubesc pe toţi şi sunt prigoniţi de toţi; sunt necunoscuţi şi
condamnaţi.
Sunt omorâţi şi fac vii pe alţii.
Sunt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate şi au
prisos în toate.
Sunt necinstiţi şi se slăvesc în necinstirile lor. Sunt huliţi şi
sunt îndreptaţi. Sunt defăimaţi şi binecuvântează; sunt ocărâţi şi
cinstesc [pe cei ce-i ocărăsc].
Fac binele şi sunt pedepsiţi ca nişte răi; sunt pedepsiţi şi se
bucură ca unii făcuţi vii.
Sunt combătuţi de iudei ca unii de altă seminţie cu ei şi sunt
persecutaţi de păgâni, dar cei care-i urăsc n-ar putea spune cauza
duşmăniei lor.
Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup [en somati psyche]
aceasta sunt creştinii în lume [en kosmo christianoi].
Sufletul e răspândit ca o sămânţă în toate mădularele
trupului, iar creştinii sunt răspândiţi în cetăţile lumii.
Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; creştinii
locuiesc în lume, dar nu sunt din lume.
Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut; creştinii sunt
cunoscuţi că sunt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui
Dumnezeu rămâne nevăzută.
Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el, deşi nu e cu
nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de
plăceri; şi pe creştini lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic
nedreptăţită de ei, fiindcă se împotrivesc plăcerilor.
Sufletul iubeşte trupul care-l urăşte şi mădularele lui; creştinii

iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei.
Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; şi creştinii
sunt deţinuţi în lume ca într-un arest, dar ei ţin la un loc lumea.
Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; creştinii
locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptând nestricăciunea în ceruri.
Sufletul se face mai bun suferind cele rele în ce priveşte hrana şi
băutura, iar creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc tot mai mult.
Într-o atât de mare poziţie [taxin] i-a pus Dumnezeu [în lume],
pe care nu le este îngăduit a o părăsi.
Căci Dumnezeu i-a iubit pe oameni: pentru ei a făcut lumea,
lor le-a supus toate cele din lume, le-a dat raţiune şi minte, doar lor
le-a îngăduit să privească spre cer, pe ei i-a făcut după chipul Său,
lor le-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut, lor le-a făgăduit Împărăţia
în cer pe care o va da celor ce-L iubesc pe El.
Iar cunoscând aceasta, de ce bucurie nu vei fi umplut? Sau
cum nu-L vei iubi pe Cel ce te-a iubit în acest fel înainte de a-L fi
iubit tu pe El? Iar iubindu-L vei fi un imitator al bunătăţii Lui.
Si nu te mira de faptul că un om se face imitator al lui
Dumnezeu; poate, dacă vrea.
Căci fericirea nu înseamnă faptul de a-l stăpâni pe
aproapele, nici de a voi să fii superior celor mai slabi, nici de a fi
bogat şi a-i constrânge cu forţa pe cei inferiori, şi nu în acestea stă
imitarea lui Dumnezeu, ci acestea sunt în afara măreţiei Lui.
Ci este imitator al lui Dumnezeu oricine ia asupra sa povara
aproapelui, care vrea ca în cele în care e mai bun să facă bine
celui mai mic, care, dând celor lipsiţi cele pe care le are de la
Dumnezeu, devine un dumnezeu pentru cei care le primesc de la
el. Atunci, deşi eşti pe pământ, vei vedea că Dumnezeu are
cetatea în cer, atunci vei începe să grăieşti tainele lui Dumnezeu.
&&&
CAPITAL ŞI INDUSTRIE NAŢIONALĂ versus
GLOBALIZARE. CAZUL ROMÂNESC
Liviu Ţăranu
România, aflată astăzi într-un intens proces de modernizare

şi integrare în structurile economice şi politice ale Europei unite,
este situată fără nici o îndoială în circuitul globalizării. În aceste
condiţii, mai are nevoie această ţară de capital şi industrie
naţională? Mai pot fi păstrate şi dezvoltate aceste două
dimensiuni ale identităţii naţionale? Acestor întrebări încercăm să
răspundem în studiul de faţă, realizând totodată o largă
incursiune în istoria dezbaterilor pe această temă din societatea
românească modernă şi contemporană.
O concluzie importantă care poate fi desprinsă din
istoriografia epocii moderne şi contemporane a societăţii
româneşti constă în aceea că secolele XIX şi XX se caracterizează
printr-o intensă confruntare de idei privind direcţiile, căile şi
ritmul dezvoltării economice a României. Dacă aproape toate
forţele politice româneşti – şi aici includem şi Partidul Comunist
Român – erau de acord şi susţineau modernizarea ţării, diferenţe
majore apăreau în privinţa direcţiilor, căilor şi îndeosebi asupra
ritmului modernizării. Asigurarea unui ritm alert procesului de
modernizare întâmpina obstacole interne – insuficienţa capitalurilor,
a resurselor, a forţei de muncă specializate – şi externe. La
acestea din urmă se referea I.C. Brătianu: „Românii sunt deja
pătrunşi că unei naţiuni cucerite de tăişul sabiei îi rămâne
dreptul la revendicare şi mijloace de decotropire, pe când, din
Capital şi industrie naţională versus globalizare. 111
Cazul românesc __________________________________________
contră, o naţiune cucerită prin mijloace economice este nimicită

pentru totdeauna în drept şi fapt“1.
Chestiunile fundamentale ale dezvoltării ţării şi implicit ale
modernizării se rezumau la industrializare şi rezolvarea problemei
agrare. Partidul Naţional Liberal a fost cel care, atât înainte cât şi
după primul război mondial, a avut în centrul platformei sale
politice, sintetizată în formula „Prin noi înşine“, teza dezvoltării
prin forţe proprii, prin industrializare. Aceasta era văzută ca
singura variantă a consolidării întregii economii şi totodată a
independenţei economice a ţării2. Numeroasele luări de poziţie ale
şefilor liberali, legislaţia adoptată, întreaga concepţie în privinţa
dezvoltării industriei, capitalurilor străine şi politicii vamale
confirmă ideea că PNL a fost forţa politică principală care a
promovat, în mod ferm, industrializarea.
„Astăzi nu mai este trebuinţă de a dovedi că dacă se va
mărgini toată activitatea numai la agricultură, poziţia noastră va
fi în curând cu desăvârşire compromisă … Trebuie cu orice preţ
să creăm o industrie naţională. Numai cu acest preţ vom scăpa de
ruina economică, care aduce în genere şi ruina politică.“ se
spunea în Expunerea de motive a proiectului intitulat Măsuri
generale spre a veni în ajutorul industriei naţionale care era
promulgat ca lege în 18873.
O bună parte dintre fruntaşii liberali au desfăşurat o bogată
activitate teoretică – care a avut însă de suferit la capitolul practic –
în sprijinul industrializării. P.S. Aurelian şi colaboratorul său V.
Lascăr au fost printre primii. V. Lascăr aprecia în 1897 că
„suntem datori să facem toate sacrificiile ca să întemeiem o
industrie naţională“4. Ulterior, Vintilă I. Brătianu, în discursurile
sale parlamentare, în cărţi şi broşuri, a demonstrat necesitatea
creării unei industrii naţionale, având la bază capitalul autohton.
În Manifestul-program al PNL din 1911 se regăsea un capitol
intitulat Industria naţională şi soarta lucrătorilor, în care se prevedea
1
Gh. Iacob. Economia României (1859-1939). Fapte, legi, idei. Iaşi, 1996, p. 141.
2
Ibidem. p. 13.
3
Apud Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918,
Bucureşti, 1983, p. 262.
4
V. Lascăr. Discurs în Senat, 14 ianuarie 1897. În Discursuri politice, I,
112 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
încurajarea capitalului autohton, organizarea creditului industrial

şi dezvoltarea învăţământului tehnic şi comercial. Într-un alt capitol
dedicat meseriilor şi industriei casnice se aprecia că industria
trebuie să devină „o ramură care să egaleze pe cea agricolă“5.
Dezvoltarea industrială a ţării era văzută prin creşterea
gradului de exploatare a bogăţiilor naturale, în acest sens
industria petrolieră urmând să ocupe un loc aparte, „afacerea cea
mai importantă a ţării, după agricultură“, după cum se exprima
Emil Costinescu6. Ca urmare, la începutul primului război mondial,
cele mai multe investiţii era direcţionate spre domeniul extracţiei
şi prelucrării petrolului şi al exploatărilor forestiere cca 82% şi
doar o mică parte din capital era investit în celelalte ramuri ale
industriei. Din nefericire, cea mai mare parte a acestui capital era
străin. Se explică astfel frecventele luări de atitudine ale liderilor din
PNL în favoarea capitalului românesc în industrie. „O industrie nu
poate fi o realitate naţională dacă nu participă în mod efectiv
capitalul naţional sau cel puţin naţionalizat“ susţinea, în 1909,
Ion I.C. Brătianu7.
Pentru a proteja şi încuraja industria naţională liberalii au
promovat şi adoptat o politică vamală de tip protecţionist, pe baza
unor tarife vamale diferenţiate, care să favorizeze naşterea unor
industrii noi iar pe cele existente să le oblige să consume cât mai
multe materii prime din ţară. În acest sens, trebuie subliniat că
tariful vamal adoptat în 1904, cu modificările intervenite în anii
1906, 1911, 1912 şi 1913 a stat la baza politicii de industrializare
până la primul război mondial.
În ceea priveşte perioada interbelică curentul dezvoltat de
liberali anterior se amplifică şi capătă tot mai multe conotaţii. O
bună parte a istoricilor sunt de acord că pentru această perioadă
a existat o reală strategie a modernizării chiar dacă unii sau alţii
folosesc termeni diferiţi8. Iar ceea ce este şi mai important, pentru
întreaga perioadă de la 1866 la 1938, putem identifica o continuitate
5
PNL – Manifestul-program al partidului, Bucureşti, 1911, p. 10–12.
6
Gh. Iacob. op. cit, p. 16.
7
Ion I.C. Brătianu. Discurs la întrunirea liberală de la Craiova, 24 iunie 1909. În
Discursuri politice, III, Bucureşti, 1939, p. 147.
8
Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei. Cum s-a înfăptuit
România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării. Iaşi, 1993, passim.
Cazul românesc __________________________________________
în strategia modernizării9. Anul 1918 nu a fost un nou început

pentru dezbaterile asupra modernizării, ci un moment care a
amplificat şi îmbogăţit conţinutul acestora, opera de modernizare
urmând a se derula aşa cum se întâmpla de la 1859 încoace, sub
semnul naţionalului şi al integrării în lumea civilizată a Europei.
Cheia modernizării se găsea în raportul dintre industrie şi
agricultură, ţinând cont că principala ramură a economiei continua
să fie agricultura, sferă în care lucra peste 78% din populaţie. În
consecinţă, se poate aprecia că întreaga dezbatere asupra
modernizării României se concentra asupra problemei raportului
industrie/ agricultură. În această confruntare de idei au fost
angrenaţi un număr important de intelectuali, încadraţi sau nu
politic, grupaţi în linii generale în cele două curente principale din
România interbelică: neoliberalism şi ţărănism.
Fruntaşul liberal, Vintilă I.C. Brătianu 10 scria în 1930 că
„dezvoltarea şi propăşirea industriei impun: a. Nevoia unei mai
bune folosiri a bogăţiilor şi energiilor naturale pe care din fericire
România Mare le posedă din belşug; b. Nevoile apărării naţionale.
Dezvoltarea industriei se mai înfăţişează de altfel şi ca o
completare a reformei agrare. Agricultura, în curând, prin
creşterea populaţiei şi intensificarea culturii mecanice nu va mai
putea multă vreme satisface nevoile de muncă românească. Dacă
s-ar continua câtva vreme pe această cale, şomajul artificial de
azi, pe care guvernul naţional şi ţărănist voia să-l rezolve prin
exportul de braţe româneşti în străinătate, nu va întârzia să
devină o stare reală şi permanentă … Trebuie revenit la principiul
stimulării şi protejării industriei naţionale, obligând-o să se
modernizeze şi să se raţionalizeze.“11.
9
Gh. Iacob. op. cit., p. 138.
10
Vintilă I.C. Brătianu (1867–1930), elev al Liceului „Sf. Sava“ din Bucureşti, îşi
continuă studiile la Paris, la Liceul „Saint Louis“ şi Şcoala Centrală, obţinând diploma de
inginer în anul 1891. La întoarcerea în ţară lucrează ca inginer la construcţia podului de la
Cernavodă, a podurilor de pe Siret şi Argeş. Între 1897–1899 este director al Regiei
Monopolurilor Statului. În anul 1900 devine director al ziarului „Voinţa Naţională“,
oficios al PNL. Deţine numeroase demnităţi publice: parlamentar, primar al capitalei,
ministru şi prim-ministru (1927–1928). Are o bogată activitate publicistică şi contribuţii
teoretice, fiind unul din principalii promotori ai devizei „Prin noi înşine“.
11
Memoriul D-lui Vintilă I. Brătianu prezentat comitetului central al Partidului
Naţional Liberal în şedinţa din 23 septembrie 1930, Bucureşti, 1930, apud Ibidem, p. 344.
114 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
Principalul reprezentant al neoliberalismului românesc, Ştefan

Zeletin12, aprecia: „Misiunea istorică pe care ea [oligarhia financiară
românească, n. n.] o îndeplineşte în timpul de faţă [1927] şi de care
depinde însăşi soarta noastră între ţările civilizate se rezumă
după cele spuse mai sus în aceste trei puncte: a) naţionalizarea
capitalului, adică crearea unui capitalism românesc naţional, care
să ne emancipeze de tutela finanţei străine; b) dezvoltarea
producţiei naţionale spre a satisface nevoile interne şi a ne
emancipa de piaţa străină şi c) organizarea producţiei după un
plan unitar, spre a scuti risipa de materie şi energie pe care o
pricinuieşte o industrie în formă haotică. Cele dintâi două puncte
alcătuiesc „independenţa economică“, condiţia neapărată a
independenţei politice; cel din urmă aruncă temeliile viitorului,
întrucât e neîndoielnic că societatea viitoare va fi o societate
organizată“13.
Referitor la rolul şi importanţa majoră a industriei în
modernizarea societăţii româneşti, Ştefan Zeletin scria: „Industria
înrâureşte în bine starea ţărănimii pe căi multiple. Ea pompează
prisosul populaţiei de la sate în fabrici, şi cu aceasta dă celor ce
rămân la căminele lor putinţa unui trai omenesc; […] în fine, ea
revoluţionează felul de muncă al pământului, introducând şi aici
producţia cu muncitori salariaţi, ceea ce face din ţăran un
lucrător în sens burghez: un om liber“14.
Mitiţă Constantinescu constata că economia românească se
„vidase“ prin export, între anii 1928–1937, considerabile cantităţi
12
Ştefan Zeletin (1882–1934) absolvent al Seminarului de la Roman. În 1902 îşi
finalizează studiile liceale la Bârlad, este apoi licenţiat în filozofie şi filologie clasică al
Facultăţii de litere din cadrul Universităţii din Iaşi. Între anii 1907–1914 studiază în
străinătate, trei semestre la Universitatea din Berlin, câte un semestru la cele din Leipzig,
Paris (Sorbona), Erlangen, Oxford. În 1914 obţine titlul de „doctor în filosofie” cu o teză
susţinută la Universitatea din Erlangen şi publicată la Berlin (1914). După terminarea
facultăţii este bibliotecar la Seminarul pedagogic din Iaşi, apoi între 1912–1920 profesor de limba
germană la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. Între 1920–1927 funcţionează pe
acelaşi post la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, după care ocupă catedra de
„Introducere în filozofie şi istoria filozofiei vechi medievale” de la Universitatea din Iaşi.
În 1927 devine membru al Partidului Poporului, din partea căruia este ales senator.
13
Ştefan Zeletin. Neoliberalismul, Studii asupra istorie şi politicii burgheziei
române. Bucureşti, 1927, p. 71–80, apud Ibidem, p. 368.
14
Ibidem. p. 371.
Cazul românesc __________________________________________
de bunuri, îndeosebi materii prime, fiind vândute în condiţii

dezavantajoase. Cu alte cuvinte România exporta ieftin şi importa
scump15. Fostul demnitar carlist desfiinţa, totodată, o serie de
clişee care se vehiculau în presa economică a epocii: „Eram ţară
«eminamente» agricolă, dar produsele agriculturii, erau detronate
şi declasate, în balanţa noastră comercială, de produsele
petrolifere, deşi totuşi nu aveam o industrie naţională decât într-o
proporţie redusă, faţă de posibilităţile şi necesităţile ţării. Eram
deci «eminamente» agricolă, care îşi sprijinea respiraţia externă,
balanţa de plăţi, aproape pe un singur produs, iar acela era
industrial, fără însă ca ţara să aibă factorul industrial în proporţia
cuvenită şi dezvoltarea variată, organică şi corespunzătoare
posibilităţilor şi nevoilor ei“.
Acest dezechilibru a îngreunat semnificativ redresarea şi
reorganizarea economiei naţionale. Cea mai mare parte a
exporturilor era formată din materii prime puţin sau deloc
prelucrate, fiind foarte sensibile la fluctuaţia preţurilor mondiale,
în comparaţie cu produsele fabricate. Petrolul era principala
marfă la export a României interbelice, detronând cerealele şi
lemnul. Acest fapt era unul deosebit de riscant pentru balanţa de
plăţi a ţării, în cazul unei scăderi a preţului mondial al petrolului.
Pentru cereale şi produsele din lemn, România trebuia să practice
un adevărat „dumping“, ca să exporte acest gen de produse, din
cauza calităţii reduse şi a preţurilor interne, mai mari decât cele
internaţionale. Aceasta în condiţiile în care România era ţara cu
cel mai bun grâu natural înainte de 1916. De asemenea, moneda
naţională era în continuă depreciere cu principalele valute, deşi
eram singura ţară din întreaga Europă occidentală şi centrală,
până la hotarele Rusiei, care poseda unicele zăcăminte de petrol şi
cele mai însemnate zăcăminte de aur, din aceeaşi zonă a
continentului. Costul vieţii era în România, conform opiniei
avizate a lui Mitiţă Constantinescu, mai ridicat decât în alte ţări
europene, deşi cirezile de vite, pământul bun pentru agricultură şi
hărnicia plugarilor erau îndeobşte recunoscute.
15
Mitiţă Constantinescu. Politică economică aplicată,.vol. I. Bucureşti, 1943, p. 29–32.
116 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
Cauza principală a acestor realităţi era identificată în „lipsa

unei raţionale organizări a valorificării considerabilelor forţe şi
bogăţii naturale“ care se iroseau pe măsura epuizării lor.
Soluţia redresării economiei consta în restabilirea unui
echilibru în dezvoltarea industriei naţionale, în cadrul acelor
sectoare absolut necesare societăţii româneşti. Aceasta urma să
aibă consecinţe importante: „absorbirea presiunii demografice
îngrijorătoare, din mediul rural“, creşterea venitului naţional şi
consolidarea independenţei economice a ţării.
Aşadar soluţia preconizată nu era alta decât o „hotărâtă şi
raţională organizare şi politică a exportului nostru“ reducându-se
astfel dezechilibrele majore din economie şi efectele acestora
asupra nivelului de trai al majorităţii populaţiei16.
Mitiţă Constantinescu identifica şase imperative dominante
ale economiei româneşti. Primul reliefa necesitatea unei duble
industrializări, pe de o parte pentru a se produce bunurile care se
importau, pe de altă parte, sporirea gradului de prelucrare a
materiilor prime din ţară. Îmbunătăţirea producţiei agricole prin
sporirea calităţii şi scăderii costurilor era un alt mare imperativ.
Controlul importului şi al exportului precum şi organizarea
acestuia din urmă erau imperative la fel de importante. Ultimul,
dar şi cel mai important, era acela al realizării unui regim unitar
de politică economică, pentru toate sectoarele interdependente ale
economiei, care să aibă la bază o unitate de concepţie, de
organizare şi de comandament economic. Acest din urmă fapt era
probabil cel mai greu de realizat datorită divergenţelor de
convingeri, de politică sau de sisteme economice ce existau între
instituţii importante ale statului.
Îndeplinirea imperativelor de mai sus nu putea fi lăsată în
seama iniţiativei particulare a celor interesaţi – producători,
exportatori, importatori, negustori cu amănuntul etc. Imperativele
reclamau o politică unitară de stat, aplicată progresiv cu hotărâre
şi perseverenţă17. De aceea, la 9 ianuarie 1939, se năştea un nou
minister – Ministerul Economiei Naţionale sub conducerea lui
Mitiţă Constantinescu. La trei săptămâni este însă mutat la
Ministerul Finanţelor fiind chemat să răspundă cerinţelor armatei
şi apărării naţionale.
16
Ibidem. p. 65–69.
17
Ibidem. p. 255–258.
Cazul românesc __________________________________________
Contemporan cu Mitiţă Constantinescu, Victor Scărlătescu18,

director al Oficiului de studii din cadrul Consiliului Superior
Economic19 – organism care avea ca principală atribuţie să
studieze şi să propună guvernului liniile generale ale politicii
economice a statului – se pronunţa şi el asupra realităţilor din
economia românească a anului 1939.
În contextul în care în plan politic, se conturau tot mai
accentuat două mari curente, care formau în acelaşi timp şi două
concepţii politice opuse – concepţia statelor totalitare şi formula
statelor democratice – şi în domeniul economic se reliefau două
teze contrarii, privitor la forma economică de stat: stat liberal şi
stat intervenţionist. Acestea erau cuprinse în polemica dusă de
economiştii liberali şi adepţii intervenţionismului de stat în
economia privată. Aceştia din urmă contestau iniţiativei individuale
virtutea de a crea ordinea, socotită a fi posibilă doar pe baza
existenţei unei organizaţii întemeiate pe colaborarea concretă.
Însă intervenţia statului în economia privată era văzută de
economiştii liberali ca fiind principala cauză a crizelor economice
din ultimele două decenii. De aici şi pledoaria de a se reveni la
principiile sănătoase ale libertăţii economice.
Cu toată această pledoarie, în anii treizeci, statele practicau
deja pe scară largă, sub diferite forme, intervenţionismul în
economia particulară. Culmea acestuia îl constituia cazul URSS,
unde noţiunile de libertate individuală sau liberalism economic
erau complet desfiinţate.
În Occident, cererile de restituire a libertăţii economice
rămâneau un deziderat formulat doar la conferinţele internaţionale
sau consemnat în mapele convenţiilor comerciale. Răspunsul
stereotip al guvernelor era că se proceda aşa din interesul colectiv
al poporului.
Formula principală a intervenţionismului era planificarea
economiilor, idee care prindea tot mai mult teren. Era nu doar o
formulă „la modă“, ci una menită să corecteze imperfecţiunile
vechii ordini economice (anarhia din procesul economic,
diferenţele mari dintre producţie şi consum etc.).
18
Directorul Oficiului de studii din Consiliul Superior Economic.
19
În România au fost votate mai multe legi pentru crearea de consilii economice.
Prima a fost promulgată în 1907 când s-a creat „Consiliul Superior al Comerţului“.
Consiliul Economiei Naţionale a fost creat printr-o lege votată în aprilie 1932, sub
guvernarea Nicolae Iorga, lege modificată în aprilie 1936, respectiv iulie 1938.
Din această perspectivă, interesante sunt dezbaterile provocate
în epocă de profesorul Gh. Taşcă, în jurul ideilor exprimate de
Mihail Manoilescu în lucrările sale, ajungându-se la o incitantă
polemică asupra problemei „industrializare şi agrarizare“, cei
implicaţi exprimându-şi punctul de vedere asupra temei libertăţii
economice. Virgil Madgearu, un adept al intervenţionismului,
spunea în acest sens: „Reagrarizarea statelor industriale este
sfârşitul economiei mondiale, bazată pe schimbul complementar
şi înlocuirea ei prin blocuri autarhice“20.
Implicarea statului în economia românească s-a intensificat,
imediat după război. Punctul culminant se înregistrează în mai 1932
prin instaurarea controlului devizelor şi apoi cu politica
contingentării importului, introdusă în noiembrie acelaşi an.
Aceste măsuri fuseseră impuse de conjunctura economică
internaţională, statele europene promovând strategii economice
autarhice, care să le asigure valoarea monedei naţionale şi
balanţe comerciale active, acestea fiind subordonate ideii de „a
crea o unitate economică cât mai completă“21
În România, o dată cu adoptarea Constituţiei din februarie
1938, sunt puse în aplicare o serie de principii noi care să
înlocuiască statul de tip individualist cu un stat de interes
general, dominat de „concepţii solidariste“. Statul naţional român,
spunea Victor Scărlătescu, trebuia să-şi asigure armătura
economică, ţinând cont de revendicările sociale ale vremii. Politica
economică, parte a politicii generale a statului, trebuia rezemată
pe o bază socială mai largă, pentru a fi una eficientă. Armonizarea
diverselor categorii sociale, fără a favoriza anumite categorii, era
una din noile preocupări ale statului. Politica repartizării
echitabile a venitului naţional era vehiculată insistent în scrierile
lui Victor Scărlătescu. Acesta explică astfel şi necesitatea creării
Consiliului Superior Economic (în vara anului 1938), destinat să
asigure continuitate şi unitate în politica economică a statului.
Conform atribuţiilor formulate explicit în legea de funcţionare,
acest Consiliu întocmea şi adapta, în funcţie de conjunctura
economică, planurile de raţionalizare şi valorificare a producţiei,
propunea liniile generale în sfera schimburilor, tarifelor şi
20
Gh. Iacob. op. cit., p. 590.
21
Ibidem. p. 592.
Cazul românesc __________________________________________
contribuţiilor fiscale. Ţelul Consiliului era, aşadar, întocmirea

planurilor economice, fapt vizibil în primul document emis de
acest organism intitulat Orientările generale pentru alcătuirea unui
plan economic pe un termen mai lung. Nu socotim necesar să mai
adăugăm decât că la elaborarea acestui document autorii erau
inspiraţi (evident în ideea de a mări potenţialul economic al
României prin planuri economice) de câteva modele: german,
italian şi sovietic22.
Începutul războiului, abdicarea regelui şi venirea la putere a
mareşalului Ion Antonescu, nu au făcut decât să amplifice
imixtiunea statului în economie, cu rezultate pozitive în unele
domenii dar dezastruoase în altele. Este evident că în această
perioadă avem de-a face cu o economie de război, supusă
cerinţelor specifice. Ea se caracterizează însă prin continuitate şi
prin aplicarea cu perseverenţă a unor idei susţinute de elita
politică interbelică, evocate de noi mai sus.
În perioada imediat următoare celui de-al doilea război
mondial, România s-a confruntat cu necesitatea reconstrucţiei
după distrugerile cauzate de conflict. Trebuia rezolvate grave
probleme de ordin social şi economic. Cu o populaţie estimată la
circa 14,3 milioane locuitori, din care aproape trei sferturi se
ocupau cu agricultura sau lucrau în domeniul forestier, iar între
9% şi 10% în industrie, tensiunile sociale cauzate de nivelul de
trai deosebit de scăzut puteau ieşi oricând din matcă 23. Proiectele
gigantice ale guvernanţilor comunişti şi propaganda oficială au
creat un mare entuziasm în rândul maselor de tineri care erau
mobilizaţi în construcţia noilor obiective industriale şi refacerea
infrastructurii de transport. Mâna de lucru era însă în proporţie
zdrobitoare necalificată, analfabetismul era copleşitor, iar lipsa de
ingineri şi tehnicieni a creat serioase probleme guvernelor postbelice
în demararea reconstrucţiei24.
Problemele ţinând de calea pe care trebuie să se înscrie
economia României după încheierea războiului au reţinut atenţia
atât a specialiştilor şi a oamenilor politici din ţară, cât şi a
cercetătorilor externi.
22
Ibidem. p. 595.
23
John Michael Montias. Economic Development in Communist Rumania.
Cambridge, 1967, p. 3–11.
24
Ghiţă Ionescu. Comunismul în România. Bucureşti, 1994, p. 198.
120 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
Impunerea Uniunii Sovietice ca putere hegemonică în această

arie geografică a pus capăt elaborării de strategii alternative de
industrializare. Preluarea puterii politice în România de către
Partidul Comunist făcea previzibilă calea pe care se va înscrie
industrializarea ţării. Accentuarea rolului industriei grele ca
principal agent al schimbării şi modernizării economiei şi, în
consecinţă, rolul secundar acordat agriculturii şi industriei bunurilor
de consum au devenit politici universal acceptate în ţările intrate
în sfera de influenţă sovietică (cu excepţia Iugoslaviei)25.
Partidul Comunist Român a preferat să menţină un discurs
ambiguu în ce priveşte căile de dezvoltare a economiei până la
preluarea puterii politice la 6 martie 1945 şi chiar o bună
perioadă după aceea.
Abia în timpul Conferinţei Naţionale a PCR din octombrie 1945
liderii comunişti au făcut cunoscută în mod clar opţiunea lor
pentru modelul industrializării de tip sovietic. În „Raportul politic
al Comitetului Central“ se menţiona că împotriva teoriilor care se
opuneau industrializării României „ne-am ridicat dintotdeauna
noi, marxiştii, comuniştii, susţinând că progresul ţării noastre
este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării
ţării şi că de tăria industrială a ţării depinde în mare măsură
însăşi independenţa statului nostru“26.
Evident, industrializarea era pusă în directă legătură cu
obiectivele politice ale partidului, afirmându-se că „de existenţa
unei industrii dezvoltate se leagă existenţa clasei muncitoare, care
reprezintă garanţia democratizării vieţii noastre publice, garanţia
lichidării feudalismului şi a moşierimii“27.
După instalarea sa deplină (1948), regimul comunist din
România, ca şi cel din celelalte ţări din lagărul socialist, a pus accent
pe modernizare, programul comuniştilor români având la bază
ideea de progres economic. Acest progres era înţeles, în esenţă, ca
fiind bazat pe industrializare28. În concepţia PMR, industrializarea
era „o parte integrantă şi esenţială a programului de construire a
25
George W. Hoffman. Regional development Strategy in Southest Europe. A
comparative Analysis of Albania, Bulgaria, Greece, Romania and Yugoslavia. New York,
1972, p. 81.
26
Raportul politic al C.C. la Conferinţa Naţională. În Gh. Gheorghiu-Dej,
Articole şi cuvântări, vol. I, ed. a III-a, Bucureşti, 1953, p. 61–62.
27
Ibidem. p. 62.
Cazul românesc __________________________________________
socialismului, singura cale pentru crearea bazei tehnico-materiale

a socialismului în RPR“29. Conform învăţăturii leniniste, sarcina
creării unui sistem social superior capitalismului necesita „asigurarea
bazei materiale a marii industrii: dezvoltarea producţiei
combustibilului, a fierului, a construcţiei de maşini, a industriei
chimice“30. Puterea comunistă s-a identificat cu industrializarea,
rolul acesteia în strategia noii elite politice fiind foarte clar
formulat în documentele programatice ale partidului unic:
anularea decalajelor istorice faţă de Occident şi construirea unui
alt tip de societate31. Referindu-se la acest subiect, acum mai bine
de trei decenii, profesorul american Kenneth Jowitt scria:
„Angajamentul absolut către industrializare […] însemna că
această politică nu este negociabilă, că prioritatea ei pentru
România nu poate fi pusă la îndoială“32.
Dezvoltarea industriei constructoare de maşini era
considerată drept singura modalitate de a ridica economia
naţională la nivelul ţărilor capitaliste dezvoltate. În plus, liderul
PMR, Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, în discursurile sale,
asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele
permite asigurarea independenţei economice şi politice33.
Modelul utilizat în plan economic a fost, evident, cel sovietic,
implementat, dealtfel, cu sprijinul consilierilor trimişi de Moscova.
Modelul data de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a fost aplicat de
elita sovietică până la moartea lui Stalin, în 1953. El va fi adoptat
şi în ţările ocupate din Europa, deşi acestea aveau alte experienţe
28
Importanţa politică a industrializării fusese clar subliniată de întemeietorul
Uniunii Sovietice şi, ca atare, avea putere de axiomă pentru comuniştii români: „Singura
bază reală pentru consolidarea resurselor, pentru crearea societăţii socialiste este marea
industrie şi numai aceasta … Fără o mare industrie bine organizată, nici vorbă nu poate fi
de socialism în general, şi cu atât mai puţin poate fi vorba de socialism într-o ţară cu
caracter ţărănesc“ – V.I. Lenin. Opere, vol. 32. Bucureşti, 1956, p. 411.
29
Industria României, 1944–1964. Bucureşti, 1964, p. 7.
30
V.I. Lenin. Opere, vol. 27. Bucureşti, 1959, p. 241.
31
Stelian Tănase. Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948–1965.
32
Kenneth Jowitt. Revolutionnary Breakthroughs and National Development. The
Case of Romania 1944–1965. University of California Press, 1971, p. 113.
33
Gh. Gheorghiu-Dej. Articole şi cuvântări, ediţia a IV-a. Bucureşti, 1956, p. 62.
122 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
istorice, se aflau în alt stadiu de dezvoltare şi configuraţia

economiilor lor era diferită34.
Neluându-se în calcul diferenţele mari dintre URSS şi ţările
satelite, nici ca teritoriu, populaţie sau resurse, în România ca şi în
statele vecine, s-a aplicat strategia economică sovietică din anii ’30.
Bazele acesteia erau reprezentate de o puternică centralizare, de
dezvoltarea cu precădere a industriei siderurgice şi a celei
constructoare de maşini. Programul conţinea, de la început,
germenul autarhiei, mergându-se pe principiul fabricării tuturor
produselor necesare economiei pe baze proprii, cu importuri cât
mai reduse. Aici era însă o mare contradicţie; cum se putea
dezvolta o puternică industrie grea, dacă resursele necesare nu
erau disponibile în cadrul naţional? Conducerea comunistă de la
Bucureşti avea să se confrunte destul de curând cu această
problemă, dar modelul sovietic a fost urmat cu destulă
consecvenţă atât datorită unor convingeri personale cât şi faptului
că acest exemplu era socotit preferabil oricărei alternative.
Caracteristicile fundamentale ale politicii puse în aplicare de
PMR pentru dezvoltarea ţării erau prezentate concis în discursul
oficial: „… Ofensiva neîntreruptă a socialismului, înfăptuirea
consecventă a industrializării ţării, a transformării socialiste a
agriculturii, a revoluţiei culturale“35. Între aceste patru obiective,
industrializarea era văzută ca principalul motor al modernizării.
Conducerea PMR lega nemijlocit progresul ţării de ritmul
industrializării. Toate măsurile luate după 1948 în domeniul
economic, planurile de stat anuale, cincinale, cele de perspectivă,
ca şi cel al electrificării României erau străbătute ca un fir roşu de
ideea industrializării de tip socialist. Această orientare a fost
urmată în mod consecvent de-a lungul întregii „guvernări“ Gh.
Gheorghiu-Dej. Ea a fost reafirmată în Declaraţia din aprilie 1964:
„Hotărâtoare pentru dezvoltarea ţărilor care au moştenit de la
capitalism o stare de înapoiere economică este industrializarea
socialistă, singura cale prin care se asigură creşterea armonioasă,
echilibrată, pe o linie mereu ascendentă şi în ritm rapid a întregii
economii naţionale, sporirea continuă a productivităţii muncii
34
Stelian Tănase. op. cit., p. 67.
35
Gh. Gheorghiu-Dej. Articole şi cuvântări. 1959–1961. Bucureşti, 1961, p. 97.
Cazul românesc __________________________________________
sociale, dezvoltarea intensivă şi complexă a agriculturii, ridicarea

sistematică a nivelului de trai al poporului“36.
Fundamentul politicii economice a PMR era leninismul.
„Partidul nostru – explica Gh. Gheorghiu-Dej – elaborând programul
dezvoltării economice a ţării, a pus la temelia lui teza leninistă după
care «baza materială a socialismului poate fi numai marea
industrie mecanizată»“37. Industrializarea socialistă prin intermediul
dezvoltării industriei grele (grupa A industrială) era socotită a fi
unica modalitate de a înzestra economia cu tehnologie înaltă,
pentru a realiza dezvoltarea echilibrată a acesteia şi a asigura
ridicarea regiunilor mai puţin dezvoltate ale ţării, toate în vederea
asigurării „scopului esenţial al producţiei socialiste: satisfacerea
maximă a nevoilor materiale şi spirituale mereu crescânde ale
celor ce muncesc“38.
Pledând pentru o strategie de dezvoltare coerentă – „calea
noastră de industrializare“ – Gh. Gheorghiu-Dej sublinia nevoia
de tehnologie de ultimă oră, insistând, cu fiecare ocazie, să fie
evitate orice importuri de utilaje depăşite: „Ce ne trebuie nouă? Ne
trebuie instalaţii la cel mai înalt nivel tehnic şi aceasta dacă vrem
să ne lăudăm că am fost cei dintâi care am pus chestiunea
aceasta. Însă important nu este aceasta, ci faptul că cerem
instalaţii la cel mai înalt nivel tehnic. Aceasta să fie regulă în
relaţiile noastre, indiferent că sunt ţări socialiste sau ţări
capitaliste. […] În nici un caz economia nu trebuie dotată cu
echipament industrial depăşit“39.
Industrializarea era, în viziunea conducerii PMR, o condiţie
absolut necesară pentru „transformarea socialistă a agriculturii“
şi pentru a consolida structura socială de bază a statului
socialist.
Motorul creşterii economice, în primele decenii postbelice a
fost, aşadar, industrializarea40. Obiectivele socialiste ale dezvoltării
industriale au fost formulate în funcţie de necesităţile energetice,
36
Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al
PMR din aprilie 1964. Bucureşti 1964, p. 7–60.
37
Gh. Gheorghiu-Dej. Articole şi cuvântări. 1959–1961. Bucureşti, 1961, p. 14.
38
Industria României. (1944–1964). Bucureşti, 1964, p. VII.
39
A.N.I.C., fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 2/ 1964, f. 11.
124 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
de calificare a forţei de muncă şi a celor legate de alinierea dezvoltării

naţionale la evoluţia internaţională. Criteriile de localizare ale
industriei au fost preluate din leninism, acestea stabilind că
activităţile industriale trebuie poziţionate: aproape de materiile
prime pe care le utilizează; aproape de pieţele de desfacere pe care le
aprovizionează; în interiorul regiunilor, pentru a dezvolta specializarea
maximă a producţiei; între regiuni pentru a asigura auto-suficienţa
regională maximă; cât de uniform posibil pentru a exploata regional
şi local resursele subutilizate şi pentru a soluţiona deficienţele
regionale; în mod preferenţial în regiunile rămase în urmă, cu
minorităţi naţionale sau subdezvoltate, pentru a realiza o egalitate
inter-regională; să asigure eliminarea diferenţierilor culturale,
economice şi sociale dintre sat şi oraş; în mod strategic, pentru a
răspunde nevoilor de apărare; pentru a realiza diviziunea internaţională
a muncii şi fluxurile comerciale optime în cadrul CAER41.
Dezvoltarea industriei a fost gândită şi dirijată, cel puţin în
teorie, astfel încât să asigure o uniformizare spaţială („îmbunătăţirea
continuă a repartizării teritoriale a forţelor de producţie“), economică
(eliminarea decalajelor economice între regiuni şi între sat şi
40
Sursele utilizate pentru schiţarea evoluţiei economice, preponderent cele româneşti,
elaborate în anii ’60 de colective ale Academiei Române, nu pot fi socotite întotdeauna ca
fiind şi în mod necesar corecte. După aprecierile unor cercetători, volumele apărute în
ţară, la momentul respectiv, conţin date coerente şi, cel mai important, aproximativ reale
asupra evoluţiei economiei româneşti de până la 1965. De altfel şi din confruntarea care
poate fi realizată, astăzi, cu datele înaintate de către Comitetul de Stat al Planificării (CSP)
membrilor Biroului Politic, rezultă o suprapunere destul de bună cu cifrele publicate în
volumele menţionate. În afară de acestea, publicaţiile cu caracter economic ale vremii
oferă informaţii interesante, dacă ele sunt debarasate de limbajul tipic perioadei. În acest
sens, sunt de un real folos, în special, publicaţiile „Probleme economice“, „Probleme agricole“,
„Revista de statistică“, „Viaţa economică“, „Lupta de clasă“, anuarele statistice etc. Un
ajutor important în prezentarea tabloului economic al epocii îl oferă şi memorialistica
principalilor „baroni“ ai economiei româneşti din partea a doua a regimului Gh. Gheorghiu-Dej,
ne referim în special la Alexandru Bârlădeanu, ministru al Comerţului Exterior la
începutul anilor ’50, apoi după 1955, vicepremier şi reprezentant al României în CAER, şi
Gh. Gaston Marin, preşedinte al CSP, responsabil, în mare măsură, de planificarea şi
organizarea activităţii economice româneşti. Informaţiile de ordin general pe care le oferă
aceştia pot servi la construirea unei imagini de ansamblu, fie şi destul de rarefiată, care să
constituie un punct de pornire pentru un studiu amplu de istorie economică românească.
41
Claudia Rodica Popescu. Industria României în secolul XX. Analiză geografică.
Cazul românesc __________________________________________
oraş“), socială („omogenizarea socială în care rolul industriei ca

activitate umană creşte“)42.
Între enunţul declarativ şi practică au fost însă mari diferenţe
ilustrate de evoluţia contrastantă a regiunilor dezvoltate şi a celor
subdezvoltate: în 1950 vechile regiuni industriale (Banat, Braşov,
Bucureşti, Hunedoara, Ploieşti) contribuiau cu 62,7% din producţia
industrială totală, ponderea lor scăzând foarte puţin în următorii
ani: 60,8% în 1955, 60,9% în 1960 şi 58,3% în 1965. La polul opus
regiunile subdezvoltate au înregistrat creşteri foarte lente: Oltenia
şi-a mărit ponderea în producţia industrială naţională de la 20,7%
în 1950, 21,9% în 1955, 23,2% în 1960 şi 26,2% în 1965. Toată
această evoluţie arată concentrarea centrelor industriale în
regiunea Bucureşti-Braşov, Transilvania, SV Banatului,
reamintind de axa centrală a dezvoltării industriale din perioada
interbelică43.
Evoluţia favorabilă a economiei româneşti, ca urmare a
procesului de industrializare rapidă demarat de autorităţile
comuniste de la Bucureşti după 1950, este explicată în fel şi chip
de către specialişti44. Unul din cei mai avizaţi cercetători ai
domeniului, J.M. Montias, sintetizează cauzele acestui progres al
economiei: „Din 1958, România a putut să se angajeze într-o
creştere mult mai rapidă a industriei sale. Această creştere a fost
facilitată de accesul mai uşor pe pieţele străine, pe baza căruia se
putea finanţa creşterea importului de maşini şi utilaje. Românii
trăgeau în sfârşit foloasele concesiilor făcute de sovietici în 1954
şi 1956 [desfiinţarea sovromurilor, n. n.]; ei puteau dispune acum
de bogatele lor resurse minerale şi puteau folosi veniturile pentru
a-şi promova planurile de industrializare în loc să-i compenseze
pe ruşi pentru cesiuni sau să ramburseze credite din trecut“45.
România dispunea de o importantă resursă pentru această
creştere: „În condiţiile unei pronunţate penurii de capital – susţine
academicianul C. Ionete – a unei eficienţe economice scăzute cu
certe tendinţe de deteriorare, ca şi a unei presiuni a ofertei –
rezultată din sporul demografic şi din deplasările populaţiei
ocupate din agricultură spre ramurile neagricole – forţa de
42
Ibidem. p. 103.
43
Ibidem. p. 104.
44
Dezvoltarea economică a României 1944–1964. Bucureşti, 1964, passim.
45
John Michael Montias. op.cit., p. 201.
126 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
muncă ieftină a constituit principalul factor intern disponibil

de creştere economică [subl. ns.]“46.
Faptul că aceste aprecieri sunt aproape de realitate este
dovedit în documentele epocii. Gh. Gheorghiu-Dej în expunerea sa
la Consfătuirea CAER din iunie 1962 de la Varşovia, la două luni
după ce declarase încheiată colectivizarea, constata: „Din totalul
populaţiei ocupate în producţia materială în RPR numai 13,6%
sunt ocupaţi în industrie, iar 75,8% sunt ocupaţi în agricultură.
Pentru RPR este o problemă de viaţă aceea de a crea condiţii de
lucru populaţiei supranumerice din agricultură […] singura cale de
urmat pentru ţara noastră este […] industrializarea socialistă“ 47.
Având în vedere aceste considerente, politica statului comunist
a fost aceea de a continua în ritm susţinut industrializarea
socialistă dezvoltând cu precădere industria grea şi cea a
construcţiilor de maşini. De altfel, prima directivă stabilită de
Congresul al III-lea al PMR din 1960 menţiona explicit acest fapt.
Ca atare, politica de investiţii a statului a fost orientată, în
principal, spre industria grea. În perioada 1950–1963, din cele
peste 252 miliarde lei investiţi în economie, aproape 132 miliarde
au fost alocaţi industriei, din care 115 miliarde industriei grele 48.
În cadrul acesteia ponderea ce mai mare au avut-o industria
petrolieră, industria energetică, industria siderurgică, industria
construcţiilor de maşini, a prelucrării metalelor şi industria chimică.
46
Constantin Ionete. Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa
explozivă. Bucureşti, 1993, p. 52.
47
Stelian Tănase. op.cit., p. 46.
48
Industria României. (1944-1964). Bucureşti, 1964, p. VII.
Cazul românesc __________________________________________
Investiţiile pe ram uri industriale 1951-1963 (%)

8,3
10,5
14,6
6,6
9,4
10,1
10,8
29,7
Energie electrică şi term ică Petrol, cărbuni, gaz m etan
Metalurgie feroasă Chim ie, inclusiv hârtie şi celuloză
Construcţii de m aşini Alim entară şi uşoară
Exploatarea şi industria lem nului Altele
Totuşi trebuie menţionat, şi aceasta o recunosc şi unii din

planificatorii români ai vremii49, că industria uşoară şi îndeosebi
producţia industriei alimentare a fost cel mai frecvent sub cererea
pieţii, afectând consumul populaţiei în sens negativ. Printre
cauzele acestui fenomen se regăsesc slaba producţie agricolă din
unii ani şi investiţiile reduse în modernizarea echipamentelor din
cadrul acestei industrii.
Între factorii care au contribuit la o reală creştere a
producţiei industriale trebuie subliniată valorificarea mai bună a
resurselor naturale de care dispunea, din belşug, ţara: petrol,
gaze naturale, lemn. Au fost luate măsuri pentru pregătirea unui
mare număr de cadre calificate, capabile să lucreze cu noua
tehnologie. Modalităţile de pregătire au fost din cele mai variate:
de la calificarea la locul de muncă, la pregătirea de specialişti în
învăţământul superior. Ca urmare, faţă de anul 1938 când numai
38% din numărul muncitorilor din industrie erau calificaţi, în
anul 1963 ponderea acestora a crescut la peste 75%, în condiţiile
creşterii numărului de muncitori.
Învăţământul superior a fost redirecţionat în bună parte
pentru a asigura cadre noilor industrii. Astfel, dacă în anul 1938
din efectivul total de cca 26.500 studenţi, numai 14% urmau
învăţământul tehnic, în anul 1964, din cei peste 112.000 studenţi
49
Gh. Gaston Marin. op. cit., p. 184.
128 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
33,5% învăţau în facultăţi cu profil tehnic. De menţionat că în

perioada 1949–1963, învăţământul superior a pregătit un număr
de 38.718 specialişti pentru industrie şi construcţii.
Politica de investiţii, coroborată cu valorificarea mai bună a
resurselor, cu pregătirea de cadre tehnice, pe un fond de
deschidere în comerţul exterior, a contribuit la o creştere rapidă a
producţiei industriale: între 1951–1963 ritmul mediu anual de
creştere a fost de 13,2%. În anul 1963 producţia globală industrială
era de 7,4 ori mai mare decât producţia anului 1938, volumul
producţiei industriei grele (grupa A) sporind de 10 ori.
Fără îndoială că de-a lungul întregii perioade comuniste s-au
produs destule fapte pozitive în societatea românească. Unele
dintre ele se regăsesc în planul dezvoltării economice şi sociale.
Creşterea masivă a populaţiei angajate şi salariate în industrie,
echilibrarea raportului dintre populaţia rurală şi cea urbană,
reducerea semnificativă a analfabetismului şi sporirea numărului
de persoane cu educaţie medie şi profesională sunt apreciate ca
evoluţii pozitive în mai multe studii ale unor cercetători români
sau străini50. Obsesia liderilor comunişti de a spori clasa muncitoare
prin orice mijloace şi concepţia autarhismului economic au fost însă
obstacole importante în calea unei reale modernizări a societăţii şi
economiei româneşti, aşa cum se dorise în perioada interbelică.
În preajma Revoluţiei din decembrie 1989, economia românească
era deja în declin, constată unii analişti economici 51. După anii de
vârf, 1986, 1987, în comerţul exterior are loc o comprimare a
volumului de mărfuri exportate. Importul fusese drastic redus din
anii anteriori. Performanţa produselor româneşti era apreciată
doar pe piaţa CAER, o mare parte din bunurile de consum ale
industriei româneşti având căutare îndeosebi pe piaţa sovietică.
Toate aceste realităţi nu justifică însă, decât parţial, evoluţia
dezastruoasă a economiei româneşti după 1990, când ramurile
cele mai importante au avut de suferit datorită unor erori politice.
„Industria românească este un morman de fier vechi“ afirma
întâiul premier al României postdecembriste, în timp ce un cunoscut
om politic promulga la Cotroceni celebra lege 18, care a distrus
50
Printre ei, Liviu C. Ţîrău. Între Washington şi Moscova: România 1945–1965.
Cluj-Napoca, 2005, p. 506.
51
Valentin Cojanu. Comerţul exterior şi dezvoltarea economică în România.
Bucureşti, 1997, p. 79–91.
agricultura românească prin fragmentarea exploataţiilor agricole52.
Din nefericire, sistemul puternic centralist a fost înlocuit cu
inadecvarea managementului economic, pierzându-se aproape în
totalitate fosta piaţă a CAER. Ca urmare, România înregistrează,
în prezent, cele mai mari dezechilibre ale balanţei de plăţi pe
relaţia cu unele din fostele ţări partenere în CAER.
În primii ani de după Revoluţie, lozinca „nu ne vindem ţara“
a devenit politică de stat. În timp ce în alte foste ţări comuniste
procesul de reabilitare a economiei, pe baza privatizărilor masive,
era în plină desfăşurare, în România statul refuza să lase din
mână îndeosebi întreprinderile care ofereau importante posibilităţi
de îmbogăţire pentru oligarhia politică a momentului. Din
nefericire, în tot acest timp nu a existat o strategie sau o politică
coerentă de dezvoltare a capitalului românesc. Capitalul bancar a
fost compromis prin devalizarea băncilor româneşti, fenomen care
dat naştere aşa numiţilor miliardari de carton.
După 1997, s-a trecut la un proces de privatizare masivă,
controversat în unele locuri, datorită unor scandaluri de corupţie.
Astfel, între 1997–2005, coloana vertebrală a economiei româneşti a
trecut în mâinile capitalului străin. Petrolul, cimentul, telecomunicaţiile,
distribuţiile de gaze, întreaga industrie siderurgică şi a
construcţiilor de maşini au fost preluate de firme străine, în
principal vest-europene. Băncile, cu excepţia CEC şi a băncii
Transilvania, au fost preluate de capitalul străin.
Aşadar, mai putem discuta în prezent de industrie şi capital
naţional în România? După toate cele prezentate, răspunsul ar
putea fi unul negativ. Se pare însă că nu chiar aşa stau lucrurile.
Cele mai viguroase figuri ale capitalului românesc astăzi sunt cele
cinci societăţi de investiţii financiare (cunoscute sub denumirea
prescurtată de SIF-uri), fostele fonduri ale proprietăţii private
create în 1995, după începerea privatizării în masă, prin
intermediul cuponiadei. Aceste cinci societăţi (SIF Transilvania,
52
„Experimentul” românesc din agricultură, în perioada postdecembristă, era
calificat astfel de cunoscutul fermier american David Garst, preşedintele Corporaţiei agro-
industriale americano-române: „Ceea ce aţi făcut dvs. prin divizarea pământului după
1989 este o crimă. O crimă rezultată din sălbăticie, nu din principiile capitalismului …
Greşelile pe care le-aţi făcut prin divizarea agriculturii nu ţin de capitalism. Distrugerea
capitalului nu poate însemna capitalism … Aţi vrut să eliminaţi comunismul şi aţi
instaurat sărăcia“. (Vezi „Opinia Naţională“, nr. 5, aprilie, 1993, p. 3).
130 ____________________________________________ LIVIU ŢĂRANU
SIF Moldova, SIF Muntenia, SIF Banat-Crişana şi SIF Oltenia)

deţin împreună active în valoare de peste 2 miliarde de euro, în
societăţi comerciale care activează în România. Acestea, alături de
Fondul Proprietatea (ale cărui active sunt evaluate în perspectivă
la cca 4 miliarde euro), vor putea fi, în viitor, motoarele capitalului
românesc, şi asta nu doar în spaţiul românesc.
În industrie, paradoxal, deşi ramurile de bază nu mai sunt
româneşti, una dintre cele mai avansate ramuri, cea de software,
a fost şi este în continuare în mâna unor întreprinzători români.
Această industrie este în creştere rapidă de la an la an depăşind,
de pildă, în 2005, ca valoare, industria cimentului sau a oţelului.
Deşi poate părea astăzi ca fiind depăşită ideea existenţei
unei industrii naţionale bazate pe capital de aceeaşi natură,
credem că spusele lui I.C. Brătianu, acum mai bine de un secol,
rămân încă valabile. O naţiune cucerită prin mijloace economice,
este cucerită de facto şi de jure. Victor Slăvescu găsea în 1938 o
formulă şi mai sugestivă pentru a pleda în sprijinul ideii de
industrie naţională: „… Am credinţa că adevărata aşezare a unei
ţări în relaţiile de putere care guvernează această lume se bazează
pe industrie. Industria este dragostea de viaţă cu care Dumnezeu
a zidit omul şi i-a poruncit să umple pământul. Popoarele care nu
pot avea destin industrial nu pot avea nici un destin“53.
În epoca globalizării, marile puteri economice din Occident
caută să păstreze pe teritoriul naţional centrele de comandă ale
marilor concernuri industriale precum şi structura de capital a
renumitelor bănci vestice. Ba chiar în ultimul timp se observă
puternice tendinţe spre protecţionism ale marilor puteri, ceea ce
ar trebui să nască semne de întrebare în rândul conducerii
politice a unei ţări, precum România, care şi-a deschis total piaţa
şi a lăsat în proporţie zdrobitoare capitalul şi industria naţională
pe mâinile capitalului străin.
53
Vasile V. Ghişa, Ştefan Răgălie, Ion Stoian. Relaţiile economice româno-ruse.
Experienţe şi oportunităţi. Bucureşti, 2005, p. 10.
IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA
MENŢINERII ORDINII PUBLICE
Gheorghe Hărăbor
Secolul XXI a debutat abrupt şi violent printr-un

cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din
11 septembrie 2001 – care au vizat simboluri majore ale lumii
democratice şi au ucis, aproape instantaneu, câteva mii de civili
inocenţi. Aceste evenimente, urmate rapid de alte acţiuni
criminale asemănătoare, executate în mai multe părţi ale lumii,
au declanşat un proces de transformare profundă a mediului de
securitate, generând consecinţe care afectează pe termen lung şi
în profunzime comunitatea internaţională.
Într-o lume complexă şi dinamică, aflată în plin proces de
globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie
a omenirii şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină
parte activă a acestui proces este o condiţie esenţială a oricărui
progres, la fel de importantă ca şi cunoaşterea, înţelegerea şi
evaluarea corectă a situaţiei interne, a gradului de coeziune
socială, a capacităţilor de mobilizare pentru realizarea unor astfel
de proiecte importante.
La nivel global, lumea continuă să rămână puternic
conflictuală. Cauzele conflictelor operează atât în domeniul accesului
la resurse, la mecanismele de distribuţie a acestora, la pieţele de
desfacere, cât şi în domeniul diferenţelor de natură etnică,
religioasă, culturală şi ideologică.
Începând cu sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, piaţa
financiară globalizată a început să fie considerată ca un factor
Impactul globalizării asupra menţinerii ordinii publice _______ 133
care poate avea mai mult decât un impact economic asupra

regiunilor care intră în aria sa de manifestare. Aceasta este
considerată, în prezent, mai mult decât un mod de a face afaceri
sau de a organiza pieţe financiare, devenind un proces în sine.
Globalizarea este apreciată de numeroşi specialişti ca un
fenomen eminamente economic, care implică o interacţiune în
creştere sau integrarea sistemelor economice naţionale, prin sporirea
activităţilor de comerţ internaţional, a fluxului de capital şi
investiţii. În acelaşi timp, însă, poate fi evidenţiată o rapidă creştere
a schimburilor transfrontaliere sociale, culturale, tehnologice şi
nu în ultimul rând militare, ca parte a fenomenului de globalizare.
Globalizarea, ca fenomen, implică multitudinea
interdependenţelor de natură economică, politică, culturală,
socială, militară etc., care se stabilesc pe o scară tot mai largă între
statele lumii. Drept urmare, ea se manifestă şi generează efecte
atât în planul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei
naţionale, cât şi în ceea ce priveşte producţia de armament şi
tehnică de luptă, precum şi în comercializarea acestora.
Totodată, impactul globalizării se poate constata din tendinţele
de dispariţie a graniţelor fizice ale statelor şi de apariţie a altui tip
de frontiere, de regulă invizibile sau de altă natură. Modificarea
graniţelor tradiţionale, ca efect al globalizării, va conduce la
schimbări esenţiale în perceperea şi conceperea securităţii
naţionale, precum şi a rolului statului naţional în acest context.
Globalizarea ca fenomen complex şi proces dinamic
Globalizarea a devenit în prezent un termen la modă în

ştiinţele sociale, dictonul principal al specialiştilor în management,
lozinca preferată a jurnaliştilor şi politicienilor de orice fel.
Literatura de specialitate oferă o largă paletă de definiţii
date conceptului de globalizare. Elmar Altvater considera
globalizarea ca fiind „procesul de surmontare a graniţelor apărute
de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar
nu şi cu dispariţia) suveranităţii statelor naţionale şi se
înfăţişează ca o «detaşare» a economiei de piaţă faţă de normele
134 ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR
morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi“. Bernard

Guillochon arăta că „globalizarea desemnează ansamblul
fenomenelor ce rezultă din deschiderea crescândă a economiilor
spre mărfuri şi capitaluri străine. Ea se bazează, în primul rând,
pe intensificarea relaţiilor economice internaţionale, care au
crescut în medie cu 7% pe an, faţă de 2,3% creşterea producţiei.
Aceasta intensificare se datorează, în mare măsură, companiilor
multinaţionale din statele cele mai industrializate.
Una din cele mai sugestive definiţii vine dinspre sociologie şi
a fost oferită de Anthony Giddens, care afirma că: „globalizarea
trimite la dezvoltarea relaţiilor sociale şi economice, care se extind
în întreaga lume, locuri aflate la mare distanţă unele de celelalte
ajung să se interconecteze, astfel încât evenimentele dintr-un loc
sunt marcate de procese care au loc într-un loc de la mulţi
kilometri depărtare şi viceversa“.
Globalizarea denotă sistemul unitar mondial, ceea ce
înseamnă că într-o oarecare măsură, vom privi lumea ca fiind o
singură ordine socială, culturală, economică, etc.
Această dezvoltare constituie esenţa globalizării, care îmbracă
diverse forme de manifestare: universalizarea ştiinţei; fluxuri
comerciale şi financiare la nivel mondial; întreprinderi transnaţionale;
mass-media prezentă global; internet-ul; turism şi mişcări de
migraţie socială la scară mondială; fricţiuni între spaţiile culturale;
exploatarea intensivă a mediului; criminalitate internaţională.
Sub raport relaţional interuman, globalizarea înseamnă
comprimarea distanţelor prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile
de generaţia a treia, internet-ul), interconectarea şi creşterea
dependenţelor reciproce, integrarea pieţelor financiare şi comerciale,
găsirea de soluţii la unele probleme globale, dezvoltarea de
identităţi transnaţionale. În acest context, globalizarea va cuprinde
toate sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de
societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei.
Globalizarea, ca fenomen complex, va fi acompaniată de
retragerea statului din domeniile de activitate pe care până acum
le administra şi controla, de regulă în beneficiul întregii societăţi
şi va conduce treptat la dispariţia frontierelor fizice vizibile, aşa
cum sunt ele astăzi, precum şi la apariţia unor frontiere invizibile,
stabilite pe alte criterii.
Prin urmare, globalizarea „instituţionalizează“ firme de

putere supranaţionale capabile să orienteze întreaga dezvoltare a
lumii. Principalii „actori“ ai globalizării sunt reprezentaţi de
concernele transnaţionale, respectiv marile firme occidentale care
şi-au extins activitatea dincolo de graniţele ţării de origine. Ele
există în toate domeniile şi sectoarele şi deţin poziţii hotărâtoare.
Multe dintre acestea concentrează o forţă economică mai mare
decât a unor state, ceea ce reprezintă un argument puternic în
ceea ce priveşte direcţia dezvoltării economiilor naţionale.
Ca termen strict, globalizarea semnifică multitudinea de
transformări economico-sociale înregistrate de omenire în prezent,
extinse la scară integratoare şi generate de impactul fluxurilor
financiar-monetare transcontinentale asupra caracteristicilor
interacţiunilor sociale
Într-o lume ce devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai
interdependentă, evenimentele economice, politice şi militare de
pretutindeni au impact imediat „acasă“ şi, în paralel, orice
zguduire a mediului intern al statului naţiune generează valuri de
reacţie în teritorii aflate la mari distanţe. Pe de o parte, globalizarea
se adaptează la mediul social în care acţionează, dar, pe de altă
parte, determină statele, organizaţiile regionale şi internaţionale
să se adapteze, la rândul lor, la schimbările pe care le aduce cu
sine. De aici rezultă teama omenirii faţă de efectele globalizării.
Al doilea aspect, procesul dinamic sub care se impune a fi
analizată globalizarea, evidenţiază mecanismul derulării acesteia,
al fazelor de evoluţie şi transformare, prin care trece de la o etapă la
alta fiecare dimensiune a omenirii, atât simultan cât şi independent.
Prin urmare, globalizarea este un proces dinamic şi de lungă
durată, care interesează întreg mapamondul. Evoluţia viitoare a
societăţii umane este în strânsă legătură cu manifestarea
dimensiunii globalizării. În consens cu cele prezentate, globalizarea
poate fi privită sub două dimensiuni: fenomen complex şi
multidimensional şi proces dinamic de durată.
Globalizarea problemelor implică politici şi strategii globale
de abordare a problemelor comune pentru întreaga umanitate.
Din acest punct de vedere există, pe de-o parte, păreri conform
cărora independenţa şi suveranitatea naţională au devenit
anacronice şi ar trebui să se renunţe în favoarea unei puteri
mondiale, iar pe de altă parte, există puncte de vedere ce susţin

că globalismul şi naţionalismul nu sunt opuse şi interdependenţa
mondială poate evolua în condiţiile respectului pentru independenţa
şi suveranitatea naţiunilor.
x
x x
La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a

evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi confruntarea unor
tendinţe pozitive majore cu altele care generează riscuri,
ameninţări şi pericole. Germenii construcţiei unei noi arhitecturi
globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul
preocupărilor comunităţii internaţionale.
Mediul de securitate internaţional se află într-o rapidă
schimbare. Unele laturi sunt liniare şi previzibile, altele au un
caracter surprinzător, seismic şi discontinuu, fiind însoţite de
incertitudine semnificativă ca amploare, natură şi durată.
Impactul globalizării asupra securităţii naţionale şi,

implicit, asupra menţinerii ordinii publice
Proliferarea noilor riscuri şi ameninţări amplifică aspectele de

insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor
ani, ordinea globală va fi sensibil modificată, în condiţiile în care
dinamica relaţiilor internaţionale favorizează eforturile vizând
construcţia unui nou echilibru internaţional, capabil să asigure
expansiunea şi consolidarea libertăţii şi democraţiei.
Mediul de securitate este caracterizat de următoarele tendinţe
majore: accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională,
concomitent cu persistenţa unor acţiuni având ca finalitate
fragmentarea statală; convergenţa eforturilor consacrate unei noi
arhitecturi de securitate stabile, însoţită de accentuarea tendinţelor
anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând
influenţa în dinamica relaţiilor internaţionale, în paralel cu
diminuarea formelor şi a ponderii intervenţiei actorilor nestabili în
dinamica relaţiilor interne şi internaţionale.
În această lume complexă, dinamică şi conflictuală,

confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite,
între democraţie şi totalitarism şi este determinată de agresiunea
majoră a terorismului internaţional de sorginte extremist-
religioasă, structurat în reţele transfrontaliere, împotriva statelor
democratice şi a forţelor politice naţionale din statele angajate în
procesul democratizării.
Globalizarea influenţează mediul de securitate contemporan
creând atât oportunităţi, cât şi noi riscuri şi ameninţări. În acest
mediu, nici un stat nu este la adăpost şi nici unul nu trebuie să
rămână în afara proceselor globale. Securitatea internaţională tinde
tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea
internaţională este tot mai conştientă de răspunderea ce îi revine.
Principial, globalizarea proliferează o şansă reală de dezvoltare
economică, aptă să creeze prosperitate, dar înscrierea pe această
tendinţă nu este o certitudine garantată pentru fiecare ţară, ea
depinzând de capacitatea statelor de a exploata astfel de oportunităţi,
pentru că, în caz contrar, cel mai mare risc pentru naţiune este
acela de a rămâne în afara proceselor globalizante pozitive.
O serie de ameninţări noi, asimetrice, de natură militară sau
non-militară, manifestate inclusiv sub forma agresiunilor informatice
şi informaţionale, generate atât de mediul internaţional, cât şi de
cel intern, tind să sporească gradul de pericol şi probabilitatea de
producere, afectând grav starea de securitate a comunităţilor.
Pericolul creat de astfel de evoluţii negative poate fi
substanţial potenţat în cazul asocierilor, îndeosebi în condiţiile în
care graniţele dintre ameninţările globale şi cele regionale, între
cele externe şi interne, tind să devină tot mai difuze. În condiţiile
accelerării proceselor globale şi ale dezvoltării tehnologice, când
distanţele geografice devin tot mai puţin importante, apariţia unor
asemenea fenomene negative trebuie descoperite oportun
indiferent de locul unde se produc, iar evaluarea lor trebuie făcută
prin prisma caracterului indivizibil al securităţii globale.
Perspectiva geopolitică indică regiunea Mării Negre ca o
regiune relativ mică şi închisă, traversată de-a lungul istoriei de
conflicte între forţele din nord-est (Rusia – Ucraina şi/ sau Georgia),
sud (Turcia) şi vest (România, Bulgaria şi puterile europene ca
Franţa, Germania, Austria, Marea Britanie). Un mare lac sărat“ a
fost un loc de confruntare între lumea rusă-ortodoxă, cea turcă-

musulmană şi Occident. Controlul ei este important atât din
punct de vedere strategic/ militar cât şi economic.
Astăzi, structura geopolitică în această regiune este marcată
de două dinamici. Prima este înlocuirea fostei influenţe ruse şi
sovietice cu influenţa americană care, la rândul său intră în
competiţie cu ambiţiile Franţei şi Germaniei. A doua dinamică
este emergenţa axei energetice care conectează petrolul şi gazele
din Asia Centrală şi regiunea Mării Caspice cu Balcanii şi
Uniunea Europeană.
Noua geopolitică a Mării Negre pune în evidentă o nouă
competiţie între marile puteri. Cu Rusia în retragere, SUA, Franţa
şi (mai discret) Germania sunt acum cei mai importanţi actori
externi, luptând pentru influenţă în regiune. Interese economice
ca şi cresterea securităţii sunt în joc într-o zonă strategică
crucială şi bogată în energie, care conecteaza Balcanii cu
Caucazul, şi Europa de est şi centrală cu Turcia.
În scopul perceperii cât mai exacte a posibilităţilor de
integrare a României în NATO şi UE în condiţiile regionalizării şi
globalizării este necesară o privire de ansamblu asupra situaţiei
societăţii şi economiei româneşti aflată în competiţie acerbă cu
cele ale statelor europene la sfârşitul secolului XX. În ultimul
deceniu al mileniului doi am asistat la schimbarea paradigmei
clasice a păcii şi a războiului, prin modificarea naturii legăturilor
dintre elementele de referinţă ale acestei paradigme. Astfel, începând
cu luna decembrie 1989, în România s-a constatat că războiul s-a
insinuat de la suprafaţa societăţii noastre către nucleul acesteia şi
a devenit permanent deoarece „armistiţiile“ încheiate au facilitat
desfăşurarea unui război continuu, dar nu unul obişnuit, ci
neconvenţional în care violenţa a fost mascată, în consecinţă
agresiunea a fost non-violentă.
În continuare, aşa cum arăta Tofller 1, economia va deveni
suprasimbolică şi informaţională fiind susţinută şi dinamizată de
cunoaştere şi strâns corelată cu „mecanismele războiului modern“
astfel încât şi războiul va căpăta caracteristici suprasimbolice, la
fel ca economia ţărilor dezvoltate.
1
Alvin Toffler şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1996.
În condiţiile globalizării, prin intermediul mass-media,

militari şi civili special pregătiţi vor fi adevăraţi manipulatori de
simboluri în cadrul unui război perpetuu, neconvenţional. Un
astfel de război va avea unele asemănări cu războaiele din Golf şi
fosta Iugoslavie, cu Revoluţia din Decembrie 1989 din România,
dar va fi invizibil. Având în vedere importanţa agresiunilor
simbolice folosite, rezultă că în viitor, pe globul pământesc acest
fenomen se va produce sub forma meta războiului în care vor
prolifera agresiunile de tot felul şi în special agresiunea simbolică,
imagologică şi psihologică alături de agresiunea economică2.
În plan naţional principalele riscuri şi ameninţări identificate
în mediul extern la adresa ordinii publice sunt considerate a fi
următoarele:
 dezvoltarea, consolidarea şi specializarea filierelor de crimă
organizată, internaţionalizarea acestora şi atragerea în componenţă
a unor elemente şi grupuri autohtone, includerea teritoriului
României în circuitul internaţional al migraţiei clandestine, al
traficului ilicit de droguri, fiinţe umane, armament, muniţie,
substanţe toxice, radioactive şi bancnote false;
 creşterea pericolului terorist generat de proliferarea
armelor de nimicire în masă, a traficului cu tehnologii de ultimă oră;
 creşterea interesului în unele medii de afaceri din
străinătate pentru obţinerea, prin operaţiuni ilegale, a pachetelor
majoritare de acţiuni în unele societăţi producătoare şi
utilizatoare de tehnologii chimice, biologice, materiale şi tehnologii
strategice, în vederea exportării lor directe sau prin intermediari
în zone de conflict ori zone aflate sub embargo;
 diversificarea formelor şi metodelor utilizate pentru
spălarea banilor (produsul infracţiunilor) în care sunt implicate
grupuri care acţionează în spaţiul internaţional, ce au drept
rezultat trecerea peste frontieră a valutei sau transferul prin bănci
al sumelor rezultate din operaţiunile ilicite desfăşurate în România;
 manifestarea tendinţelor de autonomizare a unor zone
pe baza criteriilor etnice sau religioase;
 limitarea accesului la resurse strategice, tehnologie şi
echipamente informatice de vârf;
2
Dumitru Iacob, Meta-războiul şi bătălia pentru integrarea euroatlantică a
României. În „Strategii XXI“, nr. 3, Ed. AISM, Bucureşti, 1998.
 amplificarea fenomenului migraţiei ilegale.
Efectele globalizării în planul cooperării forţelor de

ordine publică interne cu structuri specializate
similare în cadrul unor sisteme de securitate cu
vocaţie regională şi internaţională
Perspectiva omenirii presupune o atenţie deosebită asupra

problemelor populaţiei, energiei, alimentaţiei, apei, mediului, ca
probleme globale. Astfel, economiştii se referă la interdependenţa
economiilor în cadrul pieţei mondiale, ecologii abordează
problematica protecţiei mediului ca pe o problemă ce preocupă
întregul mapamond, militarii fundamentează strategii globale şi pun
la punct arme strategice care pot atinge orice punct al planetei iar
politicienii îşi îndreaptă atenţia spre ordinea mondială.
Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele
naţionale, într-o lume în care riscurile şi ameninţările la adresa
acestora nu mai au frontiere, sunt obligate să se integreze în
structuri de securitate globale, singurele în măsură să identifice
pericole la adresa securităţii naţionale şi implicit asupra ordinii şi
siguranţei publice.
În aceste structuri, statele pot să-şi aducă aportul la
stabilirea normelor ce trebuie respectate de către toţi actorii
internaţionali şi să creeze instrumentele necesare prin care să
asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.
Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de
securitate, în sensul că securitatea şi, implicit ordinea şi
siguranţa publică, nu mai poate fi asigurată pe deplin, decât prin
norme şi acţiuni la nivel mondial, continental, zonal şi local.
Starea sistemului social în care persoanele, grupurile
sociale, statele şi organismele internaţionale pot să se dezvolte
liber şi să-şi promoveze interesele are determinări complexe şi se
poate realiza numai printr-un sistem integrat, în care să domine
conceptul de securitate cooperantă, nu bazată pe forţă.
În „Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de
realizare a ordinii şi siguranţei publice pentru creşterea siguranţei
cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale“, sunt consacrate

principalele direcţii de acţiune în domeniul cooperării internaţionale în
actualul mediu de securitate, urmărindu-se cu prioritate perfecţionarea
propriilor structuri organizatorice, a metodelor şi mijloacelor de
operare, pregătirea superioară a personalului şi realizarea sprijinului
reciproc în lupta împotriva criminalităţii.
Participarea României la extinderea şi perfecţionarea
colaborării în plan extern în domeniul ordinii publice va contribui
la prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale şi, prin
aceasta, la întărirea stării generale de legalitate în plan
internaţional. În acest sens, vor fi dezvoltate relaţiile cu instituţiile
similare din străinătate prin continuarea pregătirii comune în
cadrul unor programe ale uniunii Europene şi alte forme de
pregătire şi modalităţi de cooperare.
În acest context, executarea de misiuni în afara teritoriului
naţional, cu efective şi tehnică din dotarea proprie, prin participarea
la constituirea forţelor internaţionale destinate îndeplinirii unor
misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare în domeniul ordinii
publice şi pentru acţiuni umanitare, constituie un pas important
în intensificarea eforturilor Jandarmeriei Române pentru alinierea la
standardele internaţionale, globale, de pregătire, dotare şi acţiune.
Sunt demne de remarcat progresele semnificative ale
structurilor Jandarmeriei Române în derularea şi operaţionalizarea
celor două iniţiative ale Uniunii Europene în cadrul Politicii
Europene de Securitate şi Apărare, respectiv Forţa de Poliţie
Europeană (FPE) şi Forţa de Jandarmerie Europeană (FGE/ FJE).
Trăgând concluziile ce se impun în urma angajamentului
internaţional în Kosovo, şi al contextului global şi cu un caracter
multinaţional al viitoarelor crize, Uniunea Europeană a fundamentat
PESA (Politica Europeană de Securitate şi de Apărare), luând decizia
de a se dota cu o capacitate globală şi coerentă pentru prevenirea
şi gestionarea crizelor, recurgând în mod coordonat la ansamblul
instrumentelor militare şi civile puse la dispoziţia sa, şi în
principal, de poliţiile de tip jandarmerie, adică unităţi de poliţie
integrate, flexibile, bine articulate şi interoperabile, prin urmare, bine
adaptate la perioada de tranziţie, între un comandament militar
iniţial dintr-un teatru de operaţiuni şi întoarcerea la exercitarea
responsabilităţilor de către autoritatea civilă ce îi urmează.
Prin aptitudinea lor de a acoperi întregul spectru al

misiunilor de poliţie, prin statutul lor militar, poliţiile de tip
jandarmerie pot fi desfăşurate într-o totală complementaritate cu
componenta militară, garant al securităţii globale într-un spaţiu
aero-terestru stăpânit. Ele pot astfel să acţioneze chiar de la
începutul angajamentului militar, răspunzând la principiul imperativ
al unicităţii de comandă şi pot beneficia de sprijin logistic şi de
capacităţi de proiectare ca şi forţele armate. Integrate într-un proces
de planificare strategică, acestea introduc un element de supleţe
în reglarea situaţiei de criză, având aşadar vocaţia naturală de a
juca un rol de tranziţie între componenta militară (armata) şi alte
dispozitive civile desfăşurate, reprezentând instrumentul de primă
importanţă, într-o logică a normalizării, a demilitarizării gestionării
crizelor, în special prin prezenţa jandarmilor în contact cu populaţia.
Forţa de Poliţie Europeană se prezintă azi ca un răspuns
eficient pentru prevenirea şi gestionarea crizelor, centrată pe
promovarea valorilor democratice. Pentru UE, care înţelege să
conducă operaţii de manieră autonomă sau asociată, aceasta a fost
ocazia de a deveni un actor politic major al scenei internaţionale.
Această abordare politică serveşte în primul rând intereselor
Europei, şi nu în ultimul rând celor ale României, reprezentând
unul dintre elementele primordiale şi fundamentale ale procesului
de aderare a României la UE, permiţându-i astfel să se poziţioneze pe
scena internaţională, în special în regiunea din imediata apropiere.
Acestea au fost considerentele pentru care în luna ianuarie 2002,
în Centrul Naţional de Antrenament al Forţelor de Jandarmerie din
Saint-Astier (Franţa) s-a desfăşurat primul stagiu internaţional de
pregătire a interoperabilităţii unităţilor de menţinere a ordinii şi
de sprijin pentru operaţiunile judiciare în cadrul gestiunii civile a
crizelor. A fost practic, primul stagiu internaţional de antrenament
pentru Forţa de Poliţie Europeană, la care au participat Jandarmeria
Naţională Franceză, Corpul Carabinierilor Italieni, Jandarmeria
Regală Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Garda Naţională Republicană
Portugheză şi observatori din Austria, Ungaria, Germania, Turcia,
Polonia, Belgia şi România.
Începând de la 1 ianuarie 2003, pentru prima sa misiune,
FPE, sub denumirea de misiune de poliţie a UE (MPUE), a
asigurat înlocuirea Internaţional Police Task Force (IPTF), misiune
de poliţie asigurată de către ONU.
În paralel, Comitetul Politic şi de Securitate al UE, urmând

evoluţia situaţiei internaţionale, a studiat posibilităţile de angajare
a Forţei de Poliţie Europene pentru gestionarea civilă a crizelor.
UE a realizat deja schimbarea primei sale misiuni militare din
Macedonia – operaţiunea Concordia, printr-o misiune de poliţie –
operaţiunea Proxima. Pe de altă parte, mai multe teatre de
operaţiuni fac obiectul unei evidenţe atente din partea UE, în
special Congo (care face în prezent obiectul unei misiuni de
recunoaştere), dar şi Republica Moldova, Irakul sau Liberia.
Putem spune acum că Jandarmeria Română are pe deplin
locul său în acest proces în plină desfăşurare pe scena
internaţională. La modul general, se consideră că instituţia
noastră are capacitatea de a oferi atât cadre detaşate individual,
dar şi echivalentul unor unităţi integrate. La modul concret,
contribuţia României de 115 jandarmi ar trebui mărită pentru a fi
proporţională cu puterea sa economică şi demografică.
Sub incidenţa unui statut militar, înalt profesionalizaţi şi
cultivând în special soliditatea, rigoarea morală şi respectul
drepturilor omului, polivalenţa şi adaptabilitatea la orice situaţie,
aceste unităţi integrate, capabile de a reacţiona rapid şi în
interoperabilitate, împart o cultură a jandarmeriei comună
dovedită de-a lungul istoriei şi prin experienţe multiple.
Acest concept a atras, de altfel, şi un număr mare de poliţişti
cu statut civil care doresc să li se alăture, cum ar fi, de exemplu,
participarea la stagiile de antrenament ale FPE a poliţiştilor englezi
(în anul 2003) şi a poliţiştilor germani (iunie 2004 şi iunie 2005).
Interoperabilitatea a fost de altfel şi esenţa exerciţiilor
finanţate de UE în perioada 16–27 iunie 2003, organizate în
Centrul de la Saint-Astier, când s-a desfăşurat cel de-al doilea
stagiu al Forţei de Poliţie Europene, la care au fost invitate şi au
participat, alături de forţe ale Jandarmeriei Naţionale Franceze,
încă 7 instituţii similare, astfel: Corpul Carabinierilor Italieni,
Jandarmeria Regală Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Garda
Naţională Republicană Portugheză, Jandarmeria Turcă, Poliţia de
Ordine Publică din Anglia şi Jandarmeria Română.
Stagiul a avut ca scop să urmărească capacitatea de
pregătire şi de antrenament a forţelor pentru manevra internaţională,
în substituirea forţelor locale – primul scenariu de la NICE:
substituirea.
În acelaşi timp, s-a urmărit dezvoltarea capacităţii Forţei de

Poliţie Europene de a acţiona în domeniul întăririi şi controlului
poliţiei locale – cel de-al doilea scenariu de la NICE: întărirea.
Ca o continuare a primelor două stagii şi cu învăţămintele
trase din acestea, în care s-a demonstrat, cu acuitate, necesitatea
unei interoperabilităţi a unităţilor Forţei de Poliţie Europene în
domeniul gestionării civile a crizelor şi, în special, în cadrul misiunilor
de substituire şi de întărire a poliţiilor locale, în anul 2004, în
perioada 14–25 iunie s-a desfăşurat cel de-al treilea stagiu de
antrenament al Forţei de Poliţie Europene în Centrul de la Saint-
Astier, care a devenit de câţiva ani o referinţă la nivel european în
domeniul restabilirii ordinii publice şi intervenţiei, adaptându-se
noilor exigenţe de securitate.
Tema generală a acestui stagiu a fost „Însoţirea tinerelor
forţe de poliţie europene către un proces de gestiune democratică
a tulburărilor ordinii publice post-crize, în sprijinul forţelor de
poliţie locale“.
Pentru acest stagiu, Jandarmeria Română a primit invitaţia
şi a acceptat să fie co-organizator, pentru început, alături de
Jandarmeria Naţională Franceză şi Garda Civilă Spaniolă, apoi
alăturându-se şi Poliţia de Frontieră din Germania, care a
participat cu un detaşament de 100 de poliţişti şi cu o tehnică
formată din 9 elicoptere.
Participanţii la acest stagiu au fost: Jandarmeria Naţională
Franceză, Corpul Carabinierilor Italieni, Jandarmeria Regală
Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Garda Naţională Republicană
Portugheză, Jandarmeria Turcă, Poliţia de Ordine Publică din
Anglia, Jandarmeria Română şi Poliţia de Frontieră Germană.
Mărirea numărului membrilor UE impune, pe de o parte,
unificarea modalităţilor de intervenţie pe baza unor norme
consensuale elaborate de către ţările membre fondatoare, iar pe
de altă parte, dezvoltarea unei pregătiri comune pentru menţinerea
şi restabilirea ordinii şi gestiunea situaţilor post-criză.
În anul 2005, în perioada 20–30 iunie s-a desfăşurat cel de-
al patrulea stagiu de antrenament pentru Forţa de Poliţie
Europeană, la care instituţia noastră a participat în calitate de co-
organizator, cu doi ofiţeri de Stat Major şi 28 militari luptători.
Reuniunea pregătitoare a acestui stagiu s-a desfăşurat în
perioada 13–15 decembrie 2004 în Centrul de la Saint-Astier.
În anul 2006, ca urmare a invitaţiei transmise de partenerii

francezi, Jandarmeria Română urmează să participe din nou, în
calitate de co-organizatoare, alături de Corpul Carabinierilor
Italieni, Garda Civilă Spaniolă şi Jandarmeria Naţională Franceză,
la stagiul de pregătire al Forţei de Poliţie Europene.
Pentru a răspunde cât mai bine la nevoile impuse de
transformarea naturii crizelor internaţionale, ministrul apărării
din Franţa, Michèle Alliot-Marie, a propus în cursul anului 2003 ca
Spania, Italia, Portugalia, Ţările de Jos şi Franţa, care dispun de forţe
de poliţie cu statut militar, să lucreze împreună pentru crearea unei
Forţe de Jandarmerie Europeană, în măsură să efectueze misiuni
pe întreg palierul ordinii publice, în beneficiul unei forţe terestre.
Din octombrie 2003 s-au desfăşurat mai multe reuniuni
care au permis întâlnirea factorilor responsabili din Franţa, Italia,
Spania, Portugalia şi Ţările de Jos.
O declaraţie de intenţie a fost elaborată şi cei cinci miniştri
ai apărării au semnat-o în timpul reuniunii neoficiale a miniştrilor
apărării ai UE din data de 17 septembrie 2004 în Olanda la Nordjiik.
Această declaraţie de intenţie a stabilit câteva puncte principale:
a) Misiune:
FGE/ FJE trebuie să poată acoperi toate aspectele unei operaţii
de gestionare civilă a crizelor. Pentru acest lucru, ea ar trebui să
fie în măsură să intervină:
 în timpul fazei militare a crizei: FGE/ FJE este angajată
în spatele forţei militare, asigurând misiunile de menţinere a
ordinii şi misiunile de poliţie judiciară;
 în timpul fazei de tranziţie-criză de intensitate medie:
FGE/ FJE ar putea să-şi continue misiunea în cadrul forţei militare
facilitând coordonarea şi cooperarea cu unităţile de poliţie.
 în faza de stabilizare a teatrului: FGE/ FJE ar putea,
sub autoritatea civilă internaţională, să faciliteze trecerea la
acţiuni de cooperare sau să fie dezangajată.
Totodată, FGE ar putea fi angajată preventiv: în absenţa
unei forţe militare desfăşurată în prealabil, FGE/ FJE ar putea fi
utilizată în cazuri foarte bine identificate.
În conformitate cu mandatul fiecărei operaţii, FGE/ FJE va
putea interveni pe un spectru larg de misiuni decurgând din
capacităţile lor de poliţie, cum ar fi:
 executarea misiunii de restabilire şi menţinere a ordinii
publice;
 supravegherea şi consilierea unei poliţii locale în activitatea

sa cotidiană, inclusiv în ceea ce priveşte investigaţia judiciară;
 conducerea procesului de supraveghere a controlului de
trafic ilicit, executarea misiunilor de poliţie de frontieră şi celor de
cercetare generală;
 executarea muncii de investigaţie judiciară, acoperind
sfera depistării de acte de delincvenţă, urmărirea infractorilor şi
transferul lor autorităţilor judiciare competente;
 protecţia populaţiei, a bunurilor şi restabilirea ordinii în
cazul unor manifestaţii publice cu grad ridicat de risc;
 pregătirea la standarde internaţionale a ofiţerilor de poliţie;
 pregătirea instructorilor, în special în cadrul programelor
de cooperare.
b) Concepţia de întrebuinţare a efectivelor:
Forţa de Jandarmerie Europeană, instrument militar al
gestionării civile a crizelor, va fi angajată cu prioritate în beneficiul
Uniunii Europene. De asemenea, concepţia de întrebuinţare prevede
şi punerea sa la dispoziţia organizaţiilor internaţionale (ONU,
OSCE etc.) sau a unei coaliţii formate ad-hoc. Ea este concepută
ca un instrument poliţienesc integrat, cuprinzând astfel funcţia
poliţienească de o manieră globală, regrupând ansamblul misiunilor
care îi sunt atribuite, restabilirea ordinii publice, asigurarea şi
menţinerea ordinii publice, poliţie judiciară, cercetare şi exploatare a
informaţiilor. Instrument de tranziţie a gestionării de crize, FGE/ FJE
poate, în aceste condiţii, să-şi îndeplinească misiunile la fel de
bine sub comandă militară, în spatele dispozitivului în timpul unui
conflict de mare intensitate, dar şi pe timpul instalării unui regim
democratic, sub autoritate civilă.
c) Organizarea FGE/ FJE
Această soluţie, inspirată din Euroforce, pune problema
existenţei unui Stat Major permanent proiectabil şi a capacităţii
de rotire a personalului acestuia între diferitele ţări. Acesta va
permite un antrenament specific şi va fi capabil să se desfăşoare
rapid. Italia şi-a manifestat voinţa de a găzdui Statul Major la
Vicenza. FGE/ FJE va avea la dispoziţia sa:
 un Stat Major multinaţional, suplu şi proiectabil, necesar
planificării graduale, desfăşurării şi conducerii Forţei de Jandarmerie
Europene care va dispune de capacităţile de susţinere logistică;
 grupare operativă, compusă din structuri de jandarmerie

mobilă sau din unităţi echivalente, specializate pe misiuni de
menţinere şi de restabilire a ordinii publice;
 structuri de jandarmi specializate în misiuni de poliţie
judiciară, de luptă împotriva criminalităţii, de culegere şi exploatare
a informaţiilor, de protecţie a personalităţilor sau a martorilor, de
control al mişcării populaţiilor, de luptă antiteroristă şi de intervenţii
specializate, lucrând în comun cu structurile de jandarmerie mobilă;
 structură logistică capabilă să asigure susţinerea logistică
a forţei.
Jandarmeria Româna are capacitatea de a pune la dispoziţie
personal specializat, dar şi unităţi integrate.
În perioada 13–17 iunie 2005, instituţia noastră a fost invitată
să participe cu un ofiţer, în calitate de observator, la primul
exerciţiu de Comandament organizat de către Statul Major al FJE din
Vicenza. Exerciţiul s-a derulat în Franţa, la Saint-Astier, în acelaşi
Centru unde, anual, sunt organizate şi desfăşurate stagiile de
antrenament pentru Forţa de Poliţie Europeană, la care
Jandarmeria Română participă în calitate de co-organizatoare
alături de Jandarmeria Naţională Franceză, Garda Civilă Spaniolă
şi Poliţia de Frontieră Germană.
Angajamentul în teatrele de operaţiuni externe ale unei forţe
de jandarmerie europeană corespunde pe deplin specificităţii şi
caracteristicilor de întrebuinţare a jandarmeriei naţionale, forţă cu
statut militar care execută misiuni de poliţie.
Jandarmeria naţională, pregătită şi antrenată pentru asigurarea
ansamblului misiunilor sale, privite în totalitatea spectrului, pace,
criză, război, apare ca fiind instrumentul special adaptat pentru
luarea în considerare, mai ales în urma unei intervenţii militare, a
funcţiei poliţieneşti necesară restabilirii statului de drept, promovării
valorilor democratice şi creării condiţiilor care favorizează o mai
bună folosire în misiunile de securitate internă pe teritoriul naţional.
Edificarea Forţei de Jandarmerie Europene într-un cadru
pregătit a structurilor create în beneficiul forţei de poliţie
europeană, pare a fi soluţia cea mai adecvată, cu privire la
conceptul de întrebuinţare a unităţilor integrate de poliţie,
constituite din forţe de tip jandarmerie.
x
x x
În contextul noului mediu de securitate, imperativul evoluţiei

democratice şi profesionale a instituţiilor cu atribuţii în domeniul
securităţii, apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, are
nevoie de o nouă abordare – sistemică, profundă, cuprinzătoare –
în condiţiile în care ele trebuie să acţioneze permanent într-un
regim de coordonare eficientă şi profesionistă.
Ca urmare, reforma acestui segment de activitate impune
transformarea profundă a instituţiilor, creşterea calităţii actului de
conducere, o mai bună coordonare naţională a acestora şi asigurarea
integrării lor funcţionale în sistemele de securitate internaţionale.
Eforturile vor viza consolidarea controlului civil asupra
forţelor care au responsabilităţi în acest domeniu şi se vor concentra
asupra structurilor, normelor, relaţiilor, misiunilor şi resurselor
sistemului, cu stricta respectare a principiilor eficienţei, transparenţei
şi democraţiei.
Bibliografie:
 x x x Strategia de Securitate Naţională a României, Proiect,
Bucureşti, 2006.
 x x x Strategia de realizare a ordinii şi siguranţei publice pentru
creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale,
H.G. 196/ 2005.
 Guillochon, Bernard, O singură planetă, proiecte divergente,
Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2003.
 Dăianu, Daniel, Globalizarea între elogii şi respingere. În:
„Dilema“ nr. 462, ianuarie 2002.
 Manulea, Mona, Globalizarea: ipostază modernă a aculturaţiei.
În: http://revista respiro.com//.
 Pericaud, Mathew, L’Europe et la globalisation. În
http://www.diplowed. com.
 Pierre, Solama, Globalisation, inegalités territoriales et salariales.
În: http://redulsofurtado.edu.mix/.
 Giddens, Anthony, Sociology, Cambrige, 1991.
CONSIDERAŢII TEORETICE
PRIVIND DEFINIREA ŞI INVESTIGAREA
SECURITĂŢII NAŢIUNII
Mihai Macuc
Naţiunile, cu multiple relaţii stabilite între ele, de cooperare

sau concurenţă, sunt componente ale umanităţii, ca microsteme
în cadrul unui sistem complex, conţinând, fiecare, in summum,
trăsăturile generale şi esenţiale ale acestuia.
Lumea de azi se îndreaptă tot mai accentuat spre globalizare,
ca o unitate de identităţi specifice, în cadrul căreia vor coexista
standarde şi norme comune, uniforme, privind funcţionarea şi
echilibrul raţional socio-economic la nivel macrostructural, laolaltă
cu elemente specifice de participare la realizarea acestui echilibru,
în funcţie de resursele proprii şi capacitatea de utilizare a
acestora de către fiecare colectivitate socio-umană,
instituţionalizată pe scena relaţiilor internaţionale, în calitate de
actor acceptat ca egal inter pares, suveran şi independent. În
acest context, conceptul de naţiune şi cel de stat-naţional nu
trebuie opuse globalizării sau abordate prin prisma relaţiei cu
naţionalismul fundamentalist1, ci integrate organic acestui proces,
căruia îi pot conferi valenţe superioare, în condiţiile în care mediul
de securitate al prezentului prezintă tabloul unei comunităţi
internaţionale care dispune de insuficiente restricţii privind
utilizarea forţei în scopuri politice, precum şi o creştere
importantă a instabilităţii generate de acest comportament.
1
Vezi Ralf Dahrendorf. Conflictul social modern. Ed. Humanitas, 1996, p. 66; Ion
Mitran. Politologia în faţa secolului XXI. Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
1997, p. 154.
Consideraţii teoretice privind definirea şi 151
investigarea securităţii naţiunii _____________________________
Astfel privit, procesul globalizării nu mai reprezintă un factor

destructurant, coroziv şi integrator prin anularea specificităţii, ca
ameninţare la adresa identităţii naţiunilor şi a statului-naţiune, ci
ca un element care potenţează capacitatea de afirmare şi conservare
a acestora, în paradigma procesual-organică.
Globalizarea, pe de o parte, şi procesele care au drept finalitate
protejarea, afirmarea, prezervarea şi dezvoltarea identităţii socio-
culturale a naţiunilor, pe de altă parte, nu sunt antagonice, ele pot fi
complementare. Afirmarea şi valorizarea multidimensională a
trăsăturilor definitorii pentru o naţiune şi pentru statele-naţiuni,
într-un mediu globalizant, nu pot fi însă realizate în absenţa
securităţii, pe plan individual, şi fără participarea acestora
conştient asumată, la mecanisme colective de asigurare a stabilităţii
şi cooperării subregionale, regionale şi internaţionale.
1. Sub raport identitar, naţiunile şi statele naţionale, ca

expresie organizată a conservării trăsăturilor distincte şi realizării
intereselor şi obiectivelor proprii unor comunităţi, precum şi de
promovare şi protejare a valorilor specifice acestora, contribuie la
sistemul axiologic universal, în domeniul cultural şi al civilizaţiei.
Natura acestor interese, obiective şi valori specifice determină
definirea şi proiectarea locului şi rolului propriu al fiecărei naţiuni
şi al fiecărui stat naţional în ansamblul relaţiilor globale, pe
planul palierelor de securitate (militar, politic, economic, social,
ecologic informaţional etc).
În acest sens, amintim afirmaţia lui E.J. Hobsbawn, inserată
la începutul lucrării sale Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în
prezent, potrivit căreia, dacă ar exista un vizitator intergalactic
interesat să cunoască civilizaţia umană atunci, fără îndoială, el ar
ajunge la concluzia potrivit căreia ultimele secole XIX–XX din istoria
umanităţii de pe Terra nu pot fi înţelese fără a clarifica mai întâi
conceptul de „naţiune“ şi toată terminologia derivată din acesta 2.
Cantonarea conceptelor despre naţiune în confruntarea dintre
„modernişti“ (Ernest Gellner) şi „primordialişti“ (Anthony D. Smith) a
făcut ca, pentru o vreme, cercetările în acest domeniu să se
2
Hobsbawn, E. J. Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în prezent. Ed. ARC,
Chişinău, 1997, p. 3.
152 ____________________________________________ MIHAI MACUC
transforme în confruntarea, sterilă în plan ştiinţific, dintre ideologii

pro-naţionale şi anti-naţionale3.
Nu ne-am propus, totuşi, o abordare exhaustivă a acestor
demersuri, întrucât o analiză, oricât de sumară, a studiilor
referitoare la naţiune relevă faptul că „ştim ce înseamnă, când nu
suntem întrebaţi, dar nu putem defini sau explica termenul
foarte uşor“4. Preocuparea pentru clarificarea conceptului naţiune
face obiectul unor dezbateri care se extind de la speculaţiile
ideologice, lipsite de fundament, la analize ştiinţifice riguroase şi
aprofundate. Deşi naţiunile constituie baza organizării sociale a
omenirii, definiţiile naţiunii nu sunt unanim acceptate, iar uneori
însăşi necesitatea utilizării conceptului în cauză este contestată,
sub diferite forme. Analiza unor asemenea interpretări scoate în
evidenţă etnocentrismul care, deşi disimulat, este extrem de vizibil
în registrul teoriilor despre naţiune, prin aceea că teoreticienii ideii
naţionale aparţin, inevitabil, unui câmp de valori naţionale, câmp
care le condiţionează insesizabil presupoziţiile, în special cele cu
substrat filosofic, precum şi angajările axiologice.
Lipsa unei teorii satisfăcătoare a existenţei sociale, acceptabilă
şi utilizabilă de toţi oamenii, ca interpretare-cadru corectă, face ca
diferitele abordări să ofere, la aspectele problematice, soluţii care se
contrazic reciproc, fără a reuşi să se elimine, întrucât sunt generate
de studii centrate pe aspecte disparate, concepute din perspective
unilaterale, dependente de anumite organizări sociale şi/ sau de
modalitatea specifică în care ele procesează informaţia socială.
Cele expuse conduc spre concluzia că semnificaţia conceptului
„securitate a naţiunii“ este dependentă de reperele oferite de teoriile
ce îşi propun să explice situaţia şi starea naţiunii, repere care pot face
posibile modelări explicative, utilizabile ca sisteme de referinţă5, utile
factorilor de decizie abilitaţi în scopul formulării unor strategii şi
decizii de securitate proactive, care să aibă ca principală opţiune
strategică întărirea capacităţii naţiunii române de a-şi satisface
necesităţile de fiinţare, în cadrul proiectului politic Uniunea
3
Dungaciu, Dan. Naţiunea şi naţionalismul în dezbaterea europeană (II). În
„Noua Revistă Română“, nr. 6–7, p. 128.
4
Bagehot, Walter. Physics and politics. Londra, 1887, p. 20–21.
5
David, Aurel. Sociologia naţiunilor. Ed. Dacoromâna-Tempus, Bucureşti, 2005, p. 25.
Europeană, precum şi în calitate de membru al Alianţei Nord-

Atlantice.
Majoritatea sistemelor teoretice fac distincţia între două stări
posibile ale naţiunii: starea de securitate şi starea de insecuritate,
avându-se în vedere grade diferite de securitate şi insecuritate 6,
distincţie ce decurge din definirea naţiunii ca organizare socială,
pe baza identificării raţionale a vulnerabilităţilor şi disfuncţiilor ce
afectează echilibrul socio-economic şi ordinea constituţională,
precum şi a factorilor de risc şi ameninţărilor ce potenţează
pericolele la adresa valorilor şi intereselor naţionale.
Construcţiile explicative produse în anumite contexte
informaţionale se particularizează în raport cu caracteristicile
acestora, respectiv „distincţia între un prim stadiu, în care
activităţile cognitive au caracter empiric, un al doilea stadiu, în
care devin posibile interogări de natură filosofică şi un al treilea
stadiu, în care activităţile pot fi efectuate în modalităţi ştiinţifice“ 7.
Diferit faţă de alte sisteme teoretice, în care fundamentele
definirii naţiunii pornesc de la consideraţii religioase, morale,
politice sau economice8, sociologii români au pornit în definirea şi
interpretarea propriei naţiuni de la „ştiinţa etnicului“.
În acest sens, Dimitrie Gusti înţelegea naţiunea ca „singura
unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere, pentru
deplina ei realizare, o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare
să-şi creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine
şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi
propăşire în actuala ei alcătuire. Nici o altă unitate socială nu ocupă
6
Idem. Naţiunea, între „starea de securitate“ şi „criza politico-militară“. Ed.
Licorna, Bucureşti, 2000, p. 65–68.
7
Culda, Lucian. Dimensiunea epistemologică a interogării existenţei sociale a
oamenilor. Bucureşti, Ed. Licorna, 2000, p. 110.
8
Vezi, între altele Sofronie, George. Transformările doctrinare ale conceptului
naţiune, Sibiu, 1943; Sava, Ionel Nicu. Geopolitica. Teorii şi paradigme clasice. Şcoala
geopolitică germană. Ed. Info-Team, Bucureşti, 1997; Georgiu, Grigore. Naţiune,
cultură, identitate. Ed. Diogene, Bucureşti, 1997.
un loc asemănător în domeniul vieţii sociale“9, iar Constantin
Rădulescu-Motru afirma că „etnicul este sufletul unei naţiuni“.10
De asemenea, Lucian Culda, investigând procesualitatea
socială, a ajuns la concluzia că „naţiunea reprezintă principala
formă de fiinţare a organizărilor etnice“11, iar Ilie Bădescu
apreciază că „afirmarea naţiunilor este un proces care coboară
adânc în milenii şi are continuitatea memoriei colective, a unităţii
etno-spirituale profunde şi complete“12.
2. Abordările ideologice ale securităţii unei naţiuni reduc

noţiunea de „securitate“ la aspectele relevante pentru doctrina
politică folosită şi interpretează conceptul, în general, ca fiind
situaţia de echilibru construit prin raportul de putere între forţele
socio-politice pe care le administrează puterea politică existentă în
anumite conjuncturi. Astfel privită, starea de securitate înseamnă
nu absenţa totală a ameninţărilor propriu-zise (lucru greu de
realizat), ci capacitatea de a menţine şi reproduce o stare de
ordine şi de echilibru intern în limitele anumitor parametri, funcţie
de variabilele mediului de securitate. Cuantificarea acestora se
face prin parametri, indicatori sau indici ai stării de securitate.
Principalele studii pe această direcţie le regăsim în studiile
din domeniul relaţiilor internaţionale, starea de securitate sau de
insecuritate fiind subsumată relaţiei dintre situaţia internă şi
mediul extern, cu toate că, în planul cercetării, cei mai mulţi
experţi iau în considerare, de regulă, numai unul dintre termeni.
În general, acest aspect este neproductiv pentru intervenţia
în social şi proiecţia strategică a acesteia, întrucât analizele
dedicate securităţii naţiunii sunt reduse la studiul relaţiilor
internaţionale, remanenţă a înţelegerii securităţii prin prisma
reductivă a paradigmei militare (în termeni de pace, respectiv de
război). Literatura de specialitate a încercat să clarifice problematica
securităţii prin intermediul curentelor ideologice dominante ale
9
Gusti, Dimitrie. Ştiinţa naţiunii. În Sociologia Naţiunii şi Războiului, Ed. Floare
Albastră, 1995, p. 1.
10
Rădulescu-Motru, Constantin. Etnicul român. Naţionalismul. Ed. Albatros,
11
Culda, Lucian. Emergenţa şi reproducerea naţiunilor. Ed. Licorna, Bucureşti, 1999.
12
Bădescu, Ilie. Teoria latenţelor. Ed. ISOGEP-Euxin, Bucureşti, 1997, p. 128–129.
realismului şi idealismului. Dacă în cadrul şcolii realiste accentul

este pus pe conceptul de putere şi derivatele ei, respectiv politica
de putere şi echilibrul de putere, în cea idealistă, războiul este
considerat o ameninţare majoră derivată din problematica
securităţii naţiunii, eliminarea războiului şi instaurarea păcii, pe
căi preponderent diplomatice sau cu caracter normativ, conduc la
eliminarea problemei de pe agenda internaţională13.
Caracterul empiric al acestor viziuni, în care factorii ce
influenţează sau determină starea de securitate sunt abordaţi
reducţionist, fără luarea în calcul a altor determinanţi, nu a putut
genera totdeauna soluţii satisfăcătoare şi promovarea unei dezvoltări
durabile a unor regiuni. Astfel, multe dintre evenimentele produse
pe plan mondial în ultimul timp (atentatele de la 11 septembrie 2001,
războiul din Cecenia, conflictele regionale din Bosnia, Herţegovina
şi Kosovo, cele „îngheţate“din regiunea extinsă a Mării Negre etc.)
contrazic unele concluzii formulate de studiile adepţilor curentelor
clasice, ideologizante, ale realismului şi idealismului.
După 2001, problematica a fost investigată cu preponderenţă
în mediile academice, apărând noi interpretări. Astfel, cele
neoinstituţionaliste (specifice şcolii anglo-saxone), promovate
îndeosebi de adepţii ideilor lui Stephen M. Waltz, propun o nouă
agendă a păcii şi cooperării, arătând că: „studiile de securitate
cercetează condiţiile (subl. n.) care fac probabilă utilizarea forţei,
modul în care utilizarea forţei afectează indivizii, statele şi
societăţile, politicile specifice pe care statele le adoptă în sensul
pregătirii, prevenirii sau angajării în război. Puterea militară nu
este însă singura sursă a securităţii naţionale, iar ameninţările
militare nu sunt singurele pericole la adresa statelor. Ca urmare,
studiile de securitate mai includ ceea ce se numeşte arta
guvernării şi diplomaţia activă, cum ar fi controlul armamentului,
diplomaţia, managementul crizelor. Aceste aspecte sunt în mod
evident relevante pentru domeniu, întrucât îşi pun în mod direct
amprenta asupra probabilităţii şi caracterului războiului“14.
Interpretarea constructivistă (specifică Şcolii de la Copenhaga
şi spaţiului european, în general) promovează ideea că securitatea
este o situaţie percepută, care trebuie abordată pe cinci paliere
13
Sava, Ionel Nicu. Studii de securitate. Centrul Român de Studii Regionale,
Bucureşti, 2005, p. 17–24.
14
Waltz, Stephen M. The Renaissance of Securities Studies. În International
Studies Qurterly, nr. 35, 1991, p. 212.
156 ____________________________________________ MIHAI MACUC
principale (militar, politic, economic, social, ecologic), interdependente,

dar dispunând de trăsături specifice şi de o anumită autonomie în
evoluţiile de ansamblu din mediul de securitate. Reprezentanţii
săi (Barry Buzan, Ole Weaver ş.a). susţin construirea socială a
problematicii de securitate stabilită de şcoala realistă, pe baza
unor studii de caz, care iau în considerare specificitatea fiecărei
naţiuni sau stat-naţiune, în contextul evoluţiilor regionale şi
globale. Constructiviştii sunt cei care au introdus în dezbaterea
publică noţiunea de „securitate societală“15, pentru a desemna
acea parte rămasă neacoperită de securitate a statului şi securitate
a individului, înţeleasă în sensul prezervării bazelor morale ale
statului şi naţiunii. Astfel, constructivismul a renunţat la abordările
reflexive, propunând o teorie de rezolvare a problemelor, având
un caracter pragmatic şi cazuistic în sfera securităţii16.
3. Pentru definirea şi investigarea stării de securitate a

naţiunii, considerăm utilă abordarea dintr-o perspectivă duală:
cea sociologică însumată cu aceea a studiilor de securitate,
întrucât o primă sursă de insecuritate şi un prim obstacol în
fundamentarea strategiilor şi politicilor de securitate pot proveni
tocmai din insuficienta conceptualizare a termenilor de referinţă:
naţiune, respectiv statul-naţiune, cu atributele sale, şi securitatea,
ca stare, proces şi finalitate a unor procese subiacente şi acţiuni
complementare.
Absenţa unor criterii riguroase în interpretarea stării de
securitate a naţiunii, cu care să se poată opera în circumstanţe
diferite, reclamă apelul la cunoaşterea ştiinţifică şi la capacitatea
de analiză şi sinteză a grupurilor de experţi, ca singure modalităţi
capabile să ofere repere obiective şi raţionale pentru interpretarea
adecvată a naţiunii şi a securităţii.
Din perspectivă sociologică, naţiunile, odată ajunse la
maturitate, nu dispar şi nu se metamorfozează în alte tipuri de
organizări sociale, ce ar putea avea la bază concepte precum
regionalismul, europenismul sau mondialismul (globalizarea).
15
Buzan, Barry; Waever, Ole, .de Wilde, J. Security. A new framework for
Analisys, Lynne Rinner Publisher, Boulder, Londra, 1998; Idem. Regions and Powers,
The Structure of International Security. Cambridge University Press, 2003.
16
Rae, Heather. Identitatea statelor şi omogenizarea popoarelor. Ed. Epigraf,
Chişinău, 2005, p. 31.
Naţiunile sunt cele care fac posibile şi necesare procese

transnaţionale care să înlesnească relaţiile constructive dintre ele,
dintre state şi dintre organizările economice ce se dezvoltă în
interiorul lor. Naţiunile sunt, de asemenea, cum a demonstrat
istoria, singurele organizări sociale capabile să depăşească
momentele critice în care au fost aduse de ideologii şi să se
reproducă, întrucât dispun de capacitatea de gestionare publică,
prin organizaţiile de gestionare cu funcţii explicite, pe care le
creează, le întreţin şi le adaptează evoluţiilor mediului de
securitate şi nevoilor proprii.
Perspectiva sociologică şi a studiilor de securitate permit, de
asemenea, definirea şi investigarea naţiunii şi a evoluţiilor care îi
afectează valorile şi interesele specifice în modalităţi cauzale,
sistemice şi post-sistemice Astfel de interogări diferenţiază în mod
obiectiv procesele disfuncţionale de cele funcţionale, asigurând,
concomitent, simularea consecinţelor unor decizii pentru organizările
sociale, generând contexte favorabile managementului realist al
situaţiilor critice şi crizelor.
Analizele sistemice având ca domeniu de referinţă sistemele
socio-politice (statul), pot dezvălui factorii generatori de insecuritate,
ca expresie a incapacităţii derivate din vulnerabilităţi de a depăşi
dificultăţile şi disfuncţionalităţile care pun sau pot pune în pericol
domeniul de referinţă.
Concomitent, simulările având ca obiect modele sistemice
pot contribui la conceptualizarea mai adecvată a securităţii
naţiunii, înţeleasă ca finalitate a tuturor activităţilor desfăşurate
în sfera securităţii, având ca actori instituţiile statului de drept,
pornind de la axioma potrivit căreia disfuncţionalitatea unora
dintre elementele structurii (instituţii, ansamblul de norme şi valori,
relaţiile sociale etc.) poate afecta atât finalitatea procesului social,
cât şi relaţiile funcţionale cu celelalte elemente structurale.
În cadrul acestor simulări trebuie utilizate atât rezultatele
studiilor potrivit cărora sistemele de securitate acţionează în
paradigma newtoniană (liniar, pe principiul cauzelor şi efectelor
biunivoce), cât şi cele care pornesc de la teoria complexităţii şi a
haosului (în care efectele predictibile multiple, precum şi cele
potenţiale, sunt generate de cauze multiple, iar caracterul lor este
nelinear şi complex, neexistând o singură variantă de prognoză a
evoluţiei sistemului).17
4. În concluzie, se poate aprecia că apelul la cercetarea
ştiinţifică şi la utilizarea unor mijloace şi modalităţi moderne de
investigare a stării de securitate a naţiunii, din perspectivă
multidimensională, ar trebui să conducă spre reconsiderări de
fond în modul de concepere a diagnozei acestei stări, precum şi a
fundamentelor deciziei în materie (politici şi strategii de securitate),
pornind de la necesitatea integrării organice a statului-naţiune în
procesul complex de globalizare care caracterizează lumea
contemporană, precum şi de la realitatea că sistemele sociale sunt
sisteme complexe adaptative, nelineare, capabile de auto-organizare
şi gestionare eficientă a resurselor proprii.
Securitatea naţiunii are dublu caracter, de stare şi de
proces, reprezentând gradul de satisfacere a intereselor naţionale
fundamentale ale unui stat, precum şi ansamblul măsurilor luate
în conformitate cu o concepţie unitară, pentru promovarea şi
apărarea intereselor respective, împotriva agresiunilor, pericolelor,
ameninţărilor sau riscurilor de orice natură, printr-o prioritizare
adecvată a nevoii de informaţii şi un management performant al
deciziei de securitate.
Caracteristicile de stare şi proces implică luarea în
considerare a cel puţin patru aspecte principale:
a) situaţia naţiunii, ca stare, trebuie abordată în cadrul
ansamblului societăţii umane, în relaţia de intercondiţionare cu
elementele transnaţionale specifice – sociale, politice, economice,
financiare, ecologice etc (parametri şi indici de stare sau
determinanţi, caracterizaţi prin intensitate şi efecte prognozabile);
b) securitatea naţiunii, ca stare şi proces, trebuie abordată
în contextul larg al securităţii mondiale, continentale şi regionale
(variabile şi constante ale mediului de securitate);
c) procedeele şi metodele de abordare utilizate pentru
analiză trebuie să utilizeze paradigmele proprii sistemelor dinamice
(punere în ecuaţie prin studii de caz particularizate);
d) diagnoza, prognoza şi decizia privitoare la starea de
securitate a naţiunii fiind elaborate sistemic, potrivit etapelor
17
David, S. Albert şi Czerwinski, Thomas J. Complexity, Global Politics and
National Security. National Defence University, Washington D. C., 1997.
sus-menţionate, conţinutul acestora poate să evidenţieze anumite

vulnerabilităţi şi disfuncţii ale subsistemelor care o compun,
precum şi acţiunile ce se cer a fi întreprinse în consecinţă, potrivit
normei de drept, la toate nivelurile organizării sociale a naţiunii.
Dincolo de necesara sincronizare cu procesul de transformare
iniţiat în interiorul Alianţei Nord-Atlantice şi cu cel de consolidare
a construcţiei Uniunii Europene, preocupările pentru cunoaşterea
aprofundată a elementelor ce determină starea de securitate a
naţiunii române reprezintă o expresie a unui comportament
politic proactiv, ce accentuează generarea de acţiuni şi procese
menite să identifice şi să contracareze eficient noile tipuri de
ameninţări la adresa securităţii României.
Bibliografie:
 Culda, Lucian. Dimensiunea epistemologică a interogării
existenţei sociale a oamenilor. Bucureşti, Ed. Licorna, 2000; Idem.
Posibilităţi de scientizare a conceptului de securitate. În „Noua Revistă
Română“, nr. 1–2, 1997.
 David, S. Albert şi Czerwinski, Thomas J. Complexity, Global
Politics and National Security. National Defence University, Washington D. C.,
1997.
 Dungaciu, Dan. Naţiunea şi naţionalismul în dezbaterea
europeană. În „Noua Revistă Română“, nr. 6–7.
 Păun, Vasile. Puterea informaţională – transformarea sistemului
securităţii naţionale. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005.
 Popper, Karl. R. Logica cercetării. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981.
 Rae, Heather. Identitatea statelor şi omogenizarea popoarelor.
Ed. Epigraf, Chişinău, 2005.
 Tobă, Francisc. Decizia politică şi securitatea naţiunii. Ed.
Licorna, 2003.
 Waltz, Stephen M. The Renaissance of Securities Studies. În
„International Studies Qurterly“, nr. 35, 1991.
 Troncotă, Cristian (coord.). Neliniştile insecurităţii. Ed. Tritornic,
Bucureşti, 2005.
 Zamfir, C. şi Vlăsceanu, L. Dicţionar de sociologie. Ed. Babel, 1993.
CONSTRUIREA STATULUI-NAŢIUNE.
CONCEPT. CAZUL ROMÂNESC
Mirela-Daniela Tîrnă
Astăzi, când se uzitează foarte des termenii de stat – naţiune şi

globalizare, în diverse demersuri şi cu diferite ocazii, suntem
convinşi că şi cunoaştem foarte bine sensul acestor noţiuni, dar
dacă am fi întrebaţi, nu am putea să-i definim sau să-i explicăm
foarte uşor.
În demersul nostru ne vom axa pe conceptul de stat-naţiune
şi vom exemplifica prin cazul românesc, fără a avea pretenţia că
emitem teorii originale şi general valabile.
Termenul de naţiune este o apariţie relativ recentă – secolul
al XVIII-lea – şi are un sens politic (în maniera revoluţiilor
americană şi franceză), apoi a atins apogeul în secolul al XIX-lea
şi a fost denaturat şi exacerbat în secolul XX. După revoluţia
franceză, naţiunea şi-a găsit o asimilare frecventă în sintagma
„stat – naţiune“, pentru că naţiunea era văzută ca ansamblul
cetăţenilor a căror suveranitate colectivă îi instituia ca stat şi care
era expresia lor politică.
Cum s-a putut observa, de multe ori, naţiunea este
consecinţa formării unui stat, nu fundamentul lui. Statele Unite şi
Australia sunt exemple clare de state naţionale, ale căror
caracteristici naţionale şi criterii ale naţionalităţii au fost stabilite
toate începând cu secolul al XVIII-lea şi nu ar fi putut exista
162 MIRELA-DANIELA TÎRNĂ
înaintea apariţiei respectivelor state. Cu toate acestea, simpla

înfiinţare a unui stat nu este suficientă pentru a crea o naţiune.
Statul – naţiune este un „ansamblu în acelaşi timp teritorial,
politic, social, cultural, istoric, mitic şi religios“ 18, care concepe
naţiunea ca pe o comunitate identitară sau ca pe o mare
solidaritate, pentru că „membrii ei, fie că se întâlnesc, fie că nu,
fiecare poartă în minte imaginea comunităţii lor“.19 Această
comunitate presupune: origine comună, limbă unitară, o istorie
care fixează continuitatea sa de-a lungul secolelor, o serie de eroi-
etalon, monumente culturale şi simboluri specifice – însemne
heraldice, costume, steaguri, un animal emblematic etc.
La începutul secolului al XIX-lea, definirea naţiunii uzează
de motivări opuse „unii au în vedere raţiunea şi autonomia
persoanei, alţii – instinctul şi forţa indefinisabilă a inconştientului
colectiv“.20 În Franţa, se conturează o interpretare democratică a
conceptului, bazată pe ideea de „contract“, de asociere voluntară a
celor ce locuiesc între frontierele aceluiaşi stat, în timp ce în
Germania, dezmembrată într-o puzderie de state, se invocă ideea
lui Herder, a unui „Volksgeist“, realitate transindividuală,
totalizând coordonatele majore ale psihismului colectiv, care se
exprimă prin limbă, cutume şi folclor.21
În ceea ce priveşte naţiunea română şi în genere, naţiunile
din spaţiul central-european, modelul invocat corespunde formulei
germane. „Românii se definesc prin originea comună (romană,
dacă sau daco-romană), prin limba unitară, prin istoria împărtăşită,
prin spiritualitatea specifică“.22 Românul dacă era întrebat ce este,
în secolul al XIX-lea, spunea că este creştin, dac, daco-roman,
roman şi prin toate român. Toate acestea contribuie la crearea
identităţii naţionale, care a necesitat un proces educativ la nivel
de masă, realizat de elitele intelectuale, aparţinând diverselor
18
Apud Guy Hermet. Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa. Iaşi, Institutul
European, 1997, p.167. Îl citează pe Edgard Morin, Statul – Naţiune .
19
Benedict Anderson. Imagined Communities. Reflections on the Origin and
Spread of Nationalism. London, 1991, p. 6 şi Paul James, Nation formation towards a
theory of abstract community, London, 1996, p. 5.
20
Paul Cornea. Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi
literatura între 1780-1840. Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 460.
21
Ibidem, p. 461.
22
Lucian Boia. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, Ed. Humanitas,
1997, p. 15.
Construirea statului-naţiune. Concept. Cazul românesc 163
naţiuni, ca urmare a observării reciproce, a imitaţiei, a circulaţiei

ideilor. Prin intermediul şcolii, al gazetelor, al diverselor sisteme
de comunicare şi al serviciului militar obligatoriu, societatea a
acţionat destructurant asupra solidarităţilor anterioare, care au
fost silite să se replieze în faţa solidarităţilor naţionale. Se încerca
impunerea în mentalul colectiv a unor idei care confereau o
identitate specifică entităţii naţionale evidenţiind originea nobilă,
vechimea şi virtuţile poporului respectiv, rolul său în lume şi
primatul devotamentului faţă de patrie.23
Identitatea naţională se clădeşte odată cu crearea unei
mitologii naţionale bazate pe o serie de mituri fundamentale,
precum mitul originii, al continuităţii, al luptei şi al apărării, al
eroilor emblematici şi are rolul de a fundamenta o memorie colectivă
comună în scopul integrării indivizilor în marea comunitate
naţională respectivă. De asemenea, foarte importantă este crearea
unei anumite imagini despre propriul trecut, alegerea sau chiar
crearea unei istorii favorabile demersului identitar. Nici nu e
vorba de acceptare a trecutului, pur şi simplu, ci de un model
pentru aspiraţiile către viitor, care poate făgădui restaurarea unui
paradis pierdut sau inspira întreţinerea unor virtuţi eroice.24
La noi, căutarea identităţii naţionale şi nevoia de continuitate
se manifestă prin alcătuirea celor dintâi cronici în perioada
medievală. În Moldova, Ştefan cel Mare, în mesajele adresate
Veneţiei, pune accent pe rolul Moldovei de „Poartă a creştinătăţii“,
în condiţiile agravării pericolului otoman. Tot acum se adaugă şi
consemnările sumare relative la înaintaşi, după un model biblic şi
genealogic, care creează continuitate. În Ţara Românească, s-a
adoptat tipul de cronică pe domnii, datorită lipsei de continuitate
dinastică. La un moment dat cele două demersuri se întâlnesc în
puncte comune – limbă, religie, duşman comun, legături economice
şi culturale. Toate aceste cronici medievale vor constitui elemente
de bază în fundamentarea unei ideologii naţionale şi a construirii
statului – naţiune în veacul al XIX-lea.
23
Mirela – Luminiţa Murgescu. Între „bunul creştin“ şi „bravul român“. Rolul
şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti (1831-1878). Iaşi, Ed. A 92,
1999, p. 10.
24
Andrei Pippidi. Identitate etnoculturală în spaţiul românesc. Probleme de
metodă. În volumul Identitate/ Alteritate în spaţiul cultural românesc, coordonator Al.
Zub, Iaşi, Ed. Univ. «Al. Ioan Cuza», 1996, p. 66.
Identitatea naţională pornind de la limbă se îmbogăţeşte

treptat – întâi, una provincială, în funcţie de organizarea politică
şi ecleziastică. Este aceea pe care au avut-o românii din Ţara
Românească şi Moldova în secolele XIII–XVI, aromânii, tot din sec.
al XIII-lea până în sec. al XVIII-lea. Românilor din Transilvania, ea
le poate fi atribuită din sec. al XI-lea.
Confruntarea cu noii veniţi o dezvoltă dominaţia străină şi,
diferenţele de organizare socio-politică faţă de ceilalţi români, o
menţin la acest nivel până în sec. al XVIII-lea.
Un moment de cotitură îl reprezintă domnia lui Mihai
Viteazul şi Unirea de la 1600 – o prefacere ideologică, socială şi
politică amplificată în timp, mai ales în sec. al XIX-lea, când a
devenit un simbol al identităţii naţionale, iar Mihai Viteazul un
erou emblematic pentru toţi românii şi un model pentru mai toţi
conducătorii de după el. În fapt, el a încercat să creeze o
monarhie de tip absolut după model occidental şi să menţină un
sistem de guvernare între hotarele unui stat întemeiat cu ajutorul
sabiei.
Din secolul al XVIII-lea, o dată cu domniile fanariote, putem
vorbi de conturarea unei identităţi în plan cultural – pătrunderea
limbii române nu numai în cancelarie, ci şi în literatura vremii,
apariţia tiparului în româneşte care, în mod semnificativ, începe
în Principate cu un cod de legi. De asemenea, identitatea românilor
se conturează acum şi prin reacţia faţă de străini, în principal faţă
de greci, ceea ce accentuează sentimentul naţional.
Până să vină epoca revoluţiilor se remarcă o stagnare a
activităţii politice, care însă n-a împiedicat o viaţă culturală
românească, îndeosebi, o dezvoltare a învăţământului. De remarcat,
venirea lui Gheorghe Lazăr din Ardeal la Bucureşti şi întemeierea
Şcolii de la Sf. Sava.
Calitatea de reprezentanţi ai naţiunii române aveau să şi-o
ia boierii munteni în 1802, iar Tudor Vladimirescu iniţiază un
proiect de acţiune comună cu moldovenii pe ideea că „suntem de
un neam, de o lege şi sub aceeaşi stăpânire, ocrotiţi de aceeaşi
putere“.25 Două nume se remarcă la început de secol al XIX-lea
prin scrierile lor privind naţiunea română – Zilot Românul şi Naum
Râmniceanu, care consideră limba lor ca limba patriei, adică
25
Radu Rosetti, Arhiva senatorilor din Chişinău, I, „Analele Academiei
Române“, Memoriile Secţiunii Istorice, tom XXXI, 1909, p. 14–15.
Construirea statului-naţiune. Concept. Cazul românesc 165
româna, urmaşă a celei latine. Continuitatea nu se înţelege

biologic, ci cultural, iar revendicarea naţiunii române de la centrul
lumii este o constantă a definirii sale şi a aspiraţiilor naţionale.
Descoperirea de sine vine prin demersul critic, prin reluarea
contactelor cu Occidentul, întrerupte în a doua jumătate a sec.
al XVIII-lea, iar imaginea prin paralelism revine lui Dinicu Golescu,
care în Însemnare a călătoriei mele nu se sfieşte să observe
decalajul dintre noi şi Occident, ideea de progres şi necesitatea de
a fi noi înşine.
Pe de altă parte, a fi noi înşine însemna noi şi ceilalţi şi pentru
a-i putea cataloga pe ceilalţi a trebuit exaltat propriul trecut, trăsăturile
şi acţiunile specifice. „Ceilalţi“ sunt cu precădere popoarele cu care
contactele au fost mai intense, iar interferenţele mai puternice –
ungurii, otomanii, grecii, bulgarii, evreii. Iată ce scria, în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea, A.D. Xenopol, autor de manuale şcolare şi
tratate de istoria românilor – „În România locuiesc mai multe
feluri de oameni, care vorbesc diferite limbi şi se închină la diferite
biserici. Marea mulţime a poporului însă sunt Români, care vorbesc
limba românească ce seamănă cu limbile latină, franceză şi italiană,
şi care ţin de biserica răsăritului … România liberă este a Românilor,
căci ei a câştigat această ţară prin cucerire, şi a păstrat-o
vărsându-şi adesea ori sângele pentru ea. Celelalte popoare, care
locuiesc în România sunt primite de Români numai ca musafiri şi
n-au alte drepturi decât acelea ce Românii voesc să le dea“. 26 În
contextul disputelor generate în societatea românească de
problema drepturilor evreilor după 1878, remarcile lui Xenopol
cad ca o ghilotină. Recitite, în fapt, ele exprimă modul în care se
impune o identitate naţională în detrimentul altora.
În momentul în care românii au creat statul român modern,
prin Unirea Principatelor Române la 1859 şi statul naţional unitar
român, prin Unirea de la 1918, acestea nu au reprezentat numai
decizii ale factorilor politici, ci şi consecinţa construirii în timp a
conştiinţei şi identităţii naţionale. Şi nu este numai cazul
românilor, ci şi al francezilor, germanilor, popoarelor balcanice.
Permanent, popoarele au nevoie de a-şi întări energiile prin
afirmarea mândră a drepturilor lor. Neliniştea de a-şi recunoaşte
identitatea, nu numai prin marcarea diferenţelor faţă de vecinii
26
A.D. Xenopol, Istoria românilor, 1879, p. 12.
lor, dar chiar printr-o evaluare autentică a trecutului şi lucidă a

viitorului, este un semn că au ajuns la o răscruce a drumului lor
în istorie.
Bibliografie:
 Boia, Lucian. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Buc., Ed.
Humanitas, 1997.
 Cornea, Paul. Originile romantismului românesc. Spiritul public,
mişcarea ideilor şi literatura între 1780–1840. Buc. Ed. Minerva, 1972.
 Anderson, Benedict. Imagined Communites. Reflections on the
Origin and Spread of Nationalism. London, 1991.
 Hermet, Guy. Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa.
Iaşi, Institutul European, 1997.
 Hobsbawn, E. J., Naţiuni şi naţionalism din 1870 până în
prezent. Program, mit, realitate. Chişinău, Ed., 1997.
 James, Paul. Nation formation towards a theory of abstract
community. London. 1996.
 Murgescu, Mirela, Luminiţa. Între „bunul creştin“ şi „bravul
român“. Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti
(1831–1878). Iaşi, Ed. A 92, 1999.
 Pippidi, Andrei. Identitate etnoculturală în spaţiul românesc.
Probleme de metodă. În vol. Identitate/ Alteritate în spaţiul cultural
românesc, coordonator Al. Zub. Iaşi, Ed. Universităţii „Al.I. Cuza“.
 Rosetti, Radu. Arhiva senatorilor din Chişinău, I. „Analele
Academiei Române“, Memoriile Secţiunii Istorice, tom XXXI, 1909.
 Xenopol, A.,D. Istoria românilor. 1879.
„RĂZBOIUL CARICATURILOR“
ÎNTRE „CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR“
ŞI LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Florin Şperlea
Un recent episod petrecut datorită apariţiei într-un ziar

conservator danez a unor caricaturi, socotite blasfematoare la adresa
islamului şi a profetului Muhammed27, a readus în discuţie ideile
vehiculate la începutul anilor ’90 de politologul american Samuel
Huntington, în celebra sa lucrare Ciocnirea civilizaţiilor, dar într-
un mod pe care acesta nu-l prevăzuse: râsul, care altădată, în
cultura creştină, era socotit ca venind de la diavol 28, se dovedeşte
a fi, la secole distanţă, din nou ca venind de la diavol, dar nu în
interiorul aceleiaşi religii, ci al alteia – islamul –, şi, deopotrivă,
„măr al discordiei“ între două religii care au o îndelungată istorie
comună belicoasă, presărată cu nenumărate victime, mai mult
sau mai puţin inocente. De la fulgerătoarea înaintare musulmană în
Peninsula Iberică şi în Galia, în secolul al VIII-lea, până la cucerirea
Balcanilor de turcii otomani, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, şi
27
Am optat pentru modalitatea de scriere a numelui profetului Muhammed după
Malek Chebel, Dicţionar de simboluri musulmane. Rituri, mistică şi civilizaţie, traducere
de Catrinel Auneanu, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005.
28
Extrem de sugestivă este imaginea conturată de Umberto Eco, în celebrul său
roman Numele trandafirului, unde Jorge din Burgos, unul dintre cei mai vechi călugări ai
unei abaţii benedictine, care cunoaşte pe de rost bogata bibliotecă a aşezământului
monastic, este capabil să dea foc manuscriselor şi cărţilor vechi numai pentru ca nu
cumva să se afle vreodată că Aristotel ar fi privit râsul cu îngăduinţă.
168 _________________________________________ FLORIN ŞPERLEA
înaintarea lor triumfală spre Viena, Europa creştină nu a încetat

să resimtă Islamul ca pe o ameninţare, inegală, în funcţie de
epoca istorică, dar mereu susceptibilă de a se reanima.
Deşi complet diferit, contextul în care au fost publicate
caricaturile daneze reaminteşte că, într-o lume globalizată, vecinul
nostru, musulman, care împărtăşeşte alte valori decât ale noastre,
aflat altădată la mii de kilometri depărtare, află rapid de
comportamente şi atitudini pe care le-ar putea socoti ofensatoare
pentru propria credinţă. Este acesta un motiv de îngrijorare?
Dar să vedem, mai întâi, faptele.
Scriitorul danez Kare Bluitgen s-a adresat mai multor
desenatori pentru a putea ilustra o carte pentru copii dedicată vieţii
profetului Muhammed şi prezentării Coranului. Surpriza cea mare
a venit atunci când a realizat că toţi cei contactaţi au declinat
oferta, afirmând că se tem pentru propria lor viaţă, ca urmare a
violentelor atacuri ale extremiştilor musulmani. Unul dintre ei a
invocat chiar asasinarea, la Amsterdam, a regizorului Theo van
Gogh29 (descendent al unui frate al celebrului pictor), iar altul a
pomenit de agresarea unui lector de la Universitatea din Copenhaga,
„vinovat“ de a fi citit, în timpul unui curs, pasaje din Coran unor
„nemusulmani“. Flemming Rose, editor cultural la ziarul conservator
„Jyllands-Posten“, a aflat despre dificultăţile întâmpinate de Kare
Bluitgen şi a dorit să încerce, de această dată pentru propria
publicaţie, un demers similar. A contactat aproximativ 40 de
caricaturişti şi le-a cerut să-l înfăţişeze pe profet aşa cum îl văd ei,
fiind convinsă că, dacă va fi refuzată, atunci libertatea de exprimare,
în asemenea circumstanţe, este în pericol în Danemarca.
La 30 septembrie 2005, ziarul „Jyllands-Posten“ publică un
articol, intitulat „Chipurile lui Muhammed“30, semnat de
Flemming Rose, însoţit de 12 caricaturi, dintre care numai unele
29
Theo van Gogh a fost asasinat, la 2 noiembrie 2004, la Amsterdam, de
Mohammed Bouyer, un cetăţean olandez de 26 de ani, născut în Amsterdam, dar
provenind dintr-o familie de imigranţi marocani. Polemist redutabil, Theo van Gogh era
incendiar în articolele şi editorialele sale, fiind un binecunoscut critic al islamului, mai
ales după 11 septembrie 2001, considerând că politica promovată de musulmani,
întemeiată exclusiv pe precepte religioase, reprezintă un real pericol la adresa societăţilor
liberale occidentale. Era bun prieten cu Pim Fortuyn, politician olandez asasinat în mai 2002,
care avea o atitudine similară în privinţa islamului.
30
Muhammeds ansigt. În „Jyllands-Posten“, 30 septembrie 2005.
„Războiul caricaturilor“ între „ciocnirea civilizaţiilor“ 169
şi libertatea de exprimare __________________________________
îl înfăţişau pe profet. Una (şi, de fapt, una dintre cele care au

reuşit să inflameze lumea musulmană) îl prezenta pe Muhammed
cu un turban sub formă de bombă, alta prezenta nişte indivizi
complet diferiţi (un creştin, un punkist, un hippie, reprezentanţi
ai unor culte asiatice), înşiraţi ca pentru o recunoaştere obişnuită
la o secţie de poliţie, dar care purtau toţi un turban.
În textul său, Flemming Rose scria: „Societatea seculară
modernă este respinsă de unii musulmani. Ei cer o poziţie
specială, insistând asupra unei consideraţii speciale care s-ar cuveni
sentimentelor nutrite de ei faţă de propria religie, ceea ce este
incompatibil cu democraţia contemporană şi libertatea de exprimare“.
Criticii au spus că aceste desene sunt o insultă culturală, că
ar fi blasfematoare şi islamofobe, contribuind la umilirea unei
minorităţi daneze (cea musulmană31). Ameninţările cu moartea,
proferate la adresa caricaturiştilor care au publicat în ziarul
„Jyllands-Posten“, i-au determinat pe aceştia să se ascundă
pentru o vreme.
11 miniştri de Externe din ţări musulmane au cerut
guvernului danez să acţioneze, iar câteva ţări arabe şi-au închis
ambasadele din Copenhaga, în semn de protest faţă de decizia
premierului danez, Anders Fogh Rasmussen, de a nu se amesteca
în această dispută. Premierul Rasmussen a invocat libertatea
presei şi a spus că guvernul său nu controlează mass-media şi cu
atât mai puţin un ziar independent, iar dacă există cu adevărat
acte sau expresii blasfematoare sau discriminatoare, atunci
singura abilitată să ofere un răspuns, pe baza legii, este justiţia.
Mai mult, premierul danez a refuzat să-i primească în audienţă
(gest îndelung criticat în Danemarca) pe cei 11 ambasadori ai
unor ţări islamice, care ceruseră, printr-o scrisoare, să fie primiţi
de Rasmussen pentru a discuta despre campania „murdară“ din
presa daneză şi, în general din spaţiul public, împotriva religiei
islamice şi a musulmanilor. El le-a cerut, tot printr-o scrisoare, să
se adreseze justiţiei, ceea ce s-a şi întâmplat.
La 27 octombrie 2005, câteva organizaţii musulmane din
Danemarca depun plângere penală împotriva ziarului „Jyllands-
Posten“, sub acuzaţia de ofensă, potrivit prevederilor Codului Penal
31
În Danemarca, doar 2% dintre cetăţeni se declară musulmani, în timp ce 84,3%
sunt luterani, potrivit datelor publicate în 2003.
170 _________________________________________ FLORIN ŞPERLEA
danez. La 6 ianuarie 2006, justiţia daneză se pronunţă, apreciind

că nu există nici un temei pentru a considera caricaturile
incriminate ca fiind o ofensă.
Nemulţumiţi de atitudinea guvernului danez şi, în particular, a
premierului Rasmussen, precum şi de decizia justiţiei, un grup de
imami danezi realizează o broşură de 40 de pagini în care tipăresc
atât caricaturile apărute în ziarul „Jyllands-Posten“, cât şi altele,
publicate, susţineau ei, în alte ziare, dar în realitate, fotografii (una
dintre ele înfăţişând, de fapt, un protestatar francez cu un rât, cu
prilejul unui miting pe probleme privind agricultura Hexagonului,
şi care a fost, apoi, recunoscută ca aparţinând Associated Press),
care nu aveau nici o legătură cu islamul.
Aşa se explică de ce primele demonstraţii violente din Siria
şi Liban32 se petrec abia în februarie 2006, prin urmare la aproape
cinci luni de la publicarea desenelor incriminate în publicaţia
daneză, după ce mai multe organizaţii (printre care şi Liga Arabă)
ceruseră ONU să intervină pentru aplicarea unor sancţiuni împotriva
Danemarcei. Este interesant de observat că aceste violenţe s-au
petrecut în ţări în care islamul nu este religie oficială, aşa cum ar
fi fost de aşteptat. Siria este o republică mai degrabă laică,
întemeiată pe dictatura unui partid, în care succesiunea la putere
s-a realizat deja în familie33, iar Libanul, fosta Elveţie a Orientului
Mijlociu, unde sistemul judiciar se întemeiază pe Codul Napoleonian,
are o semnificativă populaţie creştină.
Este foarte posibil ca scandalul privind caricaturile publicate
în ziarul conservator danez să fi luat amploare şi ca urmare a doi
factori. Primul este acela că, într-o Europă în care procesul de
secularizare este aproape încheiat, Danemarca a rămas una dintre
puţinele ţări în care Biserica (luterană) continuă să fie una de stat.
Separarea Bisericii de stat s-a petrecut mai întâi în Franţa – cea care
a oferit cel mai bun exemplu în acest sens – încă de la începutul
secolului al XX-lea (1905) şi, până şi ţări cu o foarte puternică
32
La 4 februarie 2006, clădirea Ambasadei Norvegiei (care adăpostea şi
reprezentanţa diplomatică a Danemarcei) din Damasc a fost incendiată, iar în Beirut,
Ambasada Danemarcei a fost, de asemenea, incendiată.
33
Fiul fostului preşedinte sirian Hafez al-Assad, Bashar al-Assad, a fost ales, în
2000, la moartea tatălui său, preşedinte al republicii, chiar dacă pentru aceasta a trebuit
amendată Constituţia, astfel încât vârsta acestuia să nu fie un impediment pentru a candida
la cea mai înaltă funcţie în stat, competiţie în care, de altfel, nu a avut nici un contracandidat!
tradiţie catolică, precum Spania şi Italia, au săvârşit acest pas,

prima în 1978, iar cea de a doua în 1984 34. De altfel, aşa s-ar
putea explica de ce în Franţa, unde, deşi au existat demonstraţii
puternice atunci când a fost adoptată legea potrivit căreia elevii
nu mai puteau purta în şcolile de stat nici un însemn religios (fie
cruce, fie semilună, fie Steaua lui David), musulmanii (cetăţeni
francezi) au fost nevoiţi să bată în retragere, pentru că era evident
că statul aplică o politică apreciată ca fiind corectă şi, mai ales,
echidistantă în raport cu toate orientările religioase 35. Statul
francez avea în vedere cetăţeanul, cu drepturile şi obligaţiile sale,
aceleaşi pentru toţi, indiferent de apartenenţa la o religie sau la
alta, considerată ca fiind o chestiune de opţiune strict personală a
fiecăruia, la fel de respectabilă ca a oricărui alt cetăţean.
Într-o lucrare în care aborda problema fatwei (sentinţă) emise
de ayatollahul Khomeyni împotriva scriitorului indian (naturalizat
britanic) Salman Rushdie36 – potrivit căreia orice musulman,
indiferent unde s-ar afla, îl poate ucide pe autorul „Versetelor
satanice“, romanul fiind considerat o blasfemie la adresa religiei
islamice – Jean-François Revel observa că problema nu este de a
şti dacă musulmanii au sau nu dreptul de a se indigna faţă de un
text (sau o imagine, am putea completa, în cazul caricaturilor
daneze!) care le jigneşte religia (pentru că ei au acest drept!), ci de
a şti dacă au, în egală măsură, acest drept în Marea Britanie, în
Germania sau în Danemarca, iar dacă îndemnul la crimă împotriva
unui cetăţean poate fi tolerat în societăţile liberale occidentale.
În fapt, deşi o minoritate, musulmanii din democraţiile
occidentale vor să impună majorităţii propriile decizii, cu caracter
eminamente religios, în ţări creştine şi laice, în care libertatea de
34
În favoarea separării Bisericii de stat se pronunţase şi Conciliul Vatican II, în 1965.
35
Au existat obiecţii însă, atunci când reprezentanţii musulmanilor, cetăţeni francezi,
au constatat că statul oferă sprijin financiar unor biserici creştine (catolice) de pe teritoriul
Franţei. Li s-a explicat că, în pofida principiului enunţat în 1905, potrivit căruia „Republica nu
recunoaşte, nu salarizează şi nici nu subvenţionează vreo religie“, statul francez, care a
contribuit în mod semnificativ la ridicarea unor biserici catolice – multe dintre ele
monumente istorice – continuă să sprijine administrarea acestora, întrucât sunt (şi) bunuri
ale sale, ceea ce nu este valabil pentru construcţiile ulterioare anului 1905, care nu se
bucură de acelaşi statut.
36
Jean-François Revel. Revirimentul democraţiei. Bucureşti, Ed. Humanitas,
1995, p. 301–311.
172 _________________________________________ FLORIN ŞPERLEA
a-ţi practica propria religie este garantată, iar fenomenul

secularizării este deja o pagină de istorie. Unii analişti şi-au exprimat
îngrijorarea cu privire la comunităţile musulmane din democraţiile
occidentale, pe care le consideră un adevărat cap de pod, ca
urmare a indicelui ridicat al natalităţii (ceea ce determină o mai
bună poziţionare a unei minorităţi în raport cu majoritatea),
consecinţă, în bună măsură, a prosperităţii economice a
societăţilor în mijlocul cărora trăiesc.
Atunci când, în mai 2002, Pim Fortuyn a fost asasinat
(mass-media româneşti, la acea vreme, ne-au „asigurat“, pe
fondul campaniei profund homofobe din România, că motivul
principal al asasinatului ar fi fost orientarea homosexuală a
acestuia, însă nimic mai neadevărat în atare privinţă, mai ales în
Olanda!), el reuşise, tocmai datorită imensei sale popularităţi
(ceea ce îl făcea un candidat cu reale şanse de reuşită!), să-i irite
pe musulmani (cetăţeni olandezi sau viitori imigranţi), afirmând
că, o dată ales, va pune capăt imigraţiei musulmanilor în Olanda. El
considera că, în raport cu Islamul, era nevoie de un nou Război
rece şi, probabil, Fortuyn se şi vedea un nou George Kennan,
teoretizând doctrina „containment“-ului, de data aceasta cei vizaţi
fiind musulmanii.
O astfel de atitudine de închidere în „turnul de fildeş“, prin
îndepărtarea perpetuă a musulmanilor care aspiră la statutul de
cetăţeni în democraţiile occidentale, este, în opinia mea, expresia
neputinţei societăţilor liberale occidentale. Acestea au eşuat în a
transforma musulmanul, provenit dintr-o altă civilizaţie, cu
regulile scrise şi cutumele ei, cu propriul sistem de valori, în
cetăţean cu drepturi depline şi obligaţii asumate în alt cadru
social şi în alt sistem de valori. Iar soluţia ultimă este, în opinia
politicienilor ca Pim Fortuyn sau Theo van Gogh (pentru care au
plătit cu viaţa), închiderea porţilor, pentru ca „cetatea“ să poată fi
protejată de presiunile „barbarilor“. Iar o simplă comparaţie cu
reuşita americană a melting pot-ului (e drept că şi SUA au avut
propriile probleme, dar mai degrabă de ordin rasial decât religios),
subliniază, din acest punct de vedere, dimensiunea eşecului
Europei occidentale într-un caz relativ similar.
De fapt, sociologii au observat diferenţe notabile între prima
şi a doua generaţie de imigranţi musulmani în Europa (fie că
provin din Maghreb, fie din Orientul Mijlociu). În timp ce prima

generaţie tinde să se integreze, cu gândul la obţinerea cetăţeniei,
şi să uite ţara de origine (faptul că sunt musulmani reprezintă un
aspect printre multe altele), a doua generaţie de imigranţi îşi
aminteşte cu nostalgie originile şi revine asupra „începuturilor“,
ca o formă de legitimare într-o lume în care aceştia se simt străini
sau cetăţeni de categoria a II-a (mulţi şi ca urmare a influenţei
imamilor). Aşa se explică puternicele convingeri ale asasinului lui
Theo van Gogh, Mohammed Bouyer, un tânăr cetăţean olandez de
numai 26 de ani, absolvent al unei universităţi, născut în Amsterdam
şi provenit dintr-o familie de imigranţi marocani, după cum tot
aici ar trebui căutate, în bună măsură, explicaţiile revoltei tinerilor
francezi din suburbiile Parisului, mulţi dintre ei urmaşii imigranţilor
de altădată din Maghreb.
Este paradoxal că, după ce Occidentul european a dus o
aprigă luptă pentru eliberarea statului de preeminenţa Bisericii
(creştine) şi cantonarea actului religios în spaţiul sacru al bisericii
şi în conştiinţa fiecărui individ, pare să falimenteze acum în faţa
unei provocări, de aceeaşi natură, dar provenind dintr-o altă
cultură şi religie, cu un potenţial de agresivitate de luat în seamă.
Concluzia acestui „război al caricaturilor“ este, pentru noi,
importantă. La 1 ianuarie 2007, România va deveni (dacă nu
intervin „accidente“ de parcurs!) membru cu drepturi depline al
Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că ţara noastră va fi o ţară de
graniţă a acestei structuri politico-economice, cu riscurile implicite în
privinţa tentaţiei pe care o va reprezenta pentru potenţialii
imigranţi. Dar cele mai serioase motive de îngrijorare provin din
observarea realităţii de zi cu zi, care demonstrează că principalele
foruri şi instituţii a căror obligaţie fundamentală era crearea, în
intervalul de timp scurs de la prăbuşirea regimului comunist (o
dictatură) şi până astăzi, a cetăţeanului român capabil să
acţioneze în interiorul unei democraţii autentice şi în cadrul
statului de drept, au eşuat în demersurile lor, atâtea câte vor fi
fost. În consecinţă, va trebui să ne întrebăm în ce măsură viitorii
imigranţi vor găsi în climatul politico-social din România modelul
de care au nevoie şi, mai ales, dacă vom putea face faţă acestui
„asalt“.
174 _________________________________________ FLORIN ŞPERLEA
MONUMENTUL DE FOR PUBLIC,
CARTE DE VIZITĂ A IDENTITĂŢII UNUI POPOR
Virgiliu Z. Teodorescu
„Fiecare popor se afirmă în istoria universală nu prin

cuceriri de teritorii de la alte popoare, nu prin victorii
militare şi acţiuni diplomatice, ci prin creaţiile care
contribuie la îmbogăţirea tezaurului spiritual al omenirii.
Asemenea contribuţii aduc popoarelor pe lângă justificarea
dreptului la existenţă, şi un prestigiu, în măsura creaţiei
lor originale.“
Alexandru D. Xenopolmmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxiii
„Dacă un popor nu voieşte să se desfiinţeze pe sine

însuşi în momentul în care s-a ajuns în pragul unei culturi
mai înalte, nu-i este iertat să cedeze terenul firesc al
culturii naţionale unei culturi străine.“
Valeriu Braniştemmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxiv
Venim din neantul istoriei multimilenare şi mult prea

zbuciumate, într-o permanentă stare de veghe şi cuvenită reacţie
salvatoare la tot ceea ce au fost variatele acte oprimatoare. Şi ca o
firească reacţie, înaintaşii noştri au ştiut să acorde momentelor
evocatoare totala lor gratitudine, preamărindu-i pe cei căzuţi jertfă şi
pe cei care le-au fost diriguitori, întru depăşirea unor asemenea
încercări. Modul de manifestare a variat şi a evoluat de la epocă la
epocă, asemenea simboluri constituind prin prezenţa lor o pilduitoare
lecţie demnă de a fi transmisă urmaşilor. Fără a ne permite, acum şi
aici, a întreprinde o incursiune istorică în evoluţia unor asemenea
simboluri, recurgem la evocarea ultimelor două veacuri când,
depăşind anumite interdicţii de factură canonică, ajungem la
adoptarea realizărilor de factură sculpturală ca reprezentative
176 _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU
mesagere, transpuse în materiale cu o perenitate cât de cât asigurată

în condiţiile climatice ale ţării noastre.
Ca atare, pietrei şi metalului le-a fost conferită menirea de a fi
transpunerea a ceea ce artiştii modelatori au conceput în lutul şi
lemnul plaiurilor româneşti. Şi nu întâmplător, momentul crucial al
Revoluţiei de la 1848 a impus asemenea reacţii decizionale. Gândul
ne poartă spre actul de recunoştinţă la adresa lui Gheorghe
Lazăr,mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxv din partea celor care i-au fost elevii şi
purtătorii pe mai departe a ideilor novatoare, deziderat care însă va
cunoaşte o efectivă aducere în forul public după trecerea a bune
decenii.
Procesul de profundă metamorfoză a societăţii româneşti s-a
reflectat de la idee la faptă şi în modul cum prefacerile au găsit în
monumentul de for public un efectiv purtător de cuvânt pentru
generaţia înfăptuitoare dar, mai ales, către viitorime. Momentele
cruciale ca: Revoluţia de la 1848mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxvi, Unirea
Principatelormmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxvii, Actul Independenţei de Stat a
Românieimmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxviii au preocupat pe contemporanii
veacului al XIX-lea ca şi pe cei ai secolului următor. Răspunsurile au
fost condiţionate de numeroşi factori conjuncturali, dorinţa nefiind
întotdeauna în concordanţă cu înfăptuirilemmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxix. La
enumerarea de mai sus suntem datori să alăturăm şi actul de
gratitudine la adresa moşilor şi strămoşilor noştri care, prin gândul
şi fapta lor, au adus acea înscriere pe răbojul timpului a faptelor
care ne-au asigurat dăinuirea şi demnitatea ancestrale. Ca atare
Ştefan cel Mare şi Sfântmmmmmmmmmmmmmmmmcccxc, Mihai
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxci
Viteazul , Ovidiummmmmmmmmmmmmmmmcccxcii, Miron
Costinmmmmmmmmmmmmmmmmcccxciii, Mircea cel Maremmmmmmmmmmmmmmmmcccxciv,
Pavel Chinezummmmmmmmmmmmmmmmcccxcv şi alţi mulţi au fost o preocupare
pentru comanditari de a le conferi în forul public cuvenita şi
perpetua cinstire. Suntem datori să facem o cuvenită şi necesară
precizare, sper, pilduitoare pentru anii secolului al XXI-lea. Aceste
monumente au fost concepute pentru forul public cu banul public,
strâns bănuţ cu bănuţ, special pentru o asemenea înfăptuire. Cu
alte cuvinte, fiecare s-a considerat un efectiv contribuabil la această
operă, cu dreptul de a accepta sau refuza, de la bun început, o
asemenea realizare. Poate cel mai concludent exemplu este faptul că
una din formulele anticipative era elaborarea unor mici
medaliimmmmmmmmmmmmmmmmcccxcvi cu toartă având pe revers, redat
miniatural, viitorul monument. Lansate, aceste medalii erau achiziţionate
Monumentul de for public, 177
carte de vizită a identităţii unui popor _________________________
şi purtate la butonieră cu o ostentativă acceptare a viitoarei prezenţe

în forul public a respectivului monument. Era un referendum sui
generis, purtătorul manifestându-şi satisfacţia de contribuabil,
conştient de drepturile pe care le avea în calitate de finanţator al
respectivului monument. Fondurile obţinute din asemenea vânzări
completau variata gamă de acţiuni prin care se adunau sumele
necesare înfăptuirii dezideratului care nu era al unei persoane, al
comitetului de iniţiativă, al unui grup de interese ci al tuturor. La
timpul respectiv termenul „opinia publică“ era o realitate cu reacţii
promptemmmmmmmmmmmmmmmmcccxcvii în orice împrejurare, fiecare
contribuabil considerându-se de iure şi de facto stăpânul acelei
realizări. Accidentalele comportamente denigratoare erau aspru
condamnate de această opinie publică. Oprobriul public era unul din
factorii care asigurau integritatea, curăţenia, buna îngrijire şi
reuniunile de cinstire la zilele solemne de peste an. Aşa s-au
comportat şi cei de la cumpăna veacurilor XIX–
XXmmmmmmmmmmmmmmmmcccxcviii.
Au venit evenimentele marii conflagraţii mondiale generatoare a
unor acte incalificabile de vandalism, cărora le-au căzut victimă atât
reprezentanţi ai românismului cât şi asemenea
simbolurimmmmmmmmmmmmmmmmcccxcix, unele putând fi salvate prin
intervenţii colective sau compensări de metal necesar industriei de
război. A trecut şi acest sinistru tăvălug cu îndepliniri de înalte
idealuri, dar şi cu incomensurabile pierderi umane şi materiale. Ca o
reală pasăre Phoenix, în condiţii mai mult decât precare, s-a declanşat o
amplă operă de realizare a monumentelor de for public, fiecare
comunitate umană considerându-se obligată moral a fi părtaşe la
cinstirea Eroilormmmmmmmmmmmmmmmmcd prin aducerea în forul public a
unui simbol evocator. Cu un termen medical, reacţia poate fi
clasificată ca ceva contagios, fiecare comunitate considerând că nu
poate rămâne fără un asemenea definitoriu simbol. Potenţialul
economic, priceperea şi probitatea celor care s-au constituit în
comitete de iniţiativă şi, nu în ultimă instanţă realizatorii au iniţiat
lucrări care să întrunească parametri ce conferă prin concepţie,
modelare şi material pus în operă calitatea de monument. A fost un
moment de maximă solicitare, de care au profitat, conjunctural, şi cei
lipsiţi de demnitatea profesională, oferind la sume modice, tentante
lucrări stereotipe, turnate în materiale nerezistente, adeseori având
un aspect de prospeţime prin vopseaua care le conferea o
atractivitate efemeră. S-a ajuns chiar la preluarea ilicită a unor
lucrări ale artiştilor valoroşi, dar care prin copierea după alte copii,
mai mult sau mai puţin reuşite, erau de fapt nişte pastişe ce jigneau
profesionalismul artistului, astfel frustrat de drepturile sale de autor.
Deceniile din perioada interbelică au generat monumente
amplasate în locurile evocatoare ale unor bătălii, la intersecţii de
drumuri, în zonele centrale ale localităţilor, în bisericile şi în cimitirele
respectivelor comunităţi. Gama lor este variată, valorificând piatra şi
metalul, dar şi lemnul în cazul Troiţelor şi al Crucilor. Perenitatea, o
repetăm, a fost în asemenea cazuri în directă concordanţă cu
materialul, modul de realizare şi de amplasare. Există încă, după
aproape un veac, Troiţe de lemn în bună stare. Sunt cele care prin
modul de amplasare, de protecţie şi periodică întreţinere sugerează o
dată mult mai recentă a confecţionării lor. În schimb, multe din
lucrările în piatră, piatră artificială, ciment buciardat au fost marcate
de trecerea timpului. Semnificativ este faptul că la scurt timp unii
„beneficiari“, sesizând lipsa de rezistenţă sau stângăciile realizatorilor
au procedat numai după câţiva ani la înlocuirea primelor
lucrărimmmmmmmmmmmmmmmmcdi. Situaţia existentă în perioada interbelică
în relaţie, mai ales, cu lumea satelor a impus o intervenţie menită a
stopa asemenea „realizări“. Aşa a apărut, în al treilea deceniu, la
nivel naţional, un for coordonator menit să avizeze respectivele
lucrări. A fost iniţial numita Comisia Monumentelor
Publicemmmmmmmmmmmmmmmmcdii, ca apoi, prin experienţa dobândită, prin
atributele asumate, să devină, în deceniul următor, Comisia
Superioară a Monumentelor Publice şi care la începutul celui de al
cincilea deceniu a primit o nouă denumire şi noi competenţe pentru a fi
totalmente înlăturată în momentul când soarta vechilor monumente
era dictatămmmmmmmmmmmmmmmmcdiii de filtrul selectiv şi distructiv al
ciurului menit a ne alinia la procesul de stalinizare şi sovietizare,
impus de eliberatorii-ocupanţi.
Un loc distinct în rândurile preocupărilor pentru evocarea celor
care au căzut răpuşi de cei care nu puteau înţelege că anacronicele
„stăpâniri“ fuseseră abolite, l-au avut acţiunile de cinstire, prin realizarea
şi aducerea în forul public a unor semnificative
monumentemmmmmmmmmmmmmmmmcdiv.
Revenim la perioada interbelică pentru a aminti că, pe lângă
realizarea monumentelor comunităţilor orăşeneşti şi săteşti, au fost
realizate opere de factură naţională menite să fie amplasate în locuri
care, prin eposul înregistrat la timpul respectiv, reclamau asemenea

edificări pro memoria. Au fost lucrări de mare anvergură care au
implicat: participare financiară, declanşarea concursurilor pentru
definirea realizatorului, alegerea amplasamentului, a momentului
inaugurării-sfinţirii. Nu o dată de la declanşarea intenţiei şi până la
organizarea festivităţilor inaugurării au fost necesare bune decenii,
vicisitudini, nu numai de natură financiară, impunând regretabile
întârzieri. Sunt notorii eforturile care au condus la realizarea unor
monumente ca Arcul de Triumfmmmmmmmmmmmmmmmmcdv sau cele dedicate
cinstirii Eroilor Ceferiştimmmmmmmmmmmmmmmmcdvi, Eroilor
mmmmmmmmmmmmmmmmcdvii
Aerului , Eroilor Sanitari.
Şi, trebuie să o spunem pe cea dreaptă, nu o dată chiar, şi cele
înfăptuite au avut de suferit din cauza inconsecvenţei edililor;
monumente care au fost bine amplasate şi inaugurate fiind „demontate“
pentru a face loc altora, care la rându-le au fost
remutatemmmmmmmmmmmmmmmmcdviii. Concret, în al treilea deceniu, o
asemenea modificare de vatră a cunoscut-o şi monumentul Avântul
Ţăriimmmmmmmmmmmmmmmmcdix, iniţial aflat pe Calea Griviţei, în imediata
apropiere a unor stabilimente militare, pentru ca după un timp să fie
mutat în Piaţa Valter Mărăcineanu. Azi, după înlăturarea unora din
componente, atunci când se aminteşte de el, denumirea este greşită,
momentul evocat fiind ignorat. De o asemenea neglijare se bucură
realizatorul modelajului, proiectantul piedestalului. Parcurgerea mai
multor „surse de informaţii“ te ajută să constaţi contrariat, fie că
unele monumente sunt trecute sub tăcere, fie că sunt formulate
atribuiri eronate.
În acest context, amintim că la finalul deceniului al patrulea,
pentru a asigura o amplasare în concordanţă cu majora rezonanţă a
Pieţii Victoriei, a fost îndepărtat monumentul cinstirii Eroilor Corpului
Didacticmmmmmmmmmmmmmmmmcdx, căruia urma să i se găsească în viitor un
nou amplasamentmmmmmmmmmmmmmmmmcdxi. Operativ, s-a trecut la
îndepărtarea, depozitarea şi amplasarea monumentului dedicat
regelui Ferdinand Immmmmmmmmmmmmmmmcdxii, aşa cum fusese stabilit cu
sculptorul Ivan Mestrovičmmmmmmmmmmmmmmmmcdxiii. Deşi anterior
realizării săpăturilor pentru fundaţie, radier, soclu şi efectivă
amplasare, atât a elementului central, statuia ecvestră, cât şi a celor
patru coloane dominate de Victorii, fuseseră realizate machete din
lemn la proporţia 1/ 1, ce primiseră acceptarea artistului cât şi a
comanditarilor. La momentul vizionării monumentului, artistul
creator s-a declarat nemulţumit, întrucât spaţiul dintre cele două

artere care flancau monumentul era prea mic, diminuând din
valoarea volumetriei simbolului central şi al verticalităţii coloanelor
care îl încadrau. Atunci s-a hotărât mutarea, cu noi cheltuieli pentru
statul român, stabilindu-se ca nou amplasament spaţiul din zona
primului rond de pe şoseaua Kiseleff. Exista însă şi aici un
impediment. În partea opusă fusese amplasat cu puţini ani în urmă
monumentul cinstirii Eroilor Infanterişti mmmmmmmmmmmmmmmmcdxiv. Ce
considerente au dictat înlăturarea acestui simbol, este azi greu de
înţeles. Ca atare, şi acesta a fost îndepărtat, depozitat şi pierdut
pentru posteritate ca şi cel al Corpului Didactic. Incredibil dar
adevărat, în momentul când acest nou amplasament al
monumentului Regelui Ferdinand I a fost finalizat, s-au constatat
alte tare, respectiv că prin orientarea aleasă era greu de privit multe
ore din zi, situaţie cu care se confruntă astăzi şi
monumentulmmmmmmmmmmmmmmmmcdxv Alecsandru Ioan I Cuza, devansând
clopotniţa Ansamblului Patriarhiei B.O.R. Acolo, monumentul Regelui
Ferdinand I a cunoscut o efemeră prezenţă, pentru a ajunge ca
bronzul să fie încorporat în monumentul de mare anvergură dedicat
conducătorului eliberatorilor–ocupanţi, semănătorul de doctrină a
originii noastre slave. Am dat aceste exemple pentru a arăta că
inconsecvenţa noastră a fost şi este distructivă, risipitoare de ban
public. În aceste zile ale începutului de mai 2006 edilii Capitalei au
anunţat decizia mutării persiflatului „monument“ din Piaţa
Revoluţiei, pentru a face loc altei realizări din sacul cu surprize.
Revenim la perioada interbelică, întrucât avem de relevat alte
aspecte concludente pentru modul de a fi al românului, în contrast
cu cel al vecinilor noştri.
Una din măsurile adoptate după 1918 a fost îndepărtarea din
forul public a acelor simboluri care erau în neconcordanţă cu istoria
şi simţămintele românilor. Aici distingem două semnificative
comportamente. La Caransebeşmmmmmmmmmmmmmmmmcdxvi, în anul 1917,
fusese amplasată statuia dăltuită în marmură a reginei Elisabeta
(Sissi)mmmmmmmmmmmmmmmmcdxvii a Ungariei. Oprobriul românilor la adresa
ei a provocat la ceasul dezmembrării imperiului Austro-Ungar o
dezavuare colectivă, manifestată şi prin lovirea statuii înainte de a fi
retrasă din forul public. Tot acolo, anterior războiului, fusese
amplasat un amplu monument dedicat împăratului Franz
Josefmmmmmmmmmmmmmmmmcdxviii, statuia fiind turnată în bronz. A ajuns la
depozitul constituit la Garnizoana militară în bune condiţiuni,

celelalte componente fiind integrate în monumentul dedicat generalului
Ioan Dragalinammmmmmmmmmmmmmmmcdxix. La Târgu Mureş, unde în zona
centrală se afla un cap evocându-l pe Josef Bem mmmmmmmmmmmmmmmmcdxx,
la fel s-a procedat la retragerea şi depozitarea lucrării. O acţiune
similară s-a realizat şi la Arad mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxi, în cazul
monumentului dedicat celor 13 generali unguri participanţi la
Revoluţia de la 1848.
Au fost şi situaţii când, inexplicabil, mişcarea hârtiilor care
trebuia să conducă la o soluţie clară, a condus la ani şi ani de
aşteptare. În acel timp, Guvernul României a adresat un apel statelor
eventual interesate de recuperarea acestor lucrări, oferindu-le
cuvenita amplasare, fie în alt for public, fie într-o instituţie muzeală.
Reveniri şi iarăşi reveniri; Guvernul Ungariei a evitat sistematic să
dea un răspuns, conjugând soarta lor cu alte viitoare tratative. Ca o
excepţie, semnalăm gestul guvernului Poloniei care a solicitat şi a
primit amintitul mai sus simbol de la Târgu Mureş, evocându-l pe
generalul Bem.
O cu totul altă situaţie s-a petrecut după rapturile impuse prin
aplicareammmmmmmmmmmmmmmmcdxxii ultimatumului URSS din iunie 1940
şi Diktatului de la Viena din 30 august acelaşi an. Tăvălugul
nimicitormmmmmmmmmmmmmmmmcdxxiii a distrus tot ceea ce era prezenţă
românească. Dinamita a realizat operativ înlăturarea unor asemenea
simboluri. O situaţie de excepţie a constitui-o „furtul“ plăcii
evocatoare a lui Mihail Eminescu de la Târgu Mureş, din 22
octombrie 1940, faptă de mare curaj şi demnitate a românului Vasile
Bucur, care, la ceas de noapte, a deşurubat piroanele de prindere a
marelui panou de marmură albă din strada Călăraşilor nr. 13 pe
care l-a urcat în carul cu fân, pornind cu acesta kilometri întregi,
până în localitatea Riciu, asigurându-i, astfel integritatea, pentru ca
la revenirea armatei române să recapete locul cuvenit în
1946mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxiv.
Regimul legionar, la momentul „preluării puterii“, în septembrie
1940, printre priorităţile guvernării, a inclus şi eliminarea simbolurilor
din forul public, care cinsteau memoria unor personalităţii ce
manifestaseră o atitudine de dezavuare a comportamentului celor
aflaţi sub „stindardul“ legiunii. Ca atare, fie că a fost vorba despre
Mârzescummmmmmmmmmmmmmmmcdxxv, Ion G. Ducammmmmmmmmmmmmmmmcdxxvi
sau Armand Călinescummmmmmmmmmmmmmmmcdxxvii, operativ s-a procedat la
distrugerea acestora, metalul fiind direcţionat spre Arsenalul
armatei. Şi în acest caz a existat o excepţie salvatoare. La Sibiu,

bustul a fost depozitat de gestionarul primăriei într-un cotlon al
pivniţei de unde, după decenii, a fost „redescoperit“.
Şi au venit rapturile teritoriale, războiul cu alte distrugeri totale
sau parţiale ale monumentelormmmmmmmmmmmmmmmmcdxxviii. Fie că au fost
dinamitate de cuceritorii ultimatumurilor, ai diktatelor, fie că au fost
lovite de bombardamentele aeriene ori s-au aflat în zona frontului,
ele au produs distrugeri şi lezarea unor asemenea simboluri. În acei
ani ai campaniei din est „camarazii“ germani au procedat la
înlăturarea,mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxix de pe monumentele dedicate
Eroilor primului război mondial, a basoreliefurilor care ilustrau
modul cum soldaţii români, printr-un contraatac la baionetă,
respingeau pe atacanţii germani.
A venit marea cotitură de la 23 August 1944 cu o armată română
disciplinată, răspunzând prompt la ordinul mobilizator, care a trecut la
acţiune alături de trupele Armatei Roşii, împotriva forţelor Germaniei
hitleriste şi a Ungariei hortiste. Paradoxal, noii noştri aliaţi au aflat
această orientare numai după semnarea tergiversatului Armistiţiu de
la 12 septembrie 1944. Până atunci au procedat „gospodăreşte“ luând
pe noii aliaţi în custodie cu regim de prizonieri, la fel procedând şi cu
bunurile armatei şi populaţiei pe unde drumul deschis le-a permis o
hălăduire ce anticipa momentele de la 8–9 mai 1945.
Din nou soarta monumentelor a intrat în vizorul unei acerbe
analizemmmmmmmmmmmmmmmmcdxxx, stabilindu-se ce rămânea, cum să fie
recuperat metalul sau marmura celor sortite înlăturării şi respectiv
eliberarea spaţiului pentru a face loc celor vizând o nouă istorie,
prioritatea priorităţilor deţinând-o tătucul
Stalinmmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxi şi eliberatoarea Armată Roşie. Aşa au
dispărut din forul public o serie de valoroase monumente, relevante
atât pentru mesajul lor, cât şi ca obiecte de artă, prin concepţia
conferită de artistul modelator şi prin materialul pus în operă,
majoritatea bucurându-se de bune amplasamente, de fericite corelări
cu mediul ambiant. Aici intervine paradoxul; atunci când priveşti
spre est sau vest constaţi că ceea ce deranja în România, nu deranja
în vecinătatea răsăriteană sau apuseană unde ţari, regi şi alţi înalţi
demnitari din timpuri trecute au putut rămâne în forul public. În
România supusă unui amplu proces de purificare ideologică şi istorică,
asemenea prezenţe erau considerate
anacronicemmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxii. Că procesul respectiv s-a realizat
uneori diferenţiat, o dovedeşte un exemplu concludent. La Bucureşti a
fost „necesară“ îndepărtarea monumentului dedicat lui Eugeniu

Caradammmmmmmmmmmmmmmmcdxxxiii, în care, între componente, se afla şi
bustul acestui părinte, nu numai al B.N.R. ci şi al multora din
monumentele realizate în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi
primul deceniu al următorului secol. În schimb, la Craiova, unde
avea o statuie de amploare, s-a impus, considerăm noi ca „salvatoare“,
mutarea ei în curtea unei biserici în aşteptarea unor timpuri mai bune.
După 1948, după o „inventariere“ a tuturor monumentelor încă
existente, s-a procedat la eliminarea totală sau îndepărtarea unor
componente ca stema României, basoreliefurile redând scene
„jenante“, texte evocându-i pe realizatori. Un exemplu de scenă
jenantă a constituit-o monumentul Eroilor grăniceri de la
Fălticenimmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxiv care, conform cerinţelor
comanditarilor trebuia să evoce jertfa celor care au dat cuvenita
replică armatei ruse bolşevizate, care, în marşul spre „casă“, acţiona,
la final de an 1917 şi început de an 1918, să ne impună cu arma în
mână şi nouă o asemenea silnică ridicare împotriva conducătorilor
ţării. Lupta de la Spătăreşti era evocată de unul din aceste
basoreliefuri şi, ca atare, era neavenit în noile raporturi de „frăţească
conlucrare multiseculară între armatele ruso-române“, după cum
propaganda se străduia să ne îndoctrineze mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxv. Un
alt exemplu îl constituie modul cum cuvintele edificatoare prin
mesajul lor către viitorime au fost restructurate la monumentul
dedicat armei Geniuluimmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxvi, azi stupid cunoscut
prin tot ceea ce se întreprinde cu denumirea „Leul“.
A trebuit să treacă decenii până la o efectivă dezmeticire şi,
după ce am reuşit să trimitem acasă pe eliberatorii ocupanţi, să-i
punem la locul lor pe consilieri, veritabilă coloană a 5-a (cu meniri
care ar reclama o atentă analiză care să contribuie la clarificarea
multora din cauzele pierderilor de vieţi şi bunuri materiale, inclusiv
documentele solemne ale Marii Uniri, fapte care n-au încă o
explicaţie verosimilă). Încet, multe din monumentele „hăituite“ au
revenit, cât de cât la aspectul iniţial, dovedind că „ordinele“ de sus
au fost aplicate diferenţiat, gradual, în funcţie de conştiinţa aceluia
căruia i-a revenit „sarcina de călău“ al respectivelor monumente. Au
fost numeroase cazuri de „sustragere“ a unora din componente, dar
după 1964, ele au ajuns la locul iniţial. Au fost cazuri când, tainic,
aceste condamnate prezenţe au fost „furate“ şi îngropate. Dacă în
unele cazuri secretul a fost transmis de la făptaş către un altul mai
tânăr, om de încredere, care, la ceasul reparator, a semnalat locul de
ascundere, alte asemenea „furturi“, prin dispariţia făptaşului, au

devenit o taină pe care numai viitorul o va rezolva. Semnalăm în
acest sens situaţia de la Brăila unde, anticipând ziua doborârii de pe
piedestal a bustului monumental al ctitorului palatului Agriculturii,
ministrul Alecu Constantinescummmmmmmmmmmmmmmmcdxxxvii, un om de
bine l-a îngropat în apropierea palatului. Viitorul va oferi, printr-o
descoperire întâmplătoare, rezolvare şi acestei enigme. De o situaţie
similară s-a bucurat şi bustul lui Ion I.C.
Brătianummmmmmmmmmmmmmmmcdxxxviii de la Valea Călugărească.
În anii ’60–’70 s-a ajuns la editarea unor lucrări prezentând
trasee turistice, ghiduri de oraşe, în care au fost incluse, ca
informaţii utile, şi succinte prezentări ale monumentelor existente.
Era un mijloc de a spune celor care se aflau în postura de gospodari
ai respectivelor localităţi, că aceste prezenţe reclamau un anumit
grad de îngrijiremmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxix de la starea de sănătate a
pietrei sau metalului, la existenţa textelor (mai mult sau mai puţin
complete) şi până la ambientul peisagistic. S-a ajuns să se înţeleagă
că un monument este, de fapt, prin caracteristicile sale, specific unei
localităţi, devenind adeseori simbolul emblematic al respectivei
aşezări umane la nivel de judeţ, oraş, comună sau chiar sat. Cât de
departe s-a ajuns cu această preocupare o spune concludent, faptul
că în anii ’80, pe baza documentării existente (fotografii, desene,
contur pe piatra piedestalului) s-a procedat la comandarea stemelor
şi a altor componente pierdute, pentru completarea simbolurilor
respective. După ’89, despre această investiţie nu s-a mai auzit
nimic. Piesele deja turnate în bronz, probabil, au devenit „metal
recuperabil“, apt pentru export şi îmbogăţirea magnaţilor apatrizi.
A venit acest crucial moment, când s-a înfăptuit, prin termenul
„democraţie“ – o descătuşare de bune şi mai puţin bune
comportamente. În cazul monumentelor, au apărut actele
agresivemmmmmmmmmmmmmmmmcdxl pe care, în primele momente, le-am
catalogat a fi comportamentul unor minţi bolnave, acte de refulare,
lipsă de respect, de educaţie în ultimă instanţă. Aceasta mi-a fost
reacţia atunci când, în primele luni ale anului 1990, în Rondul
Roman din Grădina Cişmigiummmmmmmmmmmmmmmmcdxli busturile lui
Alexandru Odobescu şi Ion Creangă au fost
„onorate“mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlii cu secera şi ciocanul, zvastici sau
semne cabalistice. Multe mi-au fost semnalate, pe multe altele le-am
constatat nemijlocitmmmmmmmmmmmmmmmmcdxliii. Încet, încet am început să
înţeleg că nu era o simplă acţiune de obţinere a bronzului atât de
bine preţuit la export, ci era o acţiune deliberată de treptată

îndepărtaremmmmmmmmmmmmmmmmcdxliv a unor prezenţe incomode, pentru
aceia care acţionează pentru a ne pierde personalitatea naţională.
Au fost anii când, pe teritoriul naţional, au apărut numeroase
simboluri care sunt în contradicţie notorie cu istoria naţională.
Interpretând unilateral noţiunea de autonomie, au fost realizate şi
inaugurate, cu un fast deosebit, monumente ce evocă pe cei care,
într-un mod sau altul, au lezat soarta românilor. Este un subiect
despre care se tace, iar etichetarea celui care îndrăzneşte să-şi
spună punctul de vedere este de o duritate incompatibilă cu cea ce
înseamnă drepturile cetăţeanului într-un stat de drept.
La finalul carierei profesionale, am avut prilejul de a participa
la o „consfătuire“ la Poiana Braşov, vizând soarta viitoarelor manuale
de istorie. Organizatoare era o instituţie culturală din Târgu Mureş
care, în invitaţia lansată, enunţase interogativ temeiul viitoarelor
discuţii, întrebându-i pe participanţi dacă considerau că noţiuni ca
eroismul, patriotismul trebuia să mai fie preocupare pentru autorii
de manuale şcolare de istorie, pentru cadrele didactice care predau
istoria. La consfătuire, numeric, au predominat alogenii care la unison
blocau alunecarea pe panta a ceea ce ar fi românismul şi naţionalismul,
care conferă demnitatea firească a neamului românesc. Cele impuse
s-au concretizat într-un material cadru care urma să fie înmânat a
doua zi ministrului Educaţiei, Andrei Marga. Acum constatăm, de la
an la an, că au avut aplicabilitatea care a condus la o metamorfozare
a manualului în care cauza, desfăşurarea şi efectul unui eveniment
sunt trunchiate, succesiunea fiind obturată, iar definiţiile nu o dată
sunt chiar jignitoaremmmmmmmmmmmmmmmmcdxlv.
Am ajuns să mă întreb dacă actele agresive la adresa
monumentelor, pe care le constat cu durere, nu sunt rezultate dintr-un
machiavelic plan de subminare a fiinţei naţionale, bine studiat, bine
pus la punct cu unele manifestări anticipate din anii ’80, amplificate
după ’90, la care comoditatea şi toleranţa românească nu găsesc de
cuviinţă să reacţionezemmmmmmmmmmmmmmmmcdxlvi.
Suntem aici pentru a ne clarifica pentru acel mâine care, după
circa 200 de ani de permanente aspiraţii, ne va deschide poarta spre
o Europă unită. Predecesorii noştri au făcut atât cât au putut sau,
mai corect spus, cât au fost lăsaţi să facă pentru a ne afla nu numai de
facto ci şi de iure în această Europă. Sacrificii, demersuri, promisiuni,
conjugate cu interese enunţate direct sau în limbaj diplomatic,
pentru a şti ce se obţine din recunoaşterea acestei ţărişoare ca o
componentă a Europei. Am ajuns unde am ajuns din punct de

vedere economic, social, politic, cultural. Statutul de rudă săracă ne
este permanent fluturat. Ciurul selectiv al celor cu potenţial economic
vânează olimpici pentru a-i pregăti şi a-i valorifica în propriile
laboratoare ale viitorului. Cei rămaşi acasă sunt buni în postura de
căpşunari şi alte asemenea facilităţi oferite celor fără de muncă.
Întrebarea firească este cu ce patrimoniu vom participa mâine
la concertul culturii europenemmmmmmmmmmmmmmmmcdxlvii. Multe erori ne
aparţin. Dacă în partea a doua a secolului al XIX-lea şi primele decenii
ale secolului al XX-lea oamenii noştri de ştiinţă erau solicitaţi de editorii
de lucrări enciclopedice să redacteze articole în care ne regăseam, azi
o asemenea solicitare este o raritate, deşi contigentul numeric şi
diversificat al specialiştilor este unul net superior. Avem formulările
înaintaşilor, constituind farul călăuzitor care să ne conducă spre
limanul dorit. Din păcate, operaţiunile de spălare din memoria
timpului a unor asemenea edificatoare exemple ne conduc la o
dezarmantă acceptare, ca ceva firesc, ca monumentele să ne fie oferite
de cine şi cum vrea finanţatorul. Termenul, atât de interpretabil,
democraţie presupune că reacţia publică trebuie să fie
determinantă în adoptarea hotărârii privind ce, când şi cum vom
aduce în forul public. De la această hotărâre până la participarea
selectivă, materială, emoţională sunt treptele care conduc la realizări
perene, demne moşteniri către generaţiile viitoare. Avem un
patrimoniu ce ne este bună călăuză. Ansamblul de la
Adamclisimmmmmmmmmmmmmmmmcdxlviii este un important monument menit
a evoca o mare încleştare umană, în care prioritară este demnitatea,
învingătorii şi învinşii fiind redaţi în postura prin care comanditarul
şi respectiv realizatorul monumentului n-au căutat să realizeze un
act de infatuare, ci au căutat ca pe această cale să sugereze efortul la
care oştirea romană a împăratului Traian a trebuit să facă faţă.
Deschizând Cartea demnităţii naţionale, selectând cele de
cuviinţă, vom avea de trasat drumul pe care trebuie să-l parcurgem
pentru a ne integra cu un patrimoniu care, prin moştenirea primită
de la înaintaşi, nu ne situează cu nimic mai prejos decât mai vechii
integraţi în Uniunea Europeană. Nu avem decât să acordăm atenţie
la fiecare clipă de mediatizare şi vom constata că pentru fiecare
realizator porunca conştiinţei sale este să etaleze elementele care
definesc personalitatea unui popor, monumentelor fiindu-le atribuită,
fără tăgadă, calitatea de cele mai fidele cărţi de vizită în succesiunea
timpului şi evoluţiei respective. Ca atare, şi noi, fără a ne impacienta,
cunoscându-ne adevărata istorie, vom participa cu brio la această

operă, câştigându-ne, prin varietatea elementelor constitutive ale
acestui tezaur, locul ce ni se cuvine.
Avem însă de învăţat multe care să ne conducă la un
comportament de promptă reacţie împotriva tuturor acelora care ar
acţiona întru lezarea respectivului patrimoniu. Actul coercitiv al
justiţiei este menit de a stopa actul de agresivitate. Este necesară o
asemenea exemplară măsură şi monumentele vor fi în toată
plenitudinea lor cartea de vizită definitorie a mesajului conferit de
creatori pentru urmaşi.
Suntem în anul 2006, aflându-ne foarte aproape de momentul
sărbătoririi Marii Unirimmmmmmmmmmmmmmmmcdxlix. Mai este timp ca să
stabilim ce avem şi ce vrem să avem, unde şi cum să acţionăm
pentru ca dezideratul să devină o realitate în preajma anului 2018.
Cele ce se vor întreprinde trebuie să fie realizarea la care, cu mic cu
mare să fie părtaş, astfel ca în ziua cea mare fiecare, cu seninătate,
să fie conştient că este cotă parte proprietarul unui asemenea simbol
către viitorime.
Şi încă o dată suntem datori să revendicăm de la cei învestiţi
cu o temporară funcţie de decizie, să aibă discernământul care să-i
călăuzească, nu conjuncturalmmmmmmmmmmmmmmmmcdl, la abordarea unor
hotărâri în concordanţă cu demnitatea naţională. Pentru noi drumul
în Europa porneşte şi trece prin România. Monumentele,
conjugându-se firesc cu peisajul variat al României, cu demnitatea
românilor, vor constitui elementele de atracţie spre acea necesară
industrie a turismului, prilej de cunoaştere şi întronare a respectului
cuvenit.
Spicuim câteva din afirmaţiile predecesorilor care au fost
călăuză pentru înaintaşi şi ne sunt şi azi şi mâine demnă călăuză:
„Găsim o plăcere nespusă a străbate tărâmul patriei,
cercetând peste tot locul umbrele şi amintirile strămoşilor noştri;
ici o cruce de piatră părăsită într-un câmp pustiu, comemorează
o faptă vitejească sau o crudă răzbunare; acolo o veche capelă
poartă, cu inscripţiunile, în portretele şi cu odoarele ei, lucrate fără
arta, urma pietăţii şi a dărniciei anticilor voievozi; mai dincolo,
câteva ruine de ziduri uriaşe, o sfărmătură de cetăţuie, un
perete de vechi palat şoptesc inimii pe tăcute nume glorioase ale
lui Traian şi ale eroilor ce au urmat tradiţiunea lui de onoare pe
pământul românesc.“ Alexandru Odobescummmmmmmmmmmmmmmmcdli.
Pentru participarea României la Expoziţia universală din 1867

a fost desemnat organizator, contribuind la o bună propagandă
pentru ţară.
La 10 octombrie 1866 Alexandru Odobescu
transmiteammmmmmmmmmmmmmmmcdlii către prefecţi o circulară
concludentă, mobilizându-i la depistarea valorilor de patrimoniu
reprezentative pentru a fi cunoscute de viitorii vizitatori, de presă. El
afirma: „De câţiva ani, un fel de vârtej ne-a cuprins minţile, care
ne arată cu feţe aurite toate câte ne vin din străinătate şi ne
face a dispreţui tot ce este de la noi. Poate că, arătând lumii
străine mult puţinul cât ţara şi naţia noastră produce, acea lume
ne va deschide ochii asupra lucrurilor de preţ ce posedăm. Îmi
place să cred că expoziţia română, cu toate greutăţile pe care le
vom avea de depăşit, va reprezenta cu demnitate străinătăţii
tânărul nostru stat.“ Alexandru Odobescu.
Concludentă şi actualămmmmmmmmmmmmmmmmcdliii este formularea:
„… monumentele, prin faptul că sunt destinate a perpetua
memoria marilor momente ale unei naţiuni, arăt periodic scara
lor morală. Ele indică cel mai înalt punct la care un avânt
naţional a ridicat o generaţiune şi invită, prin aceasta însuşi,
generaţiunile următoare a face sforţările necesarii pentru a se
menţine sau a se repune la un asemenea nivel.“ Constantin
Esarcu
Pătimaş cunoscător al relicvelor, al frumuseţilor plaiurilor
româneşti Alexandru Vlahuţă solicitammmmmmmmmmmmmmmmcdliv
reprezentanţilor culturii locale să semnalez ce considerau necesar a fi
încorporat în lucrarea preconizată a fi o oglindă fidelă a plaiurilor
româneşti: „O mare datorie a Dumneavoastră, ş-a noastră, a
tuturor este de a căuta să deşteptăm în cei care vin după noi
iubirea de ţară … trebuie să i se spuie… cât au iubit strămoşii
noştri pământul acesta plin de amintiri glorioase, şi cu câtă
vitejie l-au apărat în vremuri grele, şi cu câte jertfe au ştiut să
ni-l păstreze neştirbit. … fiecare colţişor din acest pământ, atât
de scump nouă, îşi are istoria lui, amintirile lui, sufletul lui.“
Alexandru Vlahuţă.
Cele adunate l-au determinat să formuleze mmmmmmmmmmmmmmmmcdlv,
cu deplină satisfacţie, aprecierea:
„Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în
mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată
religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii

strămoşi de odinioară, mândru ca să poţi spune: Sunt Român!“
Regele Carol I, la momentul dezvelirii monumentului dedicat
lui Alecsandru Ioan I Cuza la Iaşi, concis,
considerammmmmmmmmmmmmmmmcdlvi: „Popoarele cari îngrijesc
monumentele lor, se ridică ele însăşi, căci pretutindeni
monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului,
semnele învederate pentru generaţiile viitoare“.
Ani de zile, în slujba învăţământului şi culturii, salvator de
relicve, iniţiator de instituţii menite a le salva şi prezenta publicului,
Petre Gârboviceanu enunţammmmmmmmmmmmmmmmcdlvii crezul: „Cultul
trecutului e cea mai de seamă virtute a unui popor. Acest trecut e
al părinţilor, al moşilor şi strămoşilor noştri şi ni e lăsat nouă ca
o scumpă moştenire, ca cel mai preţios tezaur. Învăţatul nostru
istoric şi arheolog, Vasile Pârvan, ne spune într-un loc: «Tradiţia
istorică şi cultul trecutului au la neamuri luminate rostul de a
hrăni sentimentele de continuitate spirituală între strămoşii ori
anticii idealişti şi între luptătorii pentru ideal ai vremurilor de
astăzi».“
Petre Gârboviceanu, citându-l pe Virgil Drăghiceanu, secretarul
general al Comisiunii Monumentelor Istorice, pe care-l considera a fi
„un bărbat priceput în chestiuni istorice“, prelua formularea:
„Popoarele care sunt pătrunse mai mult de însemnătatea
trecutului naţional, acelea au o conştiinţă mai dezvoltată, acelea
şi au mai bine fixate ţintele către care tind; iar acele popoare,
cari n-au conştiinţa şi mândria trecutului lor, cari nu sunt destul
de convinse de rolul trecutului în dezvoltarea neamului, acelea
sunt expuse pieirii. Cele mai tari naţiuni ale Europei de azi sunt
acelea în care conştiinţa trecutului e mai dezvoltată …
Nu cunosc un mare istoric şi arheolog de ai noştri, care să nu
vorbească în acelaşi sens despre trecutul poporului român, căci
fără cunoaşterea importanţei lui nu poate fi conştiinţă, – nu poate
fi mândrie, fără cunoaşterea originii şi a peripeţiei vieţii neamului.
Găsim în trecut momente de înălţare şi strălucire naţională,
dar şi momente de cădere şi umilinţă. Ele sunt deopotrivă
folositoare pentru poporul român, fiindcă sunt ale lui, fac parte
din fiinţa lui şi sunt şi interesante din punct de vedere al
orientării pentru viitor.“
La ceas de mare durere, savantul patriot Nicolae Iorga,
condamnând raptul teritorial, manifestammmmmmmmmmmmmmmmcdlviii
încrederea în dreptatea ce urma a veni: „Printr-o nedreptate fără

pereche, s-a luat ţării noastre toată Moldova de peste Prut, unele
sate bucovinene curat româneşti şi s-a ştirbit şi un colţ din
judeţul Dorohoiu. La această sărăcie a noastră, cu atâta greutate
întregită s-a lăcomit Rusia cea nesfârşit de mare, întinsă până în
adâncurile Asiei. Încă odată lăcomia celui dăruit cu toate s-a
aruncat la puţinul avut al celui care a primit un colţ de pământ
pe care l-a apărat, în trecut, cu unghiile şi cu dinţii.
E păcat de atâta lume românească din nou căzută pradă
străinului duşman. Şi e păcat şi de munca noastră. Căci aproape un
sfert de veac ne-am trudit să dregem ce stricaseră alţii, să ridicăm
felul de viaţă al tuturora şi să facem ca ai noştri, atâta timp
dispreţuiţi şi apăsaţi, să ajungă iar la o stare vrednică de oameni.
Dar orice dreptate învie şi orice muncă se cere răsplătită.
Şi noi ni aşteptăm, iarăşi, ceasul, curând sau târziu.“
Cuvintele i-au fost preluate mobilizator de cei care s-au
considerat urmaşi ai crezului. Gheorghe I. Brătianu în plenul Academiei
Române îi cita înţeleapta aprecieremmmmmmmmmmmmmmmmcdlix: „În trecutul
nostru mulţi oameni au suferit. Dacă suntem ceva, noi suntem
ceva numai prin suferinţa lor. Toate puterile noastre nu sunt
altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă şi prefăcută în energie.“
Militant în procesul novator dar şi consecvent apărător al
relicvelor trecutului, George Călinescu are o edificatoare
formularemmmmmmmmmmmmmmmmcdlx: „Monumente, monumente! Acesta
este strigătul românului de mâine. La o parte cu modestia şi
bunul simţ, cu prudenţa aşa zisă economică. Un om zăpăcit se
împrumută şi ridică un palat, n-are cu ce plăti, şi pierde palatul,
însă acesta e o realitate care va rămâne. Popoarele nu dau niciodată
faliment, tot ce construiesc e un câştig, orice codire e o pierdere.
Melcul e un gram de carne care lasă o adevărată pagodă, să
presărăm şi noi lumea cu cochiliile noastre: piramide, obeliscuri,
columne, arcuri de triumf, foruri şi palate.“
Finalizăm, citându-lmmmmmmmmmmmmmmmmcdlxi din nou pe Nicolae
Iorga, preluându-i două frecvente îndemnuri de stringentă
actualitate azi, mâine şi în veacul veacurilor:
„Puneţi copiii în faţa monumentelor, în care este încorporată
istoria …şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va fi o
materie de învăţat pe de rost astăzi şi de uitat mâine, ci un
element de putere şi iniţiativă în sufletul fiecăruia dintre ei.“
„Omenirea care a trăit a lăsat monumente de tot felul:

clădiri, statui, tablouri, monede, vase, ustensile, morminte, în
sfârşit urme scrise. Şi trebuie să preţuim toate acestea pentru a
cultiva generaţiilor sentimentul unic al istoriei, el fiind acela
care dă demnitate şi o mare conştiinţă de sine.“
Evocând succint evoluţia monumentelor de for public pe care le
considerăm efective cărţi de vizită reprezentative pentru localităţile
deţinătoare, suntem conştienţi că în actuala conjunctură este
necesară o amplă şi profundă acţiune de evidenţiere a virtuţilor
acestui gen de patrimoniu naţional, celor de azi revenindu-le nobila
misiune de a-l transmite neîntinat şi îmbogăţit, ca mesager către
viitorime. Avem nevoie de această carte de vizită atât pentru noi, ca
naţiune cu un trecut multimilenar şi totodată ca element de atracţie
a interesului celor porniţi la drum în a cunoaşte ceea ce constituie
specificul fiecărei ţări, fiecărei regiuni, fiecărei localităţi. Cele firave
ce se întreprindmmmmmmmmmmmmmmmmcdlxii în acest moment sperăm că vor
avea mâine o mai largă deschidere, readucând monumentul la
fireasca menire conferită de înaintaşii noştri.
IDENTITATEA – O ANOMALIE
A VIITORULUI
Anton Radu Constantin
Identitate vs. globalizare
Ideea unei singure societăţi umane mondiale a existat

dintotdeauna, însă oportunitatea reală nu a apărut decât acum.
Lumea a devenit în toate aspectele ei un singur sistem social, un
rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependenţă, care afectează
acum pe fiecare dintre noi. Legăturile sociale, economice si politice,
care traversează graniţele dintre state, condiţionează în mod
decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare din ele, iar termenul
general folosit pentru a caracteriza această interdependenţă
crescândă a societăţii umane este acela de „globalizare“. Până
acum, pe scena mondială, nu s-au aflat niciodată toţi actorii posibili.
Lăsând la o parte entuziasmul unor autori, precum şi pe cel
al artizanilor globalizării, văzuţi sau nevăzuţi, aflaţi pe scenă în
prim plan sau în culisele piesei la care cu toţii asistăm, ar fi o
greşeală să ne gândim la globalizare doar ca la un proces de
creştere a unităţii lumii noastre.
În zilele noastre, în competiţia pentru stăpânirea de teritorii
şi pentru posedarea si exploatarea materiilor prime şi a forţei de
lucru ieftine, se poartă o nouă luptă, şi anume, lupta pentru
stăpânirea informaţiei. Se deschide astfel un nou câmp pentru
strategiile industriale şi comerciale, dar şi pentru cele militare si
politice. În acest context, se riscă apariţia problemei raporturilor
Identitatea – o anomalie a viitorului 193
_________________________
dintre instanţele economice si cele statale, dintre interesele

individuale şi cele de grup, dintre cele naţionale şi cele cosmopolite.
În ultimele decenii, mai pregnant ca oricând, instanţele
economice au fost în stare să pericliteze stabilitatea celor statale,
datorită formelor noi de circulaţie a capitalurilor, cărora li s-a dat
numele generic de corporaţii multinaţionale. Aceste forme fac ca
deciziile referitoare la investiţii să scape, cel puţin în parte,
controlului statelor-naţiuni. Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea
unei competiţii economice susţinute, dispariţia hegemoniei
exclusive a capitalismului american, declinul alternativei
socialiste ca şi mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-şi
revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace în secolul XX
şi care consta în protejarea, ghidarea şi planificarea investiţiilor.
În acest context, apare o paradigmă a conflictului socio-
spaţial al celor doi termeni care, deşi au atât de multe în comun,
se distanţează ca feţele unei monezi: societatea şi individul sau,
altfel spus, globalizarea şi identitatea.
Portretul omului nou
Auzim, din ce în ce mai des, termeni care prezintă într-un

ambalaj frumos imaginea unei „lumii noi“, o lume idilică, unită, în
care nu există discriminări, în care fiecare îşi poate exprima liber
opiniile, fără constrângeri generate de diferenţe de ordin etnic,
politic, sexual etc. Vorbim de „sat planetar“, de „interese globale“,
de „daune colaterale“, de „democraţie“, de „corporaţii
multinaţionale“, de „economie mondială“, de „programe mondiale
pentru hrană“. Jonglăm cu termeni la scară planetară şi ne
bucurăm de facilităţi de transport, comunicaţii, divertisment, fără
a diseca ceea ce se întâmplă în spatele acestor termeni şi în
spatele acestui confort de suficienţă, şi care – de cele mai multe
ori – este mai important decât relaxarea de moment a fiecăruia.
Trăim într-un „sat planetar“ în care trebuie să admitem că
nu întotdeauna îl recunoaştem pe vecinul de vis-à-vis. Urmărim
„obiective globale“, distanţându-ne de detalii care, în fapt, reprezintă
oameni cu aspiraţii, dorinţe şi probleme individuale.
194 _______________________________ ANTON RADU CONSTANTIN
În economia mondială, interesele corporatiste au uitat de

mult să privească spre interesele individuale, acestea fiind incluse
cu cinism în sintagme ca „obiective pe termen lung“, sau – în caz de
eşec – „daune colaterale“. În politica mondială vorbim cu simplitate
de „minorităţi“, uitând practic că minoritatea la nivel mondial se
poate situa la cifre de ordinul miliardelor. Şi în toată această
plasă ţesută artificial de mass media, pe care nimeni nu le poate
controla fără o putere financiară considerabilă, nu reiese decât un
singur adevăr: acela al puterii banului, al intereselor financiare de
grup care pot face posibil orice, în faţa cărora interesele individuale –
înţelegând prin aceasta nu numai interesul meu ca om, sau al
meu ca stat fără mijloace financiare considerabile – nu reprezintă
nimic. Din realitatea cotidiană se desprinde adevărul crud, că
economia mondială nu ia în considerare indivizii sau statele, ci
moneda, ca unic mijloc de cuantificare a valorii. În urma studierii
termenilor acestei ecuaţii simple, este interesant de aruncat o
privire şi asupra a ceea ce a rămas din om, cu valorile lui
tradiţionale şi din stat, ca reprezentant la nivel macro al acestora.
Identitatea mea, ca om simplu, ar trebui să spună despre
mine o complexitate de lucruri. Ce îmi place şi ce nu, ce sunt dispus
să accept şi ce nu, cine sunt părinţii mei şi implicit ce valori au
favorizat venirea mea pe lume, într-un anumit context, poate
aleatoriu la momentul respectiv. Ca simplu om, provin dintr-o
lume care nu era calculată în cele mai mici detalii, nu era cuprinsă
în statistici mondiale şi nici concepută în eprubete ştanţate cu ce fel
de ochi, păr, culoare a pielii urma să vin pe lume. Urma să fiu pur şi
simplu un individ, sosit pe lume pentru ca „aşa a vrut Dumnezeu“.
Sănătos sau nu, „pentru că aşa a vrut Dumnezeu“. Imbecil sau nu
tot „pentru că aşa a vrut Dumnezeu“. O să mor din varii motive,
poate vor fi motive incerte, dar un lucru va fi sigur: am să mor tot
„pentru că aşa a vrut Dumnezeu“. Identitatea mea, oriunde aş
merge şi pe orice parte aş întoarce-o, nu mă va conduce către
biotehnologie, ci către acelaşi Dumnezeu, prezent peste tot, de la
naştere până la moarte şi de care mă simt indisolubil legat.
Ca om matur, mă aşteptam la un climat similar. La a-mi
exprima opiniile şi a fi ascultat, a mi se da dreptate sau nu, a
accepta sau nu ceea ce consider că e bine sau rău. Mi-am votat
reprezentanţi care să-mi exprime în ţara asta punctul de vedere,
într-un climat de democraţie, care, aşa cum Churchill spunea „nu
_________________________
zic că e perfectă, dar spuneţi-mi, vă rog, un sistem mai bun“. Şi

până aici totul pare echitabil. În această lume în care m-am
născut şi în care trăiesc, doresc să-mi exprim părerile personale şi
doresc să mă văd reprezentat.
Realitatea însă, mi-a demonstrat că raţionamentul meu nu e
decât un sofism ordinar. Am aflat de exemplu, că-n această
statistică globală trăim bine. Dacă eu trăiesc pe stradă şi
dumneata ai două case, global vorbind, fiecare are câte una. Dacă
eu n-am ce mânca, dar dumneata mănânci două kilograme de
carne pe zi, experţii ne vor spune că ne-am culcat amândoi sătui.
Dacă eu n-am apă caldă, dar dumneata ai piscină, va reieşi, cu
siguranţă, că amândoi am fost la plajă anul ăsta. Şi, global
vorbind, o ducem cu toţii mai bine. Privind situaţia la modul
general, statistic şi corect, lumea o duce mai bine.
Şi totuşi, deşi zilnic mă lupt pentru a mă menţine pe linia de
plutire, constat cu stupoare că eu, problemele mele, dispar fără
să-mi dau seama de ce, în sofistica statisticilor. Unde sunt
problemele mele? Oare am eu probleme cu adevărat? Cartezianic
vorbind, exist. Global însă, am dispărut undeva. Probabil că sunt
în acel segment insignifiant denumit „daune colaterale“. E o
expresie simplă, dar în ea sunt incluşi toţi cei care mor zi de zi de
foame, toţi cei ce-şi pierd viaţa în războaie, toţi cei ce dorm pe
străzi etc. Toţi sărăntocii lumii se regăsesc aici, sub cripta unei
expresii, în care identitatea nu mai are nici o relevanţă. În fond, ce
ne interesează pe noi dacă tu o duci rău? De ce oare te-am întreba
cum te cheamă? Vrei cumva să ne strici statisticile? Când îţi va fi
bine, eventual când vei avea suficienţi bani, o să ne reconsiderăm
poziţia faţă de tine.
Interesant este că au apărut organizaţii care ne apără de
toate. Apără drepturile celor sărmani. Avem organizaţii pentru
protecţia minorităţilor sexuale, pentru protecţia animalelor,
pentru protecţia tuturor categoriilor posibile în această lume, mai
mult sau mai puţin minoritare. În lumea asta fiecare se simte
protejat, cât timp este membru într-un partid sau o asociaţie.
Dacă doreşti să-ţi aperi drepturile, inevitabil trebuie să faci parte
dintr-o asociaţie pentru că singur, niciodată nu vei reuşi să te faci
auzit. Şi ca să te faci auzit trebuie să te prezinţi cu o cauză de luat
în seamă, cum este cea de mai sus, care are – fără să-mi dau
seama de ce – şi cel mai mare succes. M-am întrebat, de ce acolo
de unde-mi amintesc că vin, nimeni nu vorbea despre minorităţi

sexuale? Oare atunci nu era important şi acum a devenit vital? De
ce erau unii care-i catalogau pe cei în discuţie ca fiind oameni cu
probleme psihice şi de ce acum, eu sunt catalogat ca având
probleme psihice, pentru că nu pot pricepe? În lumea nouă am
aflat că este dreptul lor. Poate că aşa este. Unde este însă dreptul
meu de a trăi decent? Mi se răspunde că legislativul nu a definit
termenul „decent“, drept pentru care va trebui să aştept.
Sunt multe alte probleme de rezolvat, care – statistic – sunt
mult mai importante ca mine. La orice instituţie merg mi se
răspunde: „Domnule, avem treburi importante, nu avem timp de
dumneata ... Vino mâine.“ Toată lumea pare să se ocupe acerb de
interesele tuturor şi totuşi, în acest tuturor, eu oare mă regăsesc?
Dacă m-aş regăsi, de ce toată lumea mă alungă? Pe de altă parte,
dacă toţi se ocupă de interesele tuturor, de ce ale mele nu se
rezolvă? De ce nu se schimbă nimic şi pentru mine?
Mă uit în jur şi văd cum peste noapte se ridică clădiri
grandioase, bănci, supermarket-uri, se înfiinţează organizaţii şi
asociaţii, pare că toată lumea prosperă şi totuşi, la fiecare gură de
metrou văd cerşetori, văd oameni care dorm în străzi, văd oameni
care trudesc din greu pentru o bucată de pâine. Înţeleg că-n
această lume nouă, cineva trebuie totuşi să fie sacrificat. Nu o pot
duce toţi bine, asta e .... nu s-au descurcat ... ce să le facem. Noi,
cei oarecum responsabili, când vom merge în ceruri şi Dumnezeu o
să ne întrebe ce am făcut pentru ei, o să-i replicăm senin, ajutaţi şi
de un lent proces de spălare a creierului regizat pe pământ:
„Doamne, i-am ajutat. Le-am înfiinţat o asociaţie!“ Şi vom aştepta
ca făptura divină să crape de invidie şi să şteargă de pe spinarea
noastră toate nemerniciile şi tot cinismul nostru de zi cu zi.
Sunt un cetăţean al lumii. Şi sunt mândru de asta. Ştiu tot
ce se întâmplă în această lume, mai puţin ce se întâmplă cu mine.
Mă uit la ştiri şi văd, încă o inundaţie, iarăşi un cutremur, o
mamă ucisă de propriul produs, un spital bombardat. Fac un
calcul global şi zic că a fost o zi bună. Suntem mai bine de cinci
miliarde şi n-au murit decât câteva mii. Pot dormi liniştit. Oricum
războiul n-a ajuns până la mine, cutremurul a fost departe şi n-a
murit mama. În fond ce mă interesează.
La televizor un preşedinte prezintă starea naţiunii. Timp de
câteva minute înşiră procente şi cifre, statistici, ameninţări reale,
_________________________
calcule. La final reiese că e bine. N-au auzit un nume, numai cifre.

E interesant cum pitagoreic poţi demonstra că un popor întreg o
duce bine.
Nu mă regăsesc deloc. Ce am fost învăţat când am fost copil
nu mai are nici o relevanţă. Mi-e frică să vorbesc despre ceea ce e
moral sau imoral pentru că nimeni nu ştie asta şi – de fapt – pe
nimeni nu interesează. Mi-e teamă să-mi educ copilul aşa cum am
fost eu educat, pentru a nu ajunge un sociopat. Dacă-i reproşez
ceva, îmi răspunde: „Eşti tâmpit tată? Tu nu te uiţi la televizor?“ Ştie
el ce e în spatele cutiei respective? Ştie el de vreun interes ascuns?
În fond, par lucruri bune. Lume de toate colorile, toată lumea face
dragoste într-o orgie globală de culori, negri, galbeni, albi ...
Contează foarte mult culoarea şi mai puţin sexul. Identitatea
sexului nu are relevanţă. Important e să fie cât mai multe culori,
care să demonstreze lumii întregi că e pace şi înţelegere. Nu există
discriminări. Şi libertatea de exprimare e în toi.
Sunt un cetăţean al lumii. Pe toate posturile aud asta.
Reclamele şi filme cu zeci de conformaţii faciale vin să ne arate că
suntem o lume de fraţi. Nu trebuie să ne luptăm între noi. Trebuie
să fim liniştiţi, să ne uităm la televizor, să cumpărăm iepuraşul de
Paşti şi să vină Moş Crăciun cu un car de coca - cola. În fapt,
dacă ipotetic l-am întreba pe Moş Crăciun cine este şi de unde
vine, i-ar fi foarte greu să ne răspundă, iar mie mi-ar fi greu să-l
întreb: „Moşule, ieri erai pe o sticlă de bere, te cărau patru reni.
Azi eşti pe un vagon de cola, iar aseară aveai ciorapi lycra şi
unduiai pe sticlă după 12 noaptea .... În fapt moşule, eşti chiar
Moş Crăciun, sau îţi baţi joc de mine?“
În toată această necroză de valori nu ştiu de care să mă
agăţ. Mă îmbăt uneori ca să uit de tot ce se întâmplă şi cred că
atunci îmi fac o impresie reală cu privire la acest „sat global“, care
de altfel nu este decât o stare de beţie la nivel mondial, un „birt
global“ mai degrabă, cu singura diferenţă că eu – ca individ – mă
pot trezi mai repede. E o situaţie firească întrucât, una e să mă
trezesc eu şi alta e să dai deşteptarea la un dormitor întreg.
Mi-e foarte greu să mă dezmeticesc în lumea asta chiar şi
treaz fiind, darămite puţin ameţit. Nu mă mai regăsesc de loc şi-mi
pare că-n acest „sat global“ nu prea este loc pentru oameni. Mi se
pare că cineva se uită la noi, nu ca la un grup de oameni ci ca la
un kilogram de oameni, sau o tonă, un procent. În funcţie de
cantitate e posibil să ţi se dea şi dreptate, chiar dacă nu ai. În

fond, dreptatea în această lume se cântăreşte cu kilogramul, sau
cu kilogram forţă, nu prea mai are vreo legătură cu dreptatea de
care îmi povesteau părinţii când eram copil. E o altă lume. Am
intrat în secolul XXI. Suntem în zodia cantităţii.
Suntem la apogeul „revoluţiei sexuale“. Am început să facem
copii fără să ne vedem la faţă. În curând ne vom creiona copiii, îi
vom clona ca pe oaia Dolly şi vom demonstra astfel cum ne putem
câştiga independenţa. Oare e asta independenţă, sau egoism dus
la extrem. Oare a fi independent înseamnă să nu-ţi pese de ceilalţi
sau să nu depinzi de ceilalţi? Sau, în lumea asta pe care Doamne,
ai făcut-o sau ai lăsat-o de izbelişte, e cam acelaşi lucru? Apropo,
Doamne, că veni vorba şi de Tine, Tu cine mai eşti? Ai şi Tu vreo
pretenţie? Vrei ceva bani? N-am.
Acum e libertate confesională. Poţi să crezi în ce vrei. Ai 18
ani? Vino să-ţi alegi un Dumnezeu. Avem Iisus, avem Budha, avem
Mahomed, Allah, oferta e vastă... Care-ţi convine cel mai mult?
Nu, Iisus nu merge la portchei, iar Budha nu se asortează cu
blugii, fiindcă e prea sobru. Şi cică n-ai voie să curveşti ... Allah e
ceva mai la modă... Trebuie să fie altul care să se potrivească cu
ceea ce vreau eu. Să mergem. Are tata bani şi Dumnezei sunt
destui. O să găsim unul şi pentru tine. Ştii foarte bine c-am
căutat pantofi trei zile şi tot am găsit, darămite un Dumnezeu.
Asta e libertatea confesională. Este unul din câştigurile
mondializării. Talciocul planetar se extinde cu fiecare zi. Legea
cererilor aberante şi a ofertelor meschine bântuie mintea omului
nou, care se trezeşte şi devine brusc sensibil numai la zăngănitul
monedei pe tejghea. Este un mare circ spiritual. O blasfemie la
rang planetar. Cred că nici Dumnezeu nu mai ştie cine e ... Şi eu,
care mă luasem degeaba de Moş Crăciun.
Sunt într-o lume a libertăţii totale. O lume care ridică orice
decădere la rangul de virtute, în baza unui „om nou“, care se
clădeşte pe un soclu lipsit de fundaţie. Rădăcinile dispar, iar acolo
unde se încăpăţânează să reziste le tăiem cu sete. Rădăcinile sunt
reminiscenţe ale omului vechi, omul care avea o identitate dată de
o naţiune, un Dumnezeu şi o morală, care astăzi sunt chestiuni
de istorie. Care istorie? Am privit o carte de istorie şi am suferit
un şoc. Am crezut că etnogeneza s-a produs prin îmbinarea lui
Florin Călinescu cu Andreea Esca. Şi eu care-am învăţat altceva şi
_________________________
am mai mâncat şi bătaie în şcoli şi de la părinţi, din cauza unor

nulităţi ca Burebista, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Cuza şi alte
personaje, care n-au avut nici măcar o emisiune în direct.
Rădăcinile par să dispară sau să fie ascunse. Orice conflict
anterior trebuie să dispară din conştiinţa omului nou. Omul nou
trebuie să se gândească la maşini, fotbal, internet, confort
personal, etc. El nu are treabă cu istoria, iar trecutul nu-l
interesează şi nu-l impresionează cu nimic. În fond, omul nou
este un amnezic desăvârşit. El trăieşte la intensitate maximă
clipa, cultura şi-o face din inscripţiile de pe capace de bere, iar
şcoala din logo-urile reclamelor stradale. Nu e la modă să ţii minte
ceva. Ferească Dumnezeu să-i ceri omului nou socoteală, pentru
că îţi va răspunde nonşalant că o viaţă ai, după care mori şi o să
mori neîmplinit că-n viaţa asta n-ai apucat să le încerci pe toate.
În fond, să ceri socoteală cuiva, implică faptul că tu să crezi că
acea persoană are conştiinţă, mai concret că-i sunt clare sintagmele
de bine şi rău. Luând în considerare tot ceea ce am enumerat mai
sus, nu cred că mai merită efortul. Omul nou, aşa cum spune
chiar sintagma, este interesat de nou şi de palpabil. Punct.
Omul nou are însă şi părţi pozitive. Are o conştiinţă a
muncii deosebită. E plătit corect. Se urcă în avion, aruncă de la
mii de metri înălţime vagoane de explozivi peste şcoli, spitale, mor
copii, femei, bătrâni după care revine acasă, la familia lui, liniştit,
satisfăcut de salariu şi de calmul propriului cămin. Şi-a făcut
datoria. El nu e vinovat de nimic. A executat un ordin, iar
responsabilitatea revine altora. Şi responsabilitatea se transferă
mai sus, şi mai sus până la nivelul unor minţi bolnave, care
rostesc în fiecare seară pe ecran termenii pe care i-am enumerat
la început, transferând responsabilitatea asupra unor sintagme,
cu statut de cauze. Şi nici n-ai cum să pretinzi unui robot să
simtă ceva, la fel cum nu poţi să pretinzi de la o fiinţă care nu are
valori, nu are istorie, nu are conştiinţă să simtă ceva. Aberaţiile
umanitare referitoare la programe mondiale de hrană sună isteric
şi demagogic în gura Omului nou. E ca şi cum ai culege dintr-un
copac care aşteaptă să-i mulţumeşti.
Oare, după tot ce-am văzut, mai are vreo importanţă cine sunt
eu. Sunt atâtea alte lucruri mai importante ca mine care dispar,
sunt denaturate sau nu se mai regăsesc. Ceea ce eu, nu pot accepta
şi nu pot considera ca fiind un compromis firesc. Pentru ca eu să
rezist în această lume, să trăiesc bine – cum spunea cineva –

trebuie să renunţ la calitatea de om, la sistemul meu de valori, la
tot ceea ce ştiu şi am învăţat despre această lume. Ar trebui să-mi
pierd identitatea cu tot ce înseamnă asta şi să mă mai nasc odată
şi chiar şi atunci, fără o educaţie globală, nu m-aş adapta.
Nu vreau să fiu un om nou şi nu vreau să trăiesc într-o
astfel de lume. În fond nu vreau decât să-mi cunosc vecinii de
peste drum, să am prieteni, nu interese, şi să fiu lăsat să-mi cresc
şi să-mi educ copiii aşa cum vreau eu. Ştiu că asta ar fi însă cea
mai cumplită crimă şi o grea lovitură pentru artizanii omului nou.
Pentru că, dacă mi s-ar permite acest lucru, e foarte probabil, ca
la următorul schimb de generaţii, întrunirile grupului G8 să nu se
mai desfăşoare în importante capitale europene, ci în sala
tribunalului de la Haga.
SECURIZAREA FRONTIERELOR ÎN
CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
Iulia Botezatu
În demersul nostru de a creiona rolul şi locul frontierelor

într-un spaţiu larg de manifestare, vom porni de la Constituţia
Uniunii Europene, care în obiectivele sale prevede următoarele
aspecte de la care vom porni o analiză a oportunităţii frontierelor :
— Uniunea oferă cetăţenelor şi cetăţenilor săi un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, precum şi o
piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedistorsionată.
— În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează
valorile şi interesele sale. Contribuie la pacea, la securitatea,
la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea
sărăciei şi la protecţia drepturilor omului, în special ale copilului ...
— Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale
membre în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Respectă
funcţiile esenţiale ale statului, în special cele care se referă la
asigurarea integrităţii teritoriale a statului, la menţinerea
ordinii publice şi la apărarea securităţii interne1.
Pornind de la aceste premise, nu putem să nu remarcăm
caracterul global al demersurilor ce urmează a se întreprinde,
având în vedere „dezvoltarea durabilă a planetei“, Uniunii Europene
revenindu-i rolul de actor principal în consolidarea unor relaţii de
stabilitate de natură a favoriza pacea socială – o condiţie universală
1
Constituţia Uniunii Europene, partea I, titlul I, art. I-2, I-3, alin 4, art.I-5, alin 1.
Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 203
spre un viitor al respectului faţă de valorile tuturor, în diversitate.

În acest context, libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi a
mărfurilor nu mai constituie simple obiective, ci realităţi ale unei
lumi normale.
Experienţa internaţională în urmărirea şi controlul fenomenului
migraţionist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii
legislativ-instituţionale cu cea socio-culturală. Elaborarea şi adoptarea
legilor, crearea instituţiilor, stabilirea strategiilor şi politicilor
corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces,
dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii
implicaţi – administraţia de stat, organizaţiile non-guvernamentale,
mass-media, comunităţile, indivizii – răspund aşa-numitelor
„provocări comportamentale“, legate de participare, comunicare,
mentalităţi, atitudini.
Migraţia legală – ca expresie a libertăţii.

Premise şi efecte
Globalizarea şi internaţionalizarea pieţelor determină noi

comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale,
fenomenele migratorii temporare având o semnificaţie aparte.
Schimburile de populaţie inter-ţări joacă un rol tot mai
important, definit în principal pe două paliere: al transferurilor
interculturale dintre state şi al impactului politic al fluxurilor
migratorii atât asupra statelor de origine, cât şi asupra celor
primitoare. În fapt, treptat, fenomenul migraţiei, dintr-un obiectiv
de studiu secundar sau rezidual, a devenit unul principal,
identificându-se eforturile pentru evidenţierea diferitelor sale
aspecte în mod sistematic şi sistemic.
În acest context, se impun următoarele precizări:
1. Construcţia Europei de mâine nu se poate realiza fără a
obţine un consens în ceea ce priveşte migraţia internaţională, fără
a elabora o politică migratorie comună. Cunoaşterea fluxurilor
migratorii efective, a atributelor şi dinamicii acestora permite
definirea şi ajustarea echilibrelor în mediul economic şi social.
Migraţia nu mai poate fi apreciată ca un fenomen instantaneu,
imprevizibil, circulaţia persoanelor având determinări multiple,
204 _________________________________________ IULIA BOTEZATU
istorice, comportamentale, economico-sociale. Importanţa crescândă

a migraţiei în peisajul economico-social al spaţiului UE este, de
asemenea, recunoscută.
„Libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă“ este
componentă a formării pieţei interne a UE alături şi în corelaţie cu
libera circulaţie a capitalurilor, a mărfurilor şi a serviciilor. În
acelaşi timp, este parte integrantă a acquis-ului comunitar,
reglementată prin directive ale UE, regulamente şi recomandări
pentru ţările membre.
2. Noua economie, tehnologia informatică, mijloacele
moderne şi tot mai rapide de transport, libera circulaţie a
persoanelor pe regiuni/ teritorii întinse (teritoriul ţărilor membre UE)
fac ca noţiunea de spaţiu să nu mai aibă o relevanţă atât de mare
în prezent.
La rândul ei, emigraţia nu mai este importantă prin libertatea
de a trăi şi munci într-un alt loc, ci reprezintă doar o variantă/
opţiune de schimbare temporară, sau, după caz, permanentă a
reşedinţei. Mai mult, munca în străinătate poate să presupună
sau nu deplasarea persoanei la locul de muncă.
3. Presiunea fluxurilor migratorii către spaţiul UE, deşi
importantă pe termen mediu, nu va atinge cote alarmante.
Obiectivul fixat de Comunitatea Europeană la Lisabona în martie,
2000, potrivit căruia „... UE va deveni cea mai competitivă şi
dinamică economie a cunoaşterii din lume, capabilă de o creştere
economică durabilă acompaniată de ameliorarea cantitativă şi
calitativă a ocupării forţei de muncă şi de o mai mare coeziune
socială“ schimbă, în perspectivă, politica statelor membre
privitoare la circulaţia forţei de muncă. Nu se va renunţa la
descoperirile ştiinţifice de până acum. Studiul schimbărilor
relevante avute în vedere de analize pertinente vor consta, cu
certitudine, în radiografierea tendinţelor de dezvoltare a unui
spectru mai larg de deplasare spaţială a indivizilor, explorarea şi
exploatarea spaţiului geografic, crearea premiselor pozitive de
schimbare a reşedinţei – aspecte în strânsă corelaţie cu
dinamismul circulaţiei ideilor, al noului tip de relaţii industriale, a
capitalului social etc.
4. În viitor, migraţia devine o sursă tot mai apreciată de
completare a deficitului de forţă de muncă din ţările dezvoltate.
Ţările membre UE, deja afectate de îmbătrânirea demografică, se
orientează spre atragerea de resurse de muncă tinere, bine

instruite, competitive. Această iniţiativă va putea atenua efectele
ce tind să devină dramatice, ale îmbătrânirii demografice şi să
dezamorseze pe cât posibil, o posibilă bombă socială.
5. Migraţiei i se asociază într-o măsură tot mai ridicată
avantajele/ dezavantajele economice. Fiecare din cei afectaţi de
fluxurile migratorii vor înregistra beneficii, dar şi pierderi, mărimea
şi intensitatea acestora fiind dependentă de calitatea fluxurilor de
ieşire/ intrare.
Aspecte, precum cele menţionate, schimbă perspectiva asupra
migraţiei. Dintr-un fenomen aleator şi nedorit, devine un instrument
de politică economică şi socială. Aceasta presupune o altă
atitudine faţă de fluxurile migratorii est-vest şi sud-nord: pe de o
parte, o politică de deschidere pentru migraţia est-vest cu scopul
acoperirii deficitului de muncă slab calificată, şi, pe de altă parte,
intensificarea atragerii temporare/ definitive a creierelor pentru
susţinerea progresului prin tehnologii performante, deci prin forţă
de muncă cu pregătire la vârf. Pentru prima categorie, în funcţie
de mărimea deficitului, vor exista bariere cantitative concretizate
în contingentarea fluxurilor pe meserii şi profesii. Pentru a doua
categorie, se va intensifica competiţia între statele primitoare pentru
atragerea de personal care să acopere deficitul de înaltă competenţă,
condiţie pentru continuarea dezvoltării ţărilor membre UE şi nu
numai. Însă aceste fluxuri vor fi limitate pe termen mediu şi lung,
datorită accentuării deficitului de forţă de muncă din ţările de
origine. Cu toate acestea, inegalitatea economică, diferenţele de
venit dintre naţiuni, dintre diferite categorii ocupaţionale îşi vor
menţine caracterul de puternică motivaţie a proceselor migratoare.
Migraţia externă apare în cele din urmă ca o formă de export
de capital uman. România ca ţară membră a Uniunii Europene,
prin migraţia externă exportă capital uman; prin urmare, libera
circulaţie a persoanelor are premise sănătoase, fireşte dacă
migraţia este legală. Câştigurile, respectiv, pierderile îi afectează
deopotrivă pe toţi cei implicaţi, însă în proporţii diferite. În esenţă
acestea constau în următoarele:
— pentru ţara de origine, de plecare, indiferent de forma de
migrare externă, exportul de capital uman, de forţă de muncă în care
s-au făcut investiţii importante reprezintă o pierdere de valoare
adăugată care s-ar fi putut realiza în ţară, sursă pentru creşterea
206 _________________________________________ IULIA BOTEZATU
economică durabilă. Dacă cererea pieţei nu susţine crearea de

oportunităţi/ locuri de muncă pentru forţa de muncă disponibilă,
atunci aceasta se orientează către zonele din afara spaţiului
naţional, ceea ce alimentează exodul creierelor şi al forţei de muncă.
— pentru ţara gazdă, de destinaţie, efectele sunt de regulă,
net favorabile. Ele se manifestă, înainte de toate, pe piaţa muncii,
prin: a) contribuţia la reducerea deficitului de forţă de muncă, fie
în profesii de înaltă calificare, fie pentru forţa de muncă strict
specializată, fie cu calificare redusă sau necalificată în locuri de
muncă pentru care forţa de muncă autohtonă manifestă reticenţe;
în orice situaţie, costurile aferente sunt incompatibil mai reduse;
b) atenuarea procesului de îmbătrânire demografică şi a tensiunilor
create pe pieţele muncii sau la nivel bugetar (lucrătorii migranţi
sunt de regulă tineri, au 18–40 ani, cu potenţial de muncă
ridicat); c) contribuţii la creşterea producţiei, inclusiv a exportului
ţărilor de „adopţie“, uneori chiar în ţările lor de origine.
— pentru lucrător şi familia lui, de asemenea, efectele sunt
diverse. Cele mai semnificative câştiguri constau în: obţinerea
unui venit pentru lucrător şi familia sa, sporirea capacităţii de
economisire şi investiţie, fie în bunuri de folosinţă îndelungată, fie
în lansarea în afaceri pe cont propriu, câştiguri în plan profesional
şi al culturii muncii – de cunoştinţe, deprinderi, comportamente,
disciplină a muncii, securitate a muncii, participare.
Migraţia ilegală – fenomen de circumstanţă.

Riscuri şi pierderi
De obicei migraţia ilegală este determinată de existenţa unor

conflicte în ţara de origine, de calamităţi naturale ori de dorinţa de
procurare a unor mijloace de subzistenţă suplimentare prin
deposedare nelegitimă a celor cu o identitate naţională distinctă.
Aceste aspecte sunt frecvent acompaniate de pătrunderea anevoioasă
pe piaţa muncii autohtone mai ales datorită calificării slab absorbite şi
implicit insuficient remunerate faţă nevoile solicitantului. Mediul de
origine nu asigură întotdeauna şi pentru toţi, în condiţiile unei
economii funcţionale şi competitive, un nivel de trai decent ori
dezirabil, căci în timp ce unii câştigă, alţii nu sunt mulţumiţi cu ce
primesc ca urmare a măsurilor de protecţie socială. Revanşa pe care o

pregătesc nemulţumiţii, încă din ţările lor de apartenenţă, constă în
mod frecvent în demararea şi punerea în acţiune a unor planuri care
intră în sfera crimei organizate trasfrontaliere.
Pentru a preveni/ limita „un exod masiv“, în conflictele armate
recente, se constată o tendinţă periculoasă de a produce intenţionat
victime în rândul populaţiei civile în scopul câştigării conflictului,
cu motivaţia de „pierderi şi pagube colaterale“, ceea ce a fost
vizibil în conflicte precum cele din Afganistan, Irak etc. În acest
fel, se evită şi descurajează organizarea unor structuri alcătuite
din populaţie proprie, de ripostă ori presiune, care odată evadate
pe teritoriul altor state pot solicita intervenţia externă în vederea
„igienizării“ mediului „patogen“, prin schimbarea decidenţilor cu
riscul pierderii temporare a suveranităţii. Se discută tot mai mult
despre conflicte armate destructurate, războaie de nişă, război
special, război psihologic, război informaţional, război economic,
mediatic, electronic, total etc.
Pe alt plan ne confruntăm cu pericolul proliferării criminalităţii
organizate, a crimei organizate transnaţionale – transfrontaliere,
traficului de armamente şi materiale nucleare sau/ şi radioactive,
traficul de droguri, de carne vie, noilor valuri de „popoare
migratoare“, migraţiei ilegale etc1.
Nu întâmplător, începând cu noul mandat al Comisiei Europene
s-a înfiinţat Direcţia Generală „Justiţie şi Afaceri Interne“ iar în
Documentul de poziţie al României privind negocierea Cap. 24 – J.A.I.,
deschis în martie 2002, criminalitatea organizată este tratată distinct.
Dinamica migraţiei ilegale a determinat şi favorizarea –
„specializarea“ unor persoane care au trecut la organizarea de filiere
şi reţele de traficanţi coordonate de puternice organizaţii
transnaţionale cu o structură bine pusă la punct. „Specialiştii“
acestor structuri oferă toată gama de „servicii necesare“ migraţiei
ilegale pentru ţările tranzitate şi cele de destinaţie, respectiv:
procurarea unor documente de călătorie, călăuzire în vederea trecerii
frauduloase a frontierelor, mijloace de transport, cazare şi pregătirea
migranţilor pentru a se orienta şi face faţă tuturor situaţiilor ce apar.
1
Cf. Documentului de poziţie şi Documentului complementar de poziţie ale
României privind negocierea Cap. 24 de aderare la UE – J.A.I.
208 _________________________________________ IULIA BOTEZATU
Marile organizaţii criminale s-au internaţionalizat. Crima

organizată se angajează în toate tipurile de tranzacţii ilegale sau
legale, cu condiţia să fie profitabile şi să ofere posibilitatea investirii
banilor câştigaţi pe căi ilegale. Aceste organizaţii şi-au creat baze
logistice în ţările de pe principalele itinerarii de deplasare.
Acţionând de teritoriul mai multor state, ele au în compunere
cetăţeni din principalele ţări de origine ale migranţilor ilegali, care
de mai mulţi ani au şedere legală pe teritoriul ţării unde
acţionează (în ţări de tranzit şi/ sau de destinaţie).
Este necesar să menţionăm un lucru extrem de important
cu privire la migraţia ilegală: toate componentele crimei organizate –
trafic de droguri, armament, maşini furate, inclusiv migraţia ilegală
etc. – au caracter ilegal şi nu sunt protejate de nici o legislaţie a
vreunei ţări. Dimpotrivă, ele sunt aspru sancţionate. În ceea ce
priveşte migraţia ilegală, deşi sunt comise acte ilegale, persoanele
sunt protejate de reglementări internaţionale (Convenţia de la
Geneva, 1951, Protocolul de la New York) ce trebuie aplicate de
ţările care au aderat la prevederile acestor documente. De aceea,
trebuie să se acţioneze cu perseverenţă pentru combaterea
reţelelor şi filierelor de migranţi, prin cooperare cu alte instituţii şi
organisme atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.
Consecinţele migraţiei ilegale pentru România sunt extrem
de sensibile:
— posibilitatea de a se infiltra şi ulterior de a acţiona pe
teritoriul României a unor grupuri de factură teroristă sau
antinaţională faţă de alte state, prin crearea unor sisteme de
acumulări de fonduri, procurarea logisticii adecvate şi atragerea de
prozeliţi prin procedee specifice ori declanşarea unor acţiuni violente;
— tendinţa unor migranţi de a încerca să suplinească lipsa
mijloacelor de întreţinere prin comiterea unor infracţiuni, de
multe ori cu implicarea unor elemente infractoare autohtone;
— suportarea de către statul român a unor cheltuieli
împovărătoare pentru returnare, căutare, întreţinere, asistenţa
solicitanţilor de azil şi a străinilor care au statutul de refugiat;
— situaţia critică a migranţilor face ca aceştia să fie recrutaţi
cu uşurinţă de structurile criminalităţii organizate şi implicaţi în
traficul de droguri, armamente, autoturisme, persoane, etc.;
— influenţarea negativă a pieţei forţei de muncă cu
preponderenţă în domeniul comerţului şi serviciilor prin practicarea
unor activităţi ilicite – de regulă la firmele unor conaţionali, dar şi

a muncii la negru, situaţie ce devine critică în condiţiile creşterii
ratei şomajului.
Folosirea teritoriului României ca spaţiu de manevră pentru
migraţia ilegală provoacă nu numai efecte negative în planul
climatului social, al ordinii publice şi situaţiei economice, dar şi
serioase consecinţe negative în planul imaginii pentru interesele
României în perspectiva integrării euro-atlantice, precum şi un
potenţial factor de ameninţare neconvenţională la adresa apărării,
ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Multe state europene au ajuns la concluzia că migraţia nu
poate fi apreciată întotdeauna ca un fenomen negativ, existând
state care, printr-o migraţie controlată, acţionează pozitiv asupra
situaţiei negative a unor indicatori demografici interni. În
contextul multiculturalismului şi al globalizării, în multe state ale
lumii, un anume gen de imigraţie s-a dovedit a fi un factor al
creşterii economice. Pe de altă parte, migraţia ilegală necontrolată
poate reprezenta un pericol real la adresa siguranţei naţionale, a
ordinii publice şi la adresa democraţiei.
Dreptul la libera circulaţie se referă la posibilitatea
persoanei de a părăsi ţara de reşedinţă, însă nu include obligaţia
ţării de destinaţie de a primi acea persoană, decât în măsura în
care aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi
admisă pe teritoriul său. Totalitatea condiţiilor impuse străinilor,
pentru a fi admişi pe teritoriul naţional, constituie un atribut al
suveranităţii statului, având la bază interesul şi obligaţia acestuia
de salvgardare a siguranţei naţionale şi ordinii publice.
Din punct de vedere teoretic, în funcţie de condiţiile existente
în fiecare ţară (economice, asistenţă materială, oportunităţi ale
pieţei forţei de muncă, a legislaţiei pentru străini etc.) şi de interesul
migranţilor, ţările se pot clasifica în ţări sursă, de destinaţie şi ţări
de tranzit. O astfel de clasificare este, totuşi, una relativă, o ţară
putând fi în acelaşi timp producătoare de migranţi, o ţară de
tranzit şi o ţară de destinaţie, diferenţierea rezultând din ponderea
pe care o are numărul celor care emigrează, al celor care o
tranzitează sau al celor care intră şi se stabilesc pe teritoriul său.
Lipsa unui sistem funcţional în combaterea migraţiei ilegale
reprezintă frecvent un element de atracţie pentru infractorii daţi
în urmărire prin Interpol pentru persoanele care au săvârşit crime
210 _________________________________________ IULIA BOTEZATU
împotriva umanităţii sau a Cartei Naţiunilor Unite, persoanele

care fac parte din grupări teroriste sau din organizaţii criminale sau
pentru cele care sunt implicate în fenomenul criminal transfrontalier.
Absenţa unui mecanism de control adecvat asupra fenomenului
migraţiei generează multiple consecinţe negative, printre care se
pot enumera:
— prezenţa pe teritoriul naţional a unor comunităţi străine
extrem de eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic, religios şi
cultural, ceea ce implică dificultăţi majore de adaptare în relaţiile cu
localnicii şi constituie potenţiale surse de conflict între grupurile de
străini (pakistanezi şi indieni, între turci şi kurzi sau între irakieni şi
iranieni etc.). Paradoxal, dreptul minorităţilor de a învăţa în limba
natală şi de a avea liberate de opinie, într-un stat democratic, se
răsfrânge frecvent, negativ, asupra minoritarilor care luptă pentru
ele. Aceste drepturi democratice accentuează segregarea, asigură
eterogenitatea, previn „ciocnirea culturală“ cu obiceiurile şi
mentalităţile populaţiei locale – majoritare. Cutumele, ritualurile
vieţii comunitare nu se împrumută, ci se statuează, devenind spaţiu
sacru numai pentru comunitatea care le promovează. În acelaşi
sens, libertatea de opinie va îmbrăca valenţe ale mentalităţilor
naţiunii de provenienţă, uneori intrând flagrant în opoziţie cu valorile
populaţiei autohtone. Pe de altă parte, diversitatea culturală va
permite o înţelegere mai lentă a proceselor psihologiei de grup, în
timp ce controlul social se va realiza în funcţie de coordonate
standard, în care cunoaşterea celuilalt va fi deseori limitată de
accesul la o comunicare într-o limbă de circulaţie internaţională. În
concluzie, cunoaşterea va fi limitată, pentru ambele părţi;
— implicarea unor structuri de tip mafiot în traficul ilicit de
persoane, posibilitatea ca migranţii, determinaţi de situaţia lor
critică, să fie recrutaţi cu uşurinţă de structurile crimei organizate,
pentru a fi folosiţi în traficul de droguri, arme şi muniţii, autoturisme
furate, rezultând, implicit, aşa-numitul „import de criminalitate“;
— tendinţa a numeroşi străini, lipsiţi de mijloace de
întreţinere, de a le procura prin săvârşirea unor infracţiuni,
deseori prin asociere cu elemente infractoare autohtone;
— apariţia a tot mai multe societăţi comerciale cu sedii fictive,
care constituie paravan pentru desfăşurarea unor activităţi ilegale;
— posibilitatea transmiterii de către migranţi a unor boli
specifice zonelor de unde provin;
— unii dintre migranţi sunt simpatizanţi sau chiar

membri a unor organizaţii extermist-teroriste de sorginte funda-
mentalist-islamică;
— suportarea unor cheltuieli împovărătoare pentru bugetul
naţional, în legătură cu returnarea migranţilor ilegali în ţările de
origine, ca şi pentru cazarea, întreţinerea şi asistenţa solicitanţilor
de azil şi a străinilor care au dobândit statutul de refugiat.
La nivel global se poate spune că mediul internaţional de
securitate a evoluat după 1990 în sensul creşterii complexităţii şi
interdependenţelor din relaţiile internaţionale. Drept urmare,
stabilitatea internaţională nu poate fi astăzi concepută decât în
baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunităţii
internaţionale şi, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru
instituţionalizat, prin creşterea implicării marilor organizaţii
internaţionale în definirea stării de securitate a lumii.
În noile abordări privind asigurarea securităţii regionale şi
globale s-a considerat însă că trebuie să existe o legătură strânsă
între globalizare şi securitatea internaţională, pe de o parte, şi
între democratizare şi respectarea drepturilor omului şi ale
minorităţilor, pe de altă parte.
Ca răspuns la amplificarea numărului conflictelor şi a
creşterii riscurilor terorismului internaţional, a devenit clar că
democraţia secolului XXI trebuie să includă şi asigurarea unui
cadru mondial de coexistenţă paşnică.
Oportunităţile de definire a unui cadru stabil şi paşnic de
dezvoltare a statelor lumii în cadrul economiei mondiale sunt
susţinute de mai multe procese de reaşezare a raporturilor de
forţe pe plan mondial:
— procesul de cristalizare şi manifestare a Europei ca un
centru de putere şi stabilitate;
— definirea unor noi dimensiuni ale relaţiilor de asigurare
a securităţii între ţările UE şi NATO, pe de o parte, şi între aliaţii
europeni şi SUA, în cadrul NATO pe de altă parte;
— interdependenţele intereselor vitale ale statelor democratice
din întreaga lume care nu pot prospera decât într-o lume lipsită
de violenţe şi conflicte.
Faţă de noile provocări la adresa securităţii, Europa poate
aduce, atât direct, cât şi indirect, un plus de stabilitate, deoarece
riscurile apariţiei unor confruntări militare pe continentul european
s-au diminuat semnificativ.
212 _________________________________________ IULIA BOTEZATU
Explicaţia acestei evoluţii rezidă din două aspecte:

— interesele şi obiectivele de securitate actuale ale statelor
europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, dimpotrivă ele
favorizează cooperarea şi solidaritatea;
— mediul de securitate internaţional este influenţat pozitiv
de procesele de integrare europeană şi euroatlantică, în fapt de
extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează
valorile democraţiei şi economiei de piaţă, în contextul adâncirii
colaborării regionale. De altfel, în contextul procesului de aderare
europeană, fiecare stat candidat va avea tendinţa să-şi maximizeze
utilitatea – contribuţia la asigurarea păcii sociale prin bune practici,
agreate de UE. Statul candidat şi cel admis nu pot favoriza alterarea
mediului social de referinţă, în principal pentru a-şi asigura
premise durabile de dezvoltare, pentru a preveni conflictele şi în
consecinţă, părăsirea unui cadru securizant precum cel al UE.
În vederea reducerii riscurilor transnaţionale, contribuţia Poliţiei
de Frontieră Române este substanţială. Astfel de riscuri sunt
generate de grupuri care promovează separatismul sau extremismul,
de disputele inter-etnice, rivalităţile religioase, încălcarea drepturilor
omului. În această categorie intră şi crima organizată, traficul
ilegal de droguri, arme şi substanţe interzise, materiale strategice,
fluxurile de persoane a căror prezenţă în ţara de origine le-ar
putea favoriza primirea de pedepse privative de libertate la
frontiera României. Poliţia de Frontieră Română, prin mijloacele
aflate la dispoziţie, luptă de asemenea şi împotriva riscurilor
plasate în domeniul incertitudinii, de tipul calamităţilor naturale.
Recentele ieşiri din matcă ale Dunării şi a altor afluenţi care
delimitează zona de frontieră pot afecta într-un mod nefavorabil
teritoriul naţional, pe de o parte datorită malurilor neconsolidate
care cedează şi conduc la afectarea teritoriului, iar pe de altă parte,
la migrarea populaţiei din zona calamitată, datorită dezastrelor
produse de evenimentele naturale. În prezent, migrarea se produce
spre suprafeţe de proximitate din afara zonei de pericol, de pe
teritoriul naţional. Este evident că aceste catastrofe determină
sărăcirea populaţiei din zona calamitată şi din acest considerent,
cel puţin în perioada de criză, îi poate afecta resursele psihologice,
respectiv, disponibilitatea de a se constitui în forţă de sprijin,
pentru forţele proprii poliţiei de frontieră, pro-activitatea pentru
furnizarea anumitor informaţii ce pot sta la baza unor eventuale
intervenţii de frontieră. Pe de altă parte, disperarea în calea apelor

şi sentimentul de neputinţă, corelată cu nevoia de a recupera din
handicapul socio-economic la care a fost condamnată, o pot
vulnerabiliza din punct de vedere moral. Altfel spus, astfel de
fenomene pot afecta contribuţia la bunăstarea socială comună, la
un mediu social just şi sănătos. De aceea, Poliţia de Frontieră a
sprijinit şi sprijină activ populaţia din zona de frontieră aflată în
dificultate, prin mijloacele aflate la dispoziţie şi mai ales prin
întreprinderea de activităţi voluntare de bună credinţă, în condiţii
de risc maxim. Sperăm că efectele conflictului cu apele să nu se
constituie în premisă pentru eventuale tendinţe de migraţie ilegală.
Într-un alt registru, având în vedere că graniţele de Nord şi
Est ale României vor deveni frontiere externe după accederea în
Uniunea Europeană, aflată la confluenţa unor mari fluxuri migratorii
din fostele republici sovietice, din Orientul Mijlociu, Asia şi Africa,
România are responsabilităţi uriaşe pentru securizarea frontierelor.
În perspectivă, după obţinerea statutului de Stat Schengen,
ţinând cont că problemele referitoare la migraţie şi infracţionalitate
nu sunt supuse restricţiilor geografice, rutele internaţionale de
trafic trebuie să devină principalele zone de interes pentru forţele
de poliţie de frontieră şi după caz, pe anumite componente, de poliţie
naţională, în concordanţă cu competenţele proprii. În orice caz,
acolo unde politica adoptată şi securitatea naţională cer acest lucru,
un Stat Schengen poate, după consultarea şi a celorlalte State
Schengen, să adopte pentru o perioadă limitată de timp
efectuarea controlului corespunzător la frontierele interne.
Pentru facilitatea încrederii reciproce, orice Stat Schengen va
trebui să fie în măsură să furnizeze date temeinice şi de încredere cu
referire la situaţia de la frontierele sale, precum şi la controalele şi
măsurile de supraveghere aplicate. Cunoaşterea situaţiei de la
frontieră se bazează pe cunoaşterea performanţei sistemelor de
management al frontierei. Estimări de încredere referitoare la
controalele şi supravegherea frontierei trebuie să se bazeze, printre
altele, pe cunoaşterea amănunţită a situaţiei locale şi regionale.
Pentru realizarea obiectivelor şi facilitarea utilizării eficiente a
resurselor, vor fi aplicate metodologii diferite la frontieră. Noile
investiţii cu tehnică performantă şi specializarea înaltă a poliţiştilor
de frontieră, combaterea corupţiei în rândul personalului propriu,
dezvoltarea unor practici deontologice de supraveghere şi control,
implementarea conceptului de „poliţie de proximitate“ în cadrul
214 _________________________________________ IULIA BOTEZATU
Poliţiei de Frontieră sunt elemente care contribuie în mod sistematic

la asigurarea unui spaţiu comunitar optim pentru libera circulaţie a
persoanelor, mărfurilor şi serviciilor.
Concluzie:
Fluxurile de migraţie precum şi motivaţia acesteia,

caracterul legal sau ilegal, ţările de destinaţie, tranzit ori sursă,
pregătirea migranţilor, naţionalitatea, religia şi vârsta acestora, sunt
parametri ce vor determina întotdeauna abordări multifactoriale de
natură a descrie, înţelege, preveni şi după caz, anticipa, producerea
unor evenimente nedorite.
Desigur, demersul nu poate fi unilateral, pentru că mai multe
resurse, mai multe mijloace şi mai multe proceduri corelate pot
conduce la mai multă securitate şi prin urmare, la dezvoltarea
unui parteneriat durabil.
Poziţionarea României ca viitoare graniţă estică a UE nu
înseamnă doar securizarea frontierelor, ci şi asumarea unui rol
de stabilizator regional şi promovarea principiilor şi valorilor
democratice europene.
Interesul comun al structurilor de administraţie a statului
este acela de a asigura crearea şi dezvoltarea unei zone comune
de libertate, securitate şi justiţie.
Întărirea capacităţii de control a 2070 km din viitoarea frontieră
estică a UE cu: Moldova, Ucraina, Uniunea Serbia–Muntenegru şi
Marea Neagră este o prioritate naţională şi presupune reducerea
infracţionalităţii transfrontaliere fără a îngrădi dreptul la liberă
circulaţie a persoanelor. De altfel, eliminarea vizelor pentru cetăţenii
români care călătoresc în spaţiul Schengen a avut efecte benefice
în special asupra tinerilor, în mediul academic şi ştiinţific, dar şi
în cel de afaceri.
Nu în ultimul rând, România va juca un rol esenţial în
dezvoltarea şi consolidarea unei identităţi europene, în promovarea
solidarităţii, toleranţei şi cooperării între actorii statali în plan
regional şi internaţional. Reconstituirea identităţii româneşti poate
avea loc cel mai bine prin rolul catalizator al spaţiului şi valorilor
europene oferite de identitatea europeană.
În contextul globalizării, identitatea naţională nu se limitează
la spaţiul prestabilit al unui teritoriu, ci se poate afirma dincolo
de limitele frontierelor, acolo unde valorile devin compatibile, iar
„produsul finit“ devine standard de referinţă pentru dorinţele

altora. Pentru aceasta nu e nevoie decât de arme „neconvenţionale“
precum: justiţia, profesionalismul, toleranţa şi disponibilitatea.
Bibliografie:
 xxx Constituţia Uniunii Europene. Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti,
2005.
 xxx Noi şi Europa (coord. Neculau, A.). Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
 Eşanu, G. Ameninţări neconvenţionale actuale. Ed. Detectiv,
Bucureşti, 2005.
 Toma, G.; Braun Nicoleta; Măciucă M. Managementul
insecurităţii. Ed. Scaiul, Bucureşti, 2004.
 Sime, A.V. & Eşanu G.. Migraţie şi globalizare. Ed. Detectiv,
Bucureşti, 2005.
 Held, D; McGrew, A.; Goldblatt D.; Perraton J. Transformări
globale. Ed. Polirom, 2004.
 Girault R. Identitate şi conştiinţă europeană în secolul al XX-lea.
Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004;
 Huntington S. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.
Ed. Antet, 2005;
 Gardels, N. Schimbarea ordinii globale. Ed. Antet, 2004. (coord.
prof. univ. Constantin Daniela-Luminiţa) Studiul 5 – Fenomenul
migraţionist din perspectiva aderării României la UE, Institutul European
din România, Bucureşti, 2004
TERORISM ŞI GLOBALIZARE
Costică Voicu
Momentul 11 Septembrie 2001, poate fi considerat borna

zero a unui proces ce începuse cu mult înainte, dar care a fost
ignorat, din neştiinţă, din neputinţă sau cu reacredinţă.
În existenţa umanităţii, RĂUL a fost cel care a obligat statele
(autorităţile, în general) şi oamenii să decidă schimbarea cursului
evenimentelor.
De prea puţine ori SCHIMBAREA a fost iniţiată într-o
perioadă de relativă ordine şi stabilitate a societăţilor.
Întotdeauna, sau aproape mereu, marile schimbări au fost
declanşate de evenimente cu efecte devastatoare asupra societăţilor:
războaie, foamete, ameninţări ale forţelor umane şi ale naturii,
acte teroriste, curse ale înarmării, ameninţare nucleară, utilizarea
necontrolată a tehnologiilor şi biotehnologiilor, extensia crimei
organizate, crize financiare economice, ecologice etc.
Cu alte cuvinte, societăţile au reacţionat numai după
producerea unor asemenea evenimente cu profunde efecte
negative asupra stării de normalitate a acestora.
Producerea unor asemenea evenimente readuce starea de
optimism, generator de speranţe.
Este, în ultimă analiză, confruntarea între: evoluţie şi revoluţie.
Strategia Naţională de Securitate a Statelor Unite ale Americii,
aprobată de preşedintele George W. Bush în luna martie 2006,
constituie, în opinia noastră, un document pragmatic, cu valenţe
de veritabilă revoluţie în privinţa modalităţilor de abordare a
realităţilor lumii de astăzi.
Terorism şi globalizare _____________________________________ 217
Documentul la care face referire dobândeşte importanţă

pentru că: „America trebuie să continue să conducă“, solicitate fiind
de „ameninţările grave“ cărora trebuie să le facă faţă: înmulţirea
actelor de terorism alimentate de o ideologie agresivă a urii şi
crimei, relevată poporului american la 11 Septembrie 2001.
Se afirmă cu claritate faptul că această strategie este
construită pe două coordonate fundamentale:
— lupta şi câştigarea războiului împotriva terorismului;
— promovarea şi apărarea libertăţi ca alternativă la dictatură
şi disperare.
Ideea forţă care răzbate din conţinutul acestui document
este formulată astfel: „America este acum în faţa unei alternative
între a alege frica sau încrederea, America a ales calea încrederii“.
Acest lucru exclude izolaţionismul şi protecţionismul, retragerea şi
restrângerea bugetară; acest lucru înseamnă preluarea conducerii
în locul izolării, continuarea încurajării şi dezvoltării comerţului
liber şi conducerea luptei împotriva tuturor provocărilor majore,
în primul rând împotriva terorismului.
Acest mesaj cuprins în Strategie vine parcă să confirme
afirmaţia lui Benjamin R. Barber1 care, în cartea sa „Imperiul
fricii“ subliniază: „Statele Unite, de multă vreme favoritele destinului,
se află pe o traiectorie de coliziune cu istoria ... fiind năucită
astăzi de o conştientizare a vulnerabilităţii, nereuşind să descifreze
mesajul interdependenţei obligatorii care defineşte lumea noului
secol al XXI-lea“.
Statele Unite ale Americii sunt astăzi convinse de cel puţin
următoarele lucruri:
— frica este singura armă a terorismului, fiind mai
puternică atunci când este îndreptată împotriva statelor care
trăiesc în prosperitate (vezi SUA, Marea Britanie, Spania) sau
împotriva celor care se află în situaţii speciale (vezi Israel, Afganistan,
Irak, Pakistan, Arabia Saudită);
— terorismul poate determina o ţară să se sperie, astfel încât
aceasta să intre într-o stare de şoc, dominată de frică, paralizată,
incapabilă să reacţioneze;
1
Citatele sun preluate din volumul Imperiul fricii – război, terorism şi
democraţie, autor Benjamin R. Barber, tradus în limba română şi publicat la Ed.
Incitatres, în anul 2005.
218 __________________________________________ COSTICĂ VOICU
— 11 Septembrie 2001 nu a constituit doar o lecţie despre

forţa fricii, ci a demonstrat şi insuficienţa puterii militare;
— lupta împotriva terorismului nu se poate câştiga doar
prin forţa armelor, a intimidării acestora, ci prin realizarea unor
alianţe puternice cu celelalte state democratice şi prin asigurarea
sprijinului instituţiilor şi organismelor internaţionale, împrejurare
care permite promovarea libertăţii, prosperităţii, păcii, justiţiei şi
demnităţii umane;
— confruntarea cu provocările prezentului presupune
conducerea comunităţii de democraţii în dezvoltare. Această
formulare a celui de-al doilea pilon al Strategiei poate să ne
conducă la aprecierea faptului că SUA realizează o alianţă
puternică cu statele veritabil democratice, pe de o parte, şi
conduce comunitatea statelor cu democraţie în dezvoltare.
Probabil, în opinia noastră, în această ultimă categorie intră
România, Bulgaria şi ... probabil alte state;
— misiunea fundamentală a SUA constituie „crearea unei
lumi cu state democratice, bine guvernate care pot îndeplini
nevoile cetăţenilor lor şi se pot conduce pe ele însele într-un mod
responsabil, în cadrul sistemului internaţional“, aceasta fiind „cel
mai bun mod de a promova o securitate durabilă pentru poporul
american“.
Obiectivele esenţiale ale Strategiei sunt:
 apărarea aspiraţiilor la demnitatea umană;
 întărirea alianţelor pentru înfrângerea terorismului
global şi acţiunea directă pentru prevenirea atacurilor îndreptate
împotriva SUA şi a prietenilor acestora;
 diminuarea conflictelor regionale prin intervenţii alături
de celelalte democraţii avansate;
 împiedicarea ameninţării de către inamici, a SUA şi
aliaţilor acestora, cu utilizarea armelor de distrugere în masă;
 iniţierea unei noi ere a dezvoltării economice globale prin
susţinerea pieţelor libere şi a comerţului fără bariere;
 elaborarea unei agende complexe care să asigure
cooperarea cu alte centre de putere globală;
 transformarea instituţiilor de securitate naţională americane
pentru ca acestea să facă faţă provocărilor şi oportunităţilor
secolului XXI;
 încurajarea oportunităţilor pentru extensia globalizării,
însoţită de gestionare provocărilor acestui fenomen.
Obiectivele de mai sus par să confirme afirmaţia lui Benjamin

R. Barber2: „America este capitala care răspândeşte frica. Hegemonia
americană nu poate fi pusă la îndoială. America ştie că nu are
egal în producţia, desfăşurarea şi utilizarea armelor, inclusiv a
celor înfricoşătoare de distrugere în masă, pe care a decis că nu le
va permite potenţialilor inamici să le pună la punct. Să te opui
Statelor Unite înseamnă să faci parte, dacă nu chiar din axa
răului, cel puţin dintre „băieţii răi; să susţii Statele Unite
înseamnă să fii un băiat bun chiar dacă este vorba despre un
regim autoritar sau chiar titanic, ca în cazul unor prieteni şi aliaţi
apropiaţi ai americanilor cum ar fi Egiptul, Arabia Saudită,
Pakistanul şi Zimbabwe“.
Strategia de Securitate Naţională a SUA defineşte dictatura
ca „acea combinaţie de brutalitate, sărăcie, instabilitate, corupţie
şi suferinţă, guvernată de legile despotice şi adoptată de sistemele
despotice“. Sunt nominalizate ca state considerate de document
ca fiind despotice: Coreea de Nord, Iran, Siria, Cuba, Belarus, Burma
şi Zimbabwe, care „ameninţă sistemul mondial de extindere a
libertăţii, sponsorizează terorismul şi achiziţionează arme de
distrugere în masă“.
Reţine atenţia formularea potrivit căreia „SUA va susţine şi
sprijini apărătorii libertăţii de pe orice teritoriu prin folosirea unor
tactici diferite, în unele cazuri urmând „a fi luate măsuri vizibile în
vederea unor schimbări imediate“, iar în alte situaţii „vor acorda
mai mult sprijin tacit pentru a stabili bazele unor reforme
viitoare“. Toate aceste măsuri au drept scop „apărarea intereselor
vitale pentru securitatea şi starea de bine a poporului american“.
În arsenalul de instrumente politice, economice, diplomatice
şi de altă natură pe care SUA le vor folosi pentru stoparea
terorismului şi promovării democraţiei eficiente sunt menţionate:
— luarea de poziţie împotriva abuzurilor contra drepturilor
omului;
— sprijinirea reformatorilor democratici din naţiunile oprimate,
inclusiv prin organizarea de întâlniri la nivel înalt cu aceştia la
Casa Albă, cu Departamentul de Stat şi ambasadele SUA;
— folosirea asistenţei externe pentru sprijinirea organizării
unor alegeri libere şi corecte, a promovării unui statut de drept,
2
Titlul original al lucrării este: Fear’s Empire. War, Terrorism, and Democracy,
W.W. Norton Company Inc., 2003. Autorul este profesor la Universitatea din Maryland, SUA.
220 __________________________________________ COSTICĂ VOICU
societăţii civile, drepturilor omului, drepturilor femeilor, libertăţii

presei şi a libertăţii religioase;
— adaptarea asistenţei şi a forţelor militare pentru sprijinirea
controlului civil asupra procesului militar şi a respectului militar
pentru drepturile omului într-o societatea democratică;
— aplicarea de sancţiuni celor care conduc regimuri
opresive pentru a cruţa popoarele respective;
— încurajarea altor naţiuni pentru a nu sprijini regimurile
opresive;
— colaborarea cu alte naţiuni democratice pentru a promova
libertatea, democraţia şi drepturile omului în ţări şi regiuni specifice;
— crearea şi dezvoltarea unor noi iniţiative, cum ar fi
Iniţiativa Fundaţiei pentru Viitor a Africii de Nord, Extinderea
Orientului Mijlociu, Comunitatea pentru Democraţie şi Fondul
pentru Democraţie al Statelor Unite;
— formarea unor parteneriate creative cu organizaţii
nonguvernamentale şi cu alte voci ale societăţii civile pentru
sprijinirea activităţii acestora;
— continuitatea activităţii cu instituţiile internaţionale
existente aşa cum este ONU şi organizaţiile regionale, precum
OSCE, Uniunea Africană şi Organizaţia Statelor Americane pentru
a contribui la implementarea angajamentelor democratice şi
stabilirea planurilor democratice în regiuni în care acestea lipsesc;
— sprijinirea sancţionării în instituţii multilaterale a
încălcărilor drepturilor omului şi ale libertăţilor;
— încurajarea investiţiilor străine directe şi a asistenţei
externe în ţări care s-au angajat pentru a crea un stat de drept,
pentru a lupta împotriva corupţiei şi a stabilirii unui sistem
democratic;
— încheierea unor acorduri de liber schimb (ALS) care
încurajează statele să intensifice statul de drept, lupta împotriva
corupţiei şi responsabilitatea democratică.
Scopul declarat al Strategiei îl reprezintă „înfrângerea
terorismului „care presupune o schimbare a vechilor tactici de
abordare, întrucât este vorba de un „inamic la nivel global“.
Tactica preconizată nu se va mai baza pe acţiunile de prevenire
sau pe măsurile defensive: lupta cu inamicul trebuie să fie
„directă pentru a-l pune pe fugă“. Se apreciază faptul că reţelele
teroriste de astăzi sunt mai dispersate şi mai puţin centralizate,

unele dintre acestea fiind sponsorizate de către Siria şi Iran.
De aceea, pe termen scurt, lupta presupune utilizarea forţei
militare şi a altor instrumente de putere naţională pentru „a ucide
sau captura teroriştii“. Pe termen lung, câştigarea războiului este
condiţionată de câştigarea luptei de idei.
Lupta împotriva terorismului nu este o luptă între religii, iar
terorismul ca fenomen nu este produsul inevitabil al sărăciei, nu
este nici rezultatul ostilităţii la adresa politicii SUA în lume, după
cum nu este un simplu rezultat al problemelor nerezolvate,
existente între Israel şi Palestina.
Terorismul este generat de alienarea politică a protagoniştilor,
de subcultura conspiraţiei şi dezinformării şi de o ideologie care
glorifică crima, suferinţa şi teama.
În cuprinsul Strategiei sunt prezentate patru etape, pe termen
scurt, care trebuie parcurse în lupta împotriva terorismului:
a) prevenirea atacurilor teroriste înainte ca acestea să aibă
loc, care presupune găsirea, uciderea sau capturarea teroriştilor;
b) prevenirea accesului la arme de distrugere în masă de
către statele problemă şi de către reţelele teroriste;
c) împiedicarea grupărilor teroriste de a primi ajutor sau de
a fi găzduite pe teritoriul statelor-problemă;
d) împiedicarea teroriştilor de a controla orice naţiune pe
care să o poată folosi ca bază pentru acţiuni teroriste.
Strategia consacră următoarele obligaţii privitoare la lupta
împotriva armelor de distrugere în masă:
— Guvernul SUA are ca primă îndatorire protejarea poporului
american şi a intereselor americane;
— Guvernul SUA este obligat să anticipeze şi să contracareze
ameninţările, folosind toate resursele forţei naţionale, înainte ca
acestea să devină un pericol real;
— Guvernul SUA este obligat să considere că nu există
ameninţate mai mare decât un atac terorist cu arme de distrugere
în masă;
— SUA vor acţiona, dacă este necesar, pentru exercitarea
dreptului lor înnăscut la autoapărare.
Obiectivele stabilite în Strategia Naţională de Securitate pot fi
atinse numai prin transformarea Instituţiilor de Securitate Naţională
pentru a face faţă provocărilor şi oportunităţilor secolului XXI.
222 __________________________________________ COSTICĂ VOICU
În acest sens, se impune extinderea şi consolidarea reformelor

în instituţiile cheie, atât a celor din ţară cât şi din străinătate,
continuând promovarea schimbărilor produse după anul 2002.
Concepţia de continuare a reformei se bazează pe luarea în
consideraţie a patru categorii de ameninţări:
a) ameninţările tradiţionale, generate de statele care utilizează
armate convenţionale, flote şi forţe aeriene competitive militar;
b) ameninţările extraordinare, generate de autori din interiorul
sau din afara SUA care întrebuinţează metode teroriste ori
insurgente pentru a lovi în efectivele militare, sau care desfăşoară
activităţi ilegale, precum pirateria şi traficul de droguri apte să
ameninţe securitatea regională;
c) ameninţările catastrofice, generate de achiziţionarea,
posesia şi folosirea armelor de distrugere în masă de către autori
din interiorul sau din afara ţării, precum şi pandemiile mortale şi
alte dezastre naturale care produc efecte similare armelor de
distrugere în masă;
d) ameninţările distructive, realizate prin utilizarea tehnologiilor
performante (biotehnologia, operaţiuni speciale, robotizarea şi
armele bazate pe utilizarea formelor de energie) ce pot afecta SUA
Aceste ameninţări obligă SUA să extindă şi să consolideze
reformarea instituţiilor-cheie, activitate ce vizează două mari planuri:
a) PLANUL NAŢIONAL este centrat pentru realizarea a trei
priorităţi:
— susţinerea în continuare a transformărilor ce se
realizează la Departamentul Apărării, Securităţii Naţionale şi
Justiţiei, a F.B.I. şi a Comunităţii de Informaţii;
— reorientarea Departamentului de Stat către reformarea
diplomaţiei;
— îmbunătăţirea activităţii agenţiilor care sunt abilitate să
gestioneze situaţiile de criză.
b) PLANUL EXTERN este centrat pentru realizarea a trei
priorităţi:
— promovarea transformării Organizaţiei Naţiunilor Unite;
— promovarea democraţiei prin intermediul instituţiilor
internaţionale şi regionale;
— stabilirea de parteneriate internaţionale orientate pe
rezultate pentru a face faţă noilor provocări şi oportunităţilor.
x
x x
Este evident faptul că Strategia de Securitate Naţională a

SUA, aprobată în luna martie 2006, ale cărei principale prevederi
le-am prezentat, nu diferă fundamental de Strategia anterioară,
datată Septembrie 2002. Acesta este şi motivul pentru care găsim
interesante opiniile exprimate de Benjamin R. Barber în lucrarea
citată, publicată în anul 2003.
Autorul citat susţine: „o strategie de securitate naţională
eficientă trebuie să asigure America împotriva terorismului fără să
distrugă libertatea în al cărei nume se poartă lupta şi trebuie să
înfrângă teroarea fără să plătească un preţ în frică“.
În opinia autorului, democraţia nu poate fi impusă cu arma ...“
ea nu se ridică din cenuşa războiului şi dintr-un istoric de strădanii,
acţiune civică şi dezvoltare economică. Este puţin probabil ca
democraţia să poată fi construită cu materiale exportate de o
armată cuceritoare, eliberatoare, americană sau în umbra firmelor
din sectorul privat şi a organizaţiilor nonguvernamentale americane.
Democraţia se dezvoltă încet şi are nevoie de străduinţe indigene,
de cultivarea instituţiilor civile locale şi de un spirit cetăţenesc
sănătos, care depinde preponderent de educaţie.
În finalul acestui scurt articol, reproducem cele 13 reguli
pentru securitatea naţională în epoca terorii prezentate în
volumul „Imperiul fricii“ de Benjamin R. Barber:
1. Nu statele sunt duşmanul, pentru că teroriştii nu sunt
state.
2. Războiul este iraţional. Consecinţele sale nu pot fi
prevăzute pe baza regulilor comportamentului raţional – atât
inacţiunea, cât şi acţiunea au consecinţe neplanificate.
3. Războiul este ultima opţiune: un „eşec“, mai curând
decât un „instrument al politicii“;
4. A începe primul înseamnă să suporţi costurile: costurile
certe ale declanşării unui război depăşesc beneficiile incerte ale
„câştigării“ războiului, deoarece costurile trebuie plătite. Prin
urmare, democraţiile au o responsabilitate specială să accepte
costul de a-i lăsa pe ceilalţi să înceapă primii.
5. Terorismul şi puterea militară convenţională sunt
incomparabile, prin primare, armele convenţionale nu pot înfrânge
terorismul.
224 __________________________________________ COSTICĂ VOICU
6. Singura armă a terorismului este frica: o strategie de

securitate naţională eficientă trebuie să diminueze frica, în loc să
o amplifice, ceea ce înseamnă că frica nu poate să înfrângă frica.
7. Teroriştii sunt criminali internaţionali: când sunt
capturaţi, trebuie trataţi conform dreptului internaţional.
8. Armele de distrugere în masă nu îndreptăţesc la „prima
lovitură“: nici nu se pune problema utilizării „tactice“ sau anticipate
a armelor strategice de distrugere în masă.
9. Strategiile legitime de apărare pot fi universalizate, ele
nu trebuie să se întemeieze pe excepţionalism.
10. Anticiparea trebuie aplicată numai unor ţinte precise
pentru protejarea suveranităţii, măsurile preventive contrateroriste îi
pot viza numai pe terorişti.
11. Schimbarea regimului nu poate să fie o justificare
pentru războiul preventiv împotriva terorismului: schimbarea
unui guvern din exterior afectează suveranitatea fără să-i afecteze
pe terorişti.
12. Un regim de inspecţii obligatorii este întotdeauna de
preferat războiului: inspecţiile obligatorii limitează războiul şi
respectă suveranitatea în esenţă.
13. Strategiile de securitate naţională unilaterală sunt
contradictorii cu ele însele: unilateralismul este un surogat de
suveranitate, dar nu poate asigura securitatea în epoca
interdependenţei.
Sceptic în legătură cu succesul Strategiei de securitate ale SUA,
Benjamin Barber afirmă că „America nu va putea să transforme
alte ţări în democraţii numai în virtutea propriei sale voinţe“.
DOMNIA LEGII ŞI GLOBALIZAREA
Mihai Bădescu
1. Domnia legii, concept atât de mult vehiculat în orice

societate democratică, este susceptibil de mai multe înţelesuri care
reprezintă în acelaşi timp grade sau trepte de densitate a conceptului.
Primul sens se referă la simpla existenţă a normelor legale
şi eficiente ca reguli care organizează viaţa în societate, stabilesc
dreptul de proprietate şi formele de schimb economic, norme care,
în aplicarea lor, sunt protejate de către stat, ca entitate coercitivă
recunoscută. Acest înţeles al sintagmei poate fi extras din gândirea
lui Hobbes care enumeră competenţele pe care le deţine puterea
suverană: mai întâi „puterea de a revedea legi pe care să le
cunoască oricine, pentru a şti ce poate intreprinde fără a întâmpina
obstacole din partea celorlalţi cetăţeni“, apoi dreptul la jurisdicţie ….“3.
Prin urmare, potrivit acestui prim sens conceptual, domnia
legii este echivalentă cu legile existente în vigoare, de care se folosesc
judecătorii şi tribunalele. Se poate spune că în acest sens, orice
ordine juridică validă şi eficientă – chiar şi nedreaptă potrivit altor
consideraţii – poate fi considerată ca fiind echivalentă noţiunii de
„domnie a legii“.
Al doilea grad sau a doua treaptă a conceptului merge puţin
mai departe. Potrivit acesteia, idealul noţiunii de „domnie a legii“
presupune ca puterile publice şi nu numai persoanele particulare,
să fie supuse legii. Actele realizate de către agenţii purtători ai
autorităţii statale (agenţii puterii) trebuie supuse unor proceduri
juridice prin care să se asigure şi să se controleze legalitatea
3
Hobbs T. Leviathan. Cambridge University Press, 1996, p. 125.
226 _________________________________________ MIHAI BĂDESCU
acestora4. Domnia legii se identifică cu principiul legalităţii

puterii, cu principiul general al legalităţii administraţiei. Această
sintagmă exprimă ideea că legile au supremaţie asupra actelor
arbitrare ale puterii. Aşa cum explica Drey, aceasta reprezintă
„supremaţia absolută a dreptului obişnuit în opoziţie cu influenţa
puterii arbitrare şi exclude existenţa arbitrariului, a prerogativelor
şi chiar a autorităţii discreţionare a guvernului. Englezii sunt
conduşi de lege şi numai de către lege; orice om poate fi pedepsit
pentru încălcarea legii dar el nu poate fi pedepsit pentru altceva“ 5.
Şi în ultimul rând, al treilea grad – care este şi cel mai dens –
se bazează pe primele două şi aduce în plus noţiunii de „domnie a
legii“ cerinţa complexă ca ordinea juridică să fie compusă din
reguli abstracte şi generale care administrează un tratament egal
tuturor acelora cărora se adresează, reguli care sunt stabile şi
uşor accesibile publicului şi fără efecte retroactive. Acest aspect al
domniei legii este foarte aproape de cerinţele justiţiei formale
despre care scrie şi Lon Fuller6.
2. Câteva precizări asupra conceptului de globalizare.

Globalizarea poate fi explicată ca fiind „un proces (sau set de
procese) care întruchipează transformarea în organizaţia spaţială a
relaţiilor şi tranzacţiilor sociale – evaluate sub aspectul extinderii,
intensităţii şi impactului – care generează fluxuri transcontinentale
sau inter-regionale şi reţele de activitate, interacţiune, precum şi
exerciţiul puterii“7.
Globalizarea este un proces foarte complex şi amplu de
interacţiuni umane care depăşesc graniţele statale stabilite şi care
determină existenţa unei reţele de relaţii economice, politice,
culturale şi sociale, care pare să plutească deasupra delimitărilor
4
Acest sens al conceptului formulat pentru prima dată în „Déclaration des droit de
l'homme et des citoyen“ (Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului) a stat la baza
construirii teoriei germane a statului de drept („Rechtsstaat“) şi a noţiunii englezeşti de
domnie a legii („rule of law“).
5
Dicey, Albert V. Introduction to the Study of the Law of The Constitution.
Indianapolis. Liberty Fund, 1985, p. 120.
6
Fuller Lon. The Morality of Law. New Heven and London. Yale University Press, 1969.
7
Held D., McGrew A. The Global Transformations Rader; An Introduction to the
Globalization Debate. Cambridge.Polity Press, 2001, p. 68.
Domnia legii şi globalizarea ________________________________ 227
locale, regionale şi naţionale pentru a se contura într-o nouă

civilizaţie transnaţională. Deşi, din punct de vedere istoric au
existat întotdeauna tot felul de relaţii care s-au desfăşurat ignorând
graniţele comunităţilor umane, extinderea, intensitatea şi impactul
care au fost realizate până astăzi, trebuie luate în considerare ca
trăsături care aduc o schimbare calitativă proceselor istorice
precedente. Este o altă problemă stabilirea naturii acestei schimbări
calitative: pentru unii ea constă în prezenţa masivă a agenţilor
privaţi, pentru alţii, în mijloacele de comunicare folosite. Ceea ce este
important este faptul că interacţiunile acelor agenţi şi starea de fapt
pe care o produc generează o interdependenţă puternică între state
şi diferitele segmente ale societăţii civile, oricât de îndepărtate ar fi.
Globalizarea este într-o mare măsură un proces ireversibil.
Acest proces va continua producând experimente mai mult sau
mai puţin stângace, indiferent de rezultat.
Trebuie să admitem şi faptul că ceea ce avem acum în faţa
ochilor ascultă şi va asculta logica acţiunii colective de proporţii,
care determină un grad înalt de omonimitate şi un caracter
impersonal în acţiunile şi în reacţiile umane şi, prin urmare, un
grad destul de imprevizibil al rezultatelor. Considerăm că simpla
idee de „a conduce“ sau „ţine în frâu“ procesele complexe ale
globalizării va fi foarte dificil de realizat.
3. În cele ce urmează vom încerca să observăm mai pe larg

modul în care legea a fost sau este globalizată şi dacă rezultatul
globalizării poate fi considerat potrivit pentru construirea unora
dintre gradele sau treptele de densitate pe care le-am identificat în
conceptul de „domnie a legii“.
Credem că majoritatea juriştilor sunt de acord cu ideea că în
privinţa primului grad al „domniei legii“, prin reguli coercitive,
statul naţional este locul în care domneşte legea, pentru moment.
Aici, globalizarea în domeniul juridic este inexistentă sau aproape
inexistentă. Drepturile de proprietate şi dreptul penal nu au început
încă să se extindă dincolo de graniţe pentru a fi prevăzute printr-o
normă cu caracter global. Ceea ce înseamnă că nici o lege
supranaţională sau globală nu există pentru a recunoaşte şi proteja
în mod coercitiv drepturile de proprietate, şi nu există nici o
prevedere legală privind caracterul global al definirii şi pedepsirii
228 _________________________________________ MIHAI BĂDESCU
infracţiunilor. Nu există nici un judecător global, nici un tribunal la

care să apelezi pentru recunoaştere şi protecţie. Capitalul financiar
poate să circule peste graniţe, dar dreptul legal la proprietatea
acestui capital rămâne sub cupola legilor domestice Poluarea sau
ploaia acidă sunt transnaţionale, dar regulile care permit producerea
lor sau care nu reuşesc să le limiteze sunt încă naţionale. În ciuda
fenomenului complex al globalizării şi al impactului pe care
activităţile transnaţionale le au asupra multor zone ale globului,
aspecte importante ale vieţii sociale şi activităţile economice ale
majorităţii persoanelor particulare sau companiilor, care trăiesc
pe această planetă a globalizării sunt reglementate de norme juridice
interne. Globalizarea comunicaţiilor, cea economică şi cea socială
nu au fost însoţite de o globalizare juridică paralelă. Acţiunile
globale nu sunt supuse normelor şi, deşi aceasta ar fi putut fi
considerată ca o virtute într-o eră anterioară numită „consensul
Washington“, astăzi, în literatura globală poate fi descoperită o
cerere puternică de reglementare a procesului de globalizare privit
în ansamblul său8.
Trebuie subliniată această asimetrie între globalizarea socio-
economică şi cea juridică în vederea abordării problemelor pe care
le ridică procesul globalizării. Nepotrivirea dintre natura globală
de necontestat a multor acţiuni şi activităţile economice şi natura
predominant privată şi de stat a normelor legale care le susţin pe
acestea, poate avea multe consecinţe neplăcute care stau la baza
nemulţumirilor pe care procesul globalizării le-a produs. Acest
paradox al acţiunilor globale care se bazează pe normele legale
interne eşuează în a reglementa multe dintre dimensiunile şi
urmările acestor acţiuni globale este ceea ce doresc să clarific în
această lucrare. Iată câteva dintre aceste urmări.
Prima dintre ele se referă la acele comunităţi (naţionale sau
de altă natură), care nu beneficiază de o lege internă, eficientă şi
adecvată şi care nu participă, astfel, la procesul globalizării, sau,
dacă acestea participă, participarea este în totalitate pasivă. Dat
fiind deficitul evident al legii globale, majoritatea activităţilor globale
ale „actorilor“ (agenţilor implicaţi în acest proces) necesită două baze
8
Gilpin R. The Challenge of Global Capitalism. The World Economy in the 21 st
Century, New Jersey. Princeton University Press, 2000; Held D. Global Covenant. The
Social Democratic Alternative to the Washington Consens. Cambridge. Polity Press, 2004;
Stiglitz J. Globalization and its Discontents. London, 2002.
de sprijin: legislaţia internă din care provin şi legislaţia internă pe

baza căreia operează. Dar dacă cea din urmă este deficitară sau
chiar inexistentă, atunci acţiunea globală nu este posibilă.
Companiile multinaţionale nu-şi desfăşoară activităţile economice
în acele ţări care nu respectă programul hobbesian într-o proporţie
rezonabilă. Unul dintre cele mai importante şi evidente beneficii
ale globalizării economice – fluxul investiţiilor străine directe
înspre economiile care au nevoie de aceste investiţii – nu are loc
acolo unde nu se poate spune că există un stat bine articulat şi
eficient, indiferent de punctele sale forte. Toate societăţile lipsite
de coerenţă din punct de vedere legal sunt, prin urmare, excluse
de la beneficiile potenţiale ale procesului de globalizare.
Este, totuşi, evident că există unele efecte ale globalizării care
lucrează în direcţie inversă şi care ne conduc la o concluzie
neaşteptată. Una dintre caracteristicile cele mai importante ale
procesului de globalizare este impactul potenţial pe care o acţiune
sau o stare de fapt îl poate avea asupra ţărilor de pe glob. Într-un
sens nemetaforic nu mai putem spune că ţările sunt insule.
Consecinţele defrişării, ploaia acidă, bolile transmisibile, problemele
refugiaţilor, migraţia necontrolată a populaţiei etc. îşi pot avea
originile în orice ţară şi, totuşi, pot produce un impact semnificativ
asupra celorlalte. Într-o comunitate inarticulată din punct de vedere
juridic pot apărea multe probleme care sunt apoi răspândite pe tot
globul, pe căi oficiale sau neoficiale.
De aceea s-a produs o schimbare bruscă în percepţia asupra
importanţei pe care această lipsă de coerenţă dintre legislaţia
statului şi cea locală o poate avea pentru toată lumea. Înţelese ca
fiind produse ale acestei lipse de coerenţă, aceste urmări
dezastruoase pot să atragă după sine construcţia sau reconstrucţia
instituţiilor legale sau politice în cadrul comunităţilor care nu le
au. De exemplu, aşa-numitul „terorism internaţional“ a fost
interpretat ca fiind un produs al slăbiciunilor instituţionale ale
unor ţări în care îşi are originea şi de unde se poate extinde, dar
care a făcut ca unele segmente ale neo-conservatorismului
american să propună acum, după 11 septembrie, un program
important de „reconstrucţie a statului“, pe când, în trecut insistau
să introducă un regim riguros pentru stat9.
9
Fukuyama F. State-Building. Governance and World Order in the Twenty – first
Century. 2004.
230 _________________________________________ MIHAI BĂDESCU
Dar oricum interpretăm evenimentele de la 11 septembrie,

adevărul este că unele dintre efectele negative accidentale ale
globalizării nu pot fi prevenite sau combătute fără existenţa unei
articulaţii legale sau politice în cadrul tuturor comunităţilor
umane. Şi aşa apare paradoxul de care vorbeam mai înainte. Dacă
vrem ca toate comunităţile umane să se bucure de beneficiile
potenţiale ale globalizării sau dacă vrem ca aceste comunităţi să
nu sufere consecinţele negative care decurg din aceasta, soluţia
este una singură: fiecare ţară să fie înzestrată cu o ordine juridică
bine articulată, adică cu un stat riguros şi bine înrădăcinat.
Spaţiile nonarticulate din punct de vedere politic şi juridic sunt
locurile în care avariile pot fi provocate de procesul de globalizare
şi, de aceea, beneficiile care decurg de aici sunt întârziate.
4. Dacă ne lipseşte legea globală referitoare la reglementarea

drepturilor de proprietate, la dreptul penal şi altele, atunci am
putea prezenta peisajul din faţa ochilor noştri cu următoarea
metaforă: o reţea variată, dar întreţesută de agenţi globali: corporaţii
multinaţionale, organizaţii non-guvernamentale, grupuri şi asociaţii,
chiar şi persoane particulare, ale căror acţiuni şi activităţi transced
limitele graniţelor statale şi, de aceea, se răspândesc într-un
teritoriu care, deşi definit de graniţe teritoriale, este un mozaic de
ordini juridice şi politice juxtapuse.
Astfel, harta politică şi juridică ce stă la baza punctului de
vedere al participantului la procesul globalizării apare ca o ofertă
generoasă din care se poate alege potrivit preferinţelor şi intereselor
fiecăruia. Aceasta este legea „à la carte“. A apărut de multe ori
înainte, în discuţiile economice asupra numitei „delocalizări“, adică
strategia marilor corporaţii de a disloca procesul de producţie şi
de a plasa fiecare etapă într-o ordine legală diferită, care este
schimbată atunci când satisface interesele acestor corporaţii.
Participanţii la procesul globalizării sunt echipaţi cu
mobilitate şi aceştia îşi pot permite o călătorie între diferite ordini
legale naţionale10.
Scopul globalizării este acela de a ne permite să alegem norme
legale, ceea ce este un lucru obişnuit astăzi. Astfel, se intensifică
10
Cassese S. El espacio juridico global. Toledo, 2002.
practica noilor consecinţe: concurenţa dintre ordinile legale pentru a

atrage consumatorii de norme, fie ele corporaţii multinaţionale,
agenţii de turism sau alţi participanţi globali. De aceea, ordinile
legale se conturează în mod atractiv pentru agentul economic,
potrivit felului în care acestea pot satisface mai bine interesele
acelora pe care vor să-i atragă, aceia care sunt mai competenţi şi se
pot prezenta ca fiind un „paradis legal“ pentru activitatea de care
este interesat participantul la procesul globalizării. Această
competiţie aduce în mod paradoxal o convergenţă a sistemelor
legale care ar putea fi un prim pas către uniformizarea
conţinuturilor normative, dar apare şi pericolul de a fi
determinate de interese dominante pe piaţa globală a sistemelor
legislative. Acele sisteme care reuşesc să ofere cele mai scăzute
costuri ale tranzacţiei vor fi selectate.
Unul din cele mai îngrijorătoare aspecte ale pieţei ordinilor
legale, pe care procesul globalizării le implică, este acela că
interesul principal al participantului la procesul globalizării este
legat de normele legale sub egida cărora preferă să se afle şi care
norme ar trebui să fie eficiente şi valide. Acesta nu le poate
contesta legitimitatea.
Dacă acestea sunt adecvate, participantul global le va folosi
pentru a-şi proteja activitatea. Din această perspectivă, globalizarea
poate fi instrument de consolidare şi suport al regimurilor politice
cărora le lipseşte legitimitatea. Şi este un proces în care existenţa
celor două grade de „domnie a legii“ nu mai este necesară. Economia
globală necesită numai primul nivel de domnie a legii. Nu se insistă
asupra ideii că actele normative ale autorităţii ţării la care se
recurge sunt supuse unui control sau verificări legale de către
tribunale independente. Cele mai necontrolate regimuri dictatoriale
au putut oferi nişe de activitate atractive participanţilor/ agenţilor
globali. Nici una nu a necesitat respectarea cerinţelor oficiale
legate de ceea ce este corect. Probabil,s-a pus problema stabilităţii
legilor, dar nu legat de efectul lor retroactiv, caracterul lor de
generalitate sau condiţia publică. Studiile referitoare la corupţia
politică internaţională arată că marile corporaţii multinaţionale
nu numai că evaluează orice putere care a reuşit să impună o
reglementare eficientă ca fiind legitimă, dar se pronunţă în
favoarea faptului că unele puteri decid asupra resurselor pentru
oamenii pe care îi conduc, oricare ar fi sursa legitimităţii lor şi nu
232 _________________________________________ MIHAI BĂDESCU
pun la îndoială natura normelor legale sub care ei îşi desfăşoară

activitatea, dacă aceste norme sunt potrivite pentru activitatea lor11.
5. Am văzut cum agenţii globali îşi pot alege normele legale

potrivit preferinţelor lor. Acest lucru este valabil şi pentru dreptul
penal. Este necesar să reamintim câteva trăsături privitoare la
dreptul penal al globalizării, deoarece ideea legalităţii pedepsei a
fost întotdeauna unul din ingredientele de bază ale „domniei legii“.
Într-adevăr, supunerea uzului de forţa legalităţii este esenţa celui
de-al doilea grad de intensitate a noţiunii de „domnie a legii“ şa
cum a fost prezentată anterior. Şi este, de asemenea, ceva ce poate fi
predicat de cele două mari tradiţii legale, de la Magna Carta la
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului. În plus, a
fost recunoscut în mod explicit în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite: „Nimeni nu va fi considerat
vinovat de o faptă penală pe baza unui act sau omisiune care nu
constituie o faptă penală, atât în cadrul legilor naţionale, cât şi
internaţionale, la vreme când a fost comisă“ (art. 11).
„Domnia legii“ este condensată aici în principiul legalităţii
penale: nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Şi s-a
diversificat într-un set de cerinţe privind natura dreptului penal:
sine lege stricta (interzicerea analogiei şi a interpretării extensive);
sine lege scripta (respingerea fluctuaţiei şi modificării legii
cutumiare), sine lege praevia (fără efecte retroactive), sine lege
certa (fără neclaritate în descrierea infracţiunilor de sub cupola
denumirii „categoria penală“). Astfel, apare întrebarea: există vreo
lege penală globală? Nu poate exista decât un răspuns: acest
lucru nu există. Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să
ne amintim limitările Curţii Penale Internaţionale, care au fost
totuşi considerate un mare succes diplomatic.
Dreptul penal rămâne bine ancorat în principiul teritorialităţii
şi dreptul global se laudă că a depăşit acest principiu. Dreptul
penal, în calitatea sa de instrument de reglementare a uzului forţei,
este legat strâns de ideea suveranităţii teritoriale, iar validitatea
sa ca lege este definită, în principal, de teritoriu. În cadrul
11
Malem, J. Globalizacion, comercio internacional y corrupcion. Barcelona,
2000.
teritoriului statal, dreptul penal al statului se aplică, în teritoriul

statal este interzisă aplicarea dreptului penal internaţional. Legea
globală, prin natura sa, trebuie să aspire la depăşirea graniţelor în
descrierea infracţiunilor, a procesului investigaţional şi a
jurisdicţiei penale, dar nu este cazul aici. Se întâmplă contrariul
mai degrabă.
Ceea ce a apărut odată cu globalizarea este o nouă delicvenţă
internaţională, foarte greu de combătut, pentru că se foloseşte de
jurisdicţia penală, diferenţele naţionale în clasificarea infracţiunilor
şi modificarea principiilor legii privind extrădarea pentru a se
forma un grup de „paradoxuri penale“ care, aşa cum se întâmplă
cu „paradoxurile impozitelor“, sunt foarte folositoare pentru a
exista „domnia legii“. În sens opus, sunt aceia care – asemenea
administraţiei lui George Bush, încearcă să elaboreze proceduri,
în care garanţiile unui drept penal civilizat nu există, sau încearcă
să „deterioreze“ prizonierii (în Guantanamo şi alte ţări) pentru a
opera asupra legii. Acest uz al teritoriului legii penale arată sărăcia
legii globale în privinţa infracţiunilor penale. Apariţia acestor noi
delincvenţe transnaţionale, ceea ce a fost numit „conexiunea perversă“
a globalizării,12 poate fi considerată ca unul dintre aspectele negative
care merg alături de aspectele pozitive ale globalizării percepute ca
un fenomen total. Dar în termeni legali acest aspect negativ este
de o extremă importanţă deoarece pune la îndoială, însuşi
conceptul de lege pe care procesul globalizării îl implică. Căci,
dacă lăsăm de o parte ideea că legea este un instrument normativ
de reglementare a uzului de forţă 13, apoi, trebuie să elaborăm un
alt concept de lege pentru a concepe, apoi, o lege globală.
Trebuie menţionat că globalizarea nu face nimic să multiplice
expansiunea prezentă a legii penale şi aduce mari provocări
politicilor practice14. Dar ne vom referi la o problemă şi mai
12
Castells M. The Age of Information: Economy, Society and Culture, volum III:
End of Millennium. Cambridge. Massachusetts. Blackwell Publishers, 1988.
13
Bobbio N. Law and Force, en The Monist, XLIX, 1965.
14
Silva Sanchez J.M. La expansion del derecho penal. Madrid. Civitas; Velasquez
V.F. „Globalizacion y derecho penal“, en Mario G. Losano/ Francisco Munoz Conde, El
derecho ante la globalizacion y el terrorismo, Valencia, 2004 (autori citaţi de Francisco
Laporta – căruia îi datorăm acest studiu – în Globalization and the rule of Law.
Provisional draft for discussion with some doubts and perplexities of an old
westphalian“, în vol. „Law and justice in a global society“ Granada, Spania, 2005.
234 _________________________________________ MIHAI BĂDESCU
importantă, care apare odată cu unele elemente esenţiale ale

teoriei infracţiunilor în mediul globalizării. Elaborarea unei teorii
generale a infracţiunilor de către germani ca fiind o acţiune tipică,
antijuridică este considerată a fi una dintre cele mai importante
contribuţii ale ştiinţei juridice din Europa Continentală la construirea
dreptului penal modern. Privind caracterul antijuridic ca fiind o
expresie a principiului legalităţii, am ajuns la concluzia că dreptul
global nu are un răspuns al său propriu. Nu are un răspuns nici
pentru clasificarea infracţiunilor sancţionabile penal.
Una dintre dimensiunile pe care globalizarea le pune sub
semnul îndoielii este dimensiunea spaţială, apoi, însăşi ideea
infracţiunilor ca fiind „acţiuni“ care au loc într-un spaţiu poate
pune probleme.
Datorită noilor tehnologii şi reţelelor globale de comunicare,
însăşi noţiunea de acţiune umană şi ideea rezultatului acestei
acţiuni devin oarecum dislocate. Problema aşa-numitului locus
comissi delicti apare cu toată vigoarea, deoarece în acest spaţiu
al globalizării nu putem şti unde începe acţiunea şi unde sunt
produse rezultatele. Problema veche a infracţiunilor care sunt
comise într-un teritoriu iar rezultatele lor se resimt în afara
graniţelor, se multiplică acum până în punctul în care însăşi
ideea acţiunilor umane se estompează.
Marile infracţiuni ale globalizării, infracţiuni împotriva
mediului sau fraudele economice, sunt rareori comise de persoane
fizice. Acestea sunt comise în mod normal de corporaţiile mari,
persoane juridice. Problema responsabilităţii penale a persoanelor
juridice este foarte complexă15. Recomandarea Consiliului Europei,
datată 20 octombrie 1988, preciza:
„1. Companiile ar trebui să răspundă pentru infracţiunile
comise în timpul desfăşurării activităţii lor, chiar şi atunci când
infracţiunea este străină de scopurile companiei.
2. Companiile sunt răspunzătoare şi atunci când o persoană
care a comis acte sau omisiuni care constituie o infracţiune pot fi
identificate sau nu“.
Această recomandare n-a fost foarte eficientă şi nu a fost
extinsă în afara ţărilor aparţinând Uniunii Europene. În plus, faţă
15
Bacigalupo, S. La responsabilidad penal de las personas juridicas.
Barcelona, 1998.
de responsabilitatea civilă, ar trebui ca responsabilitatea penală a

marilor agenţi ai globalizării să fie accentuată, deoarece unele
bunuri publice importante sunt adesea ameninţate de activităţile
acestor agenţi. Dar activitatea unei mari corporaţii poate fi
dislocată, iar funcţionarea sa atât de anonimă încât „nimeni“ nu
comite, de fapt, acţiuni reprobabile, sancţionabile.
6. Ne menţinem scepticismul în privinţa posibilităţilor legii

globale de a realiza acel ideal al „domniei legii“. Considerăm că
există o acceptare generală a convingerii că toate sensurile sau
gradele de intensitate ale conceptului de „domnie a legii“ se bazează
pe noţiunea de lege aşa cum este ea înţeleasă de multe state. Cu alte
cuvinte, se bazează pe conceptul de lege ca instrument normativ cu
caracter coercitiv şi cu pretenţia de a fi restrictiv în anumite limite
teritoriale, mai mult sau mai puţin extinse, dar definite într-un
spaţiu. Acest lucru nu înseamnă că se insistă asupra unei viziuni
pur şi simplu spaţiale sau „statice“ a realităţii legislative, de parcă
harta juridică a lumii ar fi un fel de mozaic de spaţii legislative,
izolate şi impenetrabile. Dacă realitatea legislativă apare azi ca un
flux global sau transnaţional, acest lucru se întâmplă deoarece
legea depăşeşte limitele graniţelor şi normele legale produc un
impact care depăşeşte graniţele în spaţiul cărora sunt în vigoare.
Totuşi, ceea ce vrea să transmită acest scepticism este faptul că
un astfel de ideal nu a fost capabil să parcurgă încă etapele
necesare către aceste forme ale legii globale sau transnaţionale.
Acolo unde a dobândit o dimensiune transnaţională, acest lucru s-a
petrecut datorită fundamentelor clasice ale dreptului internaţional:
normele privitoare la conflicte şi tratatele. Aceste norme privitoare
la soluţionarea conflictelor s-au dovedit insuficiente pentru a
soluţiona litigiile transnaţionale, iar tratatele s-au înmulţit în
ultimii douăzeci de ani, (se pare că există mai mult de 50.000 de
tratate internaţionale în vigoare), ceea ce demonstrează, încă o
dată, complexitatea şi intensitatea relaţiilor în afara graniţelor,
dar nu afectează esenţa problemei: ambele norme care
reglementează conflictele şi Convenţia de la Viena privitoare la
legea tratatelor apelează la legea internă pentru a sprijini natura
restrictivă a normelor şi, prin urmare, să realizeze „domnia legii“.
236 _________________________________________ MIHAI BĂDESCU
Se pare că este unanim acceptat de către jurişti că

globalizarea şi noua sa dimensiune legală aspiră să depăşească
coordonatele care definesc dreptul internaţional, adică, este
acceptat şi propus faptul că legea globală încearcă să fie o lege
internaţională evoluată.
În contextul actual privind relaţiile internaţionale, numai UE
face să răspundă cerinţelor specifice privind idealul „domniei
legii“. Dar acest proces numit „regionalizare“ este opus
globalizării, chiar o ameninţare la adresa acesteia pentru faptul că
este văzută ca o construcţie din mai multe state cu independenţă
teritorială şi bariere de ordin economic. Tocmai de acea, toate cele
de mai sus par să privească construcţia politică la nivel european
decât lumea reţelelor private transnaţionale. Probabil că această
cale este mai bine exemplificată de Europa, cu toate dificultăţile
procesului, decât de aceia care visează la o lume în legalitate.
PLANSA FOTO
SUMAR
Introducere..............................................................................5
Notă.........................................................................................9
ILIE BĂDESCU, Statul naţional în contextul globalizării

........................................................................................................ 11
MIHAI STOICA, Cealaltă faţă a globalizării:

criminalitatea organizată şi instrumente juridice de
contracarare..........................................................................45
LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME, Dreptul la

libera circulaţie în contextul globalizării................................53
GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN, Comunicarea şi

diseminarea informaţiei europene prin presă.......................65
MIHĂIŢĂ RADU IONESCU, Aspecte psihologice ale

individului în tranziţia spre lumea globalizată......................79
GHEORGHE HOLBEA, Identitate şi globalizare în

viziune creştină ortodoxă......................................................85
LIVIU ŢĂRANU, Capital şi industrie naţională versus

globalizare. Cazul românesc...............................................111
GHEORGHE HĂRĂBOR, Impactul globalizării asupra

menţinerii ordinii publice.....................................................133
239
MIHAI MACUC, Consideraţii teoretice privind definirea

şi investigarea securităţii naţiunii.......................................151
MIRELA-DANIELA TÎRNĂ, Construirea statului–

naţiune. Concept. Cazul românesc......................................163
FLORIN ŞPERLEA, „Războiul caricaturilor“ între

„ciocnirea civilizaţiilor“ şi libertatea de exprimare..............169
VIRGILIU Z. TEODORESCU, Monumentul de for

public, carte de vizită a identităţii unui popor.....................177
ANTON RADU CONSTANTIN, Identitatea – o anomalie

a viitorului...........................................................................249
IULIA BOTEZATU, Securizarea frontierelor în

contextul globalizării...........................................................259
COSTICĂ VOICU, Terorism şi globalizare..........................273
MIHAI BĂDESCU, Domnia legii şi globalizarea..................283
Anexă..................................................................................295

Profesor universitar al Facultăţii de Sociologie, Universitatea Bucureşti (1972), doctor în sociologie (1984);
preşedinte al Asociaţiei Sociologilor din România; director al Institutului de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice,
director al Institutului Naţional de Cercetare a Civilizaţiei Rurale al Fundaţiei „Nişte ţărani“; cercetări în programe
internaţionale comune cu: Anglia Politehnic University, Universitatea din Barcelona, Tiffin University (SUA) şi altele.
Premiul „Dimitrie Gusti“ al Academiei Române.
Lucrări publicate: De la comunitatea rurală la comunitatea urbană (1978), Satul contemporan şi evoluţia sa istorică
(1981), Sincronism european şi cultura critică românească (1984), Sociologia şi geopolitica frontierei (1995), Teoria
latenţelor (1997), Cu faţa spre Bizanţ (1999), Mari sisteme sociologice europene (1999), Enciclopedia valorilor reprimate.
Războiul împotriva culturii române (1994–1999) (2000) şi altele.

Chestor de poliţie, director general la Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din Ministerul Administraţiei
şi Internelor (2005); licenţiat în drept al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne (1979), absolvent al Şcolii
Naţionale Superioare de Poliţie (École Nationale Superieure de la Police – ENSP – Saint Cyr au Mont d’Or) (1992), al
l’École Nationale d’Administration – ENA (2000); alte specializări în domeniu în SUA şi în Europa; participant la circa 50
de conferinţe, simpozioane şi întâlniri internaţionale organizate în domeniul migraţiei ilegale, terorismului, traficului de
arme şi materiale strategice, crimei organizate, cooperării poliţieneşti internaţionale, drepturilor minorităţilor şi altele din
domeniul poliţienesc; ofiţer de contact-european – Interpol – Kyon (2004), ataşat de afaceri interne la Ambasada României
la Ankara (2003–2004), reprezentantul României la numeroase reuniuni regionale şi internaţionale ale „Europol“ şi
„Interpol“.

LAZĂR CÂRJAN
Director general al Direcţiei Generale de Paşapoarte, licenţiat al Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti (1971),
conferenţiar universitar, şef al Catedrei de Drept de la Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti (2005), doctor în drept al
Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza“ din Bucureşti.
Autor: Istoria Poliţiei Române (Ed. „Vestala“, Bucureşti, 2000); Drept penal român – Partea generală. Note de curs
(Ed. „Curtea veche“, Bucureşti, 2001), Curs de criminalistică (Ed. „Curtea Veche“, Bucureşti, 2003), Criminalistică şi
ştiinţe de contact – bibliografie selectivă (Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004).
Coautor: Poliţia Română Rediviva (Ed. „Călăuza“, Deva, 2000); Ghid de conversaţie român–romm (ţigănesc) în
grai căldăresc – Pentru uzul poliţiştilor, magistraţilor şi nu numai (Ed. „Curtea Veche“, Bucureşti, 2001), Dicţionar român–
romm (ţigănesc) şi romm (ţigănesc)–român în grai spoitoresc – Pentru uzul poliţiştilor magistraţilor şi nu numai (Ed.
„Curtea Veche”, Bucureşti, 2001), Ştiinţă versus crimă. Criminologie, criminalistică, medicină legală (Ed. „Curtea Veche“,
Bucureşti, 2001), Investigarea criminalistică a locului faptei (Bucureşti, 2004) şi altele.
Numeroase articole în reviste de specialitate.
AUREL-VASILE SIME
Director general adjunct al Direcţiei Generale de Paşapoarte; licenţiat al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza“ din
Bucureşti (1983), al Academiei de Înalte Studii Militare, Facultatea de Comandă şi Stat Major (1991) şi al Facultăţii de
Drept din cadrul Academiei de Poliţie (1995); doctorand al Universităţii Naţionale de Apărare (2004).

Conferenţiar universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“ din cadrul Şcolii Naţionale
de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti şi Universitatea din Craiova.
Este licenţiată în filologie şi istorie (1981) şi are titlul de doctor în filologie al Universităţii din Craiova.
Coordonator al Centrului de Informare Europeană INFOEUROLIDER din Craiova şi realizator-coordonator la
Societatea Română de Radiodifuziune, Radio „Oltenia“ Craiova.
Lucrări publicate: Dizidenţă sau rezistenţă prin cultură (Ed. Helicon, Timişoara, 1993); Fantasticul. Receptare şi
receptivitate (Ed. Horion, Craiova, 1999); Portrete în aquaforte (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003); Flori de gheaţă
(Fundaţia „Scrisul Românesc“, Craiova, 2004); Comunicare audio-vizuală (Ed. Universitaria, Craiova, 2005); Prolegomene
la o istorie a mass-media (Ed. Universitaria , Craiova, 2006).
A îngrijit şi prefaţat numeroase lucrări de specialitate.

Medic şef compartiment neuro-psihiatrie la Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu al
Ministerului Administraţiei şi Internelor „Dr. N. Kretzulescu“, Bucureşti; doctor în ştiinţe medicale, specialitatea medicină
legală (psihiatrie judiciară) al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti (1998), masterand al
Universităţii Bucureşti (2006).
Este membru al Societăţii Medicilor şi Farmaciştilor Militari din România (1992), al World Psychiatric Association
(1996), al Ligii Române pentru Sănătate Mintală (1997), al New York Academy of Sciences (1999), al New York Academy
of Sciences 1817 Heritage Society (2000), al Societăţii Române de Anti-Ageing (2006) şi a altor asociaţii şi societăţi din
domeniu.
Lucrările sale prezentate în cadrul unor simpozioane şi congrese au ca preocupare psihiatria judiciară, studiul
tulburărilor de personalitate, psihofarmacologia, metode şi tehnici de terapie complementară.

Preot la Biserica „Precupeţii Noi“ din Bucureşti, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1988) cu teza
Persoană şi comuniune; doctor în
teologie al Universităţii din Thessalonik (2000) cu tema: Teologia părintelui Stăniloaie şi legătura ei cu teologia
contemporană răsăriteană şi apuseană.
Hirotonit diacon la 14 mai 1989, apoi hirotesit arhidiacon la 6 ianuarie 1995.
Cariera sa didactică a început la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul“ din Buzău, apoi la Liceul
Pedagogic „Spiru Haret“ din acelaşi oraş, ulterior lector la catedra de Teologie Sistematică din Facultatea de Teologie
Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ a Universităţii din Bucureşti.
Studii şi articole publicate în revistele centrale bisericeşti şi în reviste de specialitate.

Consilier în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Este absolvent de istorie al
Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi (1998) şi al unui master la „Freie Universität“ din Berlin (1999). Doctor în istorie din
2005 al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.
Coautor la lucrările: Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile de rezistenţă şi securitatea. 1948–1968 (Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003); Aprilie 1964. „Primăvara de la Bucureşti. Cum s-a adoptat Declaraţia de independenţă a
României (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004); Trupele de Securitate. 1948–1989 (Editura Nemira, Bucureşti, 2004).
Autor a numeroase articole în publicaţii de specialitate.


Colonel, şeful Serviciului Documentare şi Pedagogie din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române,
licenţiat al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne (1979), al Academiei de Înalte Studii Militare şi al
Facultăţii de Drept, Universitatea „Ovidius“ – Constanţa; redactor şef al „Buletinului Jandarmeriei Române“.

Cercetător ştiinţific în cadrul Centrului de Studii şi Cercetări pentru Siguranţa Naţională şi faculty adviser la
„Centrul de Studii NATO“ din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti; colonel; licenţiat al
Academiei de Ofiţeri Infanterie Sibiu (1980) şi al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1992), doctor în istoria
relaţiilor internaţionale al Facultăţii de Litere şi Istorie, Universitatea din Craiova (2001).
Coautor la lucrările: Armată şi societate în Europa secolului XX (Bucureşti, 1995), Armata Roşie în România.
Documente (Bucureşti, 1996), Geopolitică şi istorie la cumpăna dintre milenii – Geopolitics and History at the Crossroad
Between Millenia (Bucharest, 2000), Cursa înarmărilor şi Orientul Mijlociu în timpul Războiului Rece – The Arms Race
and the Middle East during the Cold War (Tel Aviv – Bucharest, 2003).

Consilier principal la Arhivele Naţionale ale României, licenţiată a Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti
(1997), masterat în „Istoria Europei în secolul al XIX-lea“ şi doctorand al aceleiaşi facultăţi (1999).
Lucrări publicate: Sprijinirea culturii româneşti în viziunea Academiei Române. Donaţii şi Premii, în volumul
„Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în lumea medievală şi modernă“ (Ed. Universităţii,
Bucureşti, 2000), Inventarierea averii Familiei Regale în 1948, în „Revista Institutului pentru Studiul Totalitarismului
(Bucureşti, 2000), Conceptul de muzeu naţional. Studiu de caz – Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti , în „Studii şi
materiale de muzeografie“ (Bucureşti, 2005), Regele Ferdinand. Omul sub povara coroanei, în Almanahul „Pentru Patrie“
(Bucureşti, 2005) şi altele.

Maior în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, redactor şef al revistei „Document“ (buletin al Arhivelor Militare
Române), licenţiat al Institutului Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu“ din Sibiu (1992) şi al
Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1996), doctor al aceleiaşi facultăţi (2003), membru al Comisiei Române de
Istorie Militară (1999).
Lucrări publicate: De la Vlad Ţepeş la Ceauşescu. Expresii memorabile româneşti explicate în contextul lor istoric (Ed.
Corint, 2001), De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române, 1948–1955 (Ed. Ziua, 2003).
Coautor: Enciclopedia primului război mondial (Ed. Teora, 2000), Arma de care aveţi nevoie. O antologie a
jurnaliştilor militari, 1990–2004 (Ed. Militară, 2004), Istoria Statului Major General. 1859–2004. Istorie şi transformare
(Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2004) şi numeroase articole, studii şi recenzii pe teme de istorie militară
contemporană şi psihologia comandanţilor.
Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române, pentru lucrarea De la armata regală la armata populară.
Sovietizarea armatei române, 1948–1955.

Membru în comitetul de coordonare a Comisiei de Istoria Oraşelor din cadrul Academiei Române; licenţiat al
Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1959) şi al cursurilor postuniversitare (1977) ale aceleiaşi instituţii; preocupări
în istoria veche, etnologie, muzeografie, bibliotecomanie şi artă decorativă în tehnica mozaicului. Cea mai mare parte a
activităţii a desfăşurat-o în cadrul Arhivelor Naţionale ca muzeograf la Muzeul Arhivelor, arhivist, director şi profesor la
Facultatea de Arhivistică.
Coautor: Din tezaurul arhivelor (Bucureşti, 1976); Podul Mogoşoaiei – povestea unei străzi, ediţie de Gh. Crutzescu
(Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987).
Autor: Arcul de Triumf (Ed. Miliară, Bucureşti, 1995); Cronică bucureşteană. 1877–1878 – Locuri evocatoare (Ed.
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1997); Mihail Eminescu – Simboluri ale cinstirii (Bucureşti, 2000); Monumentele Marii
Uniri (Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000), Sculptorul Mihai Onofrei (Ed. Junimea, Iaşi, 2003), Întru cinstirea lui
Ştefan cel Mare şi Sfânt (Ed. Economică, Bucureşti, 2004).
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxiii
A.D. Xenopol. Istoria ideilor mele. În: I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV,
Bucureşti 1933, p. 368–417.
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxiv
Valeriu Branişte. În cultura proprie trăieşte naţiunea. În: „Drapelul“, anul VIII, 1908, nr. 141.
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxv
Gheorghe LAZĂR (5 iunie 1779, Avrig, jud. Sibiu – 17 septembrie 1823, Avrig). Studii la Avrig,
Sibiu, filozofia şi dreptul la Cluj şi la Viena de teologie, filozofie şi inginerie. La Karlowitz, i-a fost blocată hirotonisirea pentru a nu fi
ales episcop un român. Este profesor la Sibiu, unde, pentru vederile sale liberare, a devenit persoană non grata. Pleacă la Braşov şi de
acolo trece în Ţara Românească, fiind într-o primă etapă inginer topometrist, realizator al unor valoroase planuri de moşii, precum şi
perceptor al copiilor unor mari boieri, receptivi la reformele necesare propăşirii ţării. Boierii doritori de reformarea ţării l-au sprijinit în
concretizarea intenţiilor sale. Militând pentru şcoala în limba română, găseşte sprijinul mai multor mari boieri şi pune bazele primei şcoli
superioare în limba naţională la Şcoala de la „Sf. Sava“. Autor de manuale, a creat în jurul său o pepinieră, din rândurile elevilor săi s-au
afirmat elementele care au condus destinele româneşti spre propăşire în deceniile următoare. După moartea sa, caz rarisim la români,
foştii elevi i-au dus pe mai departe crezul, contribuind la propăşirea neamului şi totodată manifestându-şi constant preocuparea de a-i
conferi cuvenita cinstire. Formele de manifestare au fost variate: construirea edificiului „Academiei”, de fapt al Universităţii, pe vatra
fostei şcoli de la „Sf. Sava”, înălţarea în forul public a unor monumente, atribuirea numelui său unor prestigioase unităţi de învăţământ
sau constituirea unuia din înaltele premii conferite de Academia Română.
Pentru artistul Costin Petrescu personalitatea lui Gheorghe Lazăr a fost o permanentă preocupare în decursul anilor revenind,
elaborând mai multe variante, inclusiv cele existente în locuinţa sa, azi Casa memorială „Costin Petrescu“.
Virgiliu Z. Teodorescu. O proiectată statuie a lui Gheorghe Lazăr în lumina unui document inedit – Evocarea lui Gheorghe Lazăr
în timpul revoluţiei de la 1848. În: „Revista Arhivelor“, Bucureşti, Bucureşti, anul XII, nr. 2, 1969.
Virgiliu Z. Teodorescu. O statuie a lui Gheorghe Lazăr în lumina unui document inedit. În: „Buletinul Monumentelor istorice“,
Bucureşti, anul XXXIX, nr. 4, 1970, p. 65.
Virgiliu Z. Teodorescu, Gheorghe Lazăr – la aniversare. În: „Naţiunea“, Bucureşti, anul XV, nr. 254 (719), 9–15 iunie 2004, p. 5.
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxvi
Ne referim la monumentul creat chiar în zilele revoluţiei dar care a fost suprimat de „prompta“
intervenţie a baionetelor
O altă preocupare o constatăm că s-a manifestat pe plaiurile Transilvane unde s-a purces la strângerea fondurilor necesare a-l
cinsti pe Crăişorul Munţilor, omul cu demnitate Avram Iancu. Acţiunea a fost atent supravegheată şi sancţionată de organele represive al
regimului Austro-Ungar. Vezi: Paul Abrudan. Istoria monumentului Avram Iancu. Procesul cununei. În: „Transilvania“, Sibiu, nr. 5, 1972,
p. 59. şi Pentru un monument lui Avram Iancu. Sibiu. 1972.
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxvii
Unirea Principatelor a fost un subiect care a preocupat atât pe oamenii politici aflaţi în postura de
eventuali comanditari cât şi pe artiştii plastici. La diverse momente au fost lansate demersuri de tatonare însă de fiecare dată, sub diverse
motivaţii, s-a recurs la o amânare sine-die, personalitatea lui Alecsandru Ioan I Cuza dorindu-se a nu leza pe domnitorul şi respectiv
regele Carol. Dacă Bucureştiul n-a reuşit să aibă un asemenea monument, atât în veacul al XIX-lea, cât şi în al XX-lea, la Iaşi s-a trecut
peste stupida timorare prin chiar reacţia regelui Carol care a finanţat substanţial achitarea notei de plată către realizatorul Raffaello
Romanelli şi a participat la solemnitatea dezvelirii amplului monument din Piaţa Unirii.
La Bucureşti după numeroasele tentative eşuate s-a ajuns, la începutul veacului XXI, să se găsească posibilităţile de a-i atribui
sculptorului Paul Vasilescu realizarea monumentului evocându-l pe Alexandru Ioan I Cuza. Şi în acest caz sunt discutabile două aspecte
legate de amplasament. Locul la numai câţiva metri de clopotniţa care în august 1862 a cunoscut tragicul atentat căruia i-a căzut victimă
primul ministru Barbu Catargiu, dosar cu multe semne de întrebare care încă n-au primit un concludent răspuns, fiind formulate prezumţii
că domnul ar fi fost în cunoştinţă de cauză. Al doilea aspect este cel al orientării în raport cu punctul cardinal vest şi fundalul clopotniţei
care estompează mult din elementele plastice ale lucrării. Vezi: Virgiliu Z. Teodorescu. Un proiectat monument al Unirii. În: „Buletinul
Monumentelor Istorice“ (nr. 4, 1970); Unirea. În: „Cronica Fundaţiilor“ (nr. 16, 2004); Gânduri la dezvelirea monumentului Alexandru
Ioan Cuza în Bucureşti. În: „Cronica Română“ (nr. 3401, L 22 martie 2004.
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxviii
Actul Independenţei de Stat a României a preocupat atât generaţia înfăptuitoare cât şi cele care i-au
urmat, însă de fiecare dată când se conturau condiţiile de trecere la fapte, interveneau inundaţiile, molimele, pojarurile, războaiele şi alte
motivaţii. Au fost formulate frumoase propuneri ca în Bucureşti monumentul să se materializeze, dând contur unei Catedrale a Neamului.
Nimeni n-a fost împotrivă şi totuşi nu o avem nici în 2006, ultimii ani problema amplasamentului devenind prilej de dezbinare, de ambiţii
personale, promisiuni, tergiversări.
C. Esarcu. Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Memoriu citit în şedinţa Atheneului de la 3/ 15
noiembrie 1883 [A.N. Biblioteca III 4115].
Virgiliu Z. Teodorescu. Un subiect revenit în actualitate: Catedrala Neamului. În: „Dimineaţa“, nr. 3570 şi 3571; Catedrala
Neamului. În: „Cronica Română“, nr. 3139/ 15 mai 2003; Risipa, dominanta zilelor noastre. În: „Dimineaţa“, nr. 3804/ 16 aprilie 2004; nr.
3806/ 20 aprilie 2004; nr. 3807/ 21 aprilie 2004. Reacţia faţă de modul cum s-a acţionat împotriva unor monumente, lezând demnitatea
naţională a românilor, lipsa de profund discernământ a factorilor de decizie, păgubind forul public de o serie de monumente sau
reintegrând un monument îndepărtat de generaţia făuritoare a Marii Uniri. Ne referim la monumentul Independenţei înlăturat din forul
public de la Oradea şi maltratat treptat la locul de depozitare, valoroasă realizare a sculptorului Constantin Popovici, monumentul 1907
din Bucureşti, realizare a sculptorului Naum Corcescu, integrarea monumentului generalilor unguri la Arad şi a problemei doritei
amplasări a Catedralei Neamului prin înlăturarea din Parcul Carol I a construcţiei fostului Mausoleu căruia este de dorit a i se conferi
caracterul de Panteon Naţional în directă relaţie cu Mormântul Eroului Necunoscut, eronat plasat în zona pânzei freatice a apelor lacului
limitrof. Articol în care era prezentată reacţia unui cunoscător al monumentelor care, eventual, putea deschide calea spre alte şi alte puncte
de vedere. De la nivel guvernamental s-a impus redacţiei interzicerea de a mai publica articole ale respectivului autor. În trecut se numea
cenzură, acum „dreptul“ la silită tăcere.
mmmmmmmmmmmmmmmmccclxxxix
Unele au cunoscut parţiale rezolvări Un exemplu îl constituie realizarea Monumentului Pompierilor,
declanşată la împlinirea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848.
Vezi:Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Eroilor pompieri. În: „B.C.M.I.“ (nr. 4/ 1991); Monumentul pompierilor din Bucureşti
(prezentare la Simpozionul Tradiţie şi educaţie, organizat de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, 2005).
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxc
Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuţii documentare referitoare la monumentele de for public ridicate pe
teritoriul dintre Prut şi Nistru în perioada anilor 1918–1940. În: „Revista Arhivelor“ (nr. 2/ 1993); Simboluri de for public dedicate
cinstirii lui Ştefan cel Mare. În: „Revista Arhivelor“ (nr. 3/ 1993); Simboluri de for public dedicate cinstirii memoriei lui Ştefan cel Mare
şi Sfânt. În: „Biserica Ortodoxă Română“ (nr. 7–12/ 2003); Întru cinstirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Editura Economică, Bucureşti,
2004.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxci
Virgiliu Z. Teodorescu. Simboluri ale cinstirii dedicate lui Mihai Viteazul. În volumul editat de Ministerul
Afacerilor Externe, Direcţia relaţiilor culturale, incluzând comunicările de la sesiunea ştiinţifică din 17 septembrie 1993, Bucureşti, p. 31–
52.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxcii
Publius OVIDIUS Naso , poet latin, relegat din ordinul împăratului Augustus la Tomis, unde îşi
trăieşte ultimii ani ai vieţii. Statuia lui, aflată în Constanţa, a fost realizată de Eltore Ferrari (fost luptător garibaldist), este din bronz, înaltă
de 2,50 m, soclu marmură albă. A fost dezvelită în 1887 (veti Constanţa litoral. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxciii
Miron COSTIN (februarie 1633 – 18 decembrie 1691, Roman, jud. Neamţ, reînhumat sub monumentul
de la Iaşi) cronicar moldovean.
Sculptorul Vladimir Hegel a realizat pentru Piaţa Teatrului Naţional din Iaşi monumentul sub al cărui soclu a fost depusă racla cu
osemintele aduse de la Brănişteni.
A.N.-D.J. Neamţ, Piatra Neamţ, fond Primăria Târgu Neamţ, dosar 178/ 1887, f. 1 la 30 iunie 1887 iniţiativa de a ridica statuia lui
Miron Costin în primăvara anului 1888 la Iaşi. Au fost incluşi în comitetul de iniţiativă: Mihail Kogălniceanu, preşedintele Academiei,
Dimitrie Sturdza, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, episcopul Ştefănescu Melhisedec, G. Creţeanu administratorul Domeniilor
Coroanei, Titu Maiorescu, ministru, Leon Negruzzi, senator, Alexandru Odobescu, membru al Academiei Române, Nicolae Ionescu,
profesor, deputat, Constantin Stăncescu directorul Teatrului, Bogdan Petriceicu Hasdeu, preşedintele Consiliului Permanent, A.
Papadopol-Calimach, ministru, deputat, V.A. Urechia secretarul comitetului; f. 2 Consiliul permanent Târgu Neamţ a hotărât să acorde
suma de 100 lei pentru monument; f. 3 V.A. Urechia locuia în Bucureşti pe str. Ştirbei Vodă nr. 66; f. 4 societatea pentru ridicarea statuii,
statut: art. 1 Societatea pentru ridicarea statuii sub care se vor depune osemintele lui Miron Costin aflate la Brănişteni. Sumele se
strângeau prin cotizaţii, subscripţii şi subvenţii. Va fi realizat de Hegel „sculptorul francez“. După ridicarea statuii societatea îşi va
continua existenţa, propunându-şi a ridica alte monumente în memoria bravilor bărbaţi ai ţării de mai înainte de secolul al XIX-lea. În caz
de dizolvare actele se vor depune la Arhiva Academiei Române; f. 5 Consiliul Permanent al jud. Piatra/ Neamţ/ acorda 100 lei pentru
statuia Miron Costin.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Primăria Botoşani, dosar 729/ 1887 la 19 decembrie consiliul a votat suma de 1.000 lei contribuţia la realizarea
monumentului Miron Costin „fiu al judeţului“.
A.N.-D.M.B., fond P.M.B., dosar 182/ 1887, f. 1. În 1887 Comitetul de iniţiativă format din … adresa solicitarea pentru sprijin financiar
necesar realizării monumentului Miron Costin.
A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, 3/ 1888–1939 Invitaţia pentru 12 septembrie 1888 la Iaşi pentru a participa la dezvelirea
monumentului Miron Costin, „oferită de naţiunea română oraşului Iaşi“.
„Calendarul Minervei, 1899“, Bucureşti, foto basoreliefurile de la monumentul Miron Costin, Iaşi: p. 72 Miron Costin citind din
scrierile sale la curtea lui Ioan al III-lea; p.74 Arestarea lui Miron Costin în decembrie 1691.
Adrian Rădulescu, Stoica Lascu, Puiu Haşoti. Constanţa ghid de oraş. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 120 la Muzeul de
Artă bustul Miron Costin, Wladimir Hegel.
Adriana Botez, Ştefan Ionescu. Valbudea. Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, 96 p., la p. 34 medalionul Miron Costin, marmură,
Universitatea din Iaşi.
George Oprescu. Ştiri contemporane despre artele plastice în România între 1890–1909. În: „Analecta“, vol. III, Bucureşti, p. 111
medalionul Miron Costin, marmură, Universitatea din Iaşi, Ştefan Ionescu Valbudea.
Alex. Antoniu. Album general al României. vol. II/ 1903/ [A.N. Biblioteca III 7.061], planşa 59, p. 5 statuia Miron Costin,
Grădina Teatrului Naţional inscripţia: 1633–1691 Naţiunea Română recunoscătoare înscrişi principalii contribuabili la subscripţie În
anul 1888 luna august, în al 22 an al domniei Majestăţilor lor Carol I regele României şi regina Elisabeta, prin contribuţiune
publică s-a ridicat în Iaşi acest monument, sub care naţiunea română a depus cu veneraţiune, osemintele aflate în mormintele
familiei Costin, din biserica Brănişteni, jud. Roman.
I.L.R., Bucureşti, 1974, p. 90: Brănişteni, sat desfiinţat, înglobat la satul Miron Costin, comuna Trifeşti, jud. Neamţ.
Basoreliefurile: 1) Miron Costin arestat în 1691, jelindu-şi soţia moartă, privegheată de Ioan al III-lea (?) şi autorităţile care l-au
arestat; 2) Curtea lui Ioan al III-lea (?) audiindu-i lectura lui Miron Costin.
N.A. Bogdan. Oraşul Iaşi, monografie istorică şi socială ilustrată. Iaşi 1914, p. 326–327 monumentul Miron Costin ridicat din
iniţiativa lui V. A. Urechia prin subscripţie publică la nivel naţional. Lucrarea a fost încredinţată sculptorului Wladimir C. Hegel care a
realizat statuia şi 2 basoreliefuri, turnate în bronz. Unul din ele îl redă în momentul când citea una din scrierile sale, cinstind personalitatea
regelui Poloniei, Ioan al III-lea, iar al doilea momentul când a fost arestat de trimişii la porunca lui Constantin Cantemir care l-a acuzat a
fi hiclean. Text. Lui Miron Costin 1633–1691 Naţiunea română recunoscătoare. Istoricul statuii şi numele principalilor contribuabili la
ridicarea monumentului. Sub piedestalul statuii a fost găzduită racla din metal cu osemintele lui Miron Costin şi ale soţiei sale aduse din
biserica de la Brănişteni; p. 469 foto basorelieful cu lectura.
Din iniţiativa lui V.A. Urechia s-a realizat pentru Iaşi prin subscripţie publică monumentul Miron Costin de către Wladimir C.
Hegel. Într-o cutie metalică au fost aduse de la Brănişteni (fost Bărboşi) osemintele lui Miron Costin şi ale soţiei sale.
Noul ghid al Iaşului. Iaşi 1927 p. 72 Miron Costin, 1888 [A.N.-D. J. Iaşi Biblioteca 9.606]
Emanoil Bucuţa. Un portret necunoscut al lui Miron Costin. În: „Boabe de grâu“, Bucureşti, anul III, nr. 7, iulie 1932, p. 305–306.
Văzut la Budapesta în casa ministrului României V. Grigorea.
Boabe de grâu. Bucureşti, anul III, nr. 9, septembrie 1932, p. 436 foto: Portretul Miron Costin având în stânga sus în medalion
simbolul Moldovei.
Boabe de grâu. Bucureşti, anul V, nr.5, mai 1934, p. 275 monumentul Miron Costin de la Iaşi, foto.
La Fundaţia „Regele Ferdinand I“ din Iaşi (azi B.C.U.) medalionul Miron Costin, Richard P. Hette.
A.H. Golimas. Casele şi gropniţa lui Miron Costin în Iaşi. În: „Cetatea Moldovei“, Iaşi, nr. 7, 1941, p. 76.
George Oprescu. Sculptura statuară românească. ESPLA, Bucureşti, 1954, p. 83 Wladimir C. Hegel 1839–1918 a fost adus în
România de V.A. Urechia, la Iaşi în 1890 (?, p. 85 foto monumentul Miron Costin de la Iaşi.
Ion Cojocaru. Şcoli tehnice profesionale şi de specialitate din statul român 1864–1918. Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p.
65: s-a importat de la Liverpool, Anglia, o instalaţie de topire a metalelor pentru Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. La expoziţia
cooperatiştilor din 1894, organizată în Bucureşti, şcoala a prezentat busturile Miron Costin, Mihail Kogălniceanu, Un doge veneţian
[informaţia la: A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Diverse, dosar 525/ 1894, f. 149, nota 3: în atelierul Şcolii de
Arte şi Meserii din Bucureşti au fost turnate în bronz statuile Carol Davila, lucrare a lui Carol Storck, dezvelită la 16 octombrie 1903 în
faţa localului Facultăţii de Medicină; statuia C.A. Rosetti lucrare a lui W.C. Hegel; p. 66: după 1899 Şcoala Superioară de arte şi Meserii
din Bucureşti a fost mutată de la Filaret la Poilizu. [Biblioteca Centrală Pedagogică II 53.104].
Remus Niculescu, în: „S.C.I.A.“, seria „Arta plastică“, Bucureşti, anul 19, tom 27 [A.N. Biblioteca P II 492], p. 62 comanda făcută
la Paris de V.A. Urechia lui Wladimir C. Hegel pentru a realiza monumentul lui Miron Costin, urmând a fi terminat în 1888; p. 63
festivitatea dezvelirii a avut loc la 18 septembrie. Citează: „Universul“, Bucureşti, anul V, nr. 239, 20 septembrie/ 2 octombrie 1888;
„Familia“ anul XXIV, nr. 42, 6/ 18 octombrie 1888, p. 481–485.
Manuela Tănăsescu. Miron Costin. În: „Scriitorii români“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.158–164.
George Buzdugan, Gheorghe Niculiţă. Medalii şi plachete româneşti. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 243 Medalia
inaugurării monumentului Miron Costin, gravor W. Hegel, bronz Ø 50 mm. datată: 22 august 1888.
D. Văcariu. O scrisoare privitoare la dezvelirea statuii lui Miron Costin de la Iaşi. În: „Cercetări istorice“, vol. II, Iaşi, 1971,
editat de Muzeul de Istorie a Moldovei. [A.N.-D.J. Bistriţa Năsăud, Bistriţa Biblioteca, fond Năsăud 2082, inv. 3.111] p. 385–386:
septembrie 1888 Comitetul de iniţiativă, avândul ca preşedinte pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Culianu, K. Calinderu, Nicolae Gane,
Bogdan P. Hasdeu, Nicolae Ionescu, Ştefănescu Melhisedec, Titu Maiorescu, Leon Negruzzi, A. Papadopol-Calimach, Dimitrie Sturdza,
Constantin Stăncescu, secretar V.A. Urechia. Fonduri obţinute prin subscripţie publică. Scrisoarea lui V.A. Urechia către N. Culianu
trimisă din Bucureşti la 9 septembrie 1888 TEXTUL citează printre cei care au contribuit substanţial şi pe Elena Cuza. Este prezentată
schiţa programului inaugurării întocmită de M. Kogălniceanu care urma să ajungă la Iaşi pe 12 septembrie 1888.
Ilie Corfus. O nouă pagină de cronică. În „Magazin istoric“, Bucureşti, anul V, nr. 8 (53), august 1971, p. 67 are reprodusă
imaginea unuia din basoreliefurile monumentului Miron Costin de la Iaşi. Redă scena lecturii poemului omagial de către autor, scriitorul
Miron Costin, în prezenţa la 1684 a regelui Poloniei Ioan Sobieski căruia îi era dedicată creaţia literară.
Salonul pictură sculptură a 25-a aniversare a Republicii, 1972–1973, Catalog, Justin Năstase, Miron Costin, piatră
1,05x0,50x0,50 m.
„Magazin istoric“, Bucureşti, anul XVII, nr. 9 (198), septembrie 1983, p. 4–9 referinţă la simbolurile Miron Costin de la: Galaţi
dezvelit la 17 octombrie 1893; Bacău dezvelit la 21 iunie 1896.
Emil Satco. Arta în Bucovina. vol. I, Suceava, 1984, p. 86–87 Vladimir Florea a realizat pentru Casa Dosoftei din Iaşi bustul
monumental Miron Costin.
Lidia Mihăilescu-Brânceanu. Demersurile lui V.A. Urechia pentru ridicarea statuii lui Miron Costin. În: „Revista Muzeelor şi
monumentelor“, seria „Monumente istorice şi de artă“, Bucureşti, nr. 2, 1984, p. 72–74. Referinţă la preocuparea Societăţii pentru
ridicarea unei statui lui Miron Costin. Este menţionat comitetul diriguitor: D.A. Sturdza, B.P. Hasdeu, Ştefănescu Melhisedec, I.
Kalinderu, A. Papadopol-Calimach, A. Odobescu, N. Gane, N. Ionescu, N. Culianu, T. Maiorescu, C.D. Stăncescu, preşedinte M.
Kogălniceanu.
Dorina N. Rusu. Istoria Academiei Române – repere cronologice. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, 388 p., la p. 70: la
11/ 23 septembrie 1888 la solemnitatea dezvelirii monumentului Miron Costin de la Iaşi Academia Română a fost reprezentată prin
academicianul Nicolae Ionescu.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxciv
MIRCEA cel Bătrân/ Mircea cel Mare (–31 ianuarie 1418, înmormântat în pronaosul ctitoriei sale
biserica mănăstirii Cozia).
În secolul al XVI-lea pictorul în frescă Dobromir din Târgovişte a realizat în incinta bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş
tabloul evocându-l pe Mircea Voievod. Anticipând demolarea pentru reconstrucţia bisericii s-a procedat la salvarea vechii picturi, panoul
fiind ani de zile păstrat şi expus în patrimoniul Muzeului Religios, de unde, după 1948 a ajuns la Muzeul Naţional de Artă.
În casa muzeu „Teodor Aman“ din Bucureşti un medalion Mircea Voievod, dăltuit în lemn de artistul Theodor Aman.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv., dosar 94, cutia 15 macheta realizată de sculptorul Constantin Bălăcescu
pentru monumentul Mircea Voievod de la Tulcea; foto din atelierul artistului având în fundal statuia turnată în gips, încadrată de alte
lucrări în diverse stadii de realizare.
1904 la Tulcea monumentul Mircea Voievod, bronz, Constantin Bălăcescu. Domnul era redat în picioare purtând armura epocii
ţinând în mână buzduganul. Soclul a fost realizat cu piatră de râu. Monumentul a fost distrus de ocupanţii bulgari în 1916.
A.N.-D.J. Iaşi, fond Universitatea Alecsandru Ioan I. Cuza, dosar 757/ 1909–1910, f. 13–14 oferta formulată de sculptorul
Constantin Bălăcescu pentru realizarea monumentului Mihail Kogălniceanu din Iaşi cuprinde şi o listă a unor lucrări anterioare printre
care şi monumentul Mircea cel Mare din Tulcea.
„Albina“, Bucureşti, anul XVI, nr. 21, 24 februarie 1913, p. 936 foto monumentul Mircea Voievod de la Tulcea realizat de
Constantin Bălăcescu.
A.N.-D.A.I.C., fond Casa Şcoalelor, dosar 1654/ 1917 monumentul Mircea cel Bătrân de la Tulcea.
A.N.-D.M.B., Comisiunea Monumentelor Istorice, inv. 413, dosar 134/ 1918, f. 4 la 18 ianuarie 1918, referitor la situaţia de la
mănăstirea Cozia unde au fost profanate mormintele; se solicita o promptă intervenţie pentru protejarea mormintelor. Este amintită
iniţiativa de a comemora împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Mircea Vodă; f. 53 raportul din 23 februarie 1918 referitor la
comemorarea lui Mircea Voievod la mănăstirea Cozia, la 13 februarie 1918.
A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 545/ 1923 Actul comemorativ din 5 noiembrie 1923 consemna punerea pietrei
fundamentale a construcţiei liceului şi Şcolii comerciale „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa. Solemnitatea a fost onorată de participarea
ministrului dr. Constantin Angelescu. Actul a fost semnat de participanţi.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 357/ 1927, f. 1–8 corespondenţa purtată între 3
ianuarie 1927 şi 2 aprilie 1927 din Tulcea pentru restaurarea monumentului Mircea Voievod şi strângerea de fonduri pentru realizarea
monumentului Eroilor tulceni din primul război mondial.
George Oprescu. Ştiri contemporane despre artele plastice din România între 1890–1909. În: „Analecta“, vol. III, Bucureşti,
1946, p. 130 referinţă la monumentul Mircea Voievod de la Tulcea distrus de ocupanţi în primul război mondial.
A. Nor. Din trecutul nostru, Căile de lumină şi jertfă ale neamului: Mircea Vodă cel Mare. În: „Albina“, Bucureşti, anul XXXVII,
nr. 34, 31 august 1934, p. 3 foto Mircea Vodă cel Mare.
Piatra tombală realizată din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice, aşezată şi sfinţită pe mormântul ctitorului bisericii
mănăstirii Cozia la 15 mai 1938. Vechea piatră a fost distrusă de profanatorii mormântului în 1917 în timpul ocupaţiei inamice. Textul noii
inscripţii a fost redactat de Nicolae Iorga astfel: Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea Domnul Ţării Româneşti adormit în anul 1418.
A.N.-D.M.B., Comisiunea Monumentelor Istorice, inv. 413, dosar 228/ 1938, f. 2, 3. Acţiunea solemnă din 15 mai 1938 de
reînhumare a osemintelor lui Mircea cel Bătrân la mănăstirea Cozia în incinta pronaosului bisericii. Au participat: Nicolae Iorga, Nicolae
Popescu, Ioan Lupaş; f. 2, 3 Programul ; f. 4 cupuri din presă referitoare la eveniment; f. 5–19 relatări din ziare.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 193/ 1939, f. 116 Adresa Ţinutului Dunărea de Jos din 12 iulie 1939
referitoare la statuia monumentală din Piaţa Mircea din Tulcea. Fondurile necesare lucrării au fost obţinute: 100.000 lei de la Rezidenţa
Regală+sume acordate de diverse ministere+sumele acordate benevol+donatori. În fruntea comitetului a fost desemnat Armand Călinescu;
f. 117 plan de situaţie al amplasamentului statuii Mircea Voievod în Piaţa Mircea.; ciorna răspunsului M.C.A.,D.A. prin care a fost acordat
consimţământul pentru constituirea comitetului de iniţiativă; 72/ 1939, f. 90 ibidem; 104/ 1939, f. 112 Ţinutul Dunărea de Jos către
M.C.A. la 28 martie 1939 înainta programele pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân la Tulcea. C.S.M.P., jurnalul 549, din 5
septembrie 1939; f. 114–116 Programul Mircea cel Bătrân, Tulcea.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosarele 878/ 1939, f. 2–19 PV pentru alegerea
Comitetului pentru ridicarea monumentului Mircea Voievod. Preşedinte a fost ales Constantin C. Giurescu, rezidentul Ţinutului Dunărea
de Jos; 920/ 1940, f. 1–18 fonduri pentru monumentul Mircea Voievod.
A.N-D.M-B., fond Ateneul Român, dosar 5/ 1939 f. 38 Ţinutul Dunărea de Jos solicita conducerii Ateneului Român la 31 august
1939 programarea spaţiului expoziţional al Rotondei pentru perioada 10–20 ianuarie 1940 urmând să expună machetele participanţilor la
concursul care să-l definească pe realizatorii monumentelor: Ştefan cel Mare de la Chilia Nouă şi Mircea cel Bătrân de la Tulcea.
„Gazeta municipală“, Bucureşti, anul XI, nr. 543, 18 octombrie 1942, p. 2 Restaurantul „Mircea cel Mare“, Bd. Elisabeta sub
Cercul Militar. [A.N. Biblioteca P III 75].
A.N.-D.A.I.C., fond Pantelimon Halippa, inv., dosar 1035/ 1918–1919 Invitaţie la Biserica Albă din Calea Victoriei din Bucureşti
pentru a participa la pomenirea lui Mircea cel Mare, manifestare organizată de Dobrogea Românească D 13 februarie 1944 la împlinirea a
526 de ani de la moartea domnului. Semnatari ai invitaţiei academician prof. Constantin Moisil şi prof. univ. C. Brătescu.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 36/ 1944, f. 204 fişa de înscriere la Salonul Oficial 1944 a sculptorului
Victor Olteanu, locuind în comuna Militari, realizator al lucrării Mircea cel Mare = Respins.
Pavel Chihaia. Observaţii asupra portretelor lui Mircea cel Bătrân şi doamnei Mara de la Brădet. În: „S.C.I.A.“, seria „Arta
plastică“, Bucureşti, nr. 1, 1960, p. 253–258 descrie portretelor realizate la 1761 pe care le consideră convenţionale.
Alina Ioana Şerbu. Marius Butunoiu. Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, 104 p., la p. 78, proiect de monument, 1962. La Ministerul
Apărării Naţionale; p. 66 bustul Mircea cel Bătrân.
Marin Mihalache. Oscar Han. Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, 103 p., la p. 93 Mircea cel Bătrân, bronz, 1964.
A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: Mircea cel Bătrân, lucrare încredinţată spre realizare pentru Parcul din Cozia,
oraşul Călimăneşti, jud. Vâlcea, lui Ion Irimescu, macheta 1967, termen execuţie definitivă 1968.
F.T., M.C., p. 320–321 la Râmnicu Vâlcea în parcul central, statuia Mircea Voievod, piatră [eroare este bronz], Ion Irimescu,
1966.
Constantin Marinoiu. Itinerare vâlcene. p. 51 în Râmnicu Vâlcea pe terasă, azi Piaţa Mircea cel Mare, statuia Mircea cel Bătrân,
Ion Irimescu.
Pentru Constanţa: Oscar Han macheta 1968, execuţia 1970 monumentul Mircea cel Bătrân.
Mircea Grozdea, Mac Constantinescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, foto, p. 30 macheta Mircea cel Bătrân, piatră.
În 1966 la Râmnicu Vâlcea a fost dezvelită în parcul din zona centrală statuia Mircea cel Bătrân, bronz, Ion Irimescu.
C. Gibescu. O statuie a lui Mircea cel Bătrân la Râmnicu Vâlcea. În: „Orizont“, Râmnicu Vâlcea, anul II, nr. 153, 25 aprilie 1969.
A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: pentru Târgovişte i-a fost comandată o lucrare Mircea cel Bătrân sculptorului
Ion Irimescu care urma să prezinte macheta în 1968, execuţia fiind planificată pentru 1970.
Florian Tucă, Mircea Cociu. Monumente ale anilor de luptă şi jertfă. Editura Militară, Bucureşti, 1983, 447 p., la p. 370: la 29
noiembrie 1968 la Târgovişte lângă gara C.F.R. Sud a fost dezvelit bustul Mircea cel Bătrân, piatră cenuşie, Ion Irimescu.
G. Mihăescu, E. Fruchter, C. Manolescu. Târgovişte, ghid de oraş. Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 98 în faţa Gării
C.F.R. pe Bd. Castanilor, bustul Mircea cel Bătrân, piatră 1968, Ion Irimescu.
Expo judeţeană Alba Iulia, 1968, Catalog, Marius Butunoiu, Mircea Vodă, gips patinat 1,300x0,800 m.
Octavian Barbosa. Dicţionarul artiştilor români contemporani. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, 536 p., la p. 88–89 Marius
Butunoiu are la Costineşti, jud. Constanţa lucrarea Mircea cel Bătrân.
Salonul pictură sculptură municipiul Bucureşti, 1969, Catalog, Cristea Grosu, Domnitorul Mircea, gips 1,80x1,90x0,70 m.
„Arta“, Bucureşti, anul XVI, nr. 7, 1969, p. 15 Ion Irimescu, Mircea cel Bătrân.
A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosarele 34/ 1968–1970: pentru Turnu Măgurele în centru a fost încredinţată lui Oscar Han realizarea
statuii Mircea cel Bătrân în 1968; 141/ 1970, f. 3 Oscar Han a realizat statuia Mircea cel Bătrân, bronz.
F.T.,M.C., p. 395–396 În 1970 la Turnu Măgurele, jud. Teleorman, în Parcul central statuia Mircea cel Bătrân, bronz, modelată
de Oscar Han în 1967.
D. Almaş, I. Scurtu. Turism cu manualul de istorie. Bucureşti, 1973, p. 250 la Turnu Măgurele monumentul domnului Mircea
Voievod, bronz, Oscar Han.
Oscar Han, p. 93 dezvelirea statuii Mircea cel Bătrân, bronz, la Turnu Măgurele în 1967; p. 60, 62statuia bronz are circa 3 m.,
soclul piatră 1,70 m.
Octavian Barbosa, p. 226 Oscar Han la Turnu Măgurele are statuia domnului Mircea Voievod, bronz, 1967.
Judeţele Patriei Teleorman, monografie. Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 276 în Parcul central din Turnu Măgurele statuia
domnului Mircea Voievod, bronz, Oscar Han.
A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: pentru Constanţa i-a fost încredinţată lui Oscar Han realizarea unei lucrări
Mircea cel Bătrân pentru care în 1968 urma să prezinte macheta, iar execuţia era planificată pentru 1975.
Marius Butunoiu, p. 24, 66, 100 pentru Constanţa Mircea Voievod, marmură; p. 68 foto; p. 100 atribuie inaugurarea în 1974.
Octavian Barbosa, p. 88–89 Marius Butunoiu la Constanţa statuia Mircea Voievod.
F.T., M.C., p. 153 la Constanţa la Şcoala militară de ofiţeri activi de marină statuia Mircea VV, modelată de Marius Butunoiu,
dezvelită la 8 mai 1972.
F.T., M.C., p. 390 La 1 decembrie 1972 la Tulcea, în Piaţa Republicii solemnitatea dezvelirii monumentului cu statuia ecvestră
Mircea cel Bătrân, bronz, Ion Jalea.
Expo a 25-a aniversare a proclamării Republicii, decembrie 1972–februarie 1973, Catalog p. 22 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân,
gips patinat 1,810 m. Muzeul de Artă Galaţi.
„Arta“, Bucureşti, anul XX, nr. 1–2, 1973, p. 22 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân, gips, nedatat.
„Magazin istoric“, Bucureşti, anul VII, nr. 1 (70), mai 1973, p. 5 la Tulcea statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Ion Jalea.
Salonul pictură sculptură Municipiul Bucureşti, aprilie–mai 1974, sala Dalles, Catalog:
Strelian Bâscă, Domni pământeni: Basarab I şi Mircea, piatră 2,00x0,30x0,20 m.
Iosif Constantin, Mircea cel Bătrân, gips patinat 0,75x0,40x0,45 m.
„Arta“, Bucureşti, anul XXI, nr. 7, 1974, p. 6 la Tulcea statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Ion Jalea, 1973.
Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân.
„Arta“, Bucureşti, anul XXII, nr. 6, 1975, p. 10 Paul Vasilescu colaborând cu Mihai Buculei au modelat statuia ecvestră Mircea
cel Bătrân, foto p. 26.
„Arta“, Bucureşti, anul XXIII, nr. 2–3, 1976, p. 4–5 la Tulcea statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Ion Jalea.
Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân.
A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: pentru Huedin, jud. Cluj la Casa de Cultură s-a lansat pentru anul 1972 un
concurs de machete cu tema Mircea cel Bătrân urmând ca execuţia să fie finalizată în 1975.
Adriana Topârceanu. Dialog …, Ion Irimescu, Mircea cel Bătrân.
Expo anuală pictură sculptură, mai–iunie 1975, Catalog p. 37 Mihai Buculei în colaborare cu Paul Vasilescu Mircea cel Bătrân,
1975, bronz 0,650x0,530x0,290 m.
„Arta“, Bucureşti, anul XXII, nr. 6, 1975, p. 10 Mihai Buculei în colaborare cu Paul Vasilescu statuia ecvestră Mircea cel Bătrân,
bronz 0,650x0,530x0,290 m., 1975.
„Arta“, Bucureşti, anul XXIII, nr. 2–3, 1976, p. 4–5 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân.
Expo pictură sculptură, 1976, Catalog p. 17 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân, bronz 0,650x0,400x0,500 m., p. 56 foto = cap.
În 1977 a fost realizată o medalie Mircea cel Bătrân având pe avers monumentul de la Tulcea.
„Arta“, Bucureşti, anul XXIV, nr. 3, 1977, p. 14, Ilarion Voinea, Mircea cel Bătrân, gips patinat.
Expo anuală a artelor plastice, 1979, Catalog p. 19 Nuţu N. Emilian, Mircea cel Bătrân, bronz 0,380x0,121x0,320m.
P.D.P. Ploieşti.p. 85 Portrete domneşti: pe str. Poştei Nr. 19, în curtea Şcolii generale nr. 21 bustul Mircea cel Bătrân, amplasat
în 1980. Autor ???
„Arta“, Bucureşti, anul XXX, nr. 12, 1983, p. 24 Ion Jalea, statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Tulcea.
„Arta“, Bucureşti, anul XXXIII, nr. 4, 1986, p. 4 Ion Jalea, statuia ecvestră Mircea cel Mare, pentru Tulcea.
„Arta“, Bucureşti, anul XXXIII, nr. 6, 1986, coperta a IV-a Mircea cel Mare, Paul Vasilescu, gips.
„Arta“, Bucureşti, anul XXXIII, nr. 10, 1986, coperta I-a bustul Mircea cel Mare, Ion Irimescu.
„Arta“, Bucureşti, anul XXXIII, nr. 11, 1986, p. 2 Paul Vasilescu, Marele Mircea Voievod, foto.
Calendar 1987 la ziua de 31 ianuarie foto bustul Mircea cel Mare, Ion Irimescu.
„Arta“, Bucureşti, anul XXXV, nr. 2, 1988, p. 8 Ion Jalea, statuia ecvestră Mircea cel Mare, Tulcea.
TVR 30 noiembrie 1993 la Târgovişte dezvelirea monumentului cu statuia lui Mircea cel Bătrân în Piaţa Centrală a oraşului în
faţa Palatului Politic-administrativ, bronz. Lucrare modelată de Gabriela Manole Adoc.
Radio 15 noiembrie 1997 la Ploieşti la Şcoala generală „Mircea cel Bătrân“ solemnitatea dezvelirii bustului Mircea cel Bătrân,
realizare a fostului elev al şcolii, sculptorul ……
A.R. – I.R., vol. IV, p. 861.
Virgiliu Z. Teodorescu. Mircea Voievod – „cel Bătrân“ sau „cel Mare“? Pledoarie pentru a-i acorda domnitorului Mircea
Voievod epitetul „cel Mare“. În: „Bucureşti, Materiale de istorie şi muzeografie“, vol. XVIII, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti,
2004, p. 344–350.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxcv
Pavel/ Paul/ CHINEZU (?–1494) comandant român, cneaz, apărător al teritoriului carpatic în zona
dunăreană. Comite al Timişoarei (1478–1494) În luptele pe care le-a condus împotriva incursiunilor otomane i-a învins la Câmpul Pâinii
în 1479, la Becicherec în 1482, la Belgrad în 1494.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 2 La Şibot, lângă gara C.F.R. monumentul, obelisc, 4,00m. evocând
lupta din 1479 de pe Câmpul Pâinii. Simbolul a fost ridicat prin contribuţia locuitorilor jud. Hunedoara. ???
D. Almaş, I. Scurtu. Turism cu manualul de istorie. Editura Albatros, Bucureşti, 1973, p. 120: la Cluj monumentul din centrul
oraşului, de lângă catedrală are în compoziţia realizată de Ioan Fadrusz: statuia ecvestră redându-l pe regele Matei Corvin încadrat de
comitele Timişoarei Paul Chinezu, principele Transilvaniei Ştefan Bathory, guvernatorul Vienei Ioan Zapolya care omagiază pe viteazul
rege.
Judeţele Patriei, Alba, monografie. Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 229 În apropierea Gării C.F.R. Şibot monumentul dedicat
lui Pavel Chinezu.
F.T.,M.C., p. 143–144, Cluj monumentul Matei Corvin, componentele statuare concepute de Ion Fadrusz sunt turnate în bronz,
soclul – platformă din piatră. Impozantul monument a fost dezvelit în anul 1902.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxcvi
ŞARAGA familie de evrei implicaţi în actul cultural ieşean, relevând capacitate organizatorică,
capabili de a obţine bănuţ cu bănuţ pentru o anumită cauză, participanţi la strângerea de fonduri pentru realizarea de monumente, editori
de cărţi, medalii. Librăria „Fraţii Şaraga – Iaşi“, fondată în anul 1877, a evidenţiat în decursul anilor preocupările lui Samoil Elias şi Aizic
Şaraga de promovare a comerţului cu cartea românească şi străină, precum şi comercializarea valorilor de anticariat, filatelie şi numismatică,
inclusiv medalistică.
Cronica numismatică şi arheologică, anul I, nr. 5, Bucureşti, septembrie 1920, p. 33 evocată contribuţia lui Şaraga la
popularizarea medalisticii.
I. Massoff. Strădania a cinci generaţii – monografia familiei Şaraga, Biblioteca Evreiască – Contribuţii la istoria evreilor din
România. Bucureşti, 1941, 126 p.+2 planşe+a arbore genealogic
– p. 60 la sfinţirea bisericii Mitropoliei Iaşi în 1887 fraţii Şaraga au realizat o medalie comemorativă având pe avers: catedrala
mitropolitană; pe revers textul: ÎNCEPUTĂ LA 1833 DE MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHE, INAUGURATĂ LA 23
APRILIE 1887 DE MITROPOLITUL IOSIF NANIESCU, ÎN DOMNIA REGELUI CAROL I.
A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 7/ 1909–1910, f. 14.
– Medalia jubiliară de 25 de ani de domnie a regelui Carol I, 1891.
– pentru a contribui la finalizarea editării Uricariului, la moartea lui Teodor Codrescu, rămânând trei volume în manuscris fraţii Şaraga
au realizat o medalie comemorativă onorându-l pe ilustru bărbat pasionat de trecutul istoric. Colecţia Uricariul editată în 25 de volume,
ultimele 3 apărând sub îngrijirea prof. Gheorghe Ghibănescu.
– în 1904 la împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare medalia având pe avers: efigia lui Ştefan cel Mare, reluare a
imaginii din Evangheliarul de la Umor, pe revers: stema Moldovei, inspirată de o monedă de epocă. Medalia a fost realizată sub
auspiciile societăţii Liga Culturală.
– p. 62 În anii 1905–1906 3 medalii Vasile Alecsandri:
a) efigia lui Vasile Alecsandri şi textul cu cuvintele lui Carmen Silva: ÎN CUPA LUI DE AUR, EL BEA NUMAI
LUMINĂ;
b) Statuia Vasile Alecsandri, de la Iaşi;
c) Efigia lui Vasile Alecsandri, o harpă.
– 1906 medalia jubiliară în amintirea primei Expoziţii generale române din Bucureşti având pe avers: un arcaş, un dorobanţ şi un
muncitor şi textul: AM FOST SUNT ŞI VOI FI
– 1906 medalia populară a comunei Iaşi pentru cinstirea jubileului.
– 1906 medalia abdicării lui Cuza Vodă având pe avers: efigia lui Alecsandru Ioan I Cuza., iar pe revers textul: SUB A SA DOMNIE
S-AU SĂVÎRŞIT UNIREA PRINCIPATELOR 1859, SECULARIZAREA AVERILOR MĂNĂSTIREŞTI 1863,
ÎMPROPIETĂRIREA ŢĂRANILOR 1864
– p. 63–64 1907 Medalia Luarea Griviţei şi eliberarea Bulgariei. Piesa a provocat reacţii externe de natură diplomatică şi o
largă discuţie în presa timpului. Având pe avers: efigiile ţarului Alexandru I şi al regelui Carol I, iar pe revers textul în limbile rusă,
română şi bulgară: ÎN AMINTIREA LUĂRII GRIVIŢEI ŞI A ELIBERĂRII BULGARIEI.
– p. 65 1909 Comitetul Corneliu Botez, prof. Gr. Forţu, C. Hamangiu, Gr. Trancu-Iaşi a iniţiat şi realizat o medalie Mihail
Eminescu pentru comemorarea a 20 de ani de la moartea sa. Având pe avers: efigia lui Mihail Eminescu, iar pe revers: o ramură de laur şi
o harpă, iar ca text o strofă din poezia La steaua: ICOANA STELEI … SEMNE.
– 1909 Medalia semicentenarului Unirii Principatelor. Având pe avers: efigia lui Alecsandru Ioan I Cuza încadrat de laur, a fost
realizată din iniţiativa ofiţerilor lui Alecsandru Ioan I Cuza.
– 1911 Medalia jubiliară – 75 de ani de la fundarea Academiei Mihăilene şi a 50 de ani de la înfiinţarea Universităţii din
Iaşi. Are pe avers: efigiile lui Mihail Sturdza, Alecsandru Ioan I Cuza, Carol I, iar pe revers: Palatul Universităţii.
– 1911 Medalia dezvelirii monumentelor Alecsandru Ioan I Cuza şi Mihail Kogălniceanu. Pe avers: efigiile Alecsandru Ioan I Cuza şi
Mihail Kogălniceanu. Textul: POPOARELE SE ONOREAZĂ ŞI PE ELE ÎNSĂŞI CÂND PĂSTREAZĂ ŞI ÎNCONJOARĂ CU
DRAGOSTE MEMORIA MARILOR LOR PATRIOŢI.
– p. 66 Medalia manevrelor regale din 1911.
– p. 67 Medalia Dreptul nostru 1913 evocând dreptul istoric al românilor asupra Dobrogei.
– p. 67 Medalia întoarcerii armatei române din Balcani, 1914. Aversul: Efigiile lui Mircea cel Mare şi Carol I cu datele
istorice: 1386–1418, 1913.
– Medalia Avântul Ţării, 1914, acordată ca decoraţie oficială, pe revers: o compoziţie alegorică aproape identică cu ce a de pe
medalia întoarcerii armatei române.
– în 1918 a realizat proiectele a 2 Cruci comemorative a Războiului 1916–1918. Ulterior Guvernul României a preluat modelele şi
l-ea realizat ca act recompensator. Cele două modele au fost înmânate: 1 exemplar regelui Ferdinand I şi un exemplar generalului H. Berthelot.
– p . 71 la 14 octombrie 1890 a fost inaugurat la Iaşi monumentul Gheorghe Asachi.
– p. 86 la Ploieşti în 1935 a fost inaugurat bustul I.L. Caragiale, amplasat în faţa liceului Sf. Petru şi Pavel.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxcvii
Presa timpului prelua asemenea reacţii, în arhive sunt numeroase memorii care declanşau anchete
finalizate cu măsurile cuvenite.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxcviii
Este epoca când cartea poştală ilustrată a adoptat ca subiect prioritar monumentul, cel mai adesea
ajungând să definească o localitate. Azi, parcurgând o asemenea colecţie remarci cu uşurinţă prezenţa în preajma monumentului a omului
în uniformă, poliţistul asigurător al ordinei publice. Acum, a cere unui reprezentant al ordinei publice să intervină împotriva actelor notorii
de agresare a monumentelor, primeşti, în cel mai fericit caz, clasicul stânga-n prejur, considerând că nu-i intră în atribuţiunile de serviciu,
el neavând şi calitatea morală de cetăţean al României.
mmmmmmmmmmmmmmmmcccxcix
Ne referim la modul cum, la sudul Dunării, în Bulgaria, monumentele de la Rahova şi Smârdan,
realizate de statul român pentru a-i cinsti pe ostaşii români căzuţi în lupta împotriva trupelor otomane (care a condus la autonomia
Bulgariei), în 1916, drept recunoştinţă, au fost aruncate în aer. De o asemenea măsură distructivă s-a bucurat şi monumentul de pe
colnicul Hoia de la Tulcea.
„Boabe de grâu“, Bucureşti, anul III, nr. 3, martie 1933, p. 183 realizator al stâlpului de la Rahova a fost sculptorul Karl Storck,
9,00 m.
A.N.-D.A.I.C., fond S.A.F., dosar Pensii 8 Dumitru Pavelescu Dimo, Memoriu de activitate, basorelieful Lupta de la Rahova,
bronz.
Ioana Cristache Panait. Monumente comemorative ale războiului de independenţă 1877–1878. În „Revista monumentelor“, seria
„Monumente istorice şi de Artă“, Bucureşti, nr. 2, 1977, p. 77–78 monument având ca simbol Victoria întruchipată de o femeie. Monumentul
domina oraşul. Soclu de piatră.
Monumentul „Independenţei“, Rahova, Karl Storck, soclu granit, statuia bronz, 1885.
Muzeul Arhivelor, Fototeca: Monumentul realizat la Rahova în memoria ostaşilor români. Fotografie.
Pictorul Nicolae Grigorescu a realizat tabloul Atacul de la Smârdan, lucrare de mari proporţii, comandată de Primăria Capitalei, la
care artistul a lucrat timp îndelungat precedând-o de o suită de schiţe. Azi la Muzeul Naţional de Artă.
P. Rădulescu. Monumentul Român de la Smârdan. În: „Albina“, Bucureşti, anul I, nr. 28–29, 11–12 aprilie 1898, p. 897–900. la
Smârdan, în mijlocul unor câmpuri de arătură, în apropierea fostelor fortificaţii, înconjurată de fortificaţii, la circa 300 m. de şosea se afla
casa paznicului plătit de România. Pe un soclu de piatră 10,00 m., statuia mărimea naturală, redând o femeie cu privirea îndreptată spre
întinsul Bulgariei ţinând sus în mâna dreaptă o faclă, iar cea stângă o are sprijinită de o spadă. Avea piciorul drept pe ţeava unui tun, iar pe
cele stâng pe lanţuri sfărmate, bronz. Întreg monumentul era încadrat cu lanţuri susţinute prin stâlpi mici de piatră. Pe piedestalul de piatră
era inscripţia: SMÂRDAN ANUL MÂNTUIRII 1878 IANUARIE 12 DÂNDU-ŞI VIAŢA BĂRBĂTEŞTE, AŢI DAT VIAŢĂ ŢĂRII
NOASTRE ŞI LIBERTATE BULGARIEI. ROMÎNIA RECUNOSCĂTOARE NU VĂ VA UITA NICIODATĂ , CEEA CE SE
DOBÂNDEŞTRE PRIN LUPTE CRÂNCENE, SE PĂSTREAZĂ CU SFINŢENIE. NAŢIUNILE CARE ÎNALŢĂ PE CEI CE
CU CREDINŢĂ LE SLUJESC, ÎŞI ASIGURĂ VIITORUL Realizare a sculptorului Storck, din Bucureşti, atât acesta cât şi cel de la
Rahova şi cel de la Griviţa au costat Ministerul de Război 180–190.000 lei. Referindu-se la starea cimitirului de la Smârdan se menţiona
că este neîngrijit. Erau 2 Cruci de marmură cenuşie. Se propunea deshumarea pentru a duce osemintele lângă monument. Pledoarie pentru
îngrijirea şi vizitarea de către români a monumentului.
„Boabe de grâu“, Bucureşti, anul III, nr. 3, martie 1933, p. 183 Karl Storck autor al stâlpului de la Smârdan, 9,00 m.
– Monumentul Independenţei de la Smîrdan a fost realizat în 1885 având soclul din granit şi statuia turnată în bronz, după
modelarea lui Karl Storck.
A.N.-D.A.I.C., fond S.A.F., dosar Pensii 8 Dumitru Pavelescu-Dimo, Memoriu activitate, basorelieful Luptele de la Smârdan,
bronz.
Virgiliu Z. Teodorescu. Cronică bucureşteană 1877–1878 – Locuri evocatoare. cuvânt înainte acad. Dan Berindei, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti 1997, 253 p.
A.N.-D.J. Galaţi, Inspectoratul General al Navigaţiei şi Porturilor, dosar 17/ 1900, f. 5–8 Corespondenţa Prefecturii jud. Tulcea cu
Inspectoratul General al Navigaţiei şi Porturilor în perioada 23–29 martie 1900 acţiunea iniţiată din 1898 referitoare la subscripţia pentru
realizarea monumentului Realipirii Dobrogei, la Tulcea.
A.N.-D.J. Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, colecţia Vederi nr. 146 carte poştală ilustrată la monumentul comemorativ al Reanexării
Dobrogei, Tulcea, 1904. Editura Librăriei Maloskitsky, Tulcea.
Florica Cruceru. Monumentele Dobrogei. În: „Revista Muzeelor“, seria „Monumente Istorice şi de Artă“, Bucureşti, nr. 1, 1981, p.
12:
Ioan D. Neniţescu (1854–1902) prefectul jud. Tulcea acorda sprijin acţiunii Ligii pentru propăşirea Dobrogei, fondată la 1896 care
îşi propusese ridicarea monumentului comemorativ al Reanexării Dobrogei, prin subscripţie publică, piatra fundamentală a
monumentului fiind pusă încă din 1879 de către Mihail Kogălniceanu pe stânca „Hora Tepe“, adică „Colnicul Hora“. Dr. Carol Davila şi-a
depus atunci ca suprem omagiu decoraţiile sale. Monumentul a fost conceput şi executat parţial de sculptorul Giorgio Vasilescu (1864–
1898) şi terminat în 1899 de Constantin Bălăcescu care a respectat concepţia primului proiect. A fost modelat şi turnate componentele în
Italia la Milano şi Veneţia. A fost dezvelit la 2 mai 1904. Un obelisc prismatic având înălţimea de 22 m. executat în granit roşu. Pe cele 2
suporturi laterale au fost plasate, în dreapta statuia dorobanţului, având înălţimea de 5 m., iar în stânga un mare vultur. Constantin
Bălăcescu concomitent, între 1899–1901, a lucrat şi la statuia lui Mircea cel Bătrân, lucrare comandată de urbea tulceană. Acest
monument a fost dezvelit în aprilie 1904. În 1916 ocupanţii bulgari au distrus obeliscul cu statuia Dorobanţului cât şi pe cea a lui Mircea
cel Bătrân.
Sugestivă este descrierea formulată de N. Iorga în România cum era până în 1918, vol. II Moldova şi Dobrogea, Bucureşti,
1940, p. 303, foto: statuia.
F. [Fortunescu?!]. Odiseea unei statui a lui Cuza Vodă, în: „Realitatea ilustrată“, Bucureşti, anul XI, nr. 526, 17 februarie 1937, p.
8: Lucrarea executată de artistul sculptor Romanelli din Florenţa, acum 27 de ani aşteaptă să fie inaugurată. Acţiunea fusese declanşată din
iniţiativa lui Mişu Pop-Lăcriţa, fost deputat de Dolj. Oficialităţile s-au opus amplasării statuii în Piaţa Unirii. A fost nevoit ca la primirea ei să o
depoziteze într-o remiză a curţii sale din str. Sf. Dumitru. În timpul ocupaţiei ţării de către trupele inamice a fost ridicată şi pornită spre
topitoriile din Germania. Intervenţia promptă a lui Alexandru Marghiloman la mareşalul Makensenn a dus la restituirea ei, fiind pentru
următorii 19 ani depozitată în aceiaşi remiză. Primarul Constantin Negreanu a oferit soluţia unui alt amplasament, în piaţeta dintre
hotelurile „Minerva“ şi „New York“. Pentru realizarea soclului s-a folosit piatră de Gura Văii, fondurile necesare fiind oferite de primărie.
Foto: statuia pe soclu, având alături pe iniţiator Mişu Pop-Lăcriţa.
Tot în timpul ocupaţiei a fost distrus şi bustul poetului I.D. Neniţescu, lucrare modelată de Oscar Spaethe. Fusese amplasat în
Grădina Publică şi dezvelit în aprilie 1914. Vezi: „Lupta“, Tulcea, anul II, nr. 83, 10 noiembrie 1914, p. 3.
p. 13 Ideea cinstirii lui Mircea a fost reluată în perioada interbelică. Astfel din iniţiativa lui C.C. Giurescu în anii 1938–1939 s-a
declanşat acţiunea de strângerea sumelor necesare, iniţiatorul a donat 100.000 lei. Evenimentele au blocat această tentativă, trecând alte
bune decenii până în 1972 când în Piaţa Centrală a oraşului a fost înălţat un impresionant monument cu o statuie ecvestră modelată de Ion
Jalea.
A.N.-D.J. Iaşi, fond Universitatea Alecsandru Ioan I. Cuza, dosar 757/ 1909–1910, f. 13–14 oferta formulată de Constantin
Bălăcescu pentru realizarea monumentului Mihail Kogălniceanu din Iaşi cuprinde şi o listă a unor lucrări anterioare printre care şi
monumentul Mircea cel Mare din Tulcea.
Tot acolo artistul a finalizat monumentul Reanexarea Dobrogei realizat de George Vasilescu, integrând în compoziţia acestuia
marele Vultur cu aripile larg desfăcute.
G. Oprescu. Ştiri contemporane despre artele plastice în România între 1890–1909. În: „Analecta“, vol. III, Bucureşti, 1946, p.
110–111 referindu-se la componentele monumentului Reanexarea Dobrogei atribuie lui Constantin Bălăcescu ambele elemente
sculpturale, respectiv Dorobanţul şi Vulturul.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 61/ 1936, f. 86 Reanexarea Dobrogei, 1898 având baza de 13x13 m., înălţimea
de 19 m., refăcut în 1935.
F.T.,M.C., p. 393 la Tulcea monumentul 1877, George Vasilescu, dezvelit la 2 mai 1904, distrus în 1916 de ocupanţii bulgari,
refăcut în 1932 fără statui; în 1977 Cristea Grosu a refăcut şi statuile.
VZT 21 mai 1986, Tulcea monumentul Independenţei, obelisc placat cu marmură, flancat de un Dorobanţ şi un Vultur.. pe plinta
statuii textul: Reconstituire C. Grosu. Pe faţa obeliscului o ghirlandă şi 2 inscripţii. Cea din spate evocă momentul restaurării din 1977.
Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeele: 40343–78; 565.800 color, detalii Monumentul Independenţei de la
Tulcea.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 61/ 1936, f. 86 monumentul Mircea cel Bătrân, având baza platformei
piedestalului de 9x9 m., înălţimea piedestalului 7 m., 1902.
La 27 martie 1918 Regimentul Tulcea a primit Ordinul Militar Mihai Viteazul, înalta distincţie acordată pentru faptele de arme din
timpul războiului Vezi: Distincţii acum 65 de ani. În: „Pentru Patrie“ , Bucureşti, nr. 3 martie 1983.
A.N.-D.J. Tulcea, colecţia fotografii şi fotocopii: N.B.! datarea fotografiilor nu coincide cu informaţia de la monument !
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 357/ 1927, f. 1–8. La Tulcea în perioada 3 ianuarie–2
aprilie 1927 s-au desfăşurat acţiunile pentru strângerea fondurilor necesare pentru restaurarea monumentului Mircea cel Bătrân, distrus
de ocupanţii bulgari în 1916 şi pentru realizarea monumentului Eroilor tulceni.
Florian Tucă. În memoriam. Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 419 la Tulcea în cimitirul Eroilor Mausoleul unor Eroi din
Regimentele 33 şi 73 Infanterie.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 598/ 1932, f. 7 la 3 iunie 1932 Prefectura jud. Tulcea
se adresa preşedintelui Comitetului de iniţiativă pentru restaurarea monumentului Reanexarea Dobrogei cerându-i să întocmească un
istoric al problemei, să refere la componenţa comitetului şi sumele deja dobândite, aceste informaţii fiind cerute de la Cabinetul regelui
Carol al II-lea.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 670/ 1934, f. 15–16 la 5 septembrie 1934 din Tulcea
era înaintat un raport către C.M.I. referitor la distrugerile de monumente în timpul primului război mondial prin dinamitare de către
armatele bulgare. Se solicita reluarea lucrărilor de refacere.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1938, f. 34 Prefectura jud. Tulcea coresponda cu comitetul pentru refacerea
monumentului Mircea cel Bătrân, distrus de inamic în 1916. Se solicitau date în vederea restaurării monumentului, fiind pusă întrebarea
dacă există machetele şi vechile devize. Totodată se interesa ce sculptor ar putea prelua lucrarea de restaurare a monumentului.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv., dosar 94, cutia 15 macheta statuii Mircea VV. pentru monumentul de la
Tulcea realizare a lui Constantin Bălăcescu, foto din atelierul artistului. În fundal se remarcă prezenţa unor busturi, medalioane etc.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 94/ 1938, f. 89 Memoriu întocmit la 21 septembrie 1938 referitor la starea
monumentului Reanexarea Dobrogei, distrus de ocupanţi în 1916. autorul acuză organele locale că au fost vândute resturile
monumentului. Metalul fiind folosit pentru monumente funerare la Tulcea şi Ismail; f. 90, 92 delegarea lui Ion Minulescu pentru a cerceta
situaţia.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 890/ 1939, f. 1–17 informaţii referitoare la acţiunea
de strângere a fondurilor necesare realizării Osuarului Eroilor tulceni.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 72/ 1939, f. 2 Analiza documentaţiei pentru preconizatul monument al
Întregirii Dobrogei a impus C.S.M.P., jurnalul 353, 27 ianuarie 1939 să-l respingă ca necorespunzător.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 878/ 1939, f. 2–19 documente elaborate între 12
mai–31 august 1939 la Tulcea referitoare la alegerea comitetului pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân la Tulcea.
Preşedintele comitetului: Constantin C. Giurescu, rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 71/ 1939, f. 90, 151–152 C.S.M.P. jurnalul 549, 5 septembrie 1939 analizând
programului concursului pentru desemnarea realizatorului monumentului Mircea cel Bătrân de la Tulcea, a formulat o serie de observaţii
la articolele întocmite de comanditari pentru a asigura o eficientă alegere a sculptorului.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 103/ 1939, f. 116 Adresa Ţinutului Dunărea de Jos din 12 iulie 1939 referitoare
la monumentul Mircea cel Bătrân care urma să fie amplasat în Piaţa Mircea. Fondurile s-au obţinut: 100.000 lei de la Rezidenţa Regală,
sumele acordate de ministere, sumele benevole, donaţiile. În fruntea comitetului era ales Armand Călinescu; f. 117 Plan de situaţie al
amplasamentului monumentului Mircea cel Bătrân în Piaţa Mircea; ciorna răspunsului M.C.A.,D.A. acordând aprobarea pentru constituirea
comitetului.
A.N.-D.J. Galaţi, fond Rezidenţa regală a Ţinutului Dunărea de Jos, dosar 84/ 1939, f. 29–32 la 4 august 1939 Administraţia
Financiară se referă la problema subvenţiei de 100.000 lei pentru monumentele Ştefan cel Mare de la Chilia Nouă şi Mircea cel Bătrân de
la Tulcea.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 105/ 1939, f. 22 Şcoala comercială „Regele Carol I“ din Tulcea solicita
aprobarea pentru o Troiţă=Cruce monumentală din piatră artificială, circa 7.000 lei pentru cinstirea Eroilor 1916-1919; f. 23 schiţa
Crucii monumentale, proiect întocmit de atelierul „Felice Ruţă“ din Tulcea; f 112 Ţinutul Dunărea de Jos înainta la 28 martie 1939 către
M.C.A. programele pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân la Tulcea; f. 114–116 Programul monumentului Mircea cel
Bătrân pentru Tulcea.
A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 5/ 1939, f. 38 Ţinutul Dunărea de Jos solicita la 31 iulie 1939 conducerii Ateneului
Român pentru perioada 10–20 mai 1940 rotonda Ateneului Român pentru expunerea machetelor artiştilor sculptori concurenţi pentru
realizarea monumentului Mircea cel Bătrân pentru Tulcea.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 919/ 1940, f. 2 la 8 martie 1940 Cercul Cultural şi
artistic „Mihail Eminescu“ din Brăila se adresa Prefecturii jud. Tulcea solicitând sprijinul pentru organizarea unui spectacol în oraşul
Tulcea cu piesa Miss România, pentru a contribui la completarea fondului de realizare a monumentului Eroilor din Tulcea.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 920/ 1940: f. 1–7 situaţia fondurilor strânse pentru
ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 978/ 1941, f. 19 referinţă la monumentele din Tulcea
existente în 1941:
Monumentul Reanexarea Dobrogei, 1899, prin colectă publică, 4.000.000 lei, distrus de inamic în 1916, reconstruit în 1933
[parţial obeliscul, fără elementele sculpturale].
De asemenea isprăvi s-au preocupat şi ceilalţi inamici implicaţi în procurarea resurselor pentru industria de armament, bronzul
fiind deosebit de necesar. Ca atare, s-a confiscat metalul din turnătorii fie că era materie primă fie că era deja obiect de artă. S-au luat de
asemenea de pe piedestale lucrări evocând diverse personalităţi şi printr-o operaţiune meticuloasă au fost confiscate din gospodări cazane
şi alte obiecte de metal predilect aramă şi alamă. Într-o altă etapă, a disperării, s-a trecut la confiscarea clopotelor.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 36: la Plăineşti de la statuia ecvestră a generalului rus Suvorov
armata de ocupaţie germană a confiscat în 1917 bronzul rămânând numai piedestalul din piatră, granit de Finlanda, 6,50x6,00 m.. La
raportare se menţiona că autorul statuii din 1913 a fost un rus al cărui nume era necunoscut.
Precizăm că actualmente localitatea Plăineşti se numeşte Dumbrăveni, jud. Vrancea. Pe piedestalul iniţial a fost amplasat un nou
monument, modelat de Marius Butunoiu.
Sihlea jud. Râmnicu Sărat, azi Vrancea, cod 5311.
N. Iorga. Oameni cari au fost. vol. II, Bucureşti, 1935, p. 155–159, capitolul LV Un poet student Alexandru Sihleanu. Familia a
ridicat la Sihlea, jud. Râmnicu Sărat un monument.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 36 la Sihlea, jud. Râmnicu Sărat monumentul Al. Sihleanu a fost
„capturat“ pentru topit de către ocupanţi în 1917. Fusese realizat prin preocuparea familiei Grădişteanu. A rămas soclul având
1,30x0,55x0,60 m.
Mircea Dumitrescu. Drumuri turistice la sud estul Carpaţilor, Bucureşti, 1968 la Sihle – Râmnicu Sărat în faţa şcolii a existat
până la ocupaţia germană din 1916–1917 bustul poetului Alexandru Sihleanu 1834–1857. A fost topit pentru industria de armament a
Germaniei.
Virgiliu N. Drăghiceanu. 707 zile subt cultura pumnului german. Editura Cartea Românească, sediul Göbl-Rasidescu, Bucureşti,
str. Paris 16, 1920, 367 p. [Biblioteca Academiei Române II 61.974] O saga a durerilor îndurate, dar mai ales o demascare a sistematicii
agresiuni la adresa trecutului neamului românesc.
Archibald, G. Rădulescu. Porcii. vol. I–III, Bucureşti 1920–1921 impresii din timpul ocupaţiei . Note de om necăjit.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 92/ 1938, f. 136 Directorul Şcolii primare din Berzasca, jud. Caraş a iniţiat
din 1921 realizarea monumentului Eroilor, acţiune întreruptă de prioritatea cumpărării clopotelor bisericii, cele vechi fiind luate de
ocupanţi. În 1927 a reluat iniţiativa, în 1931 avea 14.060 lei depuşi la Banca Populară. La 17 martie 1936 s-a constituit un comitet aprobat
de societatea „Cultul Eroilor“. Au ajuns la 30.000 lei propunându-şi realizarea unei replici micşorată a monumentului din Turnu
Măgurele, lucrare încredinţată spre realizare pietrarului Rafailă Radonici din Moldova Nouă pentru 32.000 lei, marmură albă de la Rusca
Montană, jud. Severin, treptele din gresie de Sviniţa. Era necesară procurarea vulturului din bronz; C.S.M.P. a examinat documentaţia,
jurnal 310; f. 136 textele inscripţiilor care urmau să fie gravate pe monument; f. 137–138 planul monumentului; 95/ 1938, f. 89 C.S.M.P.
jurnal 310, din 14 noiembrie 1938 proiectul monumentului aprobat cu modificări; 96/ 1938, f. 248 Şcoala la 2 noiembrie 1938 către
M.C.A. care prin C.S.M.P. jurnalul 310 la 14 noiembrie a aprobat condiţionat.
mmmmmmmmmmmmmmmmcd
De la depistarea şi marcarea mormintelor, amenajarea cimitirelor şi a mausoleelor care au reunit Eroi cunoscuţi şi
necunoscuţi, acţiunea de mare amploare a antrenat colectivităţile umane, societatea „Mormintele Eroilor“, devenită după un timp „Cultul
Eroilor“, S.O.N.F.R. care şi-a propus realizarea unui mare mausoleu la Mărăşeşti, acţiune care a stimulat şi Societatea „Mărăşti“ la
adoptarea unui complex plan de refacere a localităţii care, în acţiunea de înlăturare a inamicului, avusese de suferit o totală distrugere.
Enumerarea poate include acţiunile din multe alte localităţi de pe întreg teritoriul României.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdi
În al 3-lea deceniu al secolului XX localnicii din Bărcăneşti, jud. Ialomiţa au ridicat un modest
monument pentru cinstirea Eroilor. Trecerea anilor, inclusiv ai celor de dificultăţi financiare, dar mai ales remarca că în localităţile limitrofe
au fost ridicate falnice monumente, i-a determinat să hotărască înlocuirea acestui simbol cu un altul nou, folosind, ceea ce se putea folosi din
anteriorul monument. În acest sens s-au adresa sculptorului Ioan Iordănescu. Acesta a întocmit un proiect care a fost înaintat de beneficiari la
M.C.A. pentru avizarea cuvenită a C.S.M.P.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosarele: 71/ 1939, f. 67 C.S.M.P. jurnal 521, 12 iulie 1939 referindu-se la preconizata
refacere şi completare a monumentului comisia aprecia că starea blocurilor de piatră nu permitea o asemenea rezolvare fiind
necorespunzătoare; f. 136 C.S.M.P. la 26 iulie 1939 prin jurnalul 544 relua a doua oară în discuţie proiectul lui I. Iordănescu
menţinându-se poziţia din jurnalul 521 din 12 iulie 1939; f. 254 C.S.M.P. apreciind că monumentul nu poate fi realizat din actualele
blocuri, conform proiectului I. Iordănescu însărcina pe arhitectul Gh. Ionescu să adapteze proiectul pentru a putea fi avizat. Se aproba
realizarea conform celor stipulate de Gh. Ionescu; 103/ 1939, f. 4, 5, 6, C.S.M.P. jurnal 580 din 3 octombrie 1939; foto prezintă obeliscul
existent la 1 iulie 1939 amplasat în faţa bisericii. Anexată cererea lui Ioan Iordănescu; f. 75 Memoriul lui Ioan Iordănescu prin care
prezintă vechiul monument realizat din blocuri de piatră neregulate, fără inscripţii, fără o formă arhitecturală. Arată că s-a angajat să facă
din respectivele pietre un alt monument. Propunerea a fost studiată de comisie la 12 iulie 1939, hotărârea consemnând-o în jurnalul 521; f.
76 conţine angajamentul sculptorului luat la 29 iunie 1939 pentru modificarea şi completarea monumentului. Preconiza să completeze cu un
vultur cu aripile desfăcute, piesă turnată în bronz. Urma să introducă trei plăci de marmură cu numele Eroilor şi o alta, tot de marmură, de
culoare închisă, urma să fie dedicată titlului monumentului. Se fixa ca termen de execuţie data de 15 octombrie 1939 pentru suma de
60.000 lei; f. 175, 176 planul monumentului analizat de C.S.M.P. cu jurnalul 580 din 3 octombrie 1939; f. 178 planul analizat de C.S.M.P.
jurnal 521 la 12 iulie 1939, f. 177 proiectul arhitectului Gh. Ionescu pentru modificarea monumentului de la Bărcăneşti; f. 179 Ioan
Iordănescu intervine în iulie 1939 pentru a obţine aprobarea modificării arătând starea în care a ajuns vechiul monument. C.S.M.P. prin
jurnalul 544 respinge propunerea lui I. Iordănescu; 104/ 1939, f. 57 memoriul lui I.I. referitor la situaţia monumentului în raport cu cele
preconizate de C.S.M.P. prin jurnalul 580 din 3 octombrie 1939. Reaminteşte că monumentul a fost ridicat cu 8–10 ani în urmă şi este
imperios necesar să fie modificat. Locuitorii doresc acest lucru dar n-ar concepe să fie îndepărtat. Revendică să se revină pentru a putea
trece la refacerea lui.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdii
Comisia Monumentelor Publice (C.M.P.) – Comisia Superioară a Monumentelor Publice (C.S.M.P.).
Comisia avea următoarea structură: Directorul Artelor, 2 sculptori, 1 pictor, 1 arhitect, 1 secretar din cadrul Direcţiei Artelor.
Precizare: în deceniul 4 au intervenit schimbări structurale în privinţa ministerelor: 1930 exista Ministerul Instrucţiunii Publice şi
al Cultelor; în 1931 Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor cu respectivul Inspectorat al Artelor; care a preluat atribuţiile Serviciului
Artelor Frumoase şi Muzeelor din fosta Direcţie a Artelor, precum şi Arhiva fonografică şi Comisiunea pentru culegerea şi publicarea de
folclor muzical. În 1937 s-a constituit Ministerul Cultelor şi Artelor, ajungându-se, evolutiv, în 1938, la a avea în structură C.S.M.P. cu
atribuţiuni şi posibilităţi de intervenţie sporite.
La începutul anului 1930 a fost adoptat regulamentul C.M.P., şi a fost publicată o nouă decizie cu nr. 30.544 din 27 februarie,
publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 52 din 5 martie 1930. Decizia cuprinzând 18 articole ilustrau forma de organizare şi atribuţiunile care
reveneau competenţei C.M.P.
Comisia şi-a îndeplinit misiunile încredinţate prin şedinţe de lucru în cadrul cărora erau luate în dezbatere dosarele monumentelor,
adoptându-se în funcţie de documentaţia înaintată de comanditari hotărârile necesare. Competenţa lui Ion Minulescu a asigurat o bună
desfăşurare a lucrărilor.
La propunerea C.M.P., M.I.P.C. a făcut intervenţiile prin adresele 73.715 din 4 iunie 1930 pe lângă Ministerul de Interne,
Ministerul de Război solicitând ca prefecţii, primarii, comandanţii militari din ţară să contribuie la respectarea tuturor prevederilor
regulamentului privind monumentele publice. Vezi dosarul 61/ 1933, f. 53, 53v. adresa 73.715 din 4 iunie 1930.
La 17 iunie 1936 Inspectoratul Artelor printr-un referat informa pe ministrul Cultelor şi Artelor despre precara situaţie a C.M.P. în
anul 1935 când fiind lipsită de fondurile necesare n-a putut reunii pe membrii la lucru astfel că dosarele respective erau în aşteptare.
Prompta măsură a ministrului a facilitat reuniunea C.M.P. la 20 iunie 1936.
În 1938 a intervenit o modificare a regulamentului, conferind comisiei un supliment de organizare a activităţii. Se reflecta
concludent experienţa dobândită, creşterea exigenţei, accentuându-se rolul concursurilor publice în promovarea noilor monumente. Înaltul
Decret Regal nr. 4.250 din 12 decembrie 1938 a condus la constituirea C.S.M.P. Vezi dosarul 87/ 1941–1942, f. 1.
O nouă reglementare a intervenit în 1941 prin decizia 62.439 în concordanţă cu Decretul 2.795 din 1941, publicat în „Monitorul
Oficial“, nr. 272 din 18 noiembrie 1941.
Pe termen de 5 ani au fost numiţi în comisie: sculptorii Frederick Storck şi Cornel Medrea, pictorul Ştefan Popescu, arhitecţii
Horia Teodoru şi Horia Creangă, directorul Artelor Ion Jalea, secretar subdirectorul Ion Paşa.
În 1944 din comisie făceau parte: Directorul administrativ al Artelor Ion Paşa, inspectorul general al Artelor Adrian Maniu, inspector al
Artelor Ion Gr. Popovici, sculptorul Mihai Onofrei.
Ioan Opriş. Alexandru Lapedatu în cultura românească. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, 364 p.+planşe foto, la p. 132 la 25
martie 1928 arhitectul Duiliu Marcu a pledat pentru Comisia Superioară a Artelor pentru a stopa prostul gust. Citează: Biblioteca
Academiei Române, fond Alexandru Lapedatu, vol. XXIII/ 15.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosar 65/ 1938, f. 12 M.C.A., D.A. la 25 august 1938 răspundea Prefecturii
jud. Botoşani precizând cui trebuie să solicite aprobările pentru ridicarea monumentelor, respectiv Comisia Monumentelor Publice.
A.N-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv., dosar 56/ 1939, f. 1 succint istoric al Comisiei: în anul 1893 a fost constituită Comisia
Monumentelor Publice care şi-a desfăşurat activitatea în domeniul restaurării şi conservării monumentelor. Pe parcursul anilor a devenit
Comisiunea Monumentelor Istorice. La 10 februarie 1939 prof. N. Iorga, preşedintele C.M.I. intervenea la M.C.A. pentru a fi schimbată
denumirea C.S.M.P. pentru a nu se provoca confuzii.
Virgiliu Z. Teodorescu Informaţii referitoare la activitatea desfăşurată de către Comisia Superioară a Monumentelor Publice. În:
„Revista Arhivelor“, Bucureşti, anul XII, 1969, nr. 1, p. 129–134.
Niculae Niculae. Societăţi şi aşezăminte pentru ridicarea operelor comemorative de război. În: „Revista muzeelor şi
monumentelor – seria Monumente istorice şi de artă“, Bucureşti, nr. 2, 1977, p. 79–81.
Ioan Opriş. Comisia monumentelor publice şi activitatea ei. În: „Revista Arhivelor“, Bucureşti, anul LXV, vol. L, nr. 3, 1988, p.
267–276.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdiii
Circulara pentru identificarea monumentelor cu însemne monarhice a fost trimisă în teritoriu, declanşând
actul inchiziţional al îndepărtării tuturor elementelor care făceau aluzie la cele enunţate. Modul de aplicare s-a diferenţiat de la caz la caz.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdiv
Paul Abrudan. Pentru un monument lui Avram Iancu. Sibiu, 1972, 219 p. la p. 120: în mai 1929 a fost luată
hotărârea de a ridica un monument dr. Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, ucişi în toamna lui 1918. Citată: „Foaia poporului“ 12 mai 1929.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosar 25/ 1933, f. 15: la 26 iunie 1933 Prefectura jud. Bihor care anterior lansase
invitaţia pentru 11 iunie la manifestările de la Beiuş pentru dezvelirea monumentului Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş anunţa amânarea acesteia.
Aducea la cunoştinţă că organizatorii au realizat şi pus în vânzare contra 100 lei medalia monumentului.
A.N.-D.J. Botoşani, Biblioteca inv. 2763 Prefectura judeţului Timiş-Torontal – Dare de seamă asupra activităţi şi realizărilor în
intervalul de la 5 noiembrie 1933 până la 31 decembrie 1935, Timişoara, 1936, p. 132: pentru monumentul Ciordaş, Bolcaş de la
Beiuş, Prefectura jud. Timiş a pus la dispoziţie 5.000 lei din bugetul 1933–1934.
A.N.-D.J. Suceava, fond 101, Prefectura jud. Rădăuţi, inv. 231, dosar 98/ 1933, f. 1: M. I., Direcţia administraţiei de stat la 26
iunie 1933 referinţă la serbările preconizate pentru dezvelirea monumentului C. şi B. de la Beiuş la data de 11 iunie 1933 care s-au amânat
pentru a căpăta un caracter naţional mai însemnat. S-a hotărât realizarea a 2.000 de medalii având reprezentarea monumentului. Medalia
urma să fie vândută cu 100 lei bucata urmând a fi plasată la cei interesaţi prin prefecturile judeţelor din ţară; f. 2 Prefectura jud. Bihor la 1
iulie 1933, Oradea transmitea pentru jud. Rădăuţi 10 bucăţi.; f. 3 repartizarea medaliilor pentru strângerea de fonduri; f. 23: ordinul M.I.
pentru popularizarea apelului Prefecturii jud. Bihor pentru monumentul de la Beiuş dedicat lui C. şi B.
Aurel Tripon. Monografia almanah a Crişanei. Oradea, 1936, p. 499, foto monumentul martirilor din Beiuş. [A.N.-D.J. Bihor–
Oradea, Biblioteca inv. 3040]
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 82/ 1934, f. 60–61 la Beiuş în 1934 bustul memorandistului Mihail Veliciu, cu
prilejul împlinirii a 40 de ani de la judecata sa. Vezi: „Universul“, Bucureşti, anul 51, nr. 292, 25 octombrie 1934 Dezvelirea
monumentului memorandistului Mihail Veliciu. Cuvântarea lui Alexandru Lapedatu,
Ioan Opriş. Alexandru Lapedatu. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 136, 174, 210.
„Realitatea ilustrată“, Bucureşti, anul VIII, nr. 406, 31 octombrie 1934, p. 13, foto solemnitatea dezvelirii. N.B. ! Este de fapt
monumentul de la Chişinău Criş.
„Albina“, Bucureşti, anul XXXVIII, nr. 23, 14 iunie 1935, p. 354 Pomenirea celor 2 mucenici români ucişi de maghiari în aprilie 1919: de
Ziua Eroilor solemnitatea dezvelirii monumentului Ion Ciordaş şi Nicolae Bolcaş la Beiuş în prezenţa ministrului Alexandru Lapedatu.
Faptul că în primul deceniu după cel de al doilea război mondial, dominantele comportamente anti româneşti au reuşit să înlăture
multe din monumentele ce nu le conveneau, etichetate ca „reacţionare“, „naţionaliste“ a condus la înlăturarea simbolurilor evocatoare ale
martirilor românismului. Au trebuit să treacă bune decenii ca alte realizări să readucă în atenţie pe aceşti înaintaşi.
„România Liberă“, Bucureşti, 3 decembrie 1985: Virgil Lazăr. Istorie încrustată în piatră, referinţă la solemnitatea dezvelirii
monumentului eliberatorilor Beiuşului şi a busturile Eroilor Ciordaş şi Bolcaş.
Radio Actualităţi 4 aprilie 1992: în comuna Lunca, jud. Bihor dezvelirea monumentului martirilor dr. I.C. şi N.B.
Radio Actualităţi. 25 aprilie 1996 la Beiuş, jud. Bihor dezvelirea monumentului martirilor dr. I.C. şi N.B. = Dulgheru ?
mmmmmmmmmmmmmmmmcdv
Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf – Contribuţii documentare. În: „Studii şi cercetări de
istoria Artei“, seria artele plastice, Bucureşti, nr. 1, 1969.
Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf din Bucureşti, simbol al cinstirii înfăptuitorilor Unirii. În: „Revista Arhivelor“, Bucureşti,
supliment, 1979, p. 245–246.
Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf un viitor muzeu naţional?!, interviu consemnat de Ioana Ursu în: „Magazin istoric“,
Bucureşti, anul XXVII, nr. 3 (312), martie 1993.
Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf. Editura Militară, Bucureşti, 1995, 71 p.
Virgiliu Z. Teodorescu. Muzeul Arcului de Triumf, interviu consemnat de Marina Preutu, în: „Nine o’ clock“, Bucureşti, anul VI,
nr. 1.150, 26–28 aprilie 1996, p. III
Arcul de Triumf îşi aşteaptă vizitatorii. În „Naţiunea“, Bucureşti, anul XIII, nr. 167,(633), 25 septembrie–1 octombrie 2002, p. 1.
referinţă la măsurile adoptate pentru a-l transforma într-un muzeu vizitabil.
2006 declaraţia formulată la începutul lunii mai 2006 de către primarul general al Capitalei integra între intenţiile referitoare la
monumente şi realizarea unui pasaj subteran care să a asigure accesul nestânjenit în incinta Arcului de Triumf.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdvi
VZT Monumentul Eroilor C.F.R. din Bucureşti prin modul de amplasare a impus autorilor tratarea
pentru a fi remarcat din mai multe direcţii. În compunerea sa sunt incluse trei compoziţii şi basoreliefuri evocatoare a participării celor
implicaţi în evenimentele anilor 1916–1919. Concursul pentru desemnarea câştigătorului i-a ales pe Ion Jalea şi Cornel Medrea.
A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Răşcanu, Registrul Comenzi, f. 1 şi 126 monumentul Eroilor C.F.R., 1928–1929, 1930 bronz=600.000
lei.
Florian Georgescu, Ştefan Ionescu, Maria Cantili. Bucureşti oraşul nostru. Bucureşti, 1970, p. 33 Monumentul Eroilor C.F.R.
grup statuar alegoric, bronz, pe soclul din granit, ataşat un basorelief cu emblema C.F.R. Autori C. Medrea şi I. Jalea. Dezvelit în 1930.
F.T. In memoriam. Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 433.
F.T.,M.C., p. 98: Bucureşti, Piaţa Gării de Nord monumentul EROILOR C.F.R. 1916–1918, autori C. Medrea şi I. Jalea,
dezvelit 1930.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumente dedicate ceferiştilor. În: „Cronica Română“, Bucureşti, anul X, nr. 3202, L 28 iulie 2003, p. 7.
Virgiliu Z. Teodorescu. Dreptul la replică – Pro Cornel Medrea. În: „Cronica Română“, Bucureşti, anul X, nr. 3204, m 30 iulie 2003,
p. 7.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdvii
Monografia monumentului Eroilor Aerului, Bucureşti, 1939, 23 p.+7 p. foto. [B.A.R. II 160.996 =
c.z. 725.945]
Colonel Corneliu P. Vasiu. Eroilor Aerului (Scurt istoric al monumentului). Editura Militară, Bucureşti, 1983, 112 p. citează:
„Revista Aeronautica Română“, Bucureşti, 1922; nr. 4 februarie 1923 la p. 15 machete cerute de iniţiatori lui Ion Jalea, Cornel Medrea,
Alexandru Severin, Ioan Dimitriu-Bârlad; concursul public cu machete expuse la Ateneul Român în iunie 1925 la care au participat 11
sculptori cu 14 machete.
A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 2/ 1925 datare după rezoluţie: 20 aprilie 1925 preşedintele comitetului pentru
monumentul Eroilor aviatori mulţumea conducerii societăţii Ateneul Român pentru punerea la dispoziţie a spaţiului de expunere a
machetelor participanţilor la concurs, urmând ca ziua concursului să fie 25 aprilie 1925. Rezoluţia face referinţă la expunerea în aceleaşi
condiţii ca şi în cazul concursului machetelor monumentului Cadrelor didactice; f. 38 se revenea cu o solicitare de spaţiu la 14
noiembrie 1925 pentru expunerea a 3–5 machete pentru perioada 20–30 noiembrie timp în care vor fi vizionate de preşedintele
comitetului, principele moştenitor; f. 51 la 9 decembrie 1925 se intervenea pentru a fi reţinut respectivul spaţiu de expunere şi în luna
decembrie. [VZT 17 noiembrie 1988]
„Universul“, Bucureşti 20 iunie 1925: sculptorii: I. Faur; Oscar Spaethe; Ioan Dimitriu-Bârlad; Spiridon Georgescu; Cornel
Medrea; Ioan Iordănescu; Horia Miclescu; Theodor Burcă; Lydia Kotzebue; Savargin.
La 21 februarie 1927 sculptoriţa Lydia Kotzebue obţinea din partea juriului premiul I, iar la 11 iulie 1927 contractul de realizare a
monumentului [L.K. (9 decembrie 1885 – 13 iunie 1944) căsătorită cu generalul de divizie Pavel Kotzebue, artistă plastică cu participare la
Salonul Oficial şi o expoziţie personală în 1926] la 27 octombrie 1927 juriul aprobă macheta definitivă a monumentului. p. 26: în toamna
anului 1928 în atelierul de la Obor a lucrat I. Fekete.
A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Răşcanu, Registrul Comenzi f. 6v.–7; 103v,– 129v. monumentul Aviaţiei prin dr. I. Cantacuzino, 1929–
7 ianuarie 1930.
F.T.,M.C., p. 101–102 monumentul Aviatorilor din Bucureşti, Lydia Kotzebue 1930–1936.
Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuţii la cunoaşterea autorului monumentului Eroilor Aerului din Bucureşti. În: Muzeul Naţional,
vol. IX, Bucureşti, 1997, p. 197–210+planşe.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Eroilor Aerului. În: „Naţiunea“, Bucureşti, anul XIII, nr. 158(624), 24–30 iulie 2002, p. 3
(evocare a istoriei monumentului, definirea autoarei.)
mmmmmmmmmmmmmmmmcdviii
În perioada interbelică, şi nu numai, a existat o modă de a tot muta monumentele, de multe ori pierzându-
se urma acestora. Henri Stahl, un împătimit cercetător al monumentelor Capitalei le-a definit plastic „statui vagaboande“.
Exemplific cu soarta celor din grădina Ateneului Român care la momentul resistematizării zonei au fost împrăştiate, unele
ajungând în Grădina Cişmigiu, altele la Şosea şi multe risipindu-se.
Un monument este mărturia unei viziuni, a unei concepţii a epocii când a fost gândit, realizat şi amplasat. A-l condamna la
dispariţie îndepărtându-l, „depozitându-l“ este o gravă eroare, văduvind viitorimea de verigile evolutive a truditorilor acestui
neam. Virgiliu Z. Teodorescu.
Cităm în acest sens articolul elaborat de col. (r.) Ion Neacşu. Un monument rătăcit în istorie. În: „Buletinul Muzeului Militar
Naţional“, Bucureşti,vol. 3 serie nouă, 2005 p. 272–279. Autorul după o investigaţie complexă a reuşit să identifice componentele
monumentului dedicat cinstirii memoriei colonelului Ioan Emanoil Florescu, una din prezenţele îndepărtate din Grădina Ateneului
Român.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdix
Avântul Ţării, monument în Bucureşti dedicat Eroilor din campania anului 1913 având ulterior, în
decursul anilor, mai multe amplasamente.
A.N.-D.M.B., fond Prefectura Poliţiei Capitalei, inv. 112, dosar 82/ 1914–1915, f. 1–8 iunie 1914–17 martie 1915 Activitatea
comitetului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului Avântul Ţării, în cinstea Eroilor din războiul din 1913.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 654, dosar 18/ 1911–1933, f. 185: „Ilustraţiunea“, Bucureşti, decembrie 1915,
p. 15: istoricul monumentului Avântul Ţării, preşedinte al comitetului de iniţiativă, colonel Victor Radovici. În august 1913 în tabăra de
la Frumoasa s-a constituit un comitet care a decis să ridice un monument în Bucureşti pentru comemorarea Eroilor morţi în 1913. A fost
lansat un concurs de machete cu participarea sculptorilor în iunie 1914. Juriul a fost format din: dr. Constantin I. Istrati, generalul Vasile
Zottu, sculptorul Frederic Storck, pictorul George D. Mirea, arhitectul Nicolae Nenciulescu şi colonelul Victor Radovici. Au fost expuse
34 de machete. Iniţial juriul s-a oprit la 3 machete, cele realizate de Horia Boambă, Ioan C. Dimitriu-Bârlad şi Emil W. Becker, aceştia
urmând ca în octombrie să prezinte machete refăcute în conformitate cu recomandările formulate de juriu. În octombrie au participat
numai Boambă şi Becker. Contractul i-a revenit lui Becker. Monumentul urma să aibă înălţimea de 8,50 m.=40.000 lei. Primăria a oferit
9.000 lei, iar 27.000 au fost strânşi pe liste de subscripţie. La data încheierii contractului mai erau necesari 4.000 lei. S-a decis ca numele
donatorilor a 1.000 lei să fie menţionate pe soclu. S-a decis ca amplasamentul să fie în Piaţa Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină din Calea
Griviţei.
Ştirea a fost redactată de col. Victor Radovici. Era anunţat şi un bal al „Cameliilor“, în sala Teatrului „Carol cel Mare“, beneficiul
servind la completarea fondurilor monumentului.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 654, dosar 18/ 1911, f. 15 cu „Ilustraţia“, Bucureşti, anul IV, decembrie 1915
Istoricul monumentului Avântul Ţării. La concurs au fost premiaţi participanţii: Becker Premiul I; Boambă Premiul II; Dimitriu Premiul III.
Carte poştală ilustrată: monumentul Avântul Ţării în primul amplasament din calea Griviţei în faţa Corpului II Armată înainte de
anul 1925. Carte poştală donată de iniţiatorul monumentului col. Radovici [Biblioteca Naţională a României, Colecţii speciale, Fototeca
(Aşezământul I.C. Brătianu – str. Amzei) F. 89428]
Grigore Ionescu. Bucureşti ghid. Bucureşti, 1938, p. 191 Monumentul Avântul Ţării, bronz, ridicat în 1924 pentru pomenirea
Eroilor din 1913 în amplasamentul din strada general Angelescu, ce conducea din calea Griviţei spre Spitalul Militar.
„Gazeta municipală“, Bucureşti, anul VII, nr. 352, 11 decembrie 1938, p. 3: statuia Avântul Ţării aflată în scuarul din faţa
Corpului II Armată, pe calea Griviţei, la intersecţia cu str. general Angelescu a fost mutată în Piaţa Valter Mărăcineanu în faţa Ministerului
Apărării Naţionale. [A.N. Biblioteca P III 75]
Henri Stahl. Statuile bucureştene. În: Gazeta municipală, Bucureşti, anul X, nr. 476, 22 iunie 1941, p. 1, 2, 3 referinţă la statuia
„vagaboandă“ Avântul Ţării din calea Griviţei din faţa Şcolii de Artilerie şi Geniu a fost mutată în Piaţa Valter Mărăcineanu între
clădirea Ministerului Apărării Naţionale şi clădirea Operei distrusă de cutremurul din 1940.
F.T.. In memoriam. Editura Militară, Bucureşti, 1971, 433 Piaţa Valter Mărăcineanu monumentul Avântul Ţării, E. W. Becker.
F.T., M.C., p. 100 monumentul Avântul Ţării, E.W. Becker şi arhitectul A. Culina.
Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuţii la cunoaşterea activităţii sculptorului Emil W. Becker. În: „Muzeul Naţional Cotroceni, Studii
şi articole de istorie şi istoria artei“, Bucureşti, Editura Sigma, 2001, p. 452–467. Din motive de spaţiu tipografic au fost înlăturate notele
autorului din iniţiativa editorilor.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdx
Monumentul Corpului Didactic a fost rezultatul preocupărilor tuturor care, în calitate de oameni ai
şcolii au dorit să cinstească contribuţia învăţătorilor şi profesorilor la marea operă de apărare a gliei strămoşeşti fiind un permanent exemplu
pentru cei din jurul lor.
A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, Dir. III–IV Învăţământ secundar şi Superior, inv. 532, dosar 263/ 1921, f.
45 Comitetul de acţiune pentru ridicarea unui monument comemorativ al membrilor Corpului Didactic morţi în război la 27 aprilie 1921
solicita ca cei care au contribuit financiar la susţinerea acţiunii să fie menţionaţi în coloanele „Buletinului Oficial“ al ministerului şi în
revista „Lamura“. Preşedinte D. Ionescu; f. 45 v. Referatul din 16 mai 1921şi adresa către „Buletinul Oficial“ pentru publicarea sumelor
celor care au subscris pentru monument. prof. univ. D. Ionescu, str. D.A. Sturdza.
A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 4/ 1922, f. 3, 14, 18: la februarie 1922 comitetul de acţiune pentru ridicarea
monumentului solicita conducerii societăţii Ateneul Român obţinerea spaţiului Rotondei pentru expunerea a 3 machete, ca apoi să revină
solicitând respectivul spaţiu pentru 4 machete. La 1 iunie 1922 Ministerul Instrucţiunii, direcţia Generală a învăţământului secundar şi
superior solicita Rotonda Ateneului Român în perioada 9–12 iunie 1922 pentru expunerea machetelor artiştilor participanţi la concursul
pentru monumentul comemorativ al membrilor Corpului Didactic de toate gradele căzuţi în războiul pentru întregirea Neamului. Ulterior
revenea solicitând spaţiul în perioada 9–12 iunie 1922 pentru a expune macheta preconizatului monument conceput de Dimitrie Paciurea
Imaginea acestei machete a fost reprodusă în „Revista Muzeelor şi Monumentelor“, Bucureşti, nr. 2, 1988. Semnificativă a fost reacţia
pictorului Ştefan Dimitrescu care, în cronica artistică: Odiseea unui monument, reproşa juriului examinator că n-a înţeles mesajul
machetei lui Dimitrie Paciurea şi Cornel Medrea. A fost pentru cronicar şi prilejul de a analiza şi modul defectuos de declanşare a
concursului. Vezi: „Flacăra“, Bucureşti, anul VII, nr. 27, 7 iulie 1922, p. 431–432 redând inclusiv macheta monumentului. Peste ani
„Plastica“, revista generală de artă, Bucureşti, anul 1, nr. 2 august–septembrie 1934, p. 3 reda macheta realizată pentru respectivul concurs
de sculptorul Alexandru Severin.
Problema financiară a antrenat la o diversificată acţiune cadrele didactice din mediul urban şi rural al ţării. Tabele întocmite de
preturile şi plăşile din judeţul Bistriţa consemnau sumele subscrise pentru monumentul cadrelor didactice care urma să fie ridicat în
Bucureşti. Vezi: A.N.-D.J. Bistriţa Năsăud, Bistriţa, fond Prefectura jud. Bistriţa, dosar 116/ 1923, f. 8–21.
La 19 februarie 1924 Comitetul de iniţiativă a solicitat M.C.A. contribuţia materială pentru realizarea monumentului Vezi: A.N.-
D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A, inv., dosar 117/ 1924, f. 7, revenind apoi în luna octombrie a aceluiaşi an pentru a solicita spaţiu pentru
perioada 25–30 octombrie 1924.Vezi: A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 1/ 1924–1928, f. 8, ibidem dosar 2/ 1925 consemnând
noua etapă de expunere la 25 aprilie 1925; A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii, inv. 713, dosar 403/ 1925, f. 18: la 9 iunie 1925
un nou Apel pentru ridicarea unui monument comemorativ al membrilor Corpului didactic, de toate gradele, căzuţi în războiul pentru
întregirea neamului şi înfiinţarea unui orfelinat pentru copii lor. Preşedinte al Comitetului de acţiune prof. univ. D. Ionescu, senator D.
Ionescu. Menţiune între membrii comitetului era şi dr. Sextil Puşcariu, preşedintele Asociaţiei profesorilor universitari. Pe verso lista de
subscripţie nr. 11.697 care a fost completată în Parohia Sf. Gheorghe din Piatra Neamţ.
Concomitent demersuri pentru expunerea machetelor pentru monumentul Cadrelor didactice în Rotonda Ateneului Român în
perioada 10–20 iunie 1925. Conducerea Ateneului Român aprobă găzduirea.
În evidenţa Turnătoriei V.V. Răşcanu & Comp. care a realizat transpunerea modelajului în metal este înregistrat ca autor Artur
Verona în 1930.
A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Răşcanu, Registrul Comenzi, f. 5v–6 macheta monumentului Corpului didactic realizată de Artur Verona,
1929–1930, bronz=20.000 lei, 7 ianuarie 1930.
A.N.-D.A.I.C., fond V. V. Răşcanu, Fotografii T 2/ 52. În epocă se făcea şi menţiunea că monumentul a fost modelat de Cornel
Medrea după schiţa desenată de Artur Verona.
Adina Nanu, Doina Mândru. Ion Lucian Murnu. Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 18 referinţă la realizatorul lucrării în
persoana lui Ion Jalea inspirat de desenul lui Artur Verona. A fost soluţia care a întrerupt în epocă declanşata campanie pro şi contra pentru
una sau alta din variante. Pe această cale a fost înlăturată sursa de tensiune la care mulţi, prea mulţi au găsit cu cale să aibă ceva de
comentat. Finalizarea şi aducerea în forul public i-a asigurat un demn şi proporţional amplasament în zona laturii nordice a Pieţii Victoriei
pe spaţiul verde dintre şoseaua Kiseleff şi şoseaua Jianu, devenită în acelaşi deceniu şoseaua Aviatorilor. Din păcate, ca şi în multe ale
situaţii prezenţa i-a fost afectată de o soluţie care a dus la pripita îndepărtare, fără a decide unde va fi concomitent reamplasat
monumentul. Înlăturat pentru a face loc monumentului regelui Ferdinand I, conceput modelat şi preconizat în respectivul amplasament de
către Ivan Mestrovič, odată ridicat noul monument a nemulţumit, ca amplasament pe mulţi, inclusiv pe autor determinând o reamplasare
pe o nouă vatră ce s-a dovedit şi ea a avea beteşugurile care diminuau calităţile monumentului. Între timp, monumentul cadrelor didactice,
fără cauze justificate s-a distrus.
Petre Oprea. Istoria turnătoriilor artistice în bronz din Bucureşti. În: „Revista Muzeelor“, Bucureşti, nr. 1, 1969, p. 3–38.
Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuţii la istoricul turnătoriilor artistice din România. În: „Muzeul Naţional“, vol. X, Bucureşti,
1998, p. 181–188.
Virgiliu Z. Teodorescu. Istoria ca actualitate: Simboluri ale cinstirii revoluţionarilor din rândul cadrelor didactice. În:
„Republica”, Bucureşti, anul II, nr. 212, 3 iunie 1998. p. 6.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxi
Acţiune tărăgănată ca urmare a evenimentelor războiului, birocraţiei şi chiar a acel ceva care ne determină
poziţii distructive. Corespondenţa între terţe instituţii pe parcursul anilor războiului este concludentă. După război componentele salvate
n-au mai permis reluarea problemei reamplasării.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxii
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1937, f. 47 Corespondenţa între P.M.B. şi
M.C.A. referitoare la amenajarea Pieţii Victoriei pentru amplasarea monumentului regelui Ferdinand I, realizare a sculptorului I.
Mestrovič.
„Universul“, Bucureşti, anul 55, nr. 197, 23 iulie 1938, p. 6 Sculptorul Mestrovič a terminat macheta monumentului Ferdinand I.
La Split macheta urma să fie vizionată şi avizată de o comisie din România.
A.N-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 128/ 1938, f. 3, 3v., 10, 15 La 17 august 1938 D.A. a stabilit componenţa
Comisiei de receptare a machetelor realizate de sculptorul Ivan Mestrovič pentru monumentele regilor Carol I şi Ferdinand I. Preşedinte
V. Cioflec, critic de artă; N.C. Davidescu, secretar general M.C.A.; membrii: sculptorii C. Medrea şi Miliţa Petraşcu; pictorul Jean Al.
Steriadi; arhitectul G. Ionescu; secretar N. Rusu Crutzescu din Contenciosul M.C.A.
„Universul“, Bucureşti, anul 55, nr. 222, 17 august 1938, p. 8 Comisia specială a M.C.A. pentru recepţionarea machetei
monumentului regelui Ferdinand I, condusă de Virgil Cioflec urma să plece la Split la începutul lunii septembrie.
Statuia regelui Ferdinand I. În: „Gazeta municipală“, Bucureşti, anul VII, nr. 343, 9 octombrie 1938, p. 4. S-a aprobat turnarea în
bronz de către M.C.A., după modelele sculptorului I. Mestrovič. Măsuri pentru amenajarea Pieţii Victoriei.
Statuile regilor Carol I şi Ferdinand I. În: „Gazeta municipală“, Bucureşti, anul VII, nr. 353, 18 decembrie 1938, p. 4. Un plan de
sistematizare a Pieţii Victoriei realizat de sculptorul Ivan Mestrovič. Piaţa Palatului se reamenaja conform planului aprobat la începutul
anului 1938. [A.N. Biblioteca P III 75]
Virgiliu Z. Teodorescu, Contribuţii la istoria unor monumente dedicate cinstirii regelui Ferdinand I, în:”Acta Moldaviae
Meridionalis“, Vaslui, nr. XXII–XXIV, vol. II, 2001–2003, p. 747–764.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxiii
Ivan MESTROVIČ (15 august 1883, Vrpolje, Slovenia – 1962, South Bend – SUA, rămăşiţele
pământeşti aduse în mausoleul familiei din Otavice) familia era din părţile Dalmaţiei, de la Zagora, Croaţia; studii de artă plastică la
Viena. Sculptor, pictor şi grafician croat. Opţiuni pentru sculptura monumentală.
O lucrare de amploare pentru România a fost lansată de un comitet de iniţiativă, la jumătatea deceniului al patrulea, pentru a
aduce în forul public bucureştean monumentul cinstirii memoriei lui Ion I.C. Brătianu. În acest caz sculptorul Ivan Mestrovič a realizat,
dăltuind în granit meteoritic, o sugestivă statuie şi un bust de interior. Modul cum au fost apreciate aceste lucrări, experienţa dobândită în
relaţiile cu acest sculptor, a condus la adoptarea deciziei ca şi monumentele regilor Carol I şi Ferdinand I să-i fie încredinţate spre
realizare. După tatonări şi lansarea comenzilor de către statul român, pentru monumentele Carol I şi Ferdinand I, a fost încheiat contractul
şi desemnată comisia pentru recepţia machetelor modelate din pământ, în atelierul său de la Split. În urma constatărilor, comisia a
recepţionat machetele care, după retuşuri, turnare în gips, decupare, ambalare, au fost trimise în România pentru a fi turnate în bronz la
firma V.V. Răşcanu şi s-a trecut la pregătirea amplasamentelor. După amplasare şi dezvelire au existat şi observaţii critice la o serie de
detalii. Pentru meritele sale, la 28 mai 1940, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxiv
Al. Busuioceanu. Cronica plastică 1935. În „Gândirea“, Bucureşti, anul XV, nr. 2, februarie
1936, p. 104 referinţă la monumentul Infanteriei.
Istoricul înfăptuirii monumentului infanteriei 1921–1936. Editura Monitorul Oficial, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, 20 p.
+28 p. ilustraţii. [A.N. Biblioteca III 20.275]
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Infanteriei. În: „Observatorul militar“, Bucureşti, anul VIII, (I) nr. 13 (328), 27 martie–2 aprilie
1996, p. 5; (II) nr. 14 (329) 3–9 aprilie 1996, p. 5.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Infanteriei, istoria unei statui nerealizate. În: „Bucureşti – Materiale de istorie şi
muzeografie“, Bucureşti, vol. 12, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 1997, p. 244–249.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxv
Virgiliu Z. Teodorescu. Gânduri la dezvelirea monumentului Alexandru Ioan Cuza în Bucureşti. În:
„Cronica Română“, Bucureşti, anul XI, nr. 3401, L 22 martie 2004.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxvi
A.N.-D.J. Hunedoara, Deva, fond Prefectura jud. Hunedoara, dosar 85/ 1918, f. 1–6 (limba maghiară)
la 6 aprilie 1918 Direcţiunea liceului de stat din Caransebeş adresa invitaţia Prefecturii jud. Hunedoara de a participa la dezvelirea
monumentului reginei Elisabeta [N.B.! a Ungariei] care urma să aibă loc la 6 mai 1918. Pe invitaţie era imprimată color stema oraşului. În
anexă programul manifestării.
V.Z.T. în acelaşi an monumentul, sculptură în marmură, a avut de suferit, în momentul când s-a trecut la îndepărtarea lui din forul
public în efervescenţa declanşată de căderea imperiului Austro-Ungar.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond 2, Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64 dosar 17/ 1922, f. 14, 13 răspunsul din 22 iulie
1922 la telegrama din 10 iulie 1922 prin care se cerea raportarea situaţiei monumentelor stăpânirii austro-ungare se menţiona că în oraş au
fost două monumente; cel al lui Francisc Iosif, bronz în stare bună, retras şi depozitat în curtea jandarmeriei după ce a fost dat jos după
piedestalul din grădina general „Dragalina“ şi cel al reginei Elisabeta (a Ungariei) marmură, deteriorat.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond 2, Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, dosar 17/ 1924–1929 f. 1 la 11 ianuarie 1924
M.I., Direcţia Comunală fiind informată de Inspectoratul pompierilor militari că în remiza maşinilor de stins incendiile se află două statui
(al foştilor împăraţi Franz Iosif şi Elisabeta) solicita ca acestea să fie predate la Bucureşti Muzeului Militar pentru a nu se face o
problemă; f. la 30 decembrie 1925 se făceau demersuri de către Arsenalul Armatei să fie expediate cele două lucrări pe calea ferată; în 1926
se preciza că monumentul Elisabeta era din marmură albă şi statuia era mutilată. Ambele statui fiind proprietatea primăriei aceasta le
punea la dispoziţia Arsenalului Armatei, făcându-se referinţă la hotărârea Consiliului de Miniştri din 13 noiembrie 1925 ca toate statuile
îndepărtate din forul public să fie strânse la Arsenalul Armatei spre a fi retopite pentru ca materialul să fie folosit pentru nevoile armatei, inclusiv
pentru preconizata statuie a regelui Ferdinand I. La 1 februarie, la 2 martie 1927 M.I. se interesa de stadiul lucrărilor pentru statuia regelui
Ferdinand I. La 19 martie 1927 se raporta că lucrările de turnare erau în curgere la statuia regelui Ferdinand I. Regimentului 96 Infanterie
i se răspundea că datorită crizei financiare nu s-a putut realiza turnarea statuii regelui Ferdinand I. La 17 februarie 1928 sculptorul Ioan
Iordănescu se oferea să realizeze statuia regelui Ferdinand I. P.V. al şedinţei din 7 iulie 1928 se decidea ridicarea monumentului regelui
Ferdinand, bronz, lucrare aşezată pe piedestalul din grădina general „Ioan Dragalina“. Apelul pentru sprijin financiar a fost transmis la toţi
factorii administraţiei publice. 3 fotografii cu macheta unui bust al regelui Ferdinand I autor ??? P. V. din 12 iulie 1928 când a fost reluată
în dezbatere problema statuii. Se propune concret şi data dezvelirii pentru ziua de 8 noiembrie 1928, data împlinirii a 10 ani de la constituirea
C.N.R. din Caransebeş.
13 august 1928 corespondenţa cu sculptorul D. Măţăuanu realizator al unei statui de 2,75 m. încorporând 750 kg. bronz. Se
menţionează piedestalul existent.
Scrisoarea sculptorului I. Dimitriu-Bârlad, doritor de a realiza monumentul regelui Ferdinand I făcând menţiunea că bustul regelui
Ferdinand I l-a realizat după natură în anul 1921.
Telegrama lui D. Măţăuanu din 17 august 1928 că s-a apucat de lucru.
Scrisoarea lui I. Dimitriu-Bârlad din 20 august 1928 în care arată că a luat legătura cu preşedintele de onoare al comitetului de
iniţiativă Constantin Argetoianu şi ca atare este gata să realizeze lucrarea.
Oferta D. Măţăuanu, premiat de 17 ori şi de 7 ori medaliat de guvernul francez pentru realizările anterioare. Arăta că lucrarea ar
putea costa 4 sau 500.000 lei, bronz necesar 1000 kg. Menţionează că lucrarea a fost văzută de generalul Angelescu care l-a felicitat.
Primăria către D. Măţăuanu îl avertiza că nu i-a încredinţat comanda. Era momentul când era aşteptat planul şi devizul de la I.
Dimitriu-Bârlad.
Oferta lui I. Dimitriu-Bârlad evalua lucrarea la 550.000 lei, sculptorul nu solicita materialul de la statuia împăratului Francisc Iosif
propunând ca lucrarea să fie dată la muzeu.
La 20 februarie 1930 s-a hotărât ca statuia Francisc Iosif realizată de Fadrusz să fie păstrată. Se preciza că proiectul îi aparţinea lui
Fadrusz iar execuţia a fost realizată de învăţăcelul său Rollinger, ca atare era o operă de mare valoare artistică. Se intervenea pentru
reţinerea la Caransebeş.
La 11 august 1931 sculptorul Ştefan Wagner din Timişoara se adresa ca ofertant al executării lucrării. S-a hotărât organizarea unui
concurs. Oferta sculptorului Ştefan Wagner pentru suma de 120.000 lei. Schiţele realizate de I. Dimitriu-Bârlad.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, oraşului Caransebeş fond 2, Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, reg. 233/ 1931, f. 307 la
30 iunie 1941 decizia Primăriei prin care se aproba ca statuia împăratului Francisc Iosif să fie predate la Arsenalul Armatei conform celor
prevăzute de decizia Prefecturii jud. Caraş Severin şi a Administraţiei publice Autonome a Arsenalului Armatei.
Placa comemorativă dezvelită la Caransebeş în 1929. De ziua Eroilor în onoarea generalului Ion Dragalina. Vezi: „România
Eroică“, Bucureşti, anul X, nr. 6, iunie 1929.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 61/ 1936 Problema cinstirii memoriei generalului Ioan Dragalina prin ridicarea
la Caransebeş a unui monument a revenit în actualitate în anul 1932 când generalul Apostolescu acţionează în acest sens.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 În 1936 se revine prin societatea „Cultul Eroilor“ pentru
plasarea monumentului realizat de Spiridon Georgescu şi arhitectul E. Procop pe locul rămas liber prin îndepărtarea celui ocupat între
1907–1918 de cel al împăratului Franz Iosif I.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 55/ 1937, f. 4v., 5v. C.M.P. la 8 februarie 1937 a avizat cu modificări proiectul
monumentului Grănicerilor de la Caransebeş. Se admitea întrebuinţarea soclului de la fosta statuie a împăratului Franz Iosif I, însă cu
modificările introduse de comisie conform jurnalului 126; f. 7 jurnalul 126 Proiectul întocmit de inginerul arhitect E. Procop a fost
considerat prea încărcat, diminuând astfel din unitate şi măreţie. C.M.P. a hotărât să fie suprimate coloanele , vulturul şi crucea din vârful
monumentului, precum şi urnele din faţa lui. În locul stemei imperiale urma a se sculpta o cruce dreaptă, iar pe toată suprafaţa vor fi scrise
numele Eroilor.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 57/ 1936, f. 37v. bis, 49 C.M.P. P.V. 38, 11 decembrie 1936 se revendica un
proiect şi avizul M.I. pentru folosirea soclului fostului monument al împăratului Franz Iosif I.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 89/ 1937 vol. I , f. 9 Societatea „Cultul Eroilor“, Secţia Banat, Caransebeş făcea
demersuri pentru obţinerea avizărilor necesare ridicării la Caransebeş a monumentului Grănicerilor pe soclul fostului monument Franz
Iosif.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond 2, Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, dosar 223/ 1941, f. 417 la 10 noiembrie 1941
decizia primăriei referitoare la prevederea în bugetul anilor 1942–1943 a unor sume mai mari necesare ridicării monumentului
generalului Ioan Dragalina.
F.T. In memoriam. Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 112–116, 312 în parcul din centrul oraşului statuia generalului Ioan
Dragalina. Cuvintele lui Nicolae Iorga rostite la înmormântarea generalului în 1916 s-au constituit un angajament pentru ridicarea statuii.
Pe soclu: GENERALUL ION DRAGALINA 1860–1916. O platformă la care se ajunge urcând câteva trepte , un fundal de piatră,
flancat de doi lei masivi în poziţie de repaus atent. În faţa fundalului-panou se află vulturul de bronz.
F.T.,M.C., p. 122 Caransebeş monumentul Ion Draglina, bronz, Mihai Onofrei, dezvelit la 26 iunie 1943.
Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeele: 528.108; 825.883
V.Z.T. 13 mai 1994, Caransebeş, parcul central monumentul Ioan Dragalina valorifică postamentul fostului monument Franz
Iosif cu cei doi lei dispuşi lateral. Statuia, bronz, s.f.s.: M. Onofrei, pe plintă d.: Turnătoria V.V. Răşcanu, Bucureşti.
În colecţia Munţii noştri, nr. 30 Poiana Ruscă, p. 49 monumentul generalului Ion A. Dragalina, amplasat în parcul central din
Caransebeş.
„România ’83“, Bucureşti, p. 266 monumentul generalului Ion Dragalina din Caransebeş, Piaţa Republicii este atribuit eronat
sculptorului Spiridon Georgescu !!!
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxvii
Elisabeta de Wittelsbach (1837, Possenhofena, Bavaria, azi Germania – 1898) soţia împăratului
Franz Josepf al Austriei şi regină a Ungariei (alintată de unguri Sissi). Prin modul de informare de către cei ce i-au format camarila a afişat un
dispreţ suveran la adresa românilor.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 61/ 1936, f. 15 la Dăneşti, jud. Ciuc, azi Harghita, cod 4127 în 1900 în
amintirea morţii reginei Elisabeta (a Ungariei şi împărăteasă a Austriei) îngrijit de comună; 68/ 1937, f. 25 În amintirea reginei Elisabeta a
Ungariei, 1900??? 3,15 m. cu cheltuiala suportată de comună.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxviii
Frantz/ Francisc/ Iosif/ Franz JOSEPH I/ (1830, Schönnbrunn – Austria – 1916) împărat al
Austriei 1848–1916,în prima etapă o domnie autoritară, iar după 1859 aparent o conducere liberală. La 27 mai 1867 s-a încoronat şi rege
al Ungariei, concomitent promulgând şi legea prin care Transilvania era încorporată la Ungaria. Începutul dualismului austro-ungar cu
urmările nefaste asupra sorţii românilor.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxix
Ioan A. Dragalina (Drăgălina) general român (n. 3/ 16 dec. 1860 la Caransebeş – m. 9 nov. 1916
Bucureşti). S-a afirmat în primele lupte din 1916 (zona Olteniei)
N. Iorga. Oameni cari au fost. Bucureşti, vol. II, 1917 Moartea generalului Dragalina. Lansarea ideii ridicării la Caransebeş unei
statui de bronz pentru cinstirea Eroului.
Societatea „Mormintele Eroilor“ a încredinţat în 1921 realizarea monumentului funerar al generalului Ioan Dragalina de la
cimitirul Bellu-Militar sculptorului Theodor Burcă, care a colaborat cu arhitectul I. Buiuc. Preşedinte al comitetului fiind generalul Amza
şi vicepreşedinte colonelul Macarovici. Este vorba despre un mausoleu.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 90–91 la Bumbeşti Jiu, jud. Gorj, monumentul generalului Ion
Dragalina realizat de societatea „Cultul Eroilor“, 1928. A fost amplasat în zona dintre şosea şi albia râului Jiu.
Elisabeta Ancuţa Ruşinaru, Gorj, Bucureşti, 1973 p. 46 Valea Jiului la nord de Gara C.F.R. Meri monumentul generalului
Dragalina, 1927.
La Vulcan, jud. Hunedoara în curtea Şcolii generale nr. 1 monumentul Eroilor conceput de Mihai Onofrei, dezvelit în 1926.
F.T.,M.C., p. 414 foto şi text monumentul din oraşul Vulcan, jud. Hunedoara având incluse între localităţile marilor bătălii şi Pasul
Vulcan, Jiu.
„România Eroică“, Bucureşti, anul X, nr. 6, iunie 1929 placa de la Caransebeş dezvelită în 1929.
F.T. În memoriam. Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 345 în defileul Jiului, la Bumbeşti Jiu, între Meri şi Lainici monumentul
care aminteşte locul undea fost rănit generalul Ioan Dragalina.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond nr. 2 Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, dosar 17/ 1922, f. 14, 13 la 22 iulie 1922 se
da răspuns telegramei din 10 iulie 1922: monumentul Francisc Iosif, bronz era în stare bună; monumentul regina Elisabeta (a Ungariei)
marmură era deteriorat. Ambele au fost în Grădina Publică purtând după război numele generalului Erou Ioan Dragalina.
În Bucureşti, la biserica Mavrogheni placă comemorativă în memoria Eroilor din 1916–1918 din acea parohie. Printre cei care au
locuit şi au frecventat acest Sf. lăcaş este menţionat şi generalul Dragalina. Placa a fost realizată de Theodor Burcă.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond nr. 2 Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, dosar 17/ 1924–1929, f. 1 la 11 ianuarie
1924 M.I., Direcţia Comunală avea informaţia că în curtea Unităţii de pompieri militari se aflau depozitate fostele componente ale
monumentelor Francisc Iosif şi Elisabeta. Se dispunea trimiterea la Bucureşti la Muzeul Militar Naţional. La 30 decembrie 1925 se
făcea donaţia către Arsenalul Armatei urmând ca să fie expediat cu trenul. În 1926 se preciza că monumentul Elisabeta era dăltuit în
marmură albă. Corespondenţa cu sculptorii D. Măţăuanu, I. Iordănescu şi I. Dimitriu-Bârlad.
„România Eroică“, Bucureşti, anul X, nr. 6, iunie 1929 Placa comemorativă general Ioan Dragalina de la Caransebeş.
La Drobeta Turnu Severin Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor dezvelit în 1933, realizare a lui Theodor Burcă şi arhitectul
State Baloşin. Sunt menţionate nume de localităţi unde au avut loc dure lupte printre care şi Alion, Cerna.
F.T.,M.C., p. 186 prezentarea monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 la Lugoj bustul Ioan Dragalina, dezvelit 1932 din iniţiativa
generalului Apostolescu.
La Lugoj în piaţa „Ioan Dragalina“ bustul Ioan Dragalina, bronz, Spiridon Georgescu, 1936. Pe feţele soclului două
basoreliefuri, bronz: 1) Ioan Dragalina rănit continuând să dea ordine; 2) Scenă din timpul unui atac. Realizare prin preocuparea
iniţiatorului, generalul Apostolescu.
F.T.M.C., p. 251 la Lugoj bustul şi basoreliefurile evocându-l pe generalul Ioan Dragalina, Spiridon Georgescu, 1936.
Munţii noştri. nr. 30 Poiana Ruscă, p. 49 la Lugoj bustul Ioan Dragalina.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 Din iniţiativa generalului Apostolescu în 1932 s-a declanşat
acţiunea pentru realizarea la Caransebeş a unui monument al cinstirii generalului Dragalina.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 551937, f. 4v., 5v. C.M.P. aviza la 8 februarie 1937 realizarea monumentului
generalului I. Dragalina; f. 7 proiectul arhitectului E. Pocop; 57/ 1936, f. 37 bis v., 59 C.M.P. PV. 38, 11 decembrie 1936 solicita un
proiect şi avizul M.I.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond nr. 2 Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, dosar 61/ 1936.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 în 1936 se revine prin societatea Cultul Eroilor pentru plasarea
monumentului realizat de Spiridon Georgescu şi arhitectul E I. Procop pe locul unde fusese monumentul împăratului Francisc Iosif I, din
1907 şi îndepărtat la 1919.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond nr. 2 Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, Registrul 223/ 1941, f. 307 la 30 iulie 1941
Decizia Primăriei oraşului Caransebeş prin care se aproba ca statuia lui Francisc Iosif I să fie predată la Arsenalul Armatei conform celor
stipulate de Decizia Prefecturii jud. Caraş şi Administraţiei Publice.
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond nr. 2 Primăria oraşului Caransebeş, inv. 64, registrul 223/ 1941, f. 417 la 10 noiembrie
1941 Decizia pentru a prevedea în bugetul exerciţiului financiar 1942–1943 sumele necesare pentru monumentul Ioan Dragalina.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1943, f. 3 Jurnalul C.S.M.P., 22 ianuarie 1943. Proiectul monumentului
generalului Ioan Dragalina din Caransebeş. La 22 decembrie 1942 sculptorul Mihai Onofrei prezenta situaţia statuii Dragalina care
urma să fie amplasată pe locul unde anterior a fost statuia împăratului Frantz Iosif, care a fost luată de unguri, dar al cărui soclu
exista.[???] Prezenta şi fotografii ale soclului; 2 fotografii ale machetei lucrate de Mihai Onofrei. f. 4 P.V. nr. 114 din 22 ianuarie 1943
Comisia aproba lucrarea în urma analizei documentaţiei, Jurnalul 762 pentru amplasare la Caransebeş. f. 5 foto macheta statuii Dragalina
redându-l cu mâna stângă ţinând o hartă la piept, iar cu dreapta pregătindu-se să aproprie de ochi binoclul pentru a analiza poziţiile
inamicului. Privirea înainte relevă voinţa, tenacitatea, fermitatea, demnitatea apărătorului gliei strămoşeşti. f. 6 foto soclul cu treptele şi
cei 2 lei afrontaţi de la vechiul monument.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 89/ 1943, f. 6 la 6 martie 1943 Raport întocmit de Catul Bogdan, inspector al
Artelor pentru regiunea Banat care s-a deplasat la Caransebeş cu care prilej a urmărit şi stadiul lucrărilor pentru terminarea monumentului
generalului Dragalina.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 93/ 1943, f. 196 Comitetul pentru ridicarea unui monument Eroului general Ioan
Dragalina la 26 mai 1943 aducea la cunoştinţă că acest simbol va fi dezvelit la Caransebeş la 3 iunie 1943, de Ziua Eroilor. Stampila ovală text:
Comitetul pentru ridicarea unui monument Eroului general Ioan Dragalina în Caransebeş.
F. T. In memoriam. Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 112–116, 312 la Caransebeş pe platforma fostului monument al
împăratului Frantz Iosif a fost aşezată statuia modelată de sculptorul Mihai Onofrei. Prin această realizare cuvintele rostite de Nicolae
Iorga la înmormântarea în Bucureşti a bravului general au devenit realitate perenitatea recunoştinţei urmaşilor având în acest simbol un
bun călăuzitor. Pe soclu GENERALUL ION DRAGALINA 1860 – 1916
A.N.-D.J. Caraş Severin, Caransebeş, fond Primăria oraş Caransebeş. Inv. 64, dosar 223/ 1941, f. 417 la 10 noiembrie 1941 s-a
adoptat decizia primăriei referitoare la includerea în prevederile bugetare ale anilor 1942–1943 a unei sume mai mari necesară realizării
monumentului generalului Ion Dragalina.
F.T.,M.C., p. 122 la Caransebeş, statuia Ion Dragalina, Mihai Onofrei, bronz, dezvelită la 26 iunie 1943.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxx
Iózef Zachariasz BEM (13 martie 1794, Tarnow – 10 decembrie 1850, Alep) polonez emigrat în
Ungaria după înăbuşirea răscoalei din 1830–1831. A fost promovat în timpul revoluţiei de la 1848–1849, general de brigadă, comandant
al armatelor maghiare, care au acţionat în Transilvania.
A.N.-D.J. Mureş, Târgu Mureş, colecţia Muzeului judeţean Târgu Mureş, inv. 804, nr. 787 : 12 noiembrie 1926, Târgu Mureş.
Corespondenţa referitoare la statuia (de fapt bustul) din oraş; 804, 807 statuia Bem a fost oferită guvernului polonez.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxi
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818 dosar 61/ 1936, f. 80, Arad pentru eternizarea memoriei
românilor omorâţi de detaşamentele ungureşti între 1 noiembrie 1918–15 aprilie 1919 în anul 1936 a fost înălţată la Arad Crucea
Martirilor prin preocuparea fraţilor Rozsa din Arad, după planurile arhitectului Silvestru Rafiroiu din Arad. Crucea având 4,85x0,45 m.,
braţul orizontal 1,75 m.=175.000 lei. Atât de „creştineşte“ a fost comportamentul alogenilor în perioada post 1944 încât în lucrări
referitoare la monumentele oraşului nu este pomenit acest simbol dedicat martirilor neamului românesc.
F.T. In memoriam, Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 272, Arad, cartierul Micălaca, în cimitirul militar monument fără
inscripţii.
A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul de Interne. Direcţia Administraţiei Locale, inv. 755 II, dosar 659/ 1939, f. , Primăria Arad,
Cabinetul Primarului, Confidenţial către M.I. ridicând problema că la 20 de ani de la preluarea puterii de către România în oraşul Arad şi
a 15 de la fericita măsură de a îndepărta din Piaţa Avram Iancu şi Bd. regele Ferdinand I a monumentelor ungureşti dedicate lui Kosuth şi
celor 13 generali. Autorităţile comunale şi statul român au luat măsuri de demontare, fără a le provoca nici cea mai mică deteriorare,
pentru ca statul maghiar, singurul pentru care aceste monumente reprezintă o valoare artistică şi istorică să aibă ocaziunea să le
răscumpere şi să nu ne poată acuza de barbarie şi distrugerea unor monumente de artă.
Primăria Municipiului Arad către Ministerul Afacerilor Străine raportul din 13 noiembrie 1924 şi la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri din 15 decembrie 1942 pentru a intra în legătură cu statul vecin. Demersurile făcute de Barabas Bela, preşedintele partidului
maghiar generatoare de atmosferă de instabilitate. Se cerea o promptă hotărâre; f. 4–6 primar generalul Vlad; f. 4 rezoluţia 10 august dl.
director Spirescu Se va cere avizul M.A.S., f. 7 corespondenţa cu M.A.S.; f. 8 M.A.S. către M.I., Direcţia Administraţiei Locale: Bazat şi
pe avizul Ministerului Minorităţilor opinia că nu este oportun să fie transportat acest material, pentru moment, el putând fi încă păstrat
pentru a folosi la eventuale schimburi între cele două state; f. 9 M.I., Direcţia Administraţiei Locale: către P.M. Arad transmitea răspunsul
M.A.S.
Eugen Glück, Alexandru Roz. Arad ghid de oraş. Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 79 obeliscul celor 13 martiri dedicat
Eroilor din 6 octombrie 1849, ridicat în ianuarie 1881.
„România ’83“, Bucureşti, p. 201: monumentul celor 13 generali ai armatei revoluţionare maghiare de la 1848–1849, executaţi de
trupele austriece lângă cetate.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxii
Virgiliu Z. Teodorescu. Alexei Mateevici – un martir al cauzei naţionale. În: „Destin Românesc“,
Chişinău–Bucureşti, anul IV, nr. 15, 3, 1997, editor Fundaţia Culturală Română, p. 91–98.
Virgiliu Z. Teodorescu. Întru cinstirea Sf. Ştefan cel Mare. În „Biserica Ortodoxă Română“, Bucureşti, anul CXXII, nr. 5–8, mai–
august 2004, p. 317–319.
Virgiliu Z. Teodorescu. Întru cinstirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Editura Economică, colecţia „Divertis“, Bucureşti, 2004, 176
p.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxiii
1848–1849 Grupul conducătorilor revoluţiei maghiare: Görgey, Perczel, Bem, Dembinki şi Kossuth,
gravură [A.N. Biblioteca III 8.309]
Gheorghe Bălan-Seini este realizatorul proiectului monumentului de la Târgu Lăpuş dedicat celor ucişi la 5 decembrie 1918.
În 1940 monumentul a fost dărâmat de ocupaţia hortistă. A fost refăcut în 1946.
„Universul“, Bucureşti, anul 53, nr. 141 D 24 mai 1936, p. 12 Solemnitatea din 21 mai 1936 a dezvelirii monumentului celor 24
de martiri din Târgu Lăpuş ucişi de maghiari la 15 decembrie 1918.Beton şi granit.
F.T.,M.C., p. 382 monumentul Eroilor din primul război mondial (???) a fost proiectat de Gheorghe Bălan din Seini. A fost distrus
în 1940, de ocupanţii hortişti, şi a fost refăcut în 1946 pentru a-i cinsti pe cei omorâţi în 5 decembrie 1918.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumente – Simbol/uri/ al/e/ cinstirii – distruse prin intoleranţă. În: „Marisia“, Târgu Mureş, vol. XXV,
1996, p. 435–443.
Virgiliu Z. Teodorescu. Documente inedite despre suferinţele românilor în anii Diktatului de la Viena. În: „Angvstia“, Sfântu
Gheorghe, Muzeul Spiritualităţii româneşti, vol. I, 1996, p. 231–239.
Virgiliu Z. Teodorescu, Traian Moşoiu – cetăţean de onoare al municipiului Oradea, în: „Cetatea Bihariei“, Oradea, nr. 2, 2004,
p. 50–53.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxiv
Virgiliu Z. Teodorescu. Mihail Eminescu – Simboluri ale cinstirii. Bucureşti 2000, 96 p. p. 30–31, nota
261 de la p. 77. Este citat: Al Munteanu. În memoria lui Mihail Eminescu la Târgu Mureş. În: „Steaua Roşie“, Târgu Mureş, anul LX, nr. 12
(9.562), 15 ianuarie 1989, p. 3.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxv
Gheorghe/ George/ Gh. MÂRZESCU (7 iulie 1877, Iaşi – 12 mai 1926, Bucureşti) politician liberal.
A.N.-D.J. Suceava, fond Prefectura jud. Câmpulung, dosar 11/ 1924, f. 55 Comitetul pentru ridicarea monumentului la Iaşi pentru
cinstirea lui G.G. Mârzescu lansase o CHIEMARE în care evocând faptele acestuia se solicita fiecăruia să participe la susţinerea
realizării. Preşedinte Pimen, mitropolit al Moldovei, vice preşedinte prof. I. Petrovici, ministru al Instrucţiunii Publice, membrii: Grigore
Trancu-Iaşi, ministrul Muncii, Ion Inculeţ, fost ministru, general de divizie Iacob Zadik, comandantul Corpului 4 Armată, D. Volanscki,
primul preşedinte al Curţii de Apel, N. Petrea primar al Iaşului, I. Axinte prefect al judeţului Iaşi, prof. E. Herovanu, decanul Corpului
avocaţilor, N. Cananău, preşedintele Partidului Naţional, prof. N. Costăchescu, senator, preşedinte Partidului Ţărănesc, C. Crupenschi,
fost senator, M. Wachtel, director general de bancă, prof. I. Botez, scriitor, P. Fântânaru, fost prefect, Victor Iamandi, fost deputat, Osvald
Racoviţă, fost deputat. Secretar, C. Toma fost primar.
A.N.-D.J. Suceava, fond Primăria Suceava, dosar 7/ 1926, f. 42 Comitetul pentru realizarea monumentului G.G. Mârzescu
solicita la 22 noiembrie 1926 Primăriei Suceava restituirea listei de subscripţie nr. 677; f. 43, 44 revenire la 16 mai 1928.
A.N.-D.A.I.C., fond C. Meissner, dosar III/ 16, f. 5: Invitaţia transmisă la 4 martie 1926 pentru 14 martie 1926 la solemnitatea
dezvelirii busturilor: G. Mârzescu, D. Alexandrescu şi Matei B. Cantacuzino în Palatul de Justiţie din Iaşi; f. 21 Invitaţia pentru
participare la dezvelirea monumentului Gh.Gh. Mîrzescu, în Piaţa Cuza Vodă din Iaşi duminică 27 septembrie 1936, orele 11. Primar
Osvald G. Racovitză; f. 22 Bilet de acces la tribuna din Piaţa Cuza Vodă pentru 27 septembrie 1936; f. 23 Comitetele Şcolii nr. 11, de
băieţi şi de fete „Gh.Gh. Mârzescu“ din Iaşi pentru D 20 septembrie 1936, orele 16 solemnitatea dezvelirii bustului Gh.Gh. Mârzescu din
faţa şcolilor, str. Socola nr. 186; f. 24 Comitetul monumentului Gh.Gh. Mârzescu la 11 decembrie 1926 înainta lista de subscriere nr. 701
pentru strângerea de fonduri necesare preconizatei realizări. Semnătura preşedintelui Comitetului, Pimen, mitropolitul Moldovei; f. 40
Carte poştală prin care îi era solicitată lui C. Meissner restituirea listei de subscripţie nr. 701 pentru monumentul Gh.Gh. Mârzescu care
i-a fost înmânată în decembrie 1926. Ştampila poştei din 14 mai 1928; f. 42 Invitaţia primarului P. Bogdan de la Primăria Municipiului
Iaşi, din 21 octombrie 1936 pentru 23 octombrie 1936 pentru a discuta problema amplasamentului monumentului fostului primar Gh.Gh.
Mârzescu.
Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeu 11.293 fotografia monumentului Gh. Gh. Mârzescu de la Iaşi: piedestal cu
trei trepte, soclul având în partea de jos compoziţia statuară redând o femeie şi un copil ce ţine un ziar, Femeia arată spre personajul de pe
soclu, redat în postura de orator. Piesele au fost turnate în bronz. Monumentul a fost amplasat lângă Palatul Băncii de Credit Român,
sucursala Iaşi.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv, 819, dosar 89/ 1937 vol. I , f. 139–140 foto bustul Ion G. Duca din Leova realizat de
sculptorul Gr. Popescu din Iaşi, autor şi al bustului Gheorghe Mârzescu din Iaşi.
Grigore Ionescu. Bucureşti, ghid. Bucureşti 1938, p. 256 La Parlament, în Vestibul bustul Gheorghe Mârzescu, bronz, Ion
Mateescu.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv, 819, dosar 98/ 1943, f. 27 Prefectura jud. Iaşi intervenea pentru deblocarea a 3.500 kg. bronz
rezultat din topirea lucrărilor Duca şi Mârzescu.
La Iaşi sculptorul Richard P. Hette a modelat o lucrare dedicată lui Gh.Gh. Mârzescu şi un basorelief Georgel Mârzescu.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxvi
Ion G. DUCA (20 sau 26 decembrie 1879 – 29 decembrie 1933, Sinaia, înmormântat la Urşani, jud.
Vâlcea în incinta bisericii), studii la Bucureşti „Sf. Sava“, licenţa şi doctoratul în drept la Paris, carieră juridică şi diplomatică, om politic
liberal, deputat, director al periodicului „Viitorul“, colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, ministru, la 28 decembrie 1930 preşedinte
al P.N.L., prim-ministru, În noiembrie 1933 a scos în afara legii „Garda de Fier“, fiind asasinat de o echipă legionară, pe peronul gării
C.F.R. Sinaia. Publicist, memorialist; în anul 1932 a realizat lucrarea I.C. Brătianu.
A.N.-D.A.I.C., fond Onisifor Ghibu, inv. 1836, dosar 673, I.G. Duca.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 86 La Osoiu, jud. Iaşi bustul Ion G. Duca, 2,50 m., 1933, oferit de
Prefectura jud. Iaşi.
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 670/ 1934, f.5 Ministerul de Interne , Direcţiunea
Cabinetului la 28 martie 1934 recomanda prefecţilor achiziţionarea bustului I.G. Duca, turnat în bronz, realizare a sculptorului Oscar Han
pentru a onora localul respectivei instituţii la loc de cinste. La 24 aprilie 1934 Comisiunea aproba în principiu achiziţionarea urmând a se
afla preţul lucrării.
A.N.-D.J. Covasna, Sf. Gheorghe, fond Primăria Sf. Gheorghe, dosar 3188/ 1934 la 14 mai 1934 era primită oferta sculptorului
Ioan Iordănescu pentru achiziţionarea unui bust I.G. Duca. Autorul anexa fotografia lucrării. Răspuns negativ al conducerii primăriei.
„Viitorul“, Bucureşti, 6 mai 1934, foto biserica din Urşani, Vâlcea unde a fost înmormântat I.G. Duca.
A.N.-D.A.I.C., Fototeca I 4.677 Placa tombală din biserica din satul Urşani, jud. Vâlcea text: Ion G. Duca 1879–1933 Preşedinte
al Consiliului de Miniştri în slujba ţării la 29 dec. 1933.
„Viitorul“, Bucureşti, 6 iulie 1934 Placa de marmură de la Sinaia
„Viitorul“, Bucureşti, 15 iulie 1934, p. 3 placheta cu profilul lui I.G. Duca, modelator Emil W. Becker, autor şi a unei medalii
precum şi a bustului pentru Turnu Severin
„Viitorul“, Bucureşti, 7 noiembrie 1934 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca de la Soroca.
Grigore Ionescu, Bucureşti, ghid, Bucureşti, 1938: p. 70 La Muzeul Municipiului Bucureşti masca mortuară a lui I.G. Duca,
luată de Al. Severin; p. 256 la Palatul Parlamentului, în vestibul bustul I.G. Duca, Mihai Onofrei.
VZT august 1991, Măldăreşti, jud. Vâlcea, în casa I.G. Duca, pe birou bustul miniatură I.G. Duca, semnat şi datat: I.D. Bârlad
1934; VZT Măldăreşti, …, 23 mai 1992 bustul miniatură I.G. Duca turnat în gips patinat.
A.N.-D.J. Maramureş, Baia Mare, fond Prefectura jud. Maramureş, Administrative, dosar 25/ 1934, f, 7 sculptorul Ion Pantazi,
autor al busturilor I.G. Duca, Spiru C. Haret, Fotin Enescu la formatul 0,80x0, 65 m. realizate în gips patinat, culoarea bronzului oferea spre
achiziţie împreună cu un piedestal de stejar la suma de 7.000 lei, transportat în gara beneficiarului. Autorul pentru cazul când se dorea ca
asemenea lucrări să fie turnate în bronz sau cioplite în marmură ruga cumpărătorii să trateze direct cu el dându-şi adresa: str. general
Magheru, nr. 91 – Bucureşti. La 12 noiembrie 1934 rezoluţia prefectului: În lipsa fondurilor la buget, la dosar
A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 670/ 1934, f. 10 Oferta transmisă de firma Foto-
Boxe, calea Victoriei , nr. 37 din Bucureşti care se preocupa de livrarea lucrării sculptorului Willi Klein realizator al unui bust în mărime
naturală evocându-l pe I.G. Duca. Lucrarea turnat în gips costa 1850 lei, cel în gips bronzat costa 2.000 lei. La sumele respective se
percepea şi suma a transportului până la beneficiar=210 lei. Se menţiona că lucrarea a fost apreciată de Consiliul de Miniştri. Era alăturată
o fotografie de prezentare a lucrării.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 50 la Răsucenii de Sus, jud. Vlaşca, azi prin preocuparea Primăriei
a fost dezvelit la 26 august 1934 bustul I.G. Duca, 3,00 m.=27.871 lei.
A.N.-D.J. Suceava, fond Primăria oraşului Suceava, dosar 6/ 1934, f. 72 Invitaţia din 1 noiembrie 1934 la Soroca pentru 6
noiembrie 1934 la inaugurarea monumentului I.G. Duca, primul monument din ţară în acest gen.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 5 la Soroca bustul I.G. Duca, 2,97x1,00x0,74 m.=125.000 lei
bustul+80.000 lei platforma, piedestalul, lanţurile de încadrare a spaţiului monumentului, dezvelit la 6 noiembrie 1934, ridicat prin colectă
publică.
„Viitorul“, Bucureşti, 7 noiembrie 1934, , p. 5 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca de la Soroca.
A.N.-D.J. Neamţ, Piatra Neamţ, fond Prefectura jud. Neamţ, dosar 49/ 46/ 1934, f., Prefectura jud. Roman la 8 noiembrie 1934
aducea la cunoştinţă că la 11 noiembrie 1934 urma să aibă loc solemnitatea punerii pietrei de fundaţie la Palatul Administrativ şi cu acest
prilej urma a fi dezvelit bustul I.G. Duca.
„Viitorul“, Bucureşti, 13 noiembrie 1934, p. 3 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca de la Roman.
„Realitatea ilustrată“, Bucureşti, anul VIII, nr. 408, noiembrie 1934, p. 22 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca la Roman D
11 noiembrie 1934. Discursul ministrului Manolescu-Strunga.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 69/ 1937, f. 20 La I.G. Duca, jud. Roman bustul Ion G. Duca, 1934 oferit de
Prefectura jud. Roman. N.B.! azi Bâra, jud. Neamţ. Denumirea de I.G. Duca a purtat-o între 1934–1940 septembrie.
A.N.-D.A.I.C., fond personal I.G. Duca, inv. 1443, dosar 329–336/ 1934, f. 3–4 Scrisoarea din 14 noiembrie 1934 trimisă de
Manolescu-Strunga Nadiei Duca în care-i prezintă solemnitatea, cu participarea oficialităţilor, care a avut loc cu ocazia dezvelirii bustului
I.G. Duca în localitatea I.G. Duca. Motivează de ce n-a invitat-o. O informa şi despre o altă dezvelire care a avut loc la Roman, în
Grădina Publică. Arată cine a participat făcând remarca că au fost prezenţe, indiferent de partidul din care făceau parte. Îi trimitea textul
cuvântării rostit la această solemnitate.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 30 la Strunga, jud. Roman, azi jud. Iaşi bustul I.G. Duca, bronz
2,00 m., 1934=20.000 lei cu contribuţia dr. I. Manolescu-Strunga.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 105 la Giurgiu bustul I.G. Duca, bronz, soclu piatră, 3,30 m.,
Constantin Baraschi, circa 100.000 lei, 1934.
Paul Rezeanu. Artele plastice în Oltenia 1821–1944. Craiova, 1980, p. 176 Alexandru Severin bustul I.G. Duca, 1935.
Salonul Oficial, 1935, Catalog Ion Mateescu, poziţia 482 I.G. Duca, bronz.
A.N.-D.J. Giurgiu, fonf Prefectura jud. Vlaşca, dosar 5/ 1941, f. 43 monumentul din Răsuceni, inaugurat la 1 mai 1935, intrat în
patrimoniul Primăriei cu o valoare de 30.000lei.
A.N.D.J. Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu Vâlcea, dosar 12/ 1935, f. 154, Invitaţia lansată
de Primăria Râmnicu Vâlcea, primar Tice Ştefănescu, la 19 iunie 1935 pentru participarea la solemnitatea dezvelirii monumentului I.G.
Duca care urma să aibă loc în ziua de 23 iunie 1935 ora 8,00 în prezenţa membrilor guvernului. Ibidem fond Pretura plăşii Jiblea-Argeş,
dosar 12/ 1935, f. 154.
„Universul“, Bucureşti, anul 52, nr. 159, 12 iunie 1935, p. 3 anunţa inaugurarea la Râmnicu Vâlcea a monumentului I.G. Duca la
23 iunie 1935.
A.N.-D.A.I.C., Fototeca II 2468–2471/ 1–2 foto Royal Follender et Kuttler, Bd. Elisabeta nr. 8, Bucureşti.: II 2471/ 1 solemnitatea
inaugurării monumentului I.G. Duca la Râmnicu Vâlcea. Gheorghe Tătărescu rostind discursul. Monumentul fiind amplasat lângă o
biserică. Soclu din piatră albă, având ataşat un medalion de bronz. Statuia ronde bosse, bronz reda pe I.G. Duca în postura de orator,
având mâna dreaptă ridicată, iar cea stângă la spate; II 2471/ 2 Grup de persoane privind monumentul I.G. Duca. Vezi şi F I 4637–4682
I.G. Duca; 4678 monumentul I.G. Duca de la Râmnicu Vâlcea, 1935.
„Adevărul literar şi artistic“, Bucureşti, 13 octombrie 1935 bustul I.G. Duca, Mihai Onofrei.
„Calendarul Universul, 1936“, Bucureşti, p. 267 la 23 iunie 1935 solemnitatea dezvelirii monumentului I.G Duca de la Râmnicu
Vâlcea.
„Almanahul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, 1936“, Bucureşti p. 285, 287 monumentul I.G. Duca de la Râmnicu Vâlcea, foto din
anul 1935: p. 234 la 23 iunie 1935 solemnitatea dezvelirii monumentului I.G. Duca din Râmnicu Vâlcea, realizat de Mihai Onofrei.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 2 bustul I.G. Duca de la Petroşani, realizat de Oscar Han, dezvelit
în 1935.
Oscar Han, p. 40 bustul I.G. Duca.
Chemare către toţi membrii Partidului Naţional-Liberal din judeţul şi oraşul Sibiu, lansată de dr. Eugen Piso şi publicată în
„Cuvântul liber“, Sibiu, 22 octombrie 1935 pentru a participa la solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca în ziua de 27 octombrie 1935.
Textul este însoţit şi de fotografia amplasamentului pe un soclu de piatră albă a bustului turnat în bronz.
Ioan Opriş. Alexandru Lapedatu. p. 216 la Sibiu dezvelirea bustului I.G. Duca în faţa palatului Administrativ, lucrare realizată de
Oscar Han. Vezi „Naţiunea română“, anul IX, nr. 162, 29 octombrie 1935; p. 221 la 28 octombrie 1935 dezvelirea monumentului. Au luat
cuvântul: V. Sassu, C.I.C., Brătianu, I. Valaori; Eugen Piso, Nicolae Ivan, Alexandru Lapedatu.
Un bust AL lui I.G. Duca la Sibiu. În: „Reclama Sibiului“, Sibiu, 17 decembrie 1934, p. 9 referinţă la creaţia lui Oscar Han.
VZT: În 1940 la măsura expresă a guvernării legionare ca monumentele dedicate lui I.G. Duca să fie retrase din forul public şi
trimise la topit la Arsenalul Armatei, Primăria Sibiu l-a retras din faţa clădirii Secţiei Financiare, azi sediul Primăriei, şi a adăpostit
respectivul bust în pivniţa Muzeului Brukenthal. Condiţiile de conservare n-au fost cele mai bune petrecându-se o corodare accentuată. În
ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a trecut la o revitalizare care să permită readucerea sa în forul public. Este un bust monumental
având 1,40x1,30x0,75 m. Reamplasarea era preconizată pentru sfârşitul lunii noiembrie 1993.
„Viitorul“, Bucureşti, 6 noiembrie 1935, solemnitatea inaugurării dispensarului medical I.G. Duca din comuna Dolheşti, jud.
Baia, azi jud. Suceava.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 241 la Bocşa Montană, jud. Caraş Severin, bustul Ion G. Duca,
bronz, 2,20 m., 1934,=2.000 lei, foto. Pe soclu inscripţia: 1934 ACEST BUST S-A RIDICAT DE CĂTRE ADMINISTRAŢIA PLASEI
BOCŞA MONTANĂ ÎN AMINTIRREA NARELUI ROMÂN I. G. DUCA
Prefectura jud. Botoşani, dosarele 27/ 1934, f. 6 text identic cu următorul dosar; f. 7 ciorna adresei Prefecturii către M.M.S. şi
O.S. pentru obţinerea avizării lansării listelor de subscripţie; 40/ 1934, f…. ziarul independent „Informatorul“, Botoşani, 25 ianuarie 1934,
publica intervenţia formulată de Raoul Alevra, directorul ziarului prin care solicita aprobarea Prefecturii pentru realizarea unei subscripţii
publice pe bază de liste pentru realizarea unui fond care să conducă la integrarea în forul public din Botoşani a unui monument Ion G.
Duca din iniţiativa ziarului „Informaţia“.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosarele 27/ 1934, f. 54 din Brăteni, comuna Mihălăşeni se transmitea către
prefectură suma de 210 lei strânşi pentru bustul I.G. Duca; 39/ 1935, f. 32 Prefectura jud. Botoşani la 10 octombrie 1935 adresa invitaţia
pentru 27 octombrie 1935 la solemnitatea dezvelirii monumentului I.G. Duca; f. 33–36 diverse corespondenţe relevând modul de
mobilizare la solemnitatea dezvelirii monumentului. Vezi şi dosarele 16, 26, 33/ 1936; 32/ 1937.
A.N.-D.J. Neamţ, Piatra Neamţ, fond Prefectura jud. Neamţ, dosar 48/ 1935, Prefectura jud. Botoşani aducea la cunoştinţă că la 27
octombrie 1935 va avea loc dezvelirea bustului I.G. Duca, realizare prin preocuparea organizaţiei P.N.L. care lansa şi invitaţia la
festivitate.
„Parlamentul românesc“, Bucureşti, anul VIII, nr. 242, 31 iulie 1937 p. 16 la Botoşani în timpul primarului Romanescu a fost
dezvelit bustul I.G. Duca.
A.N.-D.A.I.C., fond personal I.G. Duca, inv. 1443, dosar 134/ 1936, f. 1 Scrisoarea din Rio, Brazilia din 27 martie 1936 prin care
Georges Duca îşi expunea punctul de vedere faţă de hotărârea Guvernului României de a ridica o statuie lui I.G. Duca pe bd. Lascăr
Catargiu din Bucureşti. El era preocupat ca această acţiune să nu fie o eroare pornind de la realizările anterioare care adeseori n-au
corespuns. E rar la noi să faci un lucru de bun gust.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 dezvelirea bustului I.G. Duca, bronz, înălţimea totală 4,80 m. la
Lugoj în 1936. Realizare a sculptorului Radu Moga=100.000 lei.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Primăria oraşului Botoşani, dosar 19/ 1936, f. 1–6 menţionează dezvelirea la 18 decembrie 1936 la
Botoşani a busturilor I.G. Duca şi aviator Adrian Adamiu, realizare a sculptorului I. Dimitriu-Bârlad.
„Universul“, Bucureşti, anul 52, nr. 299, 30 octombrie 1935, p. 2 prezentată solemnitatea dezvelirii bustului Ion G. Duca la
Botoşani în ziua de 27 octombrie 1935, participarea oficialităţilor. Sunt amintite situaţiile de la Tarcău, Sibiu, Braşov unde au avut loc
acţiuni asemănătoare; ibidem anul 55, nr. 193, 19 iulie 1938, p. 10 foto bustul I. G. Duca din faţa clădirii Primăriei.
„Universul“, Bucureşti, anul 55, nr. 193, 19 iulie 1938, p. 10 Primăria Botoşani în faţa Teatrului bustul I.G. Duca,[azi pe acest
soclu se află bustul monumental M. Eminescu.]
A.N.-D.J. Vaslui, fond Primăria oraş Bârlad, dosar 27/ 1935, f. 3 liste de subscripţie pentru monumentul I.G. Duca.
A.N.-D.J. Neamţ, Piatra Neamţ, fond Prefectura jud. Neamţ, dosar 48/ 1935 la 9 octombrie 1935 era anunţată dezvelirea bustului
Ion G. Duca prin invitaţia lansată de P.N.L.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosarele 16/ 1936, f. 31; 32/ 1937, f. 61–63.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 94: Un comitet comunal şi-a asumat misiunea de a ridica în Tudora
un simbol al cinstirii lui I. G. Duca. Cu ajutorul financiar al cooperativei forestiere „Stejarul“, Prefecturii jud. Botoşani şi al comunei s-a
comandat lucrarea sculptorului Spiridon Georgescu. Bustul I.G. Duca, bronz 0,70 m., soclul 3,00 m.=39.000 lei a fost amplasat în faţa
şcolii primare şi a fost dezvelit în 1936.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosar 33/ 1936: la 1 octombrie 1936 se semnala că în comuna Tudora un copil
a aruncat cu pietre în bustul I.G. Duca.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosar 12/ 1941, f. 90–91 Raportul Prefecturii jud. Botoşani către M.A.I.,
Direcţia Administraţiei de Stat cu nr. 30016, din 27 noiembrie 1941 menţionând: în comuna Tudora erau 4 plăci (120 kg. bronz) scoase de
armata germană de pe monumentul Eroilor (dosarele 32/ 1937, f. 61–63; 67/ 1938 şi 39/ 1939) ne mai fiind de actualitate, întrucât
reprezentau soldaţi români în luptă cu cei germani în primul război mondial. Totodată se găsea şi bustul I.G. Duca în greutate de circa
35–40 kg. bronz. Se solicitau îndrumări pentru ca respectivul bronz să parvină armatei române.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 61/ 1936, f. 37 Iniţiativa unui comitet susţinut material prin subscripţia
Primăriei oraşului Ploieşti a condus la realizarea şi amplasarea bustului I.G. Duca conceput de sculptorul Mihai Onofrei care a colaborat
la amplasare cu arhitectul P. Popovici [Petre St. Popovici absolvent al Şcolii de Arhitectură în 1923, locuind în 1937 la Ploieşti,str. Ion
Marinescu, nr. 8 vezi Tabelul arhitecţilor diplomaţi …, 1937, p. 14]=300.000 lei.
A.N.-D.J. Alba, Alba Iulia, fond Prefectura jud. Alba, Cabinetul prefectului, dosar 17/ 1936, f. 12 Telegrama M.I. din 16 aprilie
1936 referitoare la inaugurarea la Ploieşti la 23 aprilie 1936 a monumentului I.G. Duca. La solemnitate participau membrii Guvernului.
În aceiaşi zi la Sinaia, în gara C.F.R. urma să fie dezvelită o placă comemorativă evocatoare a locului unde a fost răpus de asasinii
legionari omul de stat I.G. Duca.
„Calendarul Universul, 1937“, Bucureşti, p. 106 la 23 aprilie 1936 la Ploieşti a avut loc solemnitatea dezvelirii bustului I.G.
Duca. [A.N. Biblioteca P I 252]
În memoria lui I.G. Duca se ridică un monument şi un bust la Olteniţa şi Sinaia. Era rezultatul unei iniţiative a unor
parlamentari prahoveni care au iniţiat acţiunea de a cinsti memoria lui I.G. Duca în locul unde şi-a petrecut primii ani ai vieţii. Bustul ca
cel recent dezvelit la Ploieşti urma să fie aşezat în Piaţa Gării Sinaia, unde urma să fie amenajat un scuar special în memoria lui I.G. Duca.
Urma să fie ridicat un asemenea simbol şi la Olteniţa, aici comitetul de iniţiativă era condus de Petre Gheaţă, deputat de Ilfov.
M. Sevastos. Monografia oraşului Ploieşti. 1938, p. 205: bustul I.G. Duca realizat de sculptorul Mihai Onofrei a fost amplasat în
scuarul I.G.D., având în fundal Băile Comunale, foto fig. 193 la p. 204.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 617, dosar 3/ 1936, f. 116.116v. confirmare de primire ca donaţie , 19
octombrie 1936 D-na Alce Soare-Trandafil din Ploieşti, str. Rudului nr. 50 donase 2 ace de cravată din bronz şi bronz aurit cu chipul lui
I.G. Duca, executate de sculptorul V. Millescu, după asasinarea acestuia.
„Universul“, Bucureşti, anul 53, nr. 294, S 24 octombrie 1936, p. 9 Festivităţile de la Turnu Severin D 25 octombrie în prezenţa
parlamentarilor, membrilor guvernului, vizita la monumentul I.G. Duca ce se ridica în Parcul „Tudor Vladimirescu“.
A.N.-D.J. Satu Mare, fond Aurel S. Popp, dosar 56/ 1934, f. 9, 41, 154, 207, 219, 232, 233, 279 Decizia Primăriei municipiului
Timişoara din 6 octombrie 1934 atribuia această lucrare printr-un contract minuţios întocmit. Cele 10 puncte au fost adoptate de părţile
contractante participante la 21 decembrie 1934. Se acorda suma de 25.000 lei. Bustul a fost încredinţat spre turnare în bronz firmei
„Turnătoria de Artă „Gh. Guran“, din Bucureşti, iar execuţia soclului a fost încredinţată firmei Carol Kendloffer din Timişoara
f. 9 La 9 mai 1934 sculptorul Aurel S. Pop şi arhitectul inginer Cornel Liuba au înaintat Primăriei oraşului Timişoara 3 proiecte
pentru preconizatul monument I.G. Duca.
f. 41 Contractul încheiat la 21 decembrie 1934 între Administraţia municipiului Timişoara şi cei doi realizatori ai monumentului
I.G. Duca, bronz, soclul piatră tare, pe care urma să fie dăltuit textul evocator. Pentru suma de 250.000 lei conform deciziei Primăriei
municipiului Timişoara din 6 octombrie 1934
f. 232, 233 lucrarea în gips urma să fie încredinţată spre turnare în bronz firmei Turnătoria de artă „Gh. Guran“ din Bucureşti.
f. 154 Cioplitorului în piatră Carol Kendloffer i se încredinţa lucrările la postament.
f. 207 termenul iniţial a fost fixat pentru 3 noiembrie 1935
f. 219 Întrucât la solemnitate autorul n-a fost invitat, acesta, printr-o scrisoare din 25 ianuarie 1937 şi-a manifestat supărarea.
f. 270 textul inscripţiei: Omagiu memoriei marelui preşedinte al Consiliului de Miniştri, căzut în slujba ţării. Răpus de o
mână criminală în 29 dec. MCMXXXIII, la Sinaia cetăţenii urbei Timişoara.
„Universul“, Bucureşti, anul 53, nr. 353, M 22 decembrie 1936, p. 3 solemnitatea de la Timişoara. Sfinţirea temeliei Catedralei
B.O.R ţi dezvelirea bustului I.G. Duca, la 20 decembrie în faţa liceului Piariştilor. Au luat cuvântul: P.S. Episcopul Andrei, Tiberiu
Moşoiu, Alexandru Lapedatu ultimul spunând în finalul vorbirii sale: Acum nu mai suntem bănăţeni, ardeleni, munteni, moldoveni,
bucovineni şi basarabeni. Acum suntem cu toţi români ai României pe veci unite.
Ioan Opriş. Alexandru Lapedatu. p. 237 la Timişoara dezvelirea bustului I.G. Duca amplasat în faţa clădirii liceului Piariştilor. La
solemnitate Alexandru Lapedatu a vorbit în numele Senatului, Traian Moşoiu în numele Guvernului. „Viitorul“, Bucureşti, anul XXVIII,
nr. 8687, 24 decembrie 1936; „Universul“, Bucureşti, 24 decembrie 1936. Autor al bustului Aurel Pop. Cu prilejul deplasării, Alexandru
Lapedatu a participat şi la solemnitatea punerii pietrei de fundaţiei a Catedralei B.O.R.
A-N-D.J. Timiş, Timişoara, fond Primăria municipiului Timişoara, dosarele 21/ 1935, f. 2 la 4 mai 1935 Decizia din 3 mai 1935
prin care s-a alcătuit delegaţia pentru recepţionarea bustului I.G. Duca, realizare a sculptorului A. Pop din Satu Mare; 23/ 1940, f. 10 la
26 septembrie 1940 se raporta despre bustul I.G. Duca, soclu granit în formă de scară, bustul bronz, arhitect C. Liuba şi sculptor Aurel
Pop, 1936.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937 f. 265, 425 bustul I.G. Duca, bronz, 4.00 m. Aurel Pop, la Timişoara
în faţa liceului Piariştilor, decembrie 1936.
Prefectura jud. Timiş Torothal, Dare de seamă asupra activităţii şi realizărilor în intervalul de la 15 noiembrie 1933 până la 31
decembrie 1935, Timişoara , 1936, p. 132 pentru monumentul I.G. Duca de la Timişoara prefectura a pus la dispoziţie din bugetul 1934–1935
suma de 49.000 lei. [A.N.-D.J. Botoşani, Biblioteca 2763]
Trei ani de gospodărie (1934-1936) realizări edilitare, p. 71 Statuia I.G. Duca ridicată în 1936 foto=este un bust având pe soclu
un text. [A.N.-D.J. Arad Biblioteca 5108]
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosarele 89/ 1937 vol. I, f. 139–140 foto bustul I.G. Duca de la Leova, jud. Cahul, azi
Republica Moldova. Autor al lucrări Gr. Popescu din Iaşi, realizator şi al bustului Gh. Mârzescu de la Iaşi. Lucrarea de la Leova a fost
realizată şi amplasată pe soclu fără avizul C.M.P.; 91/ 1937, f. 25 oraşul Leova la 9 aprilie 1937 a subvenţionat cu suma de 10.000 lei
comitetul de iniţiativă pentru ridicarea bustului I.G. Duca, din fondurile exerciţiului financiar 1936–1937.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosarele 69/ 1937 f. 26 La Bălţi se ridica un bust I.G. Duca.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 89/ 1937 vol I, f. 142 Primăria municipiului Bălţi la 20 iulie 1937 a comandat
sculptoriţei Hociung un bust I.G. Duca pentru suma de 40.000 lei; f. 142 ciorna prin care se solicita avizarea lucrării.
A.N.-D.A.I.C., fond P.C.M., inv. 299, dosar 6/ 937, f. 166–174 organizarea solemnităţii a dezvelirii statuii lui I.G. Duca de la Iaşi,
D 31 octombrie 1937 cu participarea preşedinţilor Senatului, Camerei Deputaţilor, Guvernului; f. 168 s-a pus la dispoziţie pe ruta
Bucureşti-Iaşi un tren special.
A.N.-D.A.I.C., fond C. Meissner, dosar III 16, f. 29 Invitaţie la dejunul din 31 octombrie 1937 organizat în Palatul Administrativ
de la Iaşi, în sala de festivităţi cu ocazia dezvelirii statuii I.G. Duca; f. 28 Bilet de intrare la tribuna din preajma statuii I.G. Duca cu
ocazia dezvelirii acesteia, D 31 octombrie 1937, ora 10,30.
Virgiliu Z. Teodorescu. Simboluri de for public dedicate cinstirii lui I.G. Duca. În: „Revista Arhivelor“, anul LXX, vol. LV, nr. 4,
1993, p. 427–433.
CENTRALIZATOR simboluri dedicate lui I.G. Duca: 26 august 1934 Răsucenii de Sus, jud. Vlaşca; 1934 Giurgiu; iulie 1934
Sinaia, placa din Gara C.F.R.; august 1934 Strunga, azi jud. Iaşi; 1934 Osoiu, jud. Iaşi; 6 noiembrie 1934, Soroca; 11 noiembrie 1934,
Roman; 1934, Bâra azi jud. Neamţ; 1934, Bocşa Montană, azi jud. Caraş Severin; 23 iunie 1935, Râmnicu Vâlcea; 5 octombrie 1935
Petroşani, jud. Hunedoara; 27 octombrie 1935, Botoşani; 28 octombrie 1935, Sibiu; 1936, Lugoj, azi jud. Timiş; 1936, Tudora, jud.
Botoşani; 23 aprilie 1936, Gara C.F.R. Sinaia, placa; 23 aprilie 1936, Ploieşti; 1936, Arad; 9 octombrie 1936, Piatra Neamţ; 25 octombrie
1936 Turnu Severin; 20 decembrie 1936 , Timişoara; 1937, Bălţi; 1937, Leova; 31 octombrie 1937 Iaşi; 29 decembrie 1994, Gara C.F.R.
Sinaia. Noua placă.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxvii
Armand M. CĂLINESCU (22 mai/ 4 iunie 1893, Piteşti, jud. Argeş – 21 septembrie 1939, Bucureşti,
asasinat de legionari, reînhumat în biserica din Urşani, jud. Vâlcea). Studii la Piteşti, Facultăţile de Drept litere şi filozofie la Bucureşti,
doctor în ştiinţele economice şi politice la Paris, activitate juridică şi administrativă. Om politic, Partidul Ţărănesc, P.N.Ţ., deputat,
prefect, subsecretar de Stat, ministru, vice şi prim-ministru martie–21 septembrie 1939, publicist. Asasinat de o „echipă a morţii“
legionară.
Virgiliu Z. Teodorescu. Proiect de monument Armand Călinescu. În „Magazin Istoric“, Bucureşti, anul XXXII, nr. 9 (278),
septembrie 1998, p. 85–86.
După evenimentele din decembrie 1989 au fost îndepărtate din forul public, cu sau fără discernământ, o serie de monumente,
printre care şi statuia monumentală Dr. Petru Groza, din parcul limitrof Facultăţii de Medicină. Ulterior în zonă, cu o grabă inexplicabilă
a fost amplasat Monumentul Artileriei creaţie a sculptorului Zamfirescu.
Reparatoriu această zonă trebuia să fie rezervată pentru preconizatul monument al cinstirii martirului prim ministru Armand
Călinescu, ucis de legionari în 1939. La timpul respectiv a fost lansat un concurs de machete, a fost desemnat realizatorul însă
evenimentele post 6 septembrie 1940 au blocat acţiunea.
Hâtri bucureşteni, anonimi analişti, cu bunul simţ al dreptei judecăţi, au lansat, la momentul inaugurării cu mult fast a
monumentului, butada: „Aţi dat jos un om isteţ şi aţi ridicat un făcăleţ!“
„Gazeta municipală“, Bucureşti, anul VIII, nr. 392, 1 octombrie 1939, p. 4: Consiliul de Miniştri a aprobat propunerea generalului
Gheorghe Argeşeanu de a fi înălţat un monument în scuarul de lângă locul unde a fost asasinat Armand Călinescu.
„Gazeta municipală“, Bucureşti, anul VIII, nr. 393, 8 octombrie 1939, p. 4: căminul din str. general Tătărăscu urma să poarte
numele fostului prim ministru „Armand Călinescu“
– pentru studierea amplasamentului preconizatului monument Armand Călinescu din Bucureşti a fost delegat arhitectul
Municipiului Bucureşti Horia Creangă. Era preconizată amplasarea monumentului în partea dreaptă , la câţiva metri de locul unde a fost
asasinat de legionari. [A.N. Biblioteca III 75]
A.N.-D.A.I.C., fond Casa Regală,Carol al II-lea, dosar 39/ 1940, f. 4–6: Memoriu Emil W. Becker către ministrul C.R. Urdăreanu
cu privire la proiectul monumentului Armand Călinescu.
A.N.-D.J. Hunedoara–Deva, fond 71, Societatea Petroşani, Direcţia Minelor, inv. 59, dosar 8/ 1939, f. 272, copie: 25 octombrie
1939, Bucureşti. Direcţia Generală a Societăţii Petroşani transmitea din Bucureşti către Direcţia Minelor Petroşani aprobarea pentru a
acorda Prefecturii jud. Hunedoara un ajutor de 20.000 lei din partea respectivei firme, drept contribuţie pentru ridicarea la Deva a unui
bust pentru cinstirea memoriei fostului prim ministru Armand Călinescu.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar: 55/ 1939, materiale referitoare la preconizatul monument Armand Călinescu
care urma să fie realizat prin subscripţie publică. Concursul lansat în urma deciziei adoptată de P.C.M. la 25 septembrie 1939; f. 6
membrii juriului pentru judecarea lucrărilor prezentate la concurs: Ion Jalea şi Ştefan Popescu senatori ai artelor; Frederic Storck;
arhitecţii G. Cantacuzino, Horia Teodoru; criticul de artă Alexandru Busuioceanu; inspector Adrian Maniu; secretar al juriului Ion Paşa;
f.10 Decizia cu programul concursului monumentului care urma să fie ridicat pe peluza din faţa Şcolii de Război, Fonduri 15.000.000 lei.
Partea arhitecturală urma să fie realizată cu piatră românească. Fundaţia pe un radier din beton. Statuia, grupurile alegorice, figura
simbolică, componentele decorative, profilurile, basoreliefurile urmau să fie turnate în bronz. Inscripţiile urmau să fie săpate în piatră; f.
11 Concursul de machete urma să se încheie la 20 ianuarie 1940, lucrările urmând să fie predate la Salonul Oficial, şoseaua Kiseleff nr. 9;
f. 11v.componenţa juriului; f. 12 în 10 zile juriul avea obligaţia să hotărască care din lucrări se da în lucru. Se ofereau 375.000 lei pentru
prima lucrare şi recompense constând din 1 de 150.000 lei; 1 de 100.000 lei şi 3 menţiuni a câte 25.000 lei precum şi 5 despăgubiri a câte
10.000 lei. După adoptarea hotărârii urma să fie organizată o expoziţie cu toate machetele la Salonul Oficial. Programul a fost adoptat la
18 octombrie 1939 la Bucureşti; f. 20 şi a fost publicat în presă la 21 octombrie 1939; f. 22 sculptorul Ioan Avram din Zalău; f. 23
sculptorul Ion Mateescu din Iaşi; f. 24 la 1 noiembrie 1939 Ion Jalea aducea la cunoştinţă intenţia de a lua parte la concurs şi ca atare îşi
declina misiunea încredinţată de a face parte din juriu; f. 30 Cererea lui Gheorghe Bilan, sculptor din Stupca, jud. Suceava, autor a 10
monumente publice, menţionându-le pe Simion Florea Marian şi Ştefan cel Mare din Suceava, Ciprian Porumbescu din Stupca,
monumentul Eroilor din Ilişeşti. La 7 decembrie 1939 se înregistra cererea lui pentru a obţine un ajutor material de 10.000 lei cu care să
poată realiza macheta turnată în gips pentru a putea participa la concurs; f. 36, 37, 43, 44 reproduse lucrări semnate de Gheorghe Bilan; f.
36 Ciprian Porumbescu c.p. 9x14 cm.; f. 37 o compoziţie cu un personaj ??? c.p. 9x14 cm.; f. 43 Ştefan cel Mare statuia redându-l în
picioare cu mâna stângă ţinând spada, iar cu dreapta sceptrul, c.p. 9x15 cm.; f. 44 bustul Ştefan cel Mare, foto din profil c.p. 9x14 cm.; f.
33 la 7 decembrie 1939 S.A.F. remitea M.C.A. observaţiile sale în privinţa unor prevederi necorespunzătoare care lezau pe sculptori care
urmau să participe la concurs. Se face referinţă la tematică, mărimea machetei, recompensele. Se formula propunerea ca în locul lui Ion
Jalea care şi-a declinat menirea în acest juriu să fie cooptat Oscar Spaethe. Adresa a fost semnată de preşedintele C. Baraschi şi secretarul
Horia Igiroşeanu; f. 34 Oscar Sparthe a fost numit membru în juriu.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosar: 88/ 1940, f. 2 H.C.M. pentru ridicarea unui monument în amintirea lui
Armand Călinescu, publicată în „Monitorul Oficial“, Bucureşti, nr. 242, 19 octombrie 1939. Ion Jalea a fost numit în comisia de judecare
a proiectelor prezentate la concurs. El la 29 decembrie 1939 înainta un memoriu către M.C.A. prin care arăta că nu poate face parte din
respectiva comisie întrucât considera necesar să fie unul din participanţii la concurs. Cu acest prilej releva şi unele din obiecţiile pe care le
considera ca necesar să fie avute în vedere pentru a îmbunătăţi prevederile regulamentului concursului fixat pentru 20 ianuarie 1940; f. 4
Cererea sculptorului Ion Dohatcu ca termenul de predare a lucrărilor pentru concursul la preconizatul monument Armand Călinescu să
fie amânat pentru ca cei care doresc să participe să aibă timpul necesar executării machetelor. El era, la data respectivă, 11 ianuarie 1940,
concentrat; f. 5 Concursul urma să se desfăşoare în incinta Salonului Oficial de la şoseaua Kiseleff. Lucrările urmau să fie predate în
termen de 10 zile, urmând ca până la 15 februarie să fie organizată o expoziţie publică cu machetele prezentate la concurs; f. 7 Cu
primirea machetelor a fost desemnat Ion Paşa; f. 8 P.V. 20 ianuarie 1940 prin care se consemna că în termenul acordat concurenţilor au
fost prezentate 23 de machete însoţite de detalii. Semnături ale participanţilor; f. 9 P.V. nr. 2 din 22 ianuarie 1940 sculptorul I. Dohatcu
trimiţând în termen macheta de concurs a înaintat ulterior lucrările de detaliu. Cu acceptarea tuturor concurenţilor au fost primite aceste
completări; f. 10–11 Referatul către conducerea M.C.A. prin care juriul concursului menţiona participarea a 24 machete. Din juriu făceau
parte: Ştefan Popescu senator al artelor; sculptorii Oscar Spaethe şi Frederic Storck; arhitecţii G. Cantacuzino, Horia Teodoru; criticul de
artă Alexandru Busuioceanu; inspector Adrian Maniu; secretar al juriului Ion Paşa; f. 17–20 Textul comunicatului pentru presă şi radio
prin care se aducea la cunoştinţă că la 26 ianuarie 1940 juriul concursului monumentului Armand Călinescu s-a întrunit în sălile
Salonului Oficial sub preşedinţia lui Ion Nistor, ministrul Cultelor şi Artelor procedând la vizionarea şi aprecierea calităţilor lucrărilor
prezentate la concurs. În concluzie s-a apreciat că lucrările nu satisfac şi ca atare s-a decis organizarea unui al doilea concurs. Juriul a
hotărât ca realizatorii a 5 proiecte să fie recompensaţi. Proiectul lui Ion Jalea a fost recompensat cu 150.000 lei, cel al lui Constantin
Baraschi cu 100.000 lei şi 3 menţiuni a câte 25.000 lei pentru sculptorii: Constantin Baraschi, Mihai Onofrei, Ion Jalea. S-au mai acordat
câte 10.000 lei pentru următorii patru clasaţi care rămâneau anonimi. Expoziţia pentru public urma să fie deschisă în perioada 27
ianuarie–10 februarie; f. 23 menţiunile păstrate anonime pentru publicul vizitator erau atribuite lui Emil Mereanu; Borgo Prund
Checinschi; Geza Rubletzky şi arhitectul Al. Zamfiropol; Ion Dohatcu şi Al. Nedelcu; f. 24 au mai participat: Ion Pantazi; Jean Martin şi
arhitectul Gustav Marzon; Celine Emilian şi arhitectul Radu Dudescu; pictorul Marincea Stănescu; Ioan Avram; H. Torosian; V. Dimitriu
Leorda; V. Ionescu-Varo şi arhitectul Vangheli Dumitrescu; Emanuel Tvar; Emil Becker; Ion Mateescu; Gheorghe Tudor; Constantin
Fărâmă; f. 27 plic cu 2 fotografii prezentând ansamblul şi detaliu al proiectului prezentat de V. Ionescu-Varo având pe plic moto: Frontul
nr. 12; f. 28 V. Dimitriu Leorda, Bucureşti str. 13 septembrie nr. 8, fost profesor la Institutul de surdo-muţi din Focşani, vice preşedinte al
Salonului de arte frumoase din Paris, director al ziarului „Răsăritul nostru“ …; f. 33 memoriul care a însoţit proiectul prezentat de Emil
Becker menţionând că este autorul monumentului „Avântul ţării“, decoratorul interioarelor mausoleului de la Mărăşeşti, realizatorul
monumentului „Interallie din Liege-Belgia“; f. 37 memoriul lui V. Ionescu Varo din 5 februarie 1940 referitor la hotărârea juriului
concursului; f. 49 la 11 martie 1940 erau convocaţi membrii juriului pentru ziua de 13 martie 1940.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 617, dosar 7/ 1940, f. 216, 216 v., Celine Emilian, Piaţa C.A. Rosetti dona la 1
martie 1940 macheta gips a proiectului monumentului Armand Călinescu realizat în colaborare cu arhitectul Radu Dudescu. Este menţionată
prezenţa la 20 ianuarie 1940 la Pavilionul Saloanelor Oficiale a comitetului avându-l ca preşedinte pe I. Nistor, ministrul Cultelor şi
Artelor, Ştefan Popescu, pictor; Frederic Storck, şi Oscar Spaethe sculptori, criticii Al. Busuioceanu, Adrian Maniu, arhitecţii Horia
Teodoru, G. Cantacuzino şi Paşa secretar. Toţi au respins lucrarea ca necorespunzătoare condiţiunilor concursului sfătuindu-mă să particip
la un nou concurs . Autoarea alătura actului şi 5 foto redând ansamblul machetei corespondenţa 217, 217v. Celine Emilian, Piaţa C.A.
Rosetti dona la 27 mai 1940: 3) Masca Armand Călinescu, gips. Vezi şi 64/ 1940, f. 54, 54v. la 4 martie 1940 confirmarea muzeului că a
primit donaţia sculptoriţei Celine Emilian; f. 56, 56v. Masca, gips.
A.N.-D.A.I.C., fond C. Meissner, dosar V 88 Cup ziar/ 1939 mai 9/, foto N. Iorga şi Armand Călinescu purtând uniforma F.R.N.
participând la solemnitatea dezvelirii monumentului Regele Carol I, din Bucureşti, Piaţa Palatului Regal.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 617, dosar 13/ 1946, f. 110 Donaţia lui H. Torosian, Bd. Filantropia, nr. 123:
macheta preconizatului monument Armand Călinescu gips 0,61 m., 1] 940.
21 septembrie 1991, Bucureşti: pe locul unde a fost asasinat Armand Călinescu a fost amplasat un bloc de piatră cu o placă
comemorativă cu text evocator.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxviii
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1943, f. 21 Jurnalul C.S.M.P., 24
februarie 1943 referitor la refacerea bustului regelui Ferdinand I din comuna Şaba, jud. Cetatea Albă, deteriorat sub ocupaţia sovietică
bolşevică trăgându-se cu arma în faţă şi ochi. Se solicitau relaţii despre autor, dosare, semnătură, eventualitatea acordării lucrării lui Ion
Pantazi; f. 33 Jurnalul C.S.M.P. din 7 aprilie 1943 a luat cunoştinţă că bustul a fost realizat de V.D. Leorda. Se hotărăşte ca: 1) lucrarea să fie
încredinţată spre refacere autorului sau unui delegat al său; 2) dacă este vorba despre o lucrare nouă se poate încredinţa oricărui artist plastic.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxix
Încă o dată aroganţa şi infatuarea a condus la asemenea manifestări, cu recomandarea expresă să fie date
la topit pentru industria de război. Uitau de fapt că erau într-o altă ţară.
A.N.-D.J. Botoşani, fond Prefectura jud. Botoşani, dosar 12/ 1941, f. 90–91 Raportul Prefecturii jud. Botoşani către M.A.I.,
Direcţia Administraţiei de Stat cu nr. 30.016, din 27 noiembrie 1941 menţionând: în comuna Tudora erau 4 plăci (120 kg. bronz) scoase
de armata germană de pe monumentul Eroilor (dosarele 32/ 1937, f. 61–63; 67/ 1938 şi 39/ 1939) ne mai fiind de actualitate, întrucât
reprezentau soldaţi români în luptă cu cei germani în primul război mondial. Totodată se găsea şi bustul I.G. Duca în greutate de circa
35–40 kg. bronz. Se solicitau îndrumări pentru ca respectivul bronz să parvină armatei române.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxx
A.N.-D.J. Gorj, Târgu Jiu, fond Pretura plasei Târgu Cărbuneşti, dosar 1/ 1948–1949, f. 42–43: Ordine ale
Prefecturii prin care se cerea să fie identificate şi distruse însemnele monarhice de pe monumentele din localităţile urbane şi rurale.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxi
Iosif Visarionovici STALIN/ Djugavili/ (9/ 21 decembrie 1879, Gori – Gruzia – 3 martie 1953,
Moscova). Militar şi om politic sovietic, secretar general al P.C.U.S.
Expo anuală de Stat, 1950, Catalog:
Dumitru Demu, poziţia 9 statuia I.V. Stalin, bronz (ridicată ulterior la Bucureşti, Piaţa Aviatorilor, la intrarea în Parcul de cultură
„I.V. Stalin“=azi Herăstrău, anterior 1940 „Naţional Caro al II-lea“ )
Andrei Szobotka, Stalin es la Paz, 1952.
p. 88 Maximilian Schulmann, I.V. Stalin, gips 8,00 m.
Expo anuală de Stat, 1953, Catalog:
– p. 24: Marius Butunoiu, I.V. Stalin, marmură 0,78 m.
– p. 24:Boris Caragea, Zoe Băicoianu, basorelieful Recunoştinţă, plastilină 0,67x1,19 m.=foto p. 29 I.V. Stalin.
– p. 28 Dorio Lazăr, poziţia 94 I.V. Stalin, gips 1,20 m.
p. 30 Maximilian Schulmann, poziţia 146 I.V. Stalin la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S., gips 0,86 m.
p. 32 Mihai Wagner, poziţia 172, I.V. Stalin, marmură 0,77 m.
„Arta plastică“, Bucureşti, anul I, nr. 2, 1954:
p. 4 M. Schulmann, bustul monumental I.V. Stalin la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S.
p. 10, 13 Boris Caragea, Zoe Băicoianu, basorelieful Recunoştinţă, gips, p. 9 foto (în jurul statuii I.V. Stalin)
„Arta plastică“, Bucureşti, anul II, nr. 5, 1955, p. 61:
– Constantin Baraschi, statuia Lenin şi Stalin la Smolnâi, 1952; bustul Stalin.
– Marius Butunoiu, Stalin.
„Arta plastică“, Bucureşti, anul VI, nr. 5, 1959, p. 37
– Martin Izsak, Ştefan Csorvassy, monumentul I. V. Stalin, Târgu Mureş, 1954.
– Dorio Lazăr, I.V. Stalin, Braşov.
– Iosif Fekete, bustul I.V. Stalin.
– M. Schulmanmn, statuia I.V. Stalin.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxii
Paradoxal manifestarea caracteristică regimului instaurat de eliberatorii-ocupanţi este şi astăzi la modă,
folosindu-se formule sofisticate, persuasive de întinare, deteriorare, înlăturare a unor monumente incomode, cetăţeanul de rând neavând cum să
acţioneze pentru a le proteja.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxiii
Eugeniu CARADA (29 noiembrie 1836, Craiova, jud. Dolj – 10 februarie 1910). Om politic
liberal, economist, publicist şi colecţionar de artă.
„Cronica numismatică şi arheologică“, anul V, nr. 49–50, Bucureşti mai–iunie 1924, p. 23 Medalia Eugeniu Carada: la 17
februarie 1924 a fost dezvelit în Bucureşti cu o solemnitate deosebită monumentul financiarului Eugeniu Carada, fost guvernator al
B.N.R. Aversul: profilul capului lui Eugeniu Carada, privind spre stânga, legenda circulară: EUGENIU CARADA 1836–1910; Reversul:
în centru Palatul B.N.R., circular legenda: BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ø 65 mm., argint=35 exemplare; bronz=600
exemplare. Gravor I. Prinz. Adresate mulţumiri către M. Omorolu, guvernatorul B.N.R.
Emil W. Becker a modelat medalia comemorativă Eugeniu Carada ø 62 şi 65 mm. Informaţie în Arhiva Rodica Filip-Becker
A.N.-D.A.I.C., fond Miron Cristea, dosar 5, f. 26=p. 2: I. Lupaş, Un Antim Ivireanul al zilelor noastre, în: „Cultura poporului“,
Cluj, 6 martie 1924: referinţă la momentul dezvelirii monumentului ridicat de B.N.R. în cinstea lui Eugeniu Carada când conducătorii
ţării au putut auzi şi cuvintele mitropolitului primat Miron Cristea.
A.N.-D.J. Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, fond Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu Vâlcea, dosar 5/ 1935, f. 160 la 3 octombrie
1935, Craiova liste de subscripţie pentru fondurile necesare realizării unui bust Eugeniu Carada pentru localitatea natală.
„Arhivele Olteniei“, Craiova, anul XV, nr. 83–85, ianuarie–iunie 1936, p. 445 Centenar Eugeniu Carada. Pentru Craiova i-a fost
încredinţată sculptorului Mihai Onofrei realizarea monumentului Eugeniu Carada. A avut loc un concurs la care au participat două
machete. C.D. Fortunescu aprecia macheta lui Alexandru Severin la care remarca postura voluntară şi dinamică conferită personajului. Pe
cea a lui Mihai Onofrei o considera prea solemnă, modelată corect, dar rece.
„Anuarul Ateneului Român pe anul 1936“, Bucureşti, p. 274 monumentul Eugeniu Carada din Bucureşti realizare a sculptorului
Ernest Dubois.
„Arhivele Olteniei“, Craiova, anul XVI, nr. 86–88, iulie–decembrie 1936, p. 445–446. Centenarul naşterii lui Eugeniu Carada la
29 noiembrie 1936 când urma să fie inaugurat monumentul realizat cu sprijinul B.N.R.. Lucrare realizată de Mihai Onofrei care a
înfăţişat în bronz un Carada solemn, corect, dar rece. Severin realizase o machetă redând un Carada voluntar şi dinamic. Statuia a
fost adusă la Craiova, aşteaptă în ladă să fie realizat soclul. Amplasamentul în scuarul „Fântâna lui Romanescu“, lângă biserica Sf.
Gheorghe Vechi. Retoric autorul se întreba când va avea loc inaugurarea monumentului.
„Neamul românesc“, Bucureşti, anul XXXII, nr. 70, 30 martie 1937, p. 2 Ştirile zilei: la Craiova dezvelirea monumentului
Eugeniu Carada. Guvernul a fost reprezentat de dr. C. Angelescu, ministrul Educaţiei Naţionale.
„Arhivele Olteniei“, Craiova, anul XVI, nr. 89–91, ianuarie–iunie 1937, p. 7–22 evocarea Eugeniu Carada făcută de preotul Ioan
Georgescu, prof. la Oradea; p. 12–13: evocând stăruinţele lui E.C. pentru realizarea monumentelor evocatoare ale personalităţilor lui
Mihai Viteazul, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Goleştilor (care în 1909 era aproape gata urmând a fi aşezat în faţa Ministerului
Armatei. Moartea lui E.C., războiul balcanic şi apoi cel mondial au contribuit la întârzierea amplasării şi dezvelirii) ca şi cel al
Pompierilor; p. 175–176 Monumentul Eugeniu Carada dezvelit D 28 martie 1937 la Craiova. Cu acel prilej au rostit discursuri:
reprezentantul B.N.R.; Guvernului, Camerei de Comerţ, societăţilor culturale. Monumentul are în compunere: pe faţa principală a soclului
inscripţia, iar pe cele trei laturi câte un basorelief. Sunt abordate temele: gazetar la „Românul“; înfăptuitor al Constituţiei; organizator al
Serviciului de intendenţă al armatei române la 1877–1878. Pe soclu este statuia turnată în bronz. Eugeniu Carada este redat în picioare.
„Calendarul Universul 1938“, Bucureşti, p. 99 Eugeniu Carada s-a născut la 29 noiembrie 1836; p. 104 la 29 martie 1937 a avut
loc la Craiova dezvelirea monumentului Eugeniu Carada.
Grigore Ionescu. Bucureşti, ghid, Bucureşti, 1938, p. 170 în colţul palatului B.N.R., la intersecţia str. Lipscani cu str. Eugeniu
Carada monumentul Eugeniu Carada, un soclu încărcat cu basoreliefuri şi figuri alegorice, deasupra bustul, toate piesele fiind turnate în
bronz după modelajul sculptorului Ernest Dubois.
A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al, Saint Georges, inv. 617, dosar 6/ 1939, f. 59, 59v. sculptorul Mihail Onofrei, locuinţa în str.
Bruxelles nr. 14, atelierul în str. Andrei Mureşanu nr. 4, în decembrie 1938 dona muzeului 3 basoreliefuri modelate pentru monumentul
Eugeniu Carada de la Craiova lucrare finanţată şi de la B.N.R.
Constantin Răutu. Eugeniu Carada, omul şi opera, f.l., f.e., f.a., 312 p.+ 1 pl. [A.N. Biblioteca II 1.155].
Victor Adrian. Craiova. Bucureşti, 1968, p. 25: pe strada Traian Demetrescu la intersecţia cu str. Ialomicioara, Arieş şi Oneşti în
1936 pe un soclu de piatră cu trei basoreliefuri statuia lui Eugeniu Carada, economist, prim guvernator al B.N.R. 1893–1910. Autor:
sculptorul Mihai Onofrei. În cimitirul Sineasca din Craiova monumentul funerar Eugeniu Carada.
Virgiliu Z. Teodorescu. Centenar Mihai Onofrei (1896–1996). În: Oltenia, Craiova, seria a III-a, anul II, nr. 1–2, 1998, Editura
Scorillo, p. 203–206.
Virgiliu Z. Teodorescu. Sculptorul Mihai Onofrei, mărturii monografice. Editura Junimea Iaşi, 2003, 177 p.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxiv
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 69/ 1937, f. 90 la Fălticeni, jud. Baia bustul
Eroului de la 1877 maiorul Ioan, bronz 2,10 m., modelat de Maria Costescu Mihăescu = 21.000 lei.
A.N.-D.J. Suceava, fond 136 Primăria oraşului Fălticeni, inv. 275, dosar 3/ 1922, 379 f. conţinând corespondenţa privind ridicarea
monumentelor Eroilor de la Spătăreşti; bustului maiorului Neculai Ioan, căzut în războiul din 1877, precum şi liste de veterani de război.
A.N.-D.J. Suceava, fond 136 Primăria oraşului Fălticeni, inv. 275, dosar …, la 9 septembrie 1922 era anunţată acţiunea din 24
septembrie când urma să fie dezvelite: 1) monumentul Maiorului Erou Neculai Ioan, fost comandant al Batalionului Regimentului 15
Dorobanţi/ azi 15 Războieni căzut în atacul de la Griviţa 2 la 30 august 1877; 2) monumentul Eroilor Regimentului 2 Grăniceri căzuţi
în luptele de la Spătăreşti; f. 589 P.V. 29 august 1922 Vasile Ciurea, preşedintele Comitetului monumentului Eroilor Regimentului 2
Grăniceri aprecia că sculptorul Theodor Burcă s-a achitat de obligaţiile asumate în contractul încheiat cu comitetul de iniţiativă din care
făceau parte 21 membrii. Preciza că au fost primite şi originalele turnate în gips, statuia fiind depusă la liceul „A. Donici“ iar plăcile la
Muzeul Sucevei. I. Dragoslav, secretarul comitetului prezenta situaţia financiară a acţiunii de dezvelire la care au participat cu contribuţii:
Prefectura, Primăria, Comitetul prin vânzarea de cărţi poştale ilustrate prezentând monumentul;
la 13 septembrie 1922 intervenţia pentru obţinerea terenului din parcul de lângă Primăria oraşului pentru amplasarea bustului
Neculai Ioan;
f. 728 Apelul lansat către cetăţenii oraşului la 20 septembrie 1922.
f. 770 Apel: În ziua de 14/ 15/ 27/ 28 stil nou ianuarie 1918 Corpul de armată rusă cu 120 de tunuri au trecut la acţiunea de
bolşevizare a Moldovei – Bucovinei. Drumul lor trecea prin Fălticeni. Regimentul 2 Grăniceri având în compunere în Fălticeni circa 8
companii a acţionat angajând lupta pe dealul Spătăreşti. Sunt evocate faptele similare de la Galaţi şi Bender care au condus la salvarea
Moldovei şi realizarea începerii Unirii, Apelul a fost redactat de I Dragoslav, publicist şi membru în comitetul de iniţiativă. Pe verso lista de
subscripţie.
Actul de fundaţie, 14 mai 1922 când s-a pus piatra fundamentală a monumentului.
f. 983 referire la contractul cu sculptorul Theodor Burcă încheiat la 19 octombrie 1921, valoarea lucrării 130.000 lei.
La 29 octombrie 1922 (?) era deja montat pe soclul ales de comitet.
Realizat cu contribuţii financiare de la C.C. al Societăţii „Mormintele Eroilor“.
La Fălticeni fusese trimisă spre vizionare şi avizare statuia turnată în gips; la 5 aprilie 1922 se trimitea la Bucureşti cu C.F.R.
Scrisoarea de trăsură menţiona greutatea de 210 kg.
Francesci Tomat şi A. Blasiu, atelier din Bucureşti, Bd. Alecsandru Ioan I Cuza nr. 42, de prelucrare a marmurei şi pietrei oferta
pentru realizarea soclului cu piatră şlefuită de Câmpulung; pentru soclul bustului Neculai Ioan având 1,10x0,95 baza şi înălţimea de 2,13
m. cu piatră de Câmpulung costa 13.000 lei şi cu piatră de Rusciuc 9.500 lei.
A.N.-D.J. Suceava, fond Prefectura jud. Baia, dosar 15/ 1912:
PV. din 10 ianuarie 1923 prezentând situaţia veniturilor şi cheltuielilor, conform datelor concentrate la casierul comitetului Spiridon
Lăpuşneanu. Au fost obţinuţi 168.444, 65 lei şi au fost cheltuiţi:
1) monumentul Eroilor Regimentului 2 Grăniceri şi bustul maiorului Neculai Ioan=130.925,00lei.
2) plata soclului=13.000 lei
3) diferite cheltuieli: transporturi; tipărituri; banchet=23.756 lei. Total cheltuieli =167.681,60 lei. Rest=573,50 sumă oferită pentru
grădiniţă în vederea realizării mobilierului; pentru săraci 189,50 lei. Act semnat de Vasile Ciurea, primar al oraşului şi preşedinte al
comitetului de iniţiativă.
Actul de Fundaţie – ACT COMEMORATIV 22 septembrie 1922. Monumentul Eroilor Regimentului 2 Grăniceri morţi la
Spătăreşti la 14/ 15/ 27/ 28 stil nou în lupta cu Corpul de Armată rusă bolşevizată. Operă a sculptorului Th. Burcă. Soclul de piatră
Câmpulung Muscel în stil greco-roman cu 2 basoreliefuri redând a) un atac de infanterie; b) bătălia de la Spătăreşti. Pe soclu fiind plasate
şi 2 plăci de bronz, o coroană de lauri şi o frunză. Pe o placă sunt menţionate numele Eroilor, a doua placă cuprinde dedicaţia orăşenilor.
Pe soclu este plasată statuia redând un ostaş grănicer în poziţia de observator cu un genunchi sprijinit pe pământ privind în zare având o
mână ridicată la coif, iar cu cealaltă ţinând arma, La picioarele sale un vultur în avânt cu crucea în joc.
Monumentul a fost iniţial amplasat în centrul oraşului şi a fost dezvelit la 22 noiembrie 1922. Pe un soclu de bună factură
arhitecturală cu înălţimea de 2,20 m. este statuia ronde bosse, bronz, 1,80 m. redând un ostaş grănicer în postura de observator la ceea ce
se petrece în depărtare. Are mâna stângă ridicată în dreptul frunţii, în firescul gest de a-şi face „streaşină“ pentru a putea privi nestingherit
de razele soarelui. Cu mâna dreaptă ţine arma. Pe părţile laterale au fost amplasate basoreliefuri, turnate în bronz, cu scene din luptele
desfăşurate de armata română cu foşti aliaţi, transformaţi prin abrutizarea alcoolului şi al propagandei bolşevice în inamici, deoarece
românii nu s-au alăturat acţiunilor lor de realizare a revoluţiei mondiale. Pe faţa principală o placă de bronz are textul: Glorie eternă
ostaşilor români căzuţi în lupta pentru apărarea Patriei şi Oraşului Fălticeni recunoscător luptătorilor pentru apărarea lu i. După
1944 monumentul a fost vandalizat fiindu-i îndepărtate basoreliefurile. În ultimele decenii a fost mutat la marginea oraşului devenind
simbol al intrării în localitate la o răscruce de drumuri.
Bustul maiorului Neculai Ioan este opera sculptoriţei Maria Al. Costescu Mihăescu, profesoară din Fălticeni. Pe soclu este ataşată
o placă de bronz cu numele Eroilor de la 1877.
Iniţiator al acestor realizări a fost O. Lovinescu, fost primar în 1918. Stăruitor până la sfârşit a fost Ion Dragoslav, scriitor şi
publicist. Lui i s-a alăturat locotenentul colonel N. Gârlea, fost primar al oraşului care a încheiat contractul cu Th. Burcă. Opera a fost
desăvârşită de Vasile Ciurea, actualul primar.
Bustul Neculai Ioan a fost iniţiativa primarului profesor Vasile Ciurea.
A.N.-D.J. Suceava, fond Prefectura jud. Baia, dosar 15/ 1912:
f. 20 Primăria comunei Fălticeni la 22 ianuarie 1918 aducea la cunoştinţa prefecturii jud. Suceava lansarea acţiunii de ridicare a
unui monument pentru cinstirea faptelor de Eroism de combatanţii Regimentului 2 Grăniceri, care la 14 ianuarie 1918 au salvat oraşul de
la distrugere de către armata rusă răsculată. Se trimitea lista nr. 2 de subscripţie;
f. 22 s-au colectat 700 lei pe lista nr. 2;
f. 85 Comitetul Monumentului Eroilor Regimentului 2 Grăniceri lansa invitaţia pentru 24 septembrie 1922 pentru a participa la
dezvelirea monumentului Eroilor şi a bustului maiorului N. Ioan, Erou de la 1877.
Florian Tucă. Monumentele neatârnării. Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 180 la Fălticeni … Eroilor din oraşul Fălticeni
căzuţi în războiul pentru neatârnare 1877–1878 Evocat maiorul Nicolae Ion şi 6 Eroi fiind menţionate şi unităţile din care au făcut
parte Glorie lor Patria recunoscătoare.
F.T.,M.C., p. 192 la Fălticeni bustul maiorului Nicolae Ion, bronz, Maria Mihăescu (Costescu), dezvelit la 24 septembrie 1922,
piedestal arhitectul Aurel Buiuc.
VZT 18 aprilie 1988, Fălticeni: Monumentul Eroilor Grăniceri, opera sculptorului Th. Burcă. Statuie şi 2 basoreliefuri. Turnătoria
V.V. Răşcanu, 1922, marcată atât plinta statuii cât şi basoreliefurile. Noul amplasament în zona de intrare în oraş la o bifurcare de
drumuri.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxv
Acţiune de amploare, fiind creat un Institut de cercetări româno-rus cu sectoare tratând toate domeniile
activităţii umane, precum şi un Muzeu Româno-Rus, fiecare din aceste instituţii având publicaţii în care erau încorporate rezultatele
cercetărilor întreprinse.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxvi
A.N.-D.A.I.C., Fototeca Il I 4.456/ 2 Carte poştală ilustrată realizată de Atelierele „Marvan“ din
Bucureşti redând macheta monumentului Eroilor Geniului 1916–1919, elaborată de sculptorul Spiridon Georgescu. Se vindea în folosul
ridicării monumentului Eroilor Geniului.
„Revista Geniului“, Bucureşti, număr festiv, 7 iulie 1929 cu prilejul inaugurării monumentului Geniului.
F.T.,M.C., p. 97, Bucureşti monumentul Eroilor Geniului, dezvelit în iunie 1929. în compunerea monumentului sunt sculpturile
bronz redând: panouri cu basoreliefuri, 4 statui flancând soclul, Leul monumental, literele care definesc menirea monumentului.
Expo Cercul Artistic, decembrie 1928, Catalog, Spiridon Georgescu, poziţiile 270–271 Fragmente ale monumentului Geniului.
Al II-lea Salon Ateneul Român, 1 decembrie 1929–26 ianuarie 1930, Catalog, Spiridon Georgescu, poziţia 442 Fragment din
Monumentul Geniului.
Expo, 1931, Catalog, Spiridon Georgescu, poziţia 464 Monumentul Eroilor Geniului, bronz.
Monumentul Eroilor Genişti din Bucureşti a fost realizat din iniţiativa generalului Constantin Ştefănescu-Amza care în calitate
de comandant al Şcoalelor şi Centrului de Instrucţie al Geniului a lansat operaţiunile de colectare a fondurilor necesare, organizarea
concursului pentru definirea realizatorului, amplasare şi dezvelirea în 1929.
„Revista Geniului“, Bucureşti, anul XX, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1937 Sărbătorirea d-ui Inspector general de Armată, Constantin
Ştefănescu-Amza cu ocazia ieşiri Domniei sale la pensie, p. VIII în calitate de Comandant al Şcoalelor şi Centrului de Instrucţie al
Geniului a avut iniţiativa ridicării monumentului Geniului de la Cotroceni. S-a format un comitet de iniţiativă sub conducerea sa şi s-a
trecut la strângerea de subscripţii de la Regimentul de Geniu, a fost lansat concursul care a definit realizatorul în persoana sculptorului
Spiridon Georgescu. A fost inaugurat în anul 1929. p. XXXV foto monumentul imagine laterală stânga.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxvii
Alexandru/ Alecu/ C. CONSTANTINESCU/ Dumitru/ (4 septembrie 1859, Bucureşti – 18
noiembrie 1926, Bucureşti. Om politic liberal.
G. Bezviconi, p. 99. „Cronica numismatică şi arheologică“, Bucureşti, anul VI, nr. 65–66, noiembrie–decembrie 1925, p. 57: placheta =
Alexandru Constantinescu, 80x62 mm., modelator C. Kristescu Avers: într-un medalion rotund gravat în câmpul stâng bustul în relief
Alexandru Constantinescu aşezat pe o ramură de lauri şi încadrat într-o ramă formată din trei cercuri paralele ce se frâng din distanţă în
distanţă încolăcindu-se unul în jurul celuilalt. Sub medalion este gravat textul: Lui Constantin C. Alecu prietenii şi admiratorii săi. În
câmpul drept al plachetei se află numai inscripţia dispusă pe trei rânduri: Ogoare ţăranilor/ Ajutor sărmanilor/ bici de foc duşmanilor. Pe
marginea de jos, de la un capăt la celălalt al plachetei un frumos ornament de linii împletite care conferă întregii compoziţii o înfăţişare de
simplitate şi eleganţă.
Salonul artiştilor sculptori, 1928, Catalog, Dimitrie Măţăuanu, poziţia 86b Alexandru Constantinescu, marmură.
A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Răşcanu, Registrul Comenzi, f. 126v.–127 Un bust mare Alexandru Constantinescu, bronz 160 kg,
deviz care a inclus şi o statuetă, bronz 30 kg = 26.000 lei, autor Oscar Spaethe. 12 august 1931.
A.N.-D.J. Brăila, fond Primăria municipiului Brăila, dosar 28/ 1935, f. 99: Camera de Agricultură – Circumscripţia Brăila –Secţia
Agricolă a jud. Brăila la 15 iunie 1935 se adresa Primăriei municipiului Brăila pentru a obţine aprobarea pentru amplasarea în faţa
palatului de Agricultură a bustului Alexandru Constantinescu, realizare a sculptorului Oscar Spaethe. Bustul, bronz având 1 m., iar
soclul 3,40 m.; f. 177 la 7 noiembrie 1935 Primăria municipiului Brăila adresa invitaţia pentru a participa la dezvelirea bustului Alexandru
Constantinescu, D 10 noiembrie 1935, orele 11 în prezenţa ministrului Agriculturii şi Domeniilor, Sassu, a preşedintelui Senatului Leonte
Moldoveanu, a guvernatorului B.N.R., Mitiţă Constantinescu, subsecretarului de Stat la Departamentul Agriculturii, M. Cancicov,
parlamentari ş.a. demnitari. Pe verso numele a 39 persoane cărora le-a fost adresată invitaţia oficială; f. 178 Camera de Agricultură la 5
noiembrie 1935 pentru a putea achita lucrarea solicita un sprijin material din partea Primăriei municipiului Brăila; f. 178v. se acorda la 6
noiembrie 1935 suma de 10.000 lei din fondul cultural; f. 180 Primăria municipiului Brăila la 27 noiembrie 1935 acorda suma de 10.000
lei.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C..A.,D.A., inv. 819, dosar 91/ 1937, f. 83 La 15 aprilie 1937 Prefectura jud. Durostor raporta că pentru
exerciţiul financiar 1937/ 1938 s-a prevăzut suma de 30.000 lei pentru soclurile statuilor I. C. Brătianu şi Alecu Constantinescu de la
Silistra.
A.N.-D.A.I.C., fond M.C..A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1940, f. 25, 50 De la Silistra, jud. Durostor, a fost evacuat monumentul
Alecu Constantinescu, bust bronz, soclu marmură la 400.000 lei.
VZT: voci brăilene au perpetuat informaţia că preventiv cineva a salvat bustul îngropându-l în preajma palatului de la Brăila.
Acum este necesară o cercetare salvatoare cu aparatură adecvată!
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxviii
A.N.-D.J. Prahova, Ploieşti, fond Prefectura jud. Prahova, dosar 54/ 1934, f. 3: Primăria comunei
Valea Călugărească la 23 iunie 1934 informa despre acţiunea comitetului de iniţiativă pentru realizarea inaugurării bustului Ion I.C.
Brătianu, organizată pentru 1 iulie 1934 când urma să aibă loc dezvelirea şi sfinţirea acestui simbol. Pentru reuşita manifestări se solicita
Prefecturii un ajutor bănesc. Se aproba suma de 5.000 lei; f. 4 cheltuielile cu transportul la solemnitatea din 1 iulie 1934.
A.N-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 70/ 1937, f. 66 Valea Călugărească bustul Ion I.C. Brătianu, soclul 2,50, m.
bustul 1,00 m., 1928=175.000 lei.
V.Z.T. „Voce“ după 1947 un localnic a „salvat“ bustul îngropându-l în taină la oră de noapte. Decesul acestuia a dus la pierderea
urmei acestui simbol. Atunci când a devenit posibilă revenirea în forul public n-a mai fost de găsit.
Recenta monografie dedicată localităţii nu a înregistrat prezenţa cândva a unui asemenea simbol.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxxxix
Considerăm concludent modul cum s-a procedat cu Monumentul Eroilor Sanitari care cu multă atenţie a
fost desfăcut, depozitat pentru a se putea desfăşura lucrările la staţia de metrou „Eroilor“. După finalizarea lucrărilor în subteran, cu o
exemplară meticulozitate a fost readus pe vechea vatră, încât astăzi temporara lui retragere din forul public poate fi considerată o
născocire.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monument of Sanitary Heroes. În: „Downtown magazine“, Bucureşti, nr. 20, martie 2004, p. 17.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxl
Un exemplu îl constituie conjugarea acţiunilor, cei din ţară „cooperând“ cu cei de peste hotare. De un
asemenea „tratament“ s-a bucurat statuia poetului Vasile Cârlova amplasată în 1969 în parcul Crâng din oraşul Buzău şi care în 1990 a
dispărut. Prompta alertare la nivel naţional a permis ca în scurt timp să fie depistat în judeţul Bistriţa Năsăud camionul cu nr. din
străinătate care la un control de rutină a oferit surpriza găsirii lucrării în bronz menită ca peste graniţă să fie valorificată de cei care se
ocupă de acest preţios metal strategic. Ulterior lucrarea a revenit în judeţul Buzău fiind pentru un timp „protejată“ în curtea muzeului.
„Arta“, Bucureşti, anul XX, nr. 9, 1973, p. 39 Gheorghe Coman, Vasile Cârlova, bronz, Buzău, parcul Crâng , foto.
„Arta“, Bucureşti, anul XXVI, nr. 10, 1979, p. 8, Gheorghe Coman, Vasile Cârlova, Buzău, 1969.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxli
În acest sens s-a ajuns de comun acord la formula folosirii rotondei Grădinii Cişmigiu unde urmau să
fie plasate şi busturile; Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Vasile Conta, George Coşbuc, Mihail Eminescu, Octavian Goga, Bogdan
P. Hasdeu, Ştefan O. Iosif, Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
M.A.I. solicita P.M.B. să suporte 1/ 3 din cheltuielile acestor operaţiuni. Ca atare se solicita o nouă consfătuire a tuturor factorilor
implicaţi în această acţiune. Document semnat de Primarul Capitalei, generalul Ion Răşcanu.
Al. Bogdan. Pietre cu gâlci. În: „Gazeta municipală“, Bucureşti, anul XI, nr. 542, 11 octombrie 1942, p. 1 reacţie la hotărârea
realizării pentru Grădina Cişmigiu a busturilor oamenilor de cultură. Reacţia lui Tudor Arghezi a definit plastic lucrările ce se aşezau în
forul public, acesta revendicând revizuirea celor ce au fost realizate în epocile politicianiste. [A.N. Biblioteca P III 75]
A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 44/ 1944: f. 35: P.V. încheiat la 29 decembrie 1942 în cadrul consfătuirii pentru
stabilirea măsurilor necesare pentru realizarea lucrărilor din Rondul Roman din Grădina Cişmigiu; tabel cu busturile şi realizatorii
acestora: Mihail Eminescu, Ion Jalea; Vasile Alecsandri, Theodor Burcă; I. L. Caragiale, Oscar Späthe; Alexandru Vlahuţă, Oscar
Han; Gheorghe Coşbuc, Ion Gr. Popovici, Octavian Goga, Ion Jalea; Ştefan O. Iosif, Cornel Medrea; Alexandru Odobescu, Miliţa
Petraşcu, Titu Maiorescu, Ioan C. Dimitriu-Bârlad, Nicolae Bălcescu, Constantin Baraschi, Bogdan P. Hasdeu, Mihai Onofrei, Duiliu
Zamfirescu, Alexandru Călinescu. Se preciza că busturile urmau să fie dăltuite în marmură de Ruschiţa şi soclurile în piatră albă de
Vratza sau Câmpulung, urmând ca busturile şi soclurile să aibă toate aceiaşi mărime.
f. 40: P.V. încheiat la 3 iulie, 1 august 1943 de Comisia formată din: Jean Al. Steriadi; G. Ionescu, Ion Paşa şi arhitectul Călinescu
pentru recepţionarea lucrărilor din Rondul Roman. S-a constatat că busturile sunt executate în bune condiţiuni tehnice, cioplite în
marmură albă, la dimensiunea cerută şi satisfăcând condiţiile din caietul de sarcini. Comisia a constatat că din punct de vedere artistic,
precum şi din punct de vedere al asemănării cele 12 busturi sunt mulţumitoare. Se făcea recepţia lor.
Virgiliu Z. Teodorescu. Vorbesc arhivele: În Cişmigiu de o sută de ani. Interviu consemnat de Gina Brujan, în: „Adevărul Literar
şi Artistic“, Bucureşti, anul II, nr. 84, 15 septembrie 1991, p. 7.
Virgiliu Z. Teodorescu. Bucureşti – Pe urmele lui Mihail Eminescu. Bucureşti 2000, 80 p.
Virgiliu Z. Teodorescu. Mihail Eminescu – Simboluri ale cinstirii. Bucureşti 2000, 96 p.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlii
Virgiliu Z. Teodorescu. Odobescu profanat în Cişmigiu. În: „Evenimentul“, Bucureşti, anul I, nr. 9, mai
1990, p. 5.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxliii
Virgiliu Z. Teodorescu. Profanare cu lipici electoral. În: „Dimineaţa“, Bucureşti, anul X, nr. 6
(2.935), 4 noiembrie 2000, p. 5.
Virgiliu Z. Teodorescu. Stop, profanatorilor de monumente. În: „Naţiunea“, Bucureşti, anul XII, nr. 108 (574), 1–7 august 2001, p.
6.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxliv
Virgiliu Z. Teodorescu. Respect pentru monumentul de for public; în: Protejarea Patrimoniului Cultural
Naţional. Volum editat de Fundaţia „România de mâine“, Bucureşti 1996, p. 90–95.
Virgiliu Z. Teodoresc. Pentru Slava Eroilor Neamului. În: „Colecţia Pro Patria“, Bucureşti, nr. 12, februarie 1997, p. 22–23.
Editor Ministerul de Interne.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentele de for public. În: „România Mare“, Bucureşti, anul XI, nr. 504, 10 martie 2000, p. 12; nr.
505, 17 martie 2000, p. 13.
Virgiliu Z. Teodorescu. Din nou despre soarta monumentelor bucureştene. În: „Dimineaţa“, Bucureşti, anul XV, nr. 3.749, m 28
ianuarie 2004, p. 8; în: „Cronica Română“, Bucureşti, anul XI, nr. 3.368, J 12 februarie 2004, p.7.
Virgiliu Z. Teodorescu. Vandalism. În: „Naţiunea“, Bucureşti, anul XV, nr. 269 (734), 22–28 septembrie 2004, p. 8.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlv
Virgiliu Z. Teodorescu. E timpul să ne dezmeticim. În: „Politica“, Bucureşti, anul IX, nr. 427, 1 iunie
2000, p. 5; nr. 428, 10 iunie 2000, p. 5; nr. 429, 15 iunie 2000, p. 5.
Virgiliu Z. Teodorescu. Stop, profanatorilor de monumente. În: „Naţiunea“, Bucureşti, anul XII, nr. 108 (574), 1–7 august 2001, p.
6.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlvi
Un exemplu îl constituie modul de înţelegere concretă a autonomiei care „îndreptăţeşte“ persoane
exaltate de a face din negru alb. În ultimii ani au fost dezvelite pe teritoriul României monumente care sunt contrare a tot ce este
simţământ şi demnitate naţională pentru români. Astfel fostul criminal de război Albert Wass, groful ungur din Sucutard, implicat în
odioase crime după venirea trupelor hortiste în teritoriul preluat de la România în urma Diktatului de la Viena a fost judecat în
contumacie, pentru actele înfăptuite împotriva românilor şi evreilor la Sucutard şi Mureşenii de Câmpie. Tribunalul Poporului constituit la
Cluj la 13 martie 1946 a hotărât condamnarea la moarte a inculpatului, decizia cunoscând confirmarea şi din partea Tribunalului
Internaţional pentru Crime de Război. După 1989, printr-o consecventă propagandă bine mediatizată biografia criminalului a fost
metamorfozată promovându-l în postura de mare literat. Ca tare, au fost create busturi ale sale amplasate în biserica romano-catolică din
Reghin şi biserica reformată din Lunca Mureşului, ambele localităţi din judeţul Mureş. Ca faptele sale să fie de exemplu pentru viitorime
a fost conferit numele său în calitate de patron al Şcolii generale din Mugeni, jud. Harghita. În anul 2000 pentru a-i eterniza prezenţa
mobilizatoare la fapte ulterioare a fost adusă urna cu cenuşa celui ce s-a sinucis în America pentru a fi înhumată la Brâncoveneşti, jud.
Mureş. Şi toate acestea s-au petrecut în România unde Ordonanţa nr. 3 din 2002 este categorică în privinţa cultului la adresa criminalilor
de război.
Ion Ardeleanu. Monumente maghiare antiromâneşti. În: „Naţiunea“, anul XII, nr. 124 (590), 21–27 noiembrie 2001 UDMR la
Viţa jud. Bistriţa Năsăud monumentul Albert Vass; la Ciumani, jud. Harghita monumentul Lajos Kossuth; la Izvorul Crişului, jud. Cluj
monumentul Vasvári.
Ilie Şandru. Un portret neretuşat. În: „Naţiunea“, Bucureşti, anul XVI, nr. 319 (784), 7–13 septembrie 2005, p.1.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlvii
În toamna lui 2005 în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti a fost inaugurat monumentul cinstirii Eroilor
Revoluţiei din Decembrie 1989. Realizat de Alexandru Ghilduş în manieră abstractă, în care betonul şi bronzul au încorporat bani grei pe
ceva definit plastic de hâtri străzi a fi un cartof într-o scobitoare. Regretabil că fără o prealabilă lansare a unui concurs public, cu
consultarea opiniei publice, a plătitorilor, se aduc în forul public creaţii fără sau cu un mesaj discordant pentru tema dorită. Cât despre
amplasament, actuala trinitate: bustul monumental Cornel Coposu (soclu ca o ţeapă), statuia (dorită monumentală dar de fapt o
caricaturizare) a lui Iuliu Maniu şi amintitul cartof sunt lucrări glaciare, lipsite de respectul care s-ar fi cuvenit să-i mobilizeze pe
respectivii creatori, dar mai ales pe cei care şi-au asumat responsabilitatea crezutului act de cinstire, dar de fapt de risipire a banului public
şi aducerea în forul public a unor jignitoare creaţii. Păcat de reuşitul bust Cornel Coposu pentru că i-a fost conferit un asemenea soclu şi
un asemenea amplasament.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlviii
Adamclisi localitatea dobrogeană unde în anii 108–109, din porunca împăratului roman Traian, a fost
realizat Tropaeum Traiani pentru a-i cinsti pe cei care au căzut în luptele care s-au dat în această zonă în anul 102.
Grigore Tocilescu. Monumentul de la Adamclisi – Tropaeum Traiani. Viena, 1895.
Florea Bobu Florescu. Monumentul de la Adam Klissi – Tropaeum Traian. Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1961, ediţia II-a
revăzută şi adăugită.
Ion Miclea, Radu Florescu. Strămoşii românilor – Vestigii milenare ale culturii şi artei – Decebal şi Traian. Editura Meridiane,
Bucureşti 1980, text p. 22 şi în continuare, pl. 116–144, 147–151, 153–159, 161–166, 172–181, 183–208. Vasile Drăguţ. Arta
românească. Vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti 1982, p. 55–56.
Adriana Botez-Crainic. Istoria artelor plastice. vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1995, p. 175.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdxlix
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentele Marii Uniri. Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000,
72 p.+planşe. Din păcate este o ediţie de afişare la standul unor expoziţii de carte, dar blocată, din ordin, de la vânzare.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdl
Este o interdependenţă între denumirea unor bulevarde, străzi, pieţe, parcuri şi monumentele ce se ridică
pentru a evoca evenimentul sau persoana respectivă.
Virgiliu Z. Teodorescu. Nomenclatura străzilor – expresia gradului de cultură în evoluţia unei străzi. În: „Historia Urbana“,
Bucureşti, tomul V, nr. 2, 1997, p. 245–255.
Atunci când s-a procedat la acordarea de denumiri în zona nordică a Capitalei, nu a fost întâmplătoare recurgerea la evocare unor
majore evenimente. Aşa s-a ajuns la Calea Dorobanţilor, mareşalul Averescu, Arcul de Triumf, Bd. Mărăşti ş.a. A intervenit însă şi acel
conjunctural care a adus Pieţii din rondul al doilea al Bd. Aviatorilor temporare şi nefericite denumiri ca Mussolini, Hitler, Stalin şi în
ultimii ani Charles de Gaulle. Fără a comenta ultima denumire ca biografie considerăm că desemnarea astfel a acestei pieţe rupe continuitatea
sugerată de celelalte denumiri din zbuciumata noastă istorie. Dacă era necesară o asemenea denumire, cred că, totuşi, s-ar fi putut găsi un
alt loc, eventual într-un alt nou cartier care se ridica în anii vizitei preşedintelui, distinsul Erou al Franţei. Acum, în anul Francofoniei,
venim acolo şi cu un monument dedicat acestuia. Este încă timp ca, dând dovadă de discernământ cu tact, să modificăm amplasamentul în
locul menit a avea o cuvenită rezonanţă în conştiinţa noastră.
Considerăm că cele stipulate de înaintaşi cu decenii în urmă sunt de actualitate şi, ca atare, cităm câteva asemenea formulări.
Inv. Iosif Maniu. Cultul monumentelor şi al altarelor trecutului. În: „România Eroică“, Bucureşti, anul I, nr. 8, decembrie 1937, p. 162–
163. Paralel cultului altarelor trecutului trebuie să-l şi îmbogăţim acest patrimoniu prin altele noi, prin ridicarea monumentelor
Eroilor.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdli
În iunie 1861 Alexandru Odobescua a elaborat Câteva ore la Snagov, publicată în 1862 în „Revista
Română“, vezi: Pagini regăsite, p. 321–322 [A.N. Biblioteca III 13.802].
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlii
A.N.-D.A.I.C., fond Casa Regală,, dosar 69/ 1868 Raport despre activitatea Comisiei româneşti care a
organizat la Expoziţia Universală de la Paris din 1867 sectorul românesc. Alexandru Odobescu.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdliii
C. Esarcu. Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Memoriu citit în şedinţa
Atheneului de la 3/ 15 noiembrie 1883. Tip. Românul, Carol Göbl, Bucureşti, strada Doamnei 14, 1883, 15 p. [A.N. Biblioteca III 4.115],
p. 6.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdliv
„Gazeta Săteanului“, Bucureşti, 1 martie 1898 a publicat scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă adresată
intelectualilor satelor cărora le solicita sprijinul pentru documentarea necesară redactării cărţii Geografia României Pitoreşti.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlv
I. Gr. Oprişan. Alexandru Vlahuţă omul. Bucureşti, 1937, p. 112: [A.N. Biblioteca II 1.560].
Preluare din România pitorească, Bucureşti, 1901.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlvi
I. Massoff. Strădania a cinci generaţii – monografia familiei Şaraga. Biblioteca evreiască – Contribuţii la
istoria evreilor din România, Bucureşti 1941, p. 65 medalia: dezvelirii monumentelor Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu, reproducând
un fragment din textul cuvântării regelui Carol I: POPOARELE SE ONOREAZĂ ŞI PE ELE ÎNSĂŞI ŞI CÂND PĂSTREAZĂ ŞI
ÎNCONJOARĂ CU DRAGOSTE MEMORIA MARILOR LOR PATRIOŢI
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlvii
P. Gârboviceanu. Monumentele noastre istorice. Conferinţă la Ateneul Român la 20 martie 1932, în:
„Anuarul Ateneului Român pe 1932“, Bucureşti, p. 96 [A.N.-D.J. Botoşani, Biblioteca 3.925]
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlviii
Nicolae Iorga, editorialul Păcat de munca noastră!. În: „Neamul românesc pentru popor“, Bucureşti, 14–
15 iulie–1 august 1940.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlix
Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga“, G.I. Brătianu. Nicolae Iorga apărător al drepturilor
româneşti. Bucureşti, 1943, 23 p.: Şedinţa de deschidere a anului academic din 6 decembrie 1942, la p. 22 citează pe N. Iorga.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlx
George Călinescu. Scrieri despre artă. Bucureşti, 1968, p. 154–156 articolul: Economia gratuitului.
În: „Ecoul“, nr. 244, Bucureşti, 24 august 1944.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlxi
N. Iorga în 1930 a scris pentru revista „Cercetaşul“ ciclul Cercetăşia şi monumentele noastre de istorie şi
artă. Câteva învăţături şi sfaturi.
Considerăm benefică o reeditare a acestor strămoşeşti îndemnuri, cele enunţate fiind, şi în acest veac, far călăuzitor în a şti să ne
comportăm cu demnitate ca naţiune, în ansamblul european şi mondial.
mmmmmmmmmmmmmmmmcdlxii
Virgiliu Z. Teodorescu. Biserica şi simbolurile cinstirii Eroilor, în: Valori morale în procesul educaţional
specific Ministerului de Interne. Volumul cuprinde lucrările colocviului organizat de Editura Ministerului de Interne la 28 martie 1997,
Virgiliu Z. Teodorescu. Întru cinstirea Eroilor Neamului. În: Simpozionul Tradiţie şi educaţie, organizat de Inspectoratul General
pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, 2005, p. 7–27.
Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul pompierilor din Bucureşti. În: Simpozionul Tradiţie şi educaţie, organizat de Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, 2005, p. 17–44.

Inspector la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră. Este absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza“ din
Bucureşti şi al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“ din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi
Administrative (2005). A participat la seminariile: „Poliţia într-un stat democratic“ (Orşova, 2000), „Legislaţia în spaţiul
Schengen“ (Bucureşti, 2001), „Morala, factor de stabilitate socială“ (Bucureşti, 2002) şi altele. Lucrare publicată:
Implicaţiile sociale ale producţiei, traficului şi consumului ilicit de droguri, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002.

Inspector principal, şef al Compartimentului Asistenţă Psiho-socială al Inspectoratului General al Poliţiei de
Frontieră, licenţiată a Facultăţii de Filozofie, profilul Socio-psiho-pedagogic, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, masterat la
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a aceleiaşi Universităţi (2002) şi la Facultatea de Drept a Academiei de Poliţie
„Al.I. Cuza“ din Bucureşti (2006); cursuri de formare formatori la Universitatea Metropolitană din Londra (2002) şi la
Biroul Internaţional al Muncii din Geneva (2003).
Lucrări publicate: Război Interior (Ed. Moldova, Iaşi, 1993), Într-un corp de femeie (Ed. Moldova, Iaşi, 1994),
Cooperarea bilaterală româno-sârbă („Frontiera“ nr. 2/ 2003), Cauze care stau la baza unor conduite disfuncţionale în activitatea
poliţiştilor („Buletin de Informare şi documentare“ al M.A.I.), Mentalitatea deformată – un păcat modern al vremurilor noastre
(„Frontiera“ nr. 11–12).
În curs de publicare : Consilierea managerială în instituţii de ordine publică şi siguranţă naţională.

Rector al Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza“ din Bucureşti, profesor universitar la aceeaşi instituţie de învăţmânt,
licenţiat al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti (1976), doctor în drept (1995), membru în Colegiul Director al
Asociaţiei Europene a Colegiilor de Poliţie (A.E.P.C.), preşedinte executiv al Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor (I.P.A.),
Secţia română, preşedinte executiv al Asociaţiei Cultural-Ştiinţifice „Pro Patria Lex“.
Lucrări publicate: Istoria statului şi dreptului românesc (Ed. Univers Juridic, 2006, Bucureşti), Teoria Generală a
Dreptului (Ed. Universul Juridic, 2005, Bucureşti).
Coautor: Managementul pregătirii şi executării operaţiunilor în sprijinul păcii. Concepţia României cu privire la
participarea în cadrul forţelor multinaţionale (Ed. Academiei de Poliţie, 2003, Bucureşti), Investigarea infracţiunilor
digitale (Ed. Argument, 2001, Bucureşti), Valori europene şi respectare drepturilor omului în activitatea Poliţiei Române
(Ed. Trei, 1999, Bucureşti), Globalizarea şi criminalitatea financiar-bancară (Ed. Universul Juridic, 2005, Bucureşti) şi
altele demonstrând o preocupare pentru varii domenii din activitatea poliţiei.

Profesor universitar, prorector al Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza“ din Bucureşti, chestor de poliţie, licenţiat al
Academiei de Poliţie (1983) şi al Facultăţii de Drept (1990), doctor în drept al aceleiaşi Universităţi (2000).
Membru al Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică, al Asociaţiei Naţionale de Drept Constituţional, al
Asociaţiei Naţionale de Filozofie Socială, al Asociaţiei Experţilor Europeni Atestaţi (A.E.X.A.) şi a altor societăţi.
Redactor şef al revistei de studii şi cercetări juridice „Pro Patria Lex“ a Academiei de Poliţie.
Lucrări publicate: Sancţiunea juridică (Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001), Drept constituţional şi instituţii publice
(Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001), Şcoli şi curente în gândirea juridică (Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002), Introducere în
filosofia dreptului (Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003), Teoria generală a dreptului (Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004)
şi numeroase articole în publicaţiile de specialitate.

Globalizare G. Calinescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Globalizare G. Calinescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Globalizare G. Calinescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GLOBALIZARE

EDITURA MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

GLOBALIZARE ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ.

Globalizare şi identitate naţională: simpozion:

Imprimat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor

„Mai mult decât oricând,

I.I.C. Brãtianu, 1922

Este evident că lumea se îndreaptă tot mai rapid spre

Volumul include comunicările prezentate la Simpozionul

Statul naţional, naţiunea şi starea lumii în

Statul naţional este o noţiune izvodită în cadrul marelui

interese legate de cercul popoarelor din care se recrutează, au

este că la momentul acesta Europa tocmai traversează o perioadă

4. inculcarea valorilor «autentice», a cunoştinţelor şi

de orientare modernistă, primordialistă sau etnosimbolică, precum

coordonarea lor, de buna lor funcţionare, cam cum procedează un

ale istoriei: procesul construcţiei naţionale, care este o „permanenţă a

Inegala propagare a etnoistoriei. „Etnoistoria inegală“

Experienţele etnice se sistematizează spre a compune

sâmburi de fapte istorice în jurul cărora se dezvoltă agregări

noastră şi a toată făptura, mijlocind înţelegerii noastre învăţătura

Chestiunea pe care n-o examinează A.D. Smith este tocmai

„Re-împroprierea culturii proprii“

„Difuziunea inegală a etnoistoriei a fost un factor care a

continuă până în epoca actuală de modernitate târzie“ (advanced

persoana lui Abderman, a rupt Califatul de Cordoba de lumea

Aşa au fost „corifeii“ Şcolii Ardelene în Transilvania, aşa s-a

lui Edgar Papu despre „ontologia stilurilor“ şi despre „protocronismul

Exponenţi ai etnoistoriei Agresori ai etnoistoriei

Dacă la ilustrarea curentului „agresiunii“ interne s-ar adăuga

„Unirea românilor“ ci „dezmembrarea Ungariei“.

români sunt ocolite din necunoaştere ori din lipsa interesului

lume globală, ci la o lume fragmentată în cadrul unei umanităţi

Stat, naţiune, naţionalism şi globalizare

cu un termen pe care-l propunem pentru a desemna mai multe

Acest ultim tip de naţionalism a fost alimentat şi de

asupra spaţiului dobrogean ori asupra celui din Banat, unde

În vederile acestea ale lui Habsbawm, care acordă atât de mult

de masă n-ar fi avut de ce să devină şi unul lingvistic de vreme ce

În fine o a treia cale spre depolitizarea naţiunii este

În schimb, înlăuntrul statelor sunt îngăduite şi chiar necesare

procese în procesul civilizaţional“ global, ele „vor ceda rolul lor“

video, computere) care pot „încuraja grupurile sociale şi politice

«Cultură globală», imperialism, naţionalism

Problema unei culturi globale este, iată, una extrem de

Problema este, se întreabă Smith, dacă o cultură globală

(„este utilizarea pur hedonistă, uneori satirică, a diverselor stiluri

sunt evident trăsăturile acestei „culturi globale“. Aceste tendinţe

de cetate, de etnie şi de comunitate religioasă, pe care ţinteau să

culturii autohtone. În acest război cultural cronic, conceptul de

1. Combaterea crimei organizate la nivel global şi

În contextul globalizării şi al noilor tehnologii care oferă

Negocierea Convenţiei, poate cel mai important instrument

2. Combaterea criminalităţii organizate la

Abordarea europeană a fenomenului de crimă organizată

punctul 14 al concluziilor Consiliului European de la Bruxelles

termen limită pentru a transpune în legislaţiile naţionale

3. Aspecte controversate, considerate puncte

Datorită caracterului interguvernamental al procedurii de

participarea la un grup organizat, ci şi conducerea acestuia, şi o a