PR​EFA​ŢĂ

Cartea reprezintă ​cursul ​ținut în ​201​7 la Facultatea de

Psiholo​gi​e (Universitatea Ecologică Bucureşti, la
masteratul de psihopatologie şi psihologie clinică. La
realizare m-au ajutat Liane Werboschek,
(înregistrarea), Dan Cochirla - DEX (transcrierea),
avocat Elena Pontbriant şi dr. Dumitru Scorţescu –
trezorier APLR, pentru care le mulţumesc.
Cartea încearcă să înlăture prejudecata că psihologia e
ceva simplu și iluzia implicit şi iluzorie că o ştie toată
lumea. Desigur toți cred că ştiu futbol sau tenis!
În îndelungata mea carieră clinică, policlinică, didactică,
ca şi trăitor pre şi postrevoluţionar, am căutat ordinea şi
claritatea kantiană. Am avut norocul să cunosc opera
lui Henri Ey şi modelul uman fermecător al lui Pamfil.
Am completat cu modelul de neurologie al lui
Bălăceanu-Stolnici.
Cursul ar​e ​trei părţi, ținute în trei semestere. În anul I,
se face psihologia normală, c​a ​sinteză după
absolvirea facultăţii, apoi pallopatologia, ca psihiatrie
pentru psihologi şi în anul II se predau Ichinieile de
psihoterapie, care sunt scopul final ​a​l formării
pallologului clinic. Carte​a ​se completează cu amintirile
culese la
uzita spitalelor de psihiatrie din Muntenia, cu numeroasele
prezentări ​de buzuri clinice.
Sper să las o amintire ziditoare pentru psihologul clinic de
2​9
.
S​T
.
.
..
.rder
HUE​SVE​xN
Y

Die ureyli 2018

A.R.
​
VR​OP

31
.,
..

Cu respect pentru, ​Socrate, Platon, Aristotel Descartes,

Pascal, Spinoza
Kant, Hegel, Nietzsche Dilthey, Scheler, Bergson
Husserl, Jaspers, Heide​gg​er
Noica, Blaga, Florian
Ey, Kraepelin, Bleuler
Freud, Jung, Kohut
Janet, Charcot, James ​Pamfil, Brânzei, Mărgineanu
.
.
....​.​...
.
.
ELL
W

CUPR​I​NS

An I semestrul I PSIHOLOGIE CLINICĂ PSIHICUL

NORM​AL
...​iiiiiiiiiiiiiiided
::​:::​:

1 STRUCTURA PSIHICULUI NORMAL​.​..​.​.

............... ​2 ONTOGENIE ŞI ONTOLOGIA
PSIHICULUI....​....​..​.............. ​3
CONŞTIENT ȘI INCONŞTIENT...
.......​...​2​4 ​4 ATENŢIA..
...​..​......... ​5 STRUCTURA CONŞTIINŢEI.
SINCRON și DIACRON..........​.. ​6 SENZAȚIA ​7
PERCEPŢIA.....​........... ​8 MEMORIA. 9
GÂNDIREA și IMAGINAŢIA.......​..
................ ​10 AFECTIVITATEA...
..​.......​....​...
.............. ​11 ACTIVITATEA...............​..
12 SEMIOLOGIE, SINDROMOLOGIE,
NOSOLOGIE....​............
...​........​...
XXXXXXXXXXXXXXX...
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
.

SEMESTRUL II
PSIHOPATOLOGIA (NOSOLOGIA)
E MOW​ASSA AK​U​wMDIRMA
​ ​WWWW​WWXXX
Y
es

1. PSIHOPATIILE slabe şi tari.....

.​...​......​........99
....​........
....​.​......​......
Neurastenicul.. ​Psihastenicul.. Distimicul.....​.
Schizoidul... ​Paranoicul..
HENRI

......​...........105
LU
.
Se
.LVEN
w​ww
.
.
......
........
.....
..
.
.
..
.
...
.
.
.
.......
....
.
...
...
.
..ILISHI..
.
....

Oligofreniile​..
..​.. 175
f
1
1

.............
::.​.

Istericul....​. ​Impulsivul antisocial....​.

Hipomaniacalul...... ​Teroristul...​...​.......​...
Borderline...
PSIHOFARMACOLOGIE..
17​7

​ .​........​..
​ ​..​.....
....​............
.................
1
W

DEPENDENȚELE.​. ​Alcoolismul..
.​.119 ​..............​..124
9​4
VO

PSIHOZELE ENDOGENE ​Schizofreniile..

Diagnosticul pozitiv și diferențiat. ​Tratament... ​Psihoza
maniaco-depresivă..​.........​.... ​Paranoia..
********
.....​...........
20

................

......​....​... ​ ... ..........

VARIANTA 2 ANUL II SEMESTRUL I ​IFREUD.​. ​2
:JUNG
....​......​........ 3 ADLER.
...​..... ​ .......​.....196 4
​ POST-FREUDISMUL...
....................197 ​S PSIHOTERAPIA de
GRUP....​.......
. ..​.​......200 6 PSIHODRAMA..
....​..​........​.....203 ​7 A ​ NALIZA
EXISTENŢIALĂ..
.............​....​..
.209 ​# ​TERAPIA COGNITIV
COMPORTAMENTALĂ. ​9 ​HIPNOZA.
.... . ...215 10 CONVORBIREA ANALITICĂ....​..
.​.............. ​II TEHNICI DE RELAXARE. 1
​ 2 AUTOGENE
TAINING...​............
....​...........​....​....... ​13 TERAPIA
TRANSPERSONALĂ........ ​14 TERAPII SPIRITUALE..
.​..... ​ ...... ​.229 15 EXISTENȚIALISMUL
EUROPEAN ŞI AMERICAN...​.........2​35 14
PSIHOTERAPIA APLICATĂ.
...​..​....​ ....240
NEVROZELE...
141
1

Neurasteniile.
Nevrozele anxioase......... Nevrozele isterice....
Nevrozele motorii..
..............​. . ​ .........​.....​..
.............​..154
...........​...15​7
.​227
Cor...........
*
...​.​...​.
Y
Y

INVOLUȚIA. ​Patologii. ​Demențele...

.............​...​.​.163
VASANT

241
PARTEA I
w
ÎNDRUMĂRI PENTRU PRACTICA DE ZI CU ZI...

.243
.243 ​.........​......
.................

​ ..
....​..​....
​ ​0
.26
ELEMENTE CULTURALE... ​NOICA: POVESTIRI despre
OM.. KIPLING poezia IF... NERUDA: poezia CINE
​ EMIOLOGIE....​. ​ONTOGENIA..
moare​?... S
ONTOLOGIA... CONŞTIINȚA. ​MELOTERAPIA....
ARTERAPIA...
.265
.​..........​. . ​ ......​.....​....
...........​... ​ .. ​.269
...349
..........​........365

EXTRASE din Blogul ASOCIAȚIEI PSI​HI​ATRILOR LIBERI

DIN R
​ OMÂNIA.
..............​...546
1. STRUC​TURA PSIHICULUI NORMAL
Sistemul pe care îl voi prezenta în continuare nu este
absolut sau final, dar are o calitate ce îl face util și
anume coerența, este un sistem închegat. În domeniul
psihologiei există o bibliotecă foarte vastă în care nu de
puține ori găsim idei contradictorii, ceea ce pentru
cineva aflat la început este zăpăcitor.
Prima parte cuprinde normalitatea și semiologia, a doua
parte cuprinde patologia și a treia este dedicată
psihoterapiei.
De la ce pornim? De la noțiunea de om. Nu voi încerca
s​ă ​răspund la această întrebare (e și foarte greu de
altfel), dar de reținut este că această primă noţiune se
leagă de o știință sintetică numită antropologie. Aceasta
are o sferă foarte largă cuprinzând medicina,
psihologia, sociologia și multe altele, astfel putem
spune că e un fel de parareligie. De la noțiunea de om
noi vom lua o bucată și anume psihologia.
Încă de la grecii din antichitate se știa că omul este
corp și psihic. Noțiunea filozofică a fost dată de
Descartes în sec XVII care a numit corpul res ​extensa
și l-a dat doctorilor şi ​res cogitans p ​ e care l-a dat
psihologilor (psihicul). În prezent se vorbește despre
psihosomatic ​(deci nu ca două ent​it​ăți).
Secole la rând s-a crezut că psihicul și corpul sunt două
lumi diferite fără o legătură între ele însă „borcanele
sunt amestecate” de la Natură și încă de la început vă
spun că nu veți face doar psihologie ci
SA
..
.

13
STAY CON
ANU
MESON
was

trebuie să știți și multe lucruri despre corp pentru că

psihologia se reflectă în corp​. ​De ce ai tensiune​, ​infarct,
diabet și multe altele? Se spune că de la stres; deci
psih​ologi​a nu mai este ​pură​.
Ansamblul acesta psihosomatic ​a​l omului ​s​e numește
organism,​ u ​ n cuvânt ​grecesc ​care subliniează unitatea
noastră. ​Este ​adevărat că psihologul este interesat de
psihic, ​dar ​pentru ​om ​ambele părți sunt esențiale și
indivizibile​. ​Dacă numai una ​din ​părți ​este ​bună atunci
omul va muri prin cea de-a doua. Somaticul este baza
și ​psihicul este suprastructura.
Pentru a st​udi​a corpul sunt necesari foarte mulți ani
atât de studiu cât și de practică (și încă nu ştim totul). El
este un tot automat, visceral, cibernetic inconştient și
sistemic. Noi nu ştim ce fac organele noastre, de
exemplu splina, ea îşi face treaba ei și produce hematii
dar cine o controlează? Dacă ar produce prea mult
 atunci ar fi leucemie. În concluzie, suntem obl​i​g​ați s​ă
începem treptat s​ă ​cunoaştem automatul visceral în
afara medicinei. Astăzi toată lumea ştie de constipație,
cefalee, etc. Sunt oamenii care vin la noi cu psihicul
„deranjat”, dar noi nu putem fi în afara problemelor
(suferințelor sale fizice) clientului nostru. Cum scăpăm
de aceste dileme? Prin colaborare, asemenea
medicilor de familie, și noi îi vom trimite să își corecteze
diversele dereglări, la specialităț​il​e respective şi în
paralel ​facem psihoterapie.
Vreau să subliniez următorul lucru: corpul nu este de
neg​l​ijat. Literar vorbind, corpul exprimă psihicul şi
exprimă ce va deveni psihicul (până la urmă orice faci
devii ca mama). Eu vă încurajez să
Jam​al Eu vă încurajez să
nu separați, această separare carteziană trebuie privită ca
o casă cu ​parter și etaj, ambele sunt interdependente, la
un cutremur suferă ​amândouă.
Noi ne vom ocupa în continuare de sistemul psihic.
Noțiunea ​de sistem presupune o ​a doua ​noțiune, cea de
părți. Psihicul reprezintă ​totalul sintetic al părților, este
unificarea părților.
Ce este psihicul? Este o funcție principală sau
fundamentală a organ​ismului ​de a face legătura cu
mediul înconjurător şi în principal cu mediul uman, cu
ceilalți. Legătura care se face este o legătură indirectă
adică ​simbolică. ​Prin cuvinte, prin sistemul simbolic al
limbii cu care comunicăm, ne înțelegem unii cu alții,
ceea ce spunem şi ceea ce ni se spune are sens,
„makes sense” cum spun americanii. Această relație
simbolică se cheamă comunicare. Simbol de simbol
este atunci când ai o comunicare indirectă cu ceilalți
(vezi o persoană la tv și spui „da dom’le, așa este, are
dreptate”). Vă dați seama ce joc simbolic colosal este
în prezent pe tot globul, aproape imposibil de imaginat.
Din asta se pescuiesc simbolurile și legăturile simbolice
care fac plăcere fiecăruia dintre noi. Este o lume
simbolică, cu alte cuvinte e o lume indirectă.
Dacă cineva tace habar nu avem cine este. Medical
vedem că o ​persoană se mişcă, se deplasează, deci
neurologic e aptă. Funcția de deplasare este studiată
de neurologie (dacă nu se poate mișca, imediat te
gândești la c​e​va neurolo​g​ic, o paralizie). Dacă ar fi o
lume subterană a corpului (subsolul), aceea ar fi
neurologia. Sub acest etaj stă endocrinologia, etajul
hormonilor.
exp​rimă ce va deveni
stă endocrino
15
14

Ne întrebăm mai departe care este structura psihicului.

Pentru psihologia clasică (sec XIX, Wilhem Wundt,
1832-1920, cel mai mare psiholog clasic care a trăit,
primul laborator psihologic Leipzig 1​87​9) vom folosi
clasificarea academică studiată și în şcoli.
Clasificarea actuală o datorăm lui Henry Ey care a dat
perechea de n​o​țiuni ​con​ştii​ nţă ş​i ​personalitate. D
​ acă de
la Descartes avem noțiunea de psihic acum aceasta
trebuie dedublată în conştiinţă (psihicul la un moment
dat, structura sincronă) ​și​ Personalitate (psihicul de-a
lungul vieții, diacron).
Conștiința, prezentul, strucura sincronă e​s​te numită ș​i
experiență (experienţele vieții mele; se mai numesc și
momente sau trăiri) și Personalitatea se mai numește și
existență (diacron).
Sincron putem spune că o persoană este doamna
Popescu, dar diacron ea este profesor, medic, etc.
Poliția se ocupă de sincron (buletinul) și psih​olo​gul de
diacron (acel „știți prin câte am trecut ​eu”).
Cuplul de no​ți​uni ​sincron-diacron v​ ine de la Ferdinand
de ​Saussure, un lingvist care a văzut în fiecare cuvânt atât
un sens ​sincron cât și unul diacron (se numește
semnificația Saussure - 1904).
Perechea de noțiuni conştiinţă-personalitate nu a
rămas aşa, ci modern psihicul se împarte în ​cunoaștere
și afectivitate, ​la care Henry Ey adaugă ​activitatea ​și în
felul acesta rezultă treimea structurală a ​psihicului.
Så aplicăm această treime. Ce face un copil la școală?
Scrie. ​. Serisul este activitatea. Ce scrie? Aceasta este
cunoaşterea. Ce lasă în
el? Este afectivitatea.
Avem o succesiune extraordinară de afectivitate pe
care nu o refinem. Când întrebi pe cineva cum a fost la
o conferință de pildă și ​spune „-a înnebunit" aceasta
exprimă o afectivitate, un sentiment ​urât. Dacă spune „a
fost extraordinar” atunci e vorba de un sentiment
frumos, plăcut. Aşadar, afectivitatea reprezintă partea
intimă a Miecăruia dintre noi care este inconștientă. Doi
oameni pot să nu cadă de acord sufletește cu privire la
același lucru.
Cum va fi descris psihicul? Evident, luând fiecare parte
și descompunând-o, cunoașterea cu procesele ei,
afectivitatea cu structura ei și activitatea.
Înainte de a intra în această analiză detaliată trebuie
făcută următoarea precizare: cele trei laturi ale
psihicului ​depind u ​ nele de altele, adică sunt
interdependente.
Didactic pornim de la exterior spre interior, aşadar, nu
începem cu ultima noțiune care este de plăcere, ci
începem cu „cum te cheamă?”. În acest fel mergem de
la superficial spre profunzime. Tot aşa înțelegem şi
psihicul. Primul lucru pe care îl vedem este latura de
activitate, o latură ultrasuperficială care se mai numește
și ​comportament (behavior). În funcție de acest
comportament înțelegem straturile mai profunde (​și​
anume cunoaşterea). Fără cunoaștere este cel puțin
boală psihică. Fiecare om are în cunoaştere nişte
secrete, pe unele le spune pe altele probabil le va lua
cu el.
.
1​6
17
​ U​N
W​ANN

Această structură în trei părți (triadă) reprezintă trei

capitole care se unifică asemenea ​unei ​cepe cu mai
multe straturi. Deci omul ​are ​trei ​straturi​.
Prima clasificare este conştiinţă-personalitate, ​a ​d​o​ua
este cunoaştere-afectivitate-activitate și a treia este
e​go​-​sine.
Dacă lumea s-ar baza doar pe un intelect conştient
atunci am putea împărți oamenii în trei grupe: cu
conștiință (adică treji), în comă sau morți. Nu aceasta
ne interesează (deși trebuie să recunoaștem aceste
niveluri), ci, odată cu Freud, lumea a fost pusă în fața
unei noțiuni extrem de complicate și bogate care se
cheamă inconștient. Dacă e inconştient înseamnă că
nu ştim de el, deci este ​o ​ipoteză (tot ​ce ​n​u se
demonstrează se numeşte ipotetic) dar ​în ​care psihologul
crede.
Prin Freud ne dăm seama că avem o dimensine pe care
trebuie ​să o facem conştientă și care ne ajută să
rămânem echilibrați pentru că ea ne presează
constant. De exemplu, atunci când vorbești cu cineva el
se uită ​la ​tine. Dar dac​ă ​acel pressing (presiunea
exercitată de inconștient) este foarte mare, el se uită la
tine, dar de fapt se gândeşte la altceva​; ​de aici şi
expresia ​„​uită​-​te în ochii mei​” ​– e o primă dovadă ​că
luptăm în cunoaşterea noastră cu necunoscutul. În fond,
nici nu ​putem merge spre patologie dacă nu admitem
că există o structură ​inconştientă.
În general, oamenii nu cred în patologie, aduc pe
cineva la
di​e a​duc pe cineva la ​doctor și spun „domn' doctor, e
foarte intel​ig​ent omul acesta, dar știți
hintel​igent omul acesta, dar știți ​c​e ​îi lipsește? Voința”.
Când vom discuta la capitolul despre
afectivitate, diversele sale echivalențe noționale, ne
vom trezi într-o concurenţă ​ling​vistică cu poporul.
de ​Inversarea structurii fundamentale a acestor trei
clasificări duce ​la patologie, la boala mintală. Dar de ce
nu suntem toți, aşa cum zic jurnaliştii, nebuni?
Răspunsul tehnic este: avem inconştient, dar îl
stăpânim. Freud a văzut această formulă asemenea
unui cal şi a unui calăreț. Călărețul este egoul şi calul
inconștientul.
Echilibrul psihic este o noțiune relativă pe care oamenii
de pe stradă o judecă în termeni foarte simpli („nu face
rău”, „e liniștit”). Aşadar, problema normalității constă în
păstrarea unui echilibru lundamental. Dacă o persoană
vine și spune „mă numesc Popescu, am un loc de
muncă, câștig, am familie, copii, mă înțeleg cu soția”,
este normal. Dacă spune invers, „​e​u mai cad pe jos”,
este suficient să intelegi că e ceva în neregulă. Chiar şi
fără un examen amănunțit, ci doar privind lucrurile
fundamentale, poți sesiza deodată structura psihicului.
Sunt multe lucruri pe care omul le poate spune despre
celălalt dacă știe ce să caute.
AN
V​ICE
CONSO

2. ​ONTOGE​NIE ȘI ON​T​OLOGIA PSIHICULUI

Ca ​ontogeneză,​ psihicul se referă la dezvoltarea de la
naștere și până la moarte. Ca ​ontologie ​(ființa), psihicul
este noț​i​unea filozofică cea mai înaltă.
În ontog​e
În ontogenie, fiecare ne naștem relativ egali. La urma
urmei, la ​naștere, nici măca​r nu avem ​naştere, n​ici
psihic, ​ci ​doar nişte manifestări ​zoologice, neurologice,
(copilul țipă).
..
.

1​8
PAS

19

X
W
!!
!!
"....
.
..​..
.

.​.....
wwwwwwwwwwwwwwwwww
.
es
Xes

ontogenetice care fac ca persoana din fața noastră să

ştie poate mai multe decât noi. Adolescența ne urcă pe
culmi, dar e și un risc de imbolnăvire pentru că toată
această aspirație spre înalt poate duce la o ruptură
(este perioada marilor psihoze) adică la schizofrenie.
Noțiunea cheie este ​măsura​. Înălțimile pe care le
atingem în adolescență ne fac fără să știm nişte filozofi
(atunci avem aspirațiile cele mai înalte). Ar fi ideal ca în
perioada aceasta să se facă o minimă pregătire
filozofică care s​ă pun​ă lucrurile aşa cum sunt (religie,
filozofie, știință practică - vezi Fenomenologia spiritului
a lui Hegel). In prezent, modelele ideale maxime sunt
date de televizor ș​i ​în peneral se tinde spre NASA,
Cosmos... dacă nu este acea noţiune cheie de măsură,
adolescentul va rămâne blocat în astfel de domenii, va
ajunge să-și dea toți banii pe cărți ​și​ va pierde până și
cursa aceasta i oamenilor obişnuiţi. Omul obişnuit e
realist, vrea să învețe o meserie, să câşt​i​ge, să se ducă
la casa lui. Trist este că adolescentul miei măcar în
acele domenii la care aspiră nu ajunge să facă ceva.
Tot ​ncest „dreaming state” (după Shakespeare viata e un vis
şi un teatru) ​trece în a treia noțiune: maturitatea.
c) Etapa a treia este ​maturitatea.​ După buletin o
atingem la 18 ani, dar în realitate ea poate să nu fie
atinsă niciodată. Maturitatea cere profesi​e ​çere
profesie, tehnica de a câștiga bani. Dacă omul nu poate
face asta şi rămâne î​n aceasta ​și rămâne în acea
stare de visare, singura lui şansă este să devină
cercetător, dar dacă ​nicio ​cercetător, dar dacă nici
asta nu poate, atunci este un dezastru.
Criteriile maturității sun​t ​foarte exacte: cât de
socializat, resocializat ​en ​resocializat e un om şi nu câte
diplome are. Aceasta este o depășire a
Deși primul an nu îl reținem, Melanie Klein a spus că se
petrec nişte lucruri extraordinare, se repetă toată
patologia şi chiar o învinge, copilul ajungând la lumea
simbolică, adică să vorbească. Spre deosebire de toți
bunicii care sunt impresionați de manifestările
neurologice, adică de mers, psihologul este interesat
de limbaj.
Ontogeneza (avem și noi o geneză personală) străbate
patru
etape.
a) Prima etapă este ​copilăria mică. M ​ elanie Klein
susține că este o perioadă extrem de importantă pentru
formarea viitoarei personalități. Din păcate, în România
nu se face o exploatare foarte bună a acestei perioade
preşcolare.
Vine apoi ​copilăria mare ​(şcoala), de la 6 la 12 ani.
Aceasta este vârsta rațiunii (l'âge de raison). Copilul nu
doar învață formidabil de mult și de bine, dar este și
foarte drept, are un suflet bun, putem zice că are un
psihic superior adultului (deși adultul nu admite aşa
ceva). Sunt sigur că ați văzut cum vin copiii cu un câine
acasă fiindcă le este milă de el, aceasta spre
disperarea părinților care nu ştiu ce să facă și cum să
scape de pericolul puricilor și căpuşelor.
b) A doua perioadă biopsihică, ​adolescența, ​este
marcată de explozia hormonală și încurcăturile care
apar mai ales din liceu. În această perioadă avem cea
mai înaltă dezvoltare a cunoașterii.
d​ezvoltare a cunoaşterii. Explozia hormonală duce la
un apetit confuz și la dezvoltarea multor
ezvoltarea multor frici. Părinții încearcă să își protejeze
copiii („fii atentă, se întâmplă multe lucruri rele”), dar vin
și filmele cu alte povești care creează confuzie în
mintea adolescentului şi aşa produc răsturnări și
accelerări
due ​răsturnări si accelerări
A
21
20
GR​OSS​I
LL​OCATION

copilăriei și adolescenței, dar ​pe ​care co​n​tinuă să le

conţină în proporții variabile, permisibile. Nu este
admisibil ca o femeie să înceapă să plângă una​-​două
ca o fetița de 4 ani pentru că nu i-ai cumpărat un colier​.
Trebuie păstrate toată vi​a​ța și „insule de adolescență​”
pentru ​că​, în cazul în care nu ajungem la fericire, cel
puțin să rămânem cu amintiri plăcute​.
d) Etapa ​a ​patra este ​involuția, n ​ edorită, dar inevitabilă
unde se repetă, dar în sens invers ontogeneza. În fond,
este de​gr​adarea spre copilărie, venirea în jos. Involuția
este de la degradarea psihologică ​la ​cea somatică.
Heid​egg​er spune că mergem ​spre ​moarte, deci
întâlnim nişte idei macabre de tipul „unde mă duceți, ce
îmi v​e​ți ​face​...​”​. Involuția vine cu o degradare ciudată
(vine cu lucruri de care maturul ​nu vrea să audă).
Cum spunea Henry Ey ontogenia crește și descreşte.
Scopul nostru este ​să ​păstrăm acel plafon al maturității
cât ​mai mult.
După ce am descris pe scurt structura psihicului ​și ​am
enunțat trei clasificări am ajuns acum la c​ev​a mai înalt:
ontologia sau structura ființei ​umane​.
Pentru majoritatea oamenilor termenul „ființă” este
cunoscut la ​modul literar (se spune „te iubesc cu toată ființa
mea”). Ființa nu e ​ceva ce înve​ț​i la psihologie, medicină
or​i sociologie (ba chiar
W​rito filozofie, ori dacă vrei ​sociologia dezamăgește), ci
trebuie să mergi la filozofie, ori dacă vrei ceva mai sus,
atunci mergi la religie.
Avem deci credinţa într-o Fi​inț​ă absolută,
Dumnezeiască; este
into sh​oolută Dumnezeiască; este ​o maximă abstracție
care se leagă de Dumnezeu și care, în mod
Dumneze​u si care, în mod
paradoxal, trebuie să stea la bază și să se lege de o
fiinţă mai mică: ​persoana umană. Aceasta e credinţa
adevărată, care ne ajută să ​jämånem echilibrați toată
viața, ​nu ​faptul că respectăm anumite ritualuri, ci acea
simbioză cu Dumnezeu.
Partea superioară din om, spiritul, are o parte care vine
din naștere, din geneză (scriptul nostru ca​re se
cheamă ​transcendentalitate ș​i se pune prin legătură la
creierele superioare, prin ​transcendență, ​la Dumnezeu.
Ființa nu este o noțiune materială și nici chiar
psihologică, ci unte valoarea esențială a omului.
Așadar, e o greșeală să crezi că valoarea cea mai
importantă este fericirea, lupta noastră trebuie să fie
pentru păstrarea integrității ființei noastre. Dacă pierzi
ceva din părțile fundamentale ale ființei sau din
subpărțile ei atunci se pierde bucuria ​Diintei. Integritatea
diamantină pe care o avem este sursa fericirii. La ​lel cum
nu putem arăta unde este Dumnezeu, nu vom putea
arăta nici ​ce este ființa și nici nu vom putea vorbi cu
oamenii cărora nu le pasă ​de astfel de noțiuni.
În dezvoltarea logică a sistemului psihic acesta trebuie
să tindă catre un scop. Care este scopul? Dacă nu îl ai
ești un nefericit care ​umblă după iluzii
Vom ajunge cândva la Heid​egg​er și îi vom da dreptate,
dar până acolo toată ​până acolo toată lumea visează
fericirea. Majoritatea vin la psiholo​g ​pentru că sunt
nefericiți, dar orientarea lor este greşită. Dacă cineva
suferă pentru că ​suferă pentru că a fost abandonat
evident că nu îl vom aduce înapoi pe ​cel care a plecat.
Atunci trebuie să compensăm în fiinţa clientului, în ​cel care a
plecat. Atu
LLERLIAURI​AL
ASWwww E

S​L

are ​a
terasest
to
12
L

pompen
$

bien lle sine, conștiința de

Bol si chiar o să vadă că probleme,
aliamului actual este bularea cognitivă (cu pilve, Cum
vom vedea lient: Aparent vedem
c), dar este nevoie de
.:,
respectăm ​e ​vărată, care ne ajută să te lege de o fiinţă
mai mică:
anumite
cheamă
care vine din
rioare,
Atunci când vorbim de structura psihicului putem vedea
mai ​multe clasificări, de ac​eea, a​cest capitol îl încep
cu structura ​ponştiință și in​ con
​ știent.
Este foarte cunoscută întrebarea „eşti inconştient?"
atunci când vine vorba de un comportament neadecvat
şi dăunător („bei atât de mult? Ești inconştient?') și la fel
de bine cunoscut răspunsul ,,nu pot”,
nu știu ce m-a apucat”, care dovedește că inconștientul
este mai e puternic decât toate argumentele pe care le
putem aduce. Avem,
totuși, și un avantaj important pentru că în inconştient
există toate automatismele noastre, lucru absolut
necesar pentru a ușura conştiinţa
prezentă astfel încât putem fi simpli, clari în ,,aici și acum" (dar nu
ne ​putem concentra foarte mult timp pentru că obosim
şi ne vin alte ganduri în cap). Oboseala este un alt
argument al inconștientului, omul nu vrea să
obosească, dar nu are ce să facă, este o problemă a
energiei noastre care este diferită în funcție de
moment.
Avem multe motive să credem în existenţa
incon​șt​ ientului, tot organismul nostru este uimitor de
bine organizat și oricât de mult am cerceta în
profunzimile corpului uman (de la anatomie, la
histologie, apoi la celulă, echipament ​g​enetic și fizica cu
atomii şi subunitățile ei) vor rămâne unele lucruri de
neînțeles. Psihologia în schimb se ocupă ile lucrurile
mai înalte și ultima ei profunzime rămâne inconştientul.
WI
.
::.

11
*

::​..
​
S
pe mai la tri nivel individual poate fi Si in un al het nie
almal eelal twee alta specialitate are la
Ing en in den indiferent de ceea ce aduce în Die Beta
V E MERKADE Interni ste statutul sau rolul social pe e
il Bin Rubla import di rompecta po vellalti relația este
pemula, Tips ​Detien om nire doua laturi (corp si
​ carul
psihic). Mai Share peticis este un ​sistem a
structura fundamentală este
inanii aiat in momentul actual (sincron) cât şi de-a
 lungul timpului udiacron). Aveat nincron-dincron este
valabil pentru orice noțiune, de neinplu cinongieren
ente sincrona și diacronă și funcția vie ontogenie
untologie, Ontogenin ente dezvoltarea psih​icului
(individuați​a) ​în bottle clapele ei. In aceasta carte ne
ocupăm în principal de adult și ontologin, dinn, structura
psihicului pe care o vom dezvolta în ​următoarele
capitole.
wees
om
.​......

't
..
.
.

?
4
t
4

I​nco​nștien​tul
Sarcina noastră este să facem inconștientul conştient,
dar nu atât de conştient încât să ne inhibe, anumite
lucruri pentru a rămâne
.
....
..

25
.

24

:::

realizmulle lot. Til ​slina 19 w​ ine at man ​er op ​aga einele

m
la fel cum, atunci când avem ​Vi de ea, ​n​u să ştim toate
15
a ​incep c​u ​structura ​ului putem vedea mai
.
...
.
indispensabil, dar poate i când preia controlul,
iştiinței, de aceea ne
cial este suficient să ​şi incontrolabilă c​a ​s​ă ​te
**?" atunci când
te mai
bei atât de
nu pot”,
XYZYIYIM.YYY

cem,

Se​os

__
bolnavul psihic „ce îți spune vocea?” și el răspunde „că
sunt homo”. El cu conştiinţa umblă după sexul opus,
dar vocea îi spune invers.
Prin definiție atunci când inconștientul domină este
patologie. I​ l lăsăm să domine seara câteva minute
până adormim, dar ziua cu toată conştiinţa noastră
luptăm să ne satisfacem, urmărim programul Allnic
care trebuie să ducă la bani, facturi și așa mai departe.
Dar nu e întotdeauna aşa cum am dori pentru că noi tot
luptăm cu inconștientul, dar acesta suportă p​ân​ă la o
limită frustrările. Realitatea este că societatea nu e
făcută să ne satisfacă (vezi Jean Jaque Rousseau,
socialism, fericirea comunistă) și după ce idealurile au
fost puse în aplicare ne lovim de oameni și de
inconștientul lor (ăla fură”, „e corupt”), astfel utopia
dizolvându-se.
Inconștientul nu poate fi suprimat, d​a​r trebuie
coordonat, refulat și scos la suprafață cu măsură,
urmând sintagma lui Freud ​avem datoria să cultivăm
„arta de a struni inconştientul”. Până aici am ​vorbit despre
inconștient ca noțiune și amenințare. Îl suportăm până
ajungem la insomnie și lipsă de concentrare adică
pierderea timpului. îl satisfacem (mâncare, somn, etc.)
apoi ne adunăm, ne concentrăm și ne atingem
obiectivele.
ameninţarea inconștientului ​p​rin ​apărările
simplu spus, trebuie să învăţăm s​ă ​frânăm E l
Patholuyul trebuie să știe să frâneze furia, pentru că eta
m e 14 iuniune, care la rândul ei poate duce la crimă.
Atunci
23 Mala slipare inconștientul presează cu emotivitatea,
de aceea plus inaitu upor când îți amintești ceva în
general neplăcut.
Contiința trebuie s​ă ț​ină echilibrul între inconștient (cu
tamiinite si dorinţele lui) și moralitate. Probabil cea mai
înverşunată lupin este cea cu sexul, nu atât din partea
familiei, cât din partea Pudelor şi cunoscuților („încă nu
ai un copil?').
Inconștientul este o forţă colosală ce nu permite
individului să şi urmeze calea naturală; iubirea poate
apărea oricând, dar dacă nu apare şi anii trec atunci
începe presiunea exterioară și toate denumirile aferente
(„poate nu ești ca toți ceilalți și încă nu te cunoști"). De
unde vin aceste etichete? Din inconştient. De unde ştim
asta? Întrebăm
1
h
7

YUV

Con​ştiinţa
Conștiința are două funcții. Ea s-a dezvoltat ca să
supraviețuim, deoarece cu inconştientul nu putem
ajunge prea departe și nu se pot realiza funcțiile
conștiinței (societatea nu ar funcționa). Supraviețuirea
presupune dezvoltarea conştiinţei. Din păcate, sensul
acestui termen a
26
A​X​WXG ​ A
XL
Wi​at​a ​X ​.​.:
Y

17

w
W
w
e

ponerenza frustrare (,,ce prost am fost”) și consecințele

care nu Intârzie să apară.
Conceptul de realitate este criteriul de normalitate sau
boala mintală pe care ni l-a dat Piaget. După el, în
psihiatria adultului acest vencept a fost aplicat de
Pierre Janet. El a observat că psihicul este atât o
reflectare a realității (ca o ceară care preia forma unui
obiect), ​cât şi o proiecție a subiectivități​i ​(dăm un sens
lucrurilor, sens care line de structuri mai profunde).
Janet a subliniat faptul că între noi și realitatea
obiectivă se stabilește o tensiune, la fel cum la
aparatele electrice există 2 poli și o diferenţă de
potențial. Această „diferență de potenţial” psihică este
klilerită la fiecare dintre noi și chiar la aceeași persoană
diferă în funcție de moment. Din acest principiu, Janet
a descris normalitatea și boala psihică. Omul tare
câștigă, este în realitate, cel slab îi lasă pe alţii să
câşt​i​ge, verifică de 100 de ori ca să vadă dacă nu a
greşit și nu poate merge înainte, nu are acea tensiune a
realității, motiv pentru care, atunci când ajunge acasă,
în loc să se relaxeze, să mănânce, să doarmă, el
continuă verificările. Asta e ceea ce numim ​psihastenie.
Nu trebuie confundată tensiunea realului cu tensiunea
intrapsihică. Unii oameni sunt „băgați” prea mult în real,
mergi cu ei In mașină și deodată spun că ,,bate ceva la
motor”.
Boala irealității începe cu psihastenia. Ea e​st​e și u​n
tip psihologic, dar şi o nevroză. Când e foarte
accentuat procesul vedem cum se pierde realul.
we nie

fost tocit de ideologi („fii dom'le conştient!”) pentru că,

la drept vorbind, fără conştiinţă ești în comă. După ce te
trezești nu rămâi la v​ igi​ lenț​ă (​ știi unde te afli, eşti treaz), ci
treci la etajul ​opera​ționa​l ​logic​. Este un etaj dezvoltat
care ne permite să înțelegem limbajul și simbolurile din
jurul nostru (înțelegem pentru că av​em ​aceleași
simboluri, cuvinte și le cunoaștem sensul). Modern,
toată lumea se laudă că ştie mai multe limbi străine,
dar contează să știi la ce nivel
ești; dacă eşti cinstit c​u ​tine realizezi ​că n​u înțelegi tot filmul
franţuzesc. În paranteză fie spus, urmărind cu atenție
în limba noastră subtitrarea unui film străin putem să ne
dezvoltăm vocabularul limbii r​ espective.
Supravieț​ui​rea nu este un proces pur fiziologic, ci o
​ șa cum spune și Darwin, pierd
adaptare la realitate. A
cei dezadaptați (cei care rămân cu psihicul
nedezvoltat), de aceea, în educația copiilor, trebuie
accentuată dezvoltarea conştiinţei continuu. Așadar, nu
vom spune „​ gata e vacanță, am scăpat de școală”, ci vom
continua dezvoltarea ​ascultând copilul cum povestește
povestea pe care a citit-o, învățându 1 să aleagă şi aşa
mai departe. Acest lucru este vital pentru că părinții nu
vor putea fi non-stop cu copiii ca să-i supravegheze şi
să-i ferească de pericole.
A doua noțiune după supraviețuire este cea de
realitate. ​Este o ​noțiune cheie pe care americanii o
numesc ​reality testing. O​ mul ​normal nu se conduce după
nebunia din capul lui, acel „așa vreau eu”, ci ţine cont
de realitate. Poți să faci și ceva diferit și să dai lovitura
(„e mai curajos”) dar invers poți să pierzi foarte mult,
pierdere care
met al​le​ s
w
..............
...
)

*
201
LT
L​L​Y
.
28
10
Trono
-
--
--

TWS6W
EVERYTHROWwwwww

Tinta ​ar fi socializarea, cu scopul ca mai târziu copilul

să poată ​castina ​şi ​să ​devină independent. Deci nu
num​ai şcoală, ci şcoală ca să ​levii ​independent, deci nu
mă interesează că ai fost primul la ​Dwonlaureat ​dacă
acum mori de foame, trebuia să fii primul și la
women ​we
r
e
o​n​ly
NUELV​A

.
L
U​AR
PA​VLUUL

.
O​VAL
..
via

Măsurarea organicității, involuției, demenței, oligofreniei

este chiar măsurarea realu​lu​i. Dacă un elev de liceu
este adus în cabinet și începe cu „da, tăticu” imediat ne
întrebăm ce e cu el, este clar că nu e în realitate, adică
în cabinet la doctor. Mai e de mirare că el nu poate ​să
învețe și că rămâne repetent? Nu are tensiunea necesară
pentru a ​intra în realitate. Această idee a realității se
complică pentru fiecare etapă ontogenetică. De
exemplu, realitatea unui student este să-și însuşească
obiectul de studiu, dacă are și o familie atunci o altă
realitate este cea a jobului, a banului; toate acestea se
îmbină şi dau un r​ ezultat.
Prin urmare, cucerim realitatea şi prima cucerire a
ființei umane este atunci când bebeluşul zâmbește
mamei (6 luni - 1 an). Părinții pot veni la noi cu diverse
probleme (că plânge, nu doarme), dar noi vedem că îi
zâmbește mamei și stăm liniștiți.
Următoarea etapă nu este mersul așa cum ar crede
m​aj​oritatea, ​ci limbajul, să spună „mami”, urmează apoi
preșcolarul și aşa mai ​departe. Am vrut să arăt modul în
care ​câștigăm ​realul.
Cel mai frumos real îl primim de la învăţătoare
deoarece ne dă un real dezvoltat față de cel de acasă.
Acasă copilul mănâncă, doarme, dar nu are un real
bine aşezat. Dacă realul nu se așează atunci ajunge să
facă liceul și visează la California și cu acest „american
dream” te pomeneşti că pleacă de acasă și nu mai știi
de el. De ce? Pentru că ​realitatea este diferită de aceste
iluzii. Menirea învăţământului este ​„să introducă
realitatea” în capul copiilor, dar din păcate se „bagă” un
amestec de lucruri utile, inutile și moderne.
.
După etapa școlii realitatea este arta de a face bani
(moral). land se ajunge la acest nivel se cheamă
maturitate, d​ ominarea realitații. Dacă stai cu frică (,,nu
am bani să plătesc facturile”, „0 să ne la casa") ajungi
la nevroză. Din păcate, unii a​j​ung la un nivel de
wealitate şi apoi îi vezi cum dau înapoi.
* Pentru ca realitatea s​ă f​i​e a​şa cum trebuie sunt
necesare ​spårarile, să putem controla realitatea, dacă ți
se cere ceva imposibil trebuie să îți știi limitele, nu să ți
le depăsești apoi să suferi pierderi enorme. Normalul
controlează o realitate armonioasă și foloseşte aparari
pozitive (precum suprimarea).
Conştiinţa are trei nivele și ​do​uă structuri. Nivelele sunt:
. elementar ​(v​i​gilența, unde trebuie să știm cine
suntem), ​operațional
floarte dezvoltat de la naştere și până la moarte) şi
moral (​se ocupă de lucrurile cele mai fine, vedem apoi
judecăm, cântărim și ne simțim atrași de ceva sau din
contră respingem).
După Ferdinand de Saussure putem vedea totul ca o
structură prezentă (sincronă) și una a existenței, „long
term” (diacronă). Prin urmare, funcțiile psihicului pot fi
privite sincron şi diacron.
Când privim sincron vedem momentul prezent „aici și
acum”, este o privire foarte fresh, sub ochii noștri,
trebuie să ​f​ie foarte

30
31
w

- ​neelaşi ​lucru​, ​dar ​ceea ​ce urmează, ce le trece prin

cap depinde de alte
structuri ​mai ​profunde ale psihicului (de la somn până
la veghe şi apoi ​pånă ​la ​cine știe ce asocieri se fac).
Deci e limpede că nu ne naștem ​eu ​cunoaşterea​, ci ne
naștem inconştienţi​.
Dacă ​începem cu latura activității atunci ne vom numi
comportamentaliști​. Dar aceasta este o judecată
vulgară, superficială. ​Atunci​, noi vom începe ​cu
ge​n​eza, evoluția psihicului și prima ​evoluție ​este atunci
când ochii copilului se fixează pe un obiect (deci ​nu ​mai
panoramează ​și ​se ​fixează în general pe ochii mamei).
Aceasta ​i ​atentia.
IL

dezvoltată la psiholog el fiind nevoit să aibă cuvintele

necesare pentru a putea descrie acel moment. Este și
cheia pentru medico-legal, e echivalentul unei
microscopii. Urmează apoi partea cea mai grea și
anume să descrii diacronia unei persoane.
Până acum am descris trei nivele de conștiință de la
comă la veghe și în cadrul nivelului operațional de la
inferior la superior. Aceasta e ceea ce se cheamă
conș​tiinț​a obişnuită.
Psihologia actuală se ocupă ​și d​e supraconștiință ori
suprapersonalitate. Acestea sunt admise doar în cadrul
credinţei şi a l​ ucrurilor superioare. Acele bătrânici care stau
trei zile în ploaie ca să ​atingă moaştele și cred în așa
ceva au această supraconştiinţă de care vorbim.
Psihologul trebuie să apeleze la supraconștiință numai
pentru a ajuta clientul să dezvolte o credință. Rolul
principal îl au cei cu care şi-a petrecut copilul primii trei
ani din viață (vezi Melanie Klein). Pentru unii au fost
bunicii, dar pentru majoritatea au fost părinții. ​Dacă l-au
învățat pe copil să se roage în anumite situații critice
atunci a
​ cesta, ca adult, poate să fie ajutat pentru că va
avea curaj, curajul ​venind din credință. Aceste idei au fost
dovedite în situațiile extreme cu care s-au confruntat
oamenii: cei care au credinţă rezistă în condiții ​de lagăr,
tortură, cei fără credință cedează şi mor.
În continuare vom începe analiza microscopică a
psihicului. În trecut se credea că psihicul începe cu
cunoașterea și percepția și se spunea c​ă ​funcția
cunoașterii e​ste de ​a reflecta realitatea
înconjurătoare. Dar psih​ologu​l a observat că nu este
aceeași reflectare la toți oameni. De pildă dacă 20 de
oameni privesc un tablou toți văd
..............

4. ATENȚI​A
Atenția este concentrarea psihicului în momentul
respectiv de la afectivitate la cunoaștere. Dacă omul
rămâne în afectivitate atunci ​pierde din vedere realitatea
și asta poate avea consecinţe tragice. Să ne gândim c​e a​r
însemna a​s​ta pentru un şofer. Dacă rămâne ​Impresionat
de zgomotul motorului, confortul mașinii, ori se întoarce
apre sine și se gândește la ce va face mai târziu, ori de
ce nu a acționat ​intr-un anumit fel (acel dialog interior),
atunci nu mai este atent la ​drum și face un accident.
Atenția este o forţă, o putere de a îndrepta psihicul
către ceva. Pe vremuri o asemănam cu proiectorul de
la teatru pentru că atenţia
aprinde lumina” în conştiinţa noastră și depinde de noi
să trecem la următorul nivel, cel cognitiv. Nu poți
funcționa cognitiv (de exemplu să înveți ceva) dacă nu
ai venit în primul rând cu atenția. De aici și

33

mai ​mult (hiperprosexie), mai puțin (hipoprosexie), la

mijloc avem
optimul​.
wwwv

ideea de a bea o cafea dimineața. Aşadar de la litera A

a psihicului până la Z, adică la personalitate, nu trebuie
să uităm atenția.
Psihologul are datoria să cunoască această funcție, să
știe cum să o testeze și, la cei cu mari tulburări de
atenţie, să nu le dea voie să conducă autovehicule, să
îi îndrepte pe copii spre şcolile speciale și, nu în ultimul
rând, să educe atenția.
Aceasta trebuie unită cu celelalte funcții din cunoaștere,
dacă ai atenție ai şi percepție bună. Educarea
percepției se cheamă ​observare.
O ​calitate importantă ​a ​atenției este ​distributivitatea,
capacitatea de a urmări mai multe lucruri. Se spune că
trebuie să fim ​asemenea unui dirijor. El are 100 de
instrumentiști și este atent la ce s​u​net scot nu la alte
lucruri neimportante.
Se cere o trecere de la atenția ​spontană (​care ne
ferește de pericole mari) la atenția de ​concentrare.
Atenția spontană duce la insuficienţă psihică, atenția de
concentrare (se uită doar în ochii celuilalt) duce la
pierderea mediului înconjurător. Este clar că e nevoie
de un echilibru între aceste două extreme. Aceasta
este o luptă pe care o ducem zilnic, de aceea spunem
„acum am mâncat, nu pot să ​î​nvăț”, dacă facem invers
realizăm că nu am putut învăța. Trebuie să ştim că
există anumite zone de concentrare. Cea mai bună
perioadă este diminea​ța​.
Pe lângă o percepție clară, atenția ne dă acel „fir roșu”
esențial ​gândirii, ne dă tensiunea interioară adică
c​oerența.
În greacă atenția se numește ​prosexie ​ ș​ i asemenea
tuturor celorlalte funcții psihice se studiează prin
următoarele caracteristici:
Atenția are un rol esențial în psihoterapie, dacă persoana
nu se ​poate concentra să răspundă la întrebări, să
urmărească firul discuției, atunci totul este în zadar. Tot
aici stă și puterea hipnozei, dacă persoana se
concentrează și vrea (are interesul să fie ajutată)
aceasta va funcţiona. Evident nu ne referim aici la
schimbări majore de tipul „​ Vreau să-mi schimb
caracterul”, acesta fiind și motivul pentru care Freud a
renunţat la această tehnică, ​ea n​educând la ​o s​ chimare
profundă.
Atenția se concentrează mai departe cu interes și plăcere.
Dacă ramâne doar la interes, atunci oamenii sunt
interesați sau nu (plătesc ​sau nu plătesc). Dacă este cu
plăcere, atunci poate apărea un sentiment care duce la
un transfer și așa ajungi să stai de plăcere de vorbă cu
cineva și invers, când este cu neplăcere, eviți („am
treabă”).
Când anumite lucruri ne atrag mai mult decât altele
(muzica, desenul, conversația, matematica, şahul,
sportul, etc.), combinația Interes și plăcere se cheamă
pasiune. A​ tunci când se exprimă în idee se numește
prevalenţă s​au ​idee prevalentă. ​Prevalenţa este o
concentrare ex​a​gerată a atenției asupra unui obiect ori
domeniu și neglijarea altor domenii, cel puțin la fel de
importante (te pasionează nstronomia dar trebuie să
mergi la job, să plătești facturile). În acest euz, atenția
trebuie diminuată și adusă la proporțiile necesare.
Acesta e modul în care compunem omul, când el ne
spune cum ​ini cheltuiește timpul. Evident nu trebuie să
rămâi doar la bani, dar
S​O​ME

3​4
35
WAN​AWAKE
?

nici să ajungi să crezi că e de datoria celuilalt să te țină,

omul normal ​e ​independent.
Acesta este începutul proceselor de cunoaștere. În
capitolul următor vom începe să analizăm funcțiile
cunoașterii.
Este nevoie de răbdare până să avem o imagine de
ansamblu asupra psihicului, ​la ​fel cum e nevoie de mult
timp pentru a vorbi ​o ​limbă străină.
La modă este sindromul ADHD. Acesta se tratează
mixt atât medical (noradrenalină ca stimulant cerebral)
cât ​și ​comportamental. Normalul nu folosește astfel de
medicamente, ​ci ​atunci cân​d ​se trezește se spală pe
față apoi bea ​o ​cafea și de asta nu are ADHD.
De unde din creier pleacă acest sindrom? Din trunchiul
cerebral şi anume: substanţa reticulată stimulativ
ascendentă. Această structură neurologică are o
importanță capitală pentru viața noastră, de aceea​,
marii ​noștri ​neurochirurgi, când vedeau că o persoană cu o
leziune ​cerebrală are afectat trunchiul cerebral, erau
foarte rezervați în ​privința prognosticului.
Este bine să cunoaştem și puțină anatomie. Creierul are
trei ​structuri mari: prima este trunchiul cerebral, a doua
este mezencefalul (afectivitatea) și a treia este cortexul
(cunoaşterea). Din combinarea primelor două s​a​u a
ultimelor două ies structurile de memorie și afectivitate.
Aşadar, pentru atenție este necesară activarea
trunchiului c​ erebral.
5. STRUCT​URA CONȘ​T​IIN​ȚEI. SINC​RON ȘI
DIACRON
Scopul meu este să prezint o structură practică care să
vă permită să vă descurcați în activitatea de zi cu zi
pentru a putea să-i ​ajutați pe oameni.
Marea structură a psihicului este ,,tripartită” și poate fi
văzută în ​prezent ​(aici și acum” - ​s​incron): cunoaștere,
afectivitate ş​i ​activitate și „de-a lungu​l ​timpului” adică
existența (​ diacron): intel​ig​ență, voință și meserie/operă.
Se înțelege atunci că perechea sincron-diacron trebuie
văzută în fiecare funcție a psihicului.
Dacă nu am fragmenta aceste lucruri atunci am rămâne la
un ​nivel social, superficial. Multe profesii sunt
comportamentale (,,ai furat, iei 3-6 luni de închisoare,
nu am ce face”) și nu țin cont de alți factori, acel „stați
să vă explic”.
V​om începe cu planul prezent și anume c​ unoașterea.
Dacă ​unim cunoaşterea cu diacronia ei ajungem la
c​eea c​ e filozofii au numit ​intelect. ​Intelectul are două
părţi: o primă parte se numește ​treapta I a cunoaşterii
sau treapta senzorială (sunt incluse 3 funcții: ​senzațiile,
percepțiile și reprezentările adică memoria) ș​i treapta II
(sincron: gândire și diacron: inteligenţă). Partea
inferioară la gândire și intel​ig​enţă poartă numele de
rațiune ș​ i partea superioară se numeşte ​metafizică.
:
3​23
---

....
-

6. SENZAȚ​IA
După ce am spus că atenţia este reflectorul care
luminează o scenă, ceea ce vedem pe scenă prima dată
sunt lucrurile punctiforme.
Se​a

36
SA

WS
.
..​.
...​...
....
.
..
..​.
..
.....
.
Y.​.
....

a
-
..........

fundamentală, muzica de fond. Cele mai greu de

descris senzații rămân totuși cele interioare.
Senzațiile formează un prim strat obl​i​gatoriu care ne
permite să preţuim și să mergem mai departe cu
simțurile, este stadiul simțurilor. Este un stadiu inferior,
dar indispensabil. Nu poți ajunge la simboluri dacă nu
ai o bază senzorială, deci trebuie să avem cele cinci
simțuri cu baza lor senzorială și capacitatea de a le
deosebi. Această putere de ​deosebire se cheamă
discriminare punctiformă senzorială.
Omul se află în această lume subperceptuală, dar maturul
are ​această capcitate de discriminare, el spune „văd
ceva care se mişcă pe perete”. Dacă altcineva începe
cu „e un balaur care vine spre mine" atunci nu mai are
această capcitate de discrimare, ci proiectează din
inconștient.
..........
L
HA​11​ VT ​ ​V
UL​II​ ​L
L
...Y
-
wir
Yr​e​v i

Când intri prima dată într-o sală vezi dacă e lumină sau
întuneric; abia după aceea descifrezi (percepi) lumea și
obiectele. Senzația este elementul punctiform
elementar al organului de ​s​imț „ce vezi? Parcă e o
lumină” deci e ceva vag. Dacă ar fi văzut ceva concret
atunci era o percepție, altfel rămâne acel „văd ca prin
ceață”. Senzația exterioară nouă este mai precisă
decât cea interioară.
Senzația interioară care nu are substrat (doctorul face
analize și nu găsește ceva) se cheamă ​cenestopatie
(c​ enesto-senzații interioare, patie-suferință). În
dispoziția noastră afectivă intră o multitudine de ​senzații
interne pe care, dacă nu le verbalizăm, ceilalți nu le
cunosc. Fiecare poate spune ceva din inconştientul
visceral (evident nu ceva ​concret, nu știm ce face
hipocampul acum). Cei mai fericiți ne pot da chiar
bucuria, iar alții „cu fața la cearceaf" ne dau îngrijorări
(„ce ai pățit? Îți este rău?”). Deci este un val de senzații
interioare cu care luptăm zilnic, dar pe care ştim să le
controlăm, unii cu cafea, alții cu bere. Omul ştie să se
dispună ca să scape de acest infern interior („iar colită,
iar constipaţii”) și dacă acele senzații interioare
continuă, mai mult ajunge să creadă că are cancer,
deci e o odisee a senzațiilor.
Pe de altă parte, este toată lumea exterioară căreia
până să-i ​cuprinzi obiectul într-o percepţie (cum să
cuprinzi răsăritul sau apusul ​soarelui?) ești sub
presiunea nemaipomenită a s​e​nzațiilor ​și a
percepțiilor pe care nu le putem descrie niciodată. De
aceea, vorbim de o „mare de senzații” exterioare pentru
că nu putem cuprinde marea , niciodată și nici nu o
putem povesti. Senzațiile ne dau tonalitatea
A​T
VA

​ ERCEPT​IA
7. P
Întrebarea fundamentală care se ridică este: unde vrem
să ajungem? Și răspunsul de la Platon până în prezent
este că vrem să ajungem la adevăr. Stația finală a
cunoașterii este adevărul, care la rândul său va fi legat
de Lumină, Absolut, Dumnezeu (de noțiuni ​maxime).
Dacă nu ajungem aici și rămânem blocați în această primă
treaptă atunci nu vom fi satisfăcuți. Lucrurile nu rămân
aşa pentru că această poveste ​a ​fost explicată în
Povesti​ r​ i despre om ​a lui ​Constantin Noica, ce a avut la
bază ​Fenomenologia spiritului ​scrisă de Hegel.
38
39
".
.L​'i
S​ES ​ SIVE
TYY

Forţa cu care ne-am născut și care acum se cheamă

dragoste, ​dar personal prefer să o numesc asociere,
este asociativă, progresivă și nu ne lasă să rămânem la
senzații, de aceea ne întrebăm mereu „ce e asta?”.
Prin această forță asociativă (dragoste) obținem
percepția, ​în germană se numește Wahrnehmung,
adică „prindem adevărul”.
Din complexitatea senzațiilor facem percepții, însă nu
suntem ​mulțumiți cu atât. De pildă, dacă vizităm un
muzeu avem percepția exponatelor, dar dacă nu citim
și explicația de lângă ele atunci nu ​rămânem cu nimic.
Percepția nu rămâne un scop în sine, ci se uneşte ​cu un
cuvân​t ​(ba chiar cu cuvinte din alte limbi). Cuvântul
reprezintă ​alegerea unuia din sute de mii de alte cuvinte.
Deci noi nu rămânem la prima treaptă de cunoaștere, ci
verbalizăm. Aceasta e o tehnică importantă în cazul
persoanelor cu deterioare. Ei pot spune „de ce mă bați
la cap cu „în ce zi suntem?” dar noi unim percepția din
exterior ​cu un cuvânt, cu ziua, luna, anul în care suntem şi
aşa avem un acord ​de percepții cu întreaga umanitate.
Percepția este cea care ne dă ​lumea.
Percepția este diferită în funcție de simțurile noastre,
deci avem cinci feluri de percepție (după numărul
simțurilor) și un al șaselea: ​simțul interior. Percepția
include atât ceea ce intră în „raza vizuală” ​cât și ceea ce
nu intră, dar presupunem. Ea se extinde foarte mult și
chiar da​c​ă nu mergem în țările unde s​u​nt războaie
presupunem dezastrul de acolo deși nu îl vedem.
După ce asociem și facem diferențele perceptuale (cea
mai mare plăcere în cazul copiilor și a bătrânilor este
dată de percepția
vizuală asemenea pictorului) putem căde​a î​n patologie ​cu
halucinațiile.
Halucinațiile vizuale ​sunt mai frecvente în cazul
oligofreniei („am văzut-o pe Maica Do​mnului​”), în timp
ce cele auditive sunt întâlnite la adult („Dumnezeu mi-a
spus”).
Confuziile care apar în stările febrile la copii și bătrâni
sunt vizuale, coloarate sau alb/negru,
mișcătoare​/​statice, caleidoscopice, onirice, oneiroidice.
În normalitate și în patologie avem percepții vizuale,
auditive, ​gustative, olfactive, tactile și interioare.
Percepția interioară este foarte simplă („mi-e greață”),
dar lucrurile se asociează și urcă. Când un ps​iholo​g
vorbeşte despre interiorul lui vorbeşte ca despre un
tezaur (dorește o bogăție interioară), dar nimeni nu ştie
cum îl percepe. În cadrul cuplurilor atunci când se
reușește să se perceapă interiorul partenerului cei doi
rămân împreună altfel ei se despart.
Percepția interioară este vagă, personală, fiecare
descriind în felul său (,,mă doare”, „mă taie”, „am un
j​unghi”), deci nu există un limbaj universal. Toate
încercările de a descrie acest tip de percepție intră la
capitolul durere, disconfort. În percepția interioară intră
atât o percepție fizică cât și una morală, în se​n​s
sufletesc („mă doare sufletul”).
Psihiatria și psihopatologia prezintă un oarecare
simplism pentru că oamenii sunt mult mai complicaţi
decât ceea ce descriem noi, dar cel puțin ni se pune la
dispoziție o schemă care ne este de un
.
.
.
​
MO
.
.
.​.
...
.
.
...
.
..
.
o
s
as
1.
ROOYYY -
I​-cr​i​correr TSSILY

40
.....
.......​.​.
..
.​.
A

real folos. Abia după ce ne însușim aceste lucruri

putem trage foloase din literatură și chiar noi înșine
ajungem să ne îmbogățim percepțiile.
Există și pericolul de a te „intoxica” cu percepții,
pericolul fiind pierderea obiectului din fața noastră.
Acesta este motivul pentru care pictorii nu vorbesc
foarte mult despre lucrările lor, nu au cuvinte, ei sunt
intoxicați de forme şi culori. Pentru omul obişnuit ideal
este să existe o percepţie medie, descriptibilă.
Cu timpul aducem și unele ajustări percepției precum
ochelarii şi aparatele auditive, dar sunt și percepții ce
nu pot fi corectate, de pildă, lipsa mirosului. Vă
i​magin​ați ce lucru neplăcut este să nu poți simți
parfumul celuilalt, acest gest pierzându-și sensul din
cauza unei lipse de sensibilitate.
Dacă apare o sensibilitate mai mare la unul dintre
simțuri atunci avem ​o hiperestezie, ​este acel „ce te
împingi dom’le?” când autobuzul este aglomerat.
Inversul ei este ​anestezia, hipoestezia ​sau ​disestezia.
În disestezia nu se pune problema că persoana nu
simte, ci că are o percepție „ciudată”, „simt o
furnicătură în degetul acesta” și doctorul este confuz
pentru că nu știe ce să facă, nu înțelege. În astfel de
cazuri, îl asigurăm pe pacient că problema lui este
importantă, îi prescriem o pastilă şi îi spunem cu
amânunțime cum să urmeze tratamentul și astfel ​p​rin
puterea sugestiei e​l v​a scăpa de ac​ea ​percepție
deranjantă.
Trebuie să fim atenţi la faptul c​ă ​„simțirea” poate fi
simulată, de inversul ei „ne-simțirea”, nu trebuie să ne
facem probleme pentru că există din plin și nu trebuie
simulată. Acesta este un capitol în care
nu vom intra acum, dar cu cât pătrunzi mai mult în
intimitatea omului ​„simțirea” ș​i ​„ne-simțirea” se îmbină
cu arta povestirii pentru a crea impresia autenticității.
Se pare că cei care simt mai puțin pot descrie ​mai bine.
Cât de mult putem vorbi de sensibilitate? Cine ar putea
descrie sensibilitatea lui Chopin? Dacă punem Chopin
la 100 de persoane unii vor plânge, alţii poate vor râde
și alții vor fi indiferenți. Iată câtă diferență există în
același lucru. Psihologul trebuie să citească și mai ales
să „traducă” experiențele pe care le are pentru că în
acest mod lumea devine mult mai bogată. Dacă vom
da importanță „ca toată lumea” atunci vom fi marxiști
(„cât costă? Ce trebuie să cumpăr?'). Tot de aici vine
sursa de psihoterapie și în ultimă instanţă de bucurie.
Tulburările percepției (în afară de hiperestezii,
hipoestezii, parestezii – furnicăturile pe care le simţim
în corp) se împart în ​iluz​ii ​și halucinații. I​ luzia este o
percepție cu obiect deformat pe când halucinația este
percepție fără obiect. Lumea nu contenește să descrie
noi și noi iluzii până la expresia globală și finală că totul
a fost o ​iluzie. Este ceva groaznic și sper să ​nu ​ajungem
niciodată s​ă n​e ​pierdem iluziile rămânând cu acea
curată realitate a melancolicului. Depresivul și
melancolicul ajung să facă un bilanț negativ ce adună
nori negri asupra perspectivei sale de a trăi.
Există iluzii dimensionale (cineva poate vedea înățimea
unei sticle de 20 cm, altcineva de 30 cm), iluzii de
culori, etc., în concluzie ne referim la deformarea
senzațiilor adică a caracteristicilor obiective şi
demonstrabile ale unui obiect.
..​...
,.
,
.
,
VATTU
.
.
i
.'
,'
-
YH:
.
.
:.
..
i
.​.
SALE
..
v
-2.2.1...........

42
43
.
ci
-LL-​A​-DI
L
-J​L
.
c

​ ot duce până la crimă atunci când

Iluziile ​patologice p
cunoscutul devine necunoscut. Cunoscuții sunt în
primul rând familia. Când se ajunge la formula „ești o
necunoscută care se dă drept mama mea, deci te
omor” devine evident mecanismul criminal: nu poți
accepta ca cineva să ia locul mamei. În mod normal,
cât trăieşti, mama rămâne mama. Aceasta se chea​mă
il​uzia ​Capgras.
A doua iluzie de persoană este ​Fregoli. ​Aici nu se
ajunge la crimă, dar ajungem să fim dominați de frică.
Formula este inversă: necunoscuții devin cunoscuți.
Această iluzie a fost foarte răspândită în socialism,
unde toată lumea se temea de toată lumea. Se
întâlnește mai frecvent în schizofrenie, dar se poate
întâlni și la paranoia, paranoizi și se simulează în
isterie.
În cadrul haluc​in​ațiilor există mai mulți termeni pentru a
le descrie: halucinația vera, pseudohalucinația,
halucinoza, halucinație funcțională.
Halucinația adevărată, ​adică nesimulată, ​are un ​sens
persecutor, devine evident că celălalt trece printr-o
emoție reală, înfricoşătoare. Cele mai frecvente şi mai
importante sunt haluc​in​ațiile auditive, „vocile”, pentru că
ele personifică inconștientul, partea lui u ​ râtă,
nerealizată. Niciodată o voce nu o să laude, nu o să
încurajeze, ​ci va spune tot ce nu vrei să auzi. Vocile
intră atât de adânc în interiorul nostru încât nu le putem
comanda, sunt imprevizibile. Gheorghe Marinescu şi-a
pus problema corespondenței halucinațiilor și a vorbit
de sinestezia acestora. Este ce​ea ​ce vrem să facem la
televizor când se uneşte imaginea cu sunetul.
Halucinațiile vizuale ​s​e întâlnesc m​a​i ales în confuziile
mentale, alcoolism, droguri și dacă nu sunt adevărate,
trebuie verificat substratul organic adică ochiul. Cei
care încep să facă cataractă pot avea halucinații
vizuale simple. Când halucinațile nu sunt halucinații (de
pildă în cazul cataractei persoana nu crede în ceea ce
vede, ci e​x​plică cu luciditate că vede „cev​a​” dar nu se
sperie) se cheamă ​halucinoză.
Î​n cazul în care o halucinație se corelează cu un
zgomot real se ​cheamă ​halucinații funcționale. A​ceasta
presupune că numai în cazul ​in care această funcție e
parazitată de ceva o să apară halucinația. De exemplu,
mergi cu trenul și acesta face u​n ​zgomot. Când auzi
zgomotul începe halucinația.
Diferența dintre halucinația adevărată și
pseudohalucinație este simplă. Halucinația adevărată
este aflată la capătul organului de simț (dacă e o
halucinaţie vizuală va fi la ochi, dacă e o halucinație
auditivă va fi localizată la ureche). Cel mai bun
exemplu pentru ​pseudohalucinații este cel al lui Camil
Petrescu, „eu văd idei” (ideile ​nu se văd).
ww​ww ​ www​w
w
..
.....
.
.
..........
..
...

8. MEM​ORIA

Psihicul are această forță vitală ca o parte din ce​ea ​ce

a ​perceput să memoreze, cu alte cuvinte psihicul
fixează. Nu putem reţine totul de la un curs, dar ne
putem aminti o idee; idee de care ne ​putem aminti toată
viața dacă a fost ceva care ne-a interesat.
.....​.
.
.....​.
......
.
.
...
2

44
45
UUUUUUUUUUUUU
.
...​..​..
......​.....
1
.

Funcția de fixare sau memorare, depozitare (unii

vorbesc despre diverse zone cerebrale, hipocampul),
evocare (reamintire) și recunoaștere (a unei percepții ori
senzații trecute). Nu memorăm totul, primele amintiri se
pare că încep în jurul vârstei de 3-4 ani. Memoria este
conştientă și neconștientă. Aceasta a fost descoperirea
lui Freud care punându-și pacienţii să-și povestească
trecutul iese la iveală trauma, abuzul; rămâne de văzut
dacă sunt sau nu adevărate.
Memoria este o funcție extrem de complicată. Se
distin​g​e o ​memorie ​mecanică (​o capacitate de memorare
extraordinară ​a ​lucrurilor inutile) în contrast cu memoria
logică. ​Este recomandabilă memoria păstrată în cuvinte
și bipolar (te iubesc vs. te ​u​răsc) astfel reușim să
combatem uitarea. Oamenii inteligenți au modul propriu
de a​ reține.
Tulburările de memorie ​s​unt: hipomnezie, hipermnezie,
dismnezie.
Hipomnezia ​duce spre deteriorare și demență. Se uită
în primul rând lucrurile recente și se rețin cele vechi.
Foarte frecvent se uită numele. Dementul se
caracterizează cu o golire a memoriei după legile lui
Ribaud, legi cunoscute încă din sec XIX.
Hipermnezia ​este ol​i​gofrenă când memorează lucruri
inutile (hipermnezia mecanică) şi o hipermnezie
specifică atunci când eşti frustrat de ceva, motiv pentru
care reții totul pentru a putea depăși situația (aici intră
paranoia).
Este ceva tulburător să vedem cum se promovează
memorarea mecanică la copii prin memorarea unor
poezii foarte lungi. Învățarea
i
este interactivă, trebuie să se colaboreze cu copiii, tu spui
un cuvânt ​copilul spune antonimul.
Memoria este cutia de zestre, formează personalitatea,
se påstrează obiceiurile, deprinderile pe care le
evocăm când trebuie.
Din punct de vedere al patologiei există iluzii şi
halucinații ale ​memoriei.
Dacă cineva crede și se comportă (se îmbracă,
vorbeşte) neadecvat vâstei sale se numeşte ​ecmnezie.
Dacă la stimuli banali („ai ​un ​prieten?”, „Ce face
tata?'') persoana începe să plângă (poate s-a despărțit
ori a murit tatăl) se ​cheamă iluzie de memorie ​anecforică.
Atunci când ne atribuim brevetul pentru o invenție (de
ex. „,eu am inventat plasticul”) se numeşte
criptomnezie. A​ nu se confunda cu plagiatul.
Criptomnezicul crede sincer că a inventat ceva.
Deja vu ​este o impresie penibilă care nu te lasă să te
​ ste
bucuri de ​un ​film (,,l-am mai văzut”)​. Jamais vécu e
sentimentul de nefamiliaritate al unei situații care
trebuia recunoscută, de exemplu o persoană după ce
conduce mulți ani o maşină spune într-o zi că nu știe ce
să facă, cum să o pornească, nu a mai făcut asta
niciodată.
Halucinațiile de memorie nu sunt halucinațiile
perceptuale de aceea se numesc ​confabulații. ​Aceste
confabulații sunt: posibile, imposibile și fantastice. Cele
posibile sunt de tipul „ieri când am fost la piaţă”
(persoana nu a fost) şi se numesc ​mnestice, ​imposibile
sunt de tipul „ieri am vorbit cu președintele SUA și i-am
spus...” (ar putea a posibile, dar nu se justifică în raport
cu statutul persoanei) se
*
***​*
IS..
.'-'.
.
.'

46
4​7
.
.
....................​..​
.
.....
.

numesc ​onirice ș​ i cele de tipul ,,când am coborât ieri din

rachetă” care ​se numesc si ​fantastice.
Bolile de memorie sunt diverse, cea mai grea este
boala Alzheimer și pentru cei care doresc să
adâncească acest subiect îl menționăm pe Delay care
a descris trei memorii: ​comună (o ​ memorie pe care o
avem cu toții, a limbajului, a obiceiurilor), ​autistă (​ strict
personală, a intimităților) şi una ​instrumentală, ​acestea
numindu-se: ​fazie, praxie şi gnozie​. Avem memoria
limbajului, a gesturilor și a obiectelor. Când arătăm un
pix și întrebăm "ce este acesta?” dacă persoana
răspunnde corect spunem că a denumit obiectul corect,
altfel dacă răspunde altceva spunem agnozie. Dacă
spunem bolnavului „scoate haina” și el nu mai știe să se
îmbrace se numește apraxie. Când persoana începe să
perifrazeze (în loc să spună pix spune „e ceva ca un
creion cu care scrii”) se cheamă afazie.
2
5
.​--
.-
-
.
.
........​.​....

intelectual și care se rezumă la noțiunea de adevăr.

Această fixare pe ​adevăr vine de la Platon. Este o
noțiune esențială pentru că altfel am fi mereu zăpăciți
ca și cum am vedea 10 filme pe zi şi niciunul bun.
Această treaptă o voi închina lui Kant pentru că, dacă
nu era el, ne-am fi înecat în prima treaptă, cea
senzorială și maximul ar fi fost să ne bucurăm de o
mâncare bună.
Kant a subliniat valoarea intelectului uman şi a spus că
prima ​treaptă este înnăscută, adică e treapta unei conve​nții
i​ntelectuale. A ​doua treaptă este o treaptă adăugată. Prima
conversie este ​transformarea emoțiilor în limbaj. Și
aceasta începe să se dezvolte devreme, neonatalul
spune „mama”, „tata” și ajunge să treacă la treapta a
doua. Se vede forța copilului de a dezvolta limbajul, el
adăugând din ce în ce mai multe cuvinte. Dacă nu se
dezvoltă astfel atunci e oligofren. Dar limbajul în sine
nu este suficient, acesta trebuie s​ă ​se lege de obiecte.
Ne uităm la o sticlă, o percepem și spunem „sticlă”.
Foarte bine, am perceput corect. Dar asta nu spune
mare lucru, cel mult faptul că suntem români. De la
cuvântul „sticlă” trebuie să mergi la noțiunea de sticlă,
aceasta fiind primul element al gândirii. Dacă mergem
la supermarket și vedem pe un raft o sticlă și o ​pâine şi
spunem „sticlă” ​și ​„pâine” atunci e ol​i​gofrenie. Dacă
spunem ​„pe raft erau o sticlă și o pâine” atunci am unit
(asociat) aceste noțiuni și am formulat o ​idee. I​ deile pot
fi negative (adică dispare o noțiune „a rămas o sticlă”)
s​a​u pozitive. Gândirea n​u ​fabrică idei la întâmplare, ci
fabrică idei care ne interesează. Putem spune că ideile
sunt infanteria noastră care me​rg​e spre Adevăr, ele duc
către un scop.
.
..​.
..
..​.......
.
...

9. GÂNDI​REA ȘI IMAGINAŢIA
Până aici am vorbit despre prima treaptă (senzație,
percepție, memorie). Acum vom discuta despre treapta
a doua și anume gândirea (în plan sincron) și intel​i​gența
(în plan diacron).
P​e scurt putem s​p​u​n​e c​ă ​gândirea este arta asocierii.
Fără gândire totul ar fi izolat, fragmentat (o emoție, o
altă emoție, nu se fixează, nu trec în senzații, în
percepții și deci nu ajung în memorie). Acesta e motivul
pentru care nu ştim ce senzații am avut ieri. Psihicul
omului are întotdeauna un scop. Primul scop este
adaptarea, adică supraviețuirea. Peste acest scop vine
un altul mai înalt, un scop
.
.​.
.
..
.....
..
..
.
.
.......
......
pir

48
49
i
rii

AU
W
A
I1​1​I
U​LL
LRU​S....
..
.....
..
..
2
wwwwwww
.
.
.'

Din această masă a ideilor, Aristotel a făcut o ordine,

această ordine ​chemându-se ​logică.
Gândire​a t​rebuie să urmeze ​u​n schelet logic, ​nu ​să
f​i​e ​o înșiruire întâmplătoare de idei. Este acel „unde
vrei să ajungi?”​, ​trebuie să existe o finalitate. Modul de
a aranja ideile logic se cheamă ​raționament ​și cuprinde
triada: două premise ș​i o ​concluzie. Concluzia trebuie
să fie cât mai adaptată și apropiată de adevărul pe
care îl cauţi.

Logica aristotelică cuprinde în primul rând ​ideea

identită​ ții. I​ dentitatea presupune identificarea corectă,
de pildă a unei persoane. Dacă te cheamă Popescu să
îți spun așa, dacă te strig Ionescu cu s​i​guranță ​nu ​vei
accepta. Prin urmare A este A. Identitatea este
unicitatea și inconfundabilul. În psihoterapie A rămâne
A. Este o idee deosebită în psihoterapie pentru că nu
putem spune clientului „caută pe altcineva”, A este A,
reprezintă unicitatea fiecărei persoane, acesta e
motivul pentru care mergem în profunzimea ființei
umane, pentru a i vedea unicitatea (evident dacă nu
vrea să ne înșele).
A doua lege este A nu e B. Dacă A ar fi B ar fi o
contradicție, deci este legea ​contradicției. Î​ n capul
nebunului și al geniilor această lege e mereu „atacată”,
acesta este și geniul marilor gânditori pentru că ştiu să
pună într-o identitate de sine stătătoare timp de milenii
un alt sens care să te facă să te gândești la acel nou
sens. Un joc de ​cuvinte amuzant este sintagma lui Nichita
Stănescu „nevasta nu e
A treia l​eg​e este că adevărul e fie A fie B, dar nu C, deci
legea ​tertiului exclus. ​Aceasta este logica clasică.
A patra lege spune că oricât am vorbit de A, B și C nu e
suficient dacă nu am dat o explicație completă ideii pe
care vrem să o dezvoltăm. Se cheamă le​g​ea ​ra​ți​ unii
suficiente ș​ i​ marchează ​momentul în care ne oprim, dacă
nu ne oprim ne vom repeta. Aceasta ​a fost adăugată de
Leibnitz în sec XVII.
Urmează logica neclasică sau dialectică ce admite
saltul și contradicția. Nu doar că o admite, dar spune
Hegel, orice A conține deja două lucruri contradictorii.
Ce înseamnă asta pentru psiholog? Că orice persoană
este o unitate, o unicitate, dar psihologic poți fi impărțit
și prin psihoterapie ajungi la unificare. Tehnica folosită
pentru unificare se cheamă ​meditație.
Trecem mai departe. Câte noțiuni avem? Câte cuvinte
are o limbă. Câte cuvinte avem? Este un număr de
ordinul miilor, dar nu contează. În cadrul noțiunilor
unele sunt importante și altele sunt secundare.
Noțiunile importante sunt cu sferă largă („poporul
român” este mai larg decât „Ionescu”), d​a​r cu conținut
mai superficial. Noțiunile cu sferă mai mică au un
conținut mai profund. Noțiunile ​cele mai importante ​se
numesc ​categ​orii. ​Acestea s​u​nt ​comprehensive,
cuprinzătoare. Dacă s​pu​i Dumnezeu spui totul.
Gândirea categorială este cea care te scoate din
ol​i​gofrenie. Dacă rămâi doar la ce e al tău (căţeluşul,
pisicuța) rămâi un ol​i​gofren.
Categoriile formează o piramidă. Asta înseamnă că ele
cu cât urcă sunt mai puține și merg până la noțiunea
maximă de Dumnezeu.
,-. ...​..​.​.​..​.​...​...

vastă”.
..
:
....

50