Craiasa albinelor - Autor: Fratii Grimm

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si
feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut
indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise
nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea
lor.

Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:
_ Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el,
n-am prea facut isprava mare ! Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata
ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe
si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de
moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le:

- Lasati ganganiile in pace! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea! Pornira ei mai departe
si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei
doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar
Prostila se impotrivi si de data asta:

- Lasati zburatoarele in pace! N-o sa ingadui sa le ucideti!

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat
intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-
ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului
si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar prostila se impotrivi cu si mai multa
tarie:
- Lasati albinele in pace! N-o sa ingadui sa le dati foc!

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-
ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra.
Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-
un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca
le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra
unei mese!... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai
strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara
sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati.

Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se
odihneasca. A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i
semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise
trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea
blestemului. Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau
ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite
intr-o singura zi.

Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute
se va preface in stana de piatra !" Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata
ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a
putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar. Si atunci se intampla asa cum
sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra!

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai
bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de
margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra. Iata ca veni si randul lui Prostila... se
apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob
de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si
cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de
slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu
mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura
din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la
iatacul domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea acului, se ivi inotand un card
de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii
adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului. Cea de a treia incercare era insa cea
mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai
tanara si mai frumoasa.

Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa! Ca doar
numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce
- cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea
mica luase o lingurita de miere. "Ei, acu sa te vedem pe unde scoti camasa!" se gandi
Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina.
Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin
iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe
gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu prostila sa o recunoasca dintr-o data pe
cea mai tanara si mai fumoasa dintre domnite.

Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel
adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea
omeneasca. Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite
si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici
celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si
fericire.