As A Persoanelor Deviante-M.sandu

ASISTENŢA SOCIALĂ A
PERSOANELOR DEVIANTE
Lect. dr. Maria SANDU
CUPR INS
I. Devianţă, delincvenţă şi infracţionalitate
II. Reacţia socială cu privire la fenomenul devianţei
III. Forme de protecţie şi asistenţă socială a

persoanelor deviante
IV. Asistenţa psihosocială în cadrul sistemului de

justiţie penală
Obiectivele disciplinei
a. Definiri şi delimitări conceptuale din domeniul sociologiei devianţei, criminologiei şi

victimologiei şi psihologiei judiciare şi a dreptului penal.
b. Oferirea unor modele explicative asupra devianţei şi delincvenţei în general şi asupra
delincvenţei juvenile în special
c. Înţelegerea impactului diverselor forme de reacţie socială în ceea ce priveşte controlul
devianţei şi delincvenţei.
d. Familiarizarea cu rolul, funcţiile şi principalele tipuri de activităţi din cadrul sistemului
de protecţie şi asistenţă socială a minorilor delincvenţi, precum şi din cadrul sistemului
de reintegrare socială şi supraveghere a persoanelor care comit infracţiuni.
e. Abordarea şi descrierea unor forme şi tipuri instituţionale de asistenţă psihosocială
asigurată persoanelor care comit infracţiuni, precum şi victimelor infracţiunilor.
Concordanţa obiectivelor disciplinei cu planul de învăţământ
Pregătirea specialiştilor din sfera asistenţei psihosociale a persoanelor delincvente

presupune existenţa unei componente de cunoaştere ştiinţifică bazată pe psihologie
judiciară, sociologia devianţei, metodologie sociologică, criminologie şi victimologie,
aceasta devenind un instrument de eficientizare a activităţii profesionale. Aceste aspecte
ştiinţifice pe baza cărora se obiectivează şi se interpretează finalitatea asistenţială se
regăsesc la toţi actorii implicaţi în mecanismul extrajudiciar şi cel judiciar.
Obiectivele disciplinei se corelează organic cu cele ale celorlalte discipline, în măsura în
care perspectiva socio-juridică permite o aprofundare a înţelegerii rolului asistenţei
psihosociale a persoanelor delincvente în societatea românească actuală, în strânsă
legătură cu reforma sistemului de justiţie penală şi promovarea alternativelor la detenţie,
asigurându-se totodată protecţia şi promovarea drepturilor omului, respectiv a drepturilor
copilului. Finalitatea intervenţiei psihosociale este reprezentată de asigurarea securităţii
publice, diminuarea riscului de recidivă şi reinserţia socială a persoanelor care comit
infracţiuni.
Forme de evaluare şi ponderea în cadrul evaluării finale:

 Participarea la tutoriale în timpul semestrului – 10%
 Parcurgerea unei lucrări indicate în bibliografie – 10%
 Susţinerea unui examen scris din tematica cursului – 70%
 Punctaj din oficiu – 10%
Asistenţa socială a persoanelor deviante
I. Devianţă, delincvenţă şi infracţionalitate
1. Definiri şi delimitări conceptuale
Viziunea sistemică asupra societăţii presupune o structură dinamică ale

cărei elemente sau subsisteme – educaţional, religios, etic, economic, politic,
juridic, igienico-sanitar, protecţia socială etc. – cunosc interdependenţe şi
intercondiţionări reciproce. Fiecărui tip de societate îi corespunde un anume tip
de model cultural, transpus în valori şi norme sociale care asigură perpetuarea
acestuia.
Cultura desemnează totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi

propagate într-o comunitate socială prin care omul transformă mediul său şi se
perfecţionează. În sens restrâns, cultura spirituală cuprinde doar valorile create
în domeniul ştiinţei, artei, eticii, ştiinţelor juridice etc. În limbaj cotidian,
termenul de cultură se utilizează pentru anumite valori concretizate în opere
literare, muzică, filozofie etc., cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.
Civilizaţia exprimă nivelul de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a

societăţii. Termenul civilizaţie se utilizează mai ales pentru a desemna
totalitatea valorilor materiale pe o anumită treaptă a dezvoltării lor (“cultura în
acţiune”).
MODEL CULTURAL
VALORI
NORME SOCIALE PRINCIPII DE DREPT NORME JURIDICE
Fig. 1. Relaţia dintre valori, principii şi norme
Studiul valorilor sociale pe care le urmăreşte societatea şi în slujba

cărora urmează să acţioneze reglementările juridice formează un capitol
important al filosofiei drptului denumit axiologie juridică. Problematica
valorilor în drept presupune următoaerele precizări (Ceterchi, I.&Craiovan, I.,
1993):
119
Maria SANDU
a. Valorile sociale nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică, ele având

o dimensiune mult mai largă de natură morală, politică, filozofică,
socială în general.
b. Valorile sociale trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială.
c. Valorile sociale trebuie deduse primordial din filosofia ce prezidează

şi orientează forţele sociale din respectiva societate.
d. Pe de o parte valorile sociale sunt transpuse în normele juridice, iar

pe de altă parte, odată „legiferate” aceste valori sunt apărate şi
promovate în forma specifică reglementării juridice.
e. Privitor la identificarea şi clasificarea valorilor promovate de drept,

deşi opiniile autorilor de specialitate nu coincid, ele se regăsesc în
sfere apropiate sau suprapuse. Astfel de valori sunt: justiţia sau
dreptatea, progresul social, libertatea, egalitatea, fraternitatea, buna
conduită, servirea oamenilor şi servirea societăţii, ordinea şi pacea
etc.
Între valorile sociale şi principiile dreptului există o interdependenţă

organică în sensul că, pe de o parte, principiile dreptului sunt determinate de
relaţiile sociale, iar pe de altă parte, acestea sunt expresia valorilor promovate şi
apărate de drept.
Normele sociale se referă la comportamentul indivizilor, la acţiunea agenţilor

sociali, descriind modul cum valorile comunităţii trebuie concretizate în conduită.
Normele sociale sunt reguli obligatorii care modelează relaţiile indivizilor în
colectivitate şi care reglează totodată conduitele persoanelor.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau

precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară
orientând reglementările juridice dar şi aplicarea dreptului (Ceterchi,
I.&Craiovan, I., 1993). Acestea reprezintă norme juridice de o mare
generalitate care influienţează atât elaborarea dreptului cât şi apliacarea sa.
Aceste principii au evoluat în strânsă concordanţă cu evoluţia generală a
societăţii, ele neavând o valoare şi o existenţă absolută în toate timpurile şi în
toate ţările.
Însă, principiile generale ale dreptului se disting de normele dreptului
pozitiv (normele juridice).
120
Norma juridică, ca element constitutiv, de bază al dreptului este o regulă de

conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta , a cărei
respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Orice normă
juridică care conţine o regulă de conduită are o structură clasică: ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune. Din perspectiva funcţionalităţii, norma juridică cuprinde
fie o prescripţie imperativă – onerativă sau prohibitivă – fie una permisivă –
dispozitivă sau supletivă – fie o recomandare, fie o prescripţie stimulatorie.
Normele juridice ocupă un loc distinct în sistemul normelor sociale prin:

 caracterul lor prescriptiv – prescriu norma de conduită atunci când
există mai multe variante de conduită;
 modalitatea concretă de realizare – susceptibilitatea de a se realiza în
caz de nevoie, prin forţa coercitivă a statului;
 intervin în reglementarea celor mai importante relaţii sociale: relaţii
de conducere a societăţii, apărarea ordinii sociale, protejarea
intereselor legitime ale cetăţeanului, asigurarea securităţii
circuitului valorilor etc.
1.1. Conformitatea
Conformitatea1 se poate defini ca o tendinţă de adeziune la normele şi valorile

societăţii, în general, ca o tendinţă de a regla comportamentele proprii în
funcţie de regulile prescrise ale grupului sau de aşteptările acestuia.
Din perspectiva caracterului normat al vieţii sociale, individul se

conformează normelor din două cauze:
 Aderă şi/sau se identifică cu valorile şi normele grupului;
 Indivizii aşteaptă unii de la alţii conduite conforme cu valorile şi
normele sociale.
Conformitatea ca rezultat al socializării şi controlului social, presupune
legături puternice între individ şi societate, caracterizate prin 2:
 Ataşamentul se referă la componenta afectivă, la motivaţia
internă manifestată de individ în cadrul relaţiilor sociale;
1
Conformitatea nu se confundă cu conformismul care se referă la acceptarea mecanică a unor
norme, obiceiuri fără ca individul să-şi pună întrebări în legătură cu concordanţa dintre acestea
şi convingerile proprii.
2
A se vedea Rădulescu, M., Sorin, Banciu, Dan P., Voicu, Maria, Introducere în sociologia
devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
121
Maria SANDU
 Angajamentul se referă la aspiraţia individuală la un statut socio-

profesional ridicat, în conformitate cu valorile şi
standardele sociale;
 Implicarea sau participarea efectivă se referă la exercitarea
rolurilor sociale în activităţile convenţionale;
 Convingerea se referă la acceptarea de către individ a validităţii
socio-morale a sistemului central de valori şi norme.
1.2. Devianţa socială
Conceptul de devianţă a apărut în sociologia americană la începutul

anilor ‘50 înlocuind alte concepte cum ar fi “dezorganizare socială”, “patologie
socială” etc.
Devianţa este definită în Dicţionarul de sociologie ca fiind orice act,
conduită, sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii
sau ale unui grup social particular.
Devianţa desemnează ansamblul comportamentelor care se îndepărtează sensibil

de la normele şi valorile sociale acceptate şi recunoscute de cea mai mare parte
dintre membrii societăţii şi în baza cărora funcţionează grupul ca
nucleu social şi sistem de referinţă.
Devianţa socială nepenală se referă la disfuncţionalităţile care au loc la
nivelul proceselor socializării, integrării sociale şi controlului social şi care au ca
efect direct manifestări antisociale caracterizate prin:
 Inadaptare
 Neintegrare
 Marginalizare3
În acest sens, devierea de la norme este rezultatul:

- conformării faţă de norme nepotrivite;
- lipsei de norme sau anomiei;
- încălcării normelor general acceptate.
Devianţea socială nepenală poate îmbrăca două forme:
3
Conceptul de marginalizare are o dublă semnificaţie: relaţie sau situaţie între elementele unui
sistem social caracterizată printr-o slabă interacţiune, coeziune, coerenţă, între unul sau mai
multe elemente şi sisteme, luat în întregul său; proces ce conduce la poziţii marginale, în
accepţiune dinamică, ce ţine cont de schimbările ce au loc în sistemul social. Sursele
marginalizării se referă la necunoaşterea normelor şi valorilor grupului; absenţa socializării în
grup; contradicţia dintre valorile individului şi cele ale grupului; absenţa participării la acţiunile
grupului, mai ales sub forma lipsei de precizie a rolurilor individului în cadrul grupului.
1 22
 Pozitivă sau constructivă care are un caracter inovator,

revoluţionar;
 Negativă sau distructivă prin care individul încalcă, refuză sau
eludează indicaţiile normei de bază.
Devianţa socială penală are în vedere încălcarea normei juridice penale. Aşa
cum am arătat, disfuncţionalităţile de la nivelul socializării, integrării şi
controlului social nu fac decât să contureze caracteristicile manifestărilor
antisociale. Astfel, are loc o trecere graduală, de la inadaptare socială,
neintegrare socială şi marginalizare ca forme ale devianţei sociale nepenale, la
delincvenţă şi infracţionalitate ca forme ale devianţei sociale penale.
1.3. Delincvenţa şi infracţionalitatea
Delincvenţa se referă la un tip de conduită care încalcă legea, privită ca

ansamblu de reguli normative, edictate şi aplicate de către autoritatea statal-
politică.
Delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite şi acte antisociale, care exced

violării legii penale, şi care sunt comise de persoane care n-au atins încă vârsta
majoratului (18 ani în România).
Trăsăturile generale ale delincvenţei4:

 Săvârşirea unor acţiuni antisociale periculoase pentru individ şi
grupul social;
 Violarea unei anumite legi (penală, civilă, administrativă,
disciplinară, militară) ce atrage sancţiuni împotriva celor ce o
încalcă;
 Comportamentul deviant este contrar nu numai legii, ci şi codurilor
morale ale societăţii.
Rezultă că delincvenţa este o formă particulară de devianţă având,

dintre toate acţiunile nonconformiste, gradul cel mai ridicat de periculozitate
socială, deoarece afectează securitatea indivizilor şi grupurilor sociale, valorile
şi scopurile colectivităţii. De aceea, gradul de afectare a relaţiilor şi valorilor
sociale lezate şi care sunt protejate prin normele juridice, reprezintă un criteriu
esenţial, obiectiv pentru măsurarea caracterului nociv, antisocial al delictelor.
4
Conform Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Victor, Bucureşti, 1999, p.
173; Voinea, Maria, Sociologie generală şi juridică, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, pp. 134-135.
123
Maria SANDU
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi

prevăzută de legea penală (art. 17 din Codul penal român).
Conform proiectului noului Cod penal român, faptele prevăzute de legea

penală ca infracţiuni se împart, după gravitatea lor, în crime şi delicte (art. 3
din proiectul noului Cod penal român).
Împărţirea bipartită a infracţiunilor în crime şi delicte, conform
proiectului noului Cod Penal român, modifică înţelesul noţiunii de “delict”, care
nu se mai referă la “violarea unei anumite legi” în general, ci în mod particular
la încălcarea legii penale, rămânând ca diferenţierea între “crime” şi “delicte” să
se realizeze în funcţie de gravitatea faptei penale – valoarea pagubei, valoarea
obiectului lezat şi modul de comitere a faptei – şi de sancţiunea aplicată –
penală sau corecţională5.
Delictul reprezintă fapta antisocială, comisă în societate, ce constă în

acţiunea sau inacţiunea unei anumite persoane, care atentează cu
discernământ şi vinovăţie la anumite valori şi relaţii sociale ce sunt
protejate de norme de drept penal.
Crima, în sens penal, reprezintă o infracţiune gravă care atrage pedepse
diferite şi proceduri speciale în raport cu celelalte infracţiuni.
În sens criminologic, crima este un fenomen (realitate observabilă

şi repetabilă), un fapt uman şi social, care transcende noţiunii de
crimă în sens penal.
Delincvenţa include, din această perspectivă, acele violări şi încălcări ale
normelor penale şi de convieţuire socială, care protejează ordinea
publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi
integritatea persoanei în societate 6.
Infracţionalitatea, în sens generic şi ca fenomen sociouman, desemnează

ansamblul faptelor penale comise într-un spaţiu şi într-o perioadă de
timp determinate.
Rezultă că o faptă constituie infracţiune – crimă sau delict – numai dacă

întruneşte cele trei trăsături esenţiale – gradul de pericol social, vinovăţia şi
5
Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, …., pp. 112-114.
6
Iacobuţă, Al. I., Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002, p. 262.
124
prevederea în legea penală – care în fapt reprezintă criterii de diferenţiere de

alte forme de ilicit juridic (civil, administrativ, disciplinar etc).
Literatura de specialitate distinge între următoarele tipuri de
infracţionalitate:
 Infracţionalitatea reală (I.R.) reprezintă totalitatea faptelor
penale săvârşite într-un anumit spaţiu sau teritoriu şi
într-o anumită perioadă de timp.
 Infracţionalitatea aparentă, relevată, (I.A.) reprezintă totalitatea
faptelor penale reclamate sau sesizate din oficiu şi
se referă la acea parte a infracţionalităţii reale care a
fost descoperită de organele specializate ale statului
(organe de cercetare şi urmărire penală);
 “Cifra neagră” a infracţionalităţii este reprezentată de diferenţa
dintre faptele penale săvârşite şi cele reclamate sau
constatate de organele de urmărire penală.
 Infracţionalitatea legală sau judiciară (I.L.) reprezintă acea parte
a infracţionalităţii descoperite ce ajunge să fie:
judecată, fără să se pronunţe o hotărâre definitivă de
condamnare (de exemplu, în cazul încetării
procesului penal, al achitării condamnatului etc.;
condamnată sau definitivă pentru care s-a pronunţat
o hotărâre definitivă de condamnare.
2. Modele de analiză asupra devianţei,

delincvenţei şi infracţionalităţii
Analiza delincvenţei şi infracţionalităţii nu se poate reduce la perspectiva

strict juridică deoarece acestea sunt în primul rând fenomene sociale –
mecanisme de producere şi implicaţii – procese sociale care se raportează la
întregul sistem de valori al societăţii, având caracter antisocial şi ilicit.
Astfel, dacă în cadrul teoriilor clasice asupra devianţei şi delincvenţei
accentul în explicarea cauzalităţii se shimbă de pe faptă pe făptuitor, sancţiunea
fiind dată, fie în funcţie de gravitatea faptei, fie în funcţie de periculozitatea
făptuitorului, ulterior, în cadrul teoriilor contemporane au început să fie luaţi în
calcul factorii contextuali de natură socio-economică şi culturală.7
7
Aceşti factori sunt explicaţi în literatura de specialitate prin intermediul orientărilor socio-
economice şi a celor sociologice propriu-zise – teorii de esenţă funcţionalistă (teoria tensiunilor
125
Maria SANDU
FAPTA LIBER ARBITRU SANCŢIUNEA
Sancţiunea este dată în funcţie de gravitatea faptei
Fig. 2. Orientarea clasică propriu-zisă plasează cauzele principale ale actelor

deviante în natura umană, în viaţa subiectivă, în voinţa infractorului care are
totală libertate de alegere între satisfacţiile ce decurg din încălcarea legii penale şi
sancţionarea pentru faptele comise
DETERMINISM
FĂPTUITOR SANCŢIUNEA
BIO-PSIHO-SOCIAL
Sancţiunea este dată în funcţie de periculozitatea făptuitorului
Fig. 3. Orientarea pozitivistă plasează cauza comportamentului infracţional la

nivelul unor factori individuali, biologici, psihologici şi sociali
Ca atare, aprofundarea analizei acestor fenomene sau procese sociale o

realizează în primul rând sociologia devianţei – cauze şi condiţii sociale care
generează actul delincvent8 – criminologia – factorii şi dinamica actului
criminal în sens larg, precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul
prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de represiune şi reintegrării
sociale a delincvenţilor (Stănoiu R. M., 1998) – psihologia, etica, antropologia
etc. Cercetările în domeniu îşi au fundamentul în:
 nevoia de securitate a individului în cadrul comunităţii;
 prevenirea infracţionalităţii;
 asigurarea unui tratament corespunzător nu numai celor care
comit astfel de fapte, ci şi victimelor acestora în sensul unei
justiţii restaurative;
 adaptarea normelor etico-juridice la mutaţiile ce survin în cadrul
sistemului economic, cultural sau social în ansamblu.
Formele moderne de reacţie socială – de exemplu probaţiunea – acordă o

importanţă deosebită cauzalităţii actului infracţional din perspectiva unei
sociale; teoria oportunităţilor diferenţiale) – şi teorii de esenţă culturalistă (teoria asociaţiilor
diferenţiate; teoria conflictelor culturale; teoria subculturilor delincvente) (pentru detalii a se
vedea Lazăr, C, Elemente de criminologie, în Durnescu, I., Manualul consilierului de
reintegrare şi supraveghere, Ed. Themis, Craiova, 2002, pp. 173-215.
126
analize longitudinale: antecedente – comportament prezent – consecinţe, într-un

anume context socio-economic şi cultural .
Această abordare plurifactorială a cauzalităţii actului infracţional are în
vedere posibilităţile de control al infracţionalităţii care se realizează în primul
rând prin intermediul unor mecanisme de natură socio-economică. Este premisa
de la care probaţiunea porneşte în definirea modalităţilor concrete de abordare în
plan acţional având ca principiu fundamental managementul riscului. Principiul
porneşte de la evaluarea risc-nevoi pe baza unor indicatori statici şi dinamici,
avându-se în vedere dimensionarea libertăţii individuale în funcţie de pericolul
pentru public, scopul final reprezentându-l reabilitarea (Durnescu, I., 2002).
ANTECEDENTE COMPORTAMENT CONSECINŢE

PREZENT
Trasături de personalitate
Aspecte cognitive şi emoţionale
Sănătate fizică şi mentală
Dependenţa de subst psihoactive
Atitudinea faţă de faptă/victimă FĂPTUITOR CONTEXT SOCIO-
Asumarea responsabilităţii
Conştientizareagravităţii ECONOMIC-
faptei şi a consecinţelor RATA CULTURAL
negative ACTUARIALĂ
DE
COMPORTAMENT
ORGANIZARE: idee, iniţiativă,
RECIDIVĂ ESTIMAT
asumare de roluri infracţionale
Circumstanţe CCO MRPBE
Pattern infracţional FAPTA FA TO ID
frecvenţă RISC
Regularitate INTERNI
Motivaţia comiterii faptei (+ -)
FACTORI DE
Mediul familial
Mediul şcolar RISC
Mediul profesional CONTEXT EXTERNI (+ -)
Grup de egali, anturaj SOCIO-
Situaţia materială ECONOMIC
Situaţii riscante
Context socio-cultural
Fig. 4 Tablou cauzalitate

Tabloul psihosocial al cauzalităţii delincvenţei
Estimarea riscului de recidivă – abordare atitudinal-
comportamentală
8
Banciu, P. Dan, Rădulescu, Sorin, M., Voicu, M., Introducere în sociologia devianţei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 95.
127
Maria SANDU
În fapt, analiza unui caz dat în ceea ce priveşte factorii şi condiţiile de

natură psiho-socio-economică implicaţi în producerea actelor deviante, în sens
larg, se realizează prin raportarea pe axa longitudinală trecut-prezent-viitor, la
informaţii legate de:
 persoana făptuitorului;
 fapta săvârşită;
 contextul socio-economic şi cultural.
La rândul lor aceste informaţii pot fi clasificate în factori interni ai

conduitei – pozitivi şi negativi – şi în factori externi ai conduitei, prin analogie,
pozitivi sau negativi.
Modelul de analiză propus, reprezintă un instrument eficient în ceea ce
priveşte evaluarea psihosocială a persoanelor care comit acte deviante (în sens
larg), reprezentând totodată o analiză clinică, subiectivă, care în corelaţie cu
analiza actuarială, obiectivă conduce la estimarea comportamentului viitor,
implicit sub aspectul riscului sub cele trei forme:
 riscul de a comite noi fapte antisociale şi ilicite;
 riscul pentru siguranţa publică;
 riscul de autovătămare.
Întrebări pentru recapitulare
1. Care este relaţia dintre valori, norme sociale şi normele juridice?

2. Definiţi conformitatea socială şi devianţa socială cu formele sale de
manifestare.
3. Definiţi comparativ devianţa, delincvenţa şi infracţionalitatea, atât
din perspectiva legilor penale în vigoare, cât şi din perspectiva
proiectului noului Cod penal român.
4. Ce este delincvenţa juvenilă?
5. Care sunt tipurile de infracţionalitate (criminalitate în sens larg)?
6. Descrieţi tabloul cauzalităţii delincvenţei în raport cu managementul
riscului.
128
II. Reacţia socială cu privire la fenomenul

devianţei
Societatea contemporană se confruntă cu o serie de probleme, unele

dintre ele implicite fenomenului de globalizare, dintre care criminalitatea
înregistrează rate şi manifestări îngrijorătoare – criminalitatea feminină,
delincvenţa juvenilă, criminalitatea organizată – domenii care au devenit
primordiale în cadrul preocupărilor specialiştilor în domeniu9. Ca atare, încă din
cele mai vechi timpuri, comunitatea, în sens restrâns, sau societatea, în general,
a declanşat reacţii de apărare socială, mai întâi private, apoi etatizate, fenomen
cunoscut sub denumirea de reacţie socială.
Criminologia reacţiei sociale deplasează centrul de greutate din sfera

personalităţii criminale şi a mecanismelor trecerii la actul infracţional, către
procesele sociale ce produc devianţă şi delincvenţă, la următoarele trei
niveluri:
 Elaborarea legii
 Reacţiile interpersonale
 Procesul instituţional al reacţiei sociale care crează direct şi
nemijlocit delincvenţa10.
În decursul timpului, atât fenomenul criminalităţii, cât şi cel al reacţiei

sociale au devenit obiect de cercetare pentru sociologia devianţei, criminologie
– criminologia reacţiei sociale şi implicit, pentru ştiinţele penale. Reacţiile
tipice ale societăţii, de-a lungul timpului, sunt înglobate în diverse modele de
răspuns, analizate în cadrul unor teorii sociologice şi criminologice având rolul
de a fundamenta soluţii privitoare la politica anticriminală şi implicit la justiţia
penală.
9
Tipurile de criminalitate prezentate sunt tratate pe larg în Ioan A. Iacobuţă, Criminologie,
Editura Junimea, 2002, pp. 194-235.
10
Pentru amănunte a se vedea Rodica M. Stănoiu, “Criminologia reacţiei sociale”, în
Criminologie, Osacar Print, Bucureşti, 1998.
129
Maria SANDU
A. Modelul represiv
Modelul represiv a evoluat de la răzbunare până la represiunea

etatizată, ca fiind cea mai evoluată formă de represiune, implicând funcţia
retributivă a pedepsei, idee reluată de către marii gânditori ai vremii sub forma
utilităţii sociale a pedepsei (Platon, Thomas d'Aquino, Cesare Beccaria –
fondatorul şcolii clasice a dreptului penal, Jeremy Bentham).
B. Modelul preventiv
Modelul preventiv a fost fundamentat de criminologia pozitivistă

(fondată de Enrico Ferri) introduce ideea determinismului multifactorial în
explicarea cauzalităţii devianţei şi infracţionalităţii, scopul principal al pedepsei
reprezentându-l prevenirea.
Modelul preventiv preconizat de şcoala pozitivistă consta în:
Îmbinarea prevenirii – care este decisivă – cu represiunea.
Abolirea sistemului represiv şi înlocuirea lui treptată cu modele de
natură preventivă.
Proporţionalizarea tuturor măsurilor punitive şi curative în raport
cu gradul concret de periculozitate al făptuitorului11.
Astfel, dacă în cadrul teoriilor criminologice clasice asupra criminalităţii,
accentul în explicarea cauzalităţii se shimbă de pe faptă pe făptuitor, sancţiunea
fiind dată fie în funcţie de gravitatea faptei fie în funcţie de periculozitatea
făptuitorului, ulterior, în cadrul teoriilor contemporane au început să fie luaţi în
calcul factorii contextuali de natură socio-economică şi culturală.12
C. Modelul mixt
Modelul mixt – specific României – împleteşte represiunea cu
prevenirea, scopul ultim fiind reprezentat de apărarea socială.
Potrivit prevederilor Codului penal român, pedeapsa este o măsură de constrângere şi
un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei reprezentându-l prevenirea
săvârşirii de infracţiuni13.
11
Idem, pp. 326-327.
12
Aceşti factori sunt explicaţi în literatura de specialitate prin intermediul orientărilor socio-
economice şi a celor sociologice propriu-zise: teorii de esenţă funcţionalistă (teoria tensiunilor
sociale; teoria oportunităţilor diferenţiale) şi teorii de esenţă culturalistă (teoria asociaţiilor
diferenţiate; teoria conflictelor culturale; teoria subculturilor delincvente); pentru detalii a se
vedea Cristian Lazăr, “Elemente de criminologie”, în Ioan Durnescu (coord.), op. cit., pp. 173-
215.
13
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, Casa de editură şi presă
Şansa, Bucureşti, 2002, pp. 165-168.
130
D. Modelul curativ
Modelul curativ fundamentat de doctrina apărării sociale (reprezentată

de renumiţii cercetători în drept penal şi criminologie Filippo Gramatica în Italia
şi Marc Ancel în Franţa), după anul 1945, are ca obiectiv principal tratamentul
şi resocializarea infractorului ca urmare a aplicării unor măsuri de
individualizare judiciară a pedepsei concomitent cu individualizarea pe
perioada executării14.
Ulterior, modelul curativ din cadrul criminologiei de tratament a fost
aspru criticat din cauza ineficienţei programelor aplicate, mai ales deţinuţilor;
drept urmare metoda clinică a fost înlocuită cu metoda empirică din cadrul
criminologiei actului.
E. Criminologia actului
Criminologia actului este reprezentată de Maurice Cusson în Canada şi

Lygia Negrier-Darmont în Franţa. Conform acestei teorii, actul (faptul concret,
real) şi actualul reprezintă câmpul de observaţie al noului curent, care, prin
intermediul analizei strategice (propusă de Maurice Cusson) a realizat progrese
privind diagnosticul şi pronosticul în cazul persoanelor care comit infracţiuni.
Rămâne în discuţie legitimitatea pedepsei în funcţie de care este definită crima
(M. Cusson), un rol esenţial în administrarea pedepselor revenind statului15 care
intervine în relaţia “oportunitate – crimă” prin control social şi sancţionare ca
“frână” în calea actelor criminale16.
F. Critica diverselor forme de reacţie socială
Critica teoriilor strategice nu diminuează importanţa acestora privind

mişcarea de idei din criminologie – în condiţiile obiective ale modificării
fenomenului criminal odată cu evoluţia societăţii – de la viziunea deterministă
cauzală (anterior trecerii la act) spre viziunea dinamică (în momentul faptei), cu
atât mai mult cu cât acestea sunt “două viziuni care se completează reciproc”17.
14
Pentru detalii privitoare la cele patru tipuri de modele de reacţie socială prezentate a se vedea
Ioan A. Iacobuţă, Criminologie, Editura Junimea, 2002, pp. 322-335.
15
În cadrul conceptului de “justiţie privată” (M. Cusson), tot mai multe opinii actuale se
îndreaptă către soluţia privatizării instituţiilor de corecţie şi dezvoltarea “închisorilor
particulare” (a se vedea Robert M. Bohm, Keith N. Haley, Introduction to Criminal Justice,
traducere şi adaptare Pavel Abraham, Justiţia penală. O viziune asupra modelului american, Ed.
Expert, Bucureşti, 2002, p. 630).
16
Tudor Amza, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Bucureşti, Lumina Lex,
2002, pp. 978-980.
17
Ibidem, p. 180.
131
Maria SANDU
Avându-se în vedere criticile diferitelor forme de răspuns specific la

criminalitate, în funcţie de perioada de timp şi tipul de comunitate, se pune
problema dezvoltării în viitor a funcţiilor justiţiei penale în contextul unui
climat politic dat. Politica de justiţie penală, aşa cum arată cercetătorii
americani, poate să meargă fie pe “modelul controlului infracţiunii” – în acest
caz funcţia justiţiei penale constând în “controlul comportamentului criminal” în
vederea eficientizării “procesului de justiţie penală” – fie pe “modelul
procesului legal corect”, situaţie în care scopul îl reprezintă “protecţia
persoanelor nevinovate şi condamnarea persoanelor vinovate” în vederea
apărării “idealului libertăţii personale”, eventual împotriva “tiraniei” statale18.
1. Probaţiunea – formă modernă de reacţie socială

şi protecţie comunitară
Ideea de probaţiune a apărut odată cu evoluţia acestor curente şi teorii

din domeniul criminologiei şi al sociologiei devianţei care au antrenat unele
schimbări în filosofia sistemului de justiţie penală. Probaţiunea se înscrie în
tendinţa moderată din cadrul concepţiilor moderne privind aplicarea modelelor
de reacţie socială, menţinându-se ca o sancţiune specifică modelului curativ19.
Justificarea cercetărilor din domeniul sociologiei devianţei – cauze şi
condiţii sociale care generează actul delincvent – şi din cel al criminologiei –
factorii şi dinamica actului criminal în sens larg – precum şi reacţia socială
faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de
represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor (Rodica M. Stănoiu, 1998)
coincide cu o serie dintre obiectivele pe care le au în vedere sistemele moderne
de probaţiune şi anume:
 nevoia de securitate a individului în cadrul comunităţii;

 prevenirea infracţionalităţii;
 asigurarea unui tratament corespunzător nu numai celor care
comit astfel de fapte, ci şi victimelor acestora în sensul unei
justiţii restaurative;
 adaptarea normelor etico-juridice la mutaţiile ce survin în cadrul
sistemului economic, cultural sau social în ansamblu.
18
A se vedea Pavel Abraham, Justiţia penală. O viziune asupra modelului american, pp. 609-
614.
19
În literatura de specialitate s-a atras deja atenţia asupra faptului că “România este pe cale să
aplice ideologia de tratament” ceea ce poate reprezenta “periculozitatea testării unui sistem
eşuat” (T. Amza, op. cit., p. 900).
132
Aspectele mai sus relevate, ca rezultate ale cercetărilor din domeniul

infracţionalităţii, au impus unele modificări în cadrul sistemului de justiţie
penală, cu referire strictă la introducerea sentinţelor comunitare.
Conceptul de sentinţă comunitară se referă la sancţiunile şi măsurile care

menţin infractorul în comunitate şi implică o restricţie a libertăţii prin impunerea
asupra condamnatului a unor condiţii şi obligaţii de a căror implementare răspund
anumite instituţii desemnate de lege. Termenul include, de asemenea, orice sancţiune
impusă de instanţă sau orice măsură luată înainte sau în loc de sancţiune penală,
precum şi orice modalitate de executare a unei sentinţe custodiale în afara închisorii
şi care respectă caracteristicile enumerate mai sus20.
În ceea ce priveşte sursele reglementării sancţiunilor comunitare, în

literatura de specialitate se vorbeşte despre «pluralismul jurdic» care
desemnează existenţa simultană a unor surse şi prescripţii normative diferite
care se aplică unor situaţii identice (B. de Sousa Santos, 1996 apud Doina
Balahur, 2002). Relevante din acest punct de vedere sunt:
a. Tradiţia socio-juridică în reglementarea sancţiunilor comunitare şi

implicit a probaţiunii
b. Reglementările din dreptul internaţional cu privire la drepturile
omului în calitate de standarde universale şi regionale
c. Asistenţa tehnică şi cooperarea inter-jurisdicţională internaţională
d. Implicarea societăţii civile în promovarea sancţiunilor comunitare.
Măsurile şi sancţiunile comunitare reprezintă o alternativă la sancţiunile

privative de libertate. Noţiunea de sancţiune neprivativă de libertatate utilizată
în acest context şi preluată din dreptul românesc este similară cu noţiunea de
sancţiune comunitară din legislaţia internaţională, cu următoarele precizări:
 Comparativ cu sancţiunile şi măsurile comunitare care se bucură de o
reglementare expresă în legislaţiile europene şi internaţionale,
sancţiunile neprivative de libertate din dreptul penal român se referă
generic la două instituţii de drept penal: suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere (art. 86¹-86 C. P.) ca formă specifică de
suspendare condiţionată a executării pedepsei cu închisoarea şi măsura
educativă a libertăţii supravegheate (art. 103 C.P.).
 Totodată, în timp ce măsurile comunitare din dreptul european şi
internaţional sunt reglementate în mod expres şi separat alături de
sancţiunile comunitare, în dreptul nostru, măsurile speciale de
20
Recomandarea R (92)16 privind Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare, adoptată de către Consiliul Europei la 19 octombrie 1992.
133
Maria SANDU
supraveghere sunt implicite, îndeplinirea lor fiind cumulativă alături de

una sau mai multe obligaţii impuse de instanţa de judecată.
 Un prim pas către reglementarea expresă a sancţiunilor şi măsurilor
comunitare în dreptul nostru a fost realizat prin Legea nr. 301 din 28
iunie 2004 privind adoptarea noului Cod penal 21, în care, munca în
folosul comunităţii este reglementată atât ca sancţiune de sine stătătoare
pentru minori (art. 123, alin. 1, lit. f) din noul C.P.) şi pentru majori (art.
70 din noul C.P.), cât şi ca măsură de supraveghere în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere (art. 101-106 din noul C.P.),
amânării aplicării pedepsei (art. 109 şi 127 din noul C.P.) sau a
suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru minori (art. 124
alin 2 din noul C.P.). Corelativ, executarea muncii în folosul comunităţii
a fost reglementată, în mod special, în cadrul executării pedepselor
principale neprivative de libertate, prin Legea nr. 294 din 28 iunie 2004
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal (art. 7-19 din capitolul I, secţiunea
I).
În acest sens, probaţiunea este văzută ca una dintre primele sancţiuni

comunitare “intermediare” reglementate ca măsură alternativă la pedeapsa
privativă de libertate.22
Însă, chiar şi definiţiile care propun probaţiunii înţelesul de sancţiune,
fac trimitere la aspectele asistenţiale – consiliere şi tratament – ceea ce inculcă o
„dublă finalitate a probaţiunii ca metodă simultană de supraveghere a executării
sentinţelor comunitare şi asistare psiho-socială într-un proces continuu de
evaluare multidimensională” (Sorina Poledna, 2002).
În cadrul Conferinţei Europene Permanente privind Probaţiunea
(C.E.P.), conceptul de probaţiune a fost utilizat într-un sens mai larg, fiind
corelat cu ceea ce sociologia denumeşte “concepte de sensibilizare” (sensitising
concept) atunci când se referă la un sistem general şi deschis care-şi primeşte
21
Prin O.G. nr.58 din 2005 s-a amânat intrarea în vigoare a Legii nr.301 din 2004 – Codul penal
şi a Legii nr.294 din 2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal până la data de 1 septembrie 2006; deoarece până la această
dată nu a fost posibilă promovarea şi intrarea în vigoare a unui proiect de lege care să remedieze
deficienţele constatate, prin O.U.G. nr. 50 din 2006, termenul de intrare în vigoare a celor două
acte normative a fost prorogat.
22
O definiţie în formă succintă a ceea ce este probaţiunea se regăseşte în documentele Naţiunilor
Unite care arată că probaţiunea este o “sancţiune şi o metodă de lucru cu infractori special
selectaţi, care constă în suspendarea condiţionată a pedepsei pentru o perioadă de timp în care
aceştia sunt supravegheaţi şi primesc consiliere individuală şi tratament” (UNICRI, 1998 apud
Kevin Haines, 2002).
134
semnificaţiile în funcţie de contextul în care este utilizat. În acest caz,

probaţiunea se referă la toate activităţile specifice care sunt desfăşurate în
domeniul justiţiei penale: evaluarea presentenţială, intervenţia înainte de faza
judecăţii, gestionarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare, asistenţa penală şi
post-penală, activităţile de prevenţie a infracţionalităţii etc (A.Van Kalmthout, J.
Dereks, 2000 apud Kevin Haines, 2002).
Probaţiunea în perioada modernă este definită ca fiind parte a complexului de

justiţie penală fiind una dintre instituţiile de justiţie penală a cărui rol în cadrul
acestui sistem este hotărât de către guvern, şi ale cărei activităţi sunt determinate
direct prin politicile guvernamentale (prin care putem înţelege de fapt, politicile
stabilite de clasa politică). Rolul probaţiunii este definit mai degrabă în termenii
posibilelor beneficii care sunt aduse comunităţii şi, în mod mai specific, în
termenii capacităţii probaţiunii de a proteja publicul prin activităţi care
sancţionează şi controlează infractorii (Kevin Haines, 2002)23
Acesta este sensul conferit noţiunii de “probaţiune” care a început să se

dezvolte în ţara noastră, în perioada 1996-1998 mai întâi sub forma unor
proiecte de probaţiune din domeniul privat, în colaborare cu instituţiile din
sistemul de justiţie penală, continuând cu organizarea în sistem guvernamental a
serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere, în anul 2001.
Un rol extrem de important în ceea ce priveşte dezvoltarea probaţiunii în
ţara noastră îl are dreptul internaţional – mai ales cu privire la reglementarea
măsurilor şi sancţiunilor neprivative de libertate, precum şi a justiţiei juvenile –
acesta furnizând norme, valori şi principii care au caracter universal şi regional.
În continuare vom trece în revistă principalele documente internaţionale şi
europene în materie, după cum urmează:
 Declaraţia universală a drepturilor omului 24
 Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului 25

 Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice
 Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale 26
23
Pentru detalii privitoare la definirea probaţiunii a se vedea Kevin Haines, “Ce este
probaţiunea?” în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului …, pp. 56-82. Definiţia
propusă reprezintă, în acelaşi timp, un model viabil pentru implementarea unui sistem modern
de probaţiune în România, în vederea elaborării politicilor, strategiilor, metodelor şi direcţiilor
de acţiune la nivel naţional şi local.
24
Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217A (III) din 10 decembrie 1948.
135
Maria SANDU
 Convenţia împotriva Torturii şi a altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane

sau Degradante 27
 Regulile şi Standardele Minime ale Administrării Justiţiei Juvenile –
Regulile de la Beijing 28
 Regulile şi Standardele Minime pentru Măsurile Neprivative de
Libertate – Regulile de la Tokyo 29
 Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea delincvenţei
juvenile – Ghidul de la Riyadh 30
 Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare
31
Dacă avem în vedere şi reglementările internaţionale şi europene în

materia drepturilor omului, respectiv a drepturilor copilului, la care România a
aderat, precum şi asistenţa tehnică şi cooperarea inter-jurisdicţională în plan
european şi internaţional, obţinem un tablou complet asupra surselor-cadru a
reglementării probaţiunii în România.
SURSELE REGLEMENTĂRII PROBAŢIUNII ÎN ROMÂNIA
DREPTUL REFORMA ASISTENŢA TEHNICĂ

INTERNAŢIONAL ŞI LEGISLATIVĂ DIN ŞI COOPERAREA
EUROPEAN PRIVIND CADRUL SISTEMULUI INTER-
DREPTURILE OMULUI DE JUSTIŢIE PENALĂ JURISDICŢIONALĂ
În acest context, în anul 2000, a fost întocmit un proiect de lege cu

privire la organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune, care a fost
adoptat sub forma Ordonanţei Guvernului nr. 92 din 29 august 2000 privind
organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi
25
Convenţia a fost semnată sub auspiciile Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950 la Roma.
26
Ambele pacte au fost adoptate de Adunarea Generală O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi au intrat
în vigoare la 23 martie, respectiv 3 ianuarie 1976. România a ratificat pactele la 31 octombrie
1974 prin Decretul nr. 212 publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 146 din 20
noiembrie 1974.
27
Adoptată de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984, intră în
vigoare la 26 iunie 1987. Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 19 din 1990.
28
Adoptate de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985.
29
Adoptate de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 45/110 din 16 decembrie 1990.
30
Adoptat de Adunarea Generalăprin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1990.
31
Adoptat de Consiliul Europei prin Recomandarea Nr. (92)16 din 19 octombrie 1992.
136
de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate32, aprobată şi

modificată prin Legea nr. 129 din 20 martie 2002.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1239 din 2000 a fost aprobat
Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor OG 92 din 2000 pentru organizarea şi
funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a
executării sancţiunilor neprivative de libertate; următorul moment a fost
reprezentat de adoptarea Legii nr. 129 din 2002 pentru aprobarea şi modificarea
O.G. nr. 92 din 2000. Ultimul act normativ adoptat în materie este reprezentat
de Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de
probaţiune care, la intrarea în vigoare, a abrogat art. 7 şi 8 din O.G. nr. 92 din
2000 ceea ce a determinat în mod implicit schimbarea denumirii serviciilor de
reintegrare şi supraveghere în servicii de probaţiune.
REGLEMENTÃRIINTERNAŢIONALE
REFORMA ANTE- DEZVOLTAREA INTRODUCEREA MĂSU-

SISTEMULUI DE PROIECT DE PRACTICII O.N.G RILOR ŞI SANCŢIU-
EXECUTARE A LEGE PRIVIND ÎN DOMENIUL NILOR NEPRIVATIVE DE
PEDEPSELOR PROBAŢIUNEA PROBAŢIUNII LIBERTATE
D.G.P. D.G.P. C.P.; C.P.P.
REFORMA LEGISLATIVĂ
MINISTERUL JUSTIŢIEI
C.Pen; C.Pr.Pen; Legea Probaţiunii
Astfel, a fost conturat cadrul legal – instituit prin intermediul legilor

speciale mai sus menţionate – privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor, atât la nivel central – prin
înfiinţarea Direcţiei de Reintegrare Socială şi Supraveghere în cadrul
Ministerului Justiţiei33, cât şi la nivel local prin înfiinţarea serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere, în prezent serviciile de probaţiune de pe
lângă tribunalele din ţară.
32
Conform noului act normativ, termenul de “probaţiune” a fost înlocuit cu cel de “reintegrare
socială şi supraveghere” în ideea de a se evita confuzia cu “sistemul probelor” din cadrul
diferitelor ramuri ale dreptului.
33
Prin Ordonanţa nr. 81 din 30 august 1999 aprobată prin Legea 71 din 2001, Guvernul
României a aprobat participarea Ministerului Justiţiei ca membru permanent la Conferinţa
Europeană Permanentă de Probaţiune, care promovează cooperarea internaţională în domeniul
sancţiunilor şi măsurilor comunitare.
137
Maria SANDU
2. Justiţia restaurativă şi protecţia victimei
Un sistem modern de probaţiune nu se poate dezvolta decât în spiritul

realizării unei justiţii restaurative ale cărei principii34 subscriu noului curent în
filosofia penală actuală care presupune existenţa unor proceduri flexibile în
orice fază a procesului penal, cu includerea medierii35 în beneficiul reciproc al
părţilor: victima şi infractorul; rudele acestora; reprezentanţi ai comunităţii;
reprezentanţi ai autorităţii penale.
Justiţia restitutivă (relaţională sau de echilibru) dezvoltată ca alternativă
la sistemul represiv tradiţional, pleacă de la premisa că toate părţile ar trebui
implicate în răspunsul la infracţiune: infractorul, victima şi comunitatea. Astfel,
conform paradigmei restitutive are loc o deplasare a accentului pe următoarele
aspecte (J.F. Klaus, 1998)36:
 infracţiunea este considerată a fi îndreptată împotriva altei persoane

sau a comunităţii;
 pedeapsa nu înseamnă în mod necesar producerea deliberată a
suferinţei;
 controlul infracţionalităţii se realizează prin mecanisme socio-
economice;
 răspunderea juridică inculcă asumarea faptei şi repararea pagubei;
 răspunderea penală capătă concomitent o dimensiune individuală şi
socială;
 caracterizarea infractorului se realizează în funcţie de capacitatea şi
dorinţa de reabilitare a acestuia;
 rolul victimei nu mai este unul periferic, aceasta devenind actor
central.
Aşadar, prin toate aspectele enumerate care relevă rolul dimensiunii
psiho-socio-economice în producerea şi controlul fenomenului infracţional prin
implicarea şi responsabilizarea tuturor actorilor comunitari (inclusiv a victimei),
paradigma justiţiei restitutive nu reprezintă decât o etapă intermediară în saltul
34
Pentru detalii a se vedea Institutul Naţional de Criminologie, “Studiu privind evaluarea
aplicării unor elemente de justiţie restaurativă în România”, în Evaluarea sistemului de justiţie
restaurativă în România, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004, pp. 93-94.
35
Pentru amănunte privind medierea, în general, a se vedea Daniela Gîrleanu-Şoitu, “Medierea
conflictelor” (cap. VIII), în Vasile Miftode, Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi
metodă, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, 2004. Conform Anexei la Recomandarea R (99) 19,
medierea în cauzele penale este o procedură care “se aplică în toate procesele în care victima şi
infractorul au posibilitatea, cu acordul lor liber consimţit, să participe activ la rezolvarea
problemelor ce decurg din infracţiunea comisă, cu ajutorul unei terţe persoane imparţiale
(mediator)”.
36
A se vedea Doina Balahur, “Pluralismul socio-juridic şi reglementarea probaţiunii: standarde
legislative universale şi europene”, în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului …, pp. 26-
29.
138
calitativ de la sistemul retributiv tradiţional la cel restaurativ bazat pe medierea

conflictelor în vederea “restaurării” echilibrului şi ordinii iniţiale.
Justiţia restaurativă este un proces în care toate părţile care au legătură cu
o anumită infracţiune colaborează pentru găsirea unei căi prin care să fie
înlăturate consecinţele nefaste ale infracţiunii şi implicaţiile sale pentru viitor”
(Memorandumul explicativ la Recomandarea R (99) 19 privind medierea în
cauzele penale a Comitetului de Miniştri adresată statelor membre adoptată la
15 septembrie 1999).
Aşa cum lesne se poate observa, principiile justiţiei restaurative, cu

accent pe medierea victimă-infractor, asistarea victimei şi implicarea
comunităţii în rezolvarea situaţiilor conflictuale, coincid cu unele dintre
obiectivele principale ale oricărui sistem modern de probaţiune.
Din acest punct de vedere, cadrul legislativ iniţial privind dezvoltarea
sistemului românesc de reintegrare socială şi supraveghere a exclus din sfera
reglementărilor speciale această categorie importantă de beneficiari, şi anume
victimele infracţiunii37. Astfel încât, din perspectiva practicii serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere, s-au conturat două etape de abordare a
problemei, după cum urmează:
A. Într-o primă etapă a avut loc abordarea, chiar dacă tardivă, a victimei
infracţiunii în cadrul medierii agresor-victimă ca activitate implicită a
programelor de asistenţă psihosocială acordată la cerere de către serviciile de
reintegrare persoanelor condamnate şi supravegheate în comunitate sau celor
deţinute. Avându-se în vedere insuficienţa resurselor de personal, în primul
rând, şi insuficienta pregătire de specialitate în domeniu a consilierilor de
reintegrare38, terapia agresorului şi medierea victimă-agresor s-a realizat de
către unele servicii din ţară, în parteneriat cu organizaţii neguvernamentale, în
cel puţin două moduri:
a. Alocarea de către serviciile de reintegrare a cazurilor de mediere

victimă-infractor, către organizaţii neguvernamentale care derulează
proiecte privind medierea39, urmând monitorizarea comună a cazurilor
(evaluarea infractorului de către serviciile de reintegrare, respectiv a
victimei de către organizaţiile de profil).
37
O.G. 92 din 2000, Legea 129 din 2001şi Regulamentul privind aplicarea ordonanţei de
organizare şi funcţionare a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere reglementează în
mod expres, însă lacunar, doar “asistenţa şi consilierea” penală şi post-penală pe care serviciile
trebuie să o acorde numai “persoanelor condamnate” la o pedeapsă neprivativă de libertate (la
cerere) sau la o pedeapsă privativă de libertate (cu acordul beneficiarilor).
38
De exemplu, consilierii din cadrul serviciilor de reintegrare socială din zona Moldova (Iaşi,
Suceava, Bacău, Neamţ) au participat la training-uri de specializare în terapia agresorului şi
mediere victimă-agresor, organizate la nivel local, de către Centrul de Mediere şi Securitate
Comunitară Iaşi, în anul 2003.
139
Maria SANDU
b. Înfiinţarea şi funcţionarea a două Centre Experimentale de Justiţie

Restaurativă, în Bucureşti şi Craiova, organizate în parteneriat de către
Ministerul Justiţiei şi Fundaţia “Familia şi Ocrotirea Copilului” în
cadrul proiectului “Justiţia restaurativă – un posibil răspuns la
infracţionalitatea juvenilă”, derulat în perioada septembrie 2002-
decembrie 200340. La nivel local s-au constituit echipe pluridisciplinare
alcătuite din specialişti din cadrul instituţiilor de justiţie penală, inclusiv
din serviciile de reintegrare socială şi supraveghere.
Aplicarea celor două modele, în funcţie de fezabilitatea proiectelor,

vizează promovarea principiilor justiţiei restaurative la nivel naţional, în
primul rând prin responsabilizarea principalilor actori sociali din sistemul de
justiţie penală, precum şi prin implicarea comunităţii locale.
B. Cea de-a doua etapă se referă la reorganizarea, începând cu 1

ianuarie 2005, serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor
prin constituirea serviciilor de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor. Acest lucru a fost posibil, corectându-se deficienţa legislativă de
excludere a victimei din categoria beneficiarilor serviciilor de reintegrare, prin
adoptarea Legii nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea
protecţiei victimelor infracţiunilor. Acest act normativ a conferit serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere competenţă materială şi teritorială privind
consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni şi asigurarea altor forme de
asistenţă a victimelor infracţiunilor (cap. III art. 7-13 din Legea 211/2004).
Aşa cum se poate observa, cea de-a doua etapă cu privire la forma
specifică de protecţie a victimei prin intermediul serviciilor de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, nu a reprezintat decât
consfinţirea prin lege a demersurilor practic-aplicative din cadrul primei etape
mai sus menţionate, în colaborare cu societatea civilă.
Aspectele privitoare la protecţia victimei în România sunt legate, în
primul rând, de modernizarea sistemului de justiţie juvenilă, în contextul
general al reformei sistemului de protecţie a familiei şi copilului (după anii '90),
39
Este modelul aplicat în perioada 2001-2003 de către Serviciul de Reintegrare Socială şi
Supraveghere de pe lângă Tribunalul Iaşi în colaborare cu Centrul de Mediere şi Securitate
Comunitară Iaşi, prin crearea unor instrumente de lucru comune.
40
Pentru detalii privitoare la evaluarea proiectului, a se vedea “Studiu evaluativ asupra
programului experimental de justiţie restaurativă din România”, în Evaluarea sistemului de
justiţie restaurativă din România, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2004, pp. 9-87.
140
datorită conştientizării efectelor negative ale violenţei şi a oricăror forme de

abuz mai ales asupra copilului41. Drept urmare, actualul cadru normativ în
domeniul justiţiei restaurative a fost completat prin Legea nr. 192 din 17 mai
2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în vederea
extinderii acestei activităţi şi în afara sistemului de justiţie penală cu accent pe
latura preventivă. Conform acestei legi, orice persoană fizică sau persoană
juridică poate recurge la mediere pentru a soluţiona, în mod voluntar, conflictele
ivite în materie civilă, comercială, de familie sau penală, dacă legea nu prevede
altfel42.
În concluzie, pentru viitor este asigurat cadrul legal – general dar şi

special – al elaborării metodologiei, precum şi al strategiilor şi planurilor de
acţiune la nivel central şi local, în vederea realizării unei practici unitare în
cadrul sistemului de probaţiune şi justiţie restaurativă care să includă, în mod
necesar, parteneriatul dintre autorităţile publice şi organizaţiile
neguvernamentale.
1. Ce este criminologia reacţiei sociale?

2. Descrieţi principalele modele de reacţie socială împotriva criminalităţii.
3. Ce sunt măsurile şi sancţiunile comunitare?
4. Definiţi probaţiunea
5. Care sunt principalele surse ale reglementării probaţiunii în România?
6. Surprindeţi perspectiva evolutivă în relaţia dintre justiţia retributivă
(represivă), justiţia restitutivă şi justiţia restaurativă.
7. Ce este justiţia restaurativă şi care sunt etapele implementării acesteia
din perspectiva protecţiei victimei în România?
41
Pentru amănunte privitoare la tendinţe şi evoluţii legislative privind protecţia copilului şi
familiei a se vedea Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei,
Legislaţie în domeniul asistenţei sociale, Bucureşti, 2003; de asemenea, Sandu Maria, Filiaţia
din perspectiva protecţiei familiei şi a copilului, în “Caiete Sociologice”, Revistă a Institutului
Social Român, nr. 3, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2005, pp. 370-397. În prezent,
noul cadru normativ cu privire la protecţia copilului este reprezentat de Legea nr. 272 din 21
iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
42
De asemenea, se poate apela la mediere si in cazul conflictelor din domeniul protectiei
consumatorilor, in cazul in care consumatorul invoca existenta unui prejudiciu ca urmare a
achizitionarii unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a
garantiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in contractele incheiate intre
consumatori si agentii economici ori a incalcarii altor drepturi prevazute de legislatia nationala
sau a Uniunii Europene in domeniul protectiei consumatorilor.
141
Maria SANDU
III. Forme de protecţie şi asistenţă socială

a persoanelor deviante
1. Strategii de prevenire a devianţei,

delincvenţei şi infracţionalităţii
Experienţa acumulată, îndeosebi în domeniul practicii şi politicii

antiinfracţionale (anticriminale), aduce serioase argumente în favoarea
accentuării şi intensificării activităţilor preventive, pe următoarele
considerente43:
 Ineficacitatea politicilor şi practicilor represive
 Facilitarea prevenţiei de existenţa unei baze naturale, anterioare
oricărui delict pe “principiul posibilităţii prevenţiei”
 “Multiplicarea factorilor de risc delictual” în contextul modificării
realităţii sociale în ansamblu
 Elaborarea de către Consiliul Europei a unor recomandări specifice
domeniului de combatere şi prevenire a fenomenului infracţional,
transformate în politici generale prin acceptarea acestora de către
statele membre44.
Prevenţia este definită ca “ansamblu de politici, măsuri şi tehnici care, în afara

cadrului justiţiei penale, vizează reducerea diverselor tipuri de comportamente
ce antrenează prejudicii considerate de stat ca fiind ilicite”45.
Definiţia de mai sus subscrie “concepţiilor limitative” asupra definirii
prevenţiei care se referă la controlul infracţionalităţii “prin eliminarea sau
limitarea factorilor criminogeni şi prin gestionarea adecvată a factorilor de
mediu fizic şi social care provoacă ocazii favorabile” (Alvaro Pires, 1995)46
comiterii de infracţiuni (crime şi delicte).
43
Pentru detalii a se vedea George Nemţu, Ioan Cîmpeanu, Cătălin Ungureanu, Intervenţie şi
prevenţie în delincvenţă, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998, pp. 94-97.
44
A se vedea Recomandarea nr. R (87) 19 a Comitetului de Miniştri a Consiliului European.
45
Conform George Nemţu şi colab., op. cit., p. 101.
46
Ibidem, p. 102.
142
Conform “concepţiilor extensive” sau “totalizatoare”, combaterea

infracţionalităţii în general, inclusiv sancţiunile penale, capătă conotaţii
preventive.
1. Tipuri de activităţi preventive
Tipuri de activităţi preventive sau “tipologii de prevenţie” plecând de la

definirea, utilitatea şi natura activităţilor concrete de prevenire47:
 Prevenţia delincvenţei juvenile este caracterizată prin măsuri educative de

tip individual, prevenirea delincvenţei juvenile constituind un
domeniu specific al politicii sociale (politici anticriminale) în
care se găsesc implicate diferite aspecte vizând educaţia,
sănătatea, condiţiile de îngrijire şi de locuire, activitatea
serviciilor de asistenţă socială, a autorităţilor publice şi a
organismelor neguvernamentale48.
 Prevenţia infracţionalităţii în general are în vedere inhibarea

comportamntelor ilicite prin ameninţările pedepsei ce se va
aplica.
 Prevenţia generală sau indirectă vizează factorii macro-sociali ai dinamicii

conduitei infracţionale
 Prevenţia specifică este focalizată pe factorii cauzali specifici, precişi şi

vizibili ai conduitei infracţionale.
 Prevenţia primară orientată spre modificarea factorillor şi condiţiilor

criminogene din mediul fizic şi social global
 Prevenţia secundară focalizată pe activităţi preventive la nivelul unor

grupuri cu nivel crescut al riscului de a comite fapte antisociale,
ilicite.
 Prevenţia terţiară are în vedere activităţile de prevenire a riscului de

recidivă, precum şi cele care vizează reinserţia socială a
persoanelor în cazul cărora este dovedită comiterea unei
infracţiuni.
 Prevenţia socială are ca obiectiv identificarea şi determinarea factorilor

infracţionalităţii în vederea canalizării efectelor prin intermediul
unor programe specifice şi complexe.
47
A se vedea George Neamţu, “Tipologii ale acţiunilor preventive”, în op. cit., pp. 104-108.
48
Conform Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contem-
porană.Studiu comparativ între Statele Unite şi România, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 405.
143
Maria SANDU
 Prevenţia situaţională vizează supravegherea, direcţionarea mediului

imediat (de “proximiate”) în vederea eliminării situaţiilor,
împrejurărilor predelincvenţionale (factori personali îmbinaţi cu
factori situaţionali).
Ultima clasificare, şi cea mai operaţională, se regăseşte în practicile

europene actuale, acestea find axate pe implicarea publicului în aplicarea
politicilor penale. Astfel, în Recomandarea nr. R (83) 7 a Consiliului Europei cu
privire la participarea publicului la elaborarea politicii penale se face referire
expresă la prevenţia socială care trebuie să fie axată pe următoarele aspecte:
a. Promovarea unei informări corespunzătoare a părinţilor asupra
problemelor legate de cauzele, simptomele şi prevenirea delincvenţei
juvenile.
b. Pregătirea corespunzătoare a cadrelor didactice în vederea rezolvării
problemelor de adaptare şi integrare în mediul şcolar.
c. Asigurarea inserţiei/reinserţiei profesionale a persoanelor tinere în
general şi a celor care manifestă comportamente deviante, în mod
special.
d. Implicarea asociaţiilor cetăţeneşti în dezvoltarea locală şi urbanistică
în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii şi a reducerii aspectelor
criminogene ale urbanizării.
e. Promovarea şi încurajarea dialogului între autorităţile locale şi opinia
publică în vederea consolidării rolului celei din urmă la realizarea
prevenţiei sociale.
f. Realizarea, în colaborare cu societăţile de asigurare şi cu specialiştii
din domeniul pazei şi securităţii, a unui inventar al măsurilor de
precauţie şi al mijloacelor tehnice elementare ce trebuie respectate şi
utilizate în vederea prevenirii infracţionalităţii.
În ceea cepriveşte modalităţile generale şi speciale ale prevenire a
fenomenului infarcţional, accentele sunt puse pe aplicarea pedepselor
neprivative de libertate – în baza sentinţelor comunitare – după cum urmează:
a. Sensibilizare opiniei publice privind repercursiunile pe plan social

ale săvârşirii de fapte penale în vederea descurajării infracţionalităţii.
b. Implicarea accentuată a personalului din unităţile de detenţie – centre
de reeducare sau serviciile socio-educative din penitenciare – în
vederea pregătirii pentru liberare prin:
- menţinerea legăturii între deţinuţi şi familie, comunitate;
- calificarea/recalificarea profesională la locul de detenţie;
- art-terapie, diversificarea programelor educative şi culturale din
mediul de detenţie.
144
c. Promovarea interesului faţă de pedepsele neprivative de libertate, în

special în rândul specialiştilor din cadrul justiţiei penale – magistraţi,
consilieri de probaţiune, poliţişti etc.
d. Sensibilizarea opiniei publice cu privire la regimul neprivativ de
libertate al persoanelor care au comis infracţiuni şi încurajarea
opiniei publice în asumarea unui rol practic în tratamentul neprivativ
de libertate prin:
- sprijinirea dezvoltării serviciilor de probaţiune, în special, şi a
celor de asistenţă socială în general;
- utilizarea şi valorificarea voluntariatului în aceste structuri.
e. Promovarea unor politici şi practici nediscriminatorii privind accesul
la educaţie, integrarea şcolară sau inserţia/reinserţia profesională a
persoanelor delincvente sau potenţial delincvente.
f. Promovarea colaborării în cadrul comunităţii, atât la nivelul
sistemului de justiţie penală, cât şi în afara acestuia, prin implicarea
societăţii civile, organizaţiilor neguvernamentale în vederea:
- sprijinirii morale şi materiale a persoanelor delincvente sau
potenţial delincvente;
- protecţia victimelor infracţiunilor.
2. Intervenţia psihosocială specializată
Intervenţia psihosocială specializată în domeniul devianţei, delincvenţei

şi infracţionalităţii se realizează într-un cadru instituţionalizat, în funcţie de care,
se conturează două mari arii de intervenţie:
Asistenţa psihosocială în afara sistemului de justiţie penală
Minorii care nu răspund penal (sub 14 ani) reprezintă o categorie aparte

de persoane, a căror protecţie şi asistenţă socială întră sub incidenţa legilor
speciale care reglementează activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială
(D.G.A.S.) în fiecare judeţ din ţară, precum şi a altor instituţi şi organizaţii
abilitate de lege.
Protecţia copilului49 care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal se
realizează prin luarea următoarelor măsuri speciale:
49
Conform Legii nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, care exceptând unele articole expres menţionate, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.
145
Maria SANDU
Plasamentul copilului constitie o măsură de protecţie specială, având caracter

temporar, care pote fi dispusă, după caz, la:
 persoană sau familie
 un asistent maternal
 un serviciu de tip rezidenţial
Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu

caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilulului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau abandonat în unităţi sanitare.
Supravegherea specializată este o măsură specială care se ia faţă de copilul

care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal şi constă în menţinerea
copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii,
cum ar fi:
 frecventarea cursurilor şcolare
 utilizarea unor servicii de îngrijire de zi
 urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie
 interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu
anumite persoane.
Plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial specializat este o măsură de

protecţie specială care se ia faţă de copilul care nu răspunde penal, fie în cazul
săvârşirii unei fapte penale cu un grad ridicat de pericol social, fie în cazul
săvârşirii în continuare de fapte penale de către copilului asupra căruia s-a luat
măsura supravegherii specializate.
În acest sens, serviciile de probaţiune manifestă un rol activ, atât prin

parteneriatele încheiate la nivel local cu instituţiile şi organizaţiile mai sus
amintite, cât şi prin programele de intervenţie iniţiate şi derulate în comun, cu
scopul prevenirii delincvenţei juvenile. Este de menţionat că rolul activ al
Serviciului de Probaţiune se manifestă şi prin aceea că urmăreşte atragerea
instituţiilor din cadrul sistemului de justiţie penală – în special poliţia şi
parchetul – care reprezintă un important factor responsabil de activităţile de
prevenţie în domeniul infracţionalităţii.
146
Asistenţa psihosocială în cadrul sistemului de justiţie penală
POLIŢIE PARCHET INSTANŢA ÎNCHISOARE
INSTANŢA
PENTRU
MINORI
SERV. PROB.
BIR. PROB.
C O M U N I T A T E
Fig. 5 Calităţi procesuale

147
Maria SANDU
Schema de mai sus relevă că, între serviciile de probaţiune şi toate

celelalte instituţii de justiţie penală, trebuie să existe o colaborare tipică, în
funcţie de limitele de competenţă şi atribuţiile specifice, în corelaţie cu etapa
procesual penală în care se află persoana care a comis infracţiunea – persoană
învinuită, inculpată, condamnată, liberată condiţionat etc. (a se vedea Fig. 5)50.
În plus, în cadrul colaborării cu instituţiile din sistemul de justiţie penală,
pe lângă sarcinile specializate legate de beneficiarii direcţi, serviciile de
probaţiune. manifestă un rol activ în ceea ce priveşte eficientizarea comunicării,
atât în cadrul sistemului, cât şi în cadrul mai larg al comunităţii. Pentru atingerea
acestui obiectiv, utilizează următoarele mijloace:
 organizarea periodică şi sistematică a unor întâlniri de lucru pe o
anumită temă;
 încheierea unor protocoale de colaborare;
 iniţierea şi derularea unor proiecte-program de intervenţie comune în
parteneriat cu organizaţii neguvernamentale de la nivel local şi
naţional51.
Instituirea şi funcţionarea instanţei pentru minori constituie un element esenţial pentru

sistemul românesc de probaţiune, atât privind lărgirea ariei de intervenţie cu privire la
serviciile de probaţiune (S.P.) destinate minorilor, cât şi pentru dezvoltarea
organizaţională – crearea birourilor de probaţiune (B.P.), pe lângă fiecare judecătorie,
subordonate serviciilor de probaţiune de pe lângă tribunale, obiectiv ce se regăseşte în
strategia de dezvoltare a sistemului de probaţiune pe termen lung.
Crearea instanţelor pentru minori reprezintă un pas important pentru
protecţia şi promovarea drepturilor şi intereselor copilului, a căror funcţionare
va îmbunătăţi considerabil calitatea actului de justiţie pentru copii iar hotărârea
magistraţilor va fi adusă la standardele minime internaţionale.
Judecătorul pentru minori se referă la specializarea acestuia în judecarea cauzelor

penale în care sunt acuzaţi minorii, pronunţând o hotărâre judecătorească echitabilă,
având în vedere atât fapta comisă cât şi circumstanţele personale ale minorului.
50
Pentru detalii privitoare la sistemul britanic de probaţiune a se vedea, Kevin Haines, “Ce este
probaţiunea?”, în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului..op. cit., p. 59.
51
În prezent, proiectul Instanţa pentru minori cuprinde toate instituţiile din sistemul de justiţie
penală: poliţie, parchet, instanţe, centre de reeducare, penitenciare şi s-a extins în mai multe
municipii şi judeţe din ţară prin înfiinţarea de secţii sau complete specializate la nivelul
judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel (prevedere expresă în legea de organizare
judecătorească).
148
Procurorul pentru minori, în baza atribuţiilor conferite prin lege Ministerului Public de a
apăra drepturile şi interesele minorilor, are un rol principal în instrumentarea dosarului
penal în care sunt cercetaţi minori cu mandat de a putea dispune neînceperea urmăririi
penale şi sesizarea serviciilor sociale şi a celor de probaţiune pentru luarea unor măsuri de
protecţie pentru minor.
Poliţistul pentru minori manifestă un rol activ în instrumentarea dosarului cu minori

în ceea ce priveşte efectuarea actelor premergătoare, identificarea făptuitorului şi
efectuarea anumitor acte procedurale solicitate de procuror. Principala atribuţie a
poliţistului pentru minori se referă la activitatea de prevenire a infracţionalităţii atât
prin contactul permanent cu familia, şcoala şi alte colectivităţi, cât şi prin programe
de informare realizate organizat în colaborare cu alte instituţii civile.
Un argument în plus în ceea ce priveşte importanţa colaborării serviciilor

de probaţiune cu toate instituţiile din sistemul de justiţie penală îl reprezintă
tipurile de beneficiari comuni în funcţie de etapa procesuală în care se află
persoana care a săvârşit infracţiunea (a se vedea Fig. 4). Astfel, conform
legislaţiei în vigoare corelată cu noile modificări, beneficiarii se referă la
următoarele categorii de persoane:
 Persoane inculpate (minori şi majori) în faza de urmărire penală,

respectiv în faza de judecată (art. 11 alin 1 lit d din O.G. 92
din 2000, coroborat cu art 1 alin 7 din Legea 129 din 2002,
ambele cu trimitere la art. 1 din O.G. 92 din 2000)
 Persoane condamnate (minori şi majori) la o pedeapsă neprivativă sau

privativă de libertate (art 1 şi art 11 alin 2 din O.G. 92 din
2000).
 Persoane (minori şi majori) a căror pedeapsă cu închisoarea a fost

graţiată total prin lege sau a căror măsură educativă de
internare într-un centru de reeducare a fost înlăturată prin
lege (art 1 alin 2 şi alin 8 din Legea 129 din 2002).
 Persoane (minori şi majori) liberate condiţionat (Legea 129 din 2000;

protocolul de colaborare nr. 4543 din 14 februarie 2003
încheiat între fosta Direcţie de Reintegrare Socială şi
Supraveghere şi fosta Direcţie Generală a Penitenciarelor;
art. 86-88, cap. VIII, din Legea nr. 294 din 2004 privind
executarea pedepselor).
149
Maria SANDU
 Victimele unor infracţiuni limitativ enumerate de lege: infracţiuni

săvârşite cu violenţă sau care aduc atingere libertăţii
sexuale a persoanei; infracţiuni privind prevenirea şi
combaterea traficului de persoane; victimele violenţei în
familie (cap. III art. 7-13 din Legea 21 din 2004 privind
protecţia victimelor).
Aşa cum se poate observa, victimele unor categorii de infracţiuni

limitativ enumerate intră în categoria beneficiarilor serviciilor de probaţiune
prin completarea cadrului normativ cu o lege specială privitoare la protecţia
victimelor; ulterior, a fost adoptată legea privind statutul personalului din
probaţiune, urmată la scurt timp de legea privind medierea, după cum urmează:
 Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea
protecţiei victimelor infracţiunilor care oferă cadrul legal pentru
reorganizarea serviciilor de reintegrare ca servicii de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor, care sunt abilitate să asigure consiliere
psihologică, precum şi alte forme de asistenţă socială.
 Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de
probaţiune care modifică denumirea serviciilor de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor în servicii de probaţiune.
 Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei
de mediator se aplică în mod corespunzator şi în cauzele penale care privesc
infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
De asemenea, unii beneficiari şi activităţi asistenţiale, care intră sub
incidenţa probaţiunii, fac trimitere şi la alte legi speciale:
 Legea nr. 76 din 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi

stimularea forţei de muncă care include în categoria
beneficiarilor prevederilor legii, “persoanele liberate din
detenţie” în căutarea unui loc de muncă;
150
 Legea nr. 217 din 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în

familie care face referire în mod expres la “Serviciul de
reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor care va
pregăti personal specializat – asistenţi sociali şi psihologi –
capabil să desfăşoare programe de terapie şi consiliere a
agresorilor. Rezultatele aplicării acestor programe se vor
prezenta instanţelor, în condiţiile legii.”
În loc de concluzie, pe baza celor mai sus arătate, vom încerca să

conturăm un model de perspectivă privind extinderea ariei de intervenţie în
cadrul sistemului românesc de probaţiune, care are în vedere atât evoluţia
practicii în domeniu, cât şi a legislaţiei în vigoare, cu modificările preconizate.
1. Definiţi prevenţia în general şi prevenţia delincvenţei juvenile în

particular.
2. Care sunt principalele tipuri de activităţi preventive?
3. Enumeraţi aspectele legate de prevenţia socială conform standardelor
internaţionale.
4. Care sunt modalităţile generale şi speciale de prevenţie a
fenomenului infracţional din perspectiva aceloraşi standarde
internaţionale?
5. Care sunt măsurile speciale care se iau asupra copilului care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal?
6. Care este rolul instanţei pentru minori în cadrul sistemului de justiţie
penală?
7. Care este rolul Serviciului de Probaţiune (S.P.) în administrarea
justiţiei în comunitate?
8. Care sunt beneficiarii comuni ai instituţiilor de justiţie penală?
9. Care sunt perspectivele de extindere a ariei de intervenţie în sistemul
românesc de probaţiune?
151
Maria SANDU
STRATEGIA PRACTICA SERV. MODIFICARE

MJ-PROBAŢIUNE DE PROBAŢIUNE LEGISLATIVĂ
EXTINDERE ARIE DE INTERVENŢIE S.P.
 EVALUARE PSIHOSOCIALĂ
PRESENTENŢIALĂ
POSTSENTENŢIALĂ
Estimarea riscului de recidivă
 SUPRAVEGHERE
FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
PE PERIOADA PROCESULUI
AMÂNAREA PRONUNŢĂRII SENTINŢEI
AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI
MĂSURI ŞI SANCŢIUNI COMUNITARE:
Libertate sub supraveghere
Libertate sub supraveghere severă
Munca în folosul comunităţii
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
LIBERARE CONDIŢIONATĂ
 ASISTENŢĂ ŞI CONSILIERE
PROGRAME DE PREVENIRE
CONSILIERE
LUCRUL CU GRUPUL
TERAPIA AGRESORULUI
MEDIERE CONFLICTE
MEDIERE VICTIMĂ-AGRESOR
PROTECŢIA VICTIMEI
PROGRAME COMUNITARE
ASISTAREA PERSOANELOR DEPENDENTE
ASISTAREA PERSOANELOR CU DEFICIENŢE MINTALE
Fig. 6. Probaţiunea. Tipuri de activităţi – tendinţe, perspective
152
IV. Asistenţa psihosocială în cadrul sistemului

de justiţie penală
Aşa cum rezultă din Fig. 6, în lumina iminentelor modificări ale

legislaţiei penale, precum şi a legislaţiei speciale din domeniul probaţiunii ori
din domenii conexe, sunt clar conturate perspectivele de extindere a ariei de
intervenţie în cadrul sistemului de probaţiune, cu referire strictă la cele trei
activităţi de bază: evaluarea psihosocială; supravegherea în comunitatate;
asistenţă şi consiliere. În continuare vom încerca să abordăm, în lumina acestor
modificări legislative, însă într-o manieră diferită, principalele activităţi
asistenţiale din domeniul probaţiunii.
În acest sens, pornim de la observaţia susţinută de evoluţia practicii în
domeniu că, pe de o parte, două dintre tipurile principale de activităţi specifice
probaţiunii, respectiv evaluarea psihosocială 52 şi asistenţa şi consilierea, sunt
reglementate separat, cu puţine elemente explicite de continuitate; pe de altă
parte, ceea ce legea denumeşte “asistenţă şi consiliere” este reglementat într-un
mod general şi lacunar.
În consecinţă, propunem un mod de abordare unitar, care să reflecte
continuitatea activităţilor asistenţiale, cu includerea evaluării ca tip specific de
activitate, în cadrul unui ciclu asistenţial (a se vedea Fig. 7).
Ca urmare a acestei abordări ciclice, în funcţie de etapa procesual penală
în care se află beneficiarii serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, se
desprind două ramuri de bază ale asistenţei psihosociale în probaţiune şi anume:
asistenţa psihosocială penală şi asistenţa psihosocială post-penală (a se vedea
Fig. 8).
Aşa cum se poate observa, în cadrul celor două ramuri asistenţiale
principale, se disting tipuri de activităţi comune, şi anume: evaluarea psihosocială,
consilierea, programele comunitare, dar şi activităţi specifice cum ar fi: estimarea
riscului şi managementul riscului, planificarea executării pedepsei, terapia
agresorului, medierea victimă-infractor sau asistarea persoanelor cu probleme
speciale. În acelaşi timp se remarcă o condensare a activităţilor asistenţiale în etapa
presentenţială şi condamnatorie sau executorie – asistenţa psihosocială penală –
faţă de etapa post-executorie, în care se produce o diminuare a acestor activităţi ce
conturează asistenţa psihosocială post-penală.
52
Menţionăm că legislaţia în vigoare se referă strict la referatul de evaluare (presentenţial) sau
la referatul de evaluare pe perioada supravegherii (postsentenţial), ori la rapoartele şi
referatele de evaluare intermediară sau finală, acestea fiind reglementate ca instrumente de
lucru, care sunt utilizate în calitate de acte, documente atât în cadrul dosarului de supraveghere,
respectiv de asistenţă psihosocială (de uz intern pentru probaţiune), cât şi în cadrul dosarului
penal, de la parchet sau instanţă, ori în cadrul dosarului psiho-comportamental din detenţie
(documente de uz extern).
153
Maria SANDU
Ciclu asistential Fig. 7
154
A S I S T E NŢ A PSIHOSOCIALĂÎNPROBAŢIUNE
ASISTENŢĂ PENALĂ ASISTENŢĂ POST-PENALĂ
S.P. DETENŢIE S.P.
Evaluare Evaluare Evaluare
Planificarea
Estimarea
riscului executării pedepsei
Consiliere Consiliere Consiliere
Lucrul cu Lucrul cu
grupul grupul
Terapia Terapia
agresorului agresorului
Mediere conflicte Mediere conflicte Suport

Mediere victimă- Îndrumare
Protecţia victimei
infractor Orientare
Asistenţa Asistenţa
persoanelor persoanelor
dependente dependente
Asistenţa Asistenţa
persoanelor cu persoanelor cu
deficienţă mintală deficienţă mintală
Programe comunitare: Pregătirea pentru liberare: Programe

 mediere familială  mediere cu familia comunitare
 integrare şcolară  consiliere vocaţională
 inserţie socio-prof.  calificare profesională
Fig. 8. Asistenţa psihosocială în probaţiune
155
Maria SANDU
1. Asistenţa psihosocială penală
A. Evaluarea psihosocială este un proces complex şi continuu de evaluare şi

reevaluare, care în funcţie de etapa procesual penală în care se află beneficiarii
serviciilor de probaţiune, poate lua forma evaluării psihosociale presentenţiale
sau a evaluării psihosociale postsentenţiale (post-condamnatorie). De
asemenea, în cadrul procesului sau ciclului asistenţial, se poate vorbi de evaluare
primară (pre- sau postsentenţială), evaluare intermediară (în etapa de intervenţie
şi monitorizare) şi evaluare finală (odată cu încheierea procesului asistenţial).
Evaluarea, ca etapă distinctă în cadrul procesului asistenţial, capătă

aspecte particulare şi conotaţii diferite, atunci când se realizează de către
serviciile de probaţiune, pentru persoanele aflate în detenţie – penitenciar sau
centre de reeducare. Astfel, aşa cum arătam anterior, evaluarea primară realizată
în detenţie se poate baza atât pe referatele de evaluare presentenţiale
comunicate de către serviciile de probaţiune în colaborare cu instanţa,53cât şi pe
rapoartele de evaluare psiho-comportamentală elaborate de către serviciile de
probaţiune în colaborare cu serviciile socio-educative. În acest fel, se asigură
colaborarea serviciilor de probaţiune cu serviciile de specialitate din cadrul
penitenciarelor şi centrelor de reeducare, în vederea planificării executării
pedepsei, aspect la care vom reveni pe parcursul lucrării. Modalităţile concrete
de realizare a evaluării psihosociale în asistenţa penală, de către serviciile de
probaţiune, vor fi prezentate în cele ce urmează:
a.1. Întocmirea de referate de evaluare pentru parchet şi instanţe

(art 11 alin1 lit. d din O.G. nr.92 din 2000 coroborat cu art. 1 alin 7 din Legea
nr. 129/2002; art. 6-15 din Regulamentul de aplicare a O.G. 92 din 2000)
contribuie la estimarea riscului pentru siguranţa publică cu relevanţă în luarea
măsurilor preventive, la individualizarea pedepsei în vederea aplicării unei
sentinţe adecvate nevoilor de reabilitare şi reintegrare socială a beneficiarilor
serviciilor de probaţiune, precum şi la planificarea executării pedepselor
neprivative sau privative de libertate.
53
În acest sens, se preconizează, ca urmare a informatizării sistemului de justiţie penală şi
realizarea unei baze de date comune, facilitarea comunicării referatelor de evaluare, în format
electronic, între parchete, instanţe, serviciile de probaţiune şi unităţile de detenţie.
1 56
Calitatea – conţinut şi formă – şi realismul referatelor de evaluare

reprezintă o condiţie esenţială primară cu privire la demonstrarea eficienţei
serviciilor în cadrul sistemului de justiţie penală. Referatele sunt, dacă vrem,
purtătorul de cuvânt al serviciului, care-i crează în acelaşi timp imaginea, poate
cel mai important mijloc de comunicare, alături de alte documente emise de
către serviciu.
Perspectivele de dezvoltare şi specializare a acestui tip de activitate ţin,
atât de evoluţia practicii în domeniu, cât şi de necesitatea modificărilor
legislative, după cum urmează:
 Extinderea întocmirii referatelor de evaluare (presentenţiale) în faza de
urmărire penală pentru învinuiţi dar şi pentru victime la solicitarea expresă
şi insistentă a procurorilor şi judecătorilor specializaţi în cauzele cu minori
(a se vedea proiectul Legii probaţiunii din 2005).
 Susţinerea referatului de evaluare în instanţă de către consilierul de
probaţiune.
 Comunicarea referatului de evaluare către unităţile de detenţie în vederea
colaborării serviciilor de probaţiune la planificarea executării pedepsei cu
închisoarea sau a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare.
De asemenea, informaţiile din referat constituie evaluarea primară pentru
deţinut pe baza căreia se pot construi programe de asistenţă penală şi post-
penală în vederea pregătirii pentru liberare.
Există propuneri pentru prevederea expresă în Codul de Procedură

Penală a obligativităţii dispunerii referatului de evaluare în cazuri limitativ
menţionate, pentru minori şi infractori primari. Opiniile magistraţilor susţin
această propunere, cu atât mai mult cu cât, ancheta socială a cărei dispunere este
obligatorie prin lege (art. 482 C. Pr. Pen.) nu oferă informaţii suficiente care să
ajute urmărirea penală sau individualizarea pedepsei. Această propunere este
susţinută parţial în noua lege (2004) de modificare a Codului Penal, care face
referire expresă la persoana făptuitorului şi împrejurările care atenuează sau
agravează pedeapsa în capitolul intitulat “Individualizarea pedepselor”.
Întocmirea de referate de evaluare pe perioada supravegherii

(postsentenţială) (art. 13 alin 1, 2 şi 3 din Regulamentul de aplicare a O.G.
nr. 92 din 2000) de către serviciile de probaţiune pentru persoanele care
execută o pedeapsă neprivativă de libertate în baza unei sancţiuni
comunitare, este o activitate similară cu cea a întocmirii de referate de
evaluare presentenţiale, pentru parchet şi instanţă, cu deosebirea că
informaţiile relevante se referă în primul rând la conduita pe perioada
supravegherii, precum şi la modul de 157
Maria SANDU
îndeplinire şi respectare a măsurilor şi obligaţiilor stabilite de instanţa de

judecată.
 În prezent, practica serviciilor de probaţiune urmăreşte demonstrarea utilităţii
referatului de evaluare pe perioada supravegherii (post-sentenţial), care
reprezintă cel mai eficient mijloc de probare în faţa instanţei a modului cum se
desfăşoară supravegherea în comunitate şi totodată, un mijloc de comunicare
între instituţia desemnată cu supravegherea şi biroul de executare penală.
Evaluarea psihosocială intermediară (art. 18 alin 3 şi art. 46 alin 2

lit. e din Regulamentul de aplicare a O.G. 92 din 2000) are în vedere
întocmirea de către serviciile de probaţiune, la interval de şase luni, a
raportelor intermediare de supraveghere sau a referatelor intermediare de
reintegrare socială şi supraveghere, în primul caz numai pentru persoanele
supravegheate, iar în cel de-al doilea caz pentru persoanele din
supraveghere care au solicitat asistenţă psihosocială. Rolul evaluărilor
intermediare, care sunt de uz intern, este acela de a oferi atât perspectiva
desfăşurării supravegherii, cât şi perspectiva evoluţiei situaţiei psiho-
socio-economice a persoanelor asistate şi supravegheate, reprezentând
totodată repere pentru revizuirea şi modificarea planurilor de reintegrare
socială şi supraveghere.
O altă ipostază a evaluării intermediare este reprezentată de referatul de
evaluare psihosocială pentru liberare condiţionată, 54 care, chiar dacă nu este
încă reglementat în mod special în legea de organizare şi funcţionare a
serviciilor de probaţiune, acesta a început să aibă un rol din ce în ce mai mare în
cadrul Comisiei pentru liberare condiţionată, cu atât mai mult cu cât evaluarea
are în vedere potenţialii beneficiari în asistenţa psihosocială post-penală.
În acelaşi sens, protocolul de colaborare dintre fosta Direcţie Generală a
Penitenciarelor şi fosta Direcţie de Reintegrare Socială şi Supraveghere (în
prezent, Direcţia de Probaţiune) din februarie 2003, face referire la referatul de
evaluare psiho-comportamentală, care trebuie întocmit, cu o lună înainte de
punerea în libertate a minorului internat într-un centru de reeducare sau deţinut
într-un penitenciar, şi trimis serviciului de probaţiune de pe lângă tribunalul din
judeţul de domiciliu al acestuia.
Evaluarea psihosocială finală se concretizează în cadrul serviciilor

de probaţiune prin întocmirea referatelor finale de reintegrare socială şi
supraveghere (art 46 alin 2 lit. f din Regulamentul de aplicare a O.G. 92
din
54
Pentru detalii a se vedea Ramona L. Ghedeon, “Aspecte ale muncii consilierului de
158 reintegrare socială în penitenciar”, în Sorina Poledna, Probaţiunea în România …, pp. 247-276.
2000)55. Evaluarea finală concluzionează asupra nivelului de reintegrare socială

şi a celui de adaptare la mediul social concret a persoanelor din supraveghere
care solicită în prealabil asistenţă şi consiliere. În schimb, pentru evaluările
psihosociale finale a persoanelor asistate în detenţie sau a celor asistate post-
liberatoriu, serviciile de probaţiune utilizează informaţiile oferite prin
intermediul instrumentelor de lucru specifice instituţiilor partenere, acestea fiind
sintetizate de către Serviciul de Probaţiune, în fişele de monitorizare şi evaluare
finală a parteneriatelor.
B. Evaluarea riscului şi managementul riscului. Aşa cum arătam, probaţiunea

acordă o importanţă deosebită cauzalităţii actului infracţional din perspectiva unei
analize longitudinale: antecedente – comportament prezent – consecinţe, într-un
anume context socio-economic şi cultural. Această abordare plurifactorială a
cauzalităţii actului infracţional are în vedere posibilităţile de control al
infracţionalităţii care se realizează în primul rând prin intermediul unor
mecanisme de natură socio-economică. Aceasta este premisa de la care
probaţiunea porneşte în definirea modalităţilor concrete de abordare în plan
acţional având ca principiu fundamental managementul riscului. Principiul
porneşte de la evaluarea risc-nevoi pe baza unor indicatori statici şi dinamici,
avându-se în vedere dimensionarea libertăţii individuale în funcţie de pericolul
pentru public, scopul final reprezentându-l reabilitarea (I. Durnescu, 2002).
În legătură cu evaluarea riscului, sub cele trei forme – riscul de a mai

comite infracţiuni, riscul de autovătămare şi riscul pentru securitatea publică,
practica serviciilor de probaţiune semnalează unele probleme legate de
următoarele aspecte:
- subiectivitatea evaluărilor clinice corelate cu inexistenţa unui
instrument standardizat care să măsoare rata actuarială de recidivă;56
- oportunitatea estimării riscului în cadrul evaluării presentenţiale,57
având în vedere faptul că aceasta este reglementată ca o activitate permanentă
numai în etapa postsentenţială, în cazul persoanelor supravegheate de către S.P.,
reprezentând un capitol distinct al planului de supraveghere şi totodată, repere
55
Acestea sunt instrumente de uz intern, reglementate prin lege, care nu se confundă cu
rapoartele finale de supraveghere (art. 18 alin 3 din Regulamentul de aplicare a O.G. 92/2000),
în care se concluzionează cu privire la modul de îndeplinire şi executare a măsurilor şi
obligaţiilor impuse de instanţa de judecată.
56
Pentru detalii, a se vedea Ioan Durnescu, “Estimarea riscului de recidivă”, în Ioan Durnescu
(coord.), Manualul consilierului…, pp. 335-345.
57
Bazându-se pe analiza factorilor psihosociali statici şi dinamici care influenţează conduita
generală, respectiv factorii inhibitori sau precipitatori ai comportamentului infracţional, unele
servicii de probaţiune estimează riscul în cadrul referatelor de evaluare presentenţiale pentru
parchet şi instanţe, preconizând în acest mod, rolul din ce în ce mai activ al probaţiunii în
această etapă.
159
Maria SANDU
pentru revizuirea şi modificarea acestui plan (art. 22 alin 2 din Regulamentul de

aplicare a O.G. 92 din 2000); ca atare, considerăm că este un argument suficient
pentru necesitatea estimării riscului în etapa presentenţială, cu atât mai mult cu
cât, evaluarea presentenţială se situează la baza întocmirii planului de
supraveghere (în termen de cinci zile!) şi sub aspectul evaluării riscului,
nevoilor şi dificultăţilor persoanei supravegheate în comunitate.
C. Intervenţia şi monitorizarea ca etapă distinctă în cadrul ciclului asistenţial

cuprinde activităţi de bază, specifice serviciilor de probaţiune, dar care sunt general
şi lacunar reglementate de către legea specială privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere (probaţiune).
Activităţile de bază ale intervenţiei şi monitorizării sunt reglementate în

capitolul intitulat “Asistenţa şi consilierea” (art. 1 coroborat cu art. 11 alin 1 lit.
f, g, h, i din O.G. 92 din 2000; art 45-49 din Regulamentul de aplicare a O.G.
92 din 2000) defalcată în asistenţă penală (art. 3 alin 1 şi 2 coroborat cu art 11
alin 2 şi 3 din O.G. 92 din 2000), respectiv asistenţă post-penală (art. 1 alin 1, 2
şi art. 8 din Legea nr. 129 din 2002). Acest tip de activitate urmăreşte atingerea
următoarelor obiective specifice:
 susţinerea persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de
probaţiune în vederea asigurării respectării măsurilor şi obligaţiilor
impuse de către instanţa de judecată;
 diminuarea pericolului de comitere a noi infracţiuni, pentru
persoanele condamnate menţinute în stare de libertate, concomitent
cu însuşirea normelor şi valorilor prosociale;
 crearea oportunităţilor privind adaptarea la mediul familial,
continuarea studiilor, angajarea profesională şi păstrarea locului de
muncă;
 reducerea efectelor negative ale detenţiei pentru persoanele în cazul
cărora s-a aplicat o sancţiune privativă de libertate, în paralel cu
pregătirea pentru liberare şi acordarea de asistenţă psihosocială post-
penală.
În practica serviciilor de probaţiune, intervenţia în asistenţa psihosocială

penală se referă, pe de o parte, la activităţile asistenţiale desfăşurate în cadrul
sau prin intermediul serviciilor de probaţiune pentru persoanele aflate în
evaluarea sau supravegherea acestora, iar pe de altă parte, la activităţile
1 60
asistenţiale pentru persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate

într-o unitate de detenţie – minori internaţi într-un centru de reeducare sau
persoane (minori şi majori) deţinute în penitenciar.
Acest tip de asistenţă constă practic în derularea unor programe
psihosociale individuale şi de grup, în funcţie de nevoile şi dificultăţile
persoanei care a comis infracţiuni corelate cu nivelul riscului, factori care
stabilesc practic intensitatea programelor de reabilitare. Intervenţia
psihosocială se referă la: consiliere; lucrul cu grupul; programe de terapie şi
consiliere a agresorilor (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 217 din 2003)58; mediere
victimă-infractor şi protecţia victimei59; asistarea persoanelor dependente şi a
celor cu deficienţe mintale; programe comunitare de reinserţie socială:
familială, şcolară şi socio-profesională.
În timp ce primele tipuri de activitate sunt comune pentru intervenţia în
cadrul Serviciului de Probaţiune şi în mediul de detenţie, pe o problematică
oarecum diferită, ultimul tip de activitate – programele comunitare – este
specific pentru asistarea persoanelor care execută o pedeapsă neprivativă de
libertate, aflate în supravegherea probaţiunii, precum şi pentru asistarea post-
penală, programe derulate în colaborare cu alte instituţii şi organizaţii din cadrul
comunităţii
.
Consilierea este din perspectiva intervenţiei serviciilor de

probaţiune, un tip de activitate dar şi o tehnică de lucru utilizată atât în
cadrul asistenţei penale, cât şi în cadrul asistenţei post-penale. În ambele
situaţii se utilizează următoarele tipuri de consiliere:60
 consiliere motivaţională;
 consiliere focalizată pe schimbarea atitudinal-comportamentală;
 consiliere axată pe rezolvarea de probleme;
 consiliere vocaţională.
Diferenţierile în ceea ce priveşte aplicarea unui anumit gen de consiliere
se realizează în funcţie de etapa execuţional penală în care se află beneficiarul –
58
Acest tip de activitate a fost introdus de curând în competenţa serviciilor de probaţiune prin
Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, în sensul
abilitării serviciilor de “a pregăti personal specializat – asistenţi sociali şi psihologi, capabili să
desfăşoare programe de terapie şi consiliere a agresorilor” iar “rezultatele aplicării acestor
programe se vor prezenta instanţelor, în condiţiile legii”.
59
Menţionăm că asistarea psiho-socială şi protecţia victimei reprezintă obiectul de activitate al
serviciilor de probaţiune din 1 ianuarie 2005.
60
Pentru amănunte privitoare la tipuri şi tehnici de consiliere, a se vedea Sorina Poledna,
Modalităţi de intervenţie psihosocială în activitatea de probaţiune, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2002.
161
Maria SANDU
execută o pedeapsă neprivativă sau privativă de libertate ori se află în etapa

post-liberatorie, precum şi în funcţie de nevoile şi dificultăţile identificate.
c. 2. Lucrul cu grupul sau terapia de grup se referă la derularea unor

programe de grup specifice, atât în cadrul serviciilor de probaţiune, cât şi în
mediul de detenţie, care urmăresc atingerea următoarelor obiective:
 conştientizarea gravităţii faptei penale şi asumarea consecinţelor ce
decurg ca urmare a săvârşirii acesteia;
 însuşirea unor abilităţi şi deprinderi de adaptare la mediul social
concret – creşterea rezistenţei la frustrare, controlul agresivităţii,
însuşirea unor modalităţi de comunicare şi relaţionare, creşterea
stimei de sine şi diminuarea nivelului de influenţabilitate etc.;
 formarea unei conduite pro-sociale sau dezirabilă social legată de
utilizarea unor modalităţi constructive de petrecere a timpului
liber, de alegere a prietenilor şi a anturajului, însuţirea unor norme de
etică şi deontologie şcolară şi profesională etc.
c. 3. Terapia agresorului este un tip specific de activitate care intră în
competenţa serviciilor de probaţiune, pentru aceasta, începând deja specializarea
consilierilor de probaţiune, cel puţin la nivel local, 61 urmând ca aceste programe
să fie extinse la nivel naţional în cadrul sistemului. Considerăm că această
activitate reprezintă un prim pas către extinderea intervenţiei serviciilor de
probaţiune privind medierea victimă-infractor, asistarea şi protecţia victimei,
aspect confirmat şi de legea privind protecţia victimei (2004).
c. 4. Protecţia victimei, ca tip specific de activitate, a fost iniţiată

începând cu 1 ianuarie 2005, când a avut loc reorganizarea, serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere a infractorilor în servicii de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, în prezent servicii de probaţiune
(conform Legii nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din
serviciile de probaţiune). Acest lucru este posibil, corectându-se deficienţa
legislativă de excludere a victimei din categoria beneficiarilor serviciilor de
reintegrare, prin adoptarea Legii nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri
pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor. Acest act normativ
conferă, serviciilor de probaţiune şi reintegrare socială, competenţă materială şi
teritorială privind consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni şi
61
De exemplu, S.P. Iaşi a participat la asemenea training-uri de specializare a consilierilor în
terapia agresorului, organizate la nivel local de către organizaţii neguvernamentale (Centrul de
Mediere şi Securitate Iaşi; Asociaţia “Alternative Sociale” Iaşi).
162
asigurarea altor forme de asistenţă a victimelor infracţiunilor (cap. III, art. 7-13
din Legea 211 din 2004), după cum urmează:
 Consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor se asigură numai la

cerere, de către serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare
socială a infractorilor care funcţionează pe lângă tribunalele din ţară,
aceste servicii fiind abilitate să intervină numai ulterior sesizării
organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată cu privire la
săvârşirea infracţiunii. (art. 7 şi art. 10).
 Consilierea psihologică se asigură gratuit, la cerere, pentru victimele
infracţiunilor săvârşite cu violenţă sau care aduc atingere libertăţii
sexuale a persoanei, infracţiuni limitativ enumerate, inclusiv pentru
victimele infracţiunilor privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane şi pentru victimele violenţei în familie 62 (art. 8 alin 1 şi art.
13). Evident, legea se referă la acele infracţiuni care produc, pe lângă
trauma fizică, şi o traumă psihologică.
 Consilierea psihologică gratuită se acordă victimelor infracţiunii pe o
perioadă de cel mult trei luni, iar pentru victimele care nu au împlinit
vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult şase luni (art. 9).
 Serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor
sunt abilitate să asigure şi alte forme de asistenţă a victimelor
infracţiunilor (art. 11). Asistenţa psihosocială, indiferent de forma pe
care o îmbracă, incluzând şi consilierea psihologică, poate fi acordată
victimelor infracţiunilor de către serviciile de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor în parteneriat cu organizaţii
neguvernamentale, care, conform legii, pot organiza şi independent
acest tip de servicii (art. 12).
c. 5. Programele comunitare reprezintă din perspectiva serviciilor de

probaţiune un set de activităţi organizate sub forma unor microproiecte de
intervenţie psihosocială, fiind derulate în parteneriat cu instituţiile publice şi
societatea civilă, în baza unor protocoale de colaborare care pot prevedea
posibilitatea iniţierii şi derulării unor proiecte-program de intervenţie comune.
În principiu, aceste programe subscriu acordării de asistenţă psihosocială penală
beneficiarilor care execută o pedeapsă neprivativă de libertate sub supraveghere
62
Sunt avute în vedere atât victimele infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 178 din 2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi
victimele violenţei în familie, categorii care beneficiază şi de măsurile de protecţie şi de asistenţă
prevăzute de legea menţionată, precum şi de Legea nr. 217 din 2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, cu modificările şi completările ulterioare.
163
Maria SANDU
şi reprezintă totodată, baza primirii solicitărilor în vederea acordării de asistenţă

post-penală pentru persoanele liberate condiţionat sau care intră sub incidenţa
graţierii. De asemenea, aceste programe au un rol esenţial în activarea
comunităţii locale în vederea reinserţiei sociale a beneficiarilor în paralel cu
asigurarea securităţii publice.
În principal, programele comunitare iniţiate şi derulate de către serviciile
de reintegrare, în cadrul comunităţii locale, sunt focalizate pe atingerea
următoarelor obiective specifice:
 Integrare şi reintegrare şcolară: alfabetizare, asigurarea continuării
şi definitivării studiilor, adaptarea la mediul şcolar;
 inserţie şi reinserţie socio-profesională: calificare, recalificare,
reconversie profesională, angajare profesională;
 derulare de programe speciale cu privire la:
- prevenirea infracţionalităţii;
- asistarea minorităţilor etnice;
- asistarea persoanelor cu comportament adictiv;
- asistarea persoanelor cu probleme de sănătate fizică şi
psihică;
- asigurarea de suport material şi realizarea incluziunii
sociale.
Totodată, precizăm că toate cele trei tipuri de activităţi – consilierea,

lucrul cu grupul şi programele comunitare – fie în cadrul asistenţei psihosociale
penale, fie în cadrul celei post-penale – trebuie să aibă ca specific pentru
serviciile de probaţiune, următoarele aspecte: terapia agresorului; medierea
conflictelor: intrafamiliale, din cadrul anturajului sau grupului de egali, din
mediul şcolar şi profesional; mediere victimă-infractor; asistarea şi protecţia
victimei.
Toate aceste activităţi sunt avute în vedere pornind de la imperativul
realizării unei justiţii relaţionale sau de echilibru în cadrul paradigmei justiţiei
restaurative, practica serviciilor de probaţiune fiind un exemplu viu al acestui
deziderat, care încearcă să împletească supravegherea şi asistarea persoanei care
comite infracţiunea, concomitent cu asistarea şi protecţia victimei, mijlocite de
medierea victimă-agresor.
În ceea ce priveşte asistenţa psihosocială penală în unităţile de

detenţie, bunele practici reflectă atât pregătirea de specialitate a consilierilor de
probaţiune, cât şi modul de colaborare a acestora cu centrele de reeducare şi
164
penitenciarele. Astfel, principalele obiective ale intervenţiei serviciilor de

probaţiune în unităţile de detenţie63, în colaborare cu serviciile socio-educative,
constau în realizarea următoarelor activităţi:
 planificarea executării pedepsei închisorii sau măsurii educative într-

un centru de reeducare;
 consilierea şi lucrul cu grupul;
 medierea relaţiei cu familia sau prevenirea şi combaterea violenţei
în familie prin programe de terapie şi consiliere a agresorilor;
 medierea victimă-infractor;
 asistarea persoanelor cu probleme speciale legate de adaptarea la
mediul de detenţie, de dependenţă, starea de sănătate mentală etc.;
 pregătirea pentru liberare.
Având în vedere că o bună parte dintre activităţile asistenţiale dsfăşurate

de către serviciile de reintegrare în unităţile de detenţie 64 coincid cu cele
desfăşurate pentru persoanele supravegheate în comunitate, activităţi asupra
cărora ne-am referit anterior, nu vom puncta în continuare decât specificul
asistenţial din detenţie.
c. 6. Planificarea executării pedepsei reprezintă un tip de activitate

complexă care se realizează în unităţile de detenţie de către personalul
specializat în colaborare cu serviciile de probaţiune. În acest sens, se realizează
ceea ce literatura de specialitate denumeşte managementul executării pedepsei
care este un proces continuu de evaluare, planificare şi reevaluare a pedepsei,65
pe care o execută deţinutul, intervenţia serviciilor de probaţiune în unităţile de
detenţie rezumându-se aşa cum arată următoarea schemă:
III
ÎNCHIDEREA
I II
CAZULUI
EVALUARE INIŢIALĂ PLANIFICAREA

ASISTENŢĂ POST-
PENALĂ
63
Acest tip de activitate este reglementat pe lângă legile speciale privind probaţiunea şi
executarea pedepselor de elementele cadru oferite de protocolul de colaborare dintre fosta
Direcţie de Reintegrare şi fosta Direcţie Generală a Penitenciarelor, în baza căruia actualele
servicii de probaţiune îşi ghidează intervenţia, practica evoluând în limitele resurselor de
personal existente în cadrul ambelor instituţii.
64
Pentru amănunte, a se vedea Ramona L. Ghedeon, “Aspecte ale muncii consilierului de
reintegrare în penitenciar”, în Sorina Poledna (coord.), Probaţiunea în România …, pp. 247-277.
65
A se vedea Ioan Durnescu, Cristian Lazăr, “Activitatea consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere în penitenciar”, în Ioan Durnescu (coord.), Manualul consilierului…, pp. 377-388.
165
Maria SANDU
În esenţă, planificarea executării pedepsei include următoarele etape:
1. Categorizarea deţinuţilor pe categorii de risc sau securitate.

2. Clasificarea în funcţie de regimul de detenţie (tipuri de
penitenciar).
3. Repartizarea deţinuţilor pe tipuri de penitenciar sau secţie în
funcţie de riscul pe care îl prezintă.
Se poate lesne observa că serviciile de probaţiune au un rol deosebit de

activ în faza evaluării presentenţiale şi postsentenţiale (I) şi ulterior, în
colaborare cu serviciul socio-educativ din unităţile de detenţie, în faza
planificării executării pedepsei (II), care poate sau nu continua cu asistenţa
psihosocială post-penală (III). Aşadar, din perspectiva serviciilor de probaţiune,
planificarea executării pedepsei accentuează oportunităţile intervenţiei în cadrul
programelor de resocializare, în funcţie de nevoile deţinuţilor, pregătirea
pentru liberare (la termen sau condiţionată) şi oferirea de repere pentru
intervenţia post-liberatorie.
Pregătirea pentru liberare este o activitate complexă în cadrul

asistenţei psihosociale penale realizată în mediul de detenţie de către
serviciul de probaţiune de pe lângă tribunal în colaborare cu serviciul socio-
educativ, care presupune mai multe acţiuni cumulate constând în:
 consiliere şi lucrul cu grupul;
 medierea relaţiei cu membrii familiei, rude apropiate sau alţi
agenţi comunitari;
 şcolarizare şi urmarea unor cursuri de calificare profesională în
detenţie;
 terapie ocupaţională şi art-terapie;
 evaluare psiho-comportamentală şi întocmirea referatului de
evaluare psihosocială pentru liberare condiţionată;
 informare cu privire la posibilitatea de a solicita, ulterior liberării,
includerea în programe speciale de consiliere vocaţională şi
orientare prin intermediul serviciilor de probaţiune.
Pentru viitor, serviciile de probaţiune, pornind şi de la evaluările

efectuate în cadrul referatelor de evaluare presentenţiale pentru persoanele
166
sancţionate cu privare de libertate, îşi vor orienta intervenţia în mediul de

detenţie într-un mod programat, în baza unor proiecte bine definite.
2. Asistenţa psihosocială post-penală
În sensul celor mai sus prezentate se cristalizează şi ceea ce am denumit

asistenţă psihosocială post-penală, oferită de către serviciile de probaţiune, în
baza unei cereri exprese din partea persoanelor a căror pedeapsă a fost graţiată
prin lege sau minorilor a căror măsură educativă a fost înlăturată. De asemenea,
în perioada care a coincis cu punerea în aplicare a obiectivelor protocolului de
colaborare dintre fosta Direcţie de Reintegrare Socială şi Supraveghere şi fosta
Direcţie Generală a Penitenciarelor (februarie 2003), a început să crească
numărul cererilor de asistenţă post-penală din partea persoanelor liberate
condiţionat. În cazul tuturor acestor persoane, serviciile de probaţiune sunt
abilitate să intervină în felul următor:
 acordare de consiliere vocaţională cu accent pe obiectivele legate de

continuarea studiilor sau/şi definitivarea studiilor şi găsirea unui loc
de muncă;
 includere în programe comunitare speciale de reinserţie socială
privind integrarea familială, şcolară, profesională etc.
Precizăm că în cadrul asistenţei post-penale, persoanele asistate

beneficiază atât de programe de intervenţie special iniţiate în baza activării unor
protocoale de colaborare încheiate la nivel local sau central,66 sau încheierii unor
noi protocoale la nivel local, cât şi în baza unor proiecte-program de intervenţie
iniţiate în colaborare cu instituţii şi organizaţii din cadrul comunităţii. În acelaşi
timp, intervenţia serviciilor de probaţiune în această etapă se bazează în
principal pe programele comunitare existente şi derulate de către acestea
împreună cu partenerii comunitari, pentru persoanele aflate în supraveghere,
ceea ce înseamnă că s-a intrat pe un teren deja pregătit pentru asistenţă
psihosocială post-penală prin intermediul asistenţei psihosociale penale. În acest
sens, se poate observa că accentul se pune pe consilierea vocaţională urmată de
66
A se vedea în acest sens, Planul de acţiune pentru punerea în aplicare a prevederilor cuprinse
în programul guvernamental privind reintegrarea socială a persoanelor graţiate elaborat de
către Ministerul Justiţiei (2001).
167
Maria SANDU
suport, orientare şi îndrumare a beneficiarilor asistenţei post-penale, în vederea

includerii în programele comunitare speciale de reinserţie socială.
În prezent, datorită focalizării intervenţiei în etapa presentenţială şi
postsentenţială sau condamnatorie, asistenţa psihosocială post-penală asigurată
de serviciile de probaţiune este mai slab conturată decât asistenţa psihosocială
penală acordată de aceleaşi servicii. Însă, în viitor, odată cu intrarea în vigoare a
noului Cod Penal, unde va fi reglementată instituţia liberării condiţionate sub
supraveghere, se preconizează extinderea intervenţiei probaţiunii şi în această
direcţie.
1. Care sunt principalele tipuri de activităţi specifice asistenţei

psihosociale penale în probaţiune?
2. Care sunt etapele evaluării psihosociale în probaţiune şi
instrumentele de lucru prin care se realizează?
3. Ce reprezintă evaluarea riscului şi managementul riscului în
probaţiune?
4. În ce constă intervenţia şi monitorizarea în cadrul procesului
asistenţial desfăşurat la nivelul serviciilor de probaţiune şi care sunt
principale activităţi definitorii?
5. În ce constă asistenţa psihosocială penală în unităţile de detenţie?
6. În ce constă asistenţa psihosocială post-penală în probaţiune?
Referinţe bibliografice:
1. Abraham, P., Nicolaescu, V., Iasnic, Ş. B., Introducere în probaţiune, Bucureşti, Editura
Naţional, 2001.
2. Balahur, Doina, Fundamente socio-juridice ale probaţiunii, Ed. Bit, Iaşi, 2001.
3. Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999.
4. Butoi, Tudorel (coord.), Victimologie. Curs universitar – perspectiva psihologiei victimale
asupra cuplului penal victimă-agresor, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004.
5. Ceterchi, Ioan, Craiovan, Ion, Introducere în teoria dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993.
6. Chantraine, Gilles, Par-delà les murs. Expériences et trajectoires en maison d'arrêt, Presses
Universitaires de France, 1-re édition, 2004.
7. Ciucă, Valeriu, Repere teoretice în sociologia juridică generală, Ed. Sanvially, Iaşi, 1998.
8. Ferréol, Gilles, Neculau, Adrian (coord.), Violenţa. Aspecte psihosociale, Polirom, Iaşi,
2003.
9. Dublea Aurel, ş.a., Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori,
Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005.
168
10. Durnescu, Ioan (coordonator), Manualul consilierului de reintegrare socială şi supra-

veghere, Ed. Themis, Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”, Filiala Craiova, 2002.
11. Institutul Naţional de Criminologie, “Studiu privind evaluarea aplicării unor elemente de
justiţie restaurativă în România”, în Evaluarea sistemului de justiţie restaurativă în
România, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004.
12. Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
13. Grecu, Florentina, Rădulescu, Sorin, M., Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană.
Studiu comparativ între Statele Unite şi România, Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
14. Iacobuţă, Al. Ioan, Criminologie, Ed. Junimea, Iaşi, 2002.
15. Kalmthout, Anton M. Van (edit.), Durnescu, I. (trad.), Reintegrarea socială şi
supravegherea infractorilor în opt ţări europene, SITECH, Craiova, 2004.
16. Miftode, Vasile (coord.), Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare – strategii
de intervenţie şi efecte perverse, Lumen, Iaşi, 2002.
17. Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică. Tehnici de investigaţie de teren.
Elaborarea proiectelor de intervenţie, Lumen, Iaşi, 2003.
18. Miftode, Vasile, Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, Editura Universităţii
“Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004.
19. Nemţu, George, Cîmpeanu, Ioan, Ungureanu, Cătălin, Intervenţie şi prevenţie în
delincvenţă, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998.
20. Neamţu, Cristina, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de
comportament ale elevilor, Polirom, Iaşi, 2003.
21. Neamţu, George., Stan, Dumitru., Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom,
Iaşi, 2005.
22. Poledna, Sorina (coordonator), Probaţiunea în România – politici. legislaţie, proceduri,
Presa Universitară Clujeană, 2001.
23. Poledna, Sorina (coordonator), Modalităţi de intervenţie psiho-socială în activitatea de
probaţiune, Presa Universitară Clujeană, 2002.
24. Poledna, Sorina (coord.), Raport de cercetare. Comportamentul delincvent. Factori de risc
şi factori protectivi, Anul III, nr. 11/2004, E.D.P., R.A., Bucureşti, 2004.
25. Sandu, Maria, Probaţiune şi reinserţie socială în tranziţia românească, în V. Miftode
(coord.), Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, Ed. Universităţii “Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2004.
26. Sandu, Maria, Aspecte asistenţiale din perspectiva dezvoltării sistemului românesc de
probaţiune, prelegere în cadrul Conferinţei anuale a Asociaţiei Române de Sociologie şi a
Asociaţiei Române de Promovare a Asistenţei Sociale (A.R.P.A.S.), Cluj, 7-8 mai 2004,
publicată în Petru Iluţ, Laura Nistor, Traian Rotariu, România socială. Drumul schimbării şi
al integrării europene, vol. III, EIKON, pp. 311-330.
27. Sandu, Maria, « Probaţiune şi reinserţie socială – studiu de caz », în Miftode, Vasile
(coord.) Sociologia populaţiilor vulnerabile…, op. cit.
28. Sandu, Maria, “Probaţiune şi protecţia victimei în cadrul reformei penale din România”, în
Analele Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi, 2004.
29. Stănişor, Emilian, Bălan, Ana, Pripp, Cristina, Universul carceral. Culegere de studii de
criminologie şi penologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004.
30. Stănoiu, Rodica Mihaela, Criminologie, Oscar Print, Bucureşti, 1998.
31. Zamfir, Cătălin (coordonator), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1993.
Ghiduri de bune practici realizate sub coordonarea Direcţiei de Reintegrare Socială şi

Supraveghere din cadrul Ministerului Justiţiei, cu sprijinul financiar al Centrului de Resurse
Juridice şi al Deparatamentului pentru Dezvoltare Internaţională al Marii Britanii.
169
Maria SANDU
Legislaţie:
1. Abraham, P., Dersidan, E., Codul penal al României: comentat şi adnotat, Naţional,
Bucureşti, 2002.
2. Codul de procedură penală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
3. Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a sancţiunilor neprivative
de libertate.
4. Hotărârea Guvernului nr. 1239 din 2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispoziţiilor OG 92 din 2000 pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare
socială şi supraveghere.
5. Legea nr. 129 din 20 martie 2002 pentru adoptarea şi modificarea OG 92/2000 pentru
organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.
6. Legea nr. 178 din 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu
modificările şi completările ulterioare
7. Legea nr. 217 din 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie
8. Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei
victimelor infracţiunilor
9. Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
10. Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind adoptarea noului Cod penal.
11. Legea nr. 294 din 2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiaciare în cursul procesului penal.
12. Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune.
13. Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
14. Noul Cod penal român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004 (în fază de proiect).
15. O.U.G. nr. 50 din 2006 pentru prorogarea termenului prevăzut la art.512 din Legea nr.
301/2004 - Codul penal şi la art.97 alin.(1) din Legea nr. 294/2004 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
(publicata în M.Of. nr. 566 din 30 iunie 2006).
16. Proiectul de Lege privind Sistemul Naţional de Probaţiune.
170

As A Persoanelor Deviante-M.sandu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

As A Persoanelor Deviante-M.sandu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

As A Persoanelor Deviante-M.sandu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASISTENŢA SOCIALĂ A

Lect. dr. Maria SANDU

I. Devianţă, delincvenţă şi infracţionalitate

II. Reacţia socială cu privire la fenomenul devianţei

III. Forme de protecţie şi asistenţă socială a

IV. Asistenţa psihosocială în cadrul sistemului de

a. Definiri şi delimitări conceptuale din domeniul sociologiei devianţei, criminologiei şi

Concordanţa obiectivelor disciplinei cu planul de învăţământ

Pregătirea specialiştilor din sfera asistenţei psihosociale a persoanelor delincvente

Forme de evaluare şi ponderea în cadrul evaluării finale:

I. Devianţă, delincvenţă şi infracţionalitate

1. Definiri şi delimitări conceptuale

Viziunea sistemică asupra societăţii presupune o structură dinamică ale

Cultura desemnează totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi

Civilizaţia exprimă nivelul de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a

NORME SOCIALE PRINCIPII DE DREPT NORME JURIDICE

Fig. 1. Relaţia dintre valori, principii şi norme

Studiul valorilor sociale pe care le urmăreşte societatea şi în slujba

a. Valorile sociale nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică, ele având

b. Valorile sociale trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială.

c. Valorile sociale trebuie deduse primordial din filosofia ce prezidează

d. Pe de o parte valorile sociale sunt transpuse în normele juridice, iar

e. Privitor la identificarea şi clasificarea valorilor promovate de drept,

Între valorile sociale şi principiile dreptului există o interdependenţă

Normele sociale se referă la comportamentul indivizilor, la acţiunea agenţilor

Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau

Norma juridică, ca element constitutiv, de bază al dreptului este o regulă de

Normele juridice ocupă un loc distinct în sistemul normelor sociale prin:

Conformitatea1 se poate defini ca o tendinţă de adeziune la normele şi valorile

Din perspectiva caracterului normat al vieţii sociale, individul se

 Angajamentul se referă la aspiraţia individuală la un statut socio-

1.2. Devianţa socială

Conceptul de devianţă a apărut în sociologia americană la începutul

Devianţa desemnează ansamblul comportamentelor care se îndepărtează sensibil

În acest sens, devierea de la norme este rezultatul:

 Pozitivă sau constructivă care are un caracter inovator,

1.3. Delincvenţa şi infracţionalitatea

Delincvenţa se referă la un tip de conduită care încalcă legea, privită ca

Delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite şi acte antisociale, care exced

Trăsăturile generale ale delincvenţei4:

Rezultă că delincvenţa este o formă particulară de devianţă având,

Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi

Conform proiectului noului Cod penal român, faptele prevăzute de legea

Delictul reprezintă fapta antisocială, comisă în societate, ce constă în

În sens criminologic, crima este un fenomen (realitate observabilă

Infracţionalitatea, în sens generic şi ca fenomen sociouman, desemnează

Rezultă că o faptă constituie infracţiune – crimă sau delict – numai dacă

prevederea în legea penală – care în fapt reprezintă criterii de diferenţiere de

2. Modele de analiză asupra devianţei,

Analiza delincvenţei şi infracţionalităţii nu se poate reduce la perspectiva

FAPTA LIBER ARBITRU SANCŢIUNEA

Sancţiunea este dată în funcţie de gravitatea faptei

Fig. 2. Orientarea clasică propriu-zisă plasează cauzele principale ale actelor

Sancţiunea este dată în funcţie de periculozitatea făptuitorului

Fig. 3. Orientarea pozitivistă plasează cauza comportamentului infracţional la

Ca atare, aprofundarea analizei acestor fenomene sau procese sociale o

Formele moderne de reacţie socială – de exemplu probaţiunea – acordă o

analize longitudinale: antecedente – comportament prezent – consecinţe, într-un

ANTECEDENTE COMPORTAMENT CONSECINŢE