ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Poliţie
Specializarea: DREPT

Conf. univ. dr. GABRIEL MOINESCU

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

T E O R I A G E N E R AL Ă A D R E PT U L U I

2015

1
 CUPRINS

TEMA 1 - NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1. Despre ştiinţă
2. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
3. Sistemul ştiinţei dreptului
4. Teoria generală a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei dreptului
5. Predarea Teoriei dreptului în România
6. Definiţia Teoriei generale a dreptului
7. Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului
8. Ştiinţele juridice istorice
9. Ştiinţele juridice de ramură
10. Ştiinţele ajutătoare
11. Concluzii
TEMA 2 - CONCEPTUL DREPTULUI
1. Accepţiunile noţiunii de “drept”
2. Dimensiunea morală a dreptului
3. Originea şi apariţia dreptului. Dimensiunea istorică a dreptului
4. Dimensiunea socială a dreptului
5. Esenţa dreptului
6. Conţinutul dreptului
7. Forma dreptului
8. Definiţia dreptului
TEMA 3 - DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL
1. Consideraţii generale despre realitatea socială şi conduita umană în contextul acesteia
2. Sistemul normelor sociale
3. Dreptul şi religia
TEMA 4 - NORMA JURIDICĂ
1. Definiţia normei juridice
2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice
3. Structura normei juridice
4. Clasificarea normelor juridice
5. Acţiunea normei juridice
TEMA 5 - IZVOARELE DREPTULUI
1. Consideraţii generale despre izvoarele dreptului
2. Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului
TEMA 6 - TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE
1. Consideraţii introductive
2. Noţiunea tehnicii juridice
3. Tehnica legislativă
4. Etapele elaborării actelor normative
5. Părţile constitutive ale actului normativ
6. Structura actului normativ
7. Tehnica sistematizării actelor normative
TEMA 7 - REALIZAREA DREPTULUI
1. Consideraţii introductive
2. Formele realizării dreptului
TEMA 8 - INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1. Noţiuni introductive
2. Felurile (formele) interpretării normelor juridice

2
 3. Metodele interpretării normelor juridice
4. Rezultatele interpretării normelor juridice
5. Interpretarea normelor juridice specifice unor ramuri de drept
TEMA 9 - RAPORTUL JURIDIC
1. Definiţia raportului juridic
2. Premisele raportului juridic
3. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
4. Subiectele raportului juridic
5. Conţinutul raportului juridic
6. Obiectul raportul juridic
7. Faptul juridic
TEMA 10 - RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1. Consideraţii generale
2. Definiţie
3. Condiţiile răspunderii juridice
4. Forme specifice ale răspunderii juridice
TEMA 11 – ŞCOLI ŞI CURENTE ÎN GÂNDIREA JURIDICĂ
1. Şcoala dreptului natural
2. Idealismul în drept
3. Şcoala istorică a dreptului
4. Orientarea biologică în drept
5. Pozitivismul în drept
6. Hans Kelsen (1881-1973)
7. H. L. A. Hart
8. J. Rawls
9. Habermas

3
 TEMA 1 – NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1. Despre ştiinţă
Cele mai prestigioase dicţionare definesc ştiinţa astfel:
─ “ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; ansamblu de cunoştinţe
dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii” (Dicţionarul Explicativ al limbii Române elaborat de Academia
Română, 1996);
─ “o ramură de cunoştinţe sau studii care se ocupă de un ansamblu de fapte sau adevăruri,
ordonat sistematic şi care demonstrează funcţionarea legilor generale; cunoştinţe sistematice despre
lumea fizică sau materială” (Webster’s Dictionary of the english language – 1997);
─ “totalitatea ordonată a cunoştinţelor şi experienţelor umane; activitatea de cunoaştere prin
cercetare într-un anumit domeniu” (Dicţionarul limbii germane – 1997);
─ “totalitatea cunoştinţelor, studiilor cu valoare universală caracterizate de un obiect şi o
metodă proprii, bazate pe relaţii obiective confirmate în practică” (Dicţionarul limbii franceze – 1991).
Aşadar, ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe şi experienţe despre natură, societate şi
gândire, rezultate prin utilizarea unor metode de cercetare proprii şi materializate în noţiuni,
concepte, categorii, principii confirmate în practică.
Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea pune în evidenţă şi
demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.
Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări (latura statică a acesteia), dar şi
un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă din care rezultă noi
cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia).
Pentru ca un ansamblu de cunoştinţe să dobândească statutul de ştiinţă, acesta trebuie:
a) să aibă un domeniu foarte bine delimitat de cercetare, denumit şi obiectul de cunoaştere;
b) să aibă format şi perfecţionat un limbaj propriu, bine conturat şi definit;
c) să opereze cu un sistem specific de noţiuni, concepte, categorii, principii şi legi;
d) să aibă o metodologie proprie de cercetare;
e) să aibă formulate ipoteze şi teorii bine fundamentate care permit să explice aspectele
specifice domeniului cercetat;
f) să dispună de întregul arsenal de mijloace şi metode care să permită elaborarea de predicţii,
precum şi de configurarea unei retrospective asupra domeniului specific;
g) să aibă disponibilitatea (capacitatea) de a integra noile descoperiri în propriul sistem
explicativ;
h) să exprime limpede enunţuri adevărate cu privire la ceea ce descoperă în domeniul propriu de
cercetare.
Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.
Există şi altă structurare a ştiinţelor în: ştiinţe fundamentale, ştiinţe particulare şi ştiinţe tehnico-
aplicative, care formează, în opinia UNESCO, sistemul celor 1150 de ştiinţe actuale.
Ştiinţele despre societate sau ştiinţele sociale, în care sunt incluse şi ştiinţele juridice (ştiinţa
dreptului), studiază legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, formele istorice de organizare
socială, modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (etice,
juridice, politice etc.).

2. Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele domenii:
a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor
funcţionale ale acestora. Exemple: economia, politologia, sociologia, psihologia, demografia, lingvistica
etc.;
b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii umane: ştiinţele istorice;

4
 c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice.
Observăm faptul că ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) ocupă un loc bine determinat în vastul tablou
al ştiinţelor sociale, datorită specificităţii (particularităţii) obiectului său de cercetare care este
realitatea juridică ca parte componentă a realităţii sociale.
Ştiinţa dreptului este o ştiinţă social-umană pentru că studiază realitatea juridică, adică acea
dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii particulare social-istorice.
Analiştii sunt de acord că ultima jumătate a secolului XX a fost cea mai remarcabilă perioadă din
istoria omenirii. S-au produs şi se produc sub ochii noştri veritabile revoluţii în plan politic, economic, în
toată complexitatea lor.
Lumea de astăzi, din debutul mileniului trei, se află într-o puternică interdependenţă,
intercondiţionare, trăieşte epoca globalizării cu toate efectele, bune şi mai puţin bune, ce decurg din
aceasta.
Societatea în ansamblul său este confruntată cu o infinitate de fenomene, de mutaţii esenţiale pe toate
planurile: economic, politic, social, spiritual.
Componenta juridică a realităţii sociale capătă în acest context o importanţă aparte. Fiecare stat
este pus să găsească soluţii problemelor noi care se manifestă în societate; el trebuie să organizeze viaţa
oamenilor şi a societăţii în general pe toate coordonatele vieţii: politice, economice, sociale, culturale,
spirituale.
Totul trebuie introdus în tiparul normelor juridice, astfel încât societatea să funcţioneze prin reala
articulare a tuturor componentelor sale. Această funcţie de reglementare revine DREPTULUI.
Dreptul se apleacă asupra realităţii spre a-i cerceta legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile
în care comportamentul uman trebuie să răspundă la comenzile societăţii.
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) este chemată să studieze, să cerceteze legile existenţei şi
evoluţiei statului şi dreptului, viaţa instituţiilor politice şi juridice (apariţia şi evoluţia istorică a acestora),
modalităţile concrete în care aceste instituţii influenţează societatea în globalitatea ei şi suportă, la rândul
lor, influenţa acesteia.
Pretutindeni în lume, în orice societate ştiinţa dreptului este confruntată astăzi cu o vastă
problematică. Domeniul de cercetare şi de analiză care se oferă ştiinţei dreptului este în permanentă
extensie.
Ca fenomen normativ DREPTUL se înfăţişează ca o tentativă de disciplinare, de coordonare şi
articulare a relaţiilor sociale care îi oferă posibilitatea de a promova şi reglementa corespunzător valorile
cele mai importante: viaţa omului, libertăţile individuale, proprietatea, familia, educaţia, siguranţa
juridică, ordinea publică etc.
Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului are o funcţie descriptivă, constând în stabilirea şi fixarea în chip
metodic a faptelor, situaţiilor, împrejurărilor concrete pe care le studiază şi cercetează.
Cealaltă funcţie, funcţia teoretică, constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor, principiilor şi
conceptelor specifice prin care explică domeniul pe care îl cercetează, făcându-l accesibil oamenilor.
Prin cele două funcţii, ştiinţa dreptului, realizează o generalizare a experienţei umane în domeniul
său de cercetare, oferind date verificate, riguros sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte,
principii şi metode specifice, pe baza cărora fenomenele din societate pot fi investigate şi studiate.
În esenţă, ştiinţa dreptului analizează şi cercetează domeniul extrem de vast şi diversificat al
participării oamenilor la circuitul juridic, oamenii priviţi ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu
întregul cortegiu de efecte ce decurg de aici.
Pe vasta scenă a societăţii, a realităţii sociale, oamenii sunt actorii cei mai preţioşi. Ei cooperează,
se interferează, se raportează la semenii lor şi la valorile sociale sub autoritatea dreptului care conduce şi
dirijează comportamentele lor, impunând oamenilor reguli normative şi modele, programându-le într-un
sens, acţiunile şi limitându-le atunci şi acolo, când şi unde raţiunea dictează.
Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a atinge această ţintă, dreptul ca ştiinţă depăşeşte statutul de
“predicator”, adică acela de a studia norma juridică, jurisprudenţa, contractul etc. Dreptul trece în

5
teritoriul concretului, adică realizează un amplu proces de explicare a contextului social în care apar şi
trăiesc normele şi instituţiile juridice.
În acest proces complex, de un extraordinar dinamism, dreptul colaborează cu celelalte ştiinţe
sociale: economia politică, istoria, sociologia, statistica, criminologia, politologia etc.
Importanţa ştiinţei dreptului este pusă în evidenţă cu deosebire în perioadele de profunde
transformări care au avut loc în istoria societăţii. Este suficient să amintim rolul fundamental al dreptului
în viaţa societăţii româneşti, de după anul 1990, când România a parcurs perioada trecerii de la un regim
de dictatură comunistă la un regim democratic. Dreptul a fost cel care, analizând şi cercetând noile
realităţi sociale din România, a găsit soluţiile pentru a reglementa juridic, într-o formă nouă, radical
deosebită de perioada anterioară, cele mai importante relaţii sociale şi valori fundamentale: proprietatea,
libertatea oamenilor, educaţia, societatea civilă etc.
Într-o asemenea perioadă dreptul şi-a demonstrat statutul de ştiinţă. O ştiinţă modernă, dinamică şi
respectată care, departe de a dispărea, cunoaşte astăzi o dezvoltare şi afirmare crescândă în domenii de o
mare varietate ale societăţii.
Simpla observare a realităţilor din societatea românească ne conduce la concluzia că, ştiinţa
dreptului este pusă să găsească rezolvări, să reglementeze o mare diversitate de probleme noi apărute:
privatizarea, protecţia socială, partidele politice, crima organizată, criminalitatea informatică, protecţia
mediului, protecţia drepturilor de autor, contrabanda, spălarea banilor, procedura falimentului, regimul
străinilor, regimul vamal, combaterea corupţiei etc.
Dreptul îşi lărgeşte câmpul de acţiune: realitatea juridică obligă ştiinţa dreptului să-şi dezvolte
funcţia explicativă şi normativă, aceea de cercetare şi analiză, dublate de funcţia de prospectare, de
prognoză.
Dinamismul dreptului şi capacitatea lui de a identifica domeniile ce îşi revendică propria
reglementare şi normare juridică sunt puse în evidenţă de apariţia şi consolidarea unor ramuri noi de
drept: dreptul fiscal, dreptul vamal, dreptul comunitar, dreptul spaţial, dreptul nuclear, dreptul contabil,
dreptul populaţiei, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul maritim, dreptul informatic, dreptul bancar,
dreptul ecologic, dreptul execuţional penal etc.

3. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)

Dată fiind complexitatea fenomenului social-juridic, ştiinţa dreptului îşi repartizează eforturile de
analiză şi cercetare pe toate secvenţele (laturile) acestuia, pentru a le pune în valoare particularităţile şi a
realiza corelarea (închegarea) lor într-un sistem articulat.
Din această perspectivă dreptul este o ştiinţă a valorilor, o ştiinţă a normelor şi o ştiinţă a realităţii.
Dreptul nu este un ambalaj exterior pentru deciziile autorităţii, ci un limbaj cu efecte de structură, un
rezultat al confruntării între interese şi valori.

Dreptul este în esenţa sa produsul faptelor sociale şi ale voinţei omului, un fenomen material
complex, un ansamblu care include valori morale dublate de o ordine normativă, o sumă de acte de voinţă
şi de acte de autoritate, de libertate şi constrângere (Bergel – Teoria generală a dreptului – Paris 1985).
Dreptul este studiat din perspectiva globală, ca un sistem articulat, cu regulile caracteristice; din
perspectiva istorică ca fenomen ce-şi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se
transformă permanent; din perspectiva structurală ca fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe
bine determinate şi care se află la rândul lor în stare de interferenţă.
Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei sale, un constant şi evident proces
de specializare.
Simpla comparare a definiţiilor date dreptului în diferite etape ale evoluţiei sale, începând cu cea
formulată de Ulpian: “Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ce e
drept şi ceea ce e nedrept” şi terminând cu cele formulate astăzi în literatura de specialitate (“Ştiinţa dreptului

6
are ca obiect de studiu forma juridică a societăţii, uniformitatea necesară, genetică, funcţională, structurală,
organizaţională a formei juridice pe care o îmbracă componentele societăţii, explicându-le şi descoperind
legile lor de distribuţie în spaţiul şi timpul social” – Gh. Mihai şi R. Motica – Fundamentele dreptului –
Editura ALL – 1997, pag. 3), evidenţiază acumulările realizate în planul cunoaşterii realităţii juridice.
Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi:
─ Teoria generală a dreptului;
─ Ştiinţele juridice de ramură;
─ Ştiinţele juridice istorice;
─ Ştiinţele juridice ajutătoare.

4. Teoria generală a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei dreptului

Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului este atribuită lui Wilhem Durantis care a
publicat în anul 1275 lucrarea “Specullum juris“, remarcabilă la vremea ei prin curajul de a aborda dreptul
ca ştiinţă de sine stătătoare.
Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului, capătă contur şi fundamentare abia în
secolul XIX constituindu-se în cel mai documentat argument împotriva filozofiei dreptului şi dreptului
natural care orientaseră gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.
Denumită vreme îndelungată ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplină ştiinţifică care-şi
propunea să studieze şi cerceteze considerentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria
generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.
Problema cea mai importantă şi evident cea mai discutată a vizat direcţiile sau domeniile
caracteristice, particulare, de studiu ale noii discipline. Cu alte cuvinte se aşteaptă formulat răspunsul la
întrebările:
Care este obiectul de cercetare al acestei discipline ştiinţifice? Ce studiază ea? Ce principii,
concepte, categorii şi noţiuni juridice conţine această disciplină?
Evident că, de-a lungul timpului, s-au formulat numeroase răspunsuri la aceste întrebări.
În 1899, belgianul Edmond Picard în lucrarea intitulată “Le droit pur” (Dreptul pur) identifică şase
direcţii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului:
─ Enciclopedia universală a Dreptului;
─ Enciclopedia “Vulgară”, care înseamnă iniţierea în tainele dreptului, pentru omul de rând;
─ Enciclopedia preliminară, concepută ca o introducere în studiul dreptului;
─ Enciclopedia complimentară, construită ca o completare a studiului particular al dreptului cu
noţiuni generale;
─ Enciclopedia naţională, concepută ca o radiografie a dreptului naţional, cu elementele,
noţiunile, conceptele şi categoriile juridice specifice fiecărui drept;
─ Enciclopedia formală sau “Dreptul Pur”, care trebuia să studieze permanenţele juridice, adică
domeniul statistic al dreptului, acela pe care îl regăsim în substanţa dreptului în întreaga sa
evoluţie.
În dreptul român, Micea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră modernă, argumentele
pentru o “Teorie generală a dreptului”. Interesul său s-a concentrat asupra surprinderii particularităţilor
dreptului, analizei componentelor acestuia şi constantelor comune tuturor ramurilor dreptului. Imaginea
pe care o obţine autorul asupra dreptului este rezultanta generalizării cunoştinţelor puse la dispoziţie de
disciplinele care studiază diferitele ramuri ale dreptului.
Mircea Djuvara semnalează necesitatea analizei dintr-o perspectivă interioară (juridică) arătată mai
sus, dar şi dintr-o perspectivă exterioară, cea realizată de filozofia dreptului, care, în concepţia sa,
îmbrăţişează toate problemele mari ale dreptului, toate problemele de legislaţie, sociologice, psihologice
şi istorice.
Meritul eminentului jurist constă în faptul că a pus problema posibilităţii cunoaşterii juridice, încercând
să evidenţieze condiţiile realizării acesteia.

7
 În articolul intitulat “Observaţii metodologice asupra fenomenului juridic“ publicat în anul 1939,
Mircea Djuvara consemna foarte riguros:
─ “fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie“;
─ “fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază“;
─ “observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care
orice construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles“;

─ “enciclopedia dreptului studiază articulaţiunea însăşi a gândirii juridice, căutând să determine

în felul acesta ce este esenţialul dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile
lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice“.
Contemporan cu Mircea Djuvara, Eugeniu Speranţia, profesor la catedra de Filozofia dreptului din
cadrul Facultăţii de Drept din Cluj, considera în 1946 că “teoria generală a dreptului trebuie să se ocupe
de următoarele cinci mari probleme:
─ definiţia dreptului ca realitate socială spre a-l deosebi astfel de morală, religie etc.;
─ clasificările dreptului şi sensurile termenului de drept;
─ originea şi evoluţia istorică a dreptului şi legile care guvernează această evoluţie;
─ principiile ideologice care justifică autoritatea dreptului;
─ istoria doctrinelor generale şi filozofice în drept“.
După aproape cincizeci de ani de la această proiecţie formulată de Eugeniu Speranţia, în Italia
anului 1996, doi autori (Mario Jori şi Anna Pintore) consideră ca Teoria generală a dreptului trebuie să
trateze următoarele probleme: conceptele juridice; conceptul dreptului; concepţii despre drept; dreptul şi
statul; filozofia dreptului; formalismul juridic; jurisprudenţa; cibernetica şi dreptul; justiţia; interpretarea
logică juridică; norma juridică, ordinea juridică; pedeapsa; semiotică juridică (Mario Jori, Anna Pintore,
Manuale di Teoria generale del diritto, Seccondo edizione, Torino, 1995).
În România, prof.univ.dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală a dreptului să fie structurată
pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi
statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului; tehnica elaborării actelor
normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului; interpretarea normelor juridice; raportul juridic,
răspunderea juridică.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului este prezentă practic în toate planurile de
pregătire juridică din ţările europene.
În Anglia noţiunile generale de drept sunt conţinute în disciplina ştiinţifică denumită “Jurisprudenţa
generală“. În Franţa şi Italia disciplina se intitulează “Teoria generală a dreptului“.

5. Predarea Teoriei dreptului în România

Istoria învăţământului juridic în România începe în anul 1816, când Ion Vodă Caragea
reorganizează în Ţara Românească Şcoala Domnească, numindu-l ca profesor de drept pe marele cărturar
Logofăt Nestor.
Regulamentul Organic din Ţara Românească (1831) cuprindea şi o dispoziţie specială în baza
căreia se înfiinţează un colegiu juridic cu durata a trei ani, la care erau predate şase discipline de drept.
Prima facultate de drept, cu durata de trei ani, a fost înfiinţată în anul 1850 cu ocazia reorganizării
instrucţiei publice la Bucureşti, fiind predate nouă discipline juridice.
În Moldova s-a înfiinţat în anul 1822 Şcoala de Drept, pentru cursul de legi fiind desemnat
profesorul Christian Flechtenmacher.
La Facultatea de Drept din Bucureşti a luat fiinţă în anul 1913 Catedra de Enciclopedia dreptului,
iar din anul 1948 disciplina “Teoria generală a dreptului“ face parte din programa de învăţământ a tuturor
facultăţilor de drept din România.

6. Definiţia Teoriei generale a dreptului

8
 Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv
determinarea, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează
instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente
constând în “norma juridică“, “izvorul de drept“, “raportul juridic“, “tehnica juridică“.
Din substanţa definiţiei rezultă următoarele aspecte:
─ Teoria generală a dreptului este o disciplină ştiinţifică şi didactic-universitară care cercetează
genul (dreptul) şi nu specia (ramura de drept).
─ Această disciplină studiază dreptul privit ca ansamblu, ca sistem. Teoria generală nu este,
aşadar, o ramură a dreptului.
─ Teoria generală a dreptului elaborează categorii, concepte şi noţiuni fundamentale, specifice
întregului sistem de drept (norma juridică, tehnica juridică, izvoarele dreptului, raportul juridic,
răspunderea juridică). Teoria generală a dreptului nu se raportează la o singură ramură a
dreptului, ci esenţializează şi extrage ceea ce este comun şi definitoriu pentru ansamblul
dreptului.
─ Teoria generală a dreptului studiază totodată articulaţiile dreptului cu alte domenii ale
ştiinţelor: cu filozofia dreptului, sociologia, politologia, psihologia.

7. Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului

Ca orice ştiinţă, Teoria generală a dreptului, tinde spre generalizare, spre o cunoaştere aprofundată
care să permită formularea conceptelor, categoriilor şi noţiunilor fundamentale.
Obiectul specific îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale
vieţii juridice, a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică. Totodată,
Teoria generală a dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura
indisolubilă dintre drept şi stat. Statul şi dreptul sunt fenomene sociale speciale ce nu pot fi studiate şi înţelese
unul fără celălalt.
Dreptul este o expresie a voinţei sociale în formă statală, un instrument al statului. Statul este, la
rândul său, o organizaţie politică ale cărei principii structural-funcţionale sunt fixate în norme juridice.
Teoria generală a dreptului este în fapt un vast laborator în care sunt elaborate, pe baza
metodelor specifice de cercetare, instrumentele prin care sunt definite conceptele amintite (norma
juridică, raportul juridic, tehnica juridică etc.).
Prin obiectul său specific, Teoria generală a dreptului dobândeşte în prezent o importanţă cu totul
specială, determinată de necesitatea cercetării dreptului şi statului în perspectiva globalizării.
Este limpede faptul că la începutul mileniului trei statul şi dreptul nu ni se mai înfăţişează în aceleaşi imagini
de acum zece sau douăzeci de ani.
Regionalismul, considerat ca treaptă intermediară ce conduce la globalizare, se bazează pe
transferul deliberat şi voluntar de suveranitate spre instituţii supranaţionale. Există astăzi în lume zeci de
asocieri de state regionale, asocieri care diferă între ele prin intensitatea conlucrării sau gradul de
instituţionalizare.
Regionalismul de tip european (Uniunea Europeană) este concentrat astăzi pe constituirea de
instituţii şi norme juridice comune statelor membre ale Uniunii Europene.
Aşa cum se cunoaşte, statul modern a fost principalul exponent şi apărător al interesului naţional; el
a creat instituţiile adecvate pentru realizarea dezideratelor formulate la începutul epocii moderne. Sistemul
juridic şi statul de drept au asigurat şi garantat libertăţile fundamentale ale omului.
Chestiunea cea mai importantă care se pune astăzi la nivel internaţional este aceea că acest tip de stat
modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării. Slăbirea autorităţii statului, chiar dispariţia
statului au constituit subiecte serios abordate de jurişti, sociologi, politologi etc.
Se admite, aproape unanim, faptul că statul-naţiune se transformă şi îşi schimbă atribuţiile. Iată,
cu titlu de exemplu, câteva semne certe ale acestui fenomen:
─ cedarea unei părţi a suveranităţii în procesul integrării europene;

9
 ─ descentralizarea crescândă şi transferul de atribuţii către organele locale;
─ pierderea controlului statelor naţionale asupra economiei globalizate;
─ acceptarea armonizării legislaţiei cu cea a altor state;
─ dependenţa de deciziile sau recomandările marilor organisme financiare şi bancare regionale
sau internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială).
Întregul proces de globalizare vizează statul şi dreptul.
În lucrarea sa “ Să ne pregătim pentru secolul XXI“, apărută la New York în anul 1993, Paul
Kennedy subliniază: “Per total, chiar dacă autonomia şi funcţiile statului şi dreptului au fost erodate de
tendinţele transnaţionale, nu au apărut alte substitute adecvate care să le înlocuiască“.
Analizând “rolul schimbător al statului“, în lucrarea “Zece mii de culturi, o singură civilizaţie“,
academicianul Mircea Maliţa precizează (p. 124): “Două întrebări pretind răspuns.
Una priveşte limita inferioară sau pragul până la care statul şi instituţiile sale pot ceda din atribute
şi răspunderi. A doua este adresată sarcinilor sale noi, impuse de globalizare sau de noile înfăţişări pe
care interesele sale ireductibile le iau în noul context al lumii“.
Cel mai dificil domeniu pe care statul este chemat să-l rezolve acum în epoca globalizării vizează
dreptatea şi echitatea.
Statele sunt chemate să asigure în teritoriul lor de competenţă tot ce ţine de drepturile sociale
(sănătate, educaţie accesibilă pentru toţi, repartiţie echitabilă a avuţiei, armonizarea intereselor grupurilor
şi colectivităţilor ce formează societatea).
Mircea Maliţa este foarte categoric atunci când afirmă “globalitatea nu asigură ordinea internă şi
aplicarea justiţiei. Statele sunt chemate să facă faţă la sfidări noi: trafic de arme, spălarea banilor,
corupţie, terorism, droguri“ (op.cit. p.128).

8. Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria
dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu:
istoria dreptului roman), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) sau istoria
dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, medieval, modern etc.).
De ce este importantă cercetarea istorică a dreptului?
─ în primul rând pentru că ea scoate în evidenţă existenţa unor legi vizând apariţia, dezvoltarea
şi dispariţia unor sisteme de drept în strânsă corelare cu legităţile dezvoltării sociale dintr-o
ţară sau dintr-un bazin de civilizaţie juridică;
─ în al doilea rând pentru că cercetarea istorică dovedeşte că structura actuală a dreptului
modern are antecedente şi legături în instituţiile vechi. Un important număr de instituţii juridice
(familia, proprietatea, contractele, succesiunile etc.) prezente astăzi în dreptul modern al
statelor lumii, îi găsim reglementarea în dreptul vechi, situaţii ce probează ideea de continuitate
în evoluţia dreptului;
─ în al treilea rând ştiinţele juridice istorice oferă Teoriei generale a dreptului materialul istoric
faptic în vederea fundamentării şi valorificării concluziilor teoretice pe plan general;
─ în al patrulea rând ştiinţele juridice istorice cercetează doctrinele juridice (curente, şcoli) în
evoluţia lor, subliniind rolul acestora în formarea şi consolidarea unor sisteme de drept (şcoala
dreptului natural, şcoala istorică a dreptului, pozitivismul juridic, şcoala normativistă etc.).
Istoria dreptului românesc este ştiinţa juridică istorică, care cercetează instituţiile politico-
juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent,
explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora.
Dreptul care a guvernat relaţiile sociale din teritoriile româneşti în marea diversitate a perioadelor
istoriei poporului nostru, reprezintă trecutul dreptului actual.
Istoria dreptului românesc, ca ştiinţă juridică, extrage din epocile parcurse şi fixează acele
elemente, noţiuni, instituţii, concepte şi categorii juridice care s-au transmis de la o perioadă istorică la

10
alta şi care au conferit dreptului nostru o identitate specifică, o personalitate distinctă faţă de dreptul altor
popoare.
Istoria gândirii politice - juridice este ştiinţa socială care studiază ideile, concepţiile, doctrinele
care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor
sociale prin intermediul dreptului.

9. Ştiinţele juridice de ramură

Obiectul ştiinţelor juridice de ramură îl constituie studierea şi cercetarea fenomenelor juridice
particulare, specifice unei anumite ramuri de drept.
Ştiinţele juridice de ramură alcătuiesc subsisteme de bază al sistemului ştiinţelor juridice.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură (ştiinţa dreptului constituţional, a dreptului penal, a dreptului
civil, a dreptului administrativ, a dreptului internaţional public) studiază normele juridice specifice
ramurii respective în concordanţă cu relaţiile sociale ce alcătuiesc obiectul de reglementare juridică
propriu acesteia.
Aşadar, fiecare ramură a sistemului dreptului este alcătuită dintr-un grup compact de norme
specifice, organic legate între ele, norme care reglementează o categorie aparte, strict determinată de
relaţiile sociale, prin utilizarea unor metode şi principii comune.
Astfel, ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de
proprietate, raporturi obligaţionale etc.) precum şi relaţii personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate
intelectuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii
părţilor (metoda echivalenţei).
Dreptul civil contribuie la formarea şi consolidarea unei conştiinţe juridice corecte şi unui
comportament social corespunzător al oamenilor, prin faptul că sancţionează abuzul de drept comis de
către o persoană în exercitarea unui drept subiectiv civil, prin recunoaşterea unor efecte juridice pozitive
pentru manifestarea bunei credinţe.
Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul
exercitării puterii de stat. Constituţia, definită ca legea fundamentală a statului, cuprinde norme şi
principii pe care alte ramuri de drept le utilizează pentru a reglementa domeniile lor de activitate.
De altfel, fundamentul juridic al fiecărei ramuri de drept se regăseşte în Constituţie. O democraţie
constituţională are o caracteristică definitorie: aceea că principiile şi regulile specifice ramurilor de drept
sunt prevăzute în Constituţie şi au forţa pe care le-o conferă supremaţia legii fundamentale.
Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul
penal. Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un sistem
închegat, structurat în jurul unor principii şi instituţii juridice fundamentale: infracţiunea, sancţiunea şi
răspunderea penală. Dreptul penal este considerat principalul instrument în activitatea complexă de
apărare a celor mai importante valori sociale (statul, viaţa, sănătatea şi proprietatea persoanei,
proprietatea publică etc.) ce pot fi afectate prin săvârşirea unor fapte penale. Normele juridice de drept
penal stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi celelalte măsuri
ce pot fi dispuse în cadrul procesului penal împotriva persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare
a executării concrete, practice, a legii ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei
publice. Normele juridice specifice dreptului administrativ sunt guvernate de principiul legalităţii
administraţiei publice, principiul revocabilităţii actelor administrative, principiul ierarhiei în exercitarea
competenţei etc.
În concepţia prof. Antonie Iorgovan (Drept administrativ – 1994 – vol.I, p. 216) “ştiinţa
administraţiei este o ştiinţă specializată care are ca obiect cunoaşterea fenomenologiei administrative în
toată complexitatea ei, formulând principii şi soluţii pentru perfecţionarea permanentă a organizării şi
funcţionării structurilor administrative, în funcţie de valorile de comandă ale puterii politice, de
necesităţile economico-sociale, de nivelul general de cultură şi civilizaţie“.

11
 Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept
internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.
Normele juridice de drept internaţional se formează pe baza acordului de voinţă al statelor, care compun
societatea internaţională, relaţii în care statele se manifestă ca titulare ale drepturilor lor suverane.

10. Ştiinţele ajutătoare (participative)

Cunoaşterea în profunzime a fenomenului juridic, care se prezintă astăzi într-o deosebită
dinamică şi complexitate, precum şi interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, nu poate fi
realizată de ştiinţa dreptului fără ca acesta să facă apel la unele ştiinţe ajutătoare sau participative, care
nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice.
Este locul să subliniem faptul că ştiinţele juridice nu pot exista şi nu se pot dezvolta detaşate de
alte ramuri ale ştiinţei.
Multitudinea de relaţii sociale create şi amplificate în câmpul realităţii juridice contemporane, care
trebuie studiate şi cercetate atent, determină ştiinţa dreptului să utilizeze mijloace şi metode ştiinţifice proprii
altor categorii de ştiinţe: ştiinţele medicale, chimia, fizica, antropologia, balistica, ştiinţele economice,
matematica, informatica etc.
În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legală,
sociologia juridică, statistica juridică, logica juridică etc.
Aceste discipline sunt, în extrem de numeroase cazuri, indispensabile cunoaşterii şi cercetării
unor aspecte concrete ale fenomenului juridic, precum şi aplicării corecte a normelor juridice,
interpretării ştiinţifice şi valorizării corespunzătoare a unor probe şi mijloace de probă.
Spre exemplu, astăzi nu se poate concepe ca ştiinţa dreptului să nu apeleze la excepţionalele
posibilităţi pe care le oferă criminalistica, definită ca ştiinţă a investigaţiei penale. Prin caracterul său
pluridisciplinar, criminalistica a fost una dintre primele ştiinţe de graniţă care s-a dezvoltat în strânsă
legătură cu ştiinţa dreptului.
Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în
diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil, microscopia electronică, identificarea pe baza AND-ului
(amprenta genetică), aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor după urmele papilare (este
vorba de tratarea matematică a analizei imaginilor care permite identificarea automată a amprentelor) –
sistemul AFIS. Acest sistem se află în dotarea Poliţiei Române din anul 1996. Are o capacitate de stocare
de peste 1 milion impresiuni digitale. În primii opt ani de exploatare, cu ajutorul acestui sistem, au fost
identificaţi peste 15.000 de infractori.
Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin
analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale
acestuia, domenii noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a infracţiunilor (crima
organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.).
Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale
rezultate din cercetarea fenomenului politic şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi
tehnicilor specifice. La rândul său sociologia juridică receptează rezultatele cercetării concrete a statului
şi dreptului realizate de ştiinţele juridice.
Interferenţa care se creează între ştiinţa dreptului şi ştiinţele sociologice particulare
(sociologia politică şi sociologia juridică) este determinată de faptul că cea dintâi (dreptul) studiază
numai o latură a vieţii sociale, respectiv fenomenul juridic, pe când celelalte două cercetează statul
şi dreptul în special sub aspectul legăturii acestora cu celelalte fenomene sociale.
Logica juridică este definită în manualul prof. Petre Bieltz – Bucureşti 1998 – p. 13 ca: “o
disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică în general,
mai exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea, interpretarea şi aplicarea
dreptului.

12
 11. Concluzii
1. Teoria generală a dreptului are o organizare internă logică, capabilă să îndeplinească funcţia sa
de explicare a fenomenului juridic.
2. Cunoştinţele, noţiunile şi conceptele pe care le extrage din cercetarea globală a fenomenului
juridic, sunt sistematizate după reguli şi tehnici specifice.
3. Teoria generală a dreptului nu inventariază şi nu însumează aritmetic cunoştinţele şi rezultatele
cercetării ştiinţifice dobândite de ştiinţele juridice particulare (de ramură) sau ştiinţele juridice ajutătoare
(participative).
4. Teoria generală a dreptului pătrunde în complexitatea fenomenului juridic pentru a ajunge la
formularea conceptelor care sunt expresii sintetice ale analizei şi cercetării pe care o desfăşoară.
5. Conceptele şi categoriile juridice elaborate de ştiinţa dreptului cuprind ceea ce este valabil
pentru toate disciplinele de ramură (exemple: conceptul de normă juridică, de raport juridic, izvor de
drept, răspundere juridică etc.).

REZUMAT

Ştiinţa dreptului este o ştiinţă social-umană pentru că studiază realitatea juridică, adică acea
dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii particulare social-istorice.

Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv

determinarea, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele
esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în “norma
juridică“, “izvorul de drept“, “raportul juridic“, “tehnica juridică“.

Obiectul specific îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale

ale vieţii juridice, a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică.
Totodată, Teoria generală a dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului,
dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat. Statul şi dreptul sunt fenomene sociale speciale ce nu pot
fi studiate şi înţelese unul fără celălalt. Dreptul este o expresie a voinţei sociale în formă statală, un instrument
al statului. Statul este, la rândul său, o organizaţie politică ale cărei principii structural-funcţionale sunt fixate
în norme juridice.
Teoria generală a dreptului este în fapt un vast laborator în care sunt elaborate, pe baza
metodelor specifice de cercetare, instrumentele prin care sunt definite conceptele amintite (norma
juridică, raportul juridic, tehnica juridică etc.).

Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară.

Istoria dreptului românesc este ştiinţa juridică istorică, care cercetează instituţiile politico-
juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent,
explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora. Dreptul
care a guvernat relaţiile sociale din teritoriile româneşti în marea diversitate a perioadelor istoriei
poporului nostru, reprezintă trecutul dreptului actual.

Obiectul ştiinţelor juridice de ramură îl constituie studierea şi cercetarea fenomenelor juridice

particulare, specifice unei anumite ramuri de drept.
Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de
proprietate, raporturi obligaţionale etc.) precum şi relaţii personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate
intelectuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii
părţilor (metoda echivalenţei).

13
 Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul
exercitării puterii de stat. Constituţia, definită ca legea fundamentală a statului, cuprinde norme şi
principii pe care alte ramuri de drept le utilizează pentru a reglementa domeniile lor de activitate.
Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul
penal. Ca ramură de drept, dreptul penal nu reprezintă doar o sumă de norme juridice, ci un sistem
închegat, structurat în jurul unor principii şi instituţii juridice fundamentale: infracţiunea, sancţiunea şi
răspunderea penală.
Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare
a executării concrete, practice, a legii ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei
publice.
Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept
internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept. Ştiinţa
dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe
baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.

Cunoaşterea în profunzime a fenomenului juridic, care se prezintă astăzi într-o deosebită

dinamică şi complexitate, precum şi interpretarea şi aplicarea corectă a normelor juridice, nu poate fi
realizată de ştiinţa dreptului fără ca acesta să facă apel la unele ştiinţe ajutătoare sau participative, care
nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice.
Astăzi nu se poate concepe ca ştiinţa dreptului să nu apeleze la excepţionalele posibilităţi pe
care le oferă criminalistica, definită ca ştiinţă a investigaţiei penale. Prin caracterul său pluridisciplinar,
criminalistica a fost una dintre primele ştiinţe de graniţă care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu ştiinţa
dreptului.
Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin
analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale
acestuia, domenii noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a infracţiunilor (crima
organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.).
Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale
rezultate din cercetarea fenomenului politic şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi
tehnicilor specifice. La rândul său sociologia juridică receptează rezultatele cercetării concrete a statului
şi dreptului realizate de ştiinţele juridice.
Logica juridică este definită în manualul prof. Petre Bieltz – Bucureşti 1998 – p. 13 ca: “o
disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică în general,
mai exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea, interpretarea şi aplicarea
dreptului.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi ştiinţa dreptului.

2. Definiţi Teoia generală a dreptului.
3. Care este obiectul specific al Teoriei generale a dreptului?
4. Ce studiază istoria dreptului românesc?
5. Care sunt ştiinţele juridice de ramură?
6. Enumeraţi ştiinţele ajutătoare şi explicaţi rolul acestora.
7. Ce se înţelege prin relaţiile juridice ?

14
15
 TEMA 2 - CONCEPTUL DREPTULUI

1. Accepţiunile noţiunii de “drept”

Accepţiunile sau sensurile noţiunii de „drept” sunt următoarele:
Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor,
noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi
gândit.
În accepţiunea sa de drept obiectiv, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate
de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor. Dreptul obiectiv conţine norme
juridice obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor, astfel încât societatea să fie apărată de excese.
Regulile de conduită în acest caz au un caracter general, întrucât ele se adresează fie tuturor subiecţilor
de drept, fie numai unor categorii de subiecte de drept. O altă trăsătură caracteristică acestor reguli de
conduită se referă la faptul că ele sunt obligatorii, putând fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere
a statului, în cazurile în care nu au fost respectate de bună voie. Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice
impersonale abstracte, care nu se adresează unei persoane anume.
În accepţiunea de drept subiectiv, termenul de drept, desemnează prerogativa (posibilitatea)
recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a dispune de o valoare (de un drept) care îi este recunoscut
de lege. Prezentând câteva exemple de drepturi subiective vom observa că acestea sunt infinite ca număr,
ele sunt recunoscute unei persoane fizice sau juridice de a dispune de o valoare (de un drept) care îi este
recunoscut de către lege. Astfel, o persoană fizică poate afirma: am dreptul să pretind preţul pentru
autoturismul vândut şi predat (domeniul dreptului civil); am dreptul să mă căsătoresc întrucât am împlinit
vârsta de 18 ani (domeniul dreptului familiei); am dreptul să mă înscriu în anul I de studii, fiindcă am
fost declarat admis la examen (domeniul dreptului administrativ). Observăm faptul că drepturile
subiective sunt legate intrinsec de persoană, iar esenţa prerogativelor constă în a pretinde ceva de la
altcineva. Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică, în sensul
că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul
obiectiv.
În accepţiunea de drept pozitiv termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor
juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată. Dreptul pozitiv este în concret dreptul care se
aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit,
prin forţa de coerciţie a statului.
Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate ale
statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul român, dreptul italian etc.
Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale
care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea
reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.
Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii
Europene şi celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care reglementează diferite domenii ale
statelor membre ale Comunităţii Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.).
Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor, procedeelor şi
instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât şi cele care le aplică.
Arta legiuitorului rezidă în abilitatea pe care acesta o probează în identificarea şi selectarea din
totalitatea nevoilor societăţii, pe acelea care sunt cu adevărat cele mai importante, cele mai presante în
momentul sau pentru perioada respectivă. În acest context, pentru exemplificare, vom prezenta câteva
din mijloacele şi procedurile utilizate de legiuitorul român în anul 1990, imediat după răsturnarea
regimului politic de dictatura comunistă, produsă în luna decembrie 1989, pentru reglementarea
(adoptarea de acte normative) celor mai stringente probleme ale perioadei respective, astfel încât acestea
să răspundă nevoilor reale ale societăţii. Concret, prin decrete-lege ale Consiliului Provizoriu de Uniune

16
Naţională, au fost desfiinţate, respectiv scoase în afara legii, toate autorităţile de putere ale regimului
comunist, respectiv ale Marii Adunări Naţionale (Parlamentul), al Consiliului de Miniştri (Guvernul), ale
Consiliului de Stat. Concomitent au fost reglementate domeniile vitale pentru societate, pentru ca
mecanismul social să poată fi menţinut în funcţiune, respectiv: constituirea unui nou guvern, organizarea
administraţiei publice centrale şi locale, stimularea liberei iniţiative şi începerea procesului de privatizare,
înfiinţarea partidele politice, organizarea alegerilor etc.
Arta judecătorului constă în utilizarea normelor juridice din materia dreptului probator, astfel
încât să stabilească adevărul în cauzele concrete pe care le judecă şi, bineînţeles să pronunţe hotărâri
drepte, aplicând legea în litera şi spiritul ei.
Arta anchetatorului (poliţist, procuror) dezvăluie priceperea acestuia de a investiga, de a
identifica probele necesare stabilirii adevărului, de a administra întregul probatoriu, de a exploata toate
metodele şi mijloacele care-l pot conduce la finalizarea cazurilor instrumentate.

2. Dimensiunea morală a dreptului

În monumentala lucrare “Psihologia consonantistă” (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982), Ştefan Odobleja defineşte morala ca “ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor care
guvernează raporturile dintre oameni“.
Este ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului. Este ştiinţa echilibrului social, ştiinţa acordului său,
a consonanţei între interesele indivizilor sau între interesele individului şi interesele societăţii.
Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de
a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este
ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face
să sporească durerea şi nenorocirea societăţii.
Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul
cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism,
indiferenţă socială).
Acelaşi autor defineşte dreptul ca “morală etatizată, codificată, legiferată”.
Morala transmite, încredinţează dreptului, cele mai importante reguli ale sale pentru a le
transforma în reguli juridice obligatorii.
În felul acesta dreptul asigură realizarea scopurilor moralei.

3. Originea şi apariţia dreptului. Dimensiunea istorică a dreptului

Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea răspunsuri, cea
privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprigi discuţii.
Răspunsul la această întrebare este strâns legat, determinat în cele din urmă, de modul în care este
conceput. Adică: este dreptul doar apanajul statului? sau acceptăm faptul că orice grup social este capabil
să formuleze reguli juridice? În plus, există un drept natural, ideal, emanaţie a divinităţii şi neschimbat
în esenţa sa?
Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, ei credeau în veşnicia dreptului roman
ca şi în veşnicia societăţii romane.
În Egiptul şi Babilonul antic dreptul şi statul erau considerate de origine divină.
Adepţii Şcolii Dreptului Natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma
principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului.
Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius este aceea că “omul este prin natura sa o fiinţă
socială”.

17
 Dreptul natural recunoaşte tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun. Natura este în
concepţia lui H. Grotius, cea care obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, adică în raporturi
sociale.
Dreptul natural se opune caracterului divin al dreptului, el este universal şi invariabil şi nici
Dumnezeu nu-l poate schimba.
Pornind de la aceste considerente, şcoala dreptului natural formulează următoarele principii şi
concepte invariabile:
 aliendi abstinentia (obligaţia de a respecta tot ceea ce aparţine altuia);
 promissorum implendorum obligatio (obligaţia de a respecta angajamentele asumate);
 damnum culpa, dati reparatio (obligaţia de a repara pagubele produse altora);
 poenae inter homines meritum (pedeapsa aplicată să fie achitabilă).
Concepţia modernă cu privire la apariţia dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul
apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv
odată cu apariţia statului. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se condiţionează reciproc, au apărut în
acelaşi timp, în aceleaşi condiţii şi din aceleaşi cauze şi nu pot fi cercetate şi studiate în mod
corespunzător decât împreună.
Statul este cel care creează dreptul, el impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi.
Pentru societatea umană statul a apărut ca soluţie unică şi optimă pentru conservarea valorilor,
dezvoltarea materială şi spirituală a comunităţilor umane.
Leon Duguit menţionează că una din raţiunile pentru care a apărut statul o constituie “divizarea
societăţii în guvernanţi şi guvernaţi”.
Hegel (1770-1830) consideră că adevărata istorie a civilizaţiei umane începe abia odată cu
apariţia statului şi dreptului, care reprezintă rezultatul unui proces istoric, logic, care poate fi înţeles, dar
a cărui dezvoltare nu poate fi anticipată. Dreptul este exteriorizarea libertăţii, este existenţa voinţei
libere.
Înainte de apariţia statului, umanitatea a parcurs un drum lung începând de la starea de dependenţă
totală a omului faţă de natură.
Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta, închegată în baza unui singur criteriu, acela
al comunităţii de sânge. Ginta a fost forma universală de organizare a societăţii primitive, caracterizată
prin proprietatea comună asupra pământului, domnia obiceiului, absenţa oricărei forţe exterioare de
constrângere, puterea socială aparţinând întregii colectivităţi.
Mai multe ginţi formau FRATRII şi TRIBURI. În fruntea tribului se afla adunarea obştească,
formată din conducătorii ginţilor.
Viaţa în interiorul acestor comunităţi era guvernată de credinţele formate şi consolidate în timp
şi care exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun.
Astfel, existau reguli privind protecţia bătrânilor, a copiilor, a persoanelor bolnave, apărarea
căminelor, a armelor de luptă sau de vânătoare.
În lucrarea “Bazele formării triburilor” publicată la Gottingen în anul 1956, Schleiser prezintă
următoarele reguli, specifice perioadei de formare a triburilor: interzicerea incestului între frate şi soră;
incestul cu mama era considerat inacceptabil; se pedepsea raportul sexual cu fiica ca şi contactul sexual
cu fiica surorii mamei etc.
Aceste reguli şi multe altele sunt de natură obişnuielnică, religioasă sau pur morală, neexistând
în această fază de organizare gentilico-tribală un organism special care să asigure respectarea, un
organism care să fie plasat deasupra întregii colectivităţi.
Existau doar standardele obligatorii de comportament a membrilor ginţilor şi triburilor, care
atunci când erau încălcate se sancţionau imediat prin ceea ce istoria ne spune: răzbunarea sângelui, dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi etc.
Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări în
structura proprie de organizare, în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea
acestei puteri. Conducătorii militari ai uniunilor de triburi capătă treptat un rol important, se desprind din

18
punct de vedere al puterii de comandă şi al forţei financiare de restul populaţiei şi hotărăsc fără a se mai
consulta cu adunările obşteşti.
Homer, în capodoperele sale – Iliada şi Odiseea – prezintă aspecte concrete ale societăţii greceşti
în stadiul descompunerii societăţii primitive şi apariţiei statului.
Mai târziu (sec. VII î.H.) poetul Hesiod descrie în poemul “Muncile şi zilele” o societate marcată
de proprietatea privată, de clase sociale, de stat şi de drept. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică
şi economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a generat începutul conflictelor
între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare.
Populaţia nemulţumită cerea elaborarea unor legi scrise, deoarece până atunci legile existau şi se
transmiteau doar pe cale orală, fiind cunoscute doar de aristocraţia care le aplica în mod arbitrar.
Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-sate din Grecia (Atena, Mitilene) să
desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost SOLON
şi DRACON la Atena. Primul (SOLON) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia
trebuie să i se supună toţi. Legile întocmite de Solon şi Dracon (legile draconice) au condus la o
restrângere a hegemoniei aristocraţiei, la forme incipiente ale democraţiei.
Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise, au
înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării populare.
În materia dreptului penal se prevede pentru prima dată intervenţia statului prin pedepse extrem
de severe în cazul omuciderilor, care până atunci erau lăsate în rezolvarea (vendeta) familiei lezate.
Este evident faptul că în această perioadă societatea a continuat să creeze reguli sociale (morale,
religioase, obişnuielnice etc.) care coexistau cu regulile juridice. Dreptul se desprinde treptat de obiceiuri
şi normele morale, dobândind o arhitectură proprie prin faptul că el creează norme juridice.
Primele legiuiri (Începuturile activităţii normativ-juridice). Istoria dreptului este la fel de
fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi culturi universale; este, în fond, o secvenţă la fel de
tulburătoare şi impresionantă ca şi istoria statului, ca şi istoria militară, arta şi cultura popoarelor lumii.
Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut
respectabilă, el a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii.
Dreptul s-a născut în Orientul Antic.
Prima mare civilizaţie a antichităţii s-a format în teritoriul roditor, mărginit de fluviile Tigru şi
Eufrat, în Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii,
akkadienii şi asirienii. Trei mii de ani au coexistat şi s-au împletit aceste trei culturi ce şi-au găsit sinteza în
civilizaţia mesopotamiană (aproximativ acum 6000 de ani).
Civilizaţia şi cultura mesopotamiană cunoaşte apogeul său, timp de aproape 2000 de ani, în cel
mai important centru economic, politic şi cultural din Orient: Babilonul.
Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728 – 1686
î.H.) care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul COD de LEGI (Codul lui Hammurabi), conservat ca
printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa. Acest cod conţine atât norme cu caracter strict juridic,
cât şi norme morale, religioase, pe care le regăsim în cele 282 articole referitoare la norme de drept civil
şi penal, de drept administrativ, comercial şi al familiei.
Pe steaua de diorit negru de la Muzeul Louvre din Paris, înaltă de 2,25 m şi latura bazei de 1,90
m, pe care sunt gravate articolele Codului său, Hammurabi este reprezentat închinându-şi opera Zeului
Samas (zeul soarelui şi al justiţiei). Prin urmare, adevăratul legislator era divinitatea care transmitea
oamenilor normele juridice prin intermediul regelui. Dreptul avea un caracter divin.
Codul lui Hammurabi reprezintă, pentru civilizaţia umană, un document de o excepţională valoare
documentară sub aspect juridic, al legislaţiei epocii respective.
Câteva reglementări din Cod sunt reprezentative pentru statul de tip sclavagist:
 sclava care dăruia stăpânului său un copil devenea liberă (art.146);
 sclavului îi era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber, fără ca fiii din această căsătorie
să devină sclavii stăpânului acelui sclav-tată (art.175);
 dacă sclavul a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche (art. 205);

19
  căsătorie încheiată fără un act scris nu este considerată valabilă (art. 128);
 când soţia nu este în stare să conducă un menaj, soţul o putea repudia sau obliga să rămână ca
sclavă (art. 141).
Pe de altă parte însă Codul asigura femeii unele drepturi, situaţie care pune în evidenţă gradul
ridicat de evoluţie a dreptului pentru acea perioadă şi explică influenţa pe care Codul a avut-o asupra
altor state.
Astfel, în privinţa regimului juridic al bunurilor, art. 138 stipulează faptul că “bărbatul care îşi
repudiază fără motiv soţia de la care nu are nici un copil, trebuie să-i restituie integral zestrea, plus o
parte din averea agonisită împreună”.
Art. 148 prevede faptul că “soţul îşi poate repudia soţia numai printr-o hotărâre a tribunalului, şi
numai prin motive serioase: sterilitate, boală gravă sau neglijarea îndatoririlor sale de soţie”.
Art. 129 sancţionează adulterul soţiei: prinsă în flagrant delict soţia adulterină putea fi înecată de
către soţul său împreună cu amantul ei.
În EGIPTUL ANTIC primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale
intitulate: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.H.
Deşi egiptenii nu au elaborat un cod de legi, de natura Codului Hammurabi, justiţia constituia o
funcţie distinctă dar fără să fie încredinţată unui corp aparte, separat de cel al administraţiei.
Statul egiptean şi construcţia lui juridică impresionează prin modul riguros de organizare
administrativă şi judecătorească. În epoca Regatului Vechi (2600-1990 î.H.) existau şase centre de judecată,
fiind create ulterior tribunale speciale pentru judecarea delictelor politice, precum şi un tribunal suprem.
Procedura judiciară se derula pe baza unor norme precise şi surprinzător de “moderne”. De exemplu,
normele de procedură civilă prevedeau dreptul persoanei, care aflată în litigiu fiscal cu statul, să conteste
în termen de trei zile hotărârea adoptată. Orice contestaţie era redactată în scris, înregistrată la grefier, iar
judecătorii luau hotărârile pe baza actelor scrise, a dovezilor şi depoziţiilor martorilor. Întregul parcurs
al judecăţii era consemnat în scris. Egiptenii au avut despre familie o concepţie modernă. Femeia deţinea
o poziţie de o demnitate pe care nu o regăsim la alte state din lumea antică. Ea era numită “stăpâna casei”,
iar văduvă fiind devenea de drept capul familiei. I se respecta dreptul de proprietate şi de zestre, avea
dreptul de a ocupa funcţii publice, îndeplinind chiar funcţii de preotese ale templelor.
Civilizaţia egipteană rămâne în istorie nu numai prin ceea ce arheologii vor scoate la iveală după
multe secole, ci prin influenţa pe care a exercitat-o asupra popoarelor din lumea antică. În anul 30 î.H.
Egiptul va deveni o simplă provincie romană, iar peste aproape 700 de ani va fi ocupată de arabi. Cu toate
acestea istoria civilizaţiei universale fixează în termeni categorici influenţa culturii egiptene asupra tuturor
popoarelor lumii. Statul şi dreptul egiptean prin modul de organizare şi funcţionare şi-a pus amprenta pe
gândirea juridică a lui Solon şi pe gândirea politică a lui Platon. Aristotel afirma că organizarea statului şi
legile scrise au fost create de egipteni.
EVREII, care au trăit în Egipt câteva secole, păstrează în cultura lor elemente fundamentale ale
civilizaţiei egiptene (numele de Egipt este menţionat de 680 de ori în Biblie).
Să ne amintim faptul că în secolul XII î.H., în timpul domniei faraonului Ramses al II-lea, evreii
erau folosiţi la cele mai grele munci pentru construcţia piramidelor. Sub conducerea lui Moise se produce
“fuga din Egipt” a evreilor, care, timp de aproape 40 de ani, au migrat din Delta Nilului spre răsărit, străbătând
nordul Sinaiului, ocolind Marea Moartă, trecând apa Iordanului şi stabilindu-se în Canaan. După moartea lui
Moise, rămas în istorie drept un excepţional organizator, legislator şi conducător spiritual al evreilor, se
realizează sub comanda lui Iosua (urmaşul lui Moise) cucerirea Ierusalimului, care va deveni capitală stabilă
a evreilor sub domnia lui David.
În cei 33 de ani de domnie, regele David a realizat un stat puternic centralizat, lăsându-i fiului său
Solomon (961-922 î.H.) să asigure Israelului un înalt grad de dezvoltare economică.
Este util de menţionat în acest context faptul că Solomon a asigurat dezvoltarea comerţului, a
construcţiei de nave (corăbii), a mineritului şi agriculturii, reuşind să acumuleze bogăţii fabuloase care i-au
permis să construiască impresionantul templu din Ierusalim şi să-şi organizeze o curte fastuoasă cu un
numeros personal diplomatic şi auxiliar, cu un harem imens, cu clădiri de un lux orbitor…

20
 După moartea lui David, Israelul s-a divizat în regatul Israel şi regatul Iudeei.
Istoria consemnează evenimentele anului 586 î.H. când, Nabucodonosor, regele Babilonului,
invadează Iudeea, distruge Ierusalimul, incendiază marele Templu construit de David şi duce în captivitate
o parte a populaţiei.
DREPTUL EBRAIC din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament
(veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia
străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.
Moise a gravat în piatră (Tablele Legii) cele zece porunci pe care afirmă că le-a primit de la
Iehova (Yahwe) pe muntele Sinai.
Începând cu secolul II de după Hristos, reglementările de drept civil şi drept penal sunt cuprinse
în Talmudul (Învăţătură) – o adevărată enciclopedie a evreilor, considerat codul de viaţă al poporului
evreu.
DREPTUL PERSAN constituie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale
create în spaţiul geografic cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul
Indian, teritoriul corespunzător Iranului de astăzi.
Începuturile imperiului persan sunt legate de numele regelui Darius (522-486 î.H.), cel care cucereşte
Egiptul încoronându-se ca faraon, încearcă, fără succes, să-i învingă pe sciţii din Dobrogea noastră (anul 513
î.H.), încorporează Macedonia, iar în anul 490 î.H. este zdrobit de greci la Marathon.
Darius a dat statului persan o structură solidă: a împărţit imperiul în districte, a introdus moneda
unică, a dezvoltat comerţul, a construit cea mai modernă reţea de drumuri, a consolidat armata şi a înălţat
oraşul de reşedinţă Persepolis.
După moartea lui Darius şi a urmaşului său Xerxes, imperiul persan se prăbuşeşte sub sabia
cuceritorului Alexandru Macedon, care în anul 331 î.H. incendiază Palatul regal din Persepolis,
capturează un tezaur impresionant, după care dictează propria lege care viza în esenţă unirea civilizaţiei
persane cu cea greacă. El însuşi se căsătoreşte cu fiica lui Darius al II-lea, 10.000 de soldaţi şi 80 de
ofiţeri din armata sa se căsătoresc cu fete din Iran, iar 30.000 de tineri iranieni au fost instruiţi şi
încorporaţi în armata sa.
Dreptul persan consfinţeşte faptul că regele era unica sursă a dreptului. Hotărârile regelui
constituiau legi imuabile, “inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda.
Urmare acestei situaţii, nu a existat un cod de legi compact şi organic. Darius s-a inspirat din
Codul Hammurabi: textele legilor hotărâte de rege erau redactate de preoţi, care multă vreme au îndeplinit
şi funcţia de judecători. Judecătorul suprem era regele. Oricine putea face apel la rege. Acesta ţinea, în
faţa poporului, scaun de judecată de două ori pe an. În ordine ierarhică descrescătoare, după rege, Curtea
Supremă de Justiţie compusă din şapte membri reprezenta instanţa ce avea în subordine tribunalele,
amplasate în cele mai importante oraşe ale imperiului. Este demn de subliniat că în această epocă apare
instituţia “oratorilor legii”, un fel de avocaţi la care apelau părţile din proces şi care se ocupau de întregul
mers al procesului.
Crimele cele mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, însemnarea cu fierul
roşu sau cu moartea şi se refereau la: trădare, furt, omor, atentatul la viaţa intimă a împăratului.
În INDIA ANTICĂ, noţiunea de drept se confunda cu cea de cult. O normă religioasă devenea o
normă care reglementa juridic raporturile sociale.
Legea se prezenta ca un amalgam de norme religioase, morale, civile şi juridice. Fiecare castă
brahmanică dispunea de o culegere de asemenea reguli.
Cel mai cunoscut manual de legi îl reprezintă ,,Codul lui Manu”, redactat între secolele II î.H. şi
II d.H., care cuprinde peste 5000 de versuri şi se referă la norme juridice de drept public şi privat, civil
şi penal, obiceiuri şi prescripţii religioase etc. Justiţia era aplicată de capul familiei, de căpetenia satului,
de şeful castei, de tribunal, de guvernatorul provinciei sau personal de către rege.
Cauzele de natură penală erau judecate de către brahmani, iar cele civile de către magistraţii laici.
Existau tribunale rurale, compuse din trei judecători şi curţi judecătoreşti la oraşe. În cartea a VIII-a, din

21
Codul lui Manu se preciza: ,,dacă este distrusă, justiţia distruge; dacă e apărată, ea apără; justiţia este
singurul prieten care îţi rămâne şi după moarte”.
DREPTUL CHINEZ din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv
reprimarea crimelor. Cauzele civile se judecau după reguli nescrise, specifice obiceiurilor locale.
Primele coduri de legi au fost redactate în secolul V-IV î.H., dar dreptul cutumiar era superior
legii scrise.
În Europa primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (sec. X-IX î.H.), Legile lui Dracon
şi Solon în Atena (sec. VI-V î.H.), Legea celor XII Table la romani (sec V î.H.).

4. Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică pe care am prezentat-o în paginile anterioare, dimensiunea socială
a dreptului implică o analiză specială.
Această analiză se referă la locul dreptului şi a realităţii juridice în societate, precum şi legăturile
acestora cu celelalte componente ale societăţii.
Spunem că dreptul este un produs al societăţii. Normele juridice intervin în organizarea şi
desfăşurarea tuturor proceselor din societate, de la cele mai simple la cele mai complexe. Dreptul, prin
toate ramurile sale, este interesat de fiecare act al vieţii noastre cotidiene.
Libertatea noastră, a oamenilor, este deplină numai dacă nu afectează libertatea semenilor noştri.
Dreptul este materializarea tensiunii interioare a societăţii, a neliniştilor ei, el este remediul sau
soluţia la o stare psihologică a societăţii. El este expresia vieţii din societate. Oamenii pot avea ordine
fără libertate, dar nu pot avea libertate fără ordine.
Dreptul este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc în corelaţie necesară drepturi şi
îndatoriri ale oamenilor. Raporturile simple şi complexe, care se stabilesc şi se derulează între oameni,
trebuie să aibă ca suport legea, astfel că ordinea în societate să fie asigurată.
Dreptul intervine, este prezent, în situaţii care, la o simplă privire, ni se par banale. De exemplu,
intrând într-o librărie şi cumpărând o carte , cetăţeanul cumpărător se află într-o situaţie juridică. Între el
şi vânzător intervine un contract de vânzare-cumpărare a unui obiect (carte), un contract care presupune
drepturi şi obligaţii reciproce între cele două părţi ale contractului.
Exemplul dat este un exemplu real, el face parte din ceea ce numim realitatea juridică.
Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale.
Realitatea juridică are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept).
Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a
reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă
că înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă, această situaţie este
trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care
elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.
Conştiinţa juridică a legiuitorului este o conştiinţă specializată, pentru că există şi o conştiinţă
comună, respectiv a poporului.
Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.
Considerăm conştiinţa juridică drept receptor pentru faptul că aceasta primeşte semnalele,
mesajele pe care le emite societatea. Semnalele şi mesajele sunt sistematizate şi analizate. Rolul de
tampon al conştiinţei juridice se materializează în capacitatea de a opri, de a bloca calea spre reglementare
juridică, spre elaborarea de norme juridice, a unor aspecte, probleme, situaţii impuse în mod nejustificat
de unele forţe ale societăţii.
Cu alte cuvinte, dreptul nu poate să elaboreze norme juridice orbeşte, cedând presiunilor ce se
exercită de unii factori artificiali, de grupuri de presiune sau grupuri de interese ce pot fi manipulate de
forţe ce au interese contrare principiilor dreptului.

22
 Conştiinţa juridică este ajutată să se manifeste în deplinătatea atributelor sale de conştiinţa
omului, privit ca individ, ca actor pe scena realităţii juridice. Conştiinţa individului se derulează pe trei
vectori principali: cognitiv, acţional şi cultural -axiologic (valorizator).
Omul desfăşoară o permanentă activitate de cunoaştere raţională a realităţilor, încercând să
descifreze, să dezvăluie structura intimă a acestei realităţi.
În procesul de cunoaştere omul conferă constatărilor sale anumite semnificaţii, le dă acestora o
valoare.
Omul, privit ca individ, are aşadar preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le
constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri.
Valoarea unui lucru, unei situaţii este validată de o comunitate umană. Valorizarea se constituie
nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivităţii. Valorizarea răsare din actele de preferinţă individuală.
Valorile îi obligă pe indivizi să coopereze, îi integrează în societate, fiind în cele din urmă factori care
provoacă oamenii să creeze, să acţioneze, să cunoască mai profund domeniile respectivelor valori şi să
anticipeze evoluţia acestora.
Dreptul, prin normele juridice elaborate îi înfăţişează omului valorile pe care le apără şi implicit
valorile pe care omul trebuie să le respecte. O primă categorie de valori sunt cele general-umane care
răspund unor nevoi şi aspiraţii universale ale tuturor oamenilor, pe care aceştia le-au preţuit în întreaga
istorie (viaţă, proprietate, sănătate etc.).
Există, de asemenea, un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană, care se pot modifica
şi ierarhiza pe firul evoluţiei istorice în funcţie de criteriile de valorizare care operează într-o anumită
epocă şi într-o anumită comunitate.
A doua componentă a realităţii juridice o constituie DREPTUL privit ca sistem de
reglementări şi instituţii. Este în fond substanţa concretă, conţinutul realităţii juridice, componenţa lui
materială, palpabilă. Aici găsim norme juridice aparţinând tuturor ramurilor şi subramurilor dreptului
(drept constituţional, drept penal, drept civil, drept administrativ, drept comercial etc.). Aici identificăm
instituţii juridice reglementate prin norme juridice: instituţia proprietăţii, a familiei, a căsătoriei, a
persoanei juridice etc.
A treia componentă a realităţii juridice o constituie RELAŢIILE JURIDICE care cuprind
raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc, eficienţa dreptului. În acest segment,
regăsim raporturile în care oamenii (ca indivizi sau comunităţi umane) participă în calitate de subiecte de
drept valorificându-şi sau apărându-şi, pe cale legală, interesele şi drepturile. Această componentă mai este
denumită şi ORDINEA DE DREPT, care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în
deplină conformitate cu prevederile legale.
Ordinea de drept este consecinţa, finalitatea derulării armonioase a raporturilor juridice dintre oameni.
Aici trebuie să precizăm un lucru: omul gândeşte, trăieşte şi acţionează într-o ambianţă socială. Omul intră
astfel în numeroase raporturi cu semenii săi, iar suma acestor raporturi alcătuiesc adevăratul fundament al
dreptului.
Dreptul aparţine organic realităţii sociale. Dimensiunea socială a dreptului este esenţială pentru
faptul că dreptul suportă influenţe puternice din partea componentelor sistemului social (economia,
politica, morala) a cadrului fizic înconjurător şi a factorului uman.
În cursul universitar de drept penal predat la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, în
anul 1940, profesorul Vintilă Dongoroz consemna, privitor la ordinea socială şi ordinea juridică,
următoarele: ,,ordinea implică existenţa unor reguli de conduită, care să arate fiecăruia cum trebuie să se
poarte, ce conduită trebuie să aibă în cadrul vieţii sale. Înfăptuirea ordinii sociale se face cu ajutorul
regulilor de conduită. În această înfăptuire a ordinii sociale au concurat, de-a lungul veacurilor,
obiceiurile, prescripţiile religioase, preceptele morale şi rânduielile dreptului (ordinea juridică, dreptul).
Fiecare comunitate a avut şi are o viaţă ,,de relaţiune internă”, căreia i s-a adăugat şi o viaţă ,,de
relaţiune externă” în raport cu alte comunităţi.
Ordinea juridică înseamnă reglementarea (disciplinarea) vieţii de relaţiune, cu ajutorul regulilor
de drept, a normelor juridice.

23
 Dreptul nu este deci decât ansamblul de reguli de conduită impuse de puterea publică şi menite a
asigura ordinea în societate”.

5. Esenţa dreptului
Termenul de ESENŢĂ, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, desemnează “ceea
ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care
nu este dată sau perceptibilă nemijlocit: ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a
lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii”.
A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, descoperirea legăturilor intime
care-i conferă relativa stabilitate, identificarea calităţilor sale interne.
Ca orice fenomen, dreptul este expresia unităţii unor laturi calitative şi cantitative. A preciza
esenţa dreptului înseamnă a pune în evidenţă existenţa acestor laturi.
Astfel, principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinţei exprimate în drept şi calitatea
interesului care conduc la elaborarea şi adoptarea normelor juridice. Această calitate fundamentală
rămâne neschimbată oricât de multe şi profunde modificări ar cunoaşte un sistem juridic. Operăm, aşadar,
cu două categorii: voinţa şi interesul.

VOINŢA este o categorie psihologică care în drept are o dublă semnificaţie: mai întâi este voinţa
generală, respectiv a grupurilor sociale sau a întregii societăţi care este determinată de anumite interese
şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statului şi, apoi, de voinţa individuală respectiv
capacitatea omului de a stabili scopuri, de a planifica, organiza, realiza şi controla activităţile pe care le
desfăşoară.
Când cercetăm esenţa dreptului avem în vedere voinţa generală care se exprimă în legi sau cutume,
care au ca scop subordonarea voinţelor individuale.
Voinţa generală nu reprezintă suma aritmetică a voinţelor individuale, ea exprimă poziţia şi
interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale.
Hegel considera că voinţa generală, ca voinţă a statului, este superioară voinţei individuale şi mai
puternică decât ea. Voinţa generală este formă a libertăţii şi o treaptă superioară a spiritului.
Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită VOINŢA JURIDICĂ,
exprimată în legi şi apărată de stat.
Pentru a exista, societatea are nevoie de coordonarea activităţii indivizilor în cadrul unei cooperări
şi a unei ordini care să răspundă interesului general.
Esenţa dreptului constă în calitatea voinţei juridice exprimată liber de electorat reprezentat de
organele legislative în norme juridice şi în interesul în jurul căruia gravitează activitatea normativ-
juridică într-o anumită etapă.
Cuvântul “INTERES” desemnează suma de preocupări pentru satisfacerea idealurilor oamenilor,
constituiţi în comunităţi (popor, naţiune, naţionalităţi).

6. Conţinutul dreptului
Conţinutul dreptului implică esenţa sa, dar nu se reduce la aceasta. Conţinutul este mai stufos,
mai mobil şi mai dinamic.
Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor şi conexiunilor care exprimă în
mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.
Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie SISTEMUL
NORMELOR JURIDICE, adică totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le
garantează într-o anumită perioadă de timp.

24
 Mobilitatea conţinutului dreptului este dată de capacitatea acestuia de a reglementa noi aspecte şi
domenii ale socialului, care apar şi se dezvoltă în dinamica societăţii. Conţinutul dreptului nu este
imuabil, el având puterea de a exprima în norme juridice nevoile schimbătoare ale societăţii.
Aşa de exemplu, conţinutul dreptului român de astăzi, se deosebeşte fundamental de conţinutul
pe care acesta l-a avut în urmă cu 10-15 ani. Esenţa dreptului rămâne aceeaşi, pentru că este expresia
voinţei juridice, dar conţinutul este radical modificat.
Conţinutul dreptului are o componentă statică în care sunt plasate constantele dreptului, respectiv
normele juridice şi instituţiile care au continuitate, au o anume vechime (ex. norme şi instituţii de drept
civil, dreptul familiei, dreptul penal etc.). Cealaltă componentă a conţinutului dreptului o constituie
secvenţa dinamică, respectiv normele juridice noi, elaborate ca expresie a voinţei juridice şi intereselor
societăţii faţă de noi domenii ale realităţii juridice.

7. Forma dreptului
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi aspectul exterior
al acestuia.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor juridice pe
instituţii, subramuri şi ramuri de drept.
Forma exterioară a dreptului este analizată:
 din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului: izvoarele dreptului
reprezentate de legi, hotărâri de guvern etc.
 din punct de vedere al modului în care sistematizează legislaţia: codificări, încorporări.

8. Definiţia dreptului

Ce este dreptul? Iată întrebarea care a brăzdat existenţa milenară a dreptului şi continuă să fie
extrem de actuală.
S-au formulat sute de definiţii. Unele mai simplu exprimate, altele foarte elaborate şi mai dificil
de înţeles de oamenii de rând.
Definiţiile formulate au evoluat în funcţie de realitatea juridică existentă.
Romanii au definit dreptul raportat la morala “Jus est ars boni et aequi” (Celsus), respectiv “arta
binelui şi a echităţii”, exprimând faptul că dreptul se află încă sub tutela moralei.
În lucrarea “De Republica”, Marcus Tullius Cicero (106-43 î.H.) – celebru filozof, jurist , orator
şi om politic al Romei – înţelegea dreptul ca “o lege adevărată, dreaptă raţiune, conformă cu natura,
răspândită în toţi, constanta eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga
de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, cu o singură lege şi eternă
şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile”. Observăm că Cicero defineşte: ce este
dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toţi oamenii…) de unde vine dreptul, cum trebuie să fie dreptul
(etern şi neschimbător). Pentru Cicero, dreptul este mai presus decât raţiunea. Aici, în demersul explicativ
al celebrului orator roman, găsim începuturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată de Hugo
Grotius .
Cea mai vehementă contestare a teoriei dreptului natural a reprezentat-o Şcoala Istorică Germană a
dreptului, care considera dreptul un produs istoric. Savigny, principalul artizan al teoriei, scria în anul 1892:
“în momentul în care găsim o istorie bazată pe documente, recunoaştem în ele un drept cu caracter
propriu poporului căruia el se aplică, ca şi limba şi obiceiurile acelui popor”. G.Fr. Puchta, profesor la
Universitatea din Leipzig, reprezentant al aceleiaşi şcoli istorice, afirma în lucrarea “Curs asupra
instituţiilor” (1875): “precum viaţa popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor, tot astfel dreptul,
ramură a acestei vieţi, se schimbă şi el cu vremea, se dezvoltă odată cu poporul căruia îi aparţine şi se
adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui”.

25
 În dreptul român contemporan, prof. Nicolae Popa defineşte dreptul astfel: “ansamblul regulilor
asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman
în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale” (Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, 1997, p.
97).
În opinia noastră, dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în
cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective,
stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a
statului.

REZUMAT

Accepţiunile dreptului sunt:

 ştiinţa dreptului
 drept obiectiv
 drept subiectiv
 drept pozitiv
 dreptul naţional
 dreptul internaţional
 dreptul comunitar
 dreptul ca artă

Morala ca “ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre oameni“.
Este ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului. Este ştiinţa echilibrului social, ştiinţa acordului său, a
consonanţei între interesele indivizilor sau între interesele individului şi interesele societăţii.
Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de
a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este
ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face
să sporească durerea şi nenorocirea societăţii.
Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul
cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism,
indiferenţă socială).
Dreptul reprezintă “morala etatizată, codificată, legiferată”.

Concepţia modernă cu privire la apariţia dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul
apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv
odată cu apariţia statului. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se condiţionează reciproc, au apărut în
acelaşi timp, în aceleaşi condiţii şi din aceleaşi cauze şi nu pot fi cercetate şi studiate în mod
corespunzător decât împreună.

Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale.

Realitatea juridică are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept).
Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a
reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă
că înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă, această situaţie este
trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care
elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.

26
 Conştiinţa juridică a legiuitorului este o conştiinţă specializată, pentru că există şi o conştiinţă
comună, respectiv a poporului.
Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.

Relaţiile juridice care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc,
eficienţa dreptului. În acest segment, regăsim raporturile în care oamenii (ca indivizi sau comunităţi umane)
participă în calitate de subiecte de drept valorificându-şi sau apărându-şi, pe cale legală, interesele şi
drepturile. Această componentă mai este denumită şi ORDINEA DE DREPT, care poate fi definită ca
rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale. Ordinea de drept
este consecinţa, finalitatea derulării armonioase a raporturilor juridice dintre oameni. Aici trebuie să precizăm
un lucru: omul gândeşte, trăieşte şi acţionează într-o ambianţă socială. Omul intră astfel în numeroase
raporturi cu semenii săi, iar suma acestor raporturi alcătuiesc adevăratul fundament al dreptului.

Ca orice fenomen, dreptul este expresia unităţii unor laturi calitative şi cantitative. A preciza
esenţa dreptului înseamnă a pune în evidenţă existenţa acestor laturi.
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi aspectul exterior
al acestuia.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor juridice
pe instituţii, subramuri şi ramuri de drept.
Forma exterioară a dreptului este analizată:
 din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului: izvoarele dreptului
reprezentate de legi, hotărâri de guvern etc.
 din punct de vedere al modului în care sistematizează legislaţia: codificări, încorporări.
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai
importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi
obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi dreptul.
2. Care sunt accepţiunile noţiunii de drept?
3. Caracterizaţi dimensiunea morală a dreptului.
4. Care sunt esenţa, conţinutul şi forma dreptului?
5. Ce se înţelege prin realitatea juridică?
6. Ce se înţelege prin relaţiile juridice?

TEMA 3 – DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

27
 1. Consideraţii generale despre realitatea socială şi conduita umană în contextul acesteia
Societatea ni se înfăţişează ca un sistem complex de structuri şi relaţii interumane, în care figura
centrală este omul.
Omul se află permanent în contact cu semenii săi. Este vorba de acea interacţiune reciprocă a
indivizilor şi a comunităţilor umane care formează viaţa socială.
Omul îşi construieşte acţiunile proprii în funcţie de interesele sale, interese imediate şi interese
de perspectivă: de aici izvorăşte dinamica acţiunii umane şi, implicit, dinamica societăţii.
Pe baza intereselor sale, individul îşi stabileşte un plan de acţiune, în care se regăsesc legăturile
sociale la care acesta devine participant. Activitatea umană este proiectată şi se realizează concret într-
un cadru complex: social, natural, economic, politic, cultural, ideologic. Relaţiile dintre individ şi
societate sunt, astăzi, extrem de complexe şi diversificate.
Fiinţa umană trebuie privită atât ca un sistem individual, apt să exercite o acţiune asupra mediului
înconjurător (mediul natural, economic, politic, social), dar şi ca sistem reflectant, capabil să
recepţioneze şi să analizeze mesajele societăţii şi să-şi construiască raţional o variantă de comportament
şi atitudine.
Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de
normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor
cuprinse in normele juridice. Aceste reguli vizează omul în cele trei ipostaze: că trebuie să facă ceva sau
nu; că trebuie să se abţină a face ceva.
Regulile acestea ne demonstrează că omul trăieşte şi acţionează într-un mediu activ, dinamic,
fiind pus permanent în situaţia de a se adapta la normele prescrise de drept. Importantă nu este gândirea
sau reacţia intimă, personală a individului faţă de realitatea exterioară, faţă de conţinutul normelor
juridice, ci maniera concretă, pragmatică în care omul acţionează faţă de norma juridică.
În intimitatea sa, în gândul său, omul poate să nu fie de acord cu prescripţiile unor norme juridice.
El poate respinge normele, le poate contesta, dar, este obligat să se conformeze acestora, pentru că norma
juridică reprezintă voinţa majorităţii.
În fapt, omul acceptă că toate activităţile umane trebuie să fie normate, reglementate, că acestea
nu se pot derula dezorganizat, fără ca ele să fie subordonate unor scopuri clare, unor norme şi principii
juridice.
Normarea activităţii umane se impune ca o cerinţă fundamentală în orice formă de convieţuire
(în familie, în colectivele de muncă, în comunităţile de elevi şi studenţi, în comunităţi rurale şi urbane
etc.).
Această cerinţă fundamentală capătă nuanţe şi particularităţi în condiţiile contemporane, ce se
caracterizează printr-o mare diversitate de raporturi interumane şi sociale. Societatea umană la începutul
mileniului trei este marcată de schimbări profunde, determinate de revoluţia informaţională, de criza
alimentară, de dezechilibrele majore apărute în zone şi regiuni geografice, de fenomene de înstrăinare a
individului, de criza guvernării statelor, de formidabila presiune a fenomenului de şomaj, analfabetism,
criminalitate şi sărăcie.
Intr-un asemenea context, acţiunea umană trebuie normată, ea însăşi impunând reglarea prin
norme a conduitelor şi comportamentelor.
Norma socială este cea care reglementează conduita umană.
1.1. Privire generală asupra realităţii sociale
Fiecare fiinţă umană este poziţionată, de la naştere până la moarte, într-o realitate socială, pe care
o definim ca suma fenomenelor, evenimentelor, stărilor de lucruri şi chestiunilor curente ce se produc şi
se manifestă într-o societate.
Realitatea socială înseamnă, într-o formulă mai simplă, tot ceea ce se întâmplă în societate din
punct de vedere economic, politic, moral, spiritual, demografic, tehnologic şi juridic.

28
 Realitatea socială este un mozaic, în care fiecare componentă are o geneză, o dezvoltare şi o
evoluţie distinctă, care se interferează, spre a se constitui într-un tot unitar, cu o dinamică şi într-o
combustie aparte.
Componentele principale ale realităţii sociale sunt:
- realitatea economică;
- realitatea politică;
- realitatea culturală, morală li spirituală;
- realitatea demografică;
- realitatea juridică.
Potrivit localizării sale realitatea socială cuprinde:
- realitatea naţională (specifică statului naţional)
- realitatea regională (specifică unei regiuni geografice, economice)
- realitatea continentală (europeană, africană, nord-americană, sud-americană etc.)
- realitatea internaţională.
Din punct de vedere al evoluţiei istorice realitatea socială a cunoscut următoarele etape: realitatea
comunei primitive, a societăţilor sclavagiste, a epocii medievale, a societăţii capitaliste, a societăţii de
tip comunist şi a societăţii moderne actuale.
Fiecare tip de realitate socială funcţionează în virtutea unei ordini sociale, care se asigură prin
existenţa şi aplicarea unui set de norme sociale.
Fiecare componentă a realităţii sociale (economică, politică, cultural-spirituală, demografică şi
juridică) este guvernată de norme specifice care au menirea de a asigura o ordine specifică.
Astfel, realitatea economică este guvernată de norme economice care garantează o ordine
economică.
Realitatea juridică este definită ca totalitatea relaţiilor care se nasc şi se dezvoltă între participanţii
la circuitul juridic. Ea este guvernată de normele juridice apte să garanteze ordinea juridică în societate.
În orice societate, în orice tip de realitate socială, există următoarele categorii de capital:
- capital fix-productiv – mijloace de producţie
- capital uman – oamenii
- capital social – suma valorilor promovate şi respectate într-o societate
- capital normativ – suma normelor sociale ce guvernează o societate
Capitalul social este definit de Francis Fukuyama în lucrarea ,,Marea ruptură” – Editura
Humanitas, 2002, pag. 26 ,,ca fiind un set de valori informale împărtăşite de membrii unui grup şi care
le permite să colaboreze între ei”. Capitalul social include virtuţi precum sinceritatea, îndeplinirea
obligaţiilor şi reciprocitatea”.
Cine creează acest capital social?
În toate tipurile de societate familia a constituit o importantă sursă de capital social. Familia a
promovat încrederea, spiritul de cooperare, respectul valorilor morale, toleranţa şi solidaritatea.
Între familie şi stat se află societatea civilă, adică suma grupurilor şi asociaţiilor, care generează
un important capital social.
Cât de mult capital social generează familia şi societatea civilă? Sunt, familia şi societatea
civilă, numai generatoare de capital social sau sunt şi factori de decapitalizare socială?
Sintetizând concluziile formulate în foarte multe lucrări de specialitate, vom prezenta următoarele
constatări, îmbrăţişate de quasitotalitatea autorilor:
În primul rând: cele mai dramatice schimbări, cea mai evidentă decapitalizare socială, se produce
în FAMILIE. F. Fukuyama precizează în opera citată (pag. 48) ,,revoluţia sexuală şi avântul
feminismului din anii 1960 şi 1970 i-au afectat pe toţi occidentalii şi au adus schimbări masive nu numai
în cămine, ci şi în birouri, fabrici, cartiere, asociaţii de voluntari, în învăţământ, ba chiar şi în armată.
Modificările survenite în rolul sexelor au produs un impact important asupra naturii societăţii civile”.

29
 Instituţia căsătoriei este marcată de opoziţia dintre familişti şi individualişti; se înregistrează
scăderea fertilităţii, diminuarea numărului de căsătorii, creşterea natalităţii din afara căsătoriei, creşterea
numărului familiilor monoparentale.
În Statele Unite ale Americii, aproximativ 25 la sută din copiii nelegitimi provin din concubinaj,
în Franţa 30 la sută, iar în alte state (Suedia, Danemarca) procentul este mai mare.
Numărul copiilor din familiile monoparentale este în creştere datorită, în principal următorilor
factori:
- rata mare a naşterilor nelegitime;
- numărul ridicat al concubinajelor;
- rata ridicată a divorţialităţii.
Familia nucleară este slăbită, iar funcţiile ei tradiţionale sunt din ce în ce mai abandonate.
Moralitatea specifică familiei tradiţionale este atât de anemică, încât se încearcă o revitalizare forţată
prin metode şi tehnici nefireşti care nu pot înlocui afecţiunea părintească, educaţia elementară şi
comportamentul iniţial al copiilor. Egoismul ucide familia şi generează efecte greu de anticipat, precum
violenţa, imoralitatea, abandonul şcolar, neîncrederea, dezordinea cotidiană.
În al doilea rând, decapitalizarea socială este provocată de sărăcie şi inegalitate. Autorul citat
mai sus (F. Fukuyama op.cit., pag. 79) crede că ,,există o strânsă corelaţie între familiile destrămate,
sărăcie, infracţiuni, neîncredere, atomizare socială, toxicomanie, şcolarizare redusă şi capital social
redus”.
În al treilea rând, criza capitalului social este întreţinută de o vastă schimbare culturală care
exacerbează individualismul, nonconformismul, sexualitatea, promovează obscenităţile, întreţin cultul
banului ( ,,Deveniţi o grijă devoratoare, banii ne usucă existenţele, ne transformă în lacheii unei divinităţi
reci. În loc să-i ţinem noi la respect, ei sunt cei care ţin acum lumea la distanţă” – Pascal Bruckner -
,,Mizeria prosperităţii” – Editura Trei, 2002, pag. 153).
În al patrulea rând, declinul general al încrederii, atât în instituţii, cât şi în semeni, a generat o
puternică decapitalizare socială. Accentuarea individulismului şi atrofierea spiritului şi vieţii de
comunitate sunt, astăzi, realităţi pe care le întâlnim practic în toate tipurile de societate. Suntem tot mai
neîncrezători în orice tip de autoritate, politică sau morală, dar dorim să existe un simţ al comunităţii,
plus avantajele aduse de comunitate, precum recunoaşterea meritelor fiecăruia, participarea, sentimentul
de apartenenţă la comunitate şi identitate” (F. Fukuyama).
În al cincilea rând, criminalitatea este cauză dar şi efect al decapitalizării sociale. Criminologia,
ca ştiinţă a genezei şi remediilor criminalităţii, ne oferă o panoramă a fenomenului extrem de complex
care afectează astăzi întregul capital normativ al societăţii.
Cele prezentate mai sus au pus în evidenţă factorii de erodare a capitalului social, elementele care
subminează ordinea socială.
Întrebarea este: Poate fi refăcută ordinea socială? Poate fi oprită decapitalizarea socială? Are
societatea puterea de a crea noi norme şi valori sociale pe care să le aşeze în locul celor abandonate?
Starea de anomie pe care o definea Emil Durkheim este o stare pe care oamenii nu o acceptă.
Ei pot crea alte norme şi reguli noi, adaptate condiţiilor în care trăiesc. Capitalul social ,,capătă o
importanţă tot mai mare odată cu progresul tehnologic” (F. Fukuyama, op. cit., pag. 169).
Dar, tot la fel de adevărat este faptul că ,,o societatea capitalistă modernă consumă mai mult capital
social decât produce” (F. Fukuyama, op. cit., pag. 285).

2. Sistemul normelor sociale

Am subliniat faptul că relaţiile sociale cunosc o mare diversitate şi dobândesc un caracter
complex şi dinamic, corespunzător societăţii în care acestea se manifestă.
Marea diversitate a relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale care
urmăresc influenţarea comportamentului oamenilor.
Aşadar, în categoria de norme sociale sunt cuprinse:

30
 ─ norme etice (morale);
─ norme obişnuielnice;
─ norme tehnice;
─ norme politice;
─ norme religioase;
─ norme juridice;
─ norme de convieţuire socială.
În cele ce urmează vom analiza corelaţia normelor juridice cu celelalte categorii de norme sociale.

2.1. Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale)

Analiza procesului de apariţie a dreptului evidenţiază faptul că acesta s-a format şi a dobândit
personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală şi din obiceiuri. Vom spune, cu alte
cuvinte, că morala precede dreptul şi că ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă, constituind
teme de analiză şi reflexie pentru filozofi şi jurişti.
Morala poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ştiinţa moravurilor, “ansamblul regulilor
care guvernează raporturile dintre oameni” (P. Sollier).
În concepţia lui Ştefan Odobleja (Psihologia consonantistă, Bucureşti, 1982) morala este :
─ ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului;
─ filozofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale;
─ ştiinţa echilibrului social;
─ ştiinţa moralităţii şi a imoralităţii, a drepturilor şi îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţilor;
─ ştiinţa acordului sau a consonanţei intre interesele indivizilor sau între interesele individului şi
interesele societăţii;
─ ştiinţa armoniei şi a echilibrului între sine şi societate.
Există o morală personală definită ca echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor exterioare
(H. Spencer), alături de o morală socială, înţeleasă ca echilibru între propriile dorinţe şi dorinţele altora.
Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să facem) şi o morală
negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să facem, să ne abţinem a face).
Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politeţe, morală estetică) alături
de o morală majoră sau a lucrurilor importante care se confundă, în concepţia autorului citat, cu dreptul.
Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al extensiunii sale, există
o morală familială, o morală de grup, o morală naţională şi o morală internaţională.
Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie: a intelectualilor şi a muncitorilor; a
stăpânilor şi servitorilor; a profesorilor şi elevilor; a guvernanţilor şi a guvernaţilor; a bărbaţilor şi
femeilor; a adulţilor şi a copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc.
Moralitatea este suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism, caritate, bunătate, milă, generozitate,
iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie, respectul pentru altul etc.), este concordanţa dintre
tendinţele şi comportamentele proprii şi tendinţele şi comportamentele altora.
Moralitatea este:
─ arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în concordanţă cu forţele sociale;
─ echilibrul între drepturi şi îndatoriri;
─ este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util vieţii sociale, majorităţii
societăţii;
─ sănătatea socială.
Cu riscul de a repeta, vom spune că imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale
(egoism, răutate, ură, orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de dezechilibru în favoarea
drepturilor şi pe socoteala îndatoririlor individului.
Imoralitatea dăunează vieţii sociale, fiind cea care contrazice interesul general al majorităţii.

31
 Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între moralitate şi imoralitate. Ea
desemnează gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea
înseamnă izolare, individualism, indiferenţă socială.
Legile şi regulile morale sunt norme care presupun reciprocitate şi egalitate. Exemple:
-“Ceea ce nu vreţi să vi se facă vouă, să nu o faceţi altora” (Confucius).
-“Toate ce aţi vrea ca oamenii să vi le facă vouă, faceţi-le şi lor la fel”(Biblia).

-“Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”(Biblia).

- “Să acţionezi întotdeauna după o maximă, pe care să o poţi dori, în acelaşi timp, ca ea să
devină lege universală”(I.Kant).
În concepţia lui I. Kant “morala provine din vocea interioară a fiecăruia, cuprinzând un sistem
complex de elemente faptice, identice, psihologice, relaţionale, normative, valorice”.
În literatura juridică de specialitate aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două
direcţii importante:
- concepţia potrivit căreia dreptul conţine un minimum de morală (Justiţia prin drept şi morală)
– concepţia moralistă;
- concepţia potrivit căreia dreptul are un singur temei: statul (Ordinea de drept fără morală) –
concepţia pozitivismului juridic.
Potrivit concepţiilor moraliste despre drept, morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de
conştiinţă a intenţiilor omeneşti, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor,
în relaţiile lor cu alte persoane: “Când regula morală comandă cuiva să fie bun, îi comandă o atitudine
sufletească, o intenţiune sinceră. Îndată ce această intenţiune s-a manifestat în afară printr-un fapt în
legătură cu altă persoană, îndată apare fenomenul drept” (Mircea Djuvara).
Juristul francez Georges Ripert, consideră că nu există nici o diferenţă între regulile morale şi
regulile juridice. Regulile morale pătrund în zona dreptului prin intermediul concepţiilor morale (etice)
ale legiuitorului sau judecătorului sau atunci când legile juridice sunt lacunare sau chiar contrare legilor
morale. Câteva exemple sunt semnificative în privinţa unor obligaţii morale legiferate: interzicerea
îmbogăţirii fără justa cauză, exercitarea cu bună credinţă a drepturilor prevăzute de lege, executarea
contractelor şi echilibrul prestaţiilor.
Influenţa moralei asupra dreptului se manifestă atât în procesul creării dreptului, cât şi în procesul
de aplicare a acestuia.
Adepţii concepţiei moraliste susţin că dreptul reprezintă în fond acţiunea moralităţii, în aşa fel
încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenită şi în condiţiile cele mai prielnice
în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Orice lege juridică are la bază o necesitate morală
a societăţii.
Legea nu poate fi imorală, pentru că astfel se clatină fundamentul şi explicaţia ei logică.
Dreptul este considerat ca un instrument de educare morală a oamenilor pentru că în el sunt
încorporate reguli morale pe care le promovează, le ocroteşte şi le garantează.
Se afirmă chiar că dreptul reprezintă morala legiferată, etatizată.
Potrivit concepţiei pozitivismului juridic, statul este singurul temei al dreptului.

Dreptul nu poate fi conceput în lipsa statului. În opiniile exprimate de reprezentanţii acestui

curent (Kelsen, Waline, Malberg etc.) se regăsesc formulări tranşante de genul: “a afirma că dreptul
este moral înseamnă a concepe existenţa unei singure morale viabile, a unei morale absolute. Valorile
morale sunt relative şi nimeni nu poate determina ceea ce poate considera ca just în mod absolut”.
Se apreciază ( Prof.dr. Sofia Popescu) că morala este prea subiectivă, prea fluctuantă şi prea
lipsită de virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a permite o organizare satisfăcătoare a
raporturilor sociale şi pentru a realiza securitatea juridică reclamată de viaţă întregii societăţi.
Spre deosebire de normele de drept, normele morale nu sunt unitare. Ceea ce este moral în Europa
sau America, poate fi imoral în Arabia sau India.

32
 Dreptul, prin natura sa, este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică într-o
societate anume.
Între cele două concepţii prezentate mai sus, se plasează concepţiile sociologice, potrivit cărora
dreptul se afirmă în viaţa societăţii ca urmare a presiunii unor factori social-politici şi ideologici. În
procesul de creare a dreptului, legiuitorul are în vedere conştiinţa socială şi sentimentul solidarităţii
sociale.
În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale, exista o strânsă corelaţie, o legătură
de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc,
să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.
Nu împărtăşim concepţia moralistă asupra dreptului şi nici cea a pozitivismului juridic, întrucât
ele se situează la extreme : prima absolutizează rolul moralei, a doua exclude rolul acesteia şi exagerează
rolul statului ca temelie a dreptului.
Dreptul modern contemporan are obligaţia de a include în conţinutul normelor juridice acele
prevederi ale moralei care sunt dominante într-o comunitate umană, punându-le de acord cu interesele
statului, cu voinţa generală a societăţii.
Dreptul nu poate fi confundat cu morala, dreptul nu poate fi conceput ca morală legiferată,
etatizată, din următoarele considerente :
- normele morale privesc intimitatea individului pe când normele juridice privesc exterioritatea
individului. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere moral, individul se obligă faţă de sine, pe când
din punct de vedere juridic este obligat faţă de alt individ, faţă de colectivitate;
- normele juridice sunt elaborate de organe special abilitate, potrivit unor proceduri şi
metodologii specifice, pe când normele morale apar şi se manifestă într-o comunitate, în chip spontan şi
neformal;
- normele morale cuprind în esenţa lor ideea de “ceea ce este bine şi ceea ce este rău” într-o
conduită socială; normele juridice reglementează relaţiile sociale sub aspectul de “ceea ce este licit şi ceea
ce este ilicit”;
- garantul realizării celor două categorii de norme diferă în chip esenţial: aplicarea normelor
juridice este asigurată prin sancţiunile prevăzute de lege care sunt date în competenţă de aplicare unor
organe speciale ale puterii. Imperativul moral, cerinţa normei morale, sunt asigurate în măsura în care
individul îşi asumă valorile comunităţii în care trăieşte;
- normele juridice acţionează în scopul restabilirii situaţiei anterioare încălcării lor, reparării
prejudiciilor materiale sau morale produse. Încălcarea, nesocotirea normelor morale, atrag după ele
acţiunea, reacţia comunităţii faţă de individul în cauză: oprobiul public, dezaprobarea comportamentului
etc.;
- normele juridice au un caracter unitar şi neechivoc: ele sunt interpretate, atunci când este
cazul, pe cale oficială de către legiuitor. Normele şi principiile morale sunt foarte dificil de interpretat
unitar, având în vedere particularităţile grupurilor, categoriile socioprofesionale, politice şi economice.
Opinii exprimate în legătură cu relaţia drept – morală:
1. Bentham: ,,dreptul şi morala sunt două cercuri concentrice, din care morala formează cercul
cel mare şi dreptul cercul cel mic”
2. Bonnecase: ,,scopul moralei este perfecţiunea omului, pe când a dreptului este ordinea socială”
3. Kant: ,,dreptul are ca obiect reglementarea numai a faptelor externe, pe când morala se ocupă
cu faptele interne, ale conştiinţei noastre”
4. Thomasius: ,,dreptul se distinge de morală prin faptul că, pe când morala prescrie norme de
purtare faţă de noi înşine, dreptul se ocupă de raporturile cu semenii noştri”

Valori morale încorporate în Constituţia României

- solidaritatea umană ca valoare morală o găsim în textul art. 4, alin. 1 ,,statul are ca fundament
unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”;

33
 - spiritul de toleranţă îl regăsim formulat în alin. 2 al art. 29 ,,libertatea conştiinţei este
garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”;
- spiritul de concordie, de bună înţelegere, de respect reciproc este prezent în reglementarea
alin. 7 al art. 30 ,,sunt interzise…îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau
religioasă…la violenţă publică, precum şi manifestări obscene, contrare bunurilor moravuri”;
- spiritul de întrajutorare şi egalitate între oameni sunt reglementate în art. 48, alin. 3 ,,copiii
din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie” şi în art. 50 ,,persoanele cu handicap se
bucură de protecţie socială”;
- spiritul de fidelitate faţă de ţară este reglementat în art. 54, alin. 1 ,,fidelitatea faţă de ţară
este sacră”.

2.2. Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială

În cadrul sistemului de norme sociale, un subsistem important îl constituie acela al normelor de
convieţuire socială, cunoscute şi ca norme de bună cuviinţă.
În toate sistemele de drept sunt reglementate normele de convieţuire socială specifice.
În dreptul nostru, Legea nr.61/1991 sancţionează faptele de încălcare a unor norme de convieţuire
socială, a ordinei şi liniştii publice, precizând în cuprinsul art.1 “pentru asigurarea climatului de ordine
şi linişte publică necesar desfăşurării normale a activităţii economice şi social-culturale şi promovarea
unor relaţii civilizate în viaţa cotidiană, cetăţenii sunt obligaţi să aibă un comportament civic, moral şi
responsabil, în spiritul legilor ţării şi al normelor de convieţuire socială”.
Observăm, la prima analiză a textului, faptul că legiuitorul distinge între normele morale,
normele juridice şi normele de convieţuire socială.
Normele de convieţuire socială sunt foarte diversificate, acoperind o zonă vastă a relaţiilor
interumane, a comportamentului pe care legea le reglementează în scopul “promovării unor relaţii civilizate
în viaţa cotidiană”.
Suntem în prezenţa unor norme de conduită elementară, definite şi reglementate de lege,
încălcarea acestora fiind sancţionată corespunzător pericolului social, pe care acesta îl generează. Aceste
norme au un caracter special: nu sunt norme morale în accepţiunea clasică a acestora şi nici nu au
substanţa şi încărcătura normelor juridice cuprinse în ramurile de drept penal, civil etc. Ele împrumută
numeroase elemente morale pe care le fixează în norme de sancţionare speciale, obligând cetăţenii să
aibă un comportament civic, moral şi responsabil.
Legiuitorul a apreciat că trebuie să reglementeze într-o manieră specială faptele care aduc
atingere convieţuirii sociale, nelăsând la latitudinea moralei “sancţionarea” acestora. Frecvenţa şi efectul
nociv pe care îl au asupra ordinii publice faptele pe care legea le sancţionează, au determinat legiuitorul
să intervină prin această formă a normelor de convieţuire socială.

2.3. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele

obiceiului)
În sistemul normelor sociale un loc aparte îl ocupă subsistemul normelor obiceiului, importanţa
fiindu-i conferită de faptul că normele juridice (dreptul) s-au desprins, alături de morală, şi din obiceiuri.
Mai mult, dreptul a evoluat şi continuă să se dezvolte în strânsă legătură cu obiceiul.
Obiceiurile reprezintă o categorie largă de reguli sociale apărute în zorii societăţii umane, când
au constituit primele reglementări de conduită în cadrul colectivităţilor.
Prof.dr. Sofia Popescu spune că “în obiceiuri se află germenele organizării juridice a
societăţii”.
Dreptul (normele juridice) se găseşte într-o corelaţie specială cu obiceiul pentru faptul că obiceiul
este el însuşi o formă de exprimare a dreptului, ocupând un loc aparte în sistemul izvoarelor dreptului.
Obiceiul este definit ca o regulă de conduită care se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a
aplicării repetate şi prelungite a unei conduite pe care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere
de viaţă.

34
 Aplicarea obiceiului se realizează, de regulă, prin consensul membrilor colectivităţii umane, pentru
că el exprimă necesităţile şi exigenţele grupurilor sociale şi sunt legate strâns de valorile specifice acestora.
În societăţile arhaice şi mai apoi în statele sclavagiste şi feudale, obiceiul reglementa un teritoriu
foarte larg de relaţii sociale, începând cu viaţa de familie, rudenia, obiceiuri vestimentare şi privitoare la
alimentaţie şi terminând cu ducerea războaielor, cu producţia şi comercializarea bunurilor.
Puterea publică din acele vremuri a preluat şi consolidat obiceiurile care corespundeau intereselor
de clasă, transformându-le în norme juridice, obligatorii şi sancţionate corespunzător.
Obiceiul devine norma juridică numai în situaţia în care este recunoscut şi acceptat de puterea
publică, de către stat: în acel moment obiceiul devine obligatoriu, iar nesocotirea lui este sancţionată de
forţa coercitivă a statului.
Considerăm util să precizăm în continuare câteva elemente ce diferenţiază obiceiul de alte
categorii: obişnuinţe, uzuri, datini, mode.
Obişnuinţele sunt considerate modalităţi de conduită statornicite pentru cazuri şi situaţii
determinate care nu provoacă reacţii negative şi adversităţi din partea mediului social înconjurător.
Indivizii îşi construiesc obişnuinţe, ca expresie a modului personal în care îşi organizează viaţa, ele sunt
deprinderi individuale care nu se cer a fi recunoscute sau respectate de alte persoane, care nu obligă pe
nimeni (Exemple: obişnuinţa de a face sport, plimbări, de a lectura, de a scrie, de a merge la spectacole
etc.).
Uzurile reprezintă comportamente convenite între două sau mai multe persoane cu privire la
probleme diverse, aşa cum rezultă ele dintr-o practică dovedită (de exemplu: uzurile comerciale).
Privitor la valoarea juridică a uzurilor, la tratamentul juridic al acestora, menţionăm că ele trebuie
dovedite în faţa instanţelor de judecată datorită caracterului lor convenţional, spre deosebire de
obiceiurile juridice care pot fi invocate direct în sentinţă, ca drept pozitiv.

2.4. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice

În sens larg, normele tehnice sunt norme sociale, create de oameni, care reglementează relaţiile
dintre oameni în procesul complex de participare a acestora la viaţa economică şi social culturală.
Normele tehnice au apărut ca expresie a nevoilor oamenilor de a conduce şi controla procesul
productiv de bunuri materiale şi spirituale.
Evoluţia mijloacelor de producţie, a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate de om în producerea unei
imense varietăţi de bunuri a determinat adoptarea regulilor specifice apte să asigure finalitatea
corespunzătoare a acestora.
Este cunoscut faptul că nerespectarea normelor tehnice determină consecinţe juridice, dintre cele
mai importante, motiv pentru care fiecare domeniu al activităţii de producţie este riguros reglementat
prin norme tehnice. Orice nouă tehnologie, introdusă şi aplicată în sfera producţiei de bunuri şi servicii,
trebuie să se sprijine pe un set complet de norme tehnice, astfel încât, prin aplicarea acestora să se ţină
sub control tehnologiile din ce în ce mai sofisticate, să se elimine erorile în utilizarea acestora, să se
asigure protecţia lor şi să se prevină exploatarea lor frauduloasă.
Umanitatea nu a fost iertată de efectele catastrofale ale unor evenimente grave produse ca urmare
a nerespectării normelor tehnice de exploatare a unor instalaţii energetice nucleare (cazul exploziei de la
Centrala Atomo-Electrică de la Cernobâl-Ucraina, produsă în luna mai a anului 1986), a unor combinate
de producere a substanţelor chimice (cazul Bophal din India), a unor exploatări miniere (soldate cu morţi
şi răniţi grav) etc.
Într-o lume supertehnologizată, superinformatizată, în care tehnologiile necontrolate pot genera
efecte catastrofale pentru umanitate sau dereglări profunde în viaţa economico-financiară, rolul normelor
tehnice este vital. Astfel, domeniul producţiei şi utilizării calculatoarelor trebuie protejat prin norme
tehnice speciale iar domeniul telecomunicaţiilor, al protecţiei mediului înconjurător şi al geneticii îşi caută
normele tehnice specifice. În această manieră, normele tehnice devin norme sociale juridice. Dreptul se
implică direct şi activ în cel mai complicat şi dinamic domeniu, acela al producţiei de bunuri şi servicii,

35
reglementând conduitele şi comportamentele oamenilor şi instituţiilor, sancţionând încălcarea normelor
instituite.
Normele tehnice nu mai pot fi analizate detaşat de normele juridice: sunt norme de tehnică
contabilă, norme de protecţia muncii, norme de protecţie a mediului, norme de protecţie a băncilor şi
sistemelor de date pe calculator, norme tehnice de exploatare a centralelor atomice etc.
Dreptul însuşi operează în cadrul tehnologiei sale proprii cu norme de tehnică juridică: norme speciale
privind elaborarea actelor normative, norme de procedură, norme de tehnică a interpretării dreptului etc.

2.5. Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie

profesională
Deontologia profesională desemnează totalitatea normelor de conduită, în care se evidenţiază
“minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecător,
poliţist, comerciant, militar, cadru didactic etc). Normele de deontologie profesională sintetizează
experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate.
Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de autorităţile
internaţionale şi naţionale abilitate. Astfel, la 17 Decembrie 1979, Adunarea generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a adoptat “Codul de Conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii”, respectiv
“Codul de conduită a poliţiştilor”, care prevede, în cele opt articole, următoarele reguli fundamentale:
a) poliţiştii trebuie să-şi îndeplinească sarcinile ce le revin conform legii; ei sunt în serviciul
comunităţii şi apără toate persoanele împotriva actelor ilegale;
b) poliţiştii vor respecta şi vor apăra demnitatea umană;
c) poliţiştii pot folosi forţa numai când aceasta este strict necesară;
d) poliţiştii nu pot comite, instiga sau tolera vreun act de tortură, tratament inuman sau degradant;
e) poliţiştii nu vor comite nici un act de corupţie: ei trebuie să se opună şi să combată astfel de
acte.
Codul deontologic al procurorilor din România cuprinde regulile de conduită a acestora,
exprimate sintetic astfel :
a) procurorii trebuie să apere supremaţia legii;
b) procurorii trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti şi prestigiul
c) procurorii trebuie să promoveze în întreaga lor activitate imparţialitatea;
d) procurorii trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi demnitatea celor implicaţi în
procedurile judiciare;
e) procurorii trebuie să asigure exercitarea dreptului la apărare a persoanelor implicate în
procedurile judiciare;
f) procurorii trebuie să asigure respectarea prezumţiei de nevinovăţie a persoanelor acuzate;
g) procurorii trebuie să promoveze celeritatea procedurilor, pentru restabilirea cât mai grabnică a
odinii de drept încălcate.
Normele de deontologie profesională nu prevăd sancţiuni; sunt, în ultimă analiză, expresia
filozofiei unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe care societatea le formulează la adresa acestora.
Ele sunt, mai degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă slujitorilor lor un statut aparte, sunt
recomandări care au în substanţa lor norme juridice. Atunci când normele deontologice sunt încălcate şi
prin nesocotirea lor sunt afectate valorile apărate prin drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind
astfel norme juridice.

2.6. Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor neguvernamentale

(nestatale)
În toate ţările funcţionează astăzi o multitudine de organizaţii neguvernamentale (O. N. G.) care
se călăuzesc potrivit unor norme nejuridice specifice, creaţie proprie a unor organisme şi asociaţii, fundaţii
sociale, economice, politice, religioase, contabile, de învăţământ etc., prin care sunt stabilite: cadrul de

36
organizare şi funcţionare, raporturile interne dintre membri, reguli specifice care le guvernează
activitatea etc.
Amintim, cu titlu de exemplu: partide politice, alianţe politice, asociaţii civile, organizaţii
apolitice, fundaţii, organizaţii de tip cooperatist, uniuni profesionale, asociaţii, ligi şi cluburi sportive,
organizaţii ştiinţifice şi culturale.
Aceste organizaţii nestatale sunt o replică la imobilismul şi rigiditatea statului şi dreptului, o
formă prin care indivizii îşi valorifică direct drepturi şi calităţi, îşi manifestă şi materializează spiritul de
sociabilitate şi nevoia de a găsi soluţii la problemele pe care statul şi dreptul nu i le poate oferi. Ele
reprezintă, sau mai bine zis, definesc conceptul de societate civilă, adică tot ceea ce există organizat în
afara statului şi a rigorilor dreptului.
Normele elaborate de aceste organizaţii nestatale (neguvernamentale) reglementează drepturile
şi obligaţiile membrilor lor, sancţiunile ce se aplică în situaţia nerespectării regulilor stabilite, fiind
asemănătoare sau foarte apropiate de normele juridice.
Ele însă nu pot fi considerate norme juridice, pentru că le lipseşte ceea ce este esenţial pentru
drept: apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţelor de coerciţie statală. Statul, prin organele
de aplicare a legii, nu poate interveni în situaţia nerespectării unor dispoziţiuni interne de către unul sau
altul din membrii unei astfel de organizaţii, decât numai în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, nesocotirii principiilor de drept sau dacă faptele constituie infracţiuni sau
contravenţii prevăzute de normele legale în vigoare.
Precizăm însă faptul că toate aceste organizaţii nestatale se înfiinţează şi funcţionează potrivit
unor dispoziţii cuprinse în legi sau alte acte normative emise de organele competente ale statului, precum
şi faptul că activităţile desfăşurate de acestea nu trebuie să contravină legilor ţării şi nu pot afecta ordinea
de drept existentă.
Încheiem aceste scurte referiri la normele organizaţiilor nestatale şi la activitatea acestora cu
precizarea faptului că într-o societate modernă nimeni nu este mai presus de lege.

3. Dreptul şi religia
Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare pentru sociologie
(religia este un fenomen social ca şi politica şi economia, care exprimă o formă de coeziune socială),
etică (religia este expresia îndeplinirii datoriei), psihologie (fenomenul religios este o componentă a
psihicului), filozofie (rolul şi semnificaţiile religiei în evoluţia societăţii, modul în care diferitele
civilizaţii şi-au exprimat prin simboluri religioase percepţia destinului lor).
Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea
au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
Ca orice fenomen social, religia are propria sa istorie.
Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL care înseamnă credinţa în spirite şi în
suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor
naturale. Animismul constituie, în concepţia lui E.B. Taylor (1832-1917), “baza religiei, de la cea a
sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”.
Prima mare religie monoteistă o reprezintă IUDAISMUL, bazată pe alianţa dintre Iahve (Iehova)
– Dumnezeu şi poporul ales, răspândită în bazinul mediteranean cu aproape 100 de ani înainte de Hristos
(poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul oraş în care a apărut religia
creştină, aproximativ în anul 30 d.H. religie legată organic de persoana, viaţa şi moartea lui Cristos (Isus din
Nazaret, Regele Iudeilor).
Ni se pare interesantă epistola trimisă în anul 112 împăratului roman Traian, de către Pliniu, în
care, acesta din urmă, cere sfaturi în legătură cu tratamentul ce trebuie aplicat creştinilor, evidenţiind
integritatea morală desăvârşită a acestora, care refuzau să fure, să distrugă, să comită adulter sau să-şi
încalce cuvântul dat.

37
 Hristos (în limba greacă: ales al Domnului) sau Mesia (în limba ebraică: cel ales de Dumnezeu)
a murit în anul 30 sau 31, iar după 30-40 de ani de la moartea sa au fost scrise Evangheliile.
În galeria marilor religii se găsesc: Hinduismul în India, Budismul în China, Islamismul în
ţările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă. Fiecare a configurat dreptul societăţilor în întreaga lor
istorie, rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.
Prin natura sa, religia nu caută să explice fenomenele prin metode specifice.
La egipteni, faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel mai
drept, atotştiutor şi desăvârşit în judecata şi hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din
caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă ţara şi să stăpânească pământul. El este şeful
suprem al cultului religios. Dreptul egiptean şi-a extras normele din prescripţiile religioase: el este
considerat de origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
În timpul despotismului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda.
Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituţia Bisericii Creştine nu a
creat un drept, pentru că acesta exista: era dreptul roman care se aplică tuturor cetăţenilor de pe întreg
cuprinsul imperiului (Legea celor XII table – sec.V I.H.). Religia creştină apărută după această dată, a
preluat norme şi concepte din legea romană. Armata romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume
antică, Imperiul Roman asigurând mediul politic prielnic pentru răspândirea creştinismului.
Istoria consemnează că armata romană a facilitat creştinarea populaţiei autohtone din Dacia şi
alte teritorii ocupate (după anul 300 Sfântul Andrei).
Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin: religia a fost factorul
catalizator al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea fiind decretată religie de stat (anul 392 împărat
Theodosius), consecinţa fiind numirea împăratului ca şef politic religios al imperiului.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe
pământ al lui Dumnezeu. În această calitate, el era legislator şi comandant suprem al armatei. Juriştii
bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului în domeniul administrativ, legislativ,
judecătoresc şi religios.
În Europa Occidentală Biserica creştină (catolică) este separată de stat (Imperiul Roman de
Apus), ea exercitând o importantă influenţă asupra legislaţiei şi dreptului roman.
În dreptul medieval, probele cunoscute sub numele de “Judecata lui Dumnezeu” sau “ordalii”
erau justificate de credinţa oarbă în intervenţia divinităţii pentru a arăta vinovăţia sau nevinovăţia celui
supus judecăţii în cazuri de furt, asasinat, vrăjitorie şi adulter. Ordaliile cele mai comune erau: proba
focului, a apei reci şi a îngurgitării unor lichide sau alimente otrăvite.
Dreptul canonic recunoştea Bisericii o jurisdicţie specială. Tribunalele inchiziţiei, create de
Papa Grigore al IX-lea prin Bula Papală din anul 1233, au funcţionat sub autoritatea supremă pontificală
şi au avut drept scop reprimarea ereticilor. În această perioadă s-a redactat Corpus Juris Canonici (1580),
care a fost în vigoare până în anul 1918 când a fost adoptat Codex Juris Canonici. Biserica, într-o perfectă
înţelegere cu autorităţile statale, s-a aflat la originea cruciadelor desfăşurate în perioada 1095-1291.
Aproape 200 de ani creştinii au dus cruciade împotriva maurilor în Spania, a musulmanilor din teritoriile
ocupate.
Motivul principal al cruciadelor a fost religios.
Biblia a jucat un rol central în gândirea politică a Evului Mediu timpuriu (sec. IX – XI).
Astfel, comentând textul din Deuteronom (17, 14-20), un veritabil Cod Regal formulat de
Dumnezeu, reprezentanţii Bisericii concluzionează:
1. Poporul este acela care cere un rege, nu Dumnezeu i-l propune.
2. Dorinţa de a avea un rege provine din dorinţa poporului Israel de a fi un popor ca toate celelalte.
3. Dumnezeu îşi avertizează poporul asupra drepturilor regelui care va domni peste el.
Mult mai târziu (anul 1267) Toma D'Aquino explică în lucrarea sa ,,De regno” faptul că statul
rezultă dintr-o necesitate naturală. Pentru prima dată de la începutul erei creştine existenţa statului este
analizată fără referinţe la natura divină (,,Regele este cel care guvernează mulţimea dintr-o cetate sau
dintr-o provincie în vederea binelui comun”).

38
 Este postulat faptul că orice mulţime de oameni, pentru a-şi realiza finalitatea comună, are nevoie
de un principiu director, iar cel care conduce trebuie să acţioneze ca un păstor şi nu ca un tiran.
În Evul mediu şi chiar în timpurile moderne, dreptul public şi dreptul privat s-au sprijinit pe
religie.
Astfel, dreptul familiei a fost, vreme îndelungată, un domeniu rezervat religiei.
Raporturile dintre drept şi religie continuă să genereze discuţii şi dispute în plan teoretic.
Întrebarea care se pune este mai simplă: în dreptul actual şi în dreptul ce se construieşte sub ochii
noştri există elemente ale religiei, ale credinţelor religioase formulate ca norme juridice? Dincolo de cele
10 porunci ale Decalogului mai pot pătrunde în substanţa dreptului modern precepte şi reguli ale
religiilor?
Cu alte cuvinte, în legile de astăzi, regăsim picătura de religie şi de spiritualitate religioasă de
care avem nevoie?
Sunt doar întrebări!

3.1. Noţiuni generale despre dreptul canonic ortodox

În cuprinsul acestui curs se fac referiri generale cu privire la raportul dintre drept şi religie şi
corelaţia normelor juridice cu normele religioase.
Am afirmat, printre altele, faptul că statul este principala instituţie politică a societăţii, autoritatea
publică cea mai importantă privită din unghiul nostru de analiză.
În orice societate există şi o autoritate spirituală de amplă respiraţie: este Biserica, definită ca:
,,instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale
specifice credinţei creştine” (prof. dr. I. Floca – Drept Canonic Ortodox – 1990).
Vorbim, aşadar de un drept bisericesc, un drept canonic.
DREPTUL CANONIC desemnează suma principiilor şi normelor de drept după care se
organizează şi conduce întreaga Biserică creştină, adică toate confesiunile creştine.
DREPTUL CANONIC ORTODOX este o ramură a dreptului canonic creştin, fundamentat pe
principiile şi normele de drept care guvernează organizarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe, privită ca
societate religioasă creştină.
Privită ca ştiinţă juridică, dreptul canonic ortodox studiază, analizează şi cercetează metodic
normele de drept, precum şi principiile şi rânduielile după care se conduce Biserica Ortodoxă.
Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea juridică în cadrul
societăţii, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea comportamentului credincioşilor, pentru
deprinderea lor cu săvârşirea de fapte bune (legale).
La rândul său, autoritatea legiuitoare preia din învăţătura religioasă principii, reguli, concepte şi
norme pe care le toarnă în substanţa normelor juridice pe care le elaborează.
Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială, iar nu pe neorânduială: ea este clădită atât pe
normele juridice elaborate de stat, cât şi pe regulile derivate din voinţa lui Dumnezeu.
,,Cel care a întemeiat Biserica, Domnul Nostru Isus Hristos Mântuitorul, ţinând seama de natura
omului şi înzestrând-o cu mijloace adecvate acesteia, a ştiut mai bine decât putem noi aprecia, că în starea
de după căderea în păcat, nicidecum nu-i sunt suficiente omului mijloacele religioase şi cele morale pentru
dobândirea mântuirii, ci că la acestea trebuie să se adauge în mod necesar şi mijloacele juridice” (Prof.dr. I.
Floca, op.cit. pg. 61).
a) Izvoarele dreptului canonic
O primă categorie de izvoare o reprezintă izvoarele materiale sau factorii de configurare a
dreptului canonic
 condiţiile obiective specifice societăţii omeneşti organizate, sub forma Statului, în cadrul căreia
se derulează activitatea Bisericii.
 Biserica însăşi, viaţa bisericească, aşa cum a fost şi este organizată ca o componentă importantă
a realităţii sociale

39
 Precizări:
─ Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că el (dreptul) era deja făurit de
Stat, cu mult timp înainte de apariţia ei. Biserica şi-a însuşit dreptul societăţii în care s-a
constituit, din necesitate.
─ Legile Statului, reprezintă, aşadar, cel mai important izvor material pentru Dreptul Canonic.

A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul lor, sunt:
─ izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituţii, legi organice, legi
ordinare etc.), normele canonice, obiceiul bisericesc şi adevărurile cuprinse în normele de
credinţă şi normele morale pe care le regăsim în Operele Religioase;
─ izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor, pravile călugăreşti (monastice), canoanele
cuprinse în scrierile sfinţilor, părerile canoniştilor, jurisprudenţa bisericească.
b) Despre normele canonice
Biserica, ca orice comunitate aparţinătoare societăţii nu poate fi concepută fără existenţa unor
norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericească stabileşte conduita şi
comportamentul membrilor săi.
Norma canonică, ca şi norma juridică, are un caracter imperativ, general şi abstract; ea stabileşte
o conduită tipică, un etalon de comportament după care credincioşii se conduc în cadrul Bisericii.
Respectarea normei canonice este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia
credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate distingem:
─ norme canonice generale: acestea definesc instituţiile de drept canonic
─ norme canonice speciale: se referă la fapte antireligioase şi imorale cu caracter social
─ norme canonice de excepţie: se referă la protecţia anumitor categorii de membri ai Bisericii.
Normele canonice se aplică numai în cadrul Bisericii şi numai asupra membrilor acesteia.
c) Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox, ele fiind colecţii
mixte de legi bisericeşti şi legi de stat. Cel mai vechi nomocanon este Nomocanonul lui Ioan
Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, în anul morţii împăratului Iustinian.
În vigoare şi astăzi sunt normele bisericeşti cuprinse în Nomocanonul lui Fotie, din anul 883,
împărţit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericeşti apărute până la acea dată, precum
şi toată legislaţia de stat privitoare al treburile bisericeşti.
O importanţă deosebită pentru dreptul canonic şi dreptul laic românesc au avut-o următoarele
nomocanoane:
─ Nomocanonul lui Matei Vlastare, redactat în anul 1335, cunoscut şi sub denumirea de
Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole (corespunzătoare literelor alfabetului grecesc);
─ Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius) alcătuit în secolul al XV- lea, a
reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici de la Govora, tipărită în anul 1641;
─ Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către secretarul Episcopiei din
Teba, este cel mai cuprinzător (peste 540 capitole). El a servit ca izvor pentru Pravila de la
Târgovişte (pravila cea Mare) tipărită în anul 1652.
În ce priveşte codurile legilor de stat cu aplicare în viaţa Bisericii, subliniem importanţa
excepţională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian) cu cele patru mari opere juridice: Codex,
Novele, Institutiones şi Digeste, precum şi a următoarelor coduri:
─ Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716 – 740), cel care a
declanşat prigoana împotriva icoanelor. Ecloga (alegere)cuprinde texte alese din legislaţia
romano – bizantină din acea epocă.
─ Epanagoga (,,reintroducere”) a repus în vigoare legile nesocotite până atunci. A fost elaborat
în anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă a dreptului bizantin.
─ Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărţi, o colecţie de legi romano – bizantine, întocmite
din porunca împăraţilor Vasile Macedoneanul şi a fiului său Leon al VI-lea Filozoful (886 –

40
 912). Ele au fost declarate codul oficial al Imperiului Bizantin, servind ca izvor pentru
sistemele de drept ale lumii creştine, inclusiv pentru statele române şi Biserica Română.
─ Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s-a aplicat oficial în
Principatele Române până în epoca lui Alexandru Ioan Cuza.

REZUMAT

Componentele principale ale realităţii sociale sunt:

- realitatea economică;
- realitatea politică;
- realitatea culturală, morală li spirituală;
- realitatea demografică;
- realitatea juridică.
Potrivit localizării sale realitatea socială cuprinde:
- realitatea naţională (specifică statului naţional)
- realitatea regională (specifică unei regiuni geografice, economice)
- realitatea continentală (europeană, africană, nord-americană, sud-americană etc.)
- realitatea internaţională.

Marea diversitate a relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale care
urmăresc influenţarea comportamentului oamenilor.
Normele sociale sunt:
─ norme etice (morale);
─ norme obişnuielnice;
─ norme tehnice;
─ norme politice;
─ norme religioase;
─ norme juridice;
─ norme de convieţuire socială.
Între normele juridice şi normele morale, exista o strânsă corelaţie, o legătură de tip specific
care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute
una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.
În cadrul sistemului de norme sociale, un subsistem important îl constituie acela al normelor de
convieţuire socială, cunoscute şi ca norme de bună cuviinţă. Aceste norme au un caracter special: nu
sunt norme morale în accepţiunea clasică a acestora şi nici nu au substanţa şi încărcătura normelor
juridice cuprinse în ramurile de drept penal, civil etc. Ele împrumută numeroase elemente morale pe care
le fixează în norme de sancţionare speciale, obligând cetăţenii să aibă un comportament civic, moral şi
responsabil.
În sistemul normelor sociale un loc aparte îl ocupă subsistemul normelor obiceiului, importanţa
fiindu-i conferită de faptul că normele juridice (dreptul) s-au desprins, alături de morală, şi din obiceiuri.
Mai mult, dreptul a evoluat şi continuă să se dezvolte în strânsă legătură cu obiceiul.
În sens larg, normele tehnice sunt norme sociale, create de oameni, care reglementează relaţiile dintre
oameni în procesul complex de participare a acestora la viaţa economică şi social culturală. Normele
tehnice nu mai pot fi analizate detaşat de normele juridice: sunt norme de tehnică contabilă, norme de
protecţia muncii, norme de protecţie a mediului, norme de protecţie a băncilor şi sistemelor de date pe
calculator, norme tehnice de exploatare a centralelor atomice etc. Dreptul însuşi operează în cadrul
tehnologiei sale proprii cu norme de tehnică juridică: norme speciale privind elaborarea actelor
normative, norme de procedură, norme de tehnică a interpretării dreptului etc.
Deontologia profesională desemnează totalitatea normelor de conduită, în care se evidenţiază
“minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecător,

41
poliţist, comerciant, militar, cadru didactic etc). Normele de deontologie profesională sintetizează
experienţa unei profesiuni şi prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate.
Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de autorităţile internaţionale şi
naţionale abilitate.
În toate ţările funcţionează astăzi o multitudine de organizaţii neguvernamentale (O. N. G.) care
se călăuzesc potrivit unor norme nejuridice specifice, creaţie proprie a unor organisme şi asociaţii, fundaţii
sociale, economice, politice, religioase, contabile, de învăţământ etc., prin care sunt stabilite: cadrul de
organizare şi funcţionare, raporturile interne dintre membri, reguli specifice care le guvernează
activitatea etc.

Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare pentru sociologie
(religia este un fenomen social ca şi politica şi economia, care exprimă o formă de coeziune socială),
etică (religia este expresia îndeplinirii datoriei), psihologie (fenomenul religios este o componentă a
psihicului), filozofie (rolul şi semnificaţiile religiei în evoluţia societăţii, modul în care diferitele
civilizaţii şi-au exprimat prin simboluri religioase percepţia destinului lor).

Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea
au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
DREPTUL CANONIC desemnează suma principiilor şi normelor de drept după care se
organizează şi conduce întreaga Biserică creştină, adică toate confesiunile creştine.
DREPTUL CANONIC ORTODOX este o ramură a dreptului canonic creştin, fundamentat pe
principiile şi normele de drept care guvernează organizarea şi viaţa Bisericii Ortodoxe, privită ca
societate religioasă creştină.
TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi componentele principale ale realităţii sociale.

2. Enumeraţi normele sociale.
3. Explicaţi corelaţia dintre normele juridice şi normele moale.
4. Explicaţi corelaţia dintre normele juridice şi normele de deontologie profesională
5. Explicaţi corelaţia dintre normele juridice cu normele specifice organizaţiilor
neguvernamentale.
6. Explicaţi cum a influenţat religia apariţia şi dezvoltarea dreptului.
7. Prezentaţi izvoarele dreptului canonic.

TEMA 4 - NORMA JURIDICĂ

1. Definiţia normei juridice

Norma juridică: este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau
recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice

42
 Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului, etalonul de conduită, modelul de
comportament impus individului de către drept. În substanţa normei juridice se regăsesc cerinţele pe care
societatea le formulează pentru conduita indivizilor în societate.
Norma juridică este elementul primar al dreptului, instituită de autoritatea publică sau
recunoscută de aceasta.
Norma juridică este o specie de normă socială, alături de norma morală, religioasă, norma
tehnică, norma de convieţuire socială.
Norma juridică este o regulă de conduită, de comportament a unui individ ce se manifestă în
raportul sau relaţia acestuia cu altcineva (individ, instituţie, colectivitate etc.).
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) termenul de normă este definit ca “regulă,
dispoziţie obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau
recomandabilă”.
Normele sociale pe care le-am prezentat în capitolul anterior, conţin în marea lor majoritate, reguli
de comportament. Ele se referă la drepturi şi obligaţii corelative, precum şi la sancţiuni în situaţiile de
nesocotire a acestora.
Normele juridice pot cuprinde, în afara regulilor de conduită, şi alte prevederi care reglementează
conţinutul acestora şi fixează clar mesajul pe care legiuitorul doreşte să-l transmită. Astfel, în conţinutul
unor norme juridice sunt cuprinse principii generale de drept, explicaţii asupra unor termeni utilizaţi,
definiţia unor concepte şi instituţii (definiţia proprietăţii, contractului, infracţiunii, contravenţiei etc.).
Deşi simplă în aparenţă norma juridică are un conţinut complex, care depăşeşte enunţul sec al
unei reguli de conduită.
Pentru a înţelege trăsăturile caracteristice ale normei juridice subliniem faptul că norma
juridică conţine dispoziţiuni cu privire la ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce acesta are
dreptul să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să facă. Forţa, esenţa normei juridice constă,
potrivit dreptului roman, în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi: imperare, vetare, permitere,
punire.

a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal

Norma juridică prescrie o conduită, un comportament standard, destinată unui subiect generic;
ea se adresează difuz şi impersonal destinatarilor săi. Norma juridică nu se adresează unei persoane
individualizate, nominalizate concret; ea este abstractă.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice nu înseamnă că dispoziţiile acesteia se vor
aplica de fiecare dată pe întregul teritoriu al ţării şi asupra întregii populaţii.
Aruncând o privire asupra legislaţiei în vigoare constatăm că există norme juridice care se referă
la părţi determinante ale teritoriului (zona de frontieră, domeniul silvic, zone defavorizate, regimul
juridic al apelor, zone calamitate etc.). Există de asemenea norme juridice care privesc direct anumite
categorii de persoane (militari şi funcţionari publici, magistraţi, poliţişti, avocaţi, notari, elevi, studenţi,
cadre didactice, părinţi, copii, pensionari, handicapaţi, proprietari, chiriaşi etc.).
Facem precizarea că aceste limitări în spaţiu şi asupra persoanelor a efectelor normelor juridice
nu contrazic caracterul general şi impersonal al acestora, după cum nici normele juridice care
reglementează conduita unor organe unipersonale (Preşedintele României, Procurorul General, Ministrul
Justiţiei etc.) nu îşi pierd caracterul general şi impersonal, întrucât legiuitorul nu a avut în vedere ca
subiect al drepturilor şi obligaţiilor persoana fizică care ocupa la un anume moment funcţia respectivă.
Norma juridică vizează funcţia ca atare, indiferent de deţinătorul individual al acesteia.
O altă chestiune pe care o evidenţiem în acest context vizează faptul că normele juridice nu pot
cuprinde în conţinutul lor toate cazurile şi toate situaţiile în care se poate afla un individ. Norma juridică
nu poate fi agreată de toţi cetăţenii, ea nu poate mulţumi pe fiecare. Important este ca norma juridică să
fie acceptată de majoritatea oamenilor, în numele căreia forţa publică poate interveni în cazul încălcării
normelor juridice.

43
 b) Norma juridică are un caracter obligatoriu
Am arătat mai sus că scopul normei juridice îl reprezintă necesitatea asigurării ordinii sociale.
Pentru a fi realizat acest scop fundamental, norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu, să fie
recunoscută ca fiind obligatorie de către majoritatea destinatarilor.
Norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru că ea reglementează domeniile cele
mai importante ale societăţii, care privesc guvernarea acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale oamenilor. Tocmai importanţa acestor domenii determină ca norma juridică să conţină
prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al individului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de
modalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi dreptului administrativ), în maniera
permisivă specifică dreptului privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.) sau maniera prohibitivă.

Spre deosebire de toate celelalte norme sociale, normele juridice sunt exigibile, adică beneficiază
de garanţii exterioare, oferite de stat, pentru a fi aduse la îndeplinire, chiar prin forţa coercitivă a
organelor de stat specializate. Această forţă trebuie să fie în primul rând legitimă şi eficientă, în sensul
că este organizată şi funcţionează în baza legilor organelor de stat, au delimitate competenţele şi aplică
eficient dispoziţiunile legale. Viaţa în societate, exigenţele existenţei cotidiene obligă oamenii să-şi
subordoneze conduitele dispoziţiilor cuprinse în normele juridice.
Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplică imediat, din momentul
intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat. Norma juridică nu poate fi aplicată decât în termeni foarte
riguroşi şi exacţi: acţiunea ei efectivă începe la o dată foarte exactă şi certă; acţiunea ei este continuă,
permanentă, respectiv până când norma juridică iese din vigoare. Aplicarea normei juridice este
necondiţionată în sensul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea fi pus în aplicare. Cel care
formulează condiţii este dreptul, respectiv norma juridică. Orice condiţie care nu este consemnată expres
în norma juridică este ilegală şi nu poate influenţa aplicarea dreptului.
Aplicarea imediată, continuă şi necondiţionată a normelor juridice este de natură să asigure
protecţia eficientă a societăţii, să garanteze ordinea socială, să blocheze şi să înfrângă excesele
indivizilor.
Obligativitatea este o trăsătură esenţială a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul în
care aceasta acţionează (public sau privat) şi de forţa juridică a actului normativ în care este inclusă. Cu
alte cuvinte nu există norme juridice obligatorii şi altele mai puţin obligatorii. O normă juridică cuprinsă
într-o lege organică (de exemplu: Legea de organizare judecătorească, Legea privind proprietatea
publică etc.) este la fel de obligatorie ca şi norma juridică cuprinsă într-o hotărâre a Guvernului sau într-
o decizie elaborată de un organ al administraţiei publice (minister, prefectură etc.).
Ce s-ar întâmpla dacă dreptul ar fi stabilit grade diferite de obligativitate?
Consecinţa ar fi ruperea echilibrului juridic al societăţii, dominaţia bunului plac (un subiect ar
putea spune că respectă doar normele juridice cuprinse în legi, pentru că sunt elaborate de Parlament, iar
hotărârile executivului vor fi ignorate pentru că emană de la un organ cu putere inferioară), dezordine
socială şi aducerea organelor de aplicare a legii în imposibilitatea de a acţiona potrivit competenţelor.
O altă precizare, care se impune privitor la obligativitatea normei juridice: obligativitatea
normei juridice nu rezultă şi nu este dată de frecvenţa aplicării în practică a acesteia. Cu alte cuvinte,
o normă nu este mai obligatorie decât altele în funcţie de frecvenţa cu care este aplicată. În fiecare sistem
de drept, există norme juridice care se aplică cotidian, datorită caracterului complex şi dinamic al
domeniului reglementat (exemple: normele juridice de drept administrativ din domeniul circulaţiei
rutiere, normele juridice din domeniul dreptului muncii, al dreptului financiar-fiscal, al dreptului civil:
contractele, succesiunile etc.), dar şi norme juridice care se aplică mai rar (domeniul stării civile, normele
privind falimentul bancar, normele privind acordarea cetăţeniei române etc.).
Toate normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, au caracter obligatoriu;
obligativitatea lor are aceeaşi intensitate care se manifestă în manieră particulară, specifică ramurilor de
drept din care normele juridice fac parte.

44
 Norma juridică este obligatorie pentru că ea se aplică nu pentru interesul unei persoane, ci în
folosul convieţuirii umane, pentru apărarea ordinii sociale.
c) Norma juridică are un caracter tipic
Aşa cum am arătat în paginile anterioare, scopul fundamental al dreptului este acela de a forma,
de a reglementa, un tip, un model de conduită pentru participanţii la viaţa societăţii (persoane fizice,
colectivităţi umane, instituţii, organe ale statului etc.). Norma de drept îşi propune şi trebuie să realizeze
coduri de conduită, să uniformizeze acţiunile subiectelor de drept, să elimine diferenţele individuale
nesemnificative, totul în raport cu interesele esenţiale ale societăţii, care trebuie protejate.
Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a ajunge la această finalitate, legiuitorul (creatorul
normelor juridice) analizează atent fiecare set de relaţii sociale şi extrage de aici ceea ce este general şi
universal, ceea ce este dominant. Pe această bază legiuitorul construieşte tipul de conduită, de
comportament pentru subiecţii care acţionează în acel mănunchi (set) de relaţii sociale.
Norma juridică impune participanţilor la circuitul juridic o conduită tip prin care încearcă să
desăvârşească procesul de socializare a indivizilor. În concret, norma juridică îl învaţă pe om modul de
a trăi în societate prin faptul că îi impune norma tip de conduită.
Sigur, că această misiune a dreptului nu este uşoară. În construcţia normei juridice, în realizarea
tipului de conduită, legiuitorul trebuie să aibă în vedere elementele faptice, concrete, ale realităţilor
sociale existente la momentul respectiv.
În primul rând, trebuie acceptată existenţa tendinţei organice a fiinţei umane spre independenţă
în gândire şi acţiune, în capacitatea sa de a-şi proiecta şi realiza propria personalitate, în înclinaţia de a
se opune unor norme ce îi îngrădesc libertatea de acţiune etc.
În al doilea rând, legiuitorul trebuie să aibă în vedere creşterea continuă a gradului de
complexitate şi dinamism a realităţii sociale, modificările de esenţă ce se produc la nivel macrosocial
dar şi în universul de acţiune şi gândire al individului, influenţa pe care o exercită asupra societăţii
factorii externi, internaţionali şi regionali.
În al treilea rând, legiuitorul trebuie să plece de la realitatea concretă care evidenţiază
dependenţa individului faţă de cadrul social, nevoia intimă a acestuia de a se supune unor norme, efortul
lui pentru integrare spre a se conforma legilor.
În egală măsură legiuitorul trebuie să accepte situaţii de fapt şi fenomene care apar şi se
consolidează în societate : fenomenul de înstrăinare a individului, proliferarea violenţelor, excesiva
birocratizare a unor instituţii ale statului, manifestarea elementelor de criză intrafamilială, criza educaţională,
exacerbarea comportamentelor de exchibiţionism sexual etc.
d) Norma juridică implică un raport intersubiectiv
Atunci când am afirmat faptul că norma juridică are un conţinut complex şi beneficiază de
trăsături caracteristice bine definite, am dorit să evidenţiem împrejurarea că, prin însăşi esenţa sa, norma
juridică aşează omul în raporturi complexe cu semenii săi, cu statul şi instituţiile acestuia.
Norma juridică nu plasează în conţinutul său omul imaginat de o forţă divină, omul ca făptură
desprinsă de realitatea concretă, ci omul real aflat într-o infinitate de legături sociale, omul înzestrat cu
drepturi şi obligaţii participant activ la circuitul juridic pe care societatea îl generează. Din această
perspectivă putem vorbi de caracterul bilateral al normei juridice, care implică ideea de reciprocitate.
Participarea unui individ la circuitul juridic presupune o permanentă şi constantă raportare a acestuia la
ceilalţi indivizi. Obligaţia unui subiect de drept faţă de alt subiect de drept implică o limitare a acţiunilor
lor, o limitare care favorizează libertatea, care aprinde scânteia şi întreţine focul comunicării umane şi a
convieţuirii indivizilor în societate.
Viaţa ne obligă să fim concesivi, să nu absolutizăm drepturile noastre şi să cerem a fi şterse
obligaţiile noastre. Conduita concesivă ne este uneori impusă, sub sancţiunea pedepsei, pentru că altfel
ciocnirea conduitelor ar conduce la anarhie şi dezechilibru. Un exemplu este edificator: legiuitorul ne
cere printr-o lege, să fim înţelegători, şi să acceptăm, ca o obligaţie, faptul de a plăti un procent din
drepturile noastre salariale pentru ajutorarea unor categorii defavorizate (handicapaţi, sinistraţi etc.). Un
alt exemplu îl constituie suita actelor normative (legi, hotărâri de Guvern) elaborate în România cu

45
privire la drepturile acordate participanţilor la Revoluţia din Decembrie 1989, a celor răniţi, a urmaşilor
celor ucişi etc. Normele juridice adoptate în această materie au creat o sumă de drepturi pentru categoriile
de persoane amintite şi, pe cale de consecinţă, o sumă de obligaţii pentru statul român. Aici este vorba
de o suită întreagă de concesii pe care statul le-a acceptat, fără să existe, în contrapondere, obligaţii
corespunzătoare din partea beneficiarilor. Fără a introduce în ecuaţie factorul politic, trebuie să
evidenţiem că în unele situaţii legiuitorul creează voit dezechilibre între participanţii la viaţa juridică (a
se vedea şi reglementările privind restituirea proprietăţilor naţionalizate, regimul chiriaşilor, facilităţile
acordate investitorilor străini în România etc.)
Pentru înţelegerea trăsăturilor caracteristice ale normei juridice în accepţiunea ei clasică, trebuie
să alăturăm la cele prezentate mai sus şi nuanţele specifice ale unor norme-principii, norme-cadru,
norme-definiţii sau norme-sarcini, precum şi nevoia de a delimita norma juridică de norma
individuală.
În sistemul nostru de drept identificăm cu uşurinţă norme juridice care stabilesc principii cu
caracter general, care vizează întregul sistem de drept sau o anumită ramură a dreptului, dar care nu
fixează un comportament punctual, concret. Există, totodată, norme juridice care definesc concepte,
instituţii juridice sau care reglementează atribuţii pentru un anumit subiect de drept determinat,
nominalizat (organ al statului, instanţa de judecată, organ administrativ etc.).
Constituţia României, actul normativ fundamental al dreptului nostru, conţine norme de
principiu, prin care sunt reglementate realităţi concrete ale vieţii social-politice sau prin care sunt
stabilite unele finalităţi ale activităţii statale. De exemplu, titlul I al Constituţiei României, intitulat
“Principii generale”, defineşte caracteristicile şi principiile fundamentale ale statului român (România
este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, social şi democratic). Aceste
prevederi sunt mai mult decât norme obligatorii, ele sunt norme-principii pentru că fixează în conţinutul
lor principii ce călăuzesc întregul nostru sistem de drept.
Şi alte domenii sunt reglementate de acte normative ce conţin asemenea norme-principii: codul
penal, codul civil, codul de procedură penală cuprinde capitole introductive intitulate “Dispoziţii
generale” sau “Principii Generale” în care sunt definite principiile ce guvernează domeniul reglementat,
toate celelalte norme juridice cuprinse în aceste coduri urmând să fie interpretate şi puse în aplicare
potrivit principiilor enunţate.
În alte acte normative sunt definite, prin intermediul normelor juridice, anumite concepte. De
exemplu, Codul Familiei defineşte rudenia într-o manieră clară, ce nu dă posibilitatea la vreo
interpretare.

3. Structura normei juridice

Trăsăturile caracteristice ale normei juridice au pus în evidenţă rolul acesteia de a explica
realitatea juridică, norma juridică reprezentând vectorul prin intermediul căruia legiuitorul ajunge şi
comunică cu subiectul de drept.
Pentru a fi receptată cât mai uşor, norma juridică trebuie să aibă o organizare internă, o structură
corespunzătoare, o logică proprie.
În baza acestei cerinţe, legiuitorul va prescrie în norma juridică o anumită conduită (una/unele
drepturi şi obligaţii), conduita care i se impune subiectului într-un anume context (în anumite
împrejurări) şi în legătura cu care este fixată o sancţiune.
Recepţionând norma juridică, subiectul poate să adopte una din următoarele variante de
comportament:
 să acţioneze în conformitate cu conduita prescrisă de norma juridică, adică să se conformeze
acesteia;

46
  să se abţină de la o acţiune pe care norma o prescrie;
 să încalce norma acţionând contrar conduitei prescrise de aceasta.

Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura externă se referă la
construcţia tehnico-legislativă a normei, adică modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ.

a) Structura logică a normei juridice

Ideea de bază de la care porneşte legiuitorul în construcţia unei norme juridice este aceea că
norma juridică trebuie să răspundă cerinţelor privitoare la buna organizare a relaţiilor din societate, în
sensul că aceasta nu trebuie să contrazică logica acţiunii sociale.
Pornind de la acest deziderat, din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică are în
componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ne aflăm, aşadar, în
prezenţa unei structuri trihotomice (trihotomic=împărţit în trei).
IPOTEZA – este acea parte a normei juridice în care legiuitorul stabileşte (fixează) condiţiile,
împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma, precum şi categoria
subiecţilor de drept.
Clasificarea ipotezelor:
 ipoteze strict determinate - care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei
juridice.
Exemple:
1. Pentru obţinerea autorizaţiei necesare organizării jocurilor de noroc, prin
lege sunt prevăzute toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
agent economic pentru a beneficia de acest drept;
2. O bancă este considerată insolvabilă, dacă se află într-una din următoarele
situaţii:
 banca nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile,
cel puţin 30 de zile, şi
 valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său.

 ipoteze relativ determinate sunt cele în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a dispoziţiei,
prin natura lor, nu pot fi formulate în mod detaliat.
 ipoteze simple sunt cele în care este formulată o singură condiţie sau împrejurare pentru a se
aplica dispoziţia normei juridice.
 ipoteze complexe sunt cele în care sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se
aplica dispoziţia normei juridice.

DISPOZIŢIA - este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede
conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate.

Cu alte cuvinte, dispoziţia este acea parte componentă a normei juridice în care sunt formulate
drepturile şi obligaţiile subiectelor nominalizate sau vizate generic de norma juridică respectivă.
Dispoziţia reprezintă miezul normei juridice. În dispoziţia normei juridice poate fi formulată o
conduită obligatorie (un ordin, o comandă a legiuitorului), ca de exemplu: obligaţia proprietarului de
imobil de a plăti impozitul până la un anumit termen; obligaţia instanţei de judecată de a dispune citare
părţilor la primirea acţiunii; obligaţia băncile străine de a notifica Banca Naţională a României pentru
deschiderea de reprezentanţe în România, în conformitate cu reglementările date de aceasta etc.
Dispoziţia normei juridice poate să formuleze obligaţia pentru un subiect de a se abţine de la
săvârşirea unei fapte (exemple: obligaţia de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere, în stare
de ebrietate; obligaţia învinuitului de a nu părăsi localitatea aşa cum a decis instanţa de judecată etc.),
Dispoziţia normei juridice poate să formuleze, de asemenea anumite permisiuni.

47
 Exemple:
1. Banca Naţională a României poate cere unui solicitant să prezinte orice
informaţie şi documente suplimentare - art.12 din Legea bancară;
2. La nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti se pot constitui structuri
operative – art.19, alin.4 din Legea nr.21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor etc.

Clasificarea dispoziţiilor:
După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor, dispoziţiile pot fi :
 dispoziţii determinate sunt cele care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi
în formulări de genul: trebuie, are dreptul, este obligat, este interzis, este autorizat, este îndreptăţit
etc.;
 dispoziţii relativ determinate sunt cele care stabilesc variante de conduită sau limite ale conduitei,
urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele.
Exemplu:
Art.36 din Codul familiei prevede că “la desfacerea căsătoriei, bunurile
comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra
împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească”.
În acest exemplu, dispoziţia este relativ determinată, deoarece nu se spune
cât revine unuia sau altuia, rămânând ca soţii să stabilească între ei cum să le împartă,
iar în situaţia când nu au ajuns la o înţelegere, atunci intervine instanţa judecătorească,
care va hotărî asupra modului de împărţire a bunurilor.

SANCŢIUNEA – este al treilea element structural al normei juridice, care precizează urmările,
consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.
Sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul juridic al societăţii faţă de conduita
neconformă cu dispoziţia normei de drept, măsurile concrete luate împotriva persoanelor care au încălcat
legea. Aceste măsuri sunt aduse la îndeplinire, la nevoie, prin acţiunea organelor specializate ale statului.
Sancţiunea se poate referi însă şi la măsuri de stimulare, de cointeresare a subiectului astfel ca
acesta să urmeze conduita dorită.
Acestea sunt sancţiuni pozitive.
În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor şi valorilor
protejate, de pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare, sancţiunile cunosc mai multe
clasificări.
După natura lor sancţiunile sunt:
 sancţiuni civile, specifice dreptului civil, care la rândul lor pot fi: sancţiuni referitoare la actele private
(anularea actului ilegal şi restabilirea situaţiei anterioare), sancţiuni referitoare la drepturile personale
nepatrimoniale (publicarea hotărârii judecătoreşti în presă);
 sancţiuni penale, specifice dreptului penal, pot fi la rândul lor sancţiuni privative de libertate
(închisoarea), pecuniare (amenda penală), accesorii (decăderea din anumite drepturi);
 sancţiuni administrative, pot fi privative de libertate (închisoarea contravenţională), pecuniare
(amenda administrativă) sau de altă natură (mustrare, avertisment etc.).
După gradul lor de determinare sancţiunile sunt:
 sancţiuni absolut determinate sunt cele precis stabilite şi care nu lasă loc de interpretări;
 sancţiuni relativ determinate sunt acelea care se pot stabili în mod concret dintr-un cadru mai
larg, în funcţie de gravitatea actului de încălcare a legii.
Exemplu:

48
 Art.69 din Legea Bancară: “Banca Naţională poate aplica următoarele sancţiuni:
avertisment scris dat băncii, limitarea operaţiunilor băncii, amenda aplicată băncii,
retragerea aprobării date conducătorilor băncii, retragerea autorizaţiei băncii”.
 sancţiuni alternative sunt cele în care organul de stat are de ales între mai multe sancţiuni (de
exemplu, închisoare sau amendă);
 sancţiuni cumulative sunt cele în care organul de aplicare trebuie să aplice două sau mai multe
sancţiuni (închisoare şi amendă, sau amendă şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a unui agent
economic etc.).

Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai conform legilor
în vigoare şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente, prevăzute de actele normative.

b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Spre deosebire de structura logică a normei juridice unde cele trei elemente componente (ipoteza,
dispoziţia, sancţiunea) alcătuiesc partea statică, internă şi stabilă a normei juridice, structura tehnico-
legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de exprimare a conţinutului, la redactarea ei,
care trebuie să fie concretă, concisă şi clară.
De ce este nevoie şi de o structură tehnico-legislativă a normei juridice?:
 în primul rând, pentru că nu în toate normele juridice sunt formulate expres cele trei elemente
(ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea);
 în al doilea rând, pentru că în numeroase acte normative normele juridice nu cuprind decât unul
sau două elemente, celălalt sau celelalte urmând a fi deduse pe calea interpretării logice, sau
urmând a fi găsite în conţinutul altei norme juridice din cuprinsul aceluiaşi act normativ sau a altui
act normativ;
 în al treilea rând, pentru că structura tehnico-legislativă nu se suprapune întotdeauna, nu este
constant identică, cu structura logico-juridică a normei juridice;
 în al patrulea rând, pentru că structura tehnico-legislativă vizează structura externă şi dinamică a
normei juridice. Această structură trebuie să răspundă cerinţelor de celeritate (rapiditate) pe care
le impune opera de elaborare legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale. Ea trebuie
să fie în pas cu principiile şi regulile generale de tehnică juridică.

Este cunoscut faptul că normele juridice se cuprind într-un act normativ (lege, hotărâre de
Guvern, ordonanţă, ordonanţă de urgenţă, decret, decizii etc.), care are o anumită structura tehnică.
Elementul de bază al actului normativ este articolul care, în general, conţine o reglementare de
sine stătătoare, formulată într-o propoziţie gramaticală sau într-o frază în limba oficială a statului.
Adeseori un articol poate cuprinde una sau chiar mai multe norme juridice, după cum o normă
juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole elementele ei putând fi identificate prin coroborare.
Pentru că reprezintă subdiviziunea cea mai mică a actului normativ, articolul trebuie să fie
omogen, unitar, accesibil înţelegerii de către cei cărora li se adresează.
Alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol şi poate fi format, după caz, dintr-o
propoziţie, o frază sau mai multe fraze.
În concluzie, structura tehnico-legislativă are în vedere modul în care sunt enunţate, formulate
normele juridice în cadrul actelor normative.

O problemă discutată în literatura juridică de specialitate se referă la structura normelor de drept

internaţional public. Este vorba de rolul sancţiunii în dreptul internaţional care este un drept
consensual, iar normele sale sunt obligatorii pentru statele care au ratificat, au acceptat aceste norme.
Ratificarea tratatelor internaţionale obligă statele să aplice normele cu bună credinţă.
Sancţiunile prevăzute în normele de drept internaţional public prezintă unele caracteristici,
determinate de poziţia specifică a dreptului internaţional în raport cu dreptul intern.

49
 Diferendele apărute între state trebuie să se rezolve prin mijloace paşnice, pe calea negocierilor
şi tratativelor, fiind interzisă utilizarea forţei în relaţiile dintre state.
Constrângerea militară sau de altă natură (blocade economice, embargouri etc.) este recunoscută
doar cu titlu de excepţie şi numai în condiţiile prevăzute de Carta ONU. În art.51 al acestui document
fundamental al comunităţii internaţionale se stipulează faptul că “constrângerea poate fi utilizată
individual sau colectiv”. Consiliul de Securitate al ONU poate aplica măsuri de constrângere militară
sau nemilitară împotriva unui stat care s-a făcut vinovat de săvârşirea unor acte ce ameninţă sau încalcă
pacea, sau constituie act de agresiune (Exemple : intervenţia militară colectivă a forţelor ONU în Irak ca
urmare a agresiunii acestui stat asupra statului Kuweit; intervenţia forţelor aliate NATO în Kosovo-
1999, fără autorizarea Consiliului de Securitate, intervenţie care a fost în fapt o agresiune militară asupra
Iugoslaviei, motivată de încălcarea grosolană a drepturilor albanezilor din provincia Kosovo).

4. Clasificarea normelor juridice

a) După criteriul ramurii de drept, respectiv după obiectul reglementării juridice şi al metodelor
de reglementare utilizate, normele juridice sunt: norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept constituţional, de dreptul familiei de drept comercial, de drept financiar etc.
Normele juridice de drept penal reglementează relaţii sociale de apărare socială; ele prevăd
fapte periculoase pentru valorile sociale şi le interzice prin aplicarea sancţiunii penale. Norma penală
este o normă de incriminare. Cu privire la structura internă (logico-juridică) a normei penale s-au
exprimat două opinii diferite : prima exprimă faptul că norma penală are o structură trihotomică (ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea); a doua opinie susţine structura dihotomică, adică norma penală ar cuprinde
numai două elemente (dispoziţia şi sancţiunea). In această a doua opinie, pe care o îmbrăţişăm, dispoziţia
prescrie acţiunea sau inacţiunea interzisă în legătură cu o anumită valoare socială (viaţa, sănătatea,
proprietatea, statul etc.). Prescrierea faptei şi a condiţiilor în care aceasta este considerată acţiune nu
reprezintă o ipoteză. Săvârşirea faptei interzise nu este nici ea ipoteză ci chiar încălcarea dispoziţiei.
Norme juridice de drept civil reglementează relaţiile sociale privitoare la regimul persoanelor
(fizice şi juridice), regimul bunurilor, al obligaţiilor, contractelor şi succesiunilor.
Norme juridice de drept procesual penal prescriu ce organe sunt chemate să îndeplinească
activităţile necesare realizării procesului penal şi ce atribuţii are fiecare organ, prin ce acte sau operaţiuni
se îndeplinesc activităţile procesuale de către organele şi persoanele chemate în proces, ce drepturi şi
îndatoriri au acestea.
Norme juridice de drept constituţional reglementează relaţiile specifice care apar şi se dezvoltă
în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, relaţiile în legătură cu structura de
stat, organizarea administrativ-teritorială, cetăţenia şi statutul juridic al cetăţeanului, organizarea politică
etc.

Norme juridice de drept administrativ reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei
publice, precum şi pe cele de natură conflictuală, dintre autorităţile publice sau alte autorităţi statale, pe
de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele emise de aceste autorităţi, pe de altă parte.
b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află cuprinsă norma juridică,
acestea sunt:
 norme juridice constituţionale (cuprinse în Constituţie);
 norme juridice cuprinse în legi (legea fiind actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, elaborat
de Parlament);
 norme juridice cuprinse în decrete (decretele sunt acte normative elaborate de Preşedintele
României);
 norme juridice cuprinse în Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe guvernamentale elaborate de puterea
executivă;

50
  norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei locale (decizii) care
au o sferă de aplicabilitate limitată la competenţa teritorială (judeţ, municipiu, oraş, comună) a
organului care a emis actul.
c) După criteriul structurii interne (logico-juridice), respectiv după modul de cuprindere a
elementelor structurale (ipoteza, dispoziţia, sancţiunea) normele juridice sunt:
 norme juridice complete: cele care cuprind în articolul din actul normativ în care sunt incluse,
toate cele trei elemente structurale constitutive. Menţionăm că majoritatea normelor juridice sunt
complete;
 norme juridice incomplete: cele care nu cuprind toate cele trei elemente, ele completându-se cu
alte norme juridice din conţinutul aceluiaşi act normativ sau de alte acte normative. Aceste norme
incomplete se clasifică la rândul lor, în norme de trimitere şi norme în alb. Normele juridice de
trimitere sunt cele care se completează cu norme din acelaşi act normativ sau din alte acte normative
aflate în vigoare. Normele juridice în alb sunt cele ce se completează cu dispoziţii din acte normative
ce urmează să apară.
d) După criteriul sferei de aplicare normele juridice se clasifică în:
 norme juridice generale sunt cele care au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu
sau într-o ramură de drept
Exemple:
1. Normele juridice cuprinse în partea generală a Codului penal.
2. Unele reglementări cuprinse în Codul Civil se aplică şi în dreptul comercial.
 norme juridice speciale sunt cele care se aplică unor categorii restrânse de relaţii sociale, ele
derogă de la dreptul comun.
Exemple:
Normele juridice din cuprinsul legilor speciale care cuprind şi dispoziţiuni
penale: Legea pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, Legea pentru
protecţia drepturilor de autor, Legea pentru combaterea evaziunii fiscale etc.;
 norme juridice de excepţie sunt cele care completează normele generale sau speciale, fără ca
această excepţie să fie considerată o atingere adusă ordinii generale de drept.
Exemple:
1. Codul familiei fixează vârsta minimă pentru căsătorie la 18 ani bărbatul şi
16 ani femeia. Această regulă este completată printr-o excepţie: pentru motive
temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
2. Art.53 din Legea bancară (Legea nr.58/1998) prevede că ”Băncile nu se
pot angaja în tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile”. Se exceptează tranzacţiile cu
astfel de bunuri necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor, precum
şi tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării creanţelor
băncii.

e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei, normele juridice se clasifică în:

 norme juridice-principii, sunt cele cuprinse de obicei în Constituţii (legile fundamentale ale
sistemelor de drept), în Declaraţii
Exemplu :
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) sau sunt deduse prin interpretarea altor
norme juridice. Aceste norme, denumite şi normele cardinale ale dreptului se impun
cu o forţă specifică în conştiinţa comună.
 norme juridice-mijloace, sunt cele care asigură aplicarea normelor principii la specificul
domeniilor reglementate (domeniul învăţământului, sănătăţii, sfera relaţiilor contractuale etc.).
f) După criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice sunt:

51
  norme juridice onerative, sunt acele norme juridice care obligă subiectul să facă ceva, să
săvârşească o acţiune concretă (termenul de onerativ vine din latinescul onus-oneris care înseamnă
sarcină, obligaţie).
Exemple:
1. Conducătorul auto care comite un accident de circulaţie este obligat să
transport victima la cel mai apropiat spital.
2. Părinţii sunt obligaţi să acorde îngrijiri copiilor.
3. Persoanele juridice sunt menţionate în art.8 din Legea pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor: bănci de investiţii, de asigurări etc. au obligaţia să
stabilească identitatea clienţilor pentru orice tranzacţie a cărei limită maximă este de
10.000 EURO;
4. Persoanele care doresc să se căsătorească trebuie să-şi exprime acordul în
faţa ofiţerului stării civile etc.

 normele juridice prohibitive, sunt cele care obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea unor
acţiuni, a unor fapte concrete. Cele mai multe norme prohibitive le găsim în dreptul penal şi dreptul
administrativ, prin care se interzic furtul, violul, omorul, tâlhăria, pirateria se interzic faptele de
tulburare a ordinii şi liniştii publice etc. Normele juridice onerative şi prohibitive sunt cunoscute
şi definite ca norme juridice imperative, întrucât legiuitorul comandă subiectului să facă, să
execute ceva concret sau să se abţină de la o anumită conduită.
 norme juridice permisive, sunt acele norme care nici nu obligă, nici nu interzic o anumită conduită.
Ele permit subiectului să aleagă o conduită, un comportament care însă nu poate încălca sau afecta
ordinea de drept (este permis tot ceea ce legea nu interzice). Astfel, dreptul la recurs al părţilor în proces
este o formă juridică permisivă, pentru că lasă la latitudinea, la aprecierea părţilor dacă uzează sau nu
de această cale de atac.

Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă, situaţie în care se numeşte
normă supletivă.
Norma supletivă oferă subiecţilor posibilitatea de a opta, de a alege, pentru o conduită
şi numai dacă dreptul la opţiune nu a fost exercitat de ei într-un interval de timp, norma supletivă este
cea care stabileşte conduita subiecţilor.
Exemplu:
În caz de divorţ părţile se pot învoi în legătură cu numele pe care-l vor purta după
desfacerea căsătoriei, iar instanţa de judecată ia act de învoiala părţilor consemnând-o
în hotărârea de divorţ. Dacă însă părţile nu utilizează această libertate, instanţa este
obligată să hotărască şi în legătură cu numele ce urmează să-l poarte foştii soţi după
desfacerea căsătoriei.

g) Alte categorii de norme juridice:

 norme juridice organizatorice sunt cele care privesc organizarea instituţiilor şi organismelor
sociale, în conţinutul normelor fiind reglementate: modul de înfiinţare, scopurile, competenţele,
relaţiile cu alte instituţii. Scopul primordial al acestei norme este acela de a fundamenta cadrul
legal de funcţionare a instituţiilor şi organismelor respective.

Exemple: Legile de organizare şi funcţionare a ministerelor Curţii Constituţionale,

Avocatului Poporului, Consiliului Superior al Magistraturii, Legea de organizare şi
funcţionare a Poliţiei Române etc.
 norme juridice punitive sunt cele prin care se aplică sancţiuni (măsuri de pedepsire a celor care
au încălcat dispoziţiile legale) potrivit procedurilor pe care legea le stabileşte.

52
  norme juridice stimulative sunt cele care prevăd mijloace şi forme de cointeresare a subiecţilor:
distincţii, premii, decoraţii, recompense, titluri de onoare; ele precizează cu exactitate condiţiile în
care acestea pot fi acordate de către instituţiile şi organele abilitate de lege.

5. Acţiunea normei juridice

Legiuitorul din toate timpurile a edictat legi pentru ca acestea să fie aplicate; scopul legilor constă
în protejarea valorilor sociale, în garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în
asigurarea ordinii de drept, a ordinii sociale.
Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor.
Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu limitat la
teritoriul statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul juridic.

a) ACŢIUNEA ÎN TIMP A NORMEI JURIDICE

Romanii spuneau “tempus regit actum” (timpul guvernează actul juridic) în sensul duratei normei
juridice, durata delimitată între două borne exacte: data de la care intră în vigoare şi data până la care
este în vigoare.
Istoria dreptului a cunoscut norme juridice cu acţiune foarte îndelungată în timp: este deja clasic
exemplul Legii celor XII Table, care a rezistat, cu unele modificări nesemnificative, peste 1000 de ani,
după cum dreptul islamic actual cuprinde norme juridice fixate în Coran acum mai bine de 1300 de ani.
Dreptul modern, aplicabil în statele contemporane, funcţionează la o altă turaţie: s-au produs şi
se produc schimbări importante în dinamica actului de elaborare, de creaţie a dreptului. Se vorbeşte din
ce în ce mai mult despre o supraîncălzire a mecanismului de reglementare juridică, despre
presiunea sub care lucrează organele legislative, despre timpul care nu mai are răbdare şi cere
adoptarea în regim de urgenţă a noi reglementări juridice, necesare bunei funcţionări a societăţii.
Oricât de bine construite, de moderne şi limpezi ar fi normele juridice, acestea ajung la un
moment dat nu numai să nu mai poată răspundă nevoilor societăţii, dar se transformă în piedică în calea
progresului social şi juridic.
Norma juridică, ca celula fundamentală a dreptului, are ciclul ei propriu de viaţă: este creată
(se naşte), produce efecte (trăieşte efectiv) şi moare (nu mai poate reglementa domeniul respectiv)
pentru că au dispărut chiar realităţile şi nevoile care au creat-o, care au impus-o în sistemul de drept.
Într-un interval de timp şi într-un spaţiu determinat asistăm la coexistenţa unor norme juridice
anacronice, alături de norme juridice noi, moderne, între care pot să apară conflicte în procesul de
aplicare concretă a conţinutului acestuia. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum şi coexistenţa
lor în spaţiu, au obligat legiuitorul să impună reguli care să ţină sub control această situaţie.
Pentru explicarea în manieră didactică a acţiunii în timp a normei juridice avem în vedere trei
momente :
 intrarea în vigoare a normei juridice;
 acţiunea în timp a normei juridice;
 ieşirea din vigoare a normei juridice.
Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă la care actul normativ care
conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept.
Pentru aceasta legiuitorul (creatorul normei juridice) trebuie să aducă la cunoştinţa publică a
cetăţenilor, a instituţiilor şi organelor de stat precum şi tuturor celor chemaţi să respecte legea, conţinutul
actului normativ elaborat.
Aducerea la cunoştinţa publicului se face, de regulă, prin publicarea actelor normative, cu
deosebire a legilor, hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale precum şi a celor emise de organele
centrale de stat, într-o publicaţie oficială, respectiv în Monitorul Oficial al României.
Cum şi cine stabileşte data intrării în vigoare a legii sau a celorlalte acte normative?

53
 Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este stabilită de Constituţia României
în art. 78 ,,legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
O excepţie de la această regulă o reprezintă dispoziţia art. 115 alin. 5 din Constituţie care prevede:
,,Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de
urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
PRECIZARE: data intrării în vigoare a actelor normative nu trebuie confundată cu data la care
actul normativ a fost adoptat de Parlament şi apoi promulgat de preşedintele ţării.
În momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează relaţiile sociale: nimeni nu mai
poate invoca necunoaşterea normelor juridice. Funcţionează prezumţia absolută a cunoaşterii legii,
prezumţie care nu poate fi răsturnată prin proba contrarie. Necunoaşterea dreptului nu conduce decât la
vătămarea intereselor individului. Cel ce nu cunoaşte dreptul este un infirm, un handicapat, pentru că
nu-şi cunoaşte drepturile şi nici obligaţiile, fiind în postura unui izolat social, predispus permanent să
încalce legea şi în situaţia de a fi victima a propriei ignoranţe.

Principiile acţiunii în timp a normei juridice

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică devine activă şi acţionează pentru viitor.
În art. 15, alin. 2 din Constituţia României se precizează: ,,Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute
şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare.
În acelaşi timp, norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.
Sintetizând, putem spune că suntem în faţa principiului activităţii normei juridice, a principiului
neretroactivităţii normei juridice şi a principiului neultraactivităţii normei juridice.
Principiul neretroactivităţii normei juridice este stipulat în legislaţie: Codul Civil Român
proclama în primul său articol: “legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”; Codul
Penal Român consacră în art.11 faptul că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Care este argumentul pentru care operează principiul neretroactivităţii normei juridice?
 în primul rând, este vorba de argumentul ce vizează stabilitatea ordinii de drept şi, implicit, a
ordinii sociale. O lege sau orice alt act normativ care s-ar aplica retroactiv ar produce un evident
dezechilibru în ordinea de drept. Organele puterii de stat, însărcinate cu aplicarea legii, nu se vor
ocupa de prezentul juridic, de ordinea de drept ce trebuie asigurată, ci de zone ale trecutului care
nu mai prezintă interes imediat, concret pentru ordinea generală în societate.
 în al doilea rând, nu este echitabil, nu este just şi nu este legal ca o lege să-şi extindă efectele
asupra unor stări de fapt şi raporturi consumate sau născute înaintea intrării sale în vigoare.
 în al treilea rând, norma juridică odată intrată în vigoare are ca rost principal să modeleze
conduitele prezente şi viitoare şi nicidecum cele trecute. Trecutul nu încape în substanţa normei
juridice; dreptul are suficiente nelinişti pe care i le produce prezentul, are prea multe lucruri de
făcut pentru viitorul imediat şi de perspectivă, ca să-şi stabilească drept principiu retroactivitatea
normei juridice.
 în al patrulea rând, stabilind şi respectând principiul neretroactivităţii normei juridice, dreptul
îşi reafirmă şi probează idealul de motor al progresului, de factor fundamental al echilibrului
social şi al ordinii de drept.

PROBLEMĂ: Ce se întâmplă însă cu raporturile juridice, cu stările de fapt concrete care, în

momentul intrării în vigoare a unei norme juridice noi, sunt în desfăşurare sub imperiul, sub
reglementarea, altei norme juridice, a altui act normativ?:

54
  în primul rând, asemenea raporturi juridice şi stări de fapt nu pot fi desfiinţate pentru motivul
că legiuitorul doreşte să dea o nouă reglementare juridică acestor relaţii. Desfiinţarea acestor
raporturi şi situaţii juridice ar genera perturbări sociale, s-ar promova arbitrariul, ar fi
compromisă însăşi noţiunea de justiţie, de echitate şi de respect al drepturilor omului, ar produce
o vădită neîncredere a oamenilor în sistemul de drept, cu efecte imediate asupra ordinii de drept.
 în al doilea rând, în asemenea situaţii operează principiul drepturilor câştigate, fiind vorba de
situaţii juridice individuale caracteristice dreptului privat (în special dreptului civil).

În privinţa dreptului public (drept constituţional, drept penal) problema conflictului în timp de
norme juridice este aşezată pe alte coordonate, în sensul că normele juridice se aplică imediat, înlăturând
vechile reglementări. Exemplu: Constituţia României care, odată intrată în vigoare, a înlăturat vechea
Constituţie şi orice alte reglementări contrare dispoziţiunilor sale.

Excepţii de la principiul neretroactivitaţii normei juridice

a) Prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter

RETROACTIV, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente, care
necesită a fi interpretate de către legiuitor, pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora.
b) A doua excepţie se localizează în domeniul dreptului penal şi se referă la normele juridice
penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi normele penale şi contravenţionale mai
favorabile. Altfel, art.12 din Codul Penal prevede expres că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite
sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, în art. 13 alin.1 din Codul
Penal este stabilită o regulă de retroactivitate a normei juridice penale: “dacă de la săvârşirea infracţiunii
şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte
un regim sancţionator mai blând (legea penală mai favorabilă sau mai blândă). În acest caz, norma
juridică penală mai favorabilă se va aplica retroactiv, deşi la data săvârşirii faptei de către infractor ea
nu era în vigoare.
c) A treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care legiuitorul
prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv. În practică asemenea situaţii nu sunt
frecvente, ele constituie excepţii, tocmai datorită grijii pe care legiuitorul o are pentru a nu tulbura
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale, mai ales atunci când printr-o atare reglementare pot fi lezate
drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor (dreptul de proprietate, dreptul la educaţie etc.).
Principiul neultractivităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate
extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu
caracter temporar sau excepţional. Conform art,16 din Codul Penal “Legea penală temporară se
aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită şi judecată
în acel interval de timp”. Raţiunea dispoziţiei de mai sus o găsim în necesitatea de a se asigura
eficacitatea legii temporare. Dacă legea penală temporară s-ar aplica numai faptelor urmărite şi judecate
în perioada cât s-a aflat în vigoare, ea ar putea fi cu uşurinţă încălcată, infractorii sustrăgându-se judecăţii
pe considerentul că legea fiind abrogată (ieşind din vigoare la termenul stabilit) nu vor mai fi traşi la
răspundere penală.

Ieşirea din vigoare a normei juridice

Cel de-al treilea moment în cercetarea acţiunii în timp a normei juridice îl reprezintă ieşirea din
vigoare a normei juridice, care se produce prin trei modalităţi:
a) ABROGAREA este considerată cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a unei
normei juridice; este definită ca actul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ.

55
 Abrogarea înseamnă, în cele din urmă, încetarea acţiunii unei norme juridice, datorită intrării în
vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a voinţei legiuitorului.
Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită.
Abrogarea expresă poate fi la rândul său: directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea
detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din vigoare. De exemplu: în art.
94 din Legea Bancară (nr.58/1998) se stipulează: “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.70
din 3 aprilie 1991, Legea nr.36/1997 pentru abrogarea Ordonanţei Guvernului nr.40/1996”.
Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin utilizarea în
noua normă juridică a formulei “pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie
legală contrară”.
Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face nici o
precizare (nici directă, nici indirectă) în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice. Pentru faptul că
norma juridică nouă reglementează diferit un mănunchi de relaţii sociale faţă de vechea normă, organele
de aplicare a legii înţeleg implicit că legiuitorul a scos din vigoare vechea reglementare (abrogare tacită).
Teoreticienii şi practicienii dreptului recomandă legislativului să folosească metoda abrogării
exprese directe, dată fiind exactitatea acesteia, absenţa oricărui dubiu, precum şi multitudinea de acte
normative care sunt elaborate şi înlocuiesc, scot din vigoare tot atâtea reglementări vechi.
b) AJUNGEREA LA TERMEN este considerată cea de-a doua modalitate de ieşire din vigoare
a normei juridice, care operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative temporare, edictate
pentru o perioadă delimitată de timp, până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată). Este
evident că ajungerea la termenul fixat sau încetarea stării de fapt care a impus elaborarea normei juridice
conduc la scoaterea din acţiune a normei respective. Decretul Lege nr.60/1990 cuprinde norme juridice
cu termen: referindu-se la pensionarea unor categorii de salariaţi cu reducerea vârstei, art.8 din acest act
normativ precizează: “Prezentul Decret-Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990 şi se aplică pe o
durată de 6 luni”.
c) DESUETUDINEA este definită în DEX ca “ieşire din uz, a nu se mai folosi, a nu mai fi
obişnuit, a se perima”. O normă juridică este căzută în desuetudine, atunci când, deşi ea este în vigoare
nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor social-
economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice este caracteristică perioadelor de tranziţie
în viaţa unei societăţi, a etapelor ce marchează trecerea de la un anumit regim politic la altul, când dreptul nu
are răgazul de a inventaria totalitatea normelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai
corespund etapei noi, ele devenind perimate, învechite.
De exemplu, în legislaţia României din perioada 1990-2000, există încă acte normative căzute în
desuetudine care nu au fost expres abrogate. Legea nr.18/1968 privind controlul averilor dobândite ilicit;
Legea nr. 22/1969 privind regimul gestiunilor şi gestionarilor.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu

şi asupra persoanelor

Din punct de vedere al acţiunii normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor ne aflăm în
prezenţa a două principii esenţiale:
 principiul teritorialităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma juridică acţionează
asupra teritoriului statului respectiv;
 principiul personalităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma juridică acţionează
asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe teritoriul acelui stat.
Constituţia României stipulează în art. 17 faptul că: ,,cetăţenii români se bucură în străinătate de
protecţia statului român” iar în art. 19 alin. 1 şi 2 faptul că: ,,cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau

56
expulzat din România. Prin derogare de la această prevedere, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.
Principiul teritorialităţii normelor juridice este definit în Codul Penal Român, care în art.3
stipulează: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Potrivit acestui
principiu, legea penală se aplică pe întreg teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest
teritoriu, oricare ar fi calitatea făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie, domiciliat
în România sau în afara teritoriului ei.
Norma juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu (art.142 şi 143 din Codul Penal Român):
în sensul legii penale prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu
subsolul şi spaţiul aerian precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia,
suprafaţa navelor şi aeronavelor române.

Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii, cunoaşte anumite restrângeri, în sensul
că ea nu se aplică cu privire la infracţiunile săvârşite pe teritoriul României de persoane care se bucură
de imunitate de jurisdicţie sau de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul
ţării. Aceste excepţii de la jurisdicţia statului român nu prezintă o încălcare, o lezare a suveranităţii,
deoarece ele operează pretutindeni în lume şi sunt consecinţa unor convenţii internaţionale care prevăd
concesii reciproce între state.
Principiul personalităţii legii penale (art.4 din Codul Penal) consacră faptul legea penală
română se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
român sau apatrid cu domiciliul în România.
Principiul realităţii legii penale (art.5 din Codul Penal) consacră faptul că legea penală română
se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de cetăţenii străini ori de apatrizi care nu
domiciliază în România, contra statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui
cetăţean român. Practic autorii infracţiunilor nu au nici o legătură cu statul român.
Efectele în spaţiu ale normelor juridice interne depind şi de competenţa teritorială a organului de
stat care a elaborat actul normativ. Dacă organul emitent este central, este clar faptul că norma elaborată
de el are efect pe întregul teritoriu al statului, iar dacă norma juridică este elaborată de autorităţi ale
administraţiei locale, atunci efectele ei se limitează la unitatea administrativ-teritorială respectivă (judeţ,
municipiu, oraş, comună).
Revenim la principiul teritorialităţii normei juridice vom preciza că acesta nu este absolut, acest
lucru consfinţind excepţia de extrateritorialitate care priveşte persoanele (imunitatea diplomatică şi
regimul juridic al consulilor), regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, recunoaşterea efectelor juridice ale
unor acte săvârşite în afara graniţelor statului de origine.

Despre imunitatea diplomatică

Înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente se realizează prin consimţământul statelor care

stabilesc relaţii diplomatice între ele. Personalul unei misiuni diplomatice se compune din personalul
diplomatic, personalul administrativ şi personalul de serviciu.
Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică care reprezintă ansamblul drepturilor şi
privilegiilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitate de jurisdicţie, scutire de impozite şi taxe
personale, de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar. În cazul în care personalul diplomatic
săvârşeşte fapte incompatibile cu statutul său şi lezează grav ordinea de drept, statul acreditar poate să-l
declare persoană non-grata, situaţie care atrage expulzarea celui în cauză.
Precizăm de asemenea şi faptul că sediul misiunii sau reprezentanţele diplomatice nu sunt supuse
normelor juridice naţionale, întregul regim juridic privitor la relaţiile diplomatice fiind reglementat de
Convenţia de la Viena încheiată la 18 aprilie 1961, care stipulează, printre altele:
 împotriva agentului diplomatic nu pot fi luate măsuri de arestare sau reţinere;

57
  documentele, corespondenţa, bunurile mobile, salariile diplomaţilor nu pot fi reţinute sau supuse unei
executări silite ori unui sechestru;
 autorităţile statului acreditar trebuie să ia măsurile de protecţie necesare pentru apărarea agentului
diplomatic împotriva oricăror acte de violenţă fizică sau morală;
 agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie administrativă şi civilă (nu poate fi
sancţionat contravenţional, nu poate depune mărturie) dar această imunitate este limitată.
Membrii personalului administrativ şi tehnic (aici se include personalul de secretariat, cancelarie,
administraţie) împreună cu familiile lor se bucură de toate privilegiile şi imunităţile ce se atribuie
personalului diplomatic, cu singura excepţie că nu li se recunoaşte imunitatea de jurisdicţie civilă şi
administrativă pentru actele săvârşite în afara exercitării funcţiilor lor oficiale. Membrilor personalului
de serviciu al misiunii diplomatice li se recunoaşte imunitatea numai pentru actele săvârşite în
exercitarea funcţiei, precum şi scutirea de taxe şi impozite asupra salariilor.
Imunităţile diplomatice pot fi invocate din momentul în care persoanele cărora le sunt conferite
pătrund pe teritoriul statului acreditar (odată cu depunerea scrisorilor de acreditare). Imunităţile
diplomatice încetează la momentul în care persoana respectivă părăseşte teritoriul statului acreditar.

Despre privilegiile şi imunităţile consulare

Misiunile consulare sunt înfiinţate în scopul ocrotirii intereselor economice, juridice şi culturale
ale statului care le deschide, ale cetăţenilor săi aflaţi în ţara unde se află deschisă şi funcţionează
consulatul.
Misiunile consulare nu îndeplinesc atribuţii la nivel guvernamental, acestea urmând să
stabilească relaţii şi contacte cu autorităţile locale şi cu guvernul.
Funcţionarii consulari, personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi
mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice (ambasade).
Regimul misiunilor consulare este reglementat de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
consulare, adoptată la 24 aprilie 1963.
Clasele şefilor de oficii consulare sunt: consuli generali, consuli, vice-consuli, agenţi consulari,
principala lor însărcinare fiind aceea de a reprezenta şi ocroti interesele statului şi conaţionalilor lor, de
a coopera cu statul acreditar.
Imunităţile personale ale funcţionarilor consulari se referă la: inviolabilitate persoanei,
imunitatea de jurisdicţie (este limitată faţă de a agenţilor diplomatici în sensul că sunt justiţiabili în faţa
instanţelor civile şi penale ale statului acreditar; pot fi arestaţi şi judecaţi pentru activităţi subversive sau
de spionaj) imunităţi fiscale, vamale.
Despre regimul juridic al străinilor

Noţiunea de străin desemnează persoana fizică determinată care, aflată pe teritoriul unui stat, are
cetăţenia altui stat sau este apatrid (lipsit de cetăţenie).
Precizări:
a) orice persoană fizică aflată pe teritoriul unui stat străin, este supusă regimului instituit în ţara
respectivă cu privire la străini, dar, în acelaşi timp, ea menţine legăturile cu statul al cărei cetăţean este;
b) în majoritatea statelor există trei forme de reglementare a regimului străinilor: regimul naţional,
regimul special şi regimul derivat din clauza naţiunii celei mai favorizate.

 Regimul naţional recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi de care se bucură cetăţenii statului pe
teritoriul cărora se află străinii, respectiv: drepturi sociale, economice, civile şi culturale. Nu li se
recunosc drepturi politice (nu pot alege, nu pot fi aleşi şi nu pot ocupa funcţii publice).
 Regimul special acordă străinilor unele drepturi ce sunt nominalizate în acorduri internaţionale
sau în legislaţiile naţionale.
 Regimul derivat din clauza naţiunii celei mai favorizate este consacrat în acorduri bilaterale,
în baza cărora un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui

58
stat terţ considerat ca favorizat. Aceasta este o clauză contractuală, ea neputând exista în lipsa convenţiei
dintre părţi. Pot face obiectul clauzei domeniile exportului, importului, tarifelor vamale, regimul
persoanelor fizice şi juridice, regimul misiunilor diplomatice şi consulare, drepturi de creaţie intelectuală
etc.
Constituţia României stipulează în art. 18, alin. 1: ,,cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte legi”,
iar în art. 19, alin. 3: ,,cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”.

REZUMAT

Norma juridică: este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau
recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului, etalonul de conduită, modelul de
comportament impus individului de către drept.
În substanţa normei juridice se regăsesc cerinţele pe care societatea le formulează pentru conduita
indivizilor în societate.
Norma juridică este elementul primar al dreptului, instituită de autoritatea publică sau
recunoscută de aceasta.
Norma juridică este o specie de normă socială, alături de norma morală, religioasă, norma
tehnică, norma de convieţuire socială.
Norma juridică este o regulă de conduită, de comportament a unui individ ce se manifestă în
raportul sau relaţia acestuia cu altcineva (individ, instituţie, colectivitate etc.).
Trăsăturile normei juridice sunt:
a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal
Norma juridică prescrie o conduită, un comportament standard, destinată unui subiect generic;
ea se adresează difuz şi impersonal destinatarilor săi. Norma juridică nu se adresează unei persoane
individualizate, nominalizate concret; ea este abstractă.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu
Norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru că ea reglementează domeniile cele
mai importante ale societăţii, care privesc guvernarea acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale oamenilor. Tocmai importanţa acestor domenii determină ca norma juridică să conţină
prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al individului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de
modalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi dreptului administrativ), în maniera
permisivă specifică dreptului privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.) sau maniera prohibitivă.
c) Norma juridică are un caracter tipic
Norma juridică impune participanţilor la circuitul juridic o conduită tip prin care încearcă să
desăvârşească procesul de socializare a indivizilor. În concret, norma juridică îl învaţă pe om modul de
a trăi în societate prin faptul că îi impune norma tip de conduită.
d) Norma juridică implică un raport intersubiectiv.
Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura externă se referă la
construcţia tehnico-legislativă a normei, adică modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ.
Ideea de bază de la care porneşte legiuitorul în construcţia unei norme juridice este aceea că
norma juridică trebuie să răspundă cerinţelor privitoare la buna organizare a relaţiilor din societate, în
sensul că aceasta nu trebuie să contrazică logica acţiunii sociale.
Pornind de la acest deziderat, din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică are în
componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ne aflăm, aşadar, în prezenţa
unei structuri trihotomice (trihotomic=împărţit în trei).

59
 Spre deosebire de structura logică a normei juridice unde cele trei elemente componente (ipoteza,
dispoziţia, sancţiunea) alcătuiesc partea statică, internă şi stabilă a normei juridice, structura tehnico-
legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de exprimare a conţinutului, la redactarea ei,
care trebuie să fie concretă, concisă şi clară.
De ce este nevoie şi de o structură tehnico-legislativă a normei juridice?
- în primul rând, pentru că nu în toate normele juridice sunt formulate expres cele trei elemente
(ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea);
- în al doilea rând, pentru că în numeroase acte normative normele juridice nu cuprind decât unul
sau două elemente, celălalt sau celelalte urmând a fi deduse pe calea interpretării logice, sau urmând a
fi găsite în conţinutul altei norme juridice din cuprinsul aceluiaşi act normativ sau a altui act normativ;
- în al treilea rând, pentru că structura tehnico-legislativă nu se suprapune întotdeauna, nu este
constant identică, cu structura logico-juridică a normei juridice;
- în al patrulea rând, pentru că structura tehnico-legislativă vizează structura externă şi dinamică
a normei juridice. Această structură trebuie să răspundă cerinţelor de celeritate (rapiditate) pe care le
impune opera de elaborare legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale. Ea trebuie să fie
în pas cu principiile şi regulile generale de tehnică juridică.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi norma juridică.

2. Prezentaţi trăsăturile normei juridice.
3. Prezentaţi structura normei juridice.
4. Prezentaţi acţiunea în timp a normei juridice
5. Prezentaţi acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanei

60
 TEMA 5 - IZVOARELE DREPTULUI

1. Consideraţii generale despre izvoarele dreptului

În Teoria generală a dreptului termenul de izvor este abordat într-un sens larg şi unul restrâns,
respectiv în sens material şi în sens formal. Această distincţie este necesară pentru a evita unele
confuzii şi a defini cuprinzător şi exact conceptul de izvor al dreptului. În fond, trebuie să precizăm care
sunt sursele, originea sau mai bine zis forţele creatoare ale dreptului. De unde vine dreptul? De unde
izvorăşte el? Cine îl determină? Cine şi cum îl creează şi îl exprimă?
Ce sunt izvoarele dreptului? Ştiinţa juridică defineşte izvoarele dreptului ca formele concrete
de exprimare a normelor juridice care acţionează în cadrul unui sistem de drept în diferite etape ale
evoluţiei sale.
Mai simplu spus, izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.
În sens material, sunt considerate izvoare ale dreptului, factorii de configurare a dreptului (care
au fost analizaţi în capitolul special din prima parte a cursului nostru), dreptul natural şi conştiinţa
juridică (raţiunea umană). Izvoarele materiale, denumite şi “izvoare substanţiale” ale dreptului sunt
expresia condiţiilor vieţii economice, sociale, politice, culturale şi ideologice. Factorii economici,
sociali, politici, ideologici etc. sunt cei care dau conţinut dreptului pozitiv, normelor juridice concrete în
care se exprimă în chip concentrat nevoile şi exigenţele reale ale vieţii sub forma comenzilor sociale pe
care dreptul le recepţionează.
După ce a recepţionat aceste comenzi sociale, dreptul analizează realitatea socială şi formulează
răspuns la nevoile societăţii prin elaborarea actelor normative şi a reglementărilor care să satisfacă
cerinţele formulate, comenzile transmise.
Din acest punct de vedere, conceptul de izvor al dreptului este legat de activitatea de creare, de
elaborare a dreptului. Ca urmare, puterea de stat reacţionează în două moduri:
 fie elaborează direct (prin organele specializate: legislative, executive, ale administraţiei publice)
normele juridice pe care le include în acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii
etc.);
 fie recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate prin alte procedee, existente deja;
obiceiuri, precedentul judiciar, acte emise de organisme nestatale etc.)
Cele expuse mai sus ne conduc pe teritoriul izvoarelor de drept formale, care se referă la
modalitatea concretă de exprimare a dreptului, forma exterioară pe care o îmbracă acesta.
Ca orice ştiinţă, dreptul are propria sa istorie şi arheologie, denumite istorie şi arheologie juridică,
în care identificăm izvoarele formale ale sale, respectiv documente, materiale care atestă elemente
esenţiale ale unui sistem de drept. Din acest punct de vedere, constituie izvor de drept. Tăbliţele cerate
descoperite la Roşia Montană (denumite şi Tripticele din Transilvania) Testamentele de la Marea
Moartă, regulile Coranului înscrise pe tăbliţe, pe bucăţi de piele, pe granit, Pergamentele din Egiptul
Antic, Scrierile lui Confucius în China etc.
Teoria generală a Dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare ale dreptului:
 izvoare scrise şi izvoare nescrise;
 izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
 izvoare directe şi izvoare indirecte.

61
 Exemplificări:
 obiceiul face parte din categoria izvoarelor nescrise; actul normativ este un izvor
scris;
 obiceiul şi doctrina sunt considerate izvoare neoficiale în majoritatea sistemelor de
drept;
 legea şi jurisprudenţa fac parte din categoria izvoarelor oficiale;
 izvoarele directe sunt actul normativ şi contractul normativ;
 izvoarele indirecte sunt obiceiul şi normele elaborate de organizaţiile nestatale,
întrucât ele trebuie validate de autoritatea statală competentă.

Într-o opinie exprimată de I.Rosetti-Bălănescu, izvoarele de drept pot fi clasificate în: izvoare
create şi izvoare interpretative; în prima categorie sunt incluse legea şi cutuma pentru că ele creează
norme juridice noi; în a doua categorie: jurisprudenţa şi doctrina, care au doar un rol interpretativ şi nu
creator.
Profesorul C. Stegăroiu propune clasificarea izvoarelor dreptului în:
 izvoare potenţiale care exprimă posibilitatea de a elabora modifica sau abroga norme juridice la
cererea voinţei sociale, exprimată prin puterea de stat şi
 izvoare actuale reprezentate de totalitatea actelor normative în vigoare.

O altă clasificare a izvoarelor dreptului o găsim în lucrarea prof. Gh.I. Mihai şi Radu I. Motica
“Fundamentele Dreptului”:
 izvoare fundamentale: Constituţia, Principiile dreptului, tratatele internaţionale privind
drepturile şi libertăţile omului;
 izvoare generale: legile ordinare şi codurile;
 izvoarele detaliatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deciziile şi teoriile juridice;
 izvoare întregitoare: cutuma şi jurisprudenţa.

Studiul izvoarelor dreptului dezvăluie o multitudine de opinii şi teorii formulate în literatura

juridică, situaţie explicată de complexitatea şi dinamica relaţiilor sociale, specialitatea sistemelor de
drept şi nevoia unei riguroase şi complete abordări a domeniului.
Astfel literatura juridică recunoaşte existenţa a două concepţii de abordare a izvoarelor dreptului:
 concepţie genetică, care evidenţiază factorii care stau la baza apariţiei şi existenţei normei
juridice;
 concepţia gnoseologică, care pune în valoare indiciile după care se poate recunoaşte caracterul
juridic al unei reguli de conduită.
Şcoala socio-juridică americană (Şcoala de la Chicago) propune ca, alături de izvoarele
cunoscute ale dreptului (izvoarele clasice sau consacrate), să fie incluse şi izvoarele nonformale, adică
politica publică, echitatea individuală, convingerea morală etc., care să fie utilizate de preferinţă în
activitatea instanţelor de judecată, întrucât ele pot orienta mai bine judecătorii la pronunţarea unor
hotărâri juste. Argumentele invocate de susţinătorii acestei opinii se referă la faptul că legile suferă în
timp un proces de deteriorare, fiind depăşite şi prea rigide în raport cu interesele societăţii şi comunităţii
umane.

2. Prezentarea izvoarelor formale ale dreptului

Izvoarele formale ale dreptului sunt:
a.- obiceiul juridic (cutuma),
b.- practica judecătorească (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar;
c.- doctrina juridică;
d.- contractul normativ;

62
 e.- actul normativ.
a) Obiceiul juridic (cutuma)

Primul nivel, în ordine istorică şi logică, de exprimare a justiţiei îl reprezintă obiceiul juridic.
Definiţie: obiceiul juridic este o normă generală de conduită exprimată în formă orală,
fundamentată pe observarea uniformităţilor asupra cazurilor petrecute în realitatea socială vreme
îndelungată şi considerată (ca normă generală) dreaptă. Această normă generală corespunde nevoii de
securitate, de tratament egal al indivizilor şi în ultimă instanţă nevoii de justiţie.
Precizări:
 obiceiul juridic este considerat cel mai vechi izvor de drept; el precede dreptul înţeles ca sistem
închegat de norme şi instituţii juridice;
 obiceiul juridic a apărut şi s-a cristalizat în epoca embrionară (primitivă) de dezvoltare a societăţii,
fiind materializarea nevoilor de convieţuire într-o comunitate sau colectivitate umană;
 obiceiul juridic este rezultatul unei îndelungate experienţe de viaţă a unei comunităţi umane, este
rodul respectării unor practici specifice colectivităţilor în evoluţia lor istorică;
 din punct de vedere istoric, obiceiul juridic a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv, acel drept
rudimentar pe care Teoria generală a dreptului îl plasează la borna zero a drumului istoric parcurs de
drept până în zilele noastre;
 obiceiul juridic este cutuma juridică, definit ca suma legilor bune şi drepte moştenite din bătrâni,
se caracterizează prin prevenţie şi limitare, prin capacitatea de a consolida şi menţine viaţa
comunităţii umane, de a conserva (de a păstra) ordinea;
 obiceiul juridic, fiind cunoscut şi recunoscut de toţi componenţii colectivului (comunităţii),
exclude necesitatea unei forţe organizate care să intervină pentru a rezolva disensiunile apărute şi
să sancţioneze abaterile;
 obiceiul juridic a constituit sursa de alimentare a primelor legi, a primelor norme juridice elaborate
de formaţiunile statale, care nu au făcut altceva decât să garanteze cu ajutorul puterii de stat
respectarea unor obiceiuri care, până la apariţia statului, erau respectate din convingere, pentru că
erau acceptate ca reflex al oamenilor de a convieţui într-o comunitate. Potrivit şcolii istorice a
dreptului, obiceiul juridic cutumiar (drept consuetudinar) a constituit fundamentul formării
dreptului clasic (spiritul poporului reprezintă adevăratul izvor al dreptului), etapă care este urmată
imediat (din punct de vedere istoric) de apariţia organelor legislative ale statului specializate în
elaborarea şi aplicarea normelor juridice.
Teoria dreptului romano-canonic formulează două condiţii fundamentale pentru ca un obicei
să dobândească caracter juridic şi să fie acceptat ca izvor de drept:
 condiţia obiectivă (materială) care constă într-o practică veche şi incontestabilă (de netăgăduit);
 condiţia subiectivă (psihologică) care constă în crearea convingerii că practica respectivă este
obligatorie şi poate fi sancţionată în caz de nesocotire.
În dreptul roman originar (clasic), obiceiul juridic era expresia moravurilor bătrânilor (mores
majorum), un gen de convenţie tacită a membrilor societăţii, sau a grupurilor sociale. Ulpian, inegalabil
prin profunzimea observaţiilor sale şi genial în modul sintetic de formulare a acestora, scria: “lungul
obicei se obişnuieşte a se observa ca drept şi lege în problemele care în dreptul scris nu sunt tratate”.
Mai târziu prin grija jurisconsulţilor, dreptul cutumiar şi-a restrâns aria de acţiune, făcând loc
celuilalt izvor de drept: dreptul scris (sub forma legilor romane, care au pus bazele celui mai important
sistem de drept, care avea să gestioneze treburile interne ale tuturor subsistemelor de drept, formate
ulterior, respectiv dreptul germanic, dreptul francez).
Din punct de vedere al evoluţiei istorice consemnăm faptul că în Evul Mediu european, cu
excepţia Imperiului Bizantin, cutuma revine şi ocupă locul principal ca izvor de drept. În secolul al XIII-
lea se realizează chiar primele codificări ale obiceiurilor, pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare a
acestora. Sunt semnificative în această privinţă: Oglinda Saxonă-1230; Oglinda Şvabă-1276, ambele în
statele germane, iar în Franţa, Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt (1270), continuate după aproape 200

63
de ani(1453) de Codul lui Carol al VII-lea care a adoptat redactarea în scris a tuturor cutumelor şi
publicarea lor într-un Cod.
În epoca modernă, după Revoluţiile burgheze, printr-o intensă activitate legislativă caracteristică
a statelor aparţinătoare de marea familie de drept romano-germanică, este considerabil diminuat rolul
obiceiului juridic, atât în dreptul public cât şi în ramurile de drept privat. Explicaţia o găsim în profundele
transformări intervenite în viaţa economico-socială, politică şi spirituală a societăţilor europene
occidentale, care au impus o dinamică specifică dreptului. Obiceiul, prin natura sa rigidă şi
conservatoare, nu mai putea fi utilizat în activitatea judiciară curentă, care reclamă rapiditate şi
flexibilitate în adoptarea şi aplicarea normelor juridice. Toate acestea nu au însemnat însă dispariţia de
pe scena juridică a obiceiului, întrucât acesta continuă să fie prezent în dreptul privat (comercial şi civil)
şi dreptul public (constituţional şi administrativ).
Spre exemplu, în dreptul constituţional, obiceiul juridic este prezent sub forma tradiţiilor
parlamentare, republicane, monarhice, tradiţiilor organizării administrativ-teritoriale etc.
Sistemele de drept din familia de drept anglo-saxonă (Comon Law) menţin şi astăzi dreptul
cutumiar ca un important şi original izvor de drept.
În dreptul internaţional public cutuma este, alături de tratat, un important izvor de drept, fiind
definită ca o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de către state că are
valoare juridică. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează cutuma ca dovadă a unei practici
generale, acceptate ca drept.
Obiceiul juridic în dreptul românesc. Istoria dreptului românesc pune în evidenţă poziţia
puternică pe care a avut-o dreptul obişnuielnic, începând cu dreptul daco-getic, care s-a menţinut, în
anumite limite şi după cucerirea romană şi ajungând până la începutul sec al XIX-lea.
Dreptul obişnuielnic, numit şi Legea pământului (Legea Ţării) s-au Jus Valachorum, şi-a păstrat
vreme îndelungată nota de personalitate şi a guvernat relaţiile sociale ale populaţiei româneşti din spaţiul
carpato-danubiano-pontic.
Primele legiuiri româneşti, datând din timpul domniilor lui Alexandru cel Bun, Vasile Lupu şi
Matei Basarab, conţineau preponderent cutume.
Mai târziu, Codul Calimach (1816) şi Legiuirea Caragea (1818) făceau trimitere expresă la
dreptul cutumiar (cu privire la zestre-dota, adălmaş etc.).
Rolul dreptului cutumiar se restrânge odată cu elaborarea Codului Civil, în anul 1864 sub domnia
lui Alexandru Ioan Cuza, deşi sunt numeroase dispoziţiunile care fac referire la obiceiuri juridice
(exemplu: art.600 “înălţimea îngrădirilor la case, curţi şi grădini se va hotărî după regulamentele
particulare sau după obiceiul obştesc”).
În dreptul modern contemporan rolul dreptului cutumiar este mult diminuat faţă de epocile
anterioare. Explicaţia este dată de caracterul organizat al activităţii legislative şi rigoarea proprie normei
juridice, care contrazice caracterul stufos, rigid, vetus şi erodat al obiceiurilor juridice.
Tehnic vorbind, însă, cutuma reprezintă astăzi doar cu titlu excepţional, un izvor în sistemele de
drept europene.
În dreptul penal rolul obiceiului este exclus, în această materie funcţionând principiul legalităţii
pedepsei şi incriminării, ceea ce presupune întotdeauna ca izvor al dreptului penal, legea scrisă.

b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar

Ca izvoare de drept acestea au cunoscut o puternică dezvoltare în unele etape ale evoluţiei istorice
a dreptului.
Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa, desemnează totalitatea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora,
componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. Jurisprudenţa este creaţia unei
autorităţi judiciare, de aceea se apropie de lege şi se deosebeşte de obiceiul juridic.

64
 Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare,
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se
vor judeca în viitor. Potrivit art. 125, alin. 3 din Constituţia României: ,,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale”. Rolul jurisprudenţei a fost diferit în evoluţia dreptului, aşa cum este de altfel şi astăzi
în sistemele de drept contemporan.
Începând cu sec al III-lea î.H., la Roma, este constituită şi consolidată instituţia jurisconsulţilor,
adică a celor care aveau ştiinţa dreptului şi-l popularizau acordând consultaţii. Aceste consultaţii erau
formulate în scris şi adresate judecătorilor, fie expuse oral în prezenţa martorilor, ajungând să formeze
practic un drept de sine stătător. Unii jurisconsulţi şi-au redactat în scris opiniile, care au devenit apoi
izvoare de drept.
În Imperiu Bizantin (Roman de Răsărit), care a preluat fondul culturii romane şi a grefat-o pe
spiritualitatea de sorginte greco-orientală, timp de 1000 de ani (până la 1453) se dezvoltă un sistem de
drept aşezat pe monumentala operă juridică cunoscută în istoria dreptului: Codul lui Justinian sau Corpus
Juris Civilis, redactat în anul 534.
Codul lui Justinian alcătuit din patru mari părţi: Instituţiones, Digeste, Codex şi Pandecte,
constituie cel mai impresionant ansamblu selectat de jurisprudenţa romană prejustiniană.
În Europa Occidentală (Imperiul Roman de Apus), abia în sec. VIII apare prima culegere sistematică de
cutume de care am amintit (Oglinda Saxonă), care este considerată un cod de jurisprudenţă.
Odată cu elaborarea Codului Civil Francez (1804), cunoscut ca şi Codul Napoleon, jurisprudenţa şi-
a pierdut din însemnătate. Totuşi, deciziile Tribunalelor, ale Curţilor Constituţionale, ale Curţilor Supreme
etc., constituiau izvoare de drept.
În privinţa dreptului anglo-saxon, jurisprudenţa este considerată ca un important izvor de drept,
situaţie asemănătoare existând şi în dreptul islamic.
În esenţă, rolul jurisprudenţei constă în interpretarea şi aplicarea legii la cazuri concrete.
Activitatea judecătorului, a instanţelor de judecată, se desfăşoară în materie civilă, potrivit următoarelor
reguli:
 interdicţia de a refuza soluţionarea unei cauze (a unei pricini, a unui dosar);
 interdicţia de a stabili dispoziţii generale cu ocazia soluţionării unei cauze particulare (singulare);
 în rezolvarea cauzei singulare judecătorul nu este legat de propriile hotărâri pe care le-a dispus
în cauze similare şi nici de hotărârile altor judecători (altor instanţe) pronunţate în cauze
asemănătoare.
Potrivit acestor reguli, jurisprudenţa nu poate fi considerată izvor de drept. În practică însă,
instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea dreptului (a unui text de lege).
Deşi sistemul românesc de drept nu recunoaşte jurisprudenţei şi precedentului judiciar rolul şi
calitatea de izvoare de drept, în practică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are dreptul să tranşeze
conflictele dintre instanţele inferioare şi să recomandă acestora o anume interpretare, iar codurile de
procedură civilă şi penală admit recursul în interesul legii. Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
nu creează noi norme de drept; ele au menirea de a le completa pe cele existente, de a îndruma activitatea
instanţelor de judecată.
În Marea Britanie precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iar judecătorul nu este
considerat un simplu interpret şi aplicator de lege, ci un creator de lege (judge made law).
O cauză (civilă, comercială, penală etc.) poate fi soluţionată pe baza unui precedent soluţionat
definitiv cu sute de ani în urmă. Jurisprudenţa şi precedentul judiciar sprijină procesul de elaborare şi
aplicare a dreptului.

c) Doctrina juridică

65
 Doctrina juridică poate fi definită ca totalitatea analizelor, studiilor, investigaţiilor şi
interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi concluzii privitoare la fenomenul juridic dintr-
un sistem de drept.
Termenul general de doctrină este definit în DEX ca “totalitatea principiilor, tezelor
fundamentale ale unui sistem politic sau religios”.
Francezii definesc doctrina juridică ca ansamblul opiniilor elaborate de jurisconsulţi care
exprimă gândirea lor juridică. Doctrina juridică este considerată ştiinţa care se exprimă prin opiniile
profesorilor, formulate în articole, manuale, tratate şi comentarii publicate de către aceştia.
Aceste scurte referiri la conceptul de doctrină juridică ne aduc în situaţia de a stabili în ce măsură
doctrina este izvor de drept.
În istoria dreptului doctrina a avut un important rol creator, fiind considerat izvor de drept. Aşa
a fost la Roma, când opiniile jurisconsulţilor privitoare la cazurile concrete în care erau solicitaţi, erau
considerate “literă de lege”. Este vorba despre puterea pe care o aveau opiniile celor patru celebri
jurisconsulţi romani: Modestin, Ulpian, Paul şi Papinian, desemnaţi să decidă asupra soluţiilor ce
trebuiau pronunţate în cauze concrete.
În Evul Mediu, doctrina a jucat un rol important, determinat de obscurităţile şi nesiguranţa
dreptului cutumiar. Ceea ce caracterizează justiţia medievală era excesiva fracţionare a autorităţii
judiciare, fapt ce genera dezordine şi incertitudine (părţile în cauză neştiind cui să se adreseze, recurgeau
la arbitri), cauzate de coexistenţa unor principii juridice contradictorii derivate din tradiţii diverse. În
epoca feudalismului dezvoltat, judecătorii căutau soluţii în cărţile de drept publicate de specialişti. Se
punea mare preţ pe opiniile savanţilor, iar mai târziu s-a acceptat existenţa unui drept al profesorilor
(droit de professeurs).
Dreptul modern contemporan, care înregistrează o vastă literatură juridică, impresionantă prin
volum, prin diversitatea domeniilor abordate, maniera originală de interpretare a normelor juridice şi
concreteţea soluţiilor formulate faţă de cazuri şi speţe concrete, este astăzi confruntat cu rezolvarea unei
ecuaţii extrem de complicate.
Întrebările sunt numeroase. Din această multitudine de întrebări reţinem câteva: este obligat
legiuitorul să aplice soluţia propusă de autorul unei opere ştiinţifice, a unui comentariu, a unui tratat de
drept? Este obligat organul legislativ (parlamentul, guvernul) să se investească cu dezbaterea unui
proiect legislativ (proiect de lege, proiect de hotărâre guvernamentală) propus într-o lucrare ştiinţifică
de drept? Trebuie să recunoaştem doctrinei capacitatea de a fi izvor de drept?
Încercând să răspundem tranşant la ultima întrebare, vom spune că astăzi este greu de acceptat ideea
că doctrina juridică poate fi considerată izvor de drept în sensul clasic, definit la începutul acestui capitol.
Această opinie nu ne opreşte să recunoaştem rolul foarte important pe care l-a dobândit şi îl deţine doctrina
juridică în elaborarea şi în aplicarea dreptului. Teoria juridică – doctrina-este componenta esenţială a realităţii
juridice, care exercită influenţa benefică asupra activităţii legislative şi celei de aplicare a legii.
Acest lucru este posibil pentru că opiniile susţinute, soluţiile formulate şi interpretările date de
doctrină sunt totdeauna fondate pe cazuri practice şi evenimente reale.
Exprimăm opinia că într-un stat de drept, într-o societate democratică, complexitatea vieţii
economico-sociale, a sistemului de relaţii specific începutului de mileniu, multitudinea de domenii nou
apărute care îşi aşteaptă reglementarea juridică, reclamă creşterea rolului şi importanţei doctrinei
juridice. Nu suntem susţinătorii tezei ca doctrina să fie recunoscută ca izvor oficial de drept, dar suntem
partizanii ideii că legislativul trebuie să cheme doctrina pentru a-i sugera soluţii şi forme de
reglementare, iar puterea judecătorească să stimuleze eforturile acesteia pentru corecţia necesară a
normelor juridice.
Credem că executivul ar trebui să reconsidere fundamental rolul doctrinei juridice: aceasta poate
şi trebuie să fie consultată permanent asupra modalităţilor de reglementare a relaţiilor sociale extrem de
diversificate apărute în societate.

66
 Doctrina juridică a influenţat legislativul nostru în adoptarea unor importante acte normative:
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, combaterea crimei organizate, combaterea criminalităţii
informatice, protecţia martorilor, modificarea codului vamal, a codului penal şi de procedură penală.
Fără a ne erija în analişti ai dreptului internaţional public, semnalăm rolul foarte important al
doctrinei juridice contemporane în remodelarea sau redefinirea unor concepte fundamentale ale acestei
ramuri de drept. Doctrina juridică şi politică, cuplată cu cea economică, au impus în dreptul internaţional
actual concepte îmbrăţişate de marile puteri:
 suveranitatea limitată a statelor;
 dreptul de intervenţie al alianţelor militare şi marilor puteri în treburile interne ale oricărui stat
care “încalcă” drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
 transferul unor atribute ale suveranităţii statelor naţionale în beneficiul unor organisme
suprastatale;
 globalizarea economiei, a politicii, a culturii şi a dreptului după reţete elaborate în cancelariile
marilor puteri.
Pentru aceste considerente şi pentru încă multe altele Dreptul este neliniştit. El are în spate o istorie
milenară! A fost confruntat cu situaţii limită, cărora le-a găsit soluţii şi le-a reglementat abia după ce
umanitatea a suferit enorm. Mai are sau mai poate avea Dreptul rolul de potolire, de amorsare a ambiţiilor
politice, secreţie a ideologiilor greu digerate de oameni, care se manifestă astăzi la începutul mileniului trei?
Noi credem că, adevărata doctrină judiciară nu înseamnă opinia unui mare jurist în cazuri de
genul “Iahansson contra Danemarca” sau “Malaxa contra România”, ci argumente ştiinţifice care să
blocheze tentativele de subordonare, de îngenunchere a dreptului în faţa ambiţiilor marilor puteri.
De asemenea, noi credem că doctrina nici n-ar merita statutul de izvor al dreptului, de vreme ce
prea des şi prea evident îşi formulează argumente şi dezvoltă teorii la comanda statelor puternice.

d) Contractul normativ

Precizare asupra termenului de CONTRACT. Art. 942 din Codul Civil Român defineşte
contractul ca: “un acord între două sau mai multe persoane spre a se constitui sau a stinge între dânşii
un raport juridic” (exemple: contract de vânzare-cumpărare, de locaţie, de mandat etc.). Contractul este
aşadar, un act juridic ce stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate. Din această
perspectivă, contractul nu constituie izvor de drept, pentru că el se referă la cazuri individuale,
domestice, prezente în arena juridică, cotidiană a fiecărui sistem de drept.
Contractul normativ este o specie aparte de contract, care nu se referă la drepturi şi obligaţii
pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter
general, impersonal şi repetabil. El face parte din izvoarele dreptului pozitiv prezente în ramurile
dreptului constituţional, dreptului internaţional şi dreptului muncii.
In dreptul constituţional, contractele normative constituie izvor de drept în cazul formării
federaţiilor şi confederaţilor de state, întrucât ele definesc principiile şi regulile convenite de statele
membre în vederea existenţei lor asociate.
Primul important contract normativ cunoscut este Magna Charta Libertatum, încheiat la 15 iunie 1215
între regele Ioan Fără de Ţară şi clasele sociale (baroni, cavaleri, orăşeni), răsculate împotriva acestuia în care
au fost reglementate raporturile dintre monarh şi diferitele stări şi pături sociale.
Federaţiile şi confederaţiile de stat se creează în baza unor contracte normative (tratate) între statele
care doresc să facă parte din statele federative sau confederative.
În domeniul dreptului muncii şi protecţiei sociale, contractul normativ constituie izvor de drept
sub forma contractelor colective de muncă, în care sunt reglementate condiţiile generale de organizare a
procesului muncii într-o ramură de activitate.
Pe baza contractelor colective de muncă sunt încheiate apoi contractele individuale de muncă.
În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă principalul
izvor de drept.

67
 e) Actul normativ

În sistemul izvoarelor dreptului, actul normativ deţine un loc proeminent, conferit de zestrea
istorică a acestuia, dar mai ales de raţiuni care ţin de trăsăturile de conţinut şi de formă, care-l diferenţiază
de celelalte izvoare de drept.
Ca şi celelalte izvoare de drept, actul normativ are propria sa istorie, o evoluţie care îşi fixează
punctul de plecare cu 18 secole î.H., când sunt cunoscute primele legi scrise, unele deja amintite şi
comentate de noi în capitolele anterioare (Codul lui Hamburabi – sec.18 î.H., Legile lui Manu în India-
sec.III d.H., Legile lui Moise la evrei, Legea Mu în China, Legea lui Bokoris în Egipt, Legea celor XII Table
în Roma antică – sec.V î.H., Legile lui Solon şi Dracon în Grecia antică, Corpus Juris Civilis editat de
Justinian etc.)
Definiţia actului normativ. Actul normativ reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile
publice investite cu putere de legiferare (parlament, guvern, organe ale administraţiei locale), care
cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coercitivă a statului
(Nicolae Popa).
De ce este considerat actul normativ principalul izvor de drept?
 în primul rând, pentru că el este creaţia unui organ al autorităţii publice care este investit cu
puterea de a legifera. De exemplu, Parlamentul care este organul legislativ suprem, fiind alcătuit
din senatori şi deputaţi aleşi de popor, este abilitat de Constituţie să elaboreze acte normative;
 în al doilea rând, pentru că actul normativ este singurul izvor de drept care prin forţa sa are
capacitatea de a asigura ordinea de drept în stat, putând să apeleze dacă este nevoie, la forţa
coercitivă a statului (la organele de aplicare a legii);
 în al treilea rând, pentru că actul normativ este singurul izvor de drept care are capacitatea de a
răspunde cerinţelor de mobilitate şi dinamism ale dreptului, ca impuls al complexităţii relaţiilor sociale
supuse reglementării;
 în al patrulea rând, pentru că actul normativ poate acoperi, prin normele juridice, toate domeniile
relaţiilor sociale;
 în al cincilea rând, pentru că actul normativ, fiind redactat totdeauna în scris, poate fi adus la
cunoştinţa publicului mult mai repede decât celelalte izvoare de drept;
 în al şaselea rând, pentru că actul normativ poate fi mai uşor modificat, poate fi încorporat,
sistematizat şi codificat.
Sistemul actelor normative în dreptul român este compus din :
 Constituţia;
 Legi constituţionale;
 Legi organice;
 Legi ordinare;
 Decrete prezidenţiale;
 Ordonanţe de urgenţă ale guvernului;
 Ordonanţe simple ale guvernului;
 Hotărâri ale guvernului.
 Acte normative elaborate de organele administraţiei publice.
Constituţia este legea fundamentală a unui stat, care cuprinde un sistem articulat de norme
juridice investite cu forţa juridică superioară privitoare la: organizarea de stat, structurile economice şi
formele proprietăţii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Prin esenţa sa, Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice altă normă de drept.
Toate actele normative adoptate de Parlament şi Guvern, precum şi actele emise de celelalte
autorităţi publice, trebuie să se conformeze normelor şi principiilor constituţionale. În situaţia în care
un act normativ, inclusiv o lege adoptată de Parlament, contravine Constituţiei, acesta nu poate produce
efecte.

68
 În esenţă Constituţia este expresia voinţei supreme a poporului, care hotărăşte asupra problemelor
sale esenţiale.
Asigurarea supremaţiei Constituţiei înseamnă, în ultimă instanţă, asigurarea stabilităţii sociale şi
a ordinii de drept în societate.
Pentru asigurarea în fapt a supremaţiei Constituţiei au fost create două instituţii juridice:
controlul constituţionalităţii legilor şi contenciosul administrativ.
Prin control al constituţionalităţii legilor înţelegem ansamblul normelor juridice care
reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi a altor acte normative cu dispoziţiile
Constituţiei.
Aceste norme juridice le găsim în Constituţie şi sunt completate cu normele cuprinse în actele
normative speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi a Consiliului
Legislativ.
Legile Constituţionale sunt definite ca legi de revizuire, de modificare a Constituţiei, care sunt
înzestrate cu o forţă juridică superioară celorlalte categorii de acte normative, fiind adoptate de către
Parlament potrivit unor proceduri speciale.
Legile organice sunt situate, din punct de vedere al forţei juridice, după Constituţie şi legile
constituţionale, dar înaintea tuturor celorlalte izvoare de drept. Această poziţionare a legilor organice
este determinată de importanţa obiectului lor de reglementare juridică. Astfel, potrivit art.73 din
Constituţia României, prin lege organică se reglementează: sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea guvernului şi a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ;
organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii; organizarea
generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administrativ-teritorială.
Legile ordinare sunt actele normative care reglementează orice domeniu al relaţiilor sociale, cu
excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice. Ele pot fi legi de sinteză (Coduri:
Codul Civil, Codul Vamal, Codul Comercial, Codul Familiei) şi legi speciale.
O altă clasificare a legilor se referă la:
 legi generale sau dreptul comun în materie – ex: Codul Civil este o lege generală, ca şi Codul
Penal.
 legile speciale reglementează un domeniu particular, individualizat de mănunchiul de relaţii sociale
specifice reglementate. Legile speciale pot deroga de la legea generală (lex speciali derogat
generali).
 legi excepţionale care se emit în situaţii deosebite şi fixează în cuprinsul normelor consecinţele
juridice ale aplicării lor.
Decretul poate fi considerat izvor de drept numai în măsura în care conţine reguli de conduită
generale şi obligatorii iar dacă sunt ratificate de Parlament devin legi şi au forţa juridică a acestora. În
dreptul român actual Preşedintele României poate emite decrete cu caracter normativ sau cu caracter
individual. Exemplu: decretul prin care se declară mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate sau
prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgenţă cu caracter normativ. Decretele individuale sunt
cele prin care se conferă decoraţii, se acordă gradul de general ori sunt numite în funcţii publice unele
persoane (ambasadori, judecători, procurori etc.).
Hotărârea Guvernului este actul normativ emis de puterea executivă, care conţine norme
juridice referitoare la organizarea executării legilor, respectiv măsuri concrete de punere în aplicare a
legilor emise de Parlament în cele mai diverse domenii.
Ordonanţele Guvernului sunt acte normative emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
cadrul unor limite şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
Competenţa guvernului de a emite Ordonanţe este reglementată de Constituţia României în art.
114 denumit ,,Delegarea legislativă”, în care se precizează faptul că: ,,Parlamentul poate adopta o lege

69
specială de abilitare a guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice”.
În cuprinsul acestei legi de abilitare se va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care
se pot emite ordonanţe.
O categorie specială de ordonanţe pe care le poate emite Guvernul o reprezintă ORDONANŢELE
DE URGENŢĂ care, potrivit art. 115 alin. 4 pot fi adoptate ,,numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată”.
Ordonanţa de Urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de
urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra
ordonanţei, aceasta se consideră adoptată şi se trimit celeilalte Camere care decide de asemenea în
procedură de urgenţă.
Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.
Acte normative elaborate de organele administraţiei publice centrale şi locale. În această
categorie sunt cuprinse actele emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat precum
şi cele care emană de la organele locale executive. Ele sunt considerate izvoare de drept numai în măsura
în care conţin norme juridice cu caracter general şi obligatori. În această categorie intră: instrucţiuni,
ordine, norme metodologice, decizii.
Precizare:
 pentru a produce efecte juridice aceste acte normative trebuie să se subordoneze legii, adică:
 să nu conţină dispoziţii contrare legilor constituţionale, organice sau ordinare;
 să intervină doar acolo unde legea a omis să reglementeze;
 să intervină strict în limitele competenţelor teritoriale şi materiale ale organului emitent;
 să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative de stat;
 să fie redactate în forma şi potrivit procedurilor prevăzute pentru fiecare dintre ele.

REZUMAT

În sens material, sunt considerate izvoare ale dreptului, factorii de configurare a dreptului (care
au fost analizaţi în capitolul special din prima parte a cursului nostru), dreptul natural şi conştiinţa
juridică (raţiunea umană). Izvoarele materiale, denumite şi “izvoare substanţiale” ale dreptului sunt
expresia condiţiilor vieţii economice, sociale, politice, culturale şi ideologice. Factorii economici,
sociali, politici, ideologici etc. sunt cei care dau conţinut dreptului pozitiv, normelor juridice concrete în
care se exprimă în chip concentrat nevoile şi exigenţele reale ale vieţii sub forma comenzilor sociale pe
care dreptul le recepţionează.
După ce a recepţionat aceste comenzi sociale, dreptul analizează realitatea socială şi formulează
răspuns la nevoile societăţii prin elaborarea actelor normative şi a reglementărilor care să satisfacă
cerinţele formulate, comenzile transmise.
Din acest punct de vedere, conceptul de izvor al dreptului este legat de activitatea de creare, de
elaborare a dreptului. Ca urmare, puterea de stat reacţionează în două moduri:
— fie elaborează direct (prin organele specializate: legislative, executive, ale administraţiei
publice) normele juridice pe care le include în acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii
etc.);
— fie recunoaşte valoarea juridică a unor reguli formulate prin alte procedee, existente deja;
obiceiuri, precedentul judiciar, acte emise de organisme nestatale etc.)
Cele expuse mai sus ne conduc pe teritoriul izvoarelor de drept formale, care se referă la
modalitatea concretă de exprimare a dreptului, forma exterioară pe care o îmbracă acesta. Ca orice

70
ştiinţă, dreptul are propria sa istorie şi arheologie, denumite istorie şi arheologie juridică, în care
identificăm izvoarele formale ale sale, respectiv documente, materiale care atestă elemente esenţiale ale
unui sistem de drept.
Din acest punct de vedere, constituie izvor de drept. Tăbliţele cerate descoperite la Roşia
Montană (denumite şi Tripticele din Transilvania) Testamentele de la Marea Moartă, regulile Coranului
înscrise pe tăbliţe, pe bucăţi de piele, pe granit, Pergamentele din Egiptul Antic, Scrierile lui Confucius
în China etc.
Teoria generală a Dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare ale dreptului:
─ izvoare scrise şi izvoare nescrise;
─ izvoare oficiale şi izvoare neoficiale;
─ izvoare directe şi izvoare indirecte.
Exemplificări:
─ obiceiul face parte din categoria izvoarelor nescrise; actul normativ este un izvor scris;
─ obiceiul şi doctrina sunt considerate izvoare neoficiale în majoritatea sistemelor de drept;
─ legea şi jurisprudenţa fac parte din categoria izvoarelor oficiale;
─ izvoarele directe sunt actul normativ şi contractul normativ;
─ izvoarele indirecte sunt obiceiul şi normele elaborate de organizaţiile nestatale, întrucât ele
trebuie validate de autoritatea statală competentă.

Izvoarele formale ale dreptului sunt:

a.- obiceiul juridic (cutuma),
b.- practica judecătorească (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar;
c.- doctrina juridică;
d.- contractul normativ;
e.- actul normativ.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Prezentaţi noţiunea de izvor de drept.

2. Definiţi izvoarele formale şi izvoarele materiale.
3. Prezentaţi obiceiul juridic (cutuma).
4. Prezentaţi practica judecătorească (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar.
5. Prezentaţi doctrina juridică.
6. Prezentaţi contractul normativ.
7. Prezentaţi actul normativ.

71
 TEMA 6 - TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

1. Consideraţii introductive
În capitolul anterior, am subliniat faptul că în dreptul modern contemporan şi, implicit în dreptul
român, actul normativ este principalul izvor de drept.
Existenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activităţii
desfăşurate de organe specializate, abilitate de Constituţie şi legile cu competenţă normativă, să
elaboreze, să construiască norme juridice cu caracter obligatoriu.
Aceste organe se numesc organe legiuitoare sau legislative. Ele sunt investite cu puterea de a
reglementa relaţiile sociale cele mai importante din societate, organizând, prin normele juridice pe care
le elaborează, ordinea juridică a unei naţiuni.
Fiecare legiuitor îşi fundamentează o politică legislativă pe care o înfăptuieşte prin activitatea
concretă de legiferare.
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui legiuitor, precum şi
instrumentele conceptuale de realizare a acestora.
Politica legislativă este inclusă, alături de politica socială, economică şi culturală, în programul
politic general al legiuitorului. Finalitatea ei este aceea de a răspunde voinţei generale a naţiunii, a
comunităţii pe care legiuitorul o slujeşte.
Activitatea organelor legislative este organizată şi se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli
de tehnică juridică şi potrivit strategiei legiuitorului, care este preocupat de buna funcţionare a întregului
mecanism social.
Cele câteva considerente expuse mai sus pun în evidenţă importanţa cu totul specială pe care o are
activitatea organelor cu atribuţii legislative, activitate larg receptată de societate.
Activitatea de elaborare a actelor normative, de edificare a dreptului, este una deosebit de
complexă, cu deosebire în condiţiile societăţii româneşti actuale, marcată de amplificarea şi dinamica
relaţiilor social-juridice. Organele legislative sunt chemate să-şi dezvolte capacitatea de receptare
a comandamentelor sociale, de ierarhizare a priorităţilor, de apreciere corectă a acestor comandamente
şi priorităţi, de perfecţionare a tehnicii juridice.
Crearea dreptului reprezintă o activitate de profundă rezonanţă socială, cu adânci implicaţii în
derularea firească a relaţiilor sociale.
În acest proces complex de creare a dreptului, un rol fundamental îl are teoria juridică, căreia i se
alătură tehnica juridică.

2. Noţiunea tehnicii juridice

TEHNICA JURIDICĂ desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor

utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare, adoptare şi aplicare a actelor
normative. Aşadar, TEHNICA JURIDICĂ cuprinde două segmente principale:
 un prim segment este acela al creării dreptului care parcurge trei etape: iniţierea actului
normativ, elaborarea actului normativ şi adoptarea actului normativ. Acest segment este definit
drept TEHNICĂ LEGISLATIVĂ.
 un al doilea segment este acela al aplicării actelor normative, respectiv al transpunerii în viaţă
a normelor juridice. Acest segment este definit drept TEHNICA REALIZĂRII DREPTULUI.

Tehnica juridică are istoria ei proprie, care se contopeşte cu istoria şi evoluţia dreptului.
Fascinantul edificiu juridic construit de romani (dreptul roman) a fost realizat ca urmare a
utilizării elementelor de bază ale tehnicii juridice: precizie şi claritate desăvârşită a definiţiilor;

72
elaborarea unor principii solide, specifice dreptului public şi dreptului privat, construirea unor solide
instituţii juridice care se regăsesc şi astăzi în dreptul modern; utilizarea unor procedee logice de
demonstraţie etc.
Istoria universală a dreptului consemnează la începutul secolului XIX preocuparea gândirii
juridice referitoare la latura teoretică a procesului legislativ.
Şcoala istorică a dreptului, reprezentată de germanul Frederich Karl von Savigny, a contribuit
la impunerea conceptului de tehnică juridică, susţinând şi argumentând următoarele idei:
 necesitatea elaborării ştiinţifice, raţionale a dreptului prin intermediul tehnicii juridice;
 deosebirea dintre tehnica juridică şi elementul politic al creaţiunii, pe care-l defineşte ca o creaţie
spontană a dreptului în straturile adânci ale spiritualităţii poporului;
 consideră tehnica juridică ca o activitate concretă, pe care o desfăşoară juristul specialist, adică
în ceea ce acesta adaugă la elaborarea spontană a dreptului;
 elaborarea ştiinţifică a dreptului reprezintă un aport creator, original.

Într-o altă opinie (von Ihering) sunt susţinute următoarele idei:

 tehnica juridică trebuie privită ca un ansamblu de metode şi artificii care conduc la realizabilitatea
formală a dreptului;
 se face distincţie între ceea ce este spontan în drept şi ceea ce este creat (construit) de jurişti;
 tehnica juridică are un caracter unitar.
Puncte de vedere şi veritabile teorii au fost elaborate de specialişti ai dreptului francez (Fr. Geny, P.
Poubier, J. Bodin) care se referă, în principal la:
 ştiinţa juridică face distincţia între “dat” şi “construit”, în sensul că “dat-ul” dreptului înseamnă
noţiunile fundamentale ale dreptului material care este cercetat pentru o eventuală nouă
reglementare juridică, el reprezentând baza esenţială a dreptului pozitiv care conduce la reguli şi
principii. “Construit-ul” reprezintă rezultatul aplicării tehnicii juridice;
 relaţiile sociale pot fi reglementate juridic, dacă intervine inteligenţa spre a le face accesibile
oamenilor;
 dreptul cere precizie şi sistematizare.
În concepţia profesorului Nicolae Popa, tehnica juridică nu se reduce, ca sferă la etapa de
elaborare, de creare a dreptului, ci şi la cea privind realizarea dreptului (aplicarea şi interpretarea
acestuia).
Aşadar, tehnica juridică include tehnica legislativă pe care o consideră o parte componentă
a sa.

3. Tehnica legislativă

Ca parte constitutivă a tehnici juridice, tehnica legislativă reprezintă elementul central şi

definitoriu pentru forma de guvernământ a statului, împrejurare care demonstrează rolul dreptului în
conducerea societăţii.
Activitatea de legiferare, respectiv reglementarea prin lege şi prin celelalte categorii de acte
normative, se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului
românesc.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică
legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării).
Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi
conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ,
structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la

73
modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi
stilul actului normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a
propunerilor legislative, în cadrul exercitării iniţiativei legislative, la elaborarea şi adoptarea
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale
autorităţilor administrative.
Activitatea de legiferare cunoaşte două etape:
 prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce reclamă
elaborarea unor reglementări juridice.
 a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice a
societăţii.
Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului, care, prin metode şi mijloace specifice,
constată existenţa situaţiilor concrete ce reclamă reglementarea juridică. Legiuitorul receptează
comandamentele sociale, nevoile şi comenzile societăţii, faţă de care trebuie să hotărască soluţia de
reglementare.
Textul legislativ exprimă gândirea legiuitorului, acea voinţă care se impune tuturor. Legea
reprezintă cuvântul legiuitorului, pe care îl transmite cetăţenilor, făcându-le acestora cunoscute
drepturile şi obligaţiile. Cu alte cuvinte, legea este expresia gândirii legiuitorului şi modul în care acesta
comunică cu poporul.

PRINCIPIILE LEGIFERĂRII

A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice

Organele statului ce au competenţe normative (Parlamentul, Guvernul, ministerele, organele
administraţiei de stat şi cele ale administraţiei publice locale) se află în situaţia de a constata existenţa
unei complexe şi dinamice realităţi juridice, de a înregistra apariţia unor noi domenii ce reclamă
reglementarea normativă.
În societatea românească, ca de altfel şi în celelalte societăţi democratice, există o multitudine de
probleme şi situaţii care se manifestă şi trebuie reglementate juridic: realizarea privatizării, domeniul
fondului funciar, al proprietăţii publice, reorganizarea sistemului bancar, domeniul pieţei de capital,
manifestarea crimei organizate, reforma în domeniul asigurărilor, sănătăţii publice, învăţământului etc.
Activitatea de legiferare reclamă cunoaşterea aprofundată a realităţii sociale şi celei juridice, care
poate fi realizată prin investigaţii şi cercetări ample de natură economică, sociologică, criminologică, de
psihologie socială.
Abordarea acestor domenii implică o strictă specializare a organismelor care redactează
proiectele de acte normative, înţelegerea corectă a corelaţiilor interne şi internaţionale.
Sunt, din nefericire, multe exemple care ne demonstrează că organele statului cu competenţe
normative au elaborat acte normative fără să cunoască corespunzător relaţiile din domeniul respectiv, să
facă legăturile şi corelaţiile necesare cu domenii adiacente sau cu problematica de fond a societăţii. Au
fost elaborate acte normative care au fost rapid modificate sau abrogate, pentru că acestea nu au ţinut
cont de trebuinţele sociale reale.
Aceste situaţii produc fenomenul de respingere, acela în care faptele se revoltă împotriva
dreptului.
Concluzia care se desprinde este una singură: aceea că legislativul trebuie să fundamenteze
ştiinţific actul de legiferare propriu-zis.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă, în esenţă, următoarele
etape:
 descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept;
 analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv;
 determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale;

74
  evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementării juridice respective;
 stabilirea oportunităţii adoptării unui act normativ.
Activitatea de cercetare şi fundamentare ştiinţifică trebuie să conducă la elaborarea unor
prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi, astfel încât să se elimine total riscul adoptării
unor acte normative contrare voinţei generale şi principiilor fundamentale ale dreptului.
Cunoaşterea profundă a realităţii sociale, a domeniilor care urmează a fi normate juridic, se
realizează pe planuri multiple cu ajutorul specialiştilor, a unor organisme de investigare şi analiză, pe
baza unor documentări efectuate de experţi, consultarea legislaţiilor din alte ţări, şi bineînţeles pe tradiţia
legislativă.
Drumul până la textul definitiv al actului normativ este, foarte adesea, dificil. Legiuitorul ajunge
la el pornind de la practică şi folosind raţionamentele, pentru că numai astfel va realiza corelaţia între
fapt şi drept.
Literatura juridică şi opinia publică formulează, foarte adesea, teme de cercetare şi propuneri de
reglementare juridică a unor probleme sensibile: legalizarea prostituţiei, a homosexualităţii, transplantul
de organe umane etc. Aceste chestiuni, deşi nu sunt cele mai importante pentru ansamblul societăţii,
necesită a fi soluţionate de legiuitor. Până la elaborarea normelor juridice trebuie desfăşurată însă o
importantă activitate de documentare, studiu şi analiză a realităţii existente, compararea legislaţiilor din
alte ţări, găsirea celor mai eficiente soluţii de reglementare.
Astfel, în Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative
(Legea nr. 24 din 27 martie 2000) este prevăzut faptul că situaţiile pe care le cuprinde proiectul unui act
normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă
a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum şi ale armonizării
legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte.
Pentru fundamentarea ştiinţifică a proiectului legislativ este necesar să se pornească de la
dezideratele sociale prezente şi viitoare (de perspectivă), precum şi de la insuficienţele legislaţiei în
vigoare.
În Capitolul III al Legii nr. 24 din 27 martie 2000, intitulat “Elaborarea actelor normative”,
respectiv în Secţiunea 1 (intitulată “Documentarea”) sunt reglementate următoarele aspecte:
 art. 18 - (1) “elaborarea proiectelor de acte normative va fi precedată, în funcţie de
importanţa şi complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru
cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a
istoricului legislaţiei din acest domeniu, precum şi a unor reglementări similare din legislaţia
străină.
 art. 19 - în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se
vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, practica instanţelor judecătoreşti,
precum şi doctrina juridică în materie.”
Într-un admirabil articol publicat în Buletinul de Informare Legislativă nr. 3/2002, profesorul
francez Marc Richevaux face următoarele aprecieri: ,,legea este rezultatul unei tranzacţii operate de-a
lungul întregului proces al elaborării sale şi ea începe cu mult înaintea dezbaterii în Parlament. Legea
trebuie să fie expresia voinţei generale. Or, în prezent, ea pare să aibă câteva dificultăţi în ceea ce priveşte
îndeplinirea acestui rol. Legea pierde din claritate şi coerenţă. Ea tinde să nu mai devină expresia voinţei
Legiuitorului. Legea, prin tehnicitatea şi specializarea sa în creştere, apare din ce în ce mai mult ca fiind
expresia voinţei unor tehnocraţi fără nici un fel de legitimitate sau a unor grupuri de presiune care
exprimă interesele unor categorii sociale sau socio-profesionale precise (opinia publică, sindicate,
partide politice, forţe obscure), fiecare din acestea luptând pentru a obţine norma considerată ca fiind
cea mai favorabilă intereselor sale.
Legea tinde să devină expresia intereselor unor forţe extraparlamentare. Proiectul care se află la
originea legii este, de multe ori, rezultatul unor reflecţii ale unor tehnocraţi, care nu văd în acesta decât
mijlocul de a rezolva problema lor. Pentru ei, Parlamentul devine numai un mijloc de trecere obligatoriu
pentru a transforma proiectul lor în lege”.

75
 B. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul
echilibrului)
Activitatea de elaborare a actelor normative devine, pe zi ce trece, mai complexă şi mai dinamică,
întrucât legiuitorul se confruntă cu presiuni care vizează domeniile cele mai variate ale vieţii sociale
(economice, politice, culturale, ideologice).
Se produc, într-o frecvenţă evidentă, mutaţii în conţinutul raporturilor sociale, modificări
instituţionale, schimbări în atribuţiile şi în competenţele unor organe determinate de apariţia unor noi
structuri organizatorice în domeniul economic, al justiţiei, administraţiei publice etc.
Misiunea fundamentală a dreptului, a actului normativ în ultimă instanţă, este aceea de a face
ordine în acest vast câmp de manifestare a raporturilor juridice, de a calma posibilele conflicte, de a
garanta ordinea de drept şi a asigura stabilitatea sistemului global.
Pentru a-şi înfăptui această misiune, acest deziderat, dreptul trebuie să reuşească să încorporeze,
să implementeze, norma juridică pe care o elaborează în patrimoniul psihologic al individului şi al
grupurilor sociale.
Aşa cum am subliniat, în cuprinsul capitolelor anterioare, legea odată edictată, este destinată să
reglementeze domeniul respectiv pentru perioade lungi. J. J. Rousseau spunea “poporul ajunge să
dispreţuiască legile care se schimbă în fiecare zi”. Preluând această observaţie, reputatul jurist român
P. C. Vlachide consemna în lucrarea “Repetiţia principiilor de drept civil” – Bucureşti, 1994,
“Anchiloza legilor despărţite de viaţă este o primejdie, dar aceasta nu înseamnă că ele trebuie să se
schimbe, iar o democraţie de instabilitate ar fi şi mai dăunătoare decât osificarea, dat fiind că lipsa de
fermitate a unui sistem legislativ este de natură să atace însăşi valoarea prestigiului şi încrederea pe
care trebuie să le inspire orice lege, schimbarea grăbită a lor nefăcând să dovedească decât inutilitatea
măsurilor luate prin ele. Legile pot rămâne, indefinit în vigoare cu condiţia ca o practică judiciară
serioasă să le confere supleţea de care au nevoie, iar doctrina să pregătească drumul către noi
orizonturi ştiinţifice”.
În raporturile pe care le are cu politica, dreptul caută să apere şi să asigure unitatea dintre
existenţa socială (realitatea socială) şi norma juridică, dintre fapte şi valoare, fiind considerat mai
conservator, mai rigid. În realitate dreptul trebuie să domolească elanul novator insuficient fundamentat
şi argumentat al politicii, să calmeze ofensiva spre o falsă reformă juridică pe care o proclamă puterea
politică.
Să nu uităm că există o mare diferenţă între declaraţiile şi programele sau platformele electorale
ale partidelor politice şi posibilitatea reală, imediată şi obiectivă de a elabora norme juridice potrivit
acestora. Dreptul are, din acest punct de vedere, mai multă maturitate, are posibilitatea de a filtra, de a
selecta propunerile care vin din sfera politicului. La rândul său dreptul tinde să-şi consolideze
independenţa, într-adevăr relativă, plecând de la faptul că în construcţia sa se recunosc două părţi bine
definite.
Dreptul are o parte STATICĂ, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi instituţiilor
juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de originalitate, de stabilitate, de
personalitate, de forţă în ultimă analiză.
A doua parte a dreptului este cea DINAMICĂ, reprezentată de totalitatea actelor normative prin
care sunt reglementate domenii noi; altfel spus este răspunsul pe care dreptul îl oferă la presiunile sociale,
la solicitările justificate ale societăţii.
Arta legiuitorului constă tocmai în puterea de a realiza, menţine şi consolida echilibrul între cele
două părţi.
Dreptul nostru actual este pus în situaţia de a acţiona, în domeniul legiferării, cu multă maturitate
şi chibzuinţă.
Este de necontestat faptul că de multe ori activitatea de elaborare a legilor se desfăşoară sub
presiunea timpului, dar mai ales sub presiunea forţelor politice. În egală măsură, întregul nostru sistem
de drept, este obligat să recepţioneze mesajele care vin din zona dreptului internaţional şi, mai ales, a

76
dreptului comunitar. Ca urmare, legislaţia românească trebuie armonizată cu legislaţia comunitară în
domenii foarte diferite: drept penal, drept procesual penal, drept civil, drept umanitar, drept execuţional
penal, drept administrativ, drept comercial, dreptul proprietăţii intelectuale, drept vamal, drept financiar.

C. Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării sau al armoniei)

Asistăm astăzi la armonizarea dreptului nostru cu dreptul comunitar. Este dincolo de orice îndoială
faptul că legislaţia română este ea însăşi construită respectând principiul corelării (articulării) actelor
normative.
Actele normative care există şi acţionează într-un stat se află într-o strânsă legătură între ele.
Sistemul actelor normative implică, alături de marea diversitate a raporturilor reglementate, multiple
legături între părţile ce-l compun. În procesul de elaborare a actelor normative organele legislative
trebuie să pornească de la existenţa legăturilor existente între raporturile sociale care urmează a fi
reglementate, cu alte raporturi deja reglementate. Trebuie luate în calcul toate implicaţiile pe care le
produce o nouă reglementare, domeniile afectate, modificările normative pe care aceasta le impune,
eventualele conflicte de reglementări.
În situaţia în care printr-o lege se reglementează un domeniu, se impune ca şi actele normative cu
forţă juridică inferioară legii să fie abrogate ori puse de acord cu noua reglementare.
De exemplu: La data de 12 iunie 1999 a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului României nr. 450
privind Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind
privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare.
Respectând principiul corelării actelor normative, legiuitorul precizează în actul normativ elaborat,
următoarele;
 prezenta Hotărâre intră în vigoare odată cu titlul I din Legea nr. 99/ 1999, privind unele măsuri
pentru accelerarea reformei economice (este deci o corelare care vizează intrarea în vigoare a unei
Hotărâri de Guvern concomitent cu Dispoziţiile unei legi);
 pe data intrării în vigoare a prezentei Hotărâri se abrogă Hotărârea Guvernului nr. 55/1998, privind
privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, cu excepţia art. 56 – 60, a anexei nr.
1.1.A şi a anexei nr. 2 (este vorba de o corelare care vizează înlăturarea, abrogarea, unor norme
juridice incluse în textul altui act normativ cu aceeaşi forţă juridică, dar nu a tuturor, fiind exceptate
cele expres prevăzute).
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat şi respectat în cele două
ipostaze în care el ni se înfăţişează:
 în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor normative, respectiv articularea lor în
interiorul sistemului nostru legislativ. De exemplu: legile speciale care cuprind dispoziţiuni
penale trebuie corelate cu dispoziţiile Codului Penal şi Codului de Procedură Penală; actele
normative privitoare la disponibilizarea unor categorii de salariaţi trebuie corelate cu dispoziţiile
Codului Muncii;
 în al doilea rând, este vorba de corelarea externă, respectiv armonizarea actelor normative
elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările asemănătoare existente în
dreptul comunitar şi în dreptul internaţional. De exemplu: Codul Rutier (legea privind circulaţia
pe drumurile publice) trebuie să conţină norme juridice care să nu contravină normelor
internaţionale privind efectuarea transporturilor rutiere; Legea română privind producţia, traficul
şi consumul de droguri trebuie să conţină reglementări care să se coreleze cu dispoziţiile
Convenţiei ONU privitoare la acest domeniu.
În acest sens, Legea nr. 24 din 27 martie 2000, prevede, în art. 11, următoarele: “actul normativ
trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care:
 proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau
de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune;
 proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele
competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia;

77
  proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele
internaţionale la care România este parte”.
Dispoziţiile art. 11 fixează regula integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei.
O altă regulă, care se degajă din conţinutul art. 12, o reprezintă regula unicităţii reglementării în
materie (“reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act
normativ”).
Art. 14 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, consacră regula evitării paralelismelor (“în procesul
de legiferare trebuie evitată instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative.”).

D. Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative

În paginile anterioare am subliniat faptul că, pentru a deveni activă şi a-şi produce efectele, norma
juridică cuprinsă într-un act normativ trebuie să fie adusă la cunoştinţa oamenilor.
Nici un sistem de drept nu admite scuza necunoaşterii legilor, întrucât acestea au fost făcute
publice într-un limbaj clar, natural, într-un stil potrivit destinatarilor.
Organele legiuitoare trebuie să aibă în vedere faptul că destinatarii normelor juridice sunt oameni
cu nivele de cultură diferite, cu posibilităţi mai mult sau mai puţin limitate de înţelegere a mesajului pe
care doreşte să-l transmită. Pentru a preveni situaţiile dificile ce pot apare în aplicarea normelor juridice
ca urmare a utilizării unui limbaj complicat, preţios şi pretenţios, presărat prea abundent cu neologisme
şi expresii academice, înţeles cu oarecare greutate chiar şi de jurişti, legiuitorul trebuie să procedeze aşa
cum foarte plastic se exprima Ihering “legiuitorul trebuie să gândească ca un filozof şi să se exprime ca
un ţăran”. Măiestria, arta legiuitorului constă în capacitatea lui de a redacta clar, neechivoc, simplu şi
direct textele legilor. Redactat, concis şi riguros textul legii va fi înţeles corect de către oricine.
Redactarea în stil stufos, alambicat, cu propoziţii întortochiate şi care utilizează termeni ce nu sunt
explicaţi nici în dicţionare, riscă să transforme activitatea legislativă în cu totul altceva.
Principiul accesibilităţii impune din partea legiuitorului respectarea următoarelor cerinţe:
a) în primul rând să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe care doreşte să
o elaboreze. Forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului elaborat, stabileşte
poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelaţia lui cu celelalte reglementări.
Alegerea formei exterioare depinde de natura (de felul) relaţiilor pe care actul normativ le reglementează
(relaţii economice, politice, sociale, culturale etc.) şi de valorile pe care doreşte să le apere (proprietatea,
statul, persoana fizică, persoana juridică, căsătoria etc.).
De exemplu, dacă relaţiile care urmează a fi reglementate fac parte din “domeniul legii”, este
obligatoriu ca ele să capete consacrare juridică prin lege şi nu prin alt act normativ.
Organizarea învăţământului, regimul juridic al proprietăţii, organizarea partidelor politice etc., nu pot
fi reglementate decât prin legi. De altfel, păstrarea autorităţii şi poziţiei legii în sistemul de reglementare
a relaţiilor sociale este fundamentală şi definitorie pentru un stat de drept.
Distinsul jurist şi sociolog francez Jean Carbonnier nota, cu o vădită amărăciune “Legea nu mai
are azi semnificaţia de altădată, ea nu mai este acea maximă de conduită universală, ci un procedeu de
guvernare, fapt de natură să-i afecteze autoritatea”. Afirmaţia vizează, în opinia noastră, cel puţin două
aspecte: în primul rând faptul că prin lege sunt reglementate relaţiile care, în mod firesc ar trebui să le
găsim în alte categorii de acte normative şi în al doilea rând faptul că domenii care ţin exclusiv de lege
sunt reglementate prin ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
Se produce inevitabil procesul de demonetizare, de devalorizare a legii.
b) în al doilea rând, legiuitorul trebuie să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a
impune subiectelor de drept conduita prescrisă, cuprinsă în norma juridică.
Acest lucru depinde de specificul relaţiilor sociale, de caracteristicile subiectelor, de natura
intereselor ce urmează a fi satisfăcute şi de valorile pe care normele juridice le protejează.
În mod deliberat, legiuitorul alege un gen de conduită şi o metodă specifică de reglementare.
În domeniul reglementărilor specifice dreptului civil, de exemplu, legiuitorul utilizează norme
juridice permisive, pe când în materia dreptului penal sau administrativ face apel la normele imperative

78
(prohibitive). Sunt utilizate normele juridice stimulative în cazul reglementării relaţiilor ce vizează
susţinerea creşterii demografice.
c) în al treilea rând, legiuitorul trebuie să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat
domeniului ce urmează a fi reglementat. Această cerinţă se referă la: construcţia normei (adică
cuprinderea în normă a celor trei elemente componente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiune), fixarea tipului
de conduită, alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat.
În cuprinsul Legii nr. 24 din 27 martie 2000 (Cap. IV, intitulat “Redactarea actelor normative”)
sunt precizate următoarele dispoziţii.
 actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis care să excludă orice
echivoc, cu respectarea regulilor gramaticale şi de ortografie;
 este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă răspândire în limba
română;
 termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în domeniul de activitate
reglementat;
 redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română
modernă cu evitarea regionalismelor;
 în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi termeni. Dacă o noţiune sau
un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se
stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă
destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.
Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare în
text, la prima folosire (art. 34 care consacră regula unităţii terminologice);
 textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii
sau justificări. Verbele se utilizează, de regulă, la timpul prezent, forma afirmativă, pentru a se
accentua caracterul imperativ al dispoziţiilor respective.
4. Etapele elaborării actelor normative
Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ parcurge cinci etape:
ETAPA I este denumită INIŢIEREA PROIECTULUI DE LEGE.
Potrivit art. 74 din Constituţia României “iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor,
senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi
manifestă dreptul de iniţiativă legislativă, trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături
în sprijinul acestei iniţiative”. Această dispoziţie constituţională este valabilă pentru legile organice şi
ordinare.
Precizăm faptul că nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. În toate cazurile propunerile legislative şi proiectele
de lege se trimit Consiliului Legislativ spre avizare, întrucât acest organism este abilitat să sistematizeze,
să unifice şi să coordoneze întreaga legislaţie a ţării. Mai departe, o dată avizate, propunerea legislativă
sau proiectul de lege, este trimisă şi înregistrată la Parlament.
Potrivit Hotărârii Guvernului României nr. 555 din 7 iunie 2001, care aprobă Regulamentul
privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, actele
normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei
României, cu dispoziţiile Legii nr. 25/2000, precum şi cu principiile ordinii de drept.
Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin însuşirea proiectelor de lege elaborate de ministere
sau de alte autorităţi ale administraţiei publice şi transmiterea acestora spre dezbatere şi adoptare uneia
dintre Camerele Parlamentului.
Au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative următoarele autorităţi publice:
a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în
subordinea guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;

79
 b) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea sau în
coordonarea ministerelor – prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află;
c) prefecturile, consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti – prin
Ministerul Administraţiei Publice.
La nivelul acestor autorităţi publice se constituie colective speciale în componenţa cărora sunt
desemnaţi jurişti, specialişti în domeniul integrării europene, precum şi specialişti din compartimentele
corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare, colective care au obligaţia să redacteze
proiectele de acte normative.
Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele instrumente de prezentare şi motivare:
a) expuneri de motive, pentru proiectele de legi;
b) note de fundamentare, pentru hotărâri, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale guvernului;
c) referate de aprobare, pentru celelalte acte normative.
După ce conducătorul autorităţii publice iniţiatoare a proiectului de act normativ îşi însuşeşte
documentaţia elaborată, acesta expediază, în copie, autorităţilor publice interesate în aplicarea acesteia,
care, la rândul lor, au obligaţia să formuleze observaţii şi propuneri în termen de cel mult 5 zile, dacă nu
s-a stabilit un alt termen.
Operaţiunea de definitivare a proiectului de act normativ se realizează după obţinerea de către
iniţiator a punctelor de vedere ale autorităţilor publice cărora le-a fost trimis, precum şi a avizelor
necesare, aşa cum se stipulează în conţinutul art. 8-13 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 555/2001.
Următoarea etapă o reprezintă trimiterea proiectelor de acte normative la Secretariatul
General al Guvernului, care declanşează imediat procedura de obţinere a avizelor necesare, în
termenele prevăzute în art. 14, respectiv:
a) avizul Consiliului Legislativ (24 ore pentru proiectele de ordonanţă de urgenţă; 2 zile pentru
proiectele de lege care urmează să fie transmise Parlamentului cu solicitarea dezbaterii în
procedură de urgenţă; 10 zile pentru celelalte proiecte de acte normative);
b) avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în cazul proiectelor de acte normative pentru care
este necesar acest aviz;
c) avizul Consiliului Economic şi Social (10 zile în cazul proiectelor de hotărâri, de ordonanţe şi
de legi ordinare; 20 de zile în cazul proiectelor de legi organice).
După obţinerea acestor avize, Secretariatul General al Guvernului le transmite iniţiatorului actului
normativ, care procedează la finalizarea proiectului de act normativ; acesta este înaintat guvernului cu
cel puţin 5 zile înainte de data şedinţei guvernului pe a cărei agendă de lucru se solicită să fie înscris.
Decizia Guvernului cu privire la fiecare proiect de act normativ, luată ca urmare a rezultatului
dezbaterilor, este marcată prin anunţul primului ministru privind adoptarea, amânarea, respingerea sau
retragerea acestuia, după caz.
Proiectele de acte normative cărora li s-au adus modificări de fond ca urmare a discutării şi
adoptării lor în şedinţa Guvernului vor fi supuse unei noi proceduri de avizare.
În cazul adoptării proiectului de acte normative (proiect de lege, de ordonanţă şi ordonanţă de
urgenţă) acestea sunt transmise de către Guvern, Senatului sau Camerei Deputaţilor.
ETAPA A II-a se referă la DEZBATEREA PROIECTULUI DE LEGE.
Constituţia şi Reglementările de organizare şi funcţionare ale celor două camere ale Parlamentului
(Senatul şi Camera Deputaţilor) stabilesc formele dezbaterii proiectelor de legi. Dezbaterea începe cu
prezentarea expunerii de motive şi continuă cu analiza fiecărui articol.
ETAPA A III-a este denumită ADOPTAREA PROIECTULUI DE LEGE care presupune o
procedură specială, conform prevederilor art. 74 din Constituţie:
— legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;
— legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
ETAPA A IV-a se referă la PROMULGAREA LEGII.

80
 După ce legea este votată, ea este adoptată de Parlament, sub semnătura preşedinţilor celor două
camere. Promulgarea legii este de competenţa Preşedintelui României, prin acest act dispunându-se
publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data
primirii legii la cabinetul Preşedintelui României. Înainte de promulgare preşedintele poate cere, o singură
dată, reexaminarea textului.
ETAPA A V-a este denumită PUBLICAREA LEGII.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
sau de la data prevăzută expres în textul ei.
5. Părţile constitutive ale actului normativ

Actul normativ are următoarele părţi constitutive:

a) - titlul actului normativ;
b) - formula introductivă;
c) - preambulul;
d) - partea dispozitivă;
e) - formula de atestare a autenticităţii actului normativ.
a) Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa
juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic. Titlul trebuie
să fie scurt şi sugestiv. De exemplu: Legea privind activitatea bancară (nr. 58/1998, republicată), Legea
fondului funciar (nr. 18/1991), Legea privind protecţia martorului, etc.
Categoria juridică a actului normativ (lege, hotărâre de guvern, ordonanţă, decret, decizie etc.) este
determinată de regimul competenţelor stabilit prin Constituţie, legi şi alte acte normative prin care se
acordă prerogative de reglementare juridică autorităţilor publice.
În cazul actelor normative prin care se modifică ori se completează un alt act normativ, titlul actului
va exprima operaţiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut în vedere.
De exemplu: Ordonanţa de Urgenţă nr. 130/1999 pentru completarea Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială.
Ca element de identificare, titlul actului normativ se întregeşte, după ce are loc adoptarea sa, cu
un număr de ordine, la care se adaugă anul în care acesta a fost adoptat.
b) Formula introductivă a actului normativ constă într-o propoziţie, care cuprinde denumirea
autorităţi emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului
normativ respectiv.
În cazul legilor formula introductivă este următoarea “Parlamentul României adoptă prezenta
lege”.
În cazul actelor emise de Guvernul României formula introductivă pentru ordonanţă sau hotărâre
este: “În temeiul art. 107 din Constituţie, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă” sau “hotărâre”.
În situaţia adoptării ordonanţelor simple se face referire şi la legea de abilitare a guvernului de a emite
asemenea acte normative, iar în cazul ordonanţelor de urgenţă la art. 114 alin. 4 din Constituţie.
La Hotărârile Guvernului care sunt date în executarea expresă a unor legi se va adăuga, în
conţinutul formulei introductive, şi temeiul din legea respectivă. De exemplu: Hotărârea Guvernului
României nr. 226/2000 privind condiţiile şi procedura de propunere de către Consiliul Economic şi
Social a candidaţilor în vederea numirii ca asistenţi judiciari, are următoarea formulă introductivă: “în
temeiul art. 17 alin. l indice 3 din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, Guvernul României hotărăşte.”.
Pentru alte categorii de acte normative formula introductivă cuprinde: autoritatea emitentă, referire
la acte normative superioare (legi, ordonanţe, hotărâri) şi denumirea generică a actului. De exemplu:
Ministrul apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, având în vedere prevederile art. 7, 8 şi 14
din Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 70 din 17 februarie 2000, în baza dispoziţiilor art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 104/1999 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului,

81
 emite următorul ordin: (titlul ordinului este: pentru aprobarea Nomenclatorului de lucrări şi
servicii care se prestează de către autorităţile pentru protecţia mediului în regim de tarifare şi cuantumul
tarifelor aferente).
c) Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat, în sinteză, scopul
reglementării respective. De regulă, preambulul precede formula introductivă şi se împleteşte cu
conţinutul acesteia. Potrivit Legii nr. 24 din 27 martie 2000, preambulul nu poate cuprinde nici directive,
nici reguli de interpretare. La actele normative emise în temeiul unei legi sau al unui act normativ al
Guvernului, preambulul va cuprinde menţionarea dispoziţiilor legale pe baza şi în executarea cărora
actul a fost emis.
În cazul actelor normative adoptate de organele administraţiei publice centrale de specialitate sau
ale administraţiei publice locale, în preambul se menţionează şi avizele obligatoriii potrivit legii.
d) Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conţinutul propriu zis al reglementării,
alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul
acestuia.
În această parte componentă a actului normativ sunt sistematizate:
─ dispoziţiile generale sau principiile generale;
─ dispoziţiile privind fondul reglementării (dispoziţii de fond);
─ dispoziţiile tranzitorii;
─ dispoziţiile finale.
Dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul
şi principiile acesteia. Ele sunt grupate în primul capitol al actului normativ şi nu mai sunt reluate în
restul reglementării.
Exemple: art. 1 din Codul Familiei prevede “În România statul ocroteşte căsătoria şi familia, el
sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei”.
— art. 1 din Codul penal prevede: “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept"; art. 2 fixează principiul legalităţii incriminării: “legea
penală prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua
în cazul săvârşirii acestor fapte”.
Dispoziţiile de fond cuprind reglementarea propriu zisă a relaţiilor sociale ce fac obiectul actului
normativ. Succesiunea şi gruparea acestor dispoziţii se fac în ordinea logică a desfăşurării activităţii ce
face obiectul reglementării respective. Prevederile de drept material trebuie să preceadă pe cele de ordin
procedural iar, în cazul în care sunt instituite sancţiuni, aceste norme de sancţionare să fie plasate înaintea
dispoziţiilor tranzitorii şi finale.
De exemplu: Legea privind procedura falimentului bancar (nr. 83/ 1998) cuprinde dispoziţii de
fond de drept material în capitolul II (art. 3 –11) privitoare la “atribuţiile organelor
care aplică procedura falimentului; iar dispoziţiile de ordin procedural în capitolul
III (art. 12 – 21) intitulat “procedura de sesizare a tribunalului”.
Dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile ce sunt instituite cu privire la derularea raporturilor
juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează a fi înlocuită cu noul act normativ. Raţiunea
dispoziţiilor tranzitorii este de a asigura, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări
astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia
sau conflictul între legi succesive.
Dispoziţiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, data
intrării în vigoare a acestuia, implicaţiile asupra altor acte normative (abrogări, modificări, completări,
republicări).
În cazul actelor normative cu caracter temporar va fi precizată perioada de aplicare sau data
încetării aplicării sale.

82
 e) Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte constitutivă a
acestuia. Actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul legal al emitentului, se datează şi se
numerotează.
În cazul legilor este obligatoriu ca, în finalul actului, să se facă menţiunea despre îndeplinirea
dispoziţiei constituţionale privind legalitatea adoptării de către cele două Camere ale Parlamentului.
Formula de atestare a legalităţii adoptării legilor, utilizată de fiecare Cameră este “Această lege a
fost adoptată de ... în şedinţa din ... cu respectarea prevederilor art. 74 alin. 1” sau, după caz, “art. 74
alin. 2 din Constituţia României”. Formula este urmată de semnătura preşedintelui Camerei respective.
Precizare: Unele acte normative mai pot cuprinde şi Anexe, considerate parte componentă a
acestora. care fac corp comun cu actul normativ respectiv şi au aceeaşi forţă juridică.
Necesitatea anexelor este justificată de faptul că, în conţinutul lor, sunt redate organigrame, liste,
tabele, schiţe, statistici, planuri, desene, semne grafice, formulare etc.

Exemple:
1. Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
cuprinde o anexă intitulată “Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public
al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale”.
2. Hotărârea Guvernului nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi
exploatare a jocurilor de noroc, conţine un număr de 11 anexe, în care sunt prezentate:
formularele de licenţe pentru exploatarea jocurilor de noroc; regulamentul de organizare şi
funcţionare a comisiei de autorizare a jocurilor de noroc; instrucţiuni de completare a unor
formulare etc.

6. Structura actului normativ

Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă ARTICOLUL, care cuprinde, de
regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.
Denumit şi celula de bază a actului normativ, ARTICOLUL nu se confundă cu norma juridică
(există situaţii în care o normă juridică este cuprinsă în mai multe articole). În cazul în care din dispoziţia
normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi
prezentate în ALINEATE distincte, astfel încât ARTICOLUL să fie logic şi coerent construit.
ALINEATUL reprezintă o subdiviziune a ARTICOLULUI şi este constituit, de regulă dintr-o
singură propoziţie sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică articolului. În situaţia
în care dispoziţia normei juridice nu poate fi exprimată într-o singură propoziţie sau frază, se pot adaugă
noi propoziţii sau fraze, separate prin punct şi virgulă.
Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are, în contextul actului
normativ, un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui
alineat subsecvent. În cazul în care frecvenţa unor astfel de termene şi expresii este mare, actul normativ
trebuie să cuprindă în structura sa un grupaj de definiţii sau o anexă cu un index de termeni.

7. Tehnica sistematizării actelor normative

Aşa cum am precizat, actele normative, privite în ansamblu, formează un sistem dinamic cu o
structură complexă, pe care îl numim sistemul legislaţiei.
Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor normative aflate în vigoare la un moment dat.
Marea varietate a actelor normative impune cu necesitate sistematizarea lor.
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza
unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate în realitatea
juridică.

83
 Două sunt formele de sistematizare a actelor normative: incorporarea şi codificarea.

A. Incorporarea
Ca formă de sistematizare a actelor normative, incorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor
normative după criterii exterioare acestora, respectiv: cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii
juridice.
Incorporarea poate fi: oficială şi neoficială. Cea oficială se realizează de organele de drept, de cele
mai multe ori organele care elaborează actele normative: Parlamentul, Guvernul, Ministerele, Organe
ale Administraţiei Publice. În acest fel s-au creat colecţii de legi, Hotărâri de Guvern publicate periodic,
Colecţii, Repertoare, Index-uri etc.
Incorporarea neoficială este cea realizată de persoane particulare, birouri de avocaţi sau notari,
edituri etc.
Precizare: Activitatea de incorporare nu înseamnă prelucrarea şi interpretarea actelor normative.
Prin incorporare nu sunt aduse modificări conţinutului normelor juridice care sunt
adunate în colecţii sau culegeri.

B. Codificarea
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, care presupune
cuprinderea sintetică şi sistematizată într-un act normativ cu forţa juridică a legii, a tuturor normelor
juridice aparţinând aceleiaşi ramuri sau subramuri de drept.
Acţiunea concretă de codificare presupune un mare volum de muncă din partea legiuitorului care
trebuie să prelucreze un vast material normativ, să înlăture normele juridice depăşite (inclusiv a
cutumelor), să completeze lacunele existente, să ordoneze în manieră logică materialul normativ.
Deşi are forţa juridică corespunzătoare unei legi, Codul nu este o lege obişnuită, el are o organizare
interioară aparte, în care normele juridice sunt aşezate, poziţionate într-o curgere logică, după un sistem
bine gândit.
Calitatea şi poziţia specială a unui Cod este pusă în evidenţă de: claritate, precizie, rigoare,
pragmatism, logică impecabilă, eleganţa stilului de exprimare.
Având puterea unei legi, Codul este în fond un act legislativ unic, care exprimă în formă sintetică
efortul considerabil al legiuitorului de a pătrunde în intimitatea diverselor domenii ale realităţii sociale.
Codurile reglementează pentru perioade mari de timp; ele au o evidentă stabilitate în raport cu alte
acte normative.
Acţiunea de codificare nu este o invenţie a dreptului modern: o regăsim încă în dreptul roman,
evoluând în acelaşi timp prin codificările înfăptuite de Justinian, Theodosian, Codul Civil Francez,
Codul Penal Francez etc.
Astfel, prima codificare în dreptul roman o reprezintă Legea celor XII Table, care cuprinde toate
instituţiile juridice existente în sec. al IV-lea de la fondarea Romei, în domeniul dreptului civil şi penal.
Primul cod adevărat este considerat Codex Gregorianus elaborat în anul 291 d.H. la cererea
împăratului Diocleţian şi care cuprindea constituţiile împăraţilor romani de la Hadrianus până la
Diocleţian.
Următorul cod a fost Codex Theodosianus (anul 438 d.H.) care cuprindea constituţiile imperiale
de la Constantin cel Mare până la împăratul Theodosius.
În sens modern, cel mai reprezentativ cod este Codex Justinianus, considerat cea mai însemnată
operă de codificare, până la codurile lui Napoleon.
În România, primele codificări au fost Pravila lui Vasile Lupu în Moldova (1646) şi Pravila lui Matei
Basarab în Muntenia (1640). Au urmat Codul Calimachi în Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în
Muntenia (1818).
În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul de procedură penală, Codul civil,
Codul de procedură civilă, Codul familiei, Codul vamal, Codul comercial, Codul muncii.

84
 Pentru a introduce mai multă rigoare în procesul de elaborare a codurilor şi legilor complexe,
Legea nr. 24 din 27 martie 2000 prevede următoarele reguli:
 în cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la iniţiativa
Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea
acestuia comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.
 comisiile de specialitate astfel constituite vor întocmi, pe baza unor studii şi documentări
ştiinţifice, tezele prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări şi
principalele soluţii ale reglementărilor preconizate.
 tezele prealabile în formă definitivă se supun aprobării Guvernului, iar după aprobare comisia va
trece la redactarea textului viitorului cod sau viitoarei legi complexe.
 proiectul de act normativ întocmit în condiţiile arătate mai sus, însoţit de un raport, va fi înaintat
Parlamentului sau, după caz, Guvernului, pentru declanşarea procedurii legislative.
O importanţă deosebită în viaţa juridică a societăţii o reprezintă următoarele EVENIMENTE
LEGISLATIVE.
a) modificarea actelor normative;
b) completarea actelor normative;
c) republicarea actelor normative;
d) suspendarea actelor normative;
e) abrogarea actelor normative;
f) rectificarea actelor normative.
MODIFICAREA unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unuia sau mai multor
articole ori alineate şi redactarea lor într-o nouă formulare.
Intenţia de modificare a unui act normativ se exprimă prin nominalizarea expresă a textului vizat,
cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia normativă propriu-zisă se formulează prin
utilizarea sintagmei «se modifică şi va avea următorul cuprins», urmată de redarea noului text.
COMPLETAREA actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi exprimate în texte
care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare adecvate.
Dacă actul de completare nu dispune renumerotarea actului normativ completat, articolele sau
elementele nou-introduse, vor dobândi numărul celor din vechiul text, după care se introduc, însoţite de
un indice cifric, pentru diferenţiere.
Este important de subliniat faptul că operaţiunile de modificare şi completare a actelor normative
sunt admise numai dacă nu se afectează concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu
priveşte întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză. În caz contrar, actul se înlocuieşte cu
o nouă reglementare, urmând să fie abrogat în întregime.
În egală măsură, prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze
armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se în acest fel unitatea de stil şi de
terminologie.
ABROGAREA unei dispoziţii sau a unui act normativ are totdeauna caracter definitiv. Ea poate
fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul actului normativ care reglementează o
anumită problematică.
SUSPENDAREA actului normativ este un eveniment legislativ care se produce în situaţii speciale
şi constă în suspendarea aplicării unui act normativ, dispusă printr-un alt act normativ de acelaşi nivel
sau de nivel superior. În actul de suspendare trebuie să se prevadă, în mod expres, data la care se produce
suspendarea, precum şi durata ei determinată. La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau
dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
REPUBLICAREA intervine în situaţia actelor normative modificate sau completate în mod
substanţial. În vederea republicării actului normativ se realizează integrarea prevederilor modificate sau
a celor de completare în ansamblul reglementării, actualizându-se denumirile schimbate între timp şi
realizând o nouă numerotare a articolelor, alineatelor, capitolelor şi celorlalte structuri ale actului.

85
 Republicarea legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului se face în Monitorul Oficial al
României, Partea I, cu avizul Consiliului legislativ.
RECTIFICAREA intervine în cazul în care, după publicarea actului normativ se descoperă erori
materiale în cuprinsul acestuia. Ea se face la cererea organului emitent al actului normativ, cu avizul
Consiliului Legislativ.
Complexitatea procesului de elaborare a actelor normative a impus adoptarea de către Guvernul
României a Hotărârii nr. 555 din 22 iunie 2001 prin care este abrogat Regulamentul privind procedurile
pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare guvernului.
Principalele reglementări cuprinse în acest act normativ se referă la:
a). principiul integrării organice a actului normativ în sistemul legislaţiei, sens în care proiectul
de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel,
cu care se află în conexiune, precum şi cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care
România este parte;
b). principiul potrivit căruia hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării
legilor, iar Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă potrivit normelor constituţionale;
c). principiul avizării proiectelor de acte normative de către autorităţile nominalizate.
Într-un articol publicat în Buletinul de Informare legislativă nr. 4/2002, editat de Consiliul
Legislativ, (pag. 25 – 36) autorii, (Sorin Popescu, Izabella Turza şi Maria Teau), exprimă următoarele
opinii privind ,,republicarea şi rectificarea actelor normative”:
- republicarea şi rectificarea actelor normative nu aduc atingere fondului reglementării, în cazul
republicării actualizându-se textul unui act normativ în urma modificărilor, completărilor şi
derogărilor suferite în timp, iar rectificarea limitându-se la îndreptarea erorilor materiale
constatate după publicarea actelor normative în Monitorul Oficial;
- republicarea unui act normativ se poate realiza numai în baza unei dispoziţii exprese de
republicare, dispoziţie cuprinsă într-un articol final al actului de modificare, de completare sau
abrogare a reglementării în cauză”.
Exemplu: Prin Legea nr. 485/2003 pentru ,,modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998”
se prevede în art. XIII ,,Legea bancară nr. 58/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 121 din 23 martie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta
lege, va fi republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.

REZUMAT

Activitatea organelor legislative este organizată şi se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli

de tehnică juridică şi potrivit strategiei legiuitorului, care este preocupat de buna funcţionare a
întregului mecanism social.

TEHNICA JURIDICĂ desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor

utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare, adoptare şi aplicare a actelor
normative. Aşadar, TEHNICA JURIDICĂ cuprinde două segmente principale:
 un prim segment este acela al creării dreptului care parcurge trei etape: iniţierea actului
normativ, elaborarea actului normativ şi adoptarea actului normativ. Acest segment este definit
drept TEHNICĂ LEGISLATIVĂ.
 un al doilea segment este acela al aplicării actelor normative, respectiv al transpunerii în viaţă
a normelor juridice. Acest segment este definit drept TEHNICA REALIZĂRII DREPTULUI.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică
legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării).
Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi
conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.

86
 Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ,
structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la
modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi
stilul actului normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a
propunerilor legislative, în cadrul exercitării iniţiativei legislative, la elaborarea şi adoptarea
ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale
autorităţilor administrative.
Activitatea de legiferare cunoaşte două etape:
 prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce reclamă
elaborarea unor reglementări juridice.
 a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice
a societăţii.

Principiile legiferării sunt:

 Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice;
 Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul
echilibrului);
 Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării sau al armoniei);
 Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative.

Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ parcurge cinci etape:

 iniţierea proiectului de lege;
 dezbaterea proiectului de lege;
 adoptarea proiectului de lege;
 promulgarea legii;
 publicarea legii.

Actul normativ are următoarele părţi constitutive:

 titlul actului normativ;
 formula introductivă;
 preambulul;
 partea dispozitivă;
 formula de atestare a autenticităţii actului normativ

Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă ARTICOLUL, care cuprinde, de

regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.
Denumit şi celula de bază a actului normativ, ARTICOLUL nu se confundă cu norma juridică
(există situaţii în care o normă juridică este cuprinsă în mai multe articole).
În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe
ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în ALINEATE distincte, astfel încât ARTICOLUL să fie
logic şi coerent construit.

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza
unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate în realitatea
juridică.
Două sunt formele de sistematizare a actelor normative: incorporarea şi codificarea.

MODIFICAREA unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unuia sau mai multor
articole ori alineate şi redactarea lor într-o nouă formulare.

87
 COMPLETAREA actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi exprimate în texte
care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare adecvate.
ABROGAREA unei dispoziţii sau a unui act normativ are totdeauna caracter definitiv.
SUSPENDAREA actului normativ este un eveniment legislativ care se produce în situaţii speciale
şi constă în suspendarea aplicării unui act normativ, dispusă printr-un alt act normativ de acelaşi nivel
sau de nivel superior.
SUSPENDAREA actului normativ este un eveniment legislativ care se produce în situaţii speciale
şi constă în suspendarea aplicării unui act normativ, dispusă printr-un alt act normativ de acelaşi nivel
sau de nivel superior.
RECTIFICAREA intervine în cazul în care, după publicarea actului normativ se descoperă erori
materiale în cuprinsul acestuia.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi tehnica juridică.

2. Definiţi tehnica legislativă.
3. Prezentaţi principiile legiferării.
4. Prezentaţi evenimentele legislative.

88
 TEMA 7 - REALIZAREA DREPTULUI

1. Consideraţii introductive
Problematica prezentată în capitolele anterioare a pus în evidenţă faptul că dreptul este un produs
complex al societăţii, impunându-se ca o dimensiune esenţială a existenţei umane.
Dreptul îşi consolidează poziţia în ansamblul realităţii sociale prin faptul că este implicat efectiv
în conducerea societăţii.
Prin funcţiile pe care le înfăptuieşte dreptul ni se înfăţişează cu deosebire în dimensiunea faptică,
concretă, materială, el reglementând cu rigoare conduita oamenilor în societate, drepturile lor
fundamentale; el statuează şi pune în acţiune mecanismele instituţionale apte să asigure aplicarea
normelor juridice.
Scopul fundamental al dreptului este acela de a asigura ordinea de drept care înseamnă
desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu prevederile legii.
Pentru realizarea ordinii de drept (înţeleasă ca nucleu al ordinii sociale) trebuie să se înfăptuiască
traducerea în fapt a conţinutului normelor juridice, adică să se realizeze dreptul.
Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în viaţă a conţinutului
normelor juridice. În cadrul acestui proces oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte
instituţii considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative, iar
în situaţia încălcării acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea
dreptului.
Din conţinutul definiţiei reţinem următoarele aspecte:
 realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de traducere în viaţă a conţinutului
normelor juridice;
 traducerea în viaţă a normelor juridice reclamă asigurarea cadrului organizatoric necesar, în
măsură să permită aplicarea concretă a dreptului;
 coordonata fundamentală a procesului de realizare a dreptului o constituie respectarea
dispoziţiilor normative de către subiectele de drept;
 realizarea dreptului presupune implicarea organelor de stat care aplică concret dispoziţiile
normative în conformitate cu competenţele ce le sunt stabilite prin lege;
 în procesul de realizare a dreptului se intersectează două planuri: planul realităţii concrete şi
planul conduitei, al comportamentului prescris de legiuitor şi aşezat în substanţa normelor
juridice; Realizarea dreptului urmăreşte apropierea celor două planuri, asigurând concordanţa
dintre realitatea concretă şi conduita cuprinsă în norma de drept;

 procesul de realizare a dreptului este conceput şi se înfăptuieşte plecând de la trăsăturile generale

ale sistemului social, de la influenţa pe care o exercită procesele sociale asupra comportamentelor
subiectelor de drept, inclusiv asupra organelor de stat însărcinate cu aplicarea efectivă a normelor
juridice;
 realizarea dreptului se referă la modul de implementare a normelor juridice în viaţa socială, la
felul în care societatea recepţionează conţinutul şi mesajul acestora şi o încorporează în substanţa
psihologică a individului.
O chestiune esenţială care trebuie subliniată vizează rolul extrem de important al condiţiilor
economice, politice, ideologice şi spirituale în eficienta realizare a dreptului. Este limpede că într-un
climat de instabilitate economică şi politică, tensionat şi bulversat, opera de realizare a dreptului cunoaşte
inconsecvenţe, cedări în planul fermităţii cu care trebuie aplicată legea, slăbiciuni ale organelor de stat
specializate în acest domeniu.
Studiile de sociologie juridică şi de criminologie evidenţiază cu claritate dependenţa realizării
dreptului de condiţiile generale economico-sociale, politice şi culturale.

89
 Cum influenţează condiţiile economico-sociale realizarea dreptului? În primul rând,
instabilitatea economică conduce direct la instabilitate legislativă, la elaborarea pripită a unor acte
normative, care, la scurtă vreme de la intrarea lor în vigoare, se dovedesc nepotrivite pentru realităţile
concrete. Ca urmare, acestea sunt abrogate pentru că, efectiv nu pot fi puse în aplicare, adică nu se pot
realiza, iar domenii importante din categoria celor arătate ajung în situaţia de a beneficia de o legislaţie
stufoasă, incoerentă, ruptă de realitate, de multe ori în flagrantă contradicţie cu dispoziţiile
constituţionale.
Instabilitatea politică exprimată prin repetate remanieri guvernamentale, prin fricţiuni şi opinii
divergente între partidele politice aflate la guvernare, conduce la instabilitate legislativă şi incoerenţă în
realizarea dreptului.
Se spune, pe bună dreptate, că realizarea dreptului este oglinda societăţii, exprimând starea reală
a acesteia, gradul ei de stabilitate.

2. Formele realizării dreptului

a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor. Organizarea şi
dezvoltarea societăţii nu pot fi concepute în afara dreptului, acesta fiind singurul în măsură să
disciplineze conduitele şi comportamentele umane în cadrul unor relaţii sociale determinate; el
construieşte tipologii pe care le subordonează unor scopuri concrete, practice.
Dreptul, prin normele juridice pe care le elaborează, transmite oamenilor ce pretinde societatea
de la fiecare individ, de la fiecare comunitate sau colectivitate umană.

Dreptul spune oamenilor că cea mai deplină libertate nu poate proveni decât din cea mai mare
rigoare şi cea mai înţeleasă disciplină şi ordine. Normele juridice transmit indivizilor şi colectivităţilor
umane mesaje clare, riguros formulate:
 libertatea omului de a acţiona nu înseamnă dezordine şi haos;
 rezultatele acţiunilor oamenilor sunt evaluate în funcţie nu numai de rezonanţa intimă, personală a
acestora, ci şi de rezonanţa socială, de maniera în care societatea recepţionează faptele şi atitudinile
oamenilor;
 dreptul este cel care programează libertatea de acţiune a omului;
 fiecare individ trebuie să-şi subordoneze propria conduită, conduitei tip cuprinsă în normele
juridice;
 modificările ce se produc în planul vieţii sociale, în existenţa şi evoluţia societăţii sunt recepţionate,
analizate şi prelucrate de drept, care stabileşte, prin norme juridice, conduita oamenilor în noile
condiţii social-economice apărute;
 dreptul îi dictează omului comportamentul pe care trebuie să-l urmeze în orice situaţie nou apărută,
Pentru ca dreptul să fie respectat de cetăţeni, pentru ca mesajele sale să aibă impact asupra
conştiinţei lor şi comportamentului lor, aceştia (cetăţenii) trebuie să-l cunoască, să-l recepţioneze. Statul,
prin structurile sale organizaţionale şi funcţionale, trebuie să aducă la cunoştinţa oamenilor normele
juridice şi să le popularizeze. Cea mai mare injustiţie pe care o poate produce statul şi dreptul este aceea
de a nu face posibilă cunoaşterea legii de către cetăţeni. Ţinta fundamentală a statului este aceea de
a crea şi consolida cultura juridică a poporului. Pe cât de complexă şi dificilă, pe atât de nobilă este
această misiune a statului şi dreptului, în care creaţia ştiinţifică în domeniul dreptului, normele juridice
elaborate şi climatul general de legalitate alcătuiesc reperele fundamentale alte dreptului modern.
Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea normelor juridice:
 în primul rând, prin îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse în normele
juridice, adică prin conformarea indivizilor la dispoziţia normei de drept;
 în al doilea rând, prin executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele de stat care
au atribuţii de aplicare a legii. Atunci când aceste organe respectă strict normele juridice, când
se integrează în activitatea generală de legalitate, asistăm la realizarea dreptului;

90
  în al treilea rând, când întregul sistem de organe cu atribuţiuni normative realizează aducerea la
cunoştinţa publicului a actelor edictate, explică raţiunea adoptării lor şi a conţinutul lor
nemijlocit;
 în al patrulea rând, prin inexistenţa, în general a raporturilor juridice de conflict pentru că a
respecta legea este, de cele mai multe ori lucrul cel mai simplu;
 în al cincilea rând, prin valorificarea de către individ a drepturilor pe care legea i le conferă şi în
egală măsură prin asumarea şi executarea obligaţiilor ce-i revin.

b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului

(Aplicarea dreptului)
Noţiunea aplicării dreptului. Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem
de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice.
Este vorba despre realizarea dreptului prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise
de organele statului în conformitate cu competenţa stabilită acestora prin lege.
Precizări:
 aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este,
obligatoriu, un organ al statului care-şi exercită prerogativele potrivit competenţelor atribuite de
lege;
 raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice;
 organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului în baza atributelor de organe ale
puterii de stat, acte prin care stabilesc măsuri de sancţionare a persoanelor care nesocotesc
obligaţiile ce le revin din norma juridică;
 prin actul de aplicare a dreptului, organul de stat constată şi recunoaşte drepturile subiectelor
participante la viaţa socială;
 aplicarea dreptului nu înseamnă exclusiv emiterea actelor de sancţionare a celor care au încălcat
prescripţiile normelor juridice.
Actul de aplicare a dreptului – noţiune şi trăsături. Actul de aplicare a dreptului reprezintă
materializarea activităţii desfăşurată de organul de stat în baza competenţei conferite de lege.
Actul de aplicare a dreptului se deosebeşte de actul normativ prin următoarele trăsături:
 actul normativ este elaborat de categorii speciale de organe ale statului; actul de aplicare poate
fi realizat de orice organ al statului sau chiar de organizaţii nestatale în limitele de competenţă
determinate;
 un organ care elaborează un act normativ poate să elaboreze şi acte de aplicare a dreptului (cine
poate mai mult poate şi mai puţin: a majori ad minus). De exemplu Guvernul elaborează atât hotărâri
şi ordonanţe care sunt acte normative, cât şi decizii individuale (considerate acte de aplicare a
dreptului);
 actele de aplicare a dreptului sunt acte individuale, concrete şi strict determinate, pe când actele
normative au un caracter general, impersonal şi tipic. Actele de aplicare se emit în baza unor
acte normative, scopul lor fiind acela de a traduce în viaţă prevederile concrete ale normei
juridice. Actul de aplicare este legat nemijlocit de activitatea unui organ de stat nominalizat şi
a altor subiecte (persoane fizice) concret determinate;
 actele normative se elaborează potrivit unor principii şi reguli metodologice de tehnică
legislativă. Spre deosebire, actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în maniere diferite, de
la o ramură de drept la alta, şi chiar în cadrul aceleaşi ramuri de drept, de la o instituţie la alta;
 actele normative pot fi codificate, pe când actele de aplicare a dreptului, datorită marii
varietăţi şi volumului impresionant, nu pot fi codificate. Fiecare act de aplicare a dreptului
urmează reguli specifice de adoptare, de structură şi de formă;
 actul normativ şi actul de aplicare a dreptului au conţinut diferit, scopuri şi finalităţi distincte;
 actul normativ acţionează continuu până la ieşirea sa din vigoare; actul de aplicare a dreptului îşi
epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat. De exemplu, din momentul

91
 în care o instanţă de judecată soluţionează o cauză şi pronunţă hotărârea, ea se dezinvesteşte de cauza
respectivă, întrucât soluţionarea cauzei priveşte doar părţile participante;
 actele de aplicare apar totdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului, actele
normative sunt elaborate pe baza voinţei legiuitorului care exprimă voinţa generală;
 actele de aplicare a dreptului devin obligatorii, în principiu, din momentul comunicării lor
părţilor interesate; actele normative devin obligatorii din momentul intrării lor în vigoare
(potrivit precizărilor explicate în capitolul anterior);
 controlul asupra legalităţii actelor de aplicare a dreptului se exercită pe cale ierarhică (control
ierarhic) sau pe cale judecătorească (controlul judecătoresc); actele normative sunt supuse
controlului parlamentar şi judecătoresc.
Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de constatare a unei contravenţii; hotărâre
judecătorească; act de impunere pe venit; decizie de pensionare; decizie de imputare a unei sume de bani
reprezentând paguba materială produsă într-o gestiune etc.
Sunt considerate acte normative de aplicare a dreptului: ordinele, metodologiile, normele,
instrucţiunile, regulamentele pe care organele abilitate le elaborează pentru punerea în executare a
dispoziţiilor cuprinse în legi. De exemplu: Banca Naţională a României elaborează reglementări şi ordine
pentru aplicarea Legii Bancare (nr. 58/1998); Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, emite în baza
Legii nr. 54/1992 ordine, instrucţiuni, regulamente şi metodologii.
Sunt considerate acte individuale de aplicare a dreptului: deciziile pe care le elaborează un
organ abilitat faţă de o persoană fizică sau juridică strict determinată. De exemplu, decizia sau ordinul
Guvernatorului Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei de funcţionare a unei bănci;
ordinul Preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare de retragere a autorizaţiei de funcţionare
a unei societăţi de valori mobiliare etc.
Fazele procesului de aplicare a dreptului
Actul de aplicare a dreptului prezintă o deosebită importanţă, deoarece el naşte, stinge sau
modifică raporturi juridice, drepturile şi obligaţiile faţă de persoanele la care se referă.
Activitatea concretă de aplicare a dreptului constituie un proces complex care se desfăşoară cu
respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabilirii concrete a împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia
corectei aplicări a normei juridice ce reglementează situaţia concretă stabilită.
Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii, respectiv:
 stabilirea stării de fapt;
 alegerea normei juridice;
 interpretarea normei juridice;
 elaborarea actului de aplicare.
Existenţa acestor faze (etape) în procesul de aplicare a dreptului nu înseamnă în nici un caz
segmentarea rigidă sau fărâmiţarea procesului de aplicare care este, prin însăşi natura lui, un proces
unitar. Aceste etape se interpătrund şi se condiţionează reciproc.
1. Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului care
implică cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective.
Organul de aplicare a dreptului trebuie să cerceteze aspectele concrete ce caracterizează şi
definesc cadrul natural, economico-social, politic şi ideologic în care acţionează şi sunt prezente normele
juridice şi subiectele de drept participante la circuitul juridic.
Activitatea de verificare şi lămurire a circumstanţelor cauzei se desfăşoară numai în lumina
ipotezei cuprinse în structura normei juridice. Aceasta înseamnă că organul de aplicare va avea în vedere
şi va reţine numai acele împrejurări ce au relevanţă în cauza pe care a constatat-o şi în legătură cu care
va emite actul de aplicare. Aceste împrejurări sunt denumite, în general, fapte juridice.
În această fază a procesului de aplicare a dreptului, organele abilitate vor lămuri atât împrejurările
concrete datorate acţiunii oamenilor, cât şi consecinţele rezultate ca efect al producerii unor evenimente.
Pentru ca actul de aplicare să fie fundamentat, în deplin acord cu realitatea, organul de aplicare trebuie
să realizeze o informare completă, o documentare minuţioasă care să scoată la iveală aspectele esenţiale ale

92
cauzei. În acest scop, organul de aplicare desfăşoară în concret următoarele activităţi:
 consultarea şi verificarea documentelor oficiale;
 identificarea şi ascultarea martorilor, a subiectului activ, a părţii vătămate etc.;
 efectuarea de reconstituiri şi/sau experimente judiciare

 solicitarea efectuării de către organele specializate de expertize (tehnice, contabile etc.) sau
constatări tehnico-ştiinţifice (analiza unor probe biologice, expertizarea unor produse etc.);
 cercetarea amănunţită a locului unde s-a produs o anumită faptă (accident rutier, accident de
muncă, omor, furt etc.);
 culegerea de date şi informaţii necesare clarificării împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
sau evenimentul respectiv;
 utilizarea concluziilor formulate în documentele de expertiză medico-legală,
Stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul, de la cele mai simple, la cele mai
complexe.
De exemplu, un organ administrativ de specialitate dispune repartizarea unei suprafeţe locative
şi emite actul în speţă, după ce verifică aspectele esenţiale ale stării de fapt, respectiv numărul de
persoane, venitul anual al fiecărei persoane pentru determinarea chiriei, faptul că solicitantul nu dispune
de o altă suprafaţă locativă etc.
În cazul încălcării normelor juridice penale, faza de stabilire a stării de fapt presupune din partea
organelor abilitate (poliţie, parchet, instanţa de judecată) desfăşurarea unui impresionant volum de
activităţi menit să garanteze aflarea adevărului şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Marea diversitate a cazurilor în care se impune aplicarea normelor juridice şi specialitatea
activităţilor pe care le reclamă stabilirea stării de fapt, au determinat legiuitorul să elaboreze norme legale
de procedură care se aplică obligatoriu în: materie contravenţională, materie penală, materie civilă,
materie fiscală, vamală etc.
Pe baza normelor de procedură, organele abilitate să aplice dreptul au elaborat norme
metodologice de investigare şi cercetare specifice, reguli de tehnică şi tactică criminalistică, proceduri
în domeniul fiscal, contabil şi vamal.
Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a
dreptului, trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor şi laturilor problemei cercetare, pentru că
numai pe această bază, organul de aplicare poate trece la cea de-a doua fază, respectiv alegerea normei
de drept.
2. Alegerea normei de drept: este faza în care organul de aplicare selecţionează, alege norma juridică
care a fost încălcată sau norma juridică aplicabilă cazului concret (o normă care recunoaşte drepturile unei
persoane fizice sau juridice), în scopul clarificării juridice exacte a stării de fapt constatate.
Prin corecta încadrare juridică, actul de aplicare care va fi elaborat va dobândi caracterul de
legalitate.
Din cele expuse mai sus, rezultă legătura indisolubilă între prima fază a procesului de aplicare a
dreptului şi faza de alegere a normei juridice. Dacă starea de fapt a fost riguros stabilită, fiind clarificate toate
aspectele şi elementele de detaliu necesare, atunci alegerea normei juridice şi încadrarea juridică nu comportă
dificultăţi majore pentru organul de aplicare a dreptului.
În această etapă de realizare a încadrării juridice, organul de aplicare a dreptului desfăşoară
următoarele activităţi:
 nominalizarea normei juridice (exemplu: art. 192 alin. 1 din Codul Penal privitor la
infracţiunea de "violare de domiciliu");
 verificarea autenticităţii normei juridice, respectiv dacă norma este cuprinsă într-un act
normativ elaborat legal de către organul cu competenţă normativă;
 verificarea forţei juridice şi a acţiunii normei de drept, respectiv dacă norma juridică este în
vigoare la data producerii faptelor şi dacă are forţa juridică pe care i-o conferă actul normativ
în care este cuprinsă (lege ordinară, Hotărâre de Guvern etc.);

93
  stabilirea raporturilor normei juridice alese cu alte norme juridice cuprinse în acelaşi act
normativ sau în alte acte normative;
 determinarea conţinutului exact al normei, prin consultarea actului normativ care cuprinde
norma respectivă.
Alegerea normei juridice, sau "critica" normei juridice, cum mai este denumită această fază a
procesului de aplicare a dreptului, este etapa care presupune o foarte bună pregătire de specialitate a
organului de aplicare, cunoştinţe juridice fundamentale şi o bună stăpânire a domeniului juridic
respectiv.
3. Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare a dreptului
şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de
drept cuprinsă în norma juridică aleasă spre a fi aplicată în situaţia dată.
Despre activitatea complexă de interpretare a normelor juridice ne vom ocupa în capitolul
următor al cursului nostru.
4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază (etapă) a procesului de
aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea
unor cerinţe de formă şi conţinut ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme
juridice la alta.
Dreptul procesual penal şi civil reglementează în detaliu condiţiile de fond şi de formă ale
hotărârilor judecătoreşti, precum şi a celorlalte acte de aplicare (mandat de arestare, mandat de aducere,
ordonanţă de reţinere etc.).
După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa părţilor interesate.

În ce priveşte temeinicia şi legalitatea actelor de aplicare, în practica dreptului se face distincţie

între diferitele categorii de acte de aplicare.
Astfel, actul jurisdicţional se deosebeşte de actul administrativ, fiind concretizat prin forma sa
(de proces, de dezbatere judiciară), prin conţinutul sau prin modul de declanşare a activităţii
jurisdicţionale de aplicare, prin căile specifice de atac.
Actul administrativ este caracterizat prin aceea că se elaborează în urma unor proceduri mai
simple, legalitatea acestuia putând fi contestată la organele ierarhic superioare agentului sau organului
constatator. Prin act administrativ înţelegem acea formă juridică principală a activităţii organelor
administraţiei publice care constă în manifestarea unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a
modifica sau stinge, drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul de legalitate al
instanţelor judecătoreşti.

REZUMAT

Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în viaţă a conţinutului

normelor juridice.
Formele realizării dreptului:
 Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor.
 Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (Aplicarea
dreptului)

Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii, respectiv:

 stabilirea stării de fapt;
 alegerea normei juridice;
 interpretarea normei juridice;
 elaborarea actului de aplicare.
Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii, respectiv:

94
  stabilirea stării de fapt;
 alegerea normei juridice;
 interpretarea normei juridice;
 elaborarea actului de aplicare.

Prin act administrativ se înţelege acea formă juridică principală a activităţii organelor
administraţiei publice care constă în manifestarea unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a
modifica sau stinge, drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul de legalitate al
instanţelor judecătoreşti.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Explicaţi în ce constă realizarea dreptului.

2. Prezentaţi formele de realizare a dreptului.
3. Prezentaţi fazele procesului de aplicare a dreptului.
4. Explicaţi deosebirea dintre actul jurisdicţional şi actul administrativ.

95
 TEMA 8 - INTERPRETAREA NORMLOR JURIDICE

1. Noţiuni introductive
O etapă importantă în procesul de aplicare a dreptului o constituie interpretarea normelor
juridice.
Nevoia de a interpreta norma juridică este justificată de faptul că în procesul aplicării dreptului,
organul de aplicare (judecătorul, procurorul, poliţistul, organul administrativ etc. ) trebuie să clarifice cu
maximă precizie textul normei juridice şi să determine dacă aceasta se aplică (este compatibilă) situaţiei
de fapt concrete (speţei).
În activitatea de elaborare a dreptului legiuitorul este preocupat să asigure claritate şi
accesibilitate normelor juridice. Cu toate acestea, în opera de aplicare a dreptului, trebuie să se recurgă
adesea la unele procedee de analiză logico-raţională, gramaticală sau social-istorică pentru a dezvălui
sensul şi înţelesul corect al normei juridice.
Considerentele pentru care este necesară interpretarea normelor juridice:
─ în primul rând, norma juridică care are un caracter general şi impersonal, nu poate, oricât de
perfectă ar fi exprimarea ei, să cuprindă toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Or, ea trebuie aplicată
unor situaţii concrete;
─ în al doilea rând, norma juridică, pentru a fi cunoscută şi corect aplicată, trebuie să fie
coroborată cu celelalte norme, să fie înţeleasă ca o parte componentă a unui sistem de reglementări.
Astfel, o normă juridică cuprinsă în partea specială a codului penal sau civil nu poate fi înţeleasă
corespunzător decât dacă este analizată în strânsă legătură cu normele juridice din partea generală a
codurilor;
─ în al treilea rând, interpretarea este impusă de modul de redactare a textelor normative.
Limbajul şi stilul, terminologia utilizată de legiuitor şi modul concret de formulare a propoziţiilor
juridice, reclamă lămuriri şi explicaţii care necesită cunoştinţe de specialitate care să permită găsirea
sensului real al unor concepte, expresii, formulări etc.;
─ în al patrulea rând, interpretarea este determinată şi de existenţa unor texte normative confuz
redactate, al căror limbaj şi stil sunt în neconcordanţă cu exigenţele dreptului modern.
Necesitatea interpretării trebuie privită în funcţie de natura normei juridice. Caracterul de
generalitate şi impersonalitate a normei juridice impune cu necesitate interpretarea acesteia.
Interpretarea nu este o operaţiune ocazională, ci constantă, absolut necesară în procesul complex
de aplicare a dreptului; nu este nici un exerciţiu mecanic, ci un exerciţiu al minţii.

1.2. Definiţia interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al
normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate
(soluţionate) de către organele de aplicare a dreptului.
Conceptul de interpretare a normelor juridice are propria sa istorie. În Imperiul Roman de Răsărit,
Justinian proclamase că numai el poate şi are dreptul să interpreteze legile, hotărâre care a condus la
interzicerea oricărei interpretări private şi obligativitatea interpretării imperiale. Principiul invocat atunci
se referea la faptul că legea nu poate fi interpretată decât de cel ce a făcut-o. Nici Napoleon, figură
legendară a istoriei universale şi legislator rămas în galeria marilor făuritori de legi, nu admitea
interpretarea normelor cuprinse în Codul Civil de la 1804. La apariţia primelor comentarii făcute de
jurişti pe marginea Codului Civil, Napoleon ar fi spus "Codul meu este pierdut" (Mon code est perdu!).
În perioada pregătirii revoluţiilor burgheze (anul 1848), ideea determinantă a fost axată pe principiul
respectării de către judecători a literei legii, fiind aproape eliminate orice încercări de interpretare a normelor
juridice. Se afirma cu tărie că legea este suverană şi reflectă toate trebuinţele naţiunii.

96
 Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura dezvoltării economico-sociale,
atotputernicia legii este pusă în discuţie, fiind evidente semnele unei crize a dreptului materializată în
întârzierea legilor moderne care să corespundă vremurilor noi.
În sistemul de drept anglo-saxon în care izvoarele principale ale dreptului sunt precedentul judiciar
şi cutuma, interpretarea dreptului este relativ mai liberă.
În dreptul francez s-a admis faptul că legiuitorul nu poate şi nici nu trebuie să prevadă totul; juriştii
atrăgeau atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă ambiţia legiuitorului de a "voi să reglementezi şi
să prevezi totul" (Portalis).
Sunt norme juridice care conţin, după expresia lui Georgio Del Veechio, concepte supape care
permit dilataţia şi comunicarea cu lumea din afara spaţiului legii. Aşa de exemplu, se utilizează frecvent
expresiile "bunele moravuri", "ordinea publică", fără ca legiuitorul să le definească exact. Acestea pot
fi aplicate şi interpretate în raport de diversitatea condiţiilor concrete de existenţă a comunităţilor umane.
Dreptul modern contemporan subliniază importanţa vitală a operei de interpretare a normei
juridice. În egală măsură există preocuparea pentru eliminarea maifestărilor de "extremism juridic", în
sensul că interpretul să se transforme în legiuitor, înlăturând voinţa generală sau aplicarea oarbă a literei
legii, nesocotind spiritul acesteia.
Scopul fundamental al activităţii de interpretare a normelor juridice îl constituie aplicarea corectă
a legii, realizarea maximei dreptăţi.
În concluzie, interpretarea dreptului este o operaţie, o activitate cu caracter logic care
lămureşte şi explică înţelesul exact şi complet al dispoziţiei normelor juridice, oferind astfel soluţii
juridice pentru diferitele speţe, cazuri şi situaţii pe care organele de stat le au de rezolvat.
Interpretarea răspunde la întrebarea: ce a dorit legiuitorul să spună?

2. Felurile (formele) interpretării normelor juridice

Activitatea complexă, cu multiple elemente de dificultate, interpretarea normelor juridice se
realizează prin participarea mai multor subiecţi, fiecare cu "partitura sa", iar soluţiile formulate nu au
aceeaşi forţă juridică.
Teoria Generală a Dreptului clasifică interpretarea normelor juridice în:
─ interpretarea oficială sau obligatorie;
─ interpretarea neoficială.
INTERPRETAREA OFICIALĂ sau obligatorie este cea realizată de către organele de stat care
au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora.
Organele care elaborează acte normative (organele legiuitoare sau organele administrative)
procedează în unele cazuri la interpretarea normelor juridice prin acte normative interpretative.
În situaţia în care organul emitent îşi interpretează normele juridice cuprinse în propriul act
normativ, această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică. Actul normativ interpretativ
se aplică retroactiv. Acest gen de interpretare se cheamă interpretare generală sau legală.
O altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea juridică sau cazuală, realizată de
instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei. Acest gen de interpretare se referă în mod direct
la procesul de aplicare a normelor juridice, fiind o interpretare de caz. Interpretarea cazuală este
obligatorie pentru speţa respectivă şi faţă de participanţii respectivi. Organul de aplicare care trebuie să
soluţioneze o cauză concretă, stabileşte circumstanţele cauzei, califică juridic speţa respectivă, iar pentru
emiterea actului de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ) trece la interpretarea
normei juridice, pentru a emite actul de aplicare legal.
Organul de aplicare nu se poate pronunţa decât strict la speţa pe care a avut-o de rezolvat.
Subiectele acestui gen de interpretare sunt toate organele de stat care aplică dreptul, deoarece
această activitate presupune, întotdeauna, lămurirea sensului normei juridice ce urmează a fi aplicată,
iar rezultatul interpretării este conţinut în forma finală a actului de aplicare.

97
 Există o evidentă deosebire între interpretarea general-obligatorie şi cea cazuală.
Prima este realizată pentru a lămuri sensul unei norme, nefiind condiţionată de necesitatea
soluţionării concomitente a unei cauze concrete. Interpretarea cazuală este justificată de soluţionarea
unei cauze determinate.
INTERPRETAREA NEOFICIALĂ este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată
de analişti din domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni ai dreptului, cuprinsă, de regulă, în opere
ştiinţifice (tratate, cursuri universitare) ori în reviste de specialitate. Mai este denumită şi interpretare
doctrinară.
Precizare: interpretarea neoficială nu are forţă juridică şi nu este obligatorie. Interpretarea
neoficială se regăseşte, cel mai adesea, în pledoariile avocaţilor. În decursul istoriei interpretarea
doctrinară a jucat un rol important, fiind considerată chiar izvor de drept.

3. Metodele interpretării normelor juridice

Teoria Generală a Dreptului este preocupată de stabilirea şi clasificarea metodelor de interpretare
a normelor juridice, având în vedere complexitatea şi marea diversitate a actelor normative. În procesul
de aplicare a dreptului, interpretarea normelor juridice presupune scoaterea în evidenţă a condiţiilor social-
istorice în care a fost elaborat actul normativ, a finalităţilor urmărite de legiuitor, a valorilor protejate.
Tehnica interpretării dreptului cuprinde procedee de examinare a textelor normative, prin
intermediul cărora organul de interpretare stabileşte înţelesul exact şi complet al textului în cauză.
Problematica metodologiei interpretării dreptului prezintă aspecte variate şi specifice fiecărei
ramuri de drept.
Din totalitatea acestor metode, Teoria Generală a Dreptului a stabilit un număr de cinci metode
tehnice de interpretare, aplicabile practic tuturor ramurilor de drept:
─ metoda gramaticală;
─ metoda sistematică;
─ metoda istorică;
─ metoda logică;
─ analogia.
a) Metoda gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a
textului normei juridice, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor şi expresiilor folosite, de la legătura dintre
ele, de la construcţia propoziţiei şi frazei juridice.
Procedeele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea problemei terminologiei juridice.
Înţelesul unor termeni pe care îi întâlnim în textul normei juridice poate fi identic cu cel din limbajul
obişnuit sau poate avea un sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor: infracţiune, vinovăţie,
delapidare, funcţionar public etc.
În multe cazuri legiuitorul, pentru a asigura înţelegerea corectă a unor termeni sau expresii folosite,
recurge la explicarea sensului acestor termeni.
Exemple:
În Legea privind protecţia martorilor (nr. 686/2002) se precizează, în art. 2 faptul că ,,termenii şi
expresiile de mai jos” au următorul înţeles:
a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţiile:
- are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale furnizează
informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau
care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi
cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
- fără a avea calitate procesuală în cauză, prin informaţii şi date cu caracter determinant
contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea
acestora; în această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză.

98
 - se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi, prin informaţiile şi datele cu
caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind
infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar
putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni
b) starea de pericol este situaţia în care se află martorul, în sensul prevăzut la lit. a), membrii familiei
sale şi persoanele apropiate acestuia, a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca
urmare a informaţiilor şi datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare
sau a declaraţiilor sale;
c) martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în
Programul de protecţie a martorilor;
d) membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii şi copiii acestuia;
e) persoana apropiată martorului protejat este persoana de care respectivul martor este legat prin
puternice legături afective;
Întrerupem aici seria înţelesurilor pe care legiuitorul le-a formulat în cuprinsul acestei legi (sunt
definite în continuare termenii şi expresiile de: ,,program de protecţie a martorilor”, ,,măsuri urgente”,
,,infracţiunea gravă”, ,,protocolul de protecţie”, ,,schema de sprijin”, ,,prejudiciul deosebit” şi ,,grupul
sau organizaţia criminală”).
În Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, capitolul III este intitulat ,,Definiţii”, în art. 7, alin. 1
precizându-se ,,în înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea
semnificaţie”: şi sunt explicaţi 32 de termeni, începând cu termenul de ,,activitate” şi terminând cu cel
de ,,transfer”.
La punctul 15 din alin. 1 al art. 7 este definit termenul de ,,know-how” ca ,,orice informaţie cu
privire la o experienţă industrială, comercială sau ştiinţifică care este necesară pentru fabricarea unui
produs sau pentru aplicarea unui proces existent şi a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă
fără autorizaţia persoanei care a furnizat această informaţie”.
La punctul 30 din acelaşi text de lege este definit termenul de ,,România” ca ,,teritoriul de stat al
României, inclusiv marea sa teritorială şi spaţiul aerian de deasupra teritoriului şi mării teritoriale, asupra
cărora România îşi exercită suveranitatea, precum şi zona contiguă, platoul continental şi zona
economică exclusivă, asupra cărora România îşi exercită drepturile suverane şi jurisdicţia în
conformitate cu legislaţia sa şi potrivit normelor şi principiilor dreptului internaţional”.
În Hotărârea Guvernului nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şi exploatare
a jocurilor de noroc, capitolul I este intitulat “Definirea şi clasificarea jocurilor de noroc” în cuprinsul
căruia legiuitorul explică următorii termeni: joc de noroc, taxă de participare directă, taxă de participare
disimulată, organizator de jocuri de noroc, participant la joc, jocuri de tip cazinou, jocuri de tip Bingo şi
Keno etc.
În interpretarea gramaticală, organul de aplicare are în vedere şi modul de îmbinare a cuvintelor în
propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii. De exemplu, când textul unui act normativ stabileşte
sancţiuni juridice pentru nerespectarea dispoziţiei normei juridice, utilizează conjuncţia “şi” ori “sau”,
interpretarea gramaticală va stabili că este vorba de un cumul de sancţiuni (închisoare şi amendă) ori
este vorba de sancţiuni alternative (închisoare sau amendă).
b) Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unor norme juridice, a unui text normativ, prin
coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii
juridice sau ramuri de drept.
Nevoia de a apela la metoda de interpretare sistematică este dată de legătura indisolubilă,
sistematică dintre elementele componente ale dreptului, care alcătuiesc un tot unitar format din părţi
interdependente. Este limpede faptul că nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă,
decupată de celelalte norme juridice din cuprinsul unui act normativ.
Aşa de exemplu, normele juridice din cuprinsul Codului Comercial se interpretează prin raportare
la norme, reglementări şi instituţii cuprinse în Codul Civil; normele juridice din partea specială a Codului

99
Penal nu ar fi aplicate potrivit voinţei legiuitorului dacă nu ar fi raportate permanent la normele juridice
din partea generală a codului.
c) Metoda istorică este utilizată pentru a explica înţelesul normei juridice prin luarea în
considerare a împrejurărilor social juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii (occasio legis),
determinând astfel scopurile urmărite de legiuitor (ratio legis).

Prin utilizarea metodei istorice, organul de aplicare a dreptului este obligat să studieze un important
volum de documente, să cerceteze lucrările preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive,
interpelările, amendamentele propuse (acceptate sau respinse de legiuitor), intervenţiile cu ocazia
dezbaterii actului normativ, reacţiile şi comentariile din presa vremii, examenele comparate între noile
şi vechile reglementări ale domeniului respectiv.
Astfel, pentru explicarea normelor juridice cuprinse în Constituţia României, adoptată de
Parlament şi intrată în vigoare prin referendumul din 13 decembrie 1991, este necesar a fi studiat un
impresionant material documentar. Legea fundamentală a României s-a făurit în urma unui lung proces
de reglementare, care a parcurs mai multe etape:
─ Adunarea Deputaţilor şi Senatul ce au fost alese la 20 mai 1990 urmau să se constituie, în
şedinţă comună, în Adunarea Constituantă în vederea elaborării şi adoptării noii Constituţii;
─ Adunarea Constituantă a ales o Comisie de redactare a proiectului de Constituţie formată din
deputaţi, senatori şi specialişti în dreptul constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane;
─ Sarcina Comisiei consta, într-o primă etapă, în elaborarea şi prezentarea spre aprobarea
Adunării Constituante, a principiilor şi structurii pe capitole ale viitorului proiect de Constituţie;
─ În etapa următoare, Comisia urma să redacteze textul integral al fiecărui capitol, care va fi supus
spre dezbatere şi aprobare Adunării Constituante;
─ Comisia a elaborat Tezele Constituţiei, un gen de anteproiect constituţional.
Constituţia României ilustrează principiul general potrivit căruia elaborarea legii fundamentale
este condiţionată în mod direct de relaţiile social-economice şi politice, culturale, militare, religioase etc.
existente în momentul adoptării sale, pe care are menirea să le reflecte.
d) Metoda logică înseamnă formularea de către organul de interpretare a unor aprecieri raţionale,
realizate prin operaţiuni de generalizare, de analiză logică a textului normei juridice, prin aplicarea legilor
logicii formale.
Este cea mai utilizată metodă de interpretare şi ni se înfăţişează ca desăvârşire a celorlalte metode.
Metoda logică obligă interpretul să apeleze la legile fundamentale ale gândirii şi să utilizeze
raţionamente inductive şi deductive, precum şi demonstraţiile ca procedee ale logicii formale.
Raţionamentele logice cele mai utilizate în procesul interpretării normelor juridice sunt:
a) excepţia este de strică interpretare, adică o excepţie există doar dacă este expres prevăzută
de norma juridică. Excepţia nu poate fi creată prin interpretare. Acest raţionament sau regulă juridică de
interpretare se aplică textelor normative ce conţin enumerări limitative şi cele care instituie prezumţiile
legale. Această regulă stă la baza raportului dintre legea generală şi legea specială, în sensul că legea
specială poate deroga de la legea generală; legea generală nu derogă de la legea specială;
În dreptul roman acest raţionament logic era astfel formulat: exceptio est strictissimae
interpretationis (excepţiile trebuie interpretate restrictiv), din substanţa căreia desprindem faptul că
reglementările excepţionale trebuie înţelese şi aplicate astfel încât ele să nu treacă dincolo de limitele
textelor în care sunt înscrise şi incluse. Dacă două texte aflate în conflict oferă soluţii diferite, norma
juridică specială are prioritate faţă de norma juridică generală. Norma juridică specială se
completează, dacă este nevoie, cu norma juridică generală.
b) unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Această regulă se aplică, spre exemplu, la interpretarea art. 49 alin. 3 din Constituţia României
care prevede: “Exploatarea minorilor, folosirea lor la activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii
s-au care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise”. În sensul acestei norme

100
juridice termenul de “minor” desemnează atât minorul “sub 14 ani”, cât şi pe cel între “14 şi 18 ani” fără
distincţie, întrucât legiuitorul este cel care nu face această distincţie.
Atunci când legiuitorul face distincţie, aceasta este reţinută ca atare de organul de aplicare a legii,
ca de exemplu în art. 45 alin.4 din Constituţie: “Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca
salariaţi”.
c) legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei. Este aşa numita
regulă a bunei credinţe şi bunei intenţii în interpretarea normelor juridice.
În dreptul roman se spune: ,,actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” ( actul trebuie
interpretat în înţelesul în care el poate produce un efect, nu pentru a-l lăsa fără efect). Este vorba de
interpretarea clauzelor îndoielnice, a celor susceptibile de mai multe înţelesuri, precum şi a celor confuze
(art. 978 C. Civ. precizează că, atunci când o clauză este susceptibilă de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul).
Argumentele logice folosite în activitatea de interpretare.
a) interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum – înseamnă stabilirea adevărului tezei
de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În acest caz interpretul demonstrează că orice altă
interpretare dată textului normei juridice, în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii.
De exemplu: art. 1 din Constituţie prevede: “România este stat naţional, suveran şi independent
unitar şi indivizibil”. Ar fi absurd să spunem că România este un stat federal. Singura interpretare este
aceea că România este stat unitar, orice altă interpretare conducând la concluzii contrare legii.
b) argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin) desemnează situaţia
în care un organ al statului, cu putere mai mare, poate să facă ce face un organ subordonat lui.
De exemplu, prin Hotărârea de Guvern sau Decizie a Primului Ministru pot fi anulate acte
normative emise de organele subordonate (prefecturi, ministere).
c) argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus. Acest argument
porneşte de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una poate
fi adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia nu există. De exemplu, dacă legea precizează exact cine poate
executa o anume activitate, nominalizând concret categoria de subiecte de drept, rezultă, pe cale de
consecinţă, per a contrario, că alt subiect sau alte subiecte de drept nu sunt îndreptăţite să execute acea
activitate. Astfel, legea penală prevede că actul prin care procurorul sesizează instanţa de judecată în
legătură cu o cauză penală este rechizitoriul întocmit de acesta. Este limpede că nimeni nu poate în locul
procurorului să facă acest lucru.
Acest procedeu logic de interpretare se bazează pe principiul noncontradicţiei. Astfel, dacă legea
prevede o sancţiune pentru o persoană care a săvârşit o contravenţie sau infracţiune, ea nu poate să
prevadă, în acelaşi timp, pentru aceeaşi persoană, şi o răsplată; un mijloc de probă nu poate dovedi în
acelaşi timp că evenimentul a avut şi nu a avut loc.
d) argumentul a fortiori (cu atât mai mult) constă în aceea că raţiunea aplicării unei norme
juridice este şi mai puternică într-o altă ipoteză decât cea indicată expres în norma respectivă.
Exemplu: Dacă dreptul de proprietate în întregimea sa poate fi dobândit prin uzucapiune, cu atât
mai mult poate fi dobândit un dezmembrământ (o parte) a acestuia: (uzus fructus).
Asemănător cu argumentele a fortiori şi a pari este argumentul logic ,,a simili ad simile” care se
sprijină pe ideea că legiuitorul, reglementând o situaţie, a stabilit toate celelalte cazuri similare. Cu alte
cuvinte, reglementarea este aplicabilă tuturor situaţiilor identice dacă legea nu derogă. Aplicarea acestui
argument presupune efectuarea comparaţiei între situaţii pentru a evidenţia asemănările (similarităţile).
De exemplu: principiul non reformatio in peius pune în lumină situaţia în care instanţa de apel,
în soluţionarea cauzei nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea din proces care a exercitat calea de
atac.
e) argumentul a pari, desemnează cazurile în care, pentru situaţii identice, trebuie să se pronunţe
soluţii identice. Este vorba în ultimă instanţă de respectarea principiului privitor la egalitatea
tratamentului juridic.

101
 f) argumentul ,,in dubio pro reo” ( îndoiala profită acuzatului) este aplicabilă în materia
dreptului penal. Dacă, în procesul de administrare a probelor, există îndoială asupra vinovăţiei celui
acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, această îndoială este în favoarea acuzatului.
Prof. V. Dongoroz preciza, în Curs de Drept Penal din 1942 (pag. 121), următoarele: ,,interpretarea
îndoielnică (dubioasă) există atunci când folosirea tuturor procedeelor de interpretare nu a condus decât
la un rezultat îndoielnic.
În caz de dubiu, se va adopta soluţia care creează mai puţine restricţii sau privări de libertate, de
drepturi, de interese”.
În dreptul internaţional public, alături de regulile generale de interpretare a tratatelor, operează
două principii:
 clauzele care au sens ambiguu se interpretează împotriva statului care le-a redactat
(interpretarea contra proferentem);
 interpretarea clauzelor ambigue, prin care se stabilesc obligaţii pentru una dintre părţile
contractante, trebuie făcută în favoarea părţii care s-a obligat (in dubio quod mitius).
g) argumentul ,,eius est interpretari legem cuius est condere” (celui care are prerogativa de a face
legea îi revine şi puterea de a o interpreta).
e) Metoda analogiei se referă la rezolvarea unei cauze pe bază de analogie. Practica judiciară a
arătat că pot apare situaţii în care organele de aplicare a dreptului, fiind sesizate pentru soluţionarea
juridică a unei speţe, nu găseşte o normă juridică în care să încadreze situaţia de fapt pe care o constată.
În plus, aşa cum prevăd normele juridice din sistemele de drept contemporane, judecătorul nu poate
refuza judecarea cauzei adusă în faţa lui pe motiv că legea nu o prevede, este lacunară. Art. 3 din Codul
Civil Român obligă pe judecător să se pronunţe şi atunci când legea este neclară sau tace. Această regulă
este dictată de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei.
Atunci când reglementarea este neclară sau lipseşte, judecătorul va căuta în alte norme pentru a
găsi o rezolvare a cazului, prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare. Este vorba aici de analogia legii.
Analogia dreptului constituie o altă formă a analogiei, la care se recurge atunci când în
soluţionarea unei cauze se constată că lipseşte norma juridică (textul normativ) care se referă la acea
cauză dar nici nu pot fi identificate norme sau texte juridice care să reglementeze cauze asemănătoare.
În astfel de situaţii, organele de aplicare a dreptului vor asigura soluţionarea juridică a cauzei concrete,
recurgând la principiile generale ale dreptului.
Metoda analogiei poate fi utilizată în cauzele civile, comerciale, fiscale etc. Ea nu poate fi folosită
în cauzele penale în care principiul fundamental este acela privind legalitatea incriminării şi al legalităţii
pedepsei (judecătorul nu poate să stabilească noi fapte ca infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse,
decât cele expres prevăzute în legea penală).

4. Rezultatele interpretării normelor juridice

În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
─ interpretare literală;
─ interpretare extensivă;
─ interpretare restrictivă.

a) Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când organul de aplicare constată că
textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică, neexistând motivele
de a extinde sau de a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.
În acest caz se spune că legea este limpede, organul de aplicare urmând să aplice norma juridică în
mod corespunzător.
Exemplul: art. 21 din Constituţia României prevede: “Orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime”, este o normă juridică limpede, care nu

102
oferă posibilitatea de restrângere a sferei persoanelor ce se pot adresa justiţiei, pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, textul fiind interpretat “ad litteram”.
b) Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textul normei juridice
urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate
Exemplu: Constituţia României prevede că: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”.
Este clar că termenul de “lege” trebuie înţeles aici în mod extensiv, fiecare cetăţean fiind obligat
să respecte toate actele normative.
c) Interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normei juridice interpretate urmează
să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece în urma analizei efectuate rezultă că sfera cazurilor la care se
referă este mai restrânsă decât arată formularea normei juridice.
Exemplu: legea spune “copii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”. Interpretarea
restrictivă ne conduce la constatarea faptului că nu toţi copiii au această obligaţie, pentru simplul fapt că
o parte din aceştia sunt minori, incapabili sau handicapaţi.
Precizare: procedeele şi metodele de interpretare descrise în acest capitol, nu pot fi aplicate decât
prin stricta respectare a legii, astfel încât organul care interpretează norma juridică nu are dreptul să
aducă schimbări în conţinutul real, concret al normelor juridice, ci numai să constate voinţa autentică a
legiuitorului, conţinutul real al normei juridice.

5. Interpretarea normelor juridice specifice unor ramuri de drept

a) Interpretarea normelor juridice procesual penale
În Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare legală:
─ în art. 30 se precizează ce se înţelege prin “locul infracţiunii”;
─ în art. 15 se arată ce se înţelege prin “corpuri delicte”;
─ în art. 465 se explică ce se înţelege prin “infracţiune flagrantă”.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului normelor juridice procesual penale prin
cercetarea înţelesului termenilor folosiţi (substantivele se vor examina împreună cu atributele lor, iar
verbele cu complementele).
Interpretarea sistematică a normei juridice procesual penale înseamnă lămurirea înţelesului şi altor
norme juridice. Un exemplu de interpretare sistematică ni-l oferă lămurirea conţinutului art. 146 din Codul
de procedură penală, unde sunt prezentate condiţiile necesare pentru arestarea învinuitului.
În acest text normativ nu se precizează că, în prealabil, trebuie ca urmărirea penală să se fi pornit
pentru a fi posibilă luarea măsurii arestării învinuitului. O asemenea concluzie, însă se desprinde prin
corelarea dispoziţiilor art. 146 cu cele ale art. 229, în acesta din urmă arătându-se că persoana faţă de
care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea
penală împotriva sa.
b) Interpretarea normelor juridice de drept civil
Prin “interpretarea legii civile” înţelegem operaţiunea logico-raţională de lămurire, exemplificare
a conţinutului şi sensului normelor juridice de drept civil, în vederea justei lor aplicări, prin realizarea
unei corecte încadrări a diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele pe care le conţin normele
juridice.
Interpretarea normelor juridice de drept civil este impusă de necesitatea explicării sensului unor
termeni şi expresii utilizate de legiuitor, pentru că organul de aplicare să poată stabili dacă o situaţie sau
alta se încadrează, ori nu, în ipoteza normei juridice respective.
Exemplu: art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă “instanţa
judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul
de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să

103
încuviinţeze executarea silită”. Prin explicarea expresiei “cauză temeinic justificată” s-a ajuns la
determinarea “domeniului” repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.
Interpretarea normelor juridice de drept civil este necesară şi pentru explicarea unor cuvinte şi
expresii care au un sens tehnico-juridic diferit de cel din limbajul comun. Exemple: “mobil”, “imobil”,
“rezoluţiune”, “reziliere”, “forţă majoră” etc.
Exemplul de interpretare extensivă a normei juridice de drept civil, care este cerută de formularea
prea restrictivă a unui text legal, faţă de intenţia reală a legiuitorului: art. 21 din Decretul 31/1954 care
reglementează instituţia “comorienţilor” astfel: “În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

După o îndelungată interpretare literală a textului, în sensul că acesta se aplică doar dacă persoanele
au murit “în aceeaşi împrejurare”, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, în ultima perioadă
este împărtăşită opinia potrivit căreia textul este aplicabil, prin extensie, şi în cazul în care moartea a
survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi moment, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit
alteia.
Metoda sistematică de interpretare a normei juridice de drept civil poate fi exemplificată ca mod
de aplicare la dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, care prevede: “Minorul care se
căsătoreşte, dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”. Acest text trebuie coroborat cu
dispoziţia art. 4 din Codul Familiei, privitor căreia “Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit
vârsta de 18 ani, iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani”.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15
ani.
c) Interpretarea normelor juridice de drept penal este definită de prof. C. Bulai (Manual de
Drept Penal – Bucureşti 1997) ca “operaţiunea logico-raţională care se efectuează cu ocazia şi în vederea
aplicării normelor de drept şi care are ca scop descoperirea voinţei legiuitorului exprimată în aceste
norme cu privire la cazul concret”.
Necesitatea interpretării este dictată de:
─ insuficienta claritate a unor texte de lege;
─ utilizarea unor termeni cu înţelesuri multiple;
─ redactări neglijente care generează îndoială cu privire la înţelesul real al dispoziţiilor legale;
─ varietatea cazurilor concrete şi multitudinea aspectelor particulare, care pun la îndoială
incidenţa normei penale în cazul dat.
Interpretarea autentică a normelor juridice de drept penal este cea mai frecvent folosită, în sensul
că legea penală în vigoare (Codul Penal) consacră întreg titlul al VIII-lea al părţii sale generale, explicării
înţelesului unor termeni sau expresii (art. 140-154) cum sunt: “legea penală”, teritoriu”, “săvârşirea unei
infracţiuni”, “consecinţe deosebit de grave”, “funcţionar”, “rude apropiate” etc. Astfel de norme juridice
interpretative găsim şi în partea specială a Codului Penal şi chiar în legi speciale cu dispoziţiuni penale.
Exemple: art. 218 alin. 2 Cod Penal, în care se explică înţelesul termenului “folosit în legătură cu infracţiunea
de distrugere”; art. 277 Cod Penal, în care sunt explicaţi termenii de “accident” şi “catastrofă de cale ferată”.
Interpretarea gramaticală are în vedere regula că atunci când sunt folosite împreună
substantivele cu atributele lor sau verbele cu complementele lor, acestea trebuie să fie examinate
împreună (Exemple: “rele tratamente” – art. 267 Cod Penal; “semnalizare falsă” – art. 276 Cod Penal;
“a împiedica în mod repetat” – art. 307 Cod Penal).
De asemenea, se are în vedere că folosirea singularului unui cuvânt implică şi pluralul acestuia şi
invers, iar folosirea unui cuvânt la genul masculin implică, de regulă, şi femininul (exemple; minor,
medic, inculpat, martor, învinuit etc.) Interpretarea gramaticală ne obligă să examinăm conţinutul şi
înţelesul tuturor cuvintelor cuprinse în norma juridică interpretată.
Precizăm că şi în procesul de interpretare a normelor juridice de drept penal sunt folosite celelalte
metode de interpretare descrise în partea introductivă a acestui capitol, mai puţin analogia.

104
 Concepţia lui HANS KELSEN cu privire la interpretarea dreptului (exprimată în lucrarea -
Doctrina Pură a Dreptului - retipărită în 1992 – tradusă la Editura Humanitas în anul 2000), cuprinde
următoarele idei principale:
- organul de aplicare a dreptului trebuie să constate sensul normelor pe care urmează să le aplice,
trebuie să le interpreteze;
- interpretarea este o procedură mentală care însoţeşte procesul aplicării dreptului în mersul său
de la o treaptă superioară la una inferioară;
- există o interpretare a Constituţiei, în măsura în care aceasta trebuie aplicată pe o treaptă
inferioară, în proceduri legiferante, în emiterea de noi decizii sau alte acte constituţionale, şi o
interpretare a tratatelor de drept internaţional;
- există două tipuri de interpretare: interpretarea de către un organ al dreptului şi interpretarea
dreptului de către o persoană privată;
- interpretarea de către organul ce aplică dreptul este întotdeauna autentică; ea creează dreptul;
- interpretarea autentică există numai atunci când această interpretare ia forma unei legi sau a
unui tratat de drept internaţional şi are caracter general, cu alte cuvinte când nu creează dreptul numai
pentru un caz concret ci pentru toate cazurile similare (norme generale);
- însă autentică, adică producătoare de drept, este interpretarea de către un organ ce aplică
dreptul şi atunci când creează dreptul numai pentru un caz concret, adică atunci când organul produce
numai o normă individuală sau execută o sancţiune.

Aspectele evidenţiate în cuprinsul acestui capitol pot sintetiza ideea de ARTĂ A

INTERPRETĂRII, practicată de judecător, de avocat, de poliţist şi procuror, de juristconsult şi oricare
alt reprezentant al organelor de aplicare a legii.
Arta interpretării constă în descoperirea adevărului în lege, în stabilirea sensului corect pe care
legiuitorul îl conferă unei norme juridice.

REZUMAT

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al

normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate
(soluţionate) de către organele de aplicare a dreptului. Interpretarea dreptului este o operaţie, o activitate
cu caracter logic care lămureşte şi explică înţelesul exact şi complet al dispoziţiei normelor juridice,
oferind astfel soluţii juridice pentru diferitele speţe, cazuri şi situaţii pe care organele de stat le au de
rezolvat.
Teoria Generală a Dreptului clasifică interpretarea normelor juridice în:
─ interpretarea oficială sau obligatorie;
─ interpretarea neoficială.

Tehnica interpretării dreptului cuprinde procedee de examinare a textelor normative, prin

intermediul cărora organul de interpretare stabileşte înţelesul exact şi complet al textului în cauză.
Problematica metodologiei interpretării dreptului prezintă aspecte variate şi specifice fiecărei ramuri de
drept.
Din totalitatea acestor metode, Teoria Generală a Dreptului a stabilit un număr de cinci metode
tehnice de interpretare, aplicabile practic tuturor ramurilor de drept:
─ metoda gramaticală;
─ metoda sistematică;
─ metoda istorică;
─ metoda logică;
─ analogia.

105
 În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
─ interpretare literală;
─ interpretare extensivă;
─ interpretare restrictivă.

Arta interpretării constă în descoperirea adevărului în lege, în stabilirea sensului corect pe care
legiuitorul îl conferă unei norme juridice.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Explicaţi în ce constă interpretarea normelor juridice.

2. Prezentaţi clasificarea interpretării.
3. Prezentaţi cele cinci metode tehnice de interpretare.
4. Prezentaţi clasificarea interpretării în funcţie de rezultat.
5. Explicaţi interpretarea normelor juridice specifice dreptului penal, procesual penal, civil.
6. Explicţi concepţia lui Hans Kelsen privind interpretarea dreptului.

TEMA 9 - RAPORTUL JURIDIC

1. Definiţia raportului juridic

Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată de
norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa
drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Precizări:
 raportul juridic se deosebeşte de alte categorii de raporturi sociale prin faptul că legătura socială
dintre participanţi este reglementată de o normă juridică;
 raportul juridic reprezintă principala formă de realizare a dreptului, pentru că, prin intermediul
său, prescripţiile cuprinse în normele juridice sunt traduse în viaţă.
 raportul juridic se naşte în momentul în care intră în acţiune norma juridică;
 raportul juridic reprezintă axul de legătură dintre norma juridică (regulă generală, tipică,
impersonală şi obligatorie) şi viaţa socială, realitatea concretă;
 raportul juridic obligă oamenii (participanţi direcţi) să se comporte în maniera pe care o prevede
norma juridică;
 raporturile juridice cunosc o mare varietate, datorită diversităţii relaţiilor sociale ce sunt supuse
reglementării juridice;
 raportul juridic este cel care conferă participanţilor drepturi şi obligaţii corelative;
 exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor sunt garantate prin intervenţia forţei de
constrângere a statului.

2. Premisele raportului juridic

Pentru ca un raport juridic să se nască şi să se desfăşoare este nevoie să existe unele condiţii
(premise) obligatorii. Aceste condiţii (premise) sunt:
 norma juridică;
 subiectele de drept;
 faptele juridice.

106
 Norma juridică reprezintă condiţia fundamentală pentru naşterea unui raport juridic. Fără normă
juridică nu se poate vorbi de un raport juridic, întrucât norma juridică este cea care defineşte, precizează,
capacitatea subiectelor care intră într-un raport juridic ca urmare a existenţei unor fapte juridice.
Norma juridică nu poate fi viabilă, aplicabilă, decât în cadrul unui raport juridic.
Acesta este motivul pentru care, de cele mai multe ori, raportul juridic este caracterizat ca o normă
juridică în acţiune, dar nu şi ca singurul mijloc de realizare a dreptului. De exemplu, normele juridice
prohibitive care impun subiectelor să se abţină de la săvârşirea unor fapte periculoase din punct de vedere
social, au ca menire fundamentală nu aceea de a crea raporturi juridice, ci de a obliga participanţii la
circuitul juridic să se abţină de la săvârşirea unor asemenea fapte. În asemenea cazuri raportul juridic
apare ca rezultat al nerespectării normei juridice.

3. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

a) Raportul juridic este un raport social, pentru faptul că se stabileşte întotdeauna între oameni,
fie între parteneri, persoane fizice, fie între acestea şi organele statului sau între organele şi instituţiile
statului.
Afirmăm că raportul juridic este un raport social pentru a ne delimita de opinia exprimată în unele
lucrări de specialitate care susţin că raportul juridic este un raport între oameni şi bunuri. Chiar dacă
raporturile între oameni pot să apară ca relaţii faţă de anumite bunuri (obiecte), conţinutul real al acestora
este tocmai raportul social. Omul există şi acţionează într-un sistem de relaţii, într-o ambianţă socială
dată, el fiind supus unui proces de socializare progresivă.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură pentru că este influenţat de şi influenţează
la rândul său celelalte categorii de raporturi sociale (raporturi materiale şi raporturi ideologice).
Este unanim acceptată teza potrivit căreia relaţiile de proprietate alcătuiesc axul în jurul căruia
gravitează toate reglementările juridice.
Raportul juridic este prezent practic în toate domeniile vieţii politice, economice, de conducere a
societăţii, de apărare socială, administrative, ale vieţii de familie, ale convieţuirii sociale, ale dreptului
internaţional etc.
c) Raportul juridic este un raport voliţional, adică un raport de voinţă exprimată în cazul
legăturilor ce se creează şi se dezvoltă între oameni. Pentru a-şi rezolva propriile probleme, din ce în ce
mai complexe, omul intră într-o multitudine de raporturi cu semenii săi, cu organele şi instituţiile statale
şi nestatale. Din momentul naşterii, omul îmbracă diferite “haine” juridice: fiu, minor, soţ, tată,
cumpărător, vânzător, donator, alegător, ales etc., calităţi care îi dau posibilitatea de a intra în diverse
raporturi juridice, ca purtător de drepturi şi obligaţii. Fiind un raport de voinţă, raportul juridic reprezintă
zona de întâlnire a două voinţe: voinţa statului, exprimată în norma juridică şi care consacră drepturile
şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic şi voinţa subiecţilor. În marea majoritate a cazurilor,
întâlnirea celor două categorii de voinţe, se materializează în colaborarea dintre participanţi, în faptul
concret că aceştia îşi conformează conduitele, reacţiile şi comportamentele potrivit dispoziţiei normei
juridice.
În alte cazuri însă, întâlnirea celor două voinţe capătă forma unei confruntări determinată de faptul
că participanţii nu înţeleg să-şi subordoneze voinţa şi conduita individuală potrivit dispoziţiei din norma
juridică. Din acest punct de vedere, literatura juridică clasifică raporturile juridice în: raporturi juridice
prin care se realizează dispoziţia normei juridice şi raporturi juridice prin care se realizează sancţiunea
normei juridice.
Existenţa celor două voinţe (a statului şi a subiecţilor) pune în evidenţă dublul caracter voliţional
al raportului juridic, care se exprimă practic în legătura dintre drepturi şi obligaţii ca şi între titularii
acestora.
Atunci când analizăm dublul caracter voliţional al raportului juridic trebuie să ne raportăm la
ramura de drept în care se regăseşte norma juridică ce leagă subiectele raportului juridic.

107
 Astfel, în materia dreptului muncii, dreptului civil, al familiei etc. majoritatea raporturilor juridice
se nasc pe baza actului de voinţă individual. De exemplu, în cazul raportului juridic de căsătorie,
determinantă este voinţa celor două părţi (persoane fizice) de a încheia acest raport juridic. Această
voinţă, nu poate fi valabil exprimată (căsătoria nu se poate încheia legal) decât în condiţiile pe care legea
le prevede în mod expres.
În domeniul dreptului penal, administrativ şi financiar esenţială este voinţa de stat, exprimată în
cuprinsul normei juridice.
d) Raportul juridic este un raport valoric pentru că în fiecare legătură ce se creează între
participanţii la circuitul juridic, găsim concretizate valorile esenţiale ale societăţii.
În substanţa raportului juridic identificăm cele mai importante valori protejate de lege: viaţa şi
sănătatea omului, proprietatea acestuia, siguranţa naţională, proprietatea , drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului etc.
e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică pentru că el reflectă tipul de organizare
socială care îl generează.
În dreptul privat roman sclavul era considerat, din punct de vedere juridic, ca un lucru, stăpânul
acestuia având asupra lui dreptul de viaţă şi de moarte. Sclavul putea fi vândut şi ucis, el nu avea avere,
nu avea familie şi nu putea să apeleze la justiţie.
Mai târziu, în epoca feudală, clasa stăpânitoare (nobilimea) nu mai avea drept de viaţă şi de moarte
asupra ţăranului iobag, dar îşi păstra suficiente drepturi asupra acestuia (legarea de pământ, obligaţia
plăţilor în muncă sau bunuri pentru nobil).
În dreptul burghez este legiferată egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii.
În concluzie, putem afirma că fiecare tip de societate este caracterizat de un anume tip de raporturi
juridice.
4. Subiectele raportului juridic
A. Conceptul de subiect de drept
Atunci când am spus că raportul juridic este un raport social, am subliniat faptul că faptele juridice
nu pot fi izolate de totalitatea celorlalte fapte sociale; raportul juridic nu poate fi înţeles decât dacă este
analizat în contextul social concret în care acesta s-a născut şi se manifestă.
Istoria dreptului a înregistrat, în milenara sa existenţă, cazuri care ni se par astăzi ciudate,
inexplicabile, privitoare la conceptul de subiect de drept: unele fenomene ale naturii sau animale erau
tratate ca fiinţe titulare de drepturi şi obligaţii în raporturi juridice determinate. Aşa, spre exemplu,
Darius, regele Persiei, a ordonat să se bată valurile în chip de sancţiune pentru că marea i-a înghiţit
corăbiile.
Timp de secole, în Evul Mediu, în unele ţări occidentale, au fost intentate procese animalelor.
Primul proces cunoscut de omucidere intentat unui animal este menţionat de cronici în anul 1266, când
într-o localitate din Franţa, un porc devorase un copil. Instanţa de judecată era obligată să aresteze
animalul, să îl judece şi să îl condamne după toate formele legale, iar executarea acestuia se făcea în
public.
În concepţia dreptului modern omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic.
Din punct de vedere sociologic, raporturile juridice sunt considerate forme specifice de manifestare
a coeziunii sociale, legături sociale de tip special caracterizate printr-o stare de dependenţă reciprocă a
partenerilor, dependenţă pe care o găsim precizată în normele juridice.

B. Capacitatea juridică – condiţie a calităţii de subiect de drept

Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege omului de a avea drepturi şi
obligaţii juridice. Legea este cea care fixează atât momentul apariţiei capacităţii juridice, întinderea ei,
precum şi volumul drepturilor şi obligaţiilor ce pot forma conţinutul unui raport juridic.
Pe măsura studierii disciplinelor de ramură vom întâlni accepţiuni foarte diferite ale noţiunii de
capacitate în funcţie de ramura de drept sau de instituţia juridică în cauză. De exemplu: capacitatea de

108
exerciţiu, capacitatea de folosinţă, capacitatea electorală, capacitatea de a moşteni, capacitatea de a
răspunde etc.
Capacitatea juridică constituie o condiţie a calităţii de subiect de drept: în lipsa ei nu ar fi posibilă
participarea oamenilor sau organizaţiilor acestora la relaţiile sociale reglementate de drept.
Teoria Generală a Dreptului clasifică capacitatea juridică în:
 capacitate juridică generală care înseamnă aptitudinea de a participa ca titular de drepturi
şi obligaţii juridice, în toate categoriile de raporturi juridice, fără ca legea să condiţioneze această
participare de îndeplinire a unor calităţi;
 capacitate juridică specială care este posibilitatea recunoscută de lege de a participa ca
subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite condiţii (exemple: subiectele
colective în dreptul civil; organele de stat în dreptul administrativ; calitatea de funcţionar public;
de militar etc.).

C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

I. Subiecte individuale: persoana fizică este cel mai întâlnit subiect de drept. Cetăţenii unui stat
pot să participe, în principiu, la toate categoriile de raporturi juridice, beneficiind astfel de capacitatea juridică
generală. Cetăţenii pot intra în raporturi de drept atât între ei cât şi cu statul, cu organele statului, cu
organizaţiile economice, politice, cu organismele nestatale etc.
Persoana fizică apare ca subiect individual, distinct, în raporturile juridice de drept civil, situaţie
în care capacitatea sa juridică se împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este definită în legea civilă drept capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii,
respectiv aptitudinea omului de a se folosi de drepturile pe care le are.
Capacitatea de exerciţiu înseamnă capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii, prin săvârşirea de acte juridice.
Facem precizarea că această împărţire a capacităţii juridice este specifică dreptului civil.
Subiectele individuale de drept pot fi şi cetăţenii străini şi apatrizii (persoanele fără cetăţenie).

II. Subiectele colective de drept sunt: statul; organele de stat; persoanele juridice.
a) STATUL, SUBIECT DE DREPT
Statul dobândeşte calitatea de subiect de drept în două categorii principale de raporturi
juridice: raporturi juridice interne şi raporturi juridice de drept internaţional.
În dreptul intern, statul apare în calitate de subiect de drept în raporturi juridice de drept
constituţional, ca titular al suveranităţii asupra teritoriului de stat (el hotărăşte asupra creării de noi
regiuni, ţinuturi, judeţe; asupra configuraţiei administrativ-teritoriale a statului).
În cazul statului federal, sunt considerate subiecte de drept atât statul federal, cât şi statele
componente.
De asemenea, statul apare ca subiect de drept constituţional în raporturile juridice privind cetăţenia.
De exemplu, statul român este cel care acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie, retrage
cetăţenia, aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii altor state.
Plecând de la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în care statul era inclus în categoria
persoanelor juridice, se pune întrebarea dacă statul este o simplă persoană juridică.
În literatura de specialitate s-a apreciat că statul este o persoană juridică cu statut special (sui
generis).
În raporturile de drept civil statul participă în calitate de subiect de drept, reprezentat de Ministerul
Finanţelor sau de alte organe desemnate în mod special.
Statul este subiect de drept şi ca titular al dreptului de proprietate asupra unor mijloace de
producţie.
O situaţie aparte prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept internaţional:

109
  statul constituie subiectul principal al dreptului internaţional în virtutea situaţiei sale de entitate
politică suverană;
 fiecare stat participă, în condiţii de deplină egalitate în drepturi la raporturile interstatale,
situaţie care implică drepturi şi obligaţii egale în orice domeniu al cooperării internaţionale;
 fiecare stat se bucură de personalitate internaţională, a cărei respectare de către toate statele
constituie o obligaţie unanim acceptată;
 statul este considerat creator şi destinatar al normei juridice internaţionale, având obligaţia şi
responsabilitatea respectării şi aplicării lor cu bună-credinţă;
 personalitatea internaţională a statului nu este privită ca o simplă capacitate juridică, abstractă.
În temeiul suveranităţii sale, fiecare stat, indiferent de mărimea lui, de puterea pe care o are, de
situarea sa geografică, de populaţie etc., posedă calitatea de subiect de drept internaţional, pe care
o poate exercita fără restricţii;
 statele participă direct, prin voinţa exprimată, la elaborarea şi punerea în aplicare a normelor
juridice de drept internaţional, având capacitatea deplină de a beneficia de drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii;
 un stat dobândeşte calitatea de subiect de drept internaţional din momentul naşterii (creării)
sale; prin fuziunea a două sau mai multe state într-unul singur; prin dezmembrarea unui stat în
două sau mai multe state (fosta Cehoslovacie din care s-au format statul ceh şi statul slovac; fosta
URSS din care s-au creat 15 state suverane şi independente; fosta Republică Federativă a
Jugoslaviei etc.); prin lupta de eliberare de sub dominaţia colonială (Namibia, Zimbabwe etc.).
b) ORGANELE STATULUI – SUBIECTE DE DREPT
Constituţia şi legile organice stabilesc competenţe specifice fiecărui organ de stat: organele puterii
legislative, organele justiţiei, organele procuraturii, organele administraţiei, care sunt astfel învestite cu
competenţe şi sunt purtătoare ale autorităţii şi puterii statului într-un domeniu bine definit şi delimitat.
Constituţia şi legile organice dau organelor statului calitatea de subiecte de drept. În această
calitate, organele statului sunt competente:
 să exercite rolul conducător al statului în domeniul respectiv;
 să soluţioneze problemele privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de
altele;
 să aplice forţa de constrângere a statului în situaţiile şi potrivit procedurilor pe care legea le
stabileşte;
 să restabilească ordinea de drept încălcată;
 să recupereze prejudiciile produse participanţilor la raporturile juridice.
Exemple:
Parlamentul este subiect de drept constituţional în relaţiile privitoare la alegerea şi revocarea
Guvernului, controlul activităţii unor organe (Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi etc.).
În domeniul apărării ordinii sociale, respectiv pentru protecţia şi garantarea exercitării libere a
drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, a apărării proprietăţii, a orânduirii de stat, cele mai importante
subiecte de drept sunt organele Ministerului Administraţiei şi Internelor, ale Parchetului şi ale Justiţiei.
Aceste organe sunt purtătoare de drepturi de a asigura ordinea socială, dar şi ale obligaţiilor de a
acţiona astfel încât aceste cerinţe ale legii să fie îndeplinite. Statul este cel care obligă organele
specializate să acţioneze într-o concepţie clară, potrivit competenţelor conferite de lege, pentru a apăra
drepturile cetăţenilor. Astfel, organele poliţiei au obligaţia de a asigura ordinea şi liniştea publică, de a
apăra proprietatea publică şi privată, de a interveni pentru a fi restabilită ordinea de drept în situaţiile în
care a fost încălcată. Este vorba, aşadar, de obligaţia de a interveni, nu de o chestiune lăsată la libera
apreciere a poliţiei.
Sau, un organ financiar este obligat să perceapă impozitele de la populaţie sau de la agenţii
economici, aceasta nefiind lăsată la aprecierea acelui organ, dacă poate sau nu, dacă vrea sau nu să
execute obligaţia pe care o are.

110
 Important este de subliniat faptul că, neexecutarea de către organele statului a obligaţiilor ce le
revin în calitate de subiecte ale raporturilor juridice, conduce inexorabil la mari prejudicii pentru stat şi
societate. Este şi motivul sau justificarea controlului pe care statul îl exercită asupra activităţilor acestor
organe.
În termeni mai actuali, prin lege organică (Legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei) poliţia este
obligată să întreprindă activităţi specifice pentru prevenirea şi combaterea crimei organizate. În calitate
de subiect al raportului juridic, poliţia are dreptul, dar şi obligaţia , să intervină pentru realizarea, potrivit
competenţelor, a atribuţiilor ce-i sunt conferite prin lege.
c) PERSOANELE JURIDICE – SUBIECTE DE DREPT
Despre personalitatea juridică au exprimat opinii atât legiuitorii, cât şi cercetătorii juridici.
Şcoala dreptului istoric german (Savigny, Puchta) susţinea că “personalitatea juridică este o creaţie
a legii”.
Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt:
 organizarea de sine stătătoare a persoanei juridice;
 existenţa unui patrimoniu propriu persoanei juridice;
 existenţa unui scop pe care şi-l propune a-l realiza persoana juridică, scop care este în acord cu
interesul general al societăţii (nu contravine acestuia).
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau în cele de drept
comercial.
Principalele categorii de persoane juridice:
 societăţile comerciale, regiile autonome, companiile etc. sunt subiecte de drept în raporturile
de drept privat;
 instituţiile de învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate care funcţionează pe bază de finanţare
bugetară;
 organele statului pot participa la raporturi juridice de drept privat, care nu au nici o legătură cu
realizarea competenţelor lor. De exemplu: o unitate de poliţie intră în raport juridic cu o societate
comercială în scopul executării de către aceasta a unor lucrări de reparaţii ale clădirii etc.;
 organizaţiile cooperatiste (meşteşugăreşti, de consum, de credit) intră în raporturi juridice ca
subiecte distincte în scopul desfăşurării activităţilor lor de bază;
 alte organizaţii nestatale (sindicate, uniuni de creaţie, organizaţii de tineret, de sport, educaţie
etc.) participă ca subiecte într-o mare varietate de raporturi juridice.

Cele arătate mai sus, evidenţiază importanţa deosebită pe care o are participarea persoanelor
juridice în raporturile juridice specifice domeniului economic, comercial, social-cultural.

5. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-
un raport juridic concret determinat, care sunt prevăzute în norma juridică.
În substanţa interioară a raportului juridic găsim legătura strânsă dintre regula de drept ce impune
conduita şi comportamentul subiectelor şi drepturilor participanţilor la raportul juridic.
Precizări:
 orice raport juridic este format din drepturile şi obligaţiile părţilor (subiectelor);
 subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii corelative;
 în raporturile juridice este concretizată atât conduita posibilă, cât şi cea datorată, prevăzute
explicit în normele juridice;
 în explicarea conţinutului raportului juridic trebuie să operăm cu două categorii juridice
distincte: dreptul subiectiv şi obligaţia juridică.

111
 a) Dreptul subiectiv desemnează poziţia pe care se situează un subiect determinat într-un raport
juridic determinat.
Poziţia poate însemna:
 posibilitatea subiectului de a avea o anumită atitudine faţă de dreptul său (spre exemplu,
posibilitatea de a dispune cum doreşte de un bun care îi aparţine ca proprietar);
 posibilitatea subiectului de a solicita o atitudine şi o conduită corespunzătoare din partea
celuilalt subiect (subiectul obligat) care să asigure satisfacerea dreptului său;
 posibilitatea subiectului de a cere apărarea dreptului său de către organele statului, atunci când
dreptul său a fost nesocotit de subiectul obligat.

b) Obligaţia juridică desemnează datoria pe care un subiect al raportului juridic o are faţă de
celălalt subiect al raportului juridic. Aceasta înseamnă o conduită, un comportament impus persoanei
obligate de către norma juridică, în corelaţie cu dreptul subiectiv.
De exemplu, în cadrul raportului juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul este obligat să predea
obiectul vândut, iar cumpărătorul este obligat a plăti preţul obiectului cumpărat.
Clasificarea drepturilor subiective
a) după criteriul provenienţei lor, drepturile subiective sunt:
 drepturi fundamentale care derivă din apartenenţa fiecărui individ la societatea umană (dreptul
la viaţă, libertate, demnitate etc.);
 drepturi care decurg din prezenţa individului în viaţa socială (dreptul la domiciliu, dreptul la nume,
dreptul la cetăţenie etc.);
 drepturi care derivă din voinţa exprimată a indivizilor (dreptul de a încheia contracte).
b) după natura conţinutului, drepturile subiective sunt:
 drepturi patrimoniale, sunt cele care au un conţinut economic ce poate fi exprimat în bani;
 drepturi nepatrimoniale, sunt cele care au un conţinut moral, neevaluabil în bani (drepturi care
privesc identificarea persoanei, drepturi ce decurg din creaţia intelectuală).

6. Obiectul raportului juridic

Precizare: Conţinutul raportului juridic nu se confundă cu obiectul raportului juridic.
Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita ce se realizează de către subiecţii
raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor pe care le identificăm
în conţinutul raportului juridic.
7. Faptul juridic

Faptul juridic este o premisă esenţială pentru apariţia sau stingerea unui raport juridic. Mai
concret, faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau stare de fapt reală, care creează,
modifică sau stinge un raport juridic, adică produce efecte juridice.
Precizări:
 nu orice împrejurare, eveniment sau stare de fapt este un fapt juridic, ci numai acela de existenţa
cărora normele juridice leagă consecinţele juridice (Prof. N. Popa);
 faptele juridice nu au, prin ele însele, puterea de a produce efecte juridice, deoarece această
putere le este conferită de normele juridice;
 din multitudinea de fapte, evenimente şi stări de fapt care se produc în comunităţile umane,
sunt selecţionate cele care prezintă interes pentru a fi reglementate şi prevăzute de normele
juridice. De exemplu, logodna, deşi este un fapt frecvent în viaţa socială, nu are valoarea unui fapt
juridic pentru că logodna nu dă naştere unor raporturi juridice.

Clasificarea faptelor juridice

112
 EVENIMENTELE reprezintă acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului,
având drept efecte naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. La rândul lor,
evenimentele se clasifică în:
 evenimentele naturale: naşterea şi moartea oamenilor, calamităţi (cutremure, inundaţii,
alunecări de teren, cataclisme etc.);
 evenimentele sociale (revoluţii, lovituri de stat, alegeri etc.).
Exemple de evenimente naturale: naşterea unei persoane generează raporturi juridice între noul
născut şi părinţii acestuia (obligaţia părinţilor de a întreţine şi îngriji noul născut). Moartea unui individ,
determină stingerea unor raporturi juridice şi naşterea altor raporturi (raporturile de drept succesoral).
O inundaţie sau alunecare de teren, o secetă prelungită, o tornadă sau un cutremur puternic sunt
evenimente naturale care dau naştere şi modifică unele categorii de raporturi juridice (raporturi dintre
persoanele fizice sau juridice care au suportat calamitatea naturală şi societăţile de asigurări, în cazul în
care acestea sunt asigurate, potrivit contractelor de asigurări încheiate).
ACŢIUNILE reprezintă actele oamenilor, conştient săvârşite. Ele sunt manifestări de voinţă ale
oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin normele juridice. Acţiunea este
expresia materializată a voinţei umane, a discernământului omului.

Acţiunile umane se clasifică în:

 acţiuni licite săvârşite cu respectarea legii în scopul concret şi direct de a produce efecte
juridice. Aceste acţiuni se numesc acte juridice. Ele pot fi acte unilaterale de voinţă, acte
bilaterale, acte oneroase, acte gratuite. Exemple: testamentul (act unilateral), contracte de vânzare-
cumpărare (act bilateral), act de donaţie (act gratuit);
 acţiuni ilicite sunt cele prin care sunt încălcate dispoziţiile normelor juridice: infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare. Acţiunile ilicite sunt în realitate încălcări ale voinţei de stat
exprimată în normele juridice, care atrag după sine aplicarea sancţiunilor pentru nesocotirea legii.

REZUMAT

Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată de

norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa
drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Pentru ca un raport juridic să se nască şi să se desfăşoare este nevoie să existe unele condiţii
(premise) obligatorii. Aceste condiţii (premise) sunt:
 norma juridică;
 subiectele de drept;
 faptele juridice.

Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

 este un raport social;
 este un raport de suprastructură;
 un raport voliţional;
 este un raport valoric;
 reprezintă o categorie istorică.

Teoria Generală a Dreptului clasifică capacitatea juridică în:

113
  capacitate juridică generală care înseamnă aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi
obligaţii juridice, în toate categoriile de raporturi juridice, fără ca legea să condiţioneze această
participare de îndeplinire a unor calităţi;
 capacitate juridică specială care este posibilitatea recunoscută de lege de a participa ca subiect
de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite condiţii (exemple: subiectele colective
în dreptul civil; organele de stat în dreptul administrativ; calitatea de funcţionar public; de militar
etc.).

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:

 Subiecte individuale: persoana fizică
 Subiectele colective de drept sunt: statul; organele de stat; persoanele juridice.

Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-

un raport juridic concret determinat, care sunt prevăzute în norma juridică.
Conţinutul raportului juridic nu se confundă cu obiectul raportului juridic.
Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita ce se realizează de către subiecţii
raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor pe care le identificăm
în conţinutul raportului juridic.

Faptul juridic este o premisă esenţială pentru apariţia sau stingerea unui raport juridic.
Clasificarea faptelor juridice:
 EVENIMENTELE reprezintă acele împrejurări care se produc independent de voinţa
omului, având drept efecte naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice;
 ACŢIUNILE reprezintă actele oamenilor, conştient săvârşite. Ele sunt manifestări de voinţă
ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin normele juridice.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Prezentaţi formele de realizare ale dreptului.

2. Prezentaţi realizarea dreptului prin aplicare.
3. Prezentaţi etapele procesului de aplicare a dreptului.

TEMA 10 - RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Consideraţii generale
Am prezentat în cuprinsul capitolelor anterioare faptul că unul din principiile fundamentale ale
dreptului este acela al responsabilităţii.
Cu toate că, în mod tradiţional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de morală, ştiinţa
dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept, adaptându-l la specificul obiectului său de
cercetare.
Legea, care este creaţia dreptului, generează incontestabil sentimentul responsabilităţii.
Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele şi comportamentele oamenilor, orientându-
le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.
În procesul complex de reglementare legiuitorul are în vedere de fiecare dată şi posibilitatea încălcării
normelor juridice de către cetăţeni.
Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile şi interesele
legitime ale celorlalţi cetăţeni, tulbură, uneori grav, ordinea şi liniştea publică, pun în pericol valorile
cele mai importante ale societăţii.

114
 Frecvenţa şi gravitatea încălcărilor de lege, precum şi efectele lor negative asupra echilibrului
social şi ordinii juridice în general, obligă legiuitorul să fixeze cu claritate răspunderea pentru aceste
încălcări, să aplice cu promptitudine sancţiunile ce se impun.
În condiţiile actuale, când sunt consemnate creşteri exponenţiale ale faptelor de încălcare a legii,
de la cele mai puţin periculoase, până la crima organizată şi criminalitatea de înaltă violenţă, se vădeşte
imperios necesară extinderea incriminărilor şi înăsprirea sancţiunilor aplicate acestor categorii de fapte.
În aceste condiţii, instituţia răspunderii juridice dobândeşte o importanţă cu totul specială, pentru
că sensul ei este acela de a garanta stabilitatea şi ordinea în societate.

2. Definiţie
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat
dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.
Conţinutul acestui raport juridic de tip special este alcătuit din dreptul statului de a aplica
sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care au încălcat prevederile legale şi obligaţia
acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii de drept.

Precizări:
 răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere;
 răspunderea juridică reprezintă segmentul final, ultimul tronson, al actului complex de
înfăptuire a justiţiei, în care regăsim drepturi şi obligaţii ce se nasc datorită săvârşirii unei fapte
ilicite prin încălcarea dispoziţiunilor legii;
 obiectul răspunderii juridice este sancţiunea care se aplică de organele specializate ale
statului;
 răspunderea juridică este expresia specifică a responsabilităţii sociale, potrivit căreia fiecare
individ trebuie să îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale;
 întotdeauna răspunderea juridică este legală, adică intervine numai în baza legii (nimeni nu-
şi poate face singur dreptate);
 declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete a acesteia, reprezintă prerogativa
unor organe special abilitate ale statului;
 răspunderea juridică reprezintă reacţia organizată, instituţionalizată a autorităţii statale pe care
o declanşează săvârşirea unei fapte socialmente periculoase.

3. Condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică se poate declanşa numai dacă sunt întrunite cumulativ trei condiţii:
 conduita ilicită,
 vinovăţia şi
 legătura de cauzalitate.

Conduita ilicită reprezintă comportamentul (acţiune sau inacţiune) concret prin care o persoană
încalcă dispoziţiile legale. Caracterul ilicit se determină numai în legătură cu prescripţia cuprinsă în
norma juridică. Sancţiunea normei juridice intră în acţiune în situaţia când subiectul încalcă conduita
impusă de lege.
De exemplu: lovirea şi vătămarea corporală a unei persoane, comercializarea de produse alimentare
necorespunzătoare calitativ, traficul de droguri, însuşirea de bani şi bunuri din gestiunea unui agent
economic, falsificarea de bancnote, uciderea unei persoane etc.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condiţiile unei acţiuni, respectiv comiterea unor fapte
ilicite, ci şi în condiţiile unei abstenţiuni (abţineri). De exemplu, Codul Penal (art. 315) sancţionează

115
persoana care se abţine (omite) să acorde ajutor unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate
corporală este în primejdie. De asemenea, legea pedepseşte pe conducătorul auto care, accidentând o
persoană, omite (se abţine) să transporte victima la cea mai apropiată unitate spitalicească.
Conduita ilicită se exprimă diferenţiat, în funcţie de forma de răspundere: comiterea unei
infracţiuni, săvârşirea unei contravenţii, cauzarea unu prejudiciu, săvârşirea unei abateri disciplinare,
Vinovăţia desemnează atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă ilicită, faţă de fapta pe
care o comite, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte.
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa.
Intenţia, care cunoaşte două forme (intenţia directă şi intenţia indirectă), se reţine ca formă a
vinovăţiei atunci când subiectul acţionează deliberat, deplin conştient, urmărind producerea efectului
dorit, cunoscând şi asumându-şi riscurile comiterii faptei respective sau acceptă cu uşurinţă producerea
efectului.
Culpa, care cunoaşte şi ea două forme (neglijenţa şi imprudenţa) se reţine ca formă a vinovăţiei
atunci când subiectul, prin maniera concretă de conduită, nu prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuia
să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod uşuratic să nu se producă.
Vinovăţia, analizată ca element constitutiv şi temei al răspunderii juridice, presupune
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-şi alege modalitatea de a se
comporta în raport cu scopul urmărit în mod conştient.
Răspunderea juridică nu intervine în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite, dar fără vinovăţie. Astfel
de cazuri sunt: starea de minoritate a făptuitorului, legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit,
constrângerea morală, starea de beţie fortuită completă.
Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia, reprezintă a treia condiţie
esenţială a răspunderii juridice, considerată drept condiţie obiectivă.
Răspunderea juridică se declanşează numai în situaţia în care, rezultatul ilicit al faptei săvârşite cu
vinovăţie este consecinţa nemijlocită a acţiunii întreprinse de subiectul de drept determinat. Cu alte
cuvinte, acţiunea desfăşurată de subiectul activ este cauza producerii efectului negativ pentru ordinea de
drept.
Este limpede faptul că, între cauză şi efect, trebuie să existe o legătură.
Organul de stat însărcinat să stabilească o anumită formă de răspundere (penală, civilă,
administrativă etc.) trebuie să stabilească cu maximă precizie şi deplină claritate legătura de cauzalitate
între acţiunea ilegală a subiectului activ şi rezultatul concret, material al acestei acţiuni.
Prin urmare, constatăm faptul că organul de stat este pus să răspundă cu preciziune dacă un rezultat
produs (uciderea unei persoane, furtul unui bun, distrugerea unui bun, tulburarea ordinii publice etc.)
este consecinţa directă a acţiunii ilicite desfăşurate de o anume persoană.
Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie cunoscute împrejurările exacte ale cauzei, maniera
concretă de producere a acţiunii subiectului, consecinţele acesteia, analiza factorilor şi condiţiilor care
au influenţat producerea rezultatului etc.

4. Forme specifice ale răspunderii juridice

Răspunderea penală este un raport juridic de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul să tragă
la răspundere pe infractor, să-i aplice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o execute.
Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.
Răspunderea penală constituie, alături de infracţiune şi pedeapsă, una din instituţiile fundamentale
ale dreptului penal.
Precizări:
 răspunderea penală presupune săvârşirea unui fapt ilicit special, adică a unui ilicit penal, care
se cheamă infracţiune;

116
  infracţiunea, o dată săvârşită, constituie singurul şi suficientul temei al răspunderii penale.
Este deci suficient să se constate existenţa unei infracţiuni pentru că răspunderea penală să fie
declanşată;
 subiectul activ al răspunderii penale este statul, pentru că el este singurul împuternicit să
exercite constrângerea asupra infractorului, care este considerat subiect pasiv, pentru că asupra lui
se răsfrânge sancţiunea penală aplicată;
 subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiectul activ al infracţiunii, adică
persoana fizică vinovată de săvârşirea sau de participarea la săvârşirea unei infracţiuni;
 pedeapsa, ca sancţiune tipică de drept penal, se deosebeşte de toate celelalte sancţiuni juridice
pentru că reprezintă cea mai dură formă de constrângere (ea poate viza nu numai patrimoniul, dar însăşi
libertatea persoanei);
 sancţiunile penale, indiferent că se referă la amendă, confiscare, închisoare etc., nu au caracter
reparator, ele având un scop preventiv şi de înfăptuire a justiţiei;
 constatarea răspunderii penale se face prin constatarea existenţei infracţiunii de către organele
judiciare specializate ale statului.

Principiile răspunderii penale sunt:

 principiul legalităţii răspunderii penale evidenţiază faptul că răspunderea penală trebuie să aibă loc
pe baza şi în strictă conformitate cu legea;
 principiul umanismului răspunderii penale este determinat de caracterul democratic şi
umanist al întregului nostru sistem de drept, care ţine seama de condiţia umană;
 principiul răspunderii personale: răspunderea penală are caracter personal, ea se adresează
exclusiv persoanei care a comis infracţiunea. În dreptul penal nu este acceptată răspunderea pentru
fapta comisă de altă persoană. Nu este admisă răspunderea colectivă;
 principiul unicităţii răspunderii penale se referă la faptul că săvârşirea unei infracţiuni atrage
o singură dată răspunderea penală şi aplicarea sancţiunii;
 principiul prescriptibilităţii răspunderii penale se referă la faptul că răspunderea penală nu
mai poate interveni dacă operează instituţia prescripţiei, adică trecerea unui anumit interval de
timp (prevăzut de Codul Penal) de la săvârşirea infracţiunii în care infractorul nu a fost tras la
răspundere penală, pentru că această răspundere nu a fost stabilită în interiorul acelui termen.
Înlocuirea răspunderii penale este o instituţie juridică în baza căreia instanţa de judecată
înlocuieşte, în condiţiile prevăzute de lege, răspunderea penală cu o altă formă de răspundere juridică ce
atrage după sine o sancţiune cu caracter administrativ.
Măsura înlocuirii răspunderii penale se dispune de către instanţa de judecată atunci când sunt
întrunite, în principal, următoarele condiţii:
 pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an sau amenda;
 când a fost recuperat integral prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită;
 când fapta săvârşită prezintă un pericol social redus;
 când instanţa constată o atitudine şi comportare bună a făptuitorului şi acesta prezintă garanţia
îndreptării conduitei sale.
Sancţiunile care se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale sunt: mustrarea, mustrarea cu
avertisment şi amenda.

Precizare: Înlocuirea răspunderii penale nu se confundă cu înlăturarea răspunderii

penale.
Înlăturarea răspunderii penale nu trebuie considerată un act de voinţă arbitrar al autorităţii
statale, ea fiind legată strict şi determinată de cauze generale şi cauze speciale.
Cauzele generale sunt: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor.
Cauzele speciale sunt considerate (cu titlu exemplificativ): desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului (art, 22 C.p.), împiedicarea de către participant a consumării faptei (art. 30 C.p.), calitatea

117
de soţ sau rudă apropiată a tăinuitorului (art. 221 alin. 2C.p.), denunţarea faptei de către mituitor (art.
255 alin. 3C.p.), retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C.p.) şi altele.

Precizare: Cauzele care conduc la înlăturarea răspunderii penale nu se confundă cu cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte prevăzute de lege sunt:
 lipsa pericolului social al faptei;
 legitima apărare;
 starea de necesitate;
 constrângerea fizică şi morală;
 cazul fortuit;
 iresponsabilitatea;
 beţia fortuită (accidentală);
 minoritatea făptuitorului;
 eroarea de fapt.

Răspunderea administrativă cunoaşte trei forme principale, care vor fi detaliate în cursul de drept
administrativ:
1. răspunderea administrativ-disciplinară, intervine în situaţia producerii de abateri care nu au
caracterul unei contravenţii şi care atrag sancţiuni ca: destituirea din funcţie, expulzarea unui străin,
retrogradarea din funcţie, avertisment, diminuarea salarizării etc.;
2. răspunderea administrativ-contravenţională, intervine în situaţia când o persoană fizică sau
juridică săvârşeşte o contravenţie. Regimul juridic al contravenţiilor este reglementat de Legea nr.
180/2002.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt
ocrotite prin legea penală.
Legea defineşte contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin:
 lege;
 ordonanţă şi hotărâre a guvernului;
 hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului Municipiului
Bucureşti;
 hotărâre a consiliului judeţean;
 hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Obiectul contravenţiei îl constituie relaţiile sociale, bunurile şi interesele legitime apărate prin
normele juridice, cărora li se aduc atingere sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită.
Subiectul contravenţiei (autorul) este atât persoana fizică cât şi persoana juridică care săvârşeşte
fapta contravenţională.
Sancţiunile contravenţionale sunt, potrivit legii, principale şi complementare.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contravenţională;
c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
 confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
 suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei
activităţi;
 închiderea unităţii;
 blocarea contului bancar;
 suspendarea activităţii agentului economic;

118
  retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ
exterior, temporar sau definitiv;
 desfiinţarea terenurilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
În legătură cu subiecţii răspunderii contravenţionale, legea stipulează în art. 6: ,,avertismentul,
amenda contravenţională şi obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se pot aplica
oricărui contravenient: persoană fizică sau juridică.

Precizări:
 minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional;
 pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii
stabilite în actul normativ se reduce la jumătate;
 minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu închisoare contravenţională
sau cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;
 caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,
constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de
fapt, precum şi a infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită. Aceste cauze, care înlătură caracterul
contravenţional al faptei se constată numai de instanţa de judecată;
 sancţiunile prevăzute în prezenta lege nu se aplică în cazul contravenţiilor săvârşite de militarii
în termen (art. 44, alin. 1)

3. Răspunderea administrativ-patrimonială intervine în sarcina statului pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, pentru pagubele cauzate prin actele administrative emise
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a cererilor adresate autorităţilor publice.

Răspunderea civilă cunoaşte două forme:

 răspunderea civilă contractuală care desemnează obligaţia debitorului de a repara prejudiciul
cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei asumate în cadrul unui contract;
 răspunderea civilă delictuală care desemnează obligaţia civilă de reparare a prejudiciului
cauzat ca urmare a comiterii unei fapte ilicite. Este vorba de o sancţiune civilă care se aplică nu în
privinţa persoanei ci a patrimoniului acesteia (se transmite şi moştenitorilor). În cadrul răspunderii
civile delictuale se disting trei forme: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta
altei persoane şi răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale.
Pentru existenţa răspunderii civile se cer a fi întrunite următoarele condiţii: existenţa unui
prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport clar de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul (intenţie, neglijenţă, imprudenţă).
Dacă ar fi să comparăm răspunderea penală cu răspunderea civilă, ar trebui să reţinem următoarele:
 în cadrul răspunderii civile găsim şi răspunderea pentru fapta altuia, pe care răspunderea penală
o exclude categoric;
 în cadrul răspunderii civile nu se operează cu grade de vinovăţie, răspunderea este angajată
uniform, chiar pentru culpa cea mai uşoară;
 în răspunderea penală se operează cu grade de vinovăţie clar delimitate: intenţia (directă-
indirectă), culpa, lipsa de pericol social, pericol social redus, consecinţe grave etc.;
 răspunderea penală nu urmăreşte prin sancţiunile aplicate să asigure caracterul reparator al faptei,
situaţie caracteristică răspunderii civile.

Răspunderea membrilor Guvernului reprezintă una dintre cele mai discutate probleme apărute
după intrarea în vigoare a Constituţiei României. În art. 108 din Constituţie se prevede:
“(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia.

119
 (2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-
o lege privind responsabilitatea ministerială”.

REZUMAT

Frecvenţa şi gravitatea încălcărilor de lege, precum şi efectele lor negative asupra echilibrului
social şi ordinii juridice în general, obligă legiuitorul să fixeze cu claritate răspunderea pentru aceste
încălcări, să aplice cu promptitudine sancţiunile ce se impun.
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat
dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.
Conţinutul acestui raport juridic de tip special este alcătuit din dreptul statului de a aplica
sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care au încălcat prevederile legale şi obligaţia
acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii de drept.

Răspunderea juridică se poate declanşa numai dacă sunt întrunite cumulativ trei condiţii:
 conduita ilicită,
 vinovăţia şi
 legătura de cauzalitate.

Răspunderea penală este un raport juridic de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul să tragă
la răspundere pe infractor, să-i aplice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o execute.
Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.

Răspunderea administrativă următoarele forme principale:

 răspunderea administrativ-disciplinară;
 răspunderea administrativ-contravenţională;
 răspunderea administrativ-patrimonială.

Răspunderea civilă cunoaşte două forme:

 răspunderea civilă contractuală;
 răspunderea civilă delictuală.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi răspunderea juridică

2. Prezentaţi condiţiile răspunderii juridice
3. Prezentaţi formele specifice ale răspunderii juridice

120
121
 TEMA 11 – ŞCOLI ŞI CURENTE ÎN GÂNDIREA JUIDICĂ

Dacă privim câmpul cunoaşterii juridice constituite, care este deschis şi în devenire de pe o poziţie
relativ autonomă, care face abstracţie temporară de gânditorii care lau creat sau cum se exprimă reputatul
epistemolog contemporan K. Popper avem în vedere „o epistemologie (teoria cunoaşterii ştiinţifice n.n.)
fără subiect cunoscător” constatăm aici instituirea unor entităţi proprii de cunoaştere, a unor fizionomii
specifice şi a unei mişcări proprii. În acest context în doctrina şi filosofia juridică sunt analizate diferite
şcoli şi curente, care nu sunt altceva decât grupări, polarizări ale unor idei, teorii, concepţii în jurul unor
probleme, criterii sau semnificaţii centrale în lumea juridică. Desigur că între gânditori şi şcolile şi
curentele formate există o unitate dialectică. Gânditori remarcabili prin operele lor au iniţiat, îmbogăţit,
negat, reconsiderat, reevaluat o şcoală sau alta în drept. În acelaşi timp, şcolile şi curentele constituite au
reprezentat repere şi expresii concentrate de cunoaştere juridică care nu au mai putut fi ignorate întrun
fel sau altul de cei care au reflectat asupra dreptului.
Încercăm să prezentăm în continuare schiţa unui posibil tablou, desigur incomplet, al şcolilor şi
curentelor în drept, împreună cu câteva scurte notaţii asupra unor autori reputaţi, pe care le sperăm utile
din punct de vedere didactic, aspecte sintetizate din bogata bibliografie existentă în materie în literatura
de specialitate.

1. Şcoala dreptului natural

În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de ascensiune,

eclipsă şi renaştere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se înscrie
şcoala dreptului natural.
Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universală care
guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă
a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa
unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept
natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern, universal şi se impune
dreptului pozitiv. ªcoala sa dezvoltat tocmai în jurul dezbaterii problematicii naturii acestui drept,
denumit natural. Care este exigenţa lui, forţa lui? Este el de origine naturală, produs al raţiunii umane
sau de origine divină? Toate aceste opţiuni, modalităţi de răspuns, cu accente specifice şi elemente
evolutive le regăsim cercetând diferitele explicaţii date dea lungul istoriei acestui drept.
Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi
la romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradiţiile cele
mai vechi, şi aureolate de diferite credinţe religioase. Se făcea distincţie între legea naturală şi legea
scrisă, între justiţia naturală şi justiţia legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). Nedreptăţilor şi tiraniei le
erau opuse norme eterne, imuabile, „echitatea”, considerată deasupra legilor pozitive. Nu este admisibilă
nici modificarea acestui drept, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia (Cicero). În Evul Mediu,
părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au menţionat ideea dreptului natural, căutând însă săi dea un
fundament religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin dat raţiunii spre binele
comun. (Toma d’Aquino). Se menţine trăsătura conturată în antichitate, în conformitate cu care dreptul
pozitiv care nu se conformează dreptului natural nu are validitate.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul
absolut şi supremaţia Bisericii, noile forţe ale societăţii fac apel la principiile generale ale dreptului
natural pentru aşi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a raţiunii
şi explicaţia dreptului natural se dă, recurgânduse la raţiunea umană. Concepţiile jusnaturaliste se
împletesc cu teoriile contractualiste. Hugo Grotius este considerat ca adevăratul întemeietor al şcolii
dreptului natural: natura sociabilă şi morală a omului conduce la ideea contractului social, la constituirea

122
comunităţii umane; pe baza acestei naturi se poate constitui un drept invariabil pentru toate timpurile şi
toate locurile, care există datorită raţiunii, independent de comandamentul divin.
Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul şi autoritatea există numai
pentru protejarea individului care posedă drepturi inalienabile (Thomas Hobbes). Funcţia contractului
social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului. Atâta timp cât îşi îndeplinesc îndatoririle de
a garanta drepturile individuale, guvernanţii nu pot fi privaţi de putere (John Locke).
După Jean Jacques Rousseau, prin încheierea contractului social oamenii au renunţat la drepturile
pe care le aveau în stare naturală, în favoarea comunităţii din care făceau parte. Statul nuşi justifică
existenţa, decât prin garantarea drepturilor naturale ale oamenilor pe care le restituie, sub forma
drepturilor civile. Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Charles
Montesquieu introduce o notă distinctă, susţinând că dreptul variază în funcţie de mediul natural, istoric
şi social.
Prin Kant, aşa cum am subliniat pe larg, se reafirmă faptul că fundamentul dreptului este în om,
omul trebuie să fie respectat în libertatea sa. Dreptul natural este reelaborat ca drept raţional.
În secolul al XIX-lea, începând cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată renaştere a
şcolii dreptului natural, continuând cu secolul al XX-lea.
Neokantienii: Fichte, Schelling, Hegel, apoi Rudolf Stammler şi Charles Renouviers susţin că
instituţiile juridice sunt variabile în timp şi spaţiu prin însăşi natura lor. Noua căutare a idealului de
justiţie temperează ideea absolută de justiţie, întro lume în care experienţa socială demonstrase
relativitatea valorilor iar un ideal pur de justiţie nu putea spera la o recunoaştere şi la o validitate
universală. Se oferă soluţia „dreptului natural cu conţinutul schimbător” (Stammler). Numai metoda
raţională de apreciere a caracterului drept sau nedrept al unei instituţii juridice se aplică perpetuu. Ceea
ce nu se schimbă e faptul că există o justiţie de realizat. Dar ce va fi această justiţie nimeni nu o poate
spune apriori. Această chestiune depinde de faptele sociale, de concepţii etc. (R. Saileilles).
Norma juridică este şi permanentă şi schimbătoare, în sensul că aplicarea ei variază în funcţie de
variatele forme ale solidarităţii sociale (Leon Duguit).
Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este
ghidată şi tinde spre o mai mare autonomie a omului.
Hall concepe democraţia ca făcând parte din dreptul natural modern pentru că valorile cuprinse în
legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot fi gândite ca aplicabile prin
constrângere. În contextul în care, după cel deal doilea război mondial, în legătură cu judecarea
criminalilor de război nazişti, au fost repuse în discuţie raporturile dintre principiile unui „drept superior”
şi dreptul pozitiv sa înregistrat în filosofia dreptului o nouă reafirmare a dreptului natural, actuală şi în
condiţiile înlăturării regimurilor totalitare din Europa de Est. Dreptul trebuie să fie impregnat de un sens
dat de valori. Dreptul este destinat să servească valorile şi acest lucru face posibilă o alegere ştiinţifică
între diferite alternative (G. Radbruch).
Von der Heydte consideră că fiecare normă de drept pozitiv este o „realizare simultană” a unui
postulat moral etern şi a unui obiectiv politic condiţionat de un timp istoric.
Dreptul există în tensiunea creată între morală şi politică. ªcoala dreptului natural are meritul de a
fi evidenţiat cu pregnanţă că omul şi drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o permanenţă esenţială
a dreptului. În acelaşi timp ea nu a fost scutită de multiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă
şi asocială a dreptului.

2. Idealismul în drept

Filosofia germană a secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea a exercitat o puternică influenţă asupra

dezvoltării gândirii juridice. Reprezentanţii cei mai de seamă au fost Kant, Fichte şi Hegel. Nota
definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă înţelegerea omului ca fiinţă raţională, care se bucură de
liberul arbitru distinct de natură pe care o poate lumina prin raţiune.

123
 La baza filosofiei kantiene a dreptului stă imperativul categoric: „Acţionează astfel încât maxima
acţiunii tale să poată servi ca maximă a unei acţiuni generale”. Făcând distincţie între sfera moralei şi
sfera dreptului, Kant apreciază că moralitatea constă în conformitatea intenţiilor noastre cu cerinţele
imperativului categoric iar legalitatea constă în conformitatea faptelor noastre cu cerinţele imperativului
categoric. Dreptul permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind „o totalitate de condiţii în care
voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a
libertăţii”.
Dacă dreptul se referă la faptele noastre, spre deosebire de morală, atunci el implică puterea de a
constrânge.
Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel. Ei sunt cei mai importanţi
reprezentanţi ai curentului filosofic din prima jumătate a secolului al XIX-lea, numit „romantismul
filosofic german”.
Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din acea parte a relaţiilor personale care
reglementează recunoaşterea şi delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale. Dacă
libertatea mea nu este recunoscută, afirmă Fichte, atunci legea prevede măsuri de constrângere pentru
protejarea drepturilor mele fundamentale.
Pentru Hegel aşa cum am arătat pe larg „ceea ce este raţional este real şi ceea ce e real e raţional”,
realitatea fiind o întruchipare a spiritului universal. Dreptul ca formă a spiritului obiectiv, în modalitatea
sa abstractă este un principiu imperativ: „Fii o persoană şi respectăi pe ceilalţi ca persoane”.
Hermann Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al mişcării filosofice care cerea pur şi
simplu „o întoarcere la Kant” (ªcoala de la Marburg, a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima
jumătate a secolului XX).
Cohen consideră că persoana reprezintă conceptul fundamental al dreptului. Criteriul fundamental
pentru programarea evoluţiei viitoare a dreptului trebuie să fie: ideea kantiană a omului, considerat ca
scop în sine. Preconiza concilierea armonioasă între valorile kantiene cu caracter raţional, ca idealuri
logice cu realitatea zilnică care este inferioară acestor idealuri dar spre care tinde totuşi, precum şi
concilierea dintre aceste idealuri cu incoerenţa unor legislaţii diferite în timp şi spaţiu.
Rudolf Stammler, alt reprezentant al ªcolii de la Marburg, abordează dreptul ca domeniu specific
al voinţelor umane. Dreptul este înainte de toate voinţă, pentru că el este un mod de a ordona actele
umane, de a armoniza scopurile individuale. Un raport juridic este drept dacă idealul social spre care
tinde este o comunitate de persoane care raţionează în mod obiectiv, propunânduşi fiecare ca scopuri,
scopurile raţionale ale celorlalţi. A realiza justiţia înseamnă a înlătura scopurile (şi normele) care
contrazic pe cele general acceptate.
Departe de a fi un curent pe deplin unitar ceea ce am numit „idealismul în drept” cunoaşte abordări
diferite, interferenţe cu alte şcoli şi curente, probleme controversate.
Sunt analizate aici, de către unii autori aspecte privitoare la filosofia modernă a valorilor,
fenomenologie, existenţialism etc. (ex. W. Friedmann).
Astfel, pentru G. Radbruch, dreptul constă întro totalitate de fapte şi relaţii care au ca scop
realizarea justiţiei. Dreptul nu poate fi înţeles decât în unitate efectivă cu valorile culturale. Filosofia
dreptului trebuie să clarifice fundamentele filosofice ale valorilor şi postulatelor juridice, să analizeze
sistemele juridice posibile, afinităţile şi contradicţiile existente în cadrul acestora, fără să aibă datoria de
a alege între valori opuse. În această privinţă va decide viaţa (G. Radbruch).
Unul dintre aspectele cele mai importante ale gândirii neokantiene este întruchipat de
fenomenologie curent de gândire cu o denumire apreciată ca destul de vagă (de la lucrarea fundamentală
a lui Edmund Husserl, „Ideen zu einer reinen Phenomenologie”, 1913) de către W. Friedmann, şi care
cuprinde numeroase variante în filosofia modernă, care au ca temă comună postulatul că antinomia
kantiană între individ şi lume, între categoriile gândirii şi lucrurile desemnate de acestea poate fi depăşită
prin perfecţionarea «datului imediat» în lumea conştiinţei, prin experienţa concretă şi directă a
fenomenelor percepute plenar, indivizibil şi nemijlocit.

124
 Valoarea dreptului e întotdeauna legată de un loc anumit, de un anumit cerc de persoane, de un
anumit interval al istoriei, dreptul fiind în acelaşi timp fixat în norme rigide, întro lume care nu cunoaşte
„îndoiala” (Husserl).
Existenţialismul (Heidegger, Jaspers, Sartre), curent filosofic de mare rezonanţă în
contemporaneitate, se preocupă de existenţa şi lupta pentru devenirea individului întro lume în care
acesta este „aruncat”. Astfel, pentru Sartre „Omul este ceea ce face el din sine”, fiind „condamnat să fie
liber”, iar prin aceasta „este responsabil de tot ce face”.
Din perspectiva filosofiei dreptului se poate remarca încă o dată, întro manieră specifică, faptul că
lupta pentru realizarea de sine a individului nu se poate face decât în cadrul ordinii sociale, al unui
minimum de reguli pentru viaţa în comun a indivizilor, în condiţii care permit fiecăruia să se realizeze,
fără teama de haos. Sa apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe terenul filosofiei
dreptului o nouă perspectivă a vechiului conflict între exigenţele colectivităţii şi revendicările
individului, tentativa de a revoluţiona conflictul aparent insolubil între ierarhia de valori eternă şi rigidă
a dreptului natural şi relativismul modern care lasă la latitudinea individului să decidă între valorile în
contradicţie, în funcţie de convingerea sa.
Sa deschis calea pentru aprecierea acestui conflict întro ordine juridică concretă, având în vedere
echilibrul între valori şi interese, întro colectivitate dată la un moment dat (Friedmann).

3. Şcoala istorică a dreptului

A apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Germania. Fondatorul ei este Savigny. Alţi
reprezentanţi sunt Hugo şi Puchta. Am relevat faptul că pentru susţinătorii acestei şcoli „Dreptul este o
operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci se creează singur ca un fenomen natural şi ca limba, arta,
literatura populară. El este o oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi
oglindeşte întreaga istorie a poporului”. (Savigny). Dreptul este, în ultimă instanţă Volksgeist (spiritul
poporului). Cutuma, nu legea reprezintă izvorul principal al dreptului. Legiuitorul nu are putere creatoare
în drept. El este numai un organ care exprimă comunitatea spirituală a poporului. Sa apreciat că şcoala
istorică a dreptului explică instituţiile juridice ca fapte istorice, în lumina istoriei unui popor, a unei
epoci. Ea nu explică însă suficient ceea ce este conştiinţa colectivă şi nu lasă loc intervenţiei raţionale
pentru realizarea progresului în drept (M. Djuvara).

4. Orientarea biologică în drept

Creatorul acestei orientări este Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluţiei biologice
elaborată de Charles Darwin. În celebra sa lucrare „Originea speciilor” (1859) Darwin expune teoria sa,
în conformitate cu care lupta pentru viaţă obligă speciile animale, între care şi omul ca fiinţă animală să
se adapteze continuu condiţiilor de existenţă pentru a supravieţui. Spencer arăta că individul se adaptează
condiţiilor sociale după principiul eredităţii. Prin adaptarea la necesităţile vieţii sociale, specia umană
dobândeşte anumite experienţe pe care le lasă moştenire generaţiei următoare. Ceea ce este experienţă
pozitivă şi ajută la supravieţuire, devine instinct la următoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin
astfel instincte bazate pe experienţe care au învăţat generaţia precedentă modul cel mai util de viaţă care
ia permis să supravieţuiască. Conform acestei evoluţii, al cărei rezultat este controlat de legităţi
biologice, individul achiziţionează ca urmare a faptului că ereditatea transformă gradual experienţa în
instinct un sentiment din ce în ce mai profund al datoriei sociale.
Plecând de la aceste premise, total diferite de acelea de la care a plecat gândirea kantiană, Spencer
ajunge să definească maxima dreptului întro manieră asemănătoare lui Kant: „Toţi oamenii pot face ceea
ce lor le place, cu condiţia să nu aducă atingere libertăţii egale a celorlalţi” şi deduce un număr de drepturi
naturale ale individului (dreptul de proprietate, libertatea muncii, a cuvântului etc.). El propune
temperarea dreptului individual, făcând apel la anumite principii de „echitate corectivă”, acceptând că

125
libertatea trebuie să fie însoţită de sentimentul responsabilităţii, atenuând astfel sau chiar anulând uneori
relativismul său biologic.
În planul evaluării acestei orientări, sa remarcat faptul că utilitarismul biologic în drept
evidenţiază necesitatea adaptării şi perfecţionării instituţiilor juridice pentru a putea soluţiona fiecare caz
concret, concepute ca nişte componente importante ale organismului social, de funcţionarea cărora
depinde adaptarea societăţii la mediul natural, supravieţuirea societăţii însăşi. Se ignoră însă, întrun plan
mai larg, raportul dintre biologic şi social, specificitatea societăţii umane.

5. Pozitivismul în drept

Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne care prin noile descoperiri
ştiinţifice în astronomie, biologie, chimie, fizică etc. a afectat profund concepţiile filosofice despre om,
cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile pure ci faptele, experienţa,
practica, metodele experimentale, empiriste, de observare a faptelor. Una dintre primele interpretări
filosofice ale noii orientări îi aparţine lui Auguste Comte („Curs de philosophie positive”, 18301842)
care consideră faza ştiinţifică sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza
teologică şi cea metafizică. Termenul de pozitivism în filosofie nu are o semnificaţie unică, general
acceptată, el desemnând şi alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul, pozitivismul logic
(W. Friedmann).
Semnificaţia centrală care ne interesează din perspectiva filosofiei dreptului constă în respingerea
oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii transcedentale şi în încercarea de a orienta exclusiv
cunoaşterea juridică spre realităţile economice, sociale, politice, juridice, lingvistice etc.
Se pot distinge numeroase variante, clasificate în mod diferit de diverşi autori. Am optat, din
considerente didactice, pentru prezentarea, extrem de sumară şi întro anumită ordine a următoarelor
variante: utilitarismul; pozitivismul sociologic; pozitivismul pragmatic; pozitivismul analitic.

5.1. Utilitarismul
Reprezintă într-un anume sens o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei politice şi al
filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Astfel Bentham abordează empiric înţelegerea dreptului,
întro manieră individualist utilitară. Bentham apreciază că natura a plasat omul sub imperiul plăcerii şi
al suferinţei. Aceste sentimente eterne şi irezistibile trebuie să facă obiectul studiilor moraliştilor şi
legiuitorului. Principiul utilităţii subsumează toate aspectele ce ţin de cele două motive. Dreptul trebuie
să slujească utilitatea. Plăcerea şi suferinţa înlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi
imoralitate. Scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un cât mai mare număr de
oameni.
John Stuart Mill încearcă o sinteză între dreptate şi utilitate relevând subordonarea interesului
individual faţă de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi educaţie. Rudolf von
Ihering, aşa cum am arătat pe larg, accentuează teza în conformitate cu care dreptul urmăreşte să
concilieze interesele individului cu interesele societăţii, să le echilibreze, acesta fiind scopul dreptului.
Sa remarcat însă critic că dreptul este subordonat aprecierilor morale. Dreptul nu apără orice interes, ci
doar interesul just (Mircea Djuvara).

5.2. Pozitivismul sociologic

Acesta se conturează în măsura în care este cercetată ştiinţific tot mai aprofundat, orientarea care
subliniază că „centrul de greutate al evoluţiei dreptului trebuie căutat în societatea însăşi” (Ehrlich), în
măsura în care sociologia dreptului capătă un statut ştiinţific propriu. Aceasta înseamnă delimitarea unui
obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială integrală a dreptului în geneza, structura,
dinamica şi funcţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare a fenomenelor juridice (R.
Treves). În acest sens se face apel la metodele sociologiei generale: observaţia sociologică, analiza de

126
conţinut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz dar şi la metodele utilizate în general în ştiinţele
sociale: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc. (M. Grawitz), aceste metode fiind
adaptate realizării obiectivelor sociologiei dreptului. Majoritatea autorilor relevă faptul că sociologia
dreptului este o sociologie de ramură, o disciplină ştiinţifică independentă care studiază fenomenele
juridice în exterioritatea acestora, în raporturile pe care le au cu alte fenomene juridice, cu cele morale,
politice, economice etc., cu sistemul social global. În contemporaneitate se constată un proces de
specializare, de apariţie a unor sociologii juridice particulare, plecând fie de la categoriile dreptului, fie
plecând de la acelea ale sociologiei (J. Carbonnier): sociologia dreptului penal, sociologia dreptului civil,
sociologia legislativă, sociologia judiciară ş. a.

5.3. Pozitivismul pragmatic

Este considerat de către unii autori ca fiind cel mai bine reprezentat de către realismul juridic
american şi realismul juridic scandinav (W. Friedmann, S. Popescu ş. a.).
a) Realismul juridic american
Această tendinţă adoptată de către juriştii americani a avut suportul în noua versiune a
pozitivismului denumită pragmatism „care se detaşează de abstracţii şi insuficienţe, de soluţii verbale,
de principii fixe, sisteme închise, pretenţii absolute şi originare… El se întoarce complet şi cu exactitate
spre fapte, spre acţiune, spre putere”… (W. James). În acest sens trebuie folosită o logică şi o teorie a
cercetării consecinţelor probabile „mai experimentală şi mai suplă” (J. Dewey).
Pe terenul dreptului orientarea realistă americană apare ca o reacţie împotriva conceptualismului
din ştiinţa angloamericană a secolului al XIX-lea şi are ca fondatori pe J. C. Gray şi O. W. Holmes.
Ceea ce contează cu adevărat în drept nu sunt propoziţiile normative, conceptele, ci conduita
practică a persoanelor oficiale, modul real în care se soluţionează litigiile. „Această acţiune de a face
ceva privind litigiile, de a o face în mod raţional, este ceea ce revine dreptului, ca şi oamenii care au
această sarcină ca oficianţi ai dreptului, judecători sau şerifi, funcţionari sau avocaţi. Ceea ce fac aceste
persoane oficiale în legătură cu litigiile este dreptul însuşi” (K. L. Llewellyn).
Toată chestiunea este ceea ce decid în fapt tribunalele, iar profeţiile asupra a ceea ce vor face
tribunalele înseamnă dreptul (O. W. Holmes). În drept factorul logic nu este unic. O importanţă deosebită
o au factorii nonlogici: interese, emoţii, mediul social, personalitatea judecătorului. De pildă autori ca
Haines, Schroeder şi alţii au făcut studii asupra corelaţiei dintre personalitatea judecătorului reflectată în
antecedentele biografice (curriculum vitae) şi reacţia lor „juridică” probabilă în soluţionarea diferitelor
cauze. Dreptul este apreciat ca un instrument afectat realizării unui scop întrun context dinamic:
„Dreptul, ca şi societatea este întrun flux permanent, dar dreptul se mişcă încet, în timp ce viaţa se mişcă
repede în jurul lui, fapt pentru care unele legi se pot rupe de viaţă”. Dreptul ca activitate organizată, ca
instrument de control social are ca funcţie fundamentală unitatea şi coerenţa comunităţii, dirijarea
grupului social întro direcţie pozitivă (K. K. Llewellyn).
Pentru a pune de acord dreptul cu transformările sociale trebuie să se atribuie un rol discreţionar
instanţelor judecătoreşti. Fiecare caz este unic şi reclamă soluţii creatoare, netutelate de autoritatea
tradiţională a dreptului. Pentru administrarea civilizată a justiţiei „dreptul trebuie să devină pragmatic pe
faţă” să vină în întâmpinarea nevoilor civilizaţiei moderne. În această viziune judecătorul este înţelept
şi creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă şi o evaluare a rezultatelor
sociale puse în joc în fiecare cauză. Dreptul din ceruri, plutind deasupra existenţei omeneşti este lipsit
de valoare. Principiile, normele, conceptele pot constitui dreptul pentru jurişti, dar nu pentru restul
omenirii. Pentru omul simplu, dreptul înseamnă ceea ce au hotărât şi vor hotărî instanţele şi nu pure şi
vagi generalizări (J. Franck).
Evaluarea acestui curent juridic poate releva elementele de raţionalizare şi modernizare ale
dreptului pentru ca acesta să fie în acord cu progresul civilizaţiei dar şi ignorarea (relativă) a rolului
conceptelor juridice, sau opacitatea faţă de valori (poziţie reconsiderată în abordările mai recente).
b) Realismul juridic scandinav

127
 Deşi asocierea unei mişcări particulare a gândirii juridice sau politice cu aspecte naţionale sau
regionale este rară, abordarea dreptului de o manieră caracteristică justifică acest lucru atât în cazul
realismului american cât şi în cazul realismului scandinav (W. Friedmann).
Realismul scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi are ca
reprezentanţi pe Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Realismul scandinav este o critică filosofică
îndreptată împotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge filosofia dreptului
natural, orice idee de justiţie absolută care controlează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care
substituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranităţii statului modern, care reclamă
supunerea necondiţionată a supuşilor faţă de stat, care le atribuie drepturi şi obligaţii.
La problema centrală a legitimării şi definirii dreptului pozitiv ca expresie a unei „voinţe
colective”, a unei „voinţe de stat”, se argumentează că este imposibil să se dovedească empiric că statul
sau colectivitatea ar putea fi organisme capabile de voliţiune (K. Olivecrona). Dacă se consideră dreptul
ca expresie a voinţei anumitor persoane care conduc societatea, rămân neexplicate raporturile dintre
puterea reală a persoanelor conducătoare şi validitatea dreptului. În general expresia „dreptul ca voinţă
de stat” implică un raţionament vicios, deoarece statul determină dreptul iar statul ca subiect de drept
purtător de drepturi şi obligaţii este fundamentat şi limitat prin drept (A. Hagerstöm).
Noţiunea de norme juridice, ca expresie a unei voinţe generale (considerată o ficţiune) a fost
înlocuită cu noţiunea de „imperative independente”, a căror totalitate reprezintă dreptul şi care permit
funcţionarea unei forţe organizate fără de care viaţa în comunitate ar fi imposibilă (Olivecroma). Se
neagă astfel realitatea drepturilor şi obligaţiilor, drepturile pozitive nefiind mai reale decât drepturile
naturale dacă ele nu sunt garantate de o putere efectivă, iar îndatoririle nu sunt altceva decât „o pură
presiune de fapt”. Funcţia practică a normelor juridice este aceea de a dirija comportamentul
justiţiabililor, prin utilizarea unor mecanisme psihologice care se declanşează la persoanele aflate sub
imperiul acţiunii acestor norme. Dreptul nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri
organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea
lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat întro societate concretă de interesul
social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea corporală, sufletească, a proprietăţii, libertatea
de acţiune etc.). În această viziune nu sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează
legea (considerată marea eroare a ştiinţei tradiţionale a dreptului) ci sentimentele de justiţie sunt ghidate
de lege, de modul în care aceasta se aplică în concret.
Mecanismul juridic înţeles ca ansamblu de activităţi legislative, administrative şi judiciare, trebuie
să funcţioneze în afara oricărei ideologii şi să asigure cel mai bun echilibru posibil între exigenţele
sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale întro anumită comunitate (Lundstedt).
Validitatea normelor juridice este dată prin îndeplinirea condiţiei acceptării.

Se are în vedere că normele fundamentale cuprinse în Constituţie au, ca urmare a unei convenţii
sociale calitatea validităţii juridice, fapt ce fundamentează validitatea celorlalte norme juridice care sunt
conforme cu normele constituţionale (T. Strömberg).
Realismul scandinav consideră că ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori care
nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci în raport de necesităţile sociale care se schimbă în funcţie de
moment, ţări şi împrejurări.
Acestuia i s-ar putea obiecta, între altele, că această scară de valori nu are totuşi numai dimensiunea
relativităţii ci trebuie să conţină în mod complementar elemente perene, exprimate în principiile
dreptului, în justiţie, ca valoare originară a dreptului.

5.4. Pozitivismul analitic

Pentru pozitivismul analitic orice drept este numai drept pozitiv în afară de acesta nu există altul
(Bergkohm). Dreptul este o creaţie a statului, a cărei autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintro epocă dată şi dintrun stat dat. Din perspectiva

128
pozitivismului analitic această realitate normativă cât şi realitatea conceptelor juridice constituie obiectul
veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului.
Profesorul H. L. A. Hart reţine următoarele note definitorii ale pozitivismului analitic în ştiinţa
juridică contemporană:
 afirmaţia că legile sunt comandamente ale fiinţei umane;
 afirmaţia că nu este necesară raportarea dreptului la morală, a dreptului aşa cum este, la dreptul
aşa cum ar trebui să fie;
 afirmaţia că analiza conceptelor juridice trebuie întreprinsă în mod separat de cercetarea
istorică a cauzelor şi originii legilor, de cercetările sociologice privind dreptul şi alte fenomene
sociale, de critica sau aprobarea dreptului, făcute din unghiul de vedere al moralei sau al scopurilor
şi funcţiilor dreptului;
 sistemul juridic este un sistem logic „închis” din care se pot deduce, prin mijloace logice,
decizii juridice corecte, având la bază norme juridice prestabilite, fără luarea în considerare a
scopurilor sociale, a politicii şi a normelor morale.
Având precursori precum J. Bodin sau Machiavelli, juristul englez John Austin a încercat să
elaboreze un sistem de pozitivism analitic în domeniul dreptului în contextul statului modern. El a
substituit ordinul suveranului (statul) oricărui ideal de justiţie. A definit dreptul ca normă impusă pentru
a fi guvernată o fiinţă inteligentă de către o altă fiinţă inteligentă care are puterea de partea sa. Dreptul
pozitiv sau „dreptul propriuzis” se caracterizează prin patru elemente: comandament (ordin), sancţiune,
îndatorire şi suveranitate. Teoria lui J. Austin a fost acceptată şi dezvoltată de R. von Ihering, G. Jellinek
ş. a.
Ihering a demonstrat că dreptul depinde de constrângere, iar constrângerea constituie monopol al
statului.
Georg Jellinek evidenţiază patru trăsături ale normelor juridice:
 sunt norme privind conduita exterioară a oamenilor, aplicabile în raporturile dintre ei;
 sunt norme care provin de la o autoritate exterioară;
 forţa obligatorie a acestor norme este garantată de o putere exterioară;
 anumită eficacitate a normelor juridice.
Concepţia lui H. Kelsen, teoria pură a dreptului, contribuţiile ªcolii de la Viena, cât şi ale lui H. L.
A. Hart (filosofia analitică a dreptului) asupra cărora ne vom opri pe larg, neam oprit pe larg, inclusiv
asupra unor accente critice, constituie de asemenea momente specifice remarcabile ale evoluţiei
pozitivismului analitic în drept. Vom prezenta de asemenea sintetic,concepţiile lui Rawls şi Habermas,de
mare rezonanţă în filosofia contemporană a dreptului.

6. Hans Kelsen (1881-1973)

Hans Kelsen este un jurist austriac americanizat; a predat timp îndelungat la Viena şi apoi la Köln.
Din cauza persecuţiilor a părăsit Germania nazistă, apoi a ţinut cursuri la Geneva şi în Statele Unite.
Lucrarea lui cea mai importantă este „Reine Rechtslehre” (Teoria pură a dreptului). Ea a fost apreciată
ca expresia cea mai desăvârşită a pozitivisimului juridic şi a normativismului, respingând în totalitate
poziţiile dreptului natural, ale sociologiei sau ale şcolii istorice a dreptului.
H. Kelsen explică raţiunile acestei lucrări în următorii termeni: „Fiind o teorie, ea îşi propune
numai şi în exclusivitate săşi cunoască obiectul, adică să stabilească ce este dreptul şi cum este el. Ea nu
mai încearcă în nici un fel să spună cum ar trebui să fie sau cum trebuie el făcut. Întrun cuvânt, ea vrea
să fie ştiinţă a dreptului şi nu politică juridică. De ce sa intitulat teoria „pură” a dreptului? Pentru a scoate
în evidenţă că am dorit efectiv să asigurăm o cunoaştere a dreptului, numai a dreptului, excluzând din
corpul acestei cunoaşteri tot ce nu ţine de noţiunea exactă a acestui obiect. În alţi termeni lucrarea vrea
să debaraseze ştiinţa dreptului de toate elementele carei sunt străine”. Aşadar, o teorie pură a dreptului
nu trebuie să se lase contaminată de politică, etică, sociologie sau istorie. Sarcina ei este cunoaşterea a

129
tot ceea ce este esenţial şi necesar în drept, ea fiind liberă în consecinţă de tot ceea ce este schimbător şi
fortuit.
Reputatul autor W. Friedmann relevă faptul că afirmaţia fundamentală care stă la baza teoriei
kelsiene este aceea că dreptul este o ierarhie de norme nu o succesiune de cauze şi efecte cum este cazul
legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. Se preia astfel distincţia kantiană dintre lumea a ceea ce
există (Sein), care stă sub semnul cauzalităţii, obiect al ştiinţelor naturii, şi lumea a ceea ce ar trebui să
fie (Sollen), obiect al ştiinţelor normative (ex. dreptul şi morala) unde nu funcţionează principiul
cauzalităţii, ci acela al imputaţiei (Zurechnung).
Ex: dacă este încălzit un metal se dilată (Sein): dilatarea este cauzată de încălzire.
Exemplu de imputaţie în ştiinţele normative: un hoţ trebuie pedepsit (Sollen); furtul nu este cauza
pedepsei, pedeapsa nu este efectul furtului.
În ansamblul lor, premisele teoriei pure a dreptului au fost sintetizate în felul următor:
– scopul teoriei dreptului este să readucă haosul şi multiplicitatea la unitate;
– teoria pură a dreptului este ştiinţă. Ea nu vizează dorinţa sau voinţa în drept, ceea ce trebuie să
fie în drept ci ceea ce este;
– ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă, nu o ştiinţă a naturii;
– teoria dreptului ca ştiinţă normativă nu are îndatorirea de a cunoaşte eficacitatea normelor
juridice;
– o teorie a dreptului este formală; ea vizează ordonarea şi prezentarea unui conţinut de o manieră
specifică;
– raportul dintre teoria dreptului şi un sistem particular de drept pozitiv este acela dintre dreptul
posibil şi dreptul manifest.
În viziunea lui H. Kelsen, norma juridică se caracterizează prin 5 trăsături: imperativul ipotetic,
constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi eficacitatea.
Astfel, dacă norma morală este un imperativ categoric, fără condiţii, aşa cum a spuso Kant, fără de
ce, fără pentru că (ex: „Să nu minţi”), norma juridică este un imperativ, prevederile sunt subordonate
unei condiţii (ex: Dacă nu-ţi plăteşti datoriile, îţi vor fi confiscate bunurile).
Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii, o constrângere organizată, specifică în
raport cu norma morală.
A treia condiţie de îndeplinit pentru ca o normă să fie juridică este validitatea. Ea provine dintro
normă superioară, preexistentă, deoarece norma juridică este concepută ca „o componentă de sistem”,
dreptul nerezultând niciodată dintro normă juridică.
A patra condiţie subliniază tocmai că dreptul constituie un sistem ordonat, coerent. Această
ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice: „Ordinea juridică nu este
un sistem de norme juridice situate toate la acelaşi nivel, ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse, o
piramidă sau, altfel spus, o ierarhie formată dintrun anumit număr de niveluri sau straturi de norme
juridice. Coeziunea sa rezultă din relaţia dintre elemente, care decurg din faptul că validitatea unei norme
legate corespunzător de o alta se fondează pe aceasta din urmă, că, la rândul ei, crearea acesteia din urmă
a fost condiţionată de altele, care la rândul lor constituie fundamentul validităţii sale”.
Se ajunge astfel, din treaptă în treaptă, la norma cea mai înaltă, cea mai abstractă şi generală
(Grundnorm). Deci orice sistem juridic nu este altceva decât o ierarhie de relaţii normative. La fiecare
nivel de norme juridice, cuprins între norma cea mai înaltă Grundnorm – şi norma cea mai de jos,
concretă, individualizată, (practic, actul de aplicare) există un anumit grad de generalitate, de generare
a dreptului dar şi de aplicare.
Astfel, o lege elaborează norme generale care sunt în acelaşi timp concretizări ale principiilor
stabilite de Grundnorm. Sau hotărârea judecătorească aplică dreptul dar îl şi creează prin interpretarea
conceptelor şi a stabilirii unor reguli generale în situaţii noi. Care este însă temeiul normei fundamentale
(Grundnorm)? La această întrebare esenţială H. Kelsen răspunde că ea nu face parte dintro teorie pură a
dreptului. Bună sau rea norma fundamentală nu este susceptibilă de a fi dedusă, fiind un postulat, o

130
„ipoteză iniţială, natura acesteia formând obiectul ştiinţei politice, eticii sau religiei. Teoria pură a
dreptului are deci ca obiect exclusiv relaţiile normative din cadrul sistemului dreptului.
În al cincilea rând o normă juridică nu este valabilă decât dacă ea este efectivă, se bucură de o
anumită eficacitate. De aceea „Dreptul nu poate exista în absenţa forţei, dar el nu este identic cu forţa.
Dreptul este o anumită dispunere, o anumită organizare a forţei”. Din concepţia lui H. Kelsen asupra
dreptului, rezultă între altele, ceea ce sa numit monismul lui H. Kelsen: identitatea statului cu dreptul; a
dreptului obiectiv cu cel subiectiv; a dreptului public cu cel privat; a dreptului naţional cu cel
internaţional.
„Identificarea statului cu dreptul, faptul de a recunoaşte că statul este un sistem juridic, este
condiţia necesară a unei adevărate ştiinţe a dreptului. Încercarea de a legitima un stat ca «stat de drept»
este în realitate perfect inadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate un stat
de drept”. Statul se identifică cu dreptul pentru că el nu este altceva decât un sistem juridic, un sistem de
conduită umană şi o ordine de constrângere socială. Statul nu poate fi şi acţiona decât în virtutea
normelor juridice care îl califică, ca atare. Decurgând din dreptul obiectiv, dreptul subiectiv în
concepţia lui H. Kelsen nu este decât un aspect al celui dintâi, o tehnică pe care dreptul o poate adopta
sau nu în efectuarea tranzacţiilor juridice. Obligaţiile juridice sunt însă de esenţa dreptului deoarece
dreptul nu este altceva decât un sistem de a fi al obligaţiilor. Se detaşează astfel dreptul pur de şcoala
dreptului natural, de orice teorie politică privitoare la drepturile inalienabile ale individului.
După Kelsen nu se justifică nici distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat, deoarece acesta
din urmă nu este decât o formă de creaţie a unor norme juridice particulare în care instituţia proprietăţii
private ocupă un loc central. În contextul în care dreptul este un sistem relaţional între norme care derivă
unele din altele, fiecare normă întemeinduse pe o normă superioară, acest sistem instituind obligaţii
corespunzătoare, voinţa părţilor în dreptul privat nu instituie niciodată prin ea însăşi o obligaţie juridică,
nefiind decât o condiţie stipulată de ordinea juridică pentru a se da o sancţiune juridică.
În fine nu se justifică nici distincţia între dreptul naţional şi dreptul internaţional deoarece trebuie
„estompată şi apoi ştearsă linia de frontieră care separă dreptul internaţional de dreptul de stat, astfel
încât scopul ultim al evoluţiei reale a dreptului, care tinde spre o centralizare crescândă, apare ca fiind
unitatea organică a unei comunităţi universale şi mondiale…
Nu există decât o unitate ştiinţifică a totalităţii dreptului: altfel spus este posibilă înţelegerea
ansamblului dreptului internaţional şi a sistemelor de stat ca un sistem unitar de drept”.
Se aplică şi aici tezele concepţiei sale asupra problemelor privind fundamentarea dreptului
internaţional în relaţia cu suveranitatea statelor. Astfel, se argumentează de către Kelsen, dacă normele
dreptului internaţional trebuie să fie obligatorii pentru state, ele trebuie să se sprijine pe o ordine
internaţională superioară autorităţii statelor. Acceptarea postulatului „Pacta sunt servanda” (convenţiile
sunt încheiate pentru a fi respectate) în dreptul internaţional înseamnă recunoaşterea unei autorităţi
juridice superioare care limitează suveranitatea statelor, fac din acestea unităţi care se înscriu în ierarhia
sistemului dreptului conceput întrun mod unitar, la scară mondială.
Kelsenismul se înscrie cu o contribuţie titanică la dezvoltarea gândirii juridice şi este departe de
aşi fi epuizat semnificaţiile. Sa relevat, între altele, aportul său specific, în ceea ce priveşte rigoarea
conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea relaţiilor dintre norma fundamentală şi
celelalte norme juridice, conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de concretizare,
raţionalitatea structurilor dreptului etc.
În acelaşi timp i sau reproşat negarea caracterului de ştiinţă socială, ştiinţei dreptului; ignorarea
temeiurilor dreptului „Grundnorm” apărând ca o ficţiune ce poate valida şi voinţa conducătorului în
regimurile fasciste şi totalitariste; contradicţiile implicate în modul în care Kelsen concepe ordinea
internaţională.

7. H. L. A. Hart

131
 Profesor britanic, personalitate reprezentativă a filosofiei analitice a dreptului, importantă orientare
a gândirii juridice occidentale, H. L. A. Hart aparţine grupului intitulat „New Analitical Jurist” din care
fac parte şi R. S. Summer, R. Dworkin şi M. Cohen. Lucrarea lui H. L. A. Hart „The concept of Law”,
publicată în 1961 la Oxford, este de referinţă în literatura de specialitate. Nu de puţine ori problematica
congreselor mondiale de filosofie a dreptului şi filosofie socială din ultimele 23 decenii a cuprins
comunicări ştiinţifice care au situat în prim plan direct sau în conexiune cu alte aspecte concepţia lui H.
L. A. Hart. Încercăm să prezentăm în continuare doar câteva coordonate fundamentale ale acestei
concepţii, analizate pe larg şi nuanţat în România de către reputata autoare Sofia Popescu.
„Zona” în care explorează filosofia analitică este zona gândirii şi a limbajului, pentru a căuta
esenţele juridice în sensul conceptelor şi al expresiilor juridice. H. L. A. Hart operează o trecere de la
analiza logic formală, la o analiză neformală, punând în valoare valenţele limbajului comun, pledând
pentru utilitatea doctrinară şi practică a analizei acestui limbaj, care trebuie epurat şi precizat, acest lucru
având efecte benefice în drept.
H. L. A. Hart pretinde că ar putea obţine o definiţie a dreptului exclusiv prin elucidarea conceptului
de drept şi că analiza conceptuală ar fi instrumentul adecvat pentru descoperirea naturii instituţiilor
juridice, indiferent de deosebirile dintre societăţile în care poate fi regăsită ordinea de drept. Această
analiză este considerată distinctă de investigarea istorică a originilor şi cauzelor legilor, de investigarea
sociologică a raporturilor dintre drept şi alte fenomene sociale precum şi de cercetarea dreptului prin
prisma scopurilor şi funcţiilor sale.
H. L. A. Hart susţine că fiecare normă, fiecare expresie juridică, fiecare termen, are o accepţie
centrală unică, nesusceptibilă de dispute, determinată de uzajul lingvistic comun şi care poate fi
descoperită prin analiza contextului şi referinţa la limbajul comun.
Aşa de pildă, exemplifică Hart, problema personalităţii morale (persoana juridică n.n.) este
controversată în ceea ce priveşte natura acesteia. Unii sunt partizanii teoriei «realiste» care au în vedere
existenţa reală a grupului de oameni ce formează acest subiect colectiv de drept, alţii consideră că nu
este vorba decât de o ficţiune, neputând fi vorba ca realmente acest grup să aibă voinţă juridică. Această
problemă poate fi „decodificată” şi rezolvată consideră profesorul britanic prin apelul la limbajul uman,
problema: „Ce este o persoană morală?” trebuie conexată cu întrebarea „În ce condiţii dreptul atribuie
responsabilităţi persoanelor morale?”
H. L. A. Hart arată că cel mai adesea judecătorii ţin seama de sensurile standard cuprinse în normele
juridice, pe care le aplică uneori mecanic, fără distincţii, fără să ţină seama de cazurile speciale, „din
penumbră”. Astfel în cazul interdicţiei intrării vehiculelor în parcurile publice, dacă în cazul
automobilelor situaţie standard nu există nici un dubiu, există însă cazuri speciale, „din penumbră”, cum
le numeşte el (al bicicletelor, patinelor cu rotile, automobilelorjucării), a căror intrare sub incidenţa
termenului general „vehicul” este discutabilă. De aceea este necesar, conchide Hart ca în cea mai
elementară formă de reglementare normativă să existe un nucleu precizat al sensului stabil pentru
termenul folosit în normă în care să se regăsească atât cazurile standard, cât şi cazurile speciale „din
penumbră”.
H. L. A. Hart subliniază faptul că dimensiunea normativă a dreptului este o dimensiune constitutivă
şi critică reducerea dreptului la ceea ce fac instanţele aşa cum procedează adepţii realismului american
(K. N. Llewellyn, O. W. Holmes etc.), argumentând că realităţile juridice privind aplicarea dreptului
(instituirea şi competenţa instanţelor de judecată etc.) sunt fundamentate pe norma juridică.
Profesorul britanic remarcă generalitatea şi permanenţa ca elemente definitorii ale normelor
juridice şi atrage atenţia asupra faptului că dreptul nu trebuie limitat la funcţia sa represivsancţionatoare,
de control social şi soluţionare a litigiilor.

Funcţiile sale esenţiale se manifestă în afara instanţelor, în viaţa socială prin norme juridice care
nu impun drepturi şi obligaţii ci oferă indivizilor mijloace de a crea în anumite condiţii, conform unor
proceduri stabilite şi în limitele aparatului coercitiv al dreptului „structuri de drepturi şi îndatoriri, de a

132
modela relaţiile lor juridice prin intermediul contractelor, testamentului etc. ceea ce evidenţiază valenţele
constructive ale dreptului”.
H. L. A. Hart concepe dreptul ca unitate a normelor primare şi a normelor secundare. Prin norme
primare autorul înţelege acele norme fundamentale care impun obligaţii, prescriu pentru fiinţele umane
abţinerea de la o anumită conduită. Prin norme secundare, înţelege acele norme care conferă
împuterniciri publice, parazitare în raport cu primele şi care oferă posibilitatea ca, îndeplininduse
anumite acte sau pronunţânduse anumite cuvinte, fie să se introducă noi norme de tip primar, fie să se
abroge sau să se modifice cele vechi.
Menirea normelor secundare este aceea de a remedia dezavantajele normelor primare, respectiv
caracterul lor static, incertitudinea asupra lor şi ineficacitatea presiunii sociale care asigură menţinerea
acestor norme. Ultimul dezavantaj ar fi determinat de faptul că aplicarea sancţiunilor pentru încălcarea
normelor primare, implicând folosirea forţei, nu este realizată de agenţii calificaţi, ci de grupul social în
întregul său sau de victime.
Normele secundare remediază deficienţele enumerate, în primul rând prin introducerea „normei de
recunoaştere” (rule of recognition) care stabileşte una sau mai multe trăsături ce pot fi considerate ca
decisive pentru ca norma care le posedă să fie susţinută prin presiunea socială exercitată de grup (de
exemplu identificarea normelor primare de obligare prin inserarea unei liste sau textului autentic al
normelor întrun document scris, edictarea de către un anumit organ). Astfel, „norma de recunoaştere”
oferă un semn distinctiv, furnizează germenele ideii de validitate juridică, conferă autoritate normei. H.
L. A. Hart constată că „norma de recunoaştere” nu este enunţată, existenţa ei manifestânduse în
expresiile de identificare a normelor particulare, ca de exemplu: „Legea prevede că…”.
Pentru combaterea caracterului static al normelor primare, Hart propune ca remediu „normele de
schimbare” (rules of change), ca fiind acele norme care împuternicesc un individ sau un grup de persoane
să introducă noi norme juridice primare şi să elimine vechile nome. Ca remediu pentru ineficacitatea
presiunii sociale intervine o a treia categorie de norme secundare, acelea care abilitează indivizii să
statueze cu autoritate dacă o „normă primară” este încălcată, îi împuternicesc să elaboreze „normele de
decizie” (rules of adjudication). Ele permit definirea unor concepte juridice definitorii privind aplicarea
dreptului, precum „judecător”, „tribunal”, „putere jurisdicţională”, „hotărâre judecătorească”.
În concepţia lui Hart, condiţiile minimale de existenţă ale unui sistem juridic sunt:
 respectarea de către majoritatea populaţiei a normelor juridice valabile, conform criteriilor de
validitate;
 admiterea de către autorităţi a normelor de recunoaştere, de schimbare şi decizie, ca modele
publice şi comune de conduită.
Filon important al gândirii juridice contemporane, concepţia profesorului britanic relevă între altele
specificitatea gândirii juridice şi a limbajului juridic, virtuţile analizei conceptuale, importanţa instituirii
unor concepte juridice, complexitatea relaţiilor dintre realitatea socială şi normele juridice, valenţele
constructive ale dreptului în viaţa socială etc.
În acelaşi timp, această concepţie nu este scutită de remarci critice, ca de pildă cele referitoare la
unele inconsecvenţe logice (M. Golding); abordarea exclusiv normativistă a standardelor în drept (R.
Dworkin); acceptarea unor presupoziţii care ţin de o filosofie relativistă în problema analizei de sens a
conceptelor (W. Friedmann) etc.

8. J. Rawls

John Rawls s-a născut în 1921 într-o familie înstărită din Baltimore şi primeşte încă din primii ani
de viaţă o educaţie şcolară şi religioasă exemplară.

133
 Rawls urmează o carieră universitară clasică mai întâi ca referent la Princeston pană la consacrarea
la Harvard (1962), rămânând aici până în 1991 şi unde obţine titlul de profesor emerit. La începutul
activităţii universitare susţine în 1950 teza intitulată „Studiu în domeniul cunoaşterii etice: consideraţii
cu referire la raţionamentele asupra valorii morale a caracterului”. S-a apreciat că teza anunţa deja temele
pe care Rawls le va aprofunda în continuare. Rawls manifestă un interes cvasi-religios în ceea ce priveşte
răul şi nedreptatea fapt care va influenţa toată opera s-a etică ulterioară. Rawls a fost interesat încă din
copilărie de inegalitate şi de discriminările de clasă, rasă şi sex în societatea Statelor Unite. El abordează
tema nesupunerii civile, critică influenţa exercitată de marea industrie şi de grupurile de interes în
detrimentul egalităţii, ia o poziţie fermă în favoarea egalităţii sociale şi împotriva segregării pe
considerente de clasă, rasă şi sex şi susţine o politică de dreptate distributivă.
Analizele făcute de un reputat exeged al lui Rawls, autorul canandian B. Melkevik, relevă faptul
că preocupările morale la Rawls fac dovada spiritului unui protestant cu conştiinţă el proclamă anumite
exigenţe religioase privind condiţia umană şi îndatoririle fiecăruia faţă de semenii săi. Totuşi Rawls îşi
datorează renumele în primul rând abordărilor filosofice ale utilitarismului, astfel articolul său „Două
concepte de reguli” (1955) este considerat ca fiind formularea matură şi desăvârşită a utilitarismului
modern, fiind de reţinut poziţii ca: valoarea unică a fiecărui individ, preeminenţa atribuită principiilor,
problema motivelor pentru evaluarea actelor săvârşite şi cea mai importantă metodologia „procedurală”
Rawlsiană.
Articolul din 1957 intitulat „Justiţia ca echitate” marcehează o rascruce în gândirea s-a. El
constituie nucleul noi teorerii a lui Rawls prezentată sub titlul „Theorie de la justice” (1971). Lucrarea
în contextul unei preocupări constante pentru justiţia socială sprijină prin argumente filosofice
înlăturarea inegalităţilor socio-economice şi a inegalităţilor de rasă, sex şi de clasă.
Prin opera s-a „Liberalisme politique” Rawls îşi angajează filosofia într-o noua direcţie
„comunitariană” care cu toate elementele de continuitate în raport cu „Theorie de la justice” reprezintă
o deplasare a exigenţei de dreptate spre afirmarea unei stabilităţi instituţionale.
Dacă în 1971 Rawls considera instituţiile politice şi juridice ca pe mijloace de transmitere a
dreptăţii sociale, în 1993 el consideră aceleaşi instituţii ca pe nişte arbitrii obiectivi, neutrii şi binevoitori.
Dreptul ocupă de acum încolo un loc secund în sistemul său. Se estompează şi ideea de dreptate socială,
aceasta fiind se pare înlocuită cu o interogaţie : cum poate fi un sistem politic, stabil şi sigur în ciuda
diferenţelor sociale. „De fapt – apreciază B. Melkevik – „liberelisme politique” chiar dacă pastrerază la
suprafată perspectiva dreptăţii sociale vizeză mai mult apărarea statului, a legii, a constituţiei, a
drepturilor liberale şi a toleranţei. Pe scurt stabilitatea instituţiilor devine ultima luptă împotriva
disensiunilor datorate pluralismului factual.”
Exegentul amintit reţine faptul că filosofia lui Rawls se bazează pe patru tradiţii filosofice majore,
respectiv teoriile contractului social, utilitarism, intuiţionism şi teoria alegerii raţionale.
Forţa filosofiilor „contactului social” (Locke Rousseau) vine din ideea consensualismului ipotetic
ca fundament simbolic al „instituţiilor politice” ca urmare a autonomiei de voinţă în redactarea unor
astfel de contracte Rawls introduce un fundament original de dreptate mai presus de orice contestaţie
raţională. Se relevă astfel fundamentul contractual al principiilor dreptăţii şi al ierarhiei lor, la dispoziţia
cetăţenilor.
Din perspectivă utilitaristă Rawls se distinge de predecesorii săi prin importanţa acordată fericirii
(happiness) şi concretizarea unei metode procedurale pentru a decide orientarea problemelor etice. În
acest sens utilitarismul devine paradigma ştiinţifică a unei politici de fericire socială.
Rawls se inspiră deasemenea din intuiţionism. El postulează justificarea unui act prin existenţa
unui fond moral presupus şi subiacent acţiunii şi credinţei indivizilor. Se desprinde axioma conform
căreia indivizii sunt fiinţe morale care doresc să facă apel le acest fond moral în viaţa practică. Egalitatea
morală la Rawls vizează prin urmare intuiţia morală a fiecărui individ ca fundament pe baza căruia acesta
trebuie să fie responsabil pentru actele sale.

134
 Rawls se foloseşte de asemenea de teoria alegerii raţionale (rational choice theory). El insistă pe
raţionalitatea unui subiect care manifestă preferinţe în faţa opiniilor şi ocaziilor care i se prezintă. Astfel
raţionalitatea sa este întâi de toate teleologică înainte de a insista pe acţiunea reglată de norme.
S-a apreciat că geniul lui Rawls se exprimă în mare măsură în construcţia meticuloasă a unui sistem
de gandire în continuă mişcare între aceste patru tradiţii. Se schiţează, însuţi Rawls consideră, o viziune
morală a lumii ca utopie valabilă şi moderat realizabilă. Vulnerabilităţile acestei concepţii sunt pregnant
relevate în raport de alte concepţii mai ales în confruntarea cu opera şi personalitatea lui Habermas.

9. Habermas

Este născut la Dusseldorf în 1929. După studii de filosofie, psihologie şi istorie la Universităţile
din Gottingen, Zurich si Bonn işi asusţine în 1954 la Bonn teza de doctorat despre filosoful Schelling.
Cariera s-a universitară este impresionantă : din 1961 în 1964 este profesor de filosofie la Universitatea
din Heidelberg; din 1964 în 1971 profesor de filosofie şi sociologie la Universitatea din Frankfurt; din
1971 în 1982 director de cercetare la Max Planck Institute la Starnberg; în fine din 1982 în 1994 îl
regăsim pe Habermas pe postul de profesor de sociologie şi de filosofie la Universitatea din Frankfurt.
Autorul B. Melkevik apreciează ca pe o notă definitorie a personalităţii lui Habermas faptul că
acesta este în permanenţă angajat în dispute filosofice, politice, sociale, istorice, economice şi de altă
natură. Pe scurt un filosof de angajament care îşi lasă propria gândire să se hrănească din controverse şi
dialoguri, fapt ce nu îl împiedică să fie original şi novator.
Încercând să contureze personalitatea lui Habermas autorul sus menţionat reţine între altele :
 Habermas foloseşte un tip de dialog deschis pentru a-şi construi opera. Cel mai adesea
dialogând cu un expert teoretician pentru a extrage din conversaţie contribuţia cea mai importantă
faţă de o anumită problemă sau faţă de un domeniu particular.
 Optica sa este de a scoate la lumină punctele pertinente din perspectiva unei filosofii
democratice. Habermas a dorit ca şi iluminist să practice filosofia în spaţiul public.
Lucrarea „Theorie de l’agir communicationnel” apărută în 1981 este cea care concretizează
producţia teoretică a lui Habermas. Acestă lucrare încearcă să schiţeze o soluţie de înlocuire pentru
filosofia subiectului (sau a conştiinţei). Din această perspectivă „conştiinţa” sau raţiunea monologică a
subiectului nu ne mai poate fi utilă pentru a valida normele, drepturile sau instituţiile noastre, de aceea
trebuie fără a nega ceea ce filosofie subiectului ne-a permis să gândim, să ne angajăm pentru a-l urma
pe Habermas în paradigma comunicării prin limbaj ceea ce ne permite să selectăm într-un proces de
reciprocitate democratică normele, drepturile şi instituţiile.

Habermas avansează perspectiva intersubiectivităţii care inlocuieşte orice act de fundamentare prin
conştiinţa unui subiect. Dar cine spune „inter-subiectivitate” a limbajului spune de asemenea
„democraţie” în opinia lui Habermas.
Comparaţia între Rawls şi Habermas relevă ca similaritate faptul că ambele personalităţi sunt
caracterizate prin angajament filosofic fără însă ca să îi putem considera complementari. Există diferenţe
notabile între concepţia morală a lui Rawls şi concepţia politică şi democratică a lui Habermas :
 Rawls este înainte de toate un „moralist”. El încearcă să impună baza morală care i se pare
că ar corespunde cel mai bine unei societăţi moraliste. Pe acestă bază morală el creează edificarea
instituţională a dreptului, a statului şi a societăţii. Lumea morală a lui Rawls este o lume prestabilită
în gandire care încearcă să rezolve distorisunileunei lumi „corupte”, „sortită desfrâului” prin
instituţii aşa zis morale.
 La Habermas se remarcă o concepţie total diferită care nu pune în valoare decât democraţia
şi politica, termeni care înlocuiesc „morala” lui Rawls şi scot în evidenţă faptul că astazi nu mai
avem nici un alt mod de a regla şi de a valida normele, drepturile şi instituţiile noastre în afara
procesului democratic. Nu mai dispunem de o „morală” care să poată fi valabilă şi nu avem în

135
 absenţa acesteia decât democraţia şi politica, drept moduri de viaţă şi drept procese pentru creearea
şi selecţionarea normelor, drepturilor şi instituţiilor.
Perspectiva comunicaţională a lui Habermas asupra dreptului pune în lumina faptul că
intersubiectivitatea subiecţiilor în comunicarea discursivă deplasează locul de explicaţie spre o
comunicare în care se vizează o recunoaştere reciprocă a normelor. Astfel remarcă Melkevik locul de
explicaţie nu mai este o oarecare formă de Raţiune ca la Kant, Fichte sau Hegel, nici subiectivitatea
subiectului ca la Locke şi în tradiţia liberală, nici un oarecare subiect colectivist ca la Bodine şi Hobbes,
nici morală ca la Rawls, Dworkin, etc. Locul de explicaţie este limbajul care se afirmă într-un proces
infinit de acte de vorbire aflate chiar la constituirea lumilor traite, cu alte cuvinte la originea diferenţelor
pe care fiecare individ le percepe şi le poate efectua în cultură, societate şi personalitate.
Perspectiva lui Habermas configurează faptul că dreptul trebuie creat ca proiectul comun al tuturor
indivizilor care formează comunitatea juridică. Exigenţa democratică ne interzice să gândim dreptul ca
opera unui singur individ moral. Dreptul trebuie confirmat prin deliberarea democratică ca rezultat sau
operă a tuturor. Aşadar este necesar să se instaureze în societate o pluralitate de procese prin care
cetăţenii îşi pot tematiza în mod liber şi fără intervenţia unei forţe eterogene toate preocupările prin care
îşi pot concretiza aspiraţiile şi pot cauta soluţii atât normative cât şi factuale şi instituţionale.
În viziunea lui Habermas – spre deosebire de Rawls la care judecătorii unei Curţi supreme au
valoarea de „raţiune publică” care trebuie să se bazeze pe „valorile morale şi politice” de bază – raţiunea
publică trebuie să fie aleasă prin procese democratice. Se evită astfel o catastrofă în drept, problema de
eterogenitate a valorilor morale şi politice pe care cetăţenii nu au dreptul să le elaboreze ei însişi. Se
înscrie astfel raţiunea publică în spaţiul public – care permite comunicarea de conţinuturi şi luari de
poziţie, prin urmare de opinii – în care „dreptul nu este un sistem închis narcisistic în sine” el
construindu-se în spaţiul public prin polemică, prin valorificarea libertăţilor comunicaţionale.
Modelul democratic al dreptului la Habermas se bazează pe un dialog între legalitate şi legitimitate
: legitimitatea provine din legalitate iar legalitatea nu are sens fără legitimitate. Numai principiul
democratic trebuie să stabilească o procedură de instituire legitimă a dreptului. Pot emite aşadar o
pretenţie de validitate legitimă doar legile juridice apărute printr-un proces de instituire a dreptului în
conformitate cu principiul democratic. Astfel prin sistemul de legalitate membrii unei comunităţi juridice
moderne stabilesc prin reciprocitate „sursele de drept” care le permit să i-a în considerare ordinul juridic
ca fiind al lor. Deci subiecţii de drept au „în mâinile lor” legalitatea în calitate de actori democratici într-
un proces întotdeuna posibil de afirmare personală ca subiecţi de drept în eventualitatea unei dispute.
Legitimitatea se concretizează de fapt în dreptul participării la procesele democratice. Aceste procese
sunt stâlpii de rezistenţă ai ordinului juridic în dialogul neântrerupt dintre legalitate şi legitimitate. Astfel
democraţia în sensul său procedural reprezintă pentru Habermas o modalitate pentru a se asigura că
legalitatea este legitimă. Rezultă de aici că sensul dreptului modern nu poate fi instaurat decăt la nivelul
şi conform premiselor pe care i le dau subiecţii de drept.

REZUMAT

Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universală care
guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă
a naturii umane în orice loc şi în orice timp.

136
 Idealismul în drept este marcat de filosofia germană a secolelor al XVIIIlea şi al XIX-lea a
exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării gândirii juridice. Reprezentanţii cei mai de seamă au
fost Kant, Fichte şi Hegel. Nota definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă înţelegerea omului ca
fiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru distinct de natură pe care o poate lumina prin raţiune.

Şcoala istorică a dreptului A apărut în prima jumătate a secolului al XIXlea, în Germania.

Fondatorul ei este Savigny. Alţi reprezentanţi sunt Hugo şi Puchta. Am relevat faptul că pentru
susţinătorii acestei şcoli „Dreptul este o operă a naturii.

Creatorul orientării biologice în drept este Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluţiei
biologice elaborată de Charles Darwin.

Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne care prin noile descoperiri
ştiinţifice în astronomie, biologie, chimie, fizică etc. a afectat profund concepţiile filosofice despre om,
cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile pure ci faptele, experienţa,
practica, metodele experimentale, empiriste, de observare a faptelor. Una dintre primele interpretări
filosofice ale noii orientări îi aparţine lui Auguste Comte („Curs de philosophie positive”, 18301842)
care consideră faza ştiinţifică sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza
teologică şi cea metafizică.
Se pot distinge numeroase variante, clasificate în mod diferit de diverşi autori. Am optat, din
considerente didactice, pentru prezentarea, extrem de sumară şi într-o anumită ordine a următoarelor
variante: utilitarismul; pozitivismul sociologic; pozitivismul pragmatic; pozitivismul analitic.

Hans Kelsen este un jurist austriac americanizat; a predat timp îndelungat la Viena şi apoi la Köln.
Din cauza persecuţiilor a părăsit Germania nazistă, apoi a ţinut cursuri la Geneva şi în Statele Unite.
Lucrarea lui cea mai importantă este „Reine Rechtslehre” (Teoria pură a dreptului). Ea a fost apreciată
ca expresia cea mai desăvârşită a pozitivisimului juridic şi a normativismului, respingând în totalitate
poziţiile dreptului natural, ale sociologiei sau ale şcolii istorice a dreptului.

H. L. A. Hart a fost profesor britanic, personalitate reprezentativă a filosofiei analitice a dreptului,

importantă orientare a gândirii juridice occidentale, H. L. A. Hart aparţine grupului intitulat „New
Analitical Jurist” din care fac parte şi R. S. Summer, R. Dworkin şi M. Cohen. Lucrarea lui H. L. A.
Hart „The concept of Law”, publicată în 1961 la Oxford, este de referinţă în literatura de specialitate.
În concepţia lui Hart, condiţiile minimale de existenţă ale unui sistem juridic sunt:
 respectarea de către majoritatea populaţiei a normelor juridice valabile, conform criteriilor de
validitate;
 admiterea de către autorităţi a normelor de recunoaştere, de schimbare şi decizie, ca modele
publice şi comune de conduită.

John Rawls s-a născut în 1921 într-o familie înstărită din Baltimore şi primeşte încă din primii
ani de viaţă o educaţie şcolară şi religioasă exemplară.
Rawls urmează o carieră universitară clasică mai întâi ca referent la Princeston pană la consacrarea
la Harvard (1962), rămânând aici până în 1991 şi unde obţine titlul de profesor emerit. La începutul
activităţii universitare susţine în 1950 teza intitulată „Studiu în domeniul cunoaşterii etice: consideraţii
cu referire la raţionamentele asupra valorii morale a caracterului”. S-a apreciat că teza anunţa deja temele
pe care Rawls le va aprofunda în continuare. Rawls manifestă un interes cvasi-religios în ceea ce priveşte
răul şi nedreptatea fapt care va influenţa toată opera s-a etică ulterioară. Rawls a fost interesat încă din
copilărie de inegalitate şi de discriminările de clasă, rasă şi sex în societatea Statelor Unite. El abordează
tema nesupunerii civile, critică influenţa exercitată de marea industrie şi de grupurile de interes în

137
detrimentul egalităţii, ia o poziţie fermă în favoarea egalităţii sociale şi împotriva segregării pe
considerente de clasă, rasă şi sex şi susţine o politică de dreptate distributivă.

Habermas este născut la Dusseldorf în 1929. După studii de filosofie, psihologie şi istorie la
Universităţile din Gottingen, Zurich şi Bonn îşi susţine în 1954 la Bonn teza de doctorat despre filosoful
Schelling. Cariera s-a universitară este impresionantă : din 1961 în 1964 este profesor de filosofie la
Universitatea din Heidelberg; din 1964 în 1971 profesor de filosofie şi sociologie la Universitatea din
Frankfurt; din 1971 în 1982 director de cercetare la Max Planck Institute la Starnberg; în fine din 1982
în 1994 îl regăsim pe Habermas pe postul de profesor de sociologie şi de filosofie la Universitatea din
Frankfurt.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care este ideea de bază a Şcolii naturale?

2. Prezntaţi idealismul în drept şi Şcoala istoriă a dreptului.
3. Prezentaţi pozitivismul şi variantele acestuia.

BIBLIOGRAFIE

 Nicolae Popa - Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997;

 Dumitru Mazilu - Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999;
 Ion Craiovan - Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998;
 Ion Dogaru -Teoria generală a dreptului, Craiova, Editura "Europa", 1996;
 Mircea Manolescu - Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946;
 Mircea Djuvara - Eseuri de filozofie a dreptului, Bucureşti, 1997;
 Mircea Maliţa - Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, 1998;
 Mihai Bădescu - Introducere în filozofia dreptului, Editura ,,Lumina Lex”, 2003;
 M. Luburici şi I. Ceterchi - Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992;
 Ovidiu Drâmbă - Istoria culturii şi civilizaţiei, 1998;
 Ioan Muraru - Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1998;
 Maria Voinea - Sociologie generală şi juridică, Bucureşti, 1997;
 Victor D. Zlătescu - Drept privat comparat, Bucureşti, 1997;

138
 I. Filipescu şi A Fuerea - Drept instituţional comunitar european, Bucureşti, 1996;
 Marin Voicu - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Juridică, 2001;
 Gh.I. Mihai, R.I. Motica - Fundamentele dreptului, Bucureşti, 1997;
 H. Kelsen - Doctrina Pură a Dreptului, Editura Humanitas, 2002;
 G.Antoniu - Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Studii şi Cercetări Juridice nr.2/1980 ;
 I. Oancea - Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol.I, Ed.Academiei,
Bucureşti, 1969 ;
 C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache - Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă
”Şansa” – SRL, Bucureşti, 2002;
 C. Bulai - Manual de drept penal, partea generală, Editura All, 1997;
 M. Michinici - Unele observaţii privind praeterintenţia, Revista de Drept Penal, nr.1/1996;
 Ion Neagu, Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal. Sinteze de
teorie, Spete, Grile, Editura Rentrop & Straton, Bucureşti, 2007;

139