Introducere in Drept Roman I

INTRODUCERE ÎN
DREPTUL ROMAN
Lect. univ. dr. ELENA ANGHEL
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

2017
INTRODUCERE
Acest suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul

universitar la distanţă şi are ca finalitate explicarea principalelor
instituţii ale Dreptului roman.
Lucrarea tratează aspectele fundamentale ale dreptului roman,
astfel încât studenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii de
specialitate.
Cursul de faţă îşi propune atingerea

următoarelor obiective:
1. Analiza instituţiilor fundamentale ale dreptului roman şi a

conexiunilor existente între acestea;
2. Explicarea procesului de formare a instituţiilor juridice, precum
şi a modului în care a evoluat sensul conceptelor şi principiilor
juridice;
3. Transmiterea cunoştinţelor necesare înţelegerii importanţei
exercitate de dreptul roman asupra dreptului românesc actual.
1
Conform fişei disciplinei, competenţele specifice
acesteia sunt:
 Cunoaşterea şi înţelegerea principiilor
dreptului;
 Însuşirea terminologiei juridice, precum şi a tehnicii juridice;
 Explicarea procesului de formare a instituţiilor juridice;
 Explicarea evoluţiei sensului conceptelor, principiilor şi
instituţiilor juridice;
 Explicarea şi interpretarea procesului de codificare a dreptului;
 Analiza unor texte juridice, explicarea terminologiei utilizate,
precum şi valorificarea lor în sistemele moderne de drept;
 Înţelegerea genezei şi evoluţiei fenomenului juridic;

 Înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul
valorilor sociale;
 Înţelegerea importanţei exercitate de dreptul roman asupra
dreptului românesc actual;
 Formarea spiritului civic.
Însuşirea temeinică a Dreptului roman presupune, pe lângă
activităţile didactice programate, un efort consistent din partea
studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual, pe baza bibliografiei
recomandate la finele prezentei lucrări.
2
Cursul este structurat în 11 unităţi de învăţare.
La finele fiecărei unităţi de învăţare se găsesc
exemple de întrebări, iar unitățile de învățare nr.
1 și nr. 3 conțin și teme de control.
Fiecare unitate de învățare poate fi parcursă în

2-3 ore de studiu individual.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează în

cadrul evaluării finale, prin examen, la sfârşitul semestrului I.
Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Promovarea
examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5.
La stabilirea notei finale se au în vedere răspunsurile la examen
(70%) şi temele de control efectuate (30%).
Grila de evaluare pentru examen cuprinde trei subiecte teoretice,
care trebuie tratate analitic.
3
CUPRINS
Unitatea de învǎţare nr. I
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT
ROMAN
1.1. Obiectul dreptului privat roman
1.2. Importanţa dreptului privat roman
1.3. Diviziunile dreptului roman
1.4. Întrebări
1.5. Temă de control
1.6. Bibliografie
Unitatea de învǎţare nr. II

ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI
2.1. Fondarea Romei
2.2. Epoca prestatală a Romei
2.3. Apariţia statului roman. Reformele lui Servius Tullius
2.4. Regalitatea în formă statală
2.5. Republica
2.6. Imperiul
2.7. Epocile dreptului privat roman
2.8. Întrebări
2.9. Bibliografie
4
Unitatea de învǎţare nr. III
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
3.1. Noţiunea de izvor al dreptului
3.2. Obiceiul
3.3. Legea
3.4. Edictele magistraţilor
3.5. Întrebări
3.7. Bibliografie
Unitatea de învǎţare nr. IV

4.1. Jurisprudenţa
4.2. Senatusconsultele
4.3. Constituţiunile imperiale
4.4. Opera legislativă a lui Justinian
4.5. Întrebări
4.6. Bibliografie
5
Unitatea de învǎţare nr. V
PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
5.1. Procedura legisacţiunilor
5.2. Întrebări
5.3. Bibliografie
Unitatea de învǎţare nr. VI

6.1. Procedura formulară
6.2. Procedura extraordinară
6.3. Întrebări
6.4. Bibliografie
Unitatea de învǎţare nr. VII

PERSOANE
7.1. Oamenii liberi
7.2. Dezrobiții
7.3. Oamenii liberi cu o condiție juridică specială
7.4. Întrebări
7.5. Bibliografie
6
Unitatea de învǎţare nr. VIII
PERSOANE
8.1. Familia romană.
8.2. Puterea părintească
8.3. Căsătoria
8.4. Adopțiunea
8.5. Legitimarea
8.6. Întrebări
8.7. Bibliografie
Unitatea de învǎţare nr. IX

PERSOANE
9.1. Emanciparea
9.2. Capitis deminutio
9.3. Persoana juridică
9.4. Tutela și curatela
9.5. Întrebări
9.6. Bibliografie
7
Unitatea de învǎţare nr. X
BUNURI
10.1. Clasificarea bunurilor
10.2. Posesiunea
10.3. Detențiunea
10.4. Întrebări
10.5. Bibliografie
Unitatea de învǎţare nr. XI

BUNURI
11.1. Proprietatea
11.2. Formele de proprietate
11.3. Dobândirea proprietăţii
11.4. Sancţiunea proprietăţii
11.5. Drepturi reale asupra lucrului altuia
11.6. Întrebări
BIBLIOGRAFIE
8
Unitatea de învǎţare nr. I:
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT
ROMAN
CUPRINS :
1.3. Diviziunile dreptului privat roman
1.4. Întrebări
1.6. Bibliografie
Problema importanţei dreptului roman a intrat în

preocupările romaniştilor din toate timpurile, motivat
de faptul că dreptul roman nu a rămas un simplu
document arheologic, ci a trăit o viaţă proprie, a depăşit sub
aspectul formei sale limitele societăţii care l-a generat şi a
exercitat o influenţă asupra dreptului de mai târziu. Astfel,
dreptul roman şi-a pus amprenta asupra evoluţiei generale a
ideilor şi instituţiilor juridice, fiind preluat şi adaptat la
realităţile societăţii feudale, pentru ca mai târziu să constituie
principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor
moderne.
9
Această unitate de învățare îşi propune să explice
procesul de formare a instituţiilor juridice, facilitând
înţelegerea influenței exercitate de dreptul roman asupra
dreptului românesc actual.
COMPETENŢE CONFERITE:
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare,

studentul va fi capabil:
- să definească dreptul roman;

- să distingă dreptul public de dreptul privat roman;
- să explice importanţa dreptului privat roman şi să identifice
coordonatele evoluţiei dreptului românesc sub influenţa dreptului
privat roman;
- să distingă între diviziunile dreptului privat roman;
- să explice geneza şi evoluţia fenomenului juridic.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de

învăţare este de 3 ore.
10
Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite

sau sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de
complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţii juridice.
Istoria dreptului roman începe în secolul al VI-lea î.e.n. şi se încheie
în secolul al VI-lea e.n. Fenomenul juridic roman s-a zămislit în
procesul trecerii societăţii romane de la societatea gentilică la cea
politică.
La origine, acest proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la alte
popoare ale antichităţii, prin confuzia dintre diferite categorii de norme
sociale. Astfel, popoarele antice nu au realizat distincţia dintre drept,
morală şi religie. Vechile popoare nu dispuneau de criterii prin care să facă
distincţie între:
 normele juridice;
 normele religioase şi cele de morală.
Iniţial, nici romanii nu au făcut această distincţie, nu au delimitat la
origine normele de drept faţă de celelalte norme sociale. Dar, spre
desosebire de celelalte popoare ale antichităţii, romanii au depăşit
această confuzie. Încă din epoca veche, mai exact din vremea Legii
11
celor XII Table (451 î.e.n.), romanii desemnau normele de drept prin
cuvintul ius, iar normele religioase prin cuvântul fas.
Spre sfârşitul Republicii (27 î.e.n.), instituţiile juridice şi ideologia juridică
au ocupat locul central în sistemul instituţional şi ideologic al romanilor.
Ideologia juridică şi-a pus amprenta asupra întregii spiritualităţi
romane, i-a imprimat caractere specifice, astfel încât ideile şi
instutuţiile juridice au dobândit o puternică identitate proprie,
delimitându-se tot mai clar de alte idei şi instituţii sociale.
Limbajul juridic roman, foarte bine delimitat de limbajul comun, era
utilizat doar în scopul exprimării valorilor juridice. Cu toate acestea, în
unele definiţii pe care romanii le-au dat ştiinţei dreptului sau dreptului, în
epoca clasică şi postclasică, persistă urme ale străvechii confuzii, astfel:
a) În Institutele lui Justinian, Cartea I, Titlul I, se formulează
definiţia jurisprudenţei, adică a ştiinţei dreptului: “iurisprudentia est
divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti
scientia” (ştiinţa dreptului sau jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor
divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept). În prima parte
a definiţiei, dreptul este confundat cu religia, pe când, în a doua parte,
dreptul este confundat cu morala.
b) Într-un text al celebrului jurisconsult Ulpian, ni se înfăţişează
principiile dreptului: “iuris praecepta sunt haec: honeste vivere,
alterum non laedere, suum cuique tribuere” (principiile dreptului
sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia
12
ce este al său). Primul principiu ţine de sfera moralei (a trăi în mod
onorabil), iar următoarele două ţin de domeniul dreptului.
c) Celsus, celebru jurisconsult clasic, defineşte dreptul: “ius est ars
boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echităţii). În această
definiţie, ideea de “bine” ţine de morală, iar ideea de “echitate” ţine
atât de domeniul dreptului, cât şi de cel al moralei.
Romanii au făcut, în practică, o delimitare clară între drept şi
normele sociale, dar în plan teoretic exista încă vechea confuzie.
Această contradicţie dintre practica juridică romană şi unele texte
ale jurisconsulţilor clasici se explică prin:
 mentalitatea conservatoare a romanilor;
 pragmatismul poporului roman;
 neavând preocupări pentru teoretizare, romanii au formulat
puţine definiţii, iar acestea de cele mai multe ori au fost împrumutate
de la greci. Grecii, însă, nu au delimitat niciodată dreptul de morală, la
vechii greci dreptul fiind considerat o componentă a moralei.
Dreptul roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat cu

deplin succes atât în societatea feudală, cât şi în cea modernă. Graţie
vitalităţii sale excepţionale, dreptul roman a fost, în mod firesc, supus
unor cercetări aprofundate.
13
Astfel, încă din secolul al VII-lea e.n., profesorii de drept roman au
elaborat un număr mare de studii. Aceste studii au fost deosebit de
utile în vederea reconstituirii fondului gândirii juridice romane.
Şcolile de drept roman au fost:
 în secolul al VII-lea e.n., la Ravenna, a fost fondată prima şcoală de
drept, care a funcţionat până în secolul al XI-lea. Lucrările profesorilor de la
şcoala din Ravenna nu au ajuns până la noi. Cert este că nu puteau avea un
nivel ştiinţific foarte înalt, deoarece profesorii de la Ravenna nu au cunoscut
Digestele lui Justinian, cel mai important izvor al dreptului roman.
 în secolul al X-lea a luat naştere şcoala de drept roman de la
Pavia.
 în secolul al XI-lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat
Şcoala glosatorilor. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
Şcolii glosatorilor a fost profesorul Accursius, autorul lucrării intitulate
„Marea glosă”. Glosatorii au utilizat în activitatea lor de cercetare metoda
exegetică. Întrucât nu urmăreau o finalitate practică, prin comentariile pe
care le făceau pe marginea textelor de drept roman, glosatorii încercau să
explice sensul acestor texte, astfel încât să poată fi înţelese şi de profani.
 în secolul al XIV-lea, profesorul Bartolus fondează Şcoala
postglosatorilor la Bologna. Aceştia s-au ghidat în cercetare după
metoda dogmatică. Postglosatorii nu au cercetat în mod nemijlocit
textele de drept roman, ci au studiat glosele (acele cometarii făcute de
14
glosatori), în scopul de a extrage din ele anumite principii de drept,
pentru a fi aplicate în viaţa practică.
Şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică şi s-a bucurat de
un mare ecou în întreaga Europă.
Astfel, începând din secolul al XV-lea, germanii încep să
abandoneze dreptul lor naţional şi să îl înlocuiască cu principiile de
drept formulate de către postglosatori. Aceste principii, îmbogăţite cu
elemente ale dreptului nescris local, au dat naştere unui nou sistem de
drept, cunoscut sub denumirea de “Usus modernus pandectarum”,
care a fost aplicat în Germania până în anul 1900, moment în care a
intrat în vigoare Codul civil german.
 în secolul al XVI-lea, în Franţa, a fost creată Şcoala istorică a
dreptului roman, care marchează o renaştere a studiilor de drept
roman, întrucât această şcoală nu se mărginea la cercetarea textelor de
drept, ci utiliza şi unele informaţii din domeniul filologiei, istoriei,
filosofiei. Fondatorul acestei şcoli a fost profesorul André Alciat. Cel mai
de seamă reprezentant a fost Jaques Cujas (1522-1590), care a inaugurat o
activitate de cercetare, ce ulterior a dat rezultate strălucite: a încercat pentru
prima oară să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici romani pe baza
frgamentelor cuprinse în Digestele lui Justinian.
 la începutul secolului al XIX-lea (1802) se formează noua Şcoală
istorică a dreptului roman, pe baza prelegerilor ţinute de către
15
profesorul Savigny la Universitatea din Marburg. Profesorul Savigny a
afirmat că organele statului nu sunt îndreptăţite să creeze dreptul,
dreptul fiind produsul spiritului naţional, aşa încât normele de drept nu
pot îmbrăca forma legii, ci forma cutumei, a tradiţiei juridice. Or,
dreptul cutumiar german a luat naştere pe baza principiilor formulate
de postglosatori, aşa încât o corectă înţelegere a dreptului cutumiar
german era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman.
Această viziune asupra dreptului a atras, după sine, un nou impuls
în direcţia cercetăriilor de drept roman.
Obiectul de cercetare al cursului de faţă îl constituie dreptul privat
roman. Dreptul privat este domeniul în care romanii au dat întreaga
măsură a spiritului lor creator, dovadă că instituţiile şi concepţiile
dreptului privat roman au fost receptate cu prioritate în societăţile de mai
târziu. Deşi romanii au avut reprezentarea clară dintre dreptul public şi
dreptul privat, multă vreme ei nu au teoretizat această distincţie.
Abia la începutul secolului al III-lea e. n., jurisconsultul Ulpian ne înfăţişează
criteriile în baza cărora putem distinge între dreptul public şi dreptul
privat.
Potrivit lui Ulpian: “Publicum ius est quod ad statum rei romane
spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem” (Dreptul public este cel
care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat la interesele
fiecăruia). Această definiţie este criticabilă, deoarece Ulpian credea în mod
16
eronat că există norme ale dreptului care reflectă interese individuale. Toate
normele de drept reflectă interese generale, iar nu individuale.
Există însă un criteriu în baza căruia putem distinge între dreptul public
şi dreptul privat, şi anume criteriul obiectului de reglementare juridică.
Dreptul public reglementează un anumit tip de relaţii sociale, pe
când dreptul privat reglementează alte categorii de relaţii:
 dreptul public reglementa relaţiile care se stabileau cu privire
la organizarea statului, precum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni.
 dreptul privat reglementează relaţiile dintre persoane, fizice
sau juridice. Astfel, normele dreptului privat roman
reglementează:
 relaţiile cu privire la statutul juridic al persoanelor;
 relaţiile cu un conţinut patrimonial dintre persoane;
 relaţiile ce se stabilesc între persoane cu ocazia soluţionării
proceselor private.
Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor

juridice instituite sau sancţionate de către statul
roman, norme care reglementează relaţiile ce se
stabilesc cu privire la statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre
persoane, care au un conţinut patrimonial, precum şi relaţiile ce se
stabilesc între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.
17
Problema importanţei dreptului privat roman i-a preocupat pe
romanişti încă din epoca Renaşterii. Spre desoebire de celelalte sisteme
de drept ale antichităţii, care au rămas simple documente arheologice,
nefiind preluate şi în alte formaţiuni sociale, dreptul privat roman a
avut un alt destin istoric, a fost receptat şi aplicat şi după ce Roma
sclavagistă a dispărut. De aceea, s-a pus problema explicării acestui
fenomen.
Profesorii noii şcoli istorice au arătat că vitalitatea dreptului privat
roman trebuie explicată astfel:
 dreptul privat roman este expresia juridică clasică şi abstractă a
unei societăţi bazată pe proprietatea privată şi pe producţia de
mărfuri. De aceea, orice societate care se întemeiază pe
proprietatea privată şi pe economia de schimb, găseşte în dreptul
roman, gata elaborate, toate conceptele, principiile şi instituţiile
necesare reglementării acestor relaţii sociale.
 dreptul privat roman este un vast câmp de verificare a tezelor
teoretice cu privire la originea şi evoluţia dreptului. Dreptul este
o componentă a sistemului social şi se află într-o strânsă relaţie de
intercondiţionare cu celelalte laturi ale sistemului social. Deci, pe
de o parte, dreptul influenţează evoluţia generală a societăţii, iar pe
18
de altă parte, dreptul este influenţat de celelalte componente ale
ansamblului social.
 studiul dreptului roman prezintă importanţă pentru că, pentru
prima oară în istoria lumii, romanii au creat alfabetul juridic,
terminologia juridică, astfel încât, în societatea romană, ideile
juridice erau exprimate într-un limbaj aparte, special. Acest
limbaj este de o mare precizie, funcţionează într-un sistem logic
extrem de sever, oferă posibilitatea realizării unor ample sinteze,
precum şi posibilitatea construirii unor figuri juridice simetrice.
Influenţa dreptului roman asupra formării dreptului românesc

Studiul dreptului roman are o importanţă şi o semnificaţie aparte
pentru poporul român, deoarece dreptul românesc s-a format şi a
evoluat sub influenţa dreptului roman.
Această influenţă s-a manifestat, în mod pregnant, în trei momente principale:
a) formarea dreptului feudal românesc nescris (Legea ţării), pe fondul
juridic daco-roman;
b) elaborarea legiuirilor feudale româneşti scrise;
c) elaborarea codurilor româneşti burgheze (moderne).
a) În Dacia, provincie romană, s-a realizat o profundă sinteză între
civilizaţia romană şi cea dacă. În acest cadru general al sintezei etnice şi
naţionale, s-a realizat şi o sinteză a instituţiilor juridice. Astfel, prin
influenţarea reciprocă dintre instituţiile dreptului dac şi dreptul roman, s-a
19
născut un nou sistem de drept, anume dreptul daco-roman, în fizionomia
căruia elementele dreptului roman au dobândit funcţii şi finalităţi noi.
După retragerea aureliană, instituţiile dreptului daco-roman au fost
preluate în obştile săteşti, au fost conservate şi îmbogăţite cu noi
elemente, astfel că, odată cu fondarea statelor feudale de sine stătătoare,
acest sistem a fost însuşit şi sancţionat de către stat, devenind principalul
izvor de drept timp de mai multe secole.
Aşa se explică faptul că, făcând o comparaţie între fizionomia
instituţiilor clasice ale dreptului roman şi cele ale Legii ţării, vom constata o
serie de elemente comune, asemănări care, uneori, merg până la identitate.
b) Începând din secolul al XV-lea, apar primele noastre legiuiri
scrise, şi anume pravilele bisericeşti, iar din secolul al XVII-lea încep să
fie adoptate şi pravilele feudale laice, reglementând toate domeniile dreptului
privat.
Toate aceste legiuiri s-au inspirat, în mod nemijlocit, din izvoarele
dreptului bizantin. Aceste izvoare de drept bizantin sunt o adaptare a
dreptului roman la specificul realităţilor din societatea feudală bizantină. De
aceea, influenţa dreptului roman asupra dreptului nostru feudal scris s-a
realizat prin filieră bizantină, adică prin intermediul dreptului bizantin.
c) Elaborarea operei legiasative a lui Alexandru Ioan Cuza
Cu ocazia adoptării codurilor moderne, legislatorii lui Cuza s-au
adresat în mod nemijlocit textelor clasice ale dreptului roman, din care
au extras toate conceptele, categoriile, principiile şi instituţiile care le-
20
au fost necesare. Această soluţie a fost posibilă datorită faptului că
legislatorii lui Cuza au găsit în dreptul roman, gata elaborate, toate
conceptele care erau necesare în vederea reglementării juridice a
relaţiilor din statul naţional român proaspăt creat, concepte pe care le-
au preluat într-o formă pură, fără adaptări. Astfel, Codul civil de la 1864
este în vigoare şi astăzi şi se aplică cu succes, ceea ce dovedeşte vitalitatea
excepţională a dreptului roman.
1.3. Diviziunile dreptului roman
Dreptul roman se divide în drept public şi drept privat.

Dreptul privat roman se subdivide în:
 drept civil (ius civile);
 dreptul ginţilor (ius gentium);
 dreptul natural (ius naturae).
a) Dreptul civil roman se mai numeşte şi drept quiritar (ius

quiritium) sau drept al cetăţenilor romani, care se numeau şi quiriţi.
Noţiunea dreptului civil este utilizată cu 3 înţelesuri:
 Într-un prin sens, general, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.
21
Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil
străinilor. De altfel, în epoca foarte veche, orice străin care venea la Roma
cădea automat în sclavie. Prin urmare, în epoca foarte veche, participarea
necetăţenilor la viaţa juridică era de neconceput.
La apariţia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi şi formalist. Actele
juridice erau însoţite de formule solemne, gesturi şi ritualuri. Acest formalism
rigid avea menirea, pe de o parte, să facă dreptul civil inaccesibil străinilor,
iar, pe de altă parte, avea menirea de a sublinia gravitatea efectelor actelor
juridice, cu atât mai mult cu cât în epoca fondării statului roman, economia
era închisă, naturală, schimbul de bunuri avea caracter accidental, iar actele
juridice se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente în viaţa romanilor.
Spre sfârşitul Republicii, când producţia şi schimbul de mărfuri s-au
dezvoltat în ritm alert, vechiul drept civil, rigid şi formalist, s-a dovedit
inaplicabil, anacronic.
Atunci, pentru că normele dreptului civil roman nu puteau fi modificate
făţiş, s-a pus problema adaptării vechiului drept civil la noile realităţi
sociale, iar această adaptare s-a realizat cu deplin succes prin:
 activitatea jurisconsulţilor, care interpretau creator vechiul drept civil;
 activitatea magistraţilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-
au modernizat, utilizând mijloace de ordin procedural.
22
Pe lângă sensul menţionat, care este general, conceptul de “drept civil” are
şi alte înţelesuri.
 Astfel, în unele texte, desemnează dreptul izvorât din interpretarea
creatoare a jurisconsulţilor, astfel încât dreptul civil se confundă cu
jurisprudenţa.
 În al treilea înţeles, dreptul civil cuprinde întregul drept privat
roman, cu excepţia dreptului pretorian.
b) Dreptul ginţilor (ius gentium) este utilizat cu 3 sensuri:

 Într-un prim sens, general, dreptul ginţilor desemnează
totalitatea normelor de drept ce reglementează relaţiile dintre
cetăţeni şi peregrini.
Iniţial, străinii nu puteau veni la Roma, deoarece cădeau în sclavie. Aşa
cum putem observa, în epoca foarte veche nu s-a pus problema relaţiilor
dintre cetăţeni şi peregrini. Dar lucrurile au evoluat în momentul în care
economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiunea vieţii economice, romanii
au fost nevoiţi să-şi regândească propriile concepţii, astfel încât, prin măsuri
succesive, străinii încep să fie toleraţi la Roma, la început în calitate de
oaspeţi, iar mai târziu în calitate de clienţi.
Într-un stadiu dezvoltat – epoca mijlocie a Republicii – puteau veni la
Roma, fără a cădea în sclavie, toţi locuitorii cetăţilor ce au încheiat un tratat
de alianţă cu Roma. Locuitorii cetăţilor care au încheiat tratate de alianţă cu
Roma se numeau peregrini.
23
Dreptul ginţilor s-a format, deci, pe terenul relaţiilor comerciale,
pentru că peregrinii erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor.
Tocmai de aceea, actele de drept al ginţilor erau mai evoluate, nu
presupuneau condiţiile de formă prevăzute de dreptul civil.
Faţă de avantajele dreptului ginţilor, acesta a început să fie utilizat
şi în relaţiile dintre cetăţeni, până când, spre sfârşitul epocii
postclasice, în vremea împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit
un drept general, asimilând toate instituţiile dreptului civil.
 În alt înţeles, în opera lui Titus Livius, dreptul ginţilor
desemnează totalitatea normelor de drept care reglementează
relaţiile dintre statele cetăţi ale antichităţii, ceea ce în zilele
noastre ar corespunde dreptului internaţional public.
 În al treilea înţeles, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural (ius
naturae).
c) Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici

romani ca fiind un sistem de norme de drept care se aplică
tuturor popoarelor în toate timpurile.
24
EXEMPLE DE ÎNTREBĂRI:
1. Definiţi dreptul privat roman.

Răspuns:
Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite
sau sancţionate de către statul roman, norme care reglementează relaţiile
ce se stabilesc cu privire la statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre
persoane, care au un conţinut patrimonial, precum şi relaţiile ce se
stabilesc între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.
2. Care sunt etapele evoluţiei dreptului românesc sub influenţa

dreptului roman?
Răspuns:
Studiul dreptului roman are o importanţă şi o semnificaţie aparte
pentru poporul român, deoarece dreptul românesc s-a format şi a
evoluat sub influenţa dreptului roman. Această influenţă s-a manifestat, în
mod pregnant, în trei momente principale:
a) formarea dreptului feudal românesc nescris (Legea ţării), pe fondul
juridic daco-roman;
b) elaborarea legiuirilor feudale româneşti scrise;
c) elaborarea codurilor româneşti burgheze (moderne).
25
3. Care sunt accepţiunile lui ius civile?
Răspuns:
Noţiunea dreptului civil este utilizată cu 3 înţelesuri:
 Într-un prin sens, general, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.
Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil
străinilor. De altfel, în epoca foarte veche, orice străin care venea la Roma
cădea automat în sclavie. Prin urmare, în epoca foarte veche, participarea
necetăţenilor la viaţa juridică era de neconceput.
 În unele texte, desemnează dreptul izvorât din interpretarea
creatoare a jurisconsulţilor, astfel încât dreptul civil se confundă cu
jurisprudenţa.
 În al treilea înţeles, dreptul civil cuprinde întregul drept privat
roman, cu excepţia dreptului pretorian.
4. Care sunt accepţiunile lui ius gentium?

Răspuns:
Dreptul ginţilor (ius gentium) este utilizat cu 3 sensuri:
 Într-un prim sens, general, dreptul ginţilor desemnează
totalitatea normelor de drept ce reglementează relaţiile dintre
cetăţeni şi peregrini.
 În alt înţeles, în opera lui Titus Livius, dreptul ginţilor
desemnează totalitatea normelor de drept care reglementează
26
relaţiile dintre statele cetăţi ale antichităţii, ceea ce în zilele
noastre ar corespunde dreptului internaţional public.
 În al treilea înţeles, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural (ius
naturae).
Temă de control
Redactați un referat de maximum 10 pagini, în care să
surprindeți influența exercitată de dreptul privat roman
asupra sistemului de drept românesc.
Referatul va fi predat tutorelui la primul tutorial.
Bibliografie.
1. Vl. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Editura
Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1964, pag. 7-17;
2. C.Şt. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia
Universității din Bucureşti, 1973, pag. 3-26;
3. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman,
Bucureşti, 1931, pag. 9-16.
27
Unitatea de învǎţare nr. II:
ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI
CUPRINS
2.1. Fondarea Romei
2.5. Republica
2.6. Imperiul
2.8. Întrebări
2.9. Bibliografie
Istoria Romei a fost periodizată în două epoci: epoca

prestatală și epoca statală. Epoca prestatală a durat din anul
753 î.e.n. până la jumătatea secolului al VI-lea î.e.n., când s-a
fondat statul roman, acesta parcurgând în evoluția sa 3
forme : Regalitatea, Republica și Imperiul.
28
geneza şi evoluţia fenomenului juridic.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de

2.1. Fondarea Romei
Istoria scrisă a Romei a început în secolul al III-lea î.e.n. De aceea,

tot ceea ce afirmăm despre epoca anterioară secolului al III-lea î.e.n.,
se bazează pe relatări indirecte, pe cercetări arheologice, pe tradiţie şi
legendă.
Istoria Romei a fost periodizată în două epoci:
 Epoca prestatală a durat din 753 î.e.n. până la jumătatea
secolului al VI-lea î.e.n., când s-a fondat statul roman.
 Epoca statală.
29
În evoluţia sa, statul roman a îmbrăcat mai multe forme :
 Regalitatea - de la jumătatea secolului al VI-lea î.e.n., când s-a
fondat statul, până în anul 509 î.e.n.;
 Republica - din 509 î.e.n. până în anul 27 î.e.n.;
 Imperiul a fost fondat în anul 27 î.e.n. şi cunoaşte, la rândul
său, două faze de evoluţie:
o Principatul (27 î.e n. - 284 e.n.);
o Dominatul (284 e.n. - 565 e.n.).
A. Structura socială a Romei în epoca prestatală

Roma a fost fondată de trei triburi, numite şi triburi fondatoare:
latinii, sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres).
Deşi, din punct de vedere etnic, populaţia Romei era eterogenă, din
punct de vedere al poziţiei în această societate, populaţia era împărţită
în două mari grupuri sociale: patricienii şi plebeii.
Patricienii erau membrii celor trei triburi fondatoare, precum şi
urmaşii acestora. Erau constituiţi într-o castă socială închisă şi
exercitau conducerea socială în condiţiile democraţiei militare.
Plebea era formată din populaţiile vecine supuse de către romani, la
care, cu timpul, se adaugă şi comercianţii şi meseriaşii primitivi veniţi la
Roma. Cu toate că participau la viaţa economică a cetăţii în calitate de
30
negustori şi meseriaşi primitivi, plebeii nu aveau acces la conducerea
socială. Aveau obligaţia de a respecta toate hotărârile luate de către
patricieni şi, de aceea, între cele două grupări s-a declanşat un conflict ce
s-a adâncit şi care a dus în final la formarea statului roman.
B. Organizarea conducerii sociale

Factorii de conducere socială au fost în număr de trei:
 Comitia curiata;
 regele;
 Senatul.
a) Populaţia Romei era structurată în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi.
Adunarea patricienilor se numea Comitia curiata, deoarece fiecare curie
dispunea de câte un vot.
În competenţa Comitiei curiata intrau:
 alegerea regelui;
 soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;
 judecarea celor vinovaţi de crime grave.
b) Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii şi totodată şeful
ei religios. Pentru problemele mai importante, convoca Adunarea
poporului, care urma a hotărâ asupra lor. Avea şi atribuţii de a
soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanşa între ginţi.
31
c) Senatul era format din şefii ginţilor, cuprindea 300 de persoane
(senatori). Era privit ca deţinător al tradiţiilor, era chemat să-l
sfătuiască pe rege şi să confirme hotărârile Adunării poporului.

Din cauza poziţiei inferioare din societate, plebeii au protestat
sistematic, ameninţând în repetate rânduri cu secesiunea (plecarea din
cetate), fapt ce ar fi dus la dezmembrarea societăţii romane.
Pentru a pune capăt acestui conflict, regele Servius Tullius (575-535
î.e.n.) a înfăptuit două reforme:
 reforma socială;
 reforma administrativă.
Prin reforma socială, întreaga populaţie a Romei a fost împărţită,
fără a se mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci
mari categorii sociale, stabilite pe criteriul averii.
Aceste categorii sociale au fost apoi împărţite în centurii, care erau în
acelaşi timp şi unităţi militare şi unităţi de vot. Aceste centurii nu aveau un
număr egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie numărau puţini
membri, de ordinul câtorva zeci, pe când centuriile aparţinând ultimelor
categorii sociale, a patra şi a cincea, erau formate din câteva sute de persoane.
Aşa a fost posibil ca, din cele 193 de centurii, prima categorie socială, deşi
era minoritară, să deţină 98 de centurii, deci să deţină majoritatea.
32
Prin reforma administrativă, întregul teritoriu al Romei a fost
împărţit în cartiere, numite şi triburi (unităţi administrativ-teritoriale).
Servius Tullius a împărţit Roma în patru triburi urbane şi în şaptesprezece
triburi rurale.
După înfăptuirea celor două reforme, dispunem de cele două criterii în
virtutea cărora se poate realiza distincţia dintre societatea gentilică şi cea
organizată în stat:
- criteriul stratificării sociale, realizat prin efectul reformei sociale a lui
Servius Tullius
- criteriul teritorial, realizat prin reforma administrativă.

În momentul formării sale, statul roman a îmbrăcat haina regalităţii,
epocă ce a durat până în anul 509 î.e.n.
A. Organizarea socială
În această epocă, societatea romană a continuat să fie împărţită în cele
două categorii sociale – patricienii şi plebeii, categorii aflate în conflict din
cauza discriminărilor la care erau supuşi plebeii pe plan economic, politic şi
juridic, astfel:
 în plan economic, toate pământurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului cu titlul de ager publicus şi erau date spre folosinţă
numai patricienilor. Plebeii nu aveau acces la aceste pământuri.
33
 în plan politic, după reforma lui Servius Tullius, plebeii au
obţinut accesul la lucrările Comitiei centuriata, dar alături de Comitia
centuriata continua să-şi desfăşoare lucrările şi Comitia curiata, la
care plebeii nu aveau acces;
 în plan juridic, normele de drept roman erau aplicabile numai în
forma obiceiului juridic (forma nescrisă), dar acele obiceiuri juridice
erau ţinute în secret de către pontifi (preoţii păgâni romani), care
pretindeau că le deţin de la zei. Pontifii erau aleşi numai dintre patricieni.
Dacă se declanşa un conflict între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau
pontifilor, pentru a afla de la aceştia care este reglementarea juridică în acea
materie, iar pontifii erau suspectaţi că dau răspunsuri favorabile patricienilor.
În această epocă, pe lângă aceste două categorii sociale, apar şi sclavii.
Sclavia avea în acea perioadă caracter patriarhal sau domestic, în sensul că
sclavii erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane, iar activitatea
economică nu se întemeia pe munca lor, ci pe munca oamenilor liberi.
B. Organizarea statului
Din punct de vedere politic, Roma a fost condusă de trei factori constituţionali:
 Adunările poporului;
 regele;
 Senatul.
Adunările poporului erau în număr de două:
 Comitia centuriata, creată prin reforma lui Servius Tullius;
34
 Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.
Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita
atribuţiuni de ordin legislativ, electiv şi judecătoresc. Această adunare
se numea Comitia centuriata, deoarece unitatea de vot era centuria.
Comitia centuriata:
 hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;
 declara război;
 încheia pacea;
 acorda cetăţenia romană;
 alegea dregătorii cetăţii;
 se pronunţa în calitate de instanţă de apel în cazurile de
condamnare la moarte a cetăţenilor.
Comitia curiata îndeplinea un rol secundar, în special în domeniul
dreptului privat.
Regele s-a transformat, după fondarea statului, dintr-un simplu şef
militar într-un veritabil şef de stat, căci exercita atribuţiuni de ordin
militar, administrativ, judecătoresc şi religios, în calitate de şef al
religiei păgâne romane.
Senatul s-a transformat într-un organism de stat. Exercita numai un
rol consultativ, în sensul că hotărârile sale nu erau obligatorii pentru
rege. De asemenea, aproba hotărârile adunărilor poporului.
35
2.5. Republica
A fost fondată în anul 509 î.e.n. Dacă în momentul fondării Republicii,
Roma era o cetate oarecare în partea centrală a Italiei, spre sfârşitul Republicii
ea a devenit centrul celui mai puternic stat al antichităţii, deoarece în virtutea
spiritului său expansionist şi în virtutea vocaţiei sale organizatorice, Roma a
supus, unul după altul, popoarele lumii mediteraneene.
A. Structura socială
În epoca Republicii, distincţia între patricieni şi plebei s-a menţinut
până în secolul al III-lea î.e.n., când cele două categorii sociale s-au
nivelat. Aceasta, pe de o parte, datorită protestelor vehemente ale plebei,
iar pe de altă parte, datorită concesiilor succesive făcute de către
patricieni.
Ginţile, ca forme de organizare specifice patricienilor, s-au dizolvat.
Astfel, la sfârşitul secolului al III-lea î.e.n., nu mai existau criterii clare
pentru a realiza distincţia dintre plebei şi patricieni.
În condiţiile dezvoltării economiei de schimb, au apărut noi categorii
sociale:
 cavalerii
 nobilii.
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi de pe urma activităţii comerciale şi
cămătăreşti. Reprezentau spiritul novator şi, de aceea, erau interesaţi în
introducerea unui sistem politic centralizat, în măsură să asigure
36
ordinea atât de necesară pentru buna desfăşurare a operaţiunilor
comerciale.
Nobilii proveneau din rândul magistraţilor sau al urmaşilor
acestora. Fiind implicaţi în mod nemijlocit în conducerea statului,
nobilimea promova forma de stat republicană şi pretindea că
acţionează în spiritul tradiţiilor poporului roman.
Iată de ce între cele două categorii s-a declanşat un conflict, ce s-a adâncit
tot mai mult până a degenerat în cele patru războaie civile din secolul I î.e.n.,
la sfârşitul cărora, prin victoria reprezentanţilor cavalerilor, Republica a fost
înlăturată şi s-a fondat Imperiul.
Proletarii alcătuiau o categorie socială formată în epoca Republicii.
Denumirea de “proletar” vine de la “proles”, care avea înţelesul de copii în
latina veche, în sensul că proletarii erau oameni săraci care nu aveau altă
avere decât copiii. Aceştia trăiau la Roma, ca o masă parazitară pe seama
statului, în baza unor distribuiri periodice de bani sau alimente. Întrucât
proletarii erau cetăţeni romani, aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi
cumpărate, fapt ce l-a îndreptăţit pe Cezar să afirme că aceşti proletari, care
puteau fi manevraţi de către cei bogaţi în orice sens, au dus la prăbuşirea
Republicii romane, la transformarea ei într-o formă fără fond.
Sclavia atinge, în epoca Republicii, stadiul clasic al dezvoltării sale,
întrucât viaţa economică se întemeiază în principal pe munca sclavilor.
37
B. Organizarea de stat
Din punct de vedere politic, în epoca Republicii, factorii constituţionali au fost:
 Adunările poporului
 Senatul
 magistraţii.
Adunările populare au fost în număr de patru:
 Comitia centuriata
 Comitia curiata
 Concilium plebis
 Comitia tributa
Comitia centuriata continua să-şi exercite vechile atribuţii
legislative, elective şi judecătoreşti.
Comitia curiata îşi restrânge sfera de activitate, încât spre sfârşitul
secolului al III-lea î.e.n., odată cu destrămarea ginţilor, şi-a pierdut
orice importanţă şi, practic, nu s-a mai reunit.
Concilium plebis (adunarea plebei) adopta, iniţial, hotărâri
obligatorii numai pentru plebei. Treptat, hotărârile Adunării plebeiene
devin obligatorii şi pentru patricieni, astfel încât patricienii încep şi ei
să frecventeze lucrările acestei adunări. Din acest moment, Concilium
plebis se transformă în Comitia tributa.
38
Comitia tributa constituia adunarea întregii populaţii a Romei,
organizată pe triburi, în număr de 35, fiecare trib dispunând de câte un
vot. Avea atribuţii legislative, elective şi judiciare.
Senatul a deţinut locul central în viaţa politică a Romei, în sensul că
dirija politica externă, administra provinciile, administra tezaurul public,
asigura respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Strict
formal, Senatul nu putea adopta norme juridice, dar legile votate de către
popor nu puteau intra în vigoare fără a fi ratificate de către Senat.
Magistraţii erau înalţii demnitari ai statului, învestiţi cu atribuţii
militare, administrative şi judiciare.
Magistraturile romane au apărut treptat, într-o anumită succesiune,
pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei.
Magistraturile romane nu erau constituite într-un sistem ierarhic.
Totuşi, unele dintre acestea erau considerate a fi mai importante,
deoarece unii dintre magistraţi se bucurau de imperium (dreptul de a
comanda armata şi dreptul de a convoca poporul în adunări), pe când
alţii se bucurau numai de potestas (dreptul de a administra).
Consulatul a fost cea dintâi magistratură romană, întrucât după
alungarea ultimului rege, întreaga putere laică în stat a fost preluată de
către doi consuli, care erau aleşi de către Comitia centuriata.
Tribunatul plebei a fost creat în anul 494 î.e.n. Tribunii plebei exercitau
dreptul de veto, în virtutea căruia puteau anula orice act juridic, de natură a
aduce vreo atingere intereselor plebei.
39
Cenzura a apărut, probabil, în anul 443 î.e.n. Iniţial, cenzorii efectuau
recensământul persoanelor şi bunurilor din cinci în cinci ani, în vederea
stabilirii impozitelor. Totodată, sub conducerea Senatului, supravegheau
respectarea tradiţiilor şi moravurilor de către cetăţeni.
Pretura a fost creată în anul 367 î.e.n. A fost cea mai importantă
magistratură judiciară, deoarece pretorii erau aceia care organizau
judecarea proceselor şi, prin utilizarea unor mijloace procedurale,
sancţionau noi drepturi subiective şi prin aceasta extindeau sfera de
reglementare juridică.
Până în anul 242 î.e.n., pretorii organizau numai procesele dintre
cetăţeni. Iată de ce s-au numit pretori urbani. Din anul 242 î.e.n., se
organizează pretura peregrină, pretorii peregrini fiind cei care
organizau procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Questorii erau împuterniciţi să organizeze vânzarea bunurilor
statului roman către persoane particulare şi administrau tezaurul public
şi arhivele statului, sub supravegherea Senatului.
Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, aveau în
grijă poliţia oraşului şi organizarea spectacolelor. Tot ei erau cei care asigurau
aprovizionarea Romei şi organizau procesele în legătură cu actele juridice
încheiate în târguri.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. În situaţii cu
totul excepţionale, când Roma era ameninţată de grave pericole, se
suspendau pe termen de şase luni toate magistraturile şi se alegea un
40
dictator, care era învestit cu puteri nelimitate. Dacă după expirarea
termenului de şase luni pericolul nu era îndepărtat, dictatorul putea fi
reales pe un nou termen de şase luni.
2.6. Imperiul
A. Principatul
Prin efectul războaielor civile, s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul
27 î.e.n.
Cezar a încercat să introducă făţiş sistemul monarhic, dar încercarea sa
nu a reuşit. Însă nepotul şi fiul său adoptiv, Caius Octavianus, a recurs la o
formulă ocolită. În fapt, el a fondat imperiul, dar în aparenţă el a păstrat
vechile instituţii republicane.
Pentru a menaja susceptibilităţile poporului şi ale Senatului,
Octavian a permis funcţionarea tuturor magistraturilor tradiţionale, dar
şi-a asumat după câteva reforme succesive, calitatea de consul şi
calitatea de tribun pe viaţă. El deţinea, deci, pe viaţă, două
magistraturi. Pe această cale, Octavian conducea ca un autocrat, cu
puteri nelimitate, dar, formal, vechiul sistem continua să funcţioneze.
În realitate, Octavian s-a autointitulat Imperator Caesar Augusti:
Imperator însemna conducător victorios al legiunilor romane; Caesar
însemna urmaş al lui Caius Iulius Caesar; Augustus avea înţelesul de
sfânt, demn de a fi venerat.
41
a) Organizarea socială
În această perioadă apar mutaţii profunde în structurile sociale
romane. Ia amploare fenomenul formării latifundiilor, care are drept
consecinţă sărăcirea masivă a unei mari părţi a populaţiei.
Polii opuşi ai societăţii erau, pe de o parte, humiliores (cei săraci), iar
pe de altă parte, honestiores (cei bogaţi, cei onorabili).
După moartea împăratului Traian, Imperiul Roman abordează o politică
externă defensivă, tinde să decadă fenomenul sclavagismului, numărul sclavilor
este într-o continuă descreştere, lucru ce conduce la apariţia unei noi categorii
sociale, şi anume cea a colonilor.
Colonii erau oameni liberi care luau în arendă pământuri de la marii
latifundiari pentru a le exploata, plătind în schimb, anual, fie o sumă de
bani, fie o parte din recoltă, de regulă o treime.
Fenomenul colonatului se accentuează, astfel încât prin lex a
maioribus constituta (lege moştenită din bătrâni), este creat colonatul
servaj, în baza căruia erau alipiţi solului ce îl lucrau, putând fi
înstrăinaţi odată cu acesta. Formal, colonii servi rămâneau oameni
liberi, putând deţine o proprietate, putând lăsa o moştenire, putându-se
căsători valabil. În realitate, aceştia erau trataţi precum sclavii.
b) Organizarea politică
În perioada Principatului, organizarea politică cunoaşte modificări
semnificative. Principele tinde să se manifeste în mod autocrat,
menţinând aparenţa instituţiilor republicane.
42
Din punct de vedere formal, puterea era exercitată de către:
împărat, Senat şi magistraţi.
 În practică se asigura întâietate împăratului. Împăratul era primul
dintre cetăţeni (princeps), de unde şi numele de Principatus, dat noii
forme de guvernământ.
Structurile politice vechi se menţin, conţinutul competenţelor
acestora fiind, cu timpul, limitate.
 Senatul, din punct de vedere formal, are o competenţă sporită,
însă, în fapt, puterea sa era subordonată voinţei imperiale.
 Magistraturile. Pretura se menţine, însă după codificarea
edictului pretorului, acesta pierde posibilitatea de a introduce în
edict noi norme de drept. Edilitatea, cenzura şi questura se menţin,
dar devin magistraturi tot mai goale de conţinut.
Au fost create noi magistraturi:
- praefectus praetorio (prefectul pretoriului), comandantul gărzilor
imperiale;
- praefectus annonae – asigura aprovizionarea Romei;
- praefectus urbi – era şeful poliţiei Romei.
43
B. Dominatul
a) Organizarea socială
În epoca Dominatului, evoluţia structurilor sociale continuă. Marii
latifundiari se constituie în caste închise şi ereditare, cu cetăţi şi armate
proprii, care în multe cazuri sfidau puterea imperială. Populaţia
cunoaşte un masiv fenomen de pauperizare, ca urmare a dezvoltării
marilor latifundii.
Polii opuşi ai societăţii se numeau acum:
 humiliores (cei săraci);
 potentiores (cei puternici).
Sclavia decade şi mai mult, iar prizonierii de război nu mai sunt
transformaţi în sclavi, ci în coloni servi. Se ajunge la generalizarea
colonatului servaj, forţa de muncă robită nemaifiind rentabilă.
b) Organizarea politică
Conducătorul statului este denumit “dominus et deus” (stăpân şi zeu),
întrucât persoana sa devine sacrosantă, divină; este un monarh cu puteri
absolute, dispunând după voie de viaţa şi de avutul supuşilor.
Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial (Consistorium principis),
alcătuit din oameni de încredere ai împăratului, care îi urmau
directivele.
44
După moartea lui Teodosiu I (395 e.n.), Imperiul roman se împarte
în:
 Imperiul roman de răsărit - a existat până în anul 565 e.n., moment
în care se transformă în Imperiul Bizantin, când instituţiile politice şi
juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar
limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.
 Imperiul roman de apus - a dăinuit până în anul 476 e.n.,
ocazie cu care ultimul său conducător, Romulus Augustulus, a
fost detronat de către Odoacru, conducătorul triburilor de
heruli.

Istoria dreptului privat roman este periodizată de către cei mai
mulţi autori în trei epoci:
 Epoca veche – a dăinuit de la mijlocul secolului al
VI-lea î.e.n. până în anul 27 î.e.n.; este corespunzătoare
epocii regalităţii şi republicii;
 Epoca clasică – a dăinuit din anul 27 î.e.n. până
în anul 284 e.n.; corespunde primei faze a imperiului, şi anume
principatului;
 Epoca postclasică – a dăinuit din anul 284 e.n. până în anul 565
e.n.; corespunde dominatului.
45
1. Care sunt factorii de conducere socială a Romei în

epoca prestatală?
Răspuns:
Factorii de conducere socială în epoca prestatală au fost în număr
de trei: Comitia curiata; regele; Senatul.
a) Populaţia Romei era structurată în trei triburi, 30 de curii şi 300 de
ginţi.
Adunarea patricienilor se numea Comitia curiata, deoarece fiecare curie
dispunea de câte un vot.
În competenţa Comitiei curiata intrau: alegerea regelui;
soluţionarea problemelor majore ale cetăţii; judecarea celor vinovaţi
de crime grave.
b) Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii şi totodată şeful
ei religios. Pentru problemele mai importante, convoca Adunarea
poporului, care urma a hotărâ asupra lor. Avea şi atribuţii de a
soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanşa între ginţi.
c) Senatul era format din şefii ginţilor, cuprindea 300 de persoane
(senatori). Era privit ca deţinător al tradiţiilor, era chemat să-l
sfătuiască pe rege şi să confirme hotărârile Adunării poporului.
46
2. Ce categorii sociale noi apar la Roma în epoca
Republicii?
Răspuns:
În condiţiile dezvoltării economiei de schimb, au apărut noi categorii
sociale: cavalerii şi nobilii.
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi de pe urma activităţii comerciale şi
cămătăreşti. Reprezentau spiritul novator şi, de aceea, erau interesaţi
în introducerea unui sistem politic centralizat, în măsură să asigure
ordinea atât de necesară pentru buna desfăşurare a operaţiunilor
comerciale.
Nobilii proveneau din rândul magistraţilor sau al urmaşilor
acestora. Fiind implicaţi în mod nemijlocit în conducerea statului,
nobilimea promova forma de stat republicană şi pretindea că
acţionează în spiritul tradiţiilor poporului roman.
47
Bibliografie.
48
Unitatea de învǎţare nr. III:
CUPRINS:
3.2. Obiceiul
3.3. Legea
3.5. Întrebări
3.7. Bibliografie
Totalitatea procedeelor prin care normele sociale sunt

transformate în norme de drept constituie izvoarele
dreptului în sens formal. În societatea romană, izvoarele
dreptului în sens formal au evoluat în funcţie de configuraţia
factorilor economici, sociali şi politici.
Această unitate de învățare îşi propune să explice evoluţia

istorică a izvoarelor dreptului privat roman.
49
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare
este de 2 ore.

Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată cu mai multe înţelesuri:
 în sens material, noţiunea de izvor de drept desemnează
totalitatea relaţiilor materiale de existenţă care determină într-o
societate dată o anumită reglementare juridică;
 ca sursă de cunoaştere a dreptului, desemnează documentele în
baza cărora putem reconstitui fizionomia unor norme şi instituţii juridice;
 în sens formal, desemnează acele forme de exprimare ale dreptului, în
virtutea cărora normele de conduită capătă valoare juridică şi devin norme de
drept.
Acest ultim sens ne interesează în abordarea dreptului roman. Din acest
punct de vedere, reglementarea juridică a relaţiilor sociale din societatea
romană s-a realizat în decursul evoluţiei acesteia prin izvoare variate.
Astfel, în prima parte a epocii vechi, erau izvoare ale dreptului
obiceiul şi legea. Către sfârşitul acestei epoci, li se adaugă edictele
magistraţilor şi jurisprudenţa.
50
În epoca clasică apar ca izvore ale dreptului şi senatusconsultele şi
constituţiunile imperiale.
În epoca postclasică, din rândul izvoarelor dreptului, rămân numai
constituţiunile imperiale şi obiceiul.
3.2. Obiceiul
Este constituit din acele reguli nescrise care, aplicate continuu şi
îndelungat, capătă forţă juridică.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi s-a format în procesul
trecerii de la societatea gentilică la cea organizată în stat, exprimând
interesele tuturor membrilor societăţii şi fiind respectat de bună-voie.
După apariţia statului, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că
numai acele obiceiuri convenabile şi utile intereselor clasei dominante
capătă sancţiune juridică şi sunt impuse prin forţa de constrângere a
statului.
Timp de un secol de la fondarea statului roman, obiceiul a
reprezentat singurul izvor de drept.
Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi (preoţi ai
cultului păgân roman), care pretindeau că acestea le-au fost
încredinţate de către zei. Pontifii erau însă exponenţii intereselor
aristocraţiei sclavagiste, iar în procesul de interpretare a obiceiului,
săvârşeau deliberat o confuzie între normele de drept şi cele religioase,
51
între ius şi fas, pentru a putea impune voinţa categoriei din care ei
înşişi făceau parte.
În contextul evoluţiei societăţii romane şi al apariţiei actelor
normative, vechiul obicei, rigid şi formalist, îşi pierde treptat
importanţa, fără a dispărea însă cu totul.
Jurisconsultul Salvius Iulianus a arătat că obiceiul reprezintă voinţa
comună a poporului şi că are atât o funcţie creatoare, cât şi o funcţie
abrogatoare.
În epoca postclasică, în contextul decăderii producţiei de mărfuri, a
revenirii la practicile economiei naturale şi a descompunerii treptate a
statului, obiceiul îşi recapătă importanţa sa de odinioară.
3.3. Legea
Prin cuvântul “lex”, romanii desemnau o convenţie obligatorie între
părţi. Când această convenţie intervenea între două persoane, cuvântul “lex”
avea înţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi popor, avea
înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului.
Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe
etape:
 în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;
 apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect de
lege;
52
 după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului;
Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas,
iar dacă nu era de acord pronunţa antiquo. Poporul însă nu putea aduce
amendamente proiectului de lege, ci fie îl adopta, fie îl respingea în
bloc.
 după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea
Senatului roman, care, cu această ocazie, verifica dacă proiectele
votate corespundeau sau nu intereselor aristocraţiei sclavagiste, în caz
contrar acestea urmând a fi infirmate. În acest mod, Senatul participa
la activitatea de legiferare.
Structura legii.
Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea,
numele comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării.
Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.
Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării
dispoziţiilor din rogatio.
După natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii:
 leges perfectae;
 leges imperfectae;
 leges minus quam perfectae.
53
Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că
orice act încheiat cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite
dispoziţii, în virtutea cărora actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor
din rogatio rămânea valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de
regulă, cu o amendă.
Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea
Legea celor XII Table

Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre
patricieni şi plebei, aceştia din urmă solicitând în mod repetat publicarea
normelor de drept. Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe Terentilius Arsa,
care a cerut invariabil sistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar. În cele din
urmă, în anul 451 î.e.n., patriciatul a fost de acord să se formeze o comisie
compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept şi le-a publicat în
Forum pe zece table de lemn. Această comisie este cunoscută sub denumirea de
“decemviri legibus scribundis” (cei 10 bărbaţi care să scrie dreptul).
La protestele plebei, nemulţumită de faptul că din comisie nu făcea parte nici
un plebeu, a fost instituită o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci
plebei şi care, în anul 449 î.e.n., a publicat o nouă lege, pe douăsprezece table de
bronz.
54
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept
cutumiar. Conţine atât dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat,
constituind un adevărat cod. Între dispoziţiile de drept privat, un loc
central îl ocupă cele privitoare la regimul proprietăţii private, la
materia succesiunii şi la organizarea familiei. Normele de drept
privitoare la materia obligaţiilor sunt relativ puţine, ceea ce se explică
prin faptul că, în epoca adoptării codului decemviral, romanii erau un
popor de agricultori, care trăia în condiţiile economiei naturale închise.
Numai aşa se poate înţelege de ce Legea celor XII Table menţionează
un singur contract.
Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind
distruse în anul 390 î.e.n., cu prilejul incendierii Romei de către gali.
Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conştiinţa
poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În
acest sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că
memorarea acesteia constituia o lecţie obligatorie pentru elevi, o
“carmen necesarium”.
Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, nefiind
copiată, după cum au afirmat unii, după dreptul grec, întrucât prin
dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi economice
de la jumătatea secolului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că este un
produs autentic roman.
55
Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme
de unsprezece secole. Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului,
dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.

La intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi,
adică de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi
exercite funcţiile şi ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul
publicat era valabil vreme de un an, adică atât timp cât dura magistratura.
La origine, aceste edicte au fost formulate oral, de unde şi etimologia
cuvântului, care provine de la “ex dicere” (a spune). Dar, începând cu
secolul al III-lea î.e.n., ele au fost afişate în Forum pe table din lemn
vopsite în alb, ce purtau numele de album.
În afara edictelor valabile pe timpul exercitării funcţiilor, mai erau şi
edicte ocazionale, date cu prilejul unor sărbători sau evenimente publice.
Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau
perpetue (edicta perpetua), pe când cele ocazionale se numeau
neprevăzute (edicta repentina).
Edictele care prezintă cea mai mare importanţă sunt edictele
pretorilor, cei mai importanţi magistraţi judiciari romani. Prin
intermediul edictelor, pretorii puneau la dispoziţia persoanelor
56
interesate mijloacele procedurale necesare, pentru ca acestea să-şi
poată valorifica drepturile în justiţie.
În condiţiile în care, spre sfârşitul epocii vechi, dreptul quiritar,
rigid şi formalist, a devenit inaplicabil, pretorii au putut desfăşura o
activitate cu caracter pregnant creator. Ori de câte ori descopereau că
dreptul civil nu oferea mijloace necesare deducerii în justiţie a unor
pretenţii legitime, pretorii creau prin intermediul edictului mijloace
procedurale noi, sancţionând pe cale procedurală noi drepturi. În acest
fel, activitatea pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor
instituţii ale dreptului civil la noile realităţi economice şi sociale,
ajungându-se astfel la unele instituţii juridice noi. Dreptul astfel creat a
fost denumit drept pretorian.
La expirarea perioadei de un an, când înceta funcţia magistratului
ales, edictul pretorului îşi înceta valabilitatea, căci începea mandatul
unui nou pretor. În practică, însă, noul pretor prelua în edictul său
dispoziţiile care se dovedeau utile din vechiul edict. Astfel, cu timpul,
unele instituţii au ajuns să se statornicească în mod definitiv în edictele
pretorilor.
Din această cauză, fizionomia edictului pretorului se compune din două
părţi:
 o parte veche, edictum vetus sau pars translaticium, ce cuprindea
dispoziţiile preluate din edictele altor pretori;
57
 o parte nouă, edictum novum sau pars nova, care cuprindea noile
dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte.
În perioada Principatului, împăratul Hadrian (117-138 e.n.) a ordonat
jursiconsultului Salvius Iulianus să redacteze edictul pretorului într-o formă
definitivă. Prin urmare, a fost creat un edict permanent, numit edictum
perpetuum¸ de la care pretorii următori nu s-au mai putut abate. Din acest
moment, pretorii nu au mai putut desfăşura o activitate creatoare.
Deşi textul edictului perpetuu nu ne-a parvenit, el a fost reconstituit
la sfârşitul secolului al XIX-lea de către Otto Lenel, care a arătat că
edictul perpetuu cuprindea patru părţi:
 Partea I – Organizarea proceselor;
 Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;
 Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;
 Partea a IV-a – Executarea sentinţelor.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian

Într-un text roman (Gaius - Digeste) se afirma: “pretor ius facere
non potest” (pretorul nu poate crea drept).
Pe de altă parte, într-un alt text clasic (Marcian - Digeste) se arăta
că “ius praetorium este viva vox iuris civilis” (dreptul pretorian este
vocea vie a dreptului civil).
58
Aparent, cele două texte se contrazic. În realitate, ele se susţin şi se
completează reciproc. Aceasta întrucât afirmaţia potrivit căreia
pretorul nu poate creea drept trebuie interpretată în sensul că pretorul
nu poate crea drept civil, dar pretorul poate influenţa, prin mijloace
procedurale, linia de evoluţie a dreptului civil.
Această activitate cu caracter creator a pretorului ne este clar
înfăţişată într-un text celebru cuprins în Digestele lui Justinian,
conform căruia: “ius praetorium este quod praetores introduxerunt
adiuvandi vel suplendi vel corrigendi iuris civilis gratia, propter
utilitatem publicam” (dreptul pretorian este cel introdus de către
pretori pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi
pentru a-l modifica în conformitate cu binele public).
Din acest text rezultă clar că dreptul pretorian se defineşte numai în
raport cu dreptul civil şi că pretorul acţionează pe trei căi în vederea
adaptării vechiului drept civil roman la noile cerinţe de viaţă.
În primul rând, pretorul extinde sfera de aplicare a dreptului civil prin
interpretarea textelor acestuia, de aşa manieră încât să facă aplicabile acele
texte la noile speţe ivite în practică. Deci, pretorul vine în sprijinul dreptului
civil printr-o interpretare extensivă. Această primă cale o denumim adiuvandi
iuris civilis gratia (pretorul vine în sprijinul dreptului civil).
În al doilea rând, pretorul poate extrage din textele vechilor legi
anumite reguli generale, principii sau mijloace procedurale, care să
59
completeze textele acestor legi. Această cale de completare a legii (a
dreptului civil) se numeşte supplendi iuris civilis gratia.
În unele cazuri, când textele dreptului civil erau vădit depăşite,
anacronice, pretorul putea să modifice pur şi simplu acele texte,
situaţie în care pretorul proceda corrigendi iuris civilis gratia
(modificarea dreptului civil).
1. Care sunt sensurile conceptului de izvor de drept?

Răspuns:
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată cu mai multe înţelesuri:
 în sens material, noţiunea de izvor de drept desemnează
totalitatea relaţiilor materiale de existenţă care determină într-o
societate dată o anumită reglementare juridică;
 ca sursă de cunoaştere a dreptului, desemnează documentele în
baza cărora putem reconstitui fizionomia unor norme şi instituţii juridice;
 în sens formal, desemnează acele forme de exprimare ale dreptului, în
virtutea cărora normele de conduită capătă valoare juridică şi devin norme
de drept.
60
2. Structura legilor romane. Clasificarea legilor după
sancţiune.
Răspuns:
Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat
legea, numele comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării.
Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.
Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării
După natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii:
 leges perfectae;
 leges imperfectae;
 leges minus quam perfectae.
Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că
orice act încheiat cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite
dispoziţii, în virtutea cărora actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor
din rogatio rămânea valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de
regulă, cu o amendă.
Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea
61
3. Câte categorii de edicte emiteau magistraţii romani?
Răspuns:
La intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi,
adică de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi
exercite funcţiile şi ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul
publicat era valabil vreme de un an, adică atât timp cât dura magistratura.
În afara edictelor valabile pe timpul exercitării funcţiilor, mai erau şi
edicte ocazionale, date cu prilejul unor sărbători sau evenimente publice.
Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau
perpetue (edicta perpetua), pe când cele ocazionale se numeau
neprevăzute (edicta repentina).
4. Structura Edictului Perpetuu reconstituit de Otto Lenel.

Răspuns:
Edictul perpetuu codificat de Salvius Iulianus a fost reconstituit la
sfârşitul secolului al XIX-lea de către Otto Lenel şi cuprindea patru
părţi:
 Partea I – Organizarea proceselor;
 Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;
 Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;
 Partea a IV-a – Executarea sentinţelor.
62
Temă de control
Redactați un referat de maximum 10 pagini, în care să
prezentați importanța Legii celor XII Table.
Referatul va fi predat tutorelui la cel de-al doilea tutorial.
Bibliografie.
63
Unitatea de învǎţare nr. IV:
CUPRINS :
4.1. Jurisprudenţa
4.5. Întrebări
4.6. Bibliografie
Totalitatea procedeelor prin care normele sociale sunt

transformate în norme de drept constituie izvoarele dreptului
în sens formal. În societatea romană, izvoarele dreptului în
sens formal au evoluat în funcţie de configuraţia factorilor
economici, sociali şi politici.
Această unitate de învățare îşi propune să explice evoluţia

istorică a izvoarelor dreptului privat roman și să descrie
importanţa inestimabilă a operei legislative a împăratului
Justinian.
64
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare
este de 3 ore.
4.1. Jurisprudenţa
A. Noţiune şi evoluţie
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului roman, creată de către
jurisconsulţi, prin interpretarea creatoare a vechilor legi.
Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă, cercetători ai dreptului care, printr-
o ingenioasă interpretare a vechilor idei, ajungeau la rezultate diferite faţă
de cele avute în vedere de acele legi, iar în unele cazuri chiar la rezultate
opuse. Jurisconsulţii nu erau funcţionari publici, ci erau simpli particulari,
care se dedicau cercetării normelor de drept din proprie iniţiativă.
În istoria dreptului roman, jurisprudenţa a cunoscut o lungă evoluţie.
La origine, în vechiul drept roman, activitatea jurisconsulţilor se
mărginea la a preciza care sunt normele juridice aplicabile la anumite
cazuri, care sunt formulele corespunzătoare fiecărui tip de proces şi
care sunt cuvintele solemne pe care părţile erau obligate să le pronunţe
cu ocazia judecării procesului. Deci, la origine, jurisprudenţa a avut un
caracter empiric, un caracter de speţă.
65
Spre sfârşitul epocii vechi, în vremea lui Cicero, jurisprudenţa a dobândit
un caracter ştiinţific, în sensul că s-au formulat reguli generale de cercetare,
iar materia supusă cercetării a fost sistematizată pe baza acelor reguli.
În dreptul clasic, jurisprudenţa a atins culmea strălucirii sale, deoarece în
această epocă activitatea jurisdconsulţilor s-a caracterizat printr-o
excepţională putere de analiză, de sinteză, de abstractizare şi de sistematizare.
În această epocă a fost elaborat acel limbaj limpede, elegant şi precis, în
măsură să dea expresia cuvenită oricărei idei şi instituţii juridice.
În dreptul postclasic, odată cu decăderea generală a societăţii
romane, jurisprudenţa cunoaşte şi ea un proces de decădere.
B. Jurisprudenţa în epoca veche

a) Jurisprudenţa sacrală. Până în anul 301 î.e.n., jurisprudenţa a
avut un caracter sacral. Acest caracter decurge din faptul că, în
momentul adoptării Legii celor XII Table, nu s-a publicat întregul drept
privat roman, ci numai dreptul material. Dreptul procesual, adică dreptul
care guvernează desfăşurarea proceselor, nu s-a publicat.
Ca urmare, zilele faste, adică zilele în care se puteau judeca procesele,
precum şi formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces, au fost
ţinute în continuare în secret de către pontifi, astfel încât părţile nu ştiau cum
să îşi valorifice drepturile pe cale judiciară. Atunci se adresau pontifilor,
pentru a le cere consultaţii juridice. În aceste condiţii, numai pontifii puteau
66
desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică. De aceea, afirmăm că iniţial
jurisprudenţa a avut un caracter sacral, adică un caracter religios.
b) Jurisprudenţa laică. În anul 301 î.e.n., un dezrobit al cenzorului
Appius Claudius Caecus, pe nume Gnaeus Flavius, a publicat dreptul
procesual în forum (zilele faste şi formulele solemne ale proceselor).
Din acest moment, jurisprudenţa a dobândit un caracter laic, întrucât
orice persoană care avea dorinţa şi aptitudinile necesare putea desfăşura o
activitate de cercetare a dreptului.
Pe de altă parte, jurisconsulţii, chiar şi cei din epoca veche,
desfăşurau şi o activitate cu implicaţii practice, oferind cetăţenilor
consultaţii juridice.
Aceste consultaţii îmbrăcau trei forme, desemnate prin cuvintele:
 respondere;
 cavere;
 agere.
Respondere desemnează consultaţiile juridice oferite în orice
problemă de drept.
Cavere erau consultaţii pe care jurisconsulţii le ofereau în legătură cu
forma actelor juridice. Asemenea consultaţii erau necesare, întrucât în
vechiul drept roman simpla manifestare de voinţă nu producea efecte
juridice. Acea manifestare de voinţă trebuia îmbrăcată în forme solemne,
67
care difereau de la un act juridic la altul, iar dacă nu erau respectate
întocmai acele forme, actul respectiv nu producea efecte juridice.
Agere desemnează consultaţiile pe care jurisconsulţii le ofereau
judecătorilor. Acest fenomen este explicabil pentru dreptul roman,
deoarece procesul se desfăşura în două faze, iar faza a doua avea loc în
faţa judecătorului, care nu era un funcţionar public, ci era un simplu
particular ales de către părţi şi confirmat de către magistrat. De aceea,
judecătorii romani obişnuiau să ceară de la jurisconsulţi consultaţii în
legătură cu felul în care trebuia condus procesul.
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii vechi au trăit între

secolele II şi I î.e.n. Dintre aceştia menţionăm pe: Sextus Aelius Petus Catus,
celebru comentator al Legii celor XII; Quintus Mucius Scaevola, model de
gândire pentru Cicero; Aquilius Gallus, creatorul acţiunii de dol; Servius
Sulpicius Rufus; Aulus Ofilius.
C. Jurisprudenţa în epoca clasică

La începutul epocii clasice, în vremea lui August, se conturează
două şcoli de drept (în sensul de curente ale gândirii juridice):
 Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito.
Numele acestei şcoli a fost dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros
discipol al lui Capito.
68
 Şcoala proculiană a fost fondată de către Marcus Antistius
Labeo. Numele acestei şcoli a fost dat de către Iulius Proculus, cel mai
valoros discipol al lui Labeo.
În general, şcoala sabiniană a avut o orientare conservatoare, în
sensul că oferea soluţii potrivit principiilor dreptului civil, pe când
şcoala proculiană a avut o orientare novatoare, întrucât urma linia de
gândire a edictului pretorului. La începutul secolului al II-lea e.n., deosebirile
dintre cele două şcoli dispar.
Dintre marii jurisconsulţi clasici îi menţionăm pe:
 Caius Cassius Longinus, discipol al lui Sabinus, a fost atât de
apreciat, încât, la un moment dat, în unele texte, şcoala sabiniană este
denumită şcoala cassiană;
 Salvius Iulianus (Iulian), care a trăit în vremea lui Hadrian, este autorul
“Edictului perpetuu” şi al unei lucrări enciclopedice intitulată Digesta, formată
din 90 de cărţi;
 Sextus Pomponius, care a trăit în vremea lui Antonin Pius (138-
161 e.n.), a scris o istorie a jurisprudenţei numită Liber singularis
Enchiridii;
 Gaius, care a fost o enigmă a dreptului roman. Din lucrările lui
rezultă că ar fi trăit la jumătatea secolului al II-lea e.n., dar nici un
contemporan nu-l menţionează, nu-l citează, deşi jurisconsulţii clasici
se citau frecvent.
69
Despre el s-au scris în epoca modernă cele mai valoroase lucrări.
Acest fenomen se explică prin aceea că una dintre lucrările lui Gaius,
şi anume “Institutiones”, a ajuns până la noi pe cale directă. Această
lucrare, care este un manual de şcoală adresat studenţilor în drept, a
fost descoperită în anul 1816 în Biblioteca episcopală de la Verona, de
către profesorul german Niebuhr pe un palimpsest.
Palimpsestul este un papirus de pe care a fost şters textul original şi
s-a aplicat în locul lui o nouă scriere, un nou text. Profesorul Niebuhr
şi-a dat seama că este vorba despre un palimpsest şi atunci a încercat
să descifreze scrierea originală prin aplicarea unor reactivi chimici; dar
cum reactivii chimici erau primitivi, papirusul s-a deteriorat.
Dar întâmplător, în anul 1933, în Egipt, a fost descoperit un alt
papirus pe care era scrisă ultima parte a aceleiaşi lucrări, exact partea
care prezenta cele mai multe lacune în manuscrisul de la Verona, încât
varianta actuală a Institutelor lui Gaius este apropiată de cea originală.
Cei mai importanţi jurisconsulţi ai epocii clasice au trăit la sfârşitul secolului
al II-lea şi începutul secolului al III-lea e.n. Aceştia sunt:
 Aemilius Papinianus (Papinian), supranumit “princeps
jurisconsultorum” (primul consultant, sfătuitor) şi “Primus
omnium” (primul dintre toţi), a fost considerat cel mai valoros
jurisconsult dintre toţi, atât de către contemporanii săi, cât şi de
către cercetătorii moderni.
70
 Iulius Paulus (Paul) , discipolul lui Papinian, avea un stil original,
dar greu de înţeles. A scris extrem de mult, iar în Digestele lui
Justinian au fost incluse mai mult de 2000 de fragmente din
opera lui Paul.
 Ulpius Domitius (Ulpian), de asemenea discipolul lui Papinian,
avea un stil concis şi clar. Datorită acestui fapt, aproximativ o
treime din “Digestele” lui Justinian cuprind fragmente din
opera lui Ulpian.
 Herenius Modestinus (Modestin) a fost ultimul mare
jurisconsult clasic care a desfăşurat o activitate creatoare.
D. Ius publice respondendi

În vremea lui August, a fost creat ius publice respondendi, adică
dreptul de a oferi consultaţii juridice cu caracter oficial.
Printr-o reformă a sa, August a decis ca anumiţi jurisconsulţi, care se aflau
în graţiile sale, să fie învestiţi cu dreptul de a da consultaţii întărite cu
autoritatea principelui. Acele consultaţii, date de către jurisconsulţii învestiţi
cu ius publice respondendi ex auctoritate principis, erau obligatorii pentru
judecători, însă numai pentru speţa respectivă, nu şi pentru cazurile similare.
Reforma lui August a fost dusă mai departe de către Hadrian, care a
hotărât că toate consultaţiile oferite de către jurisconsulţii învestiţi cu ius
71
publice respondendi sunt obligatorii atât pentru speţa în care au fost solicitate,
cât şi pentru cazurile asemănătoare.
Din acel moment se poate afirma că jurisprudenţa romană a devenit
izvor formal de drept.
E. Jurisprudenţa în epoca postclasică

În epoca postclasică, jurisprudenţa a cunoscut un proces de
decădere, în sensul că nu se mai realizau lucrări originale.
Jurisconsulţii postclasici se mărgineau fie să comenteze, fie să rezume
lucrările jurisconsulţilor clasici.
Astfel, cu ocazia judecării proceselor, părţile sau avocaţii acestora
invocau soluţiile oferite de către jurisconsulţii clasici. Dar
jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea fi cunoscută în
întregime. Şi atunci, în scopul de a câştiga procesele în orice condiţii,
părţile şi unii avocaţi falsificau textele clasice, punând pe seama
jurisconsulţilor din acea epocă afirmaţii pe care aceştia nu le făcuseră.
De aceea, în anul 426 e.n., s-a dat Legea citaţiunilor de către împăratul
Valentinian al III-lea. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, părţile puteau cita în
faţa judecătorilor numai texte din lucrările a cinci jurisconsulţi clasici, şi
anume Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.
Dacă cei cinci jurisconsulţi nu aveau aceeaşi părere într-o problemă
de drept, se urma părerea majorităţii. Dacă unul dintre aceşti
jurisconsulţi se abţinea şi între ceilalţi era paritate, judecătorul era
72
obligat să urmeze părerea lui Papinian. Dar dacă tocmai Papinian era
cel care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să aleagă una dintre cele
două păreri.
În epoca Republicii, hotărârile Senatului nu erau obligatorii, neavând
putere de lege. Totuşi, senatul putea infleunţa procesul de legiferare.
Astfel, legile votate de către adunările poporului intrau în vigoare numai
după ce erau ratificate de către Senat. Senatul mai putea influenţa procesul
de legiferare prin anumite intervenţii în activitatea pretorului, în sensul că
putea recomanda pretorului să introducă în edictul său anumite dispoziţii,
care pe această cale deveneau obligatorii.
În vremea împăratului Hadrian, hotărârile Senatului au devenit izvor de
drept în sens formal. În acest fel, aparent, prerogativele Senatului au sporit,
dar, în fapt, Senatul devenise o anexă a politicii imperiale.
Procedura de adoptare a senatusconsultului se limita la citirea proiectului de
către împărat ori de către reprezentantul său, fără a se mai aştepta rezultatul
votului. Iată de ce o serie de texte din secolele II-III desemnau
senatusconsultele prin termenul de “orationes”, adică simple discursuri.
73
Constituţiunile imperiale (hotărârile împăratului) au devenit izvor
de drept în sens formal tot în vremea împăratului Hadrian. Până în acel
moment, hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor
magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe durata magistraturii
imperiale. După reforma lui Hadrian, hotărârile imperiale, numite
constituţiuni imperiale, au devenit obligatorii pentru totdeauna.
Ele erau împărţite în patru categorii:
 edicta;
 mandata;
 decreta;
 rescripta.
Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maximă
generalitate, atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat.
Mandata sau mandatele erau constituţiuni imperiale cu caracter
administrativ, adresate înalţilor funcţionari ai statului, în mod deosebit
guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat în
calitate de judecător suprem. Când aspectele erau mai complicate şi
necesitau explicaţii şi îndrumări, împăraţii obişnuiau, după pronunţarea
hotărârii, să formuleze reguli cu caracter general, care din acel moment
74
deveneau obligatorii, adică trebuiau aplicate de către toţi judecătorii
care aveau de soluţionat speţe asemănătoare.
Rescripta sau rescriptele erau consultaţii juridice oferite de către
împărat în calitate de jurisconsult. Unii împăraţi, precum Marc Aureliu
(161-180 e.n.), aveau solide cunoştinţe juridice, încât erau solicitaţi în
probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de drept. Aceste
principii erau cunoscute în limbajul juridic sub numele de “rescripte”.

Justinian, conştient de faptul că societatea romană se află în ultimul
stadiu al descompunerii, a căutat soluţii pentru a o salva. În concepţia
lui Justinian, repunerea în vigoare a izvoarelor dreptului roman clasic
ar fi fost de natură să revitalizeze societatea. Atunci a cerut
profesorilor, jurisconsulţilor şi avocaţilor celebri din epoca sa să facă o
sistematizare a celor mai valoroase izvoare ale dreptului clasic.
În acest scop, s-a constituit o comisie în frunte cu profesorul Tribonian,
questor sacri palati, autoritate celebră în domeniul dreptului. Această comisie a
întocmit aşa numita “operă legislativă a lui Justinian”, denumită în epoca
Renaşterii “Corpus iuris civilis” (Culegere a dreptului civil).
Această operă legislativă nu are nimic original în ea. Membrii comisiei nu au
desfăşurat o activitate creatoare, ci au compilat, au sistematizat izvoare de drept
elaborate cu sute de ani înainte. Dar acele izvoare de drept şi, în special, lucrările
75
jurisconsulţilor clasici nu ne-au parvenit, nu au ajuns până la noi, cu câteva
excepţii. Astfel că noi cunoaştem jurisprudenţa clasică romană indirect şi parţial,
pe baza fragmentelor din lucrările clasice, care au fost sistematizate în Digestele
lui Justinian.
Opera legislativă a lui Justinian constituie cel mai valoros document pe
care antichitatea l-a transmis lumii moderne. Această operă este formată
din patru lucrări: “Codul”, “Digestele”, “Institutele” şi “Novelele”.
A. Codul lui Justinian este o culegere de constituţiuni imperiale date în
intervalul de timp cuprins între epoca împăratului Hadrian şi anul 529 e.n..
Această primă ediţie a Codului nu ne-a parvenit, s-a pierdut. Din fericire, în anul
534 e.n., comisia lui Tribonian a elaborat a doua ediţie a Codului – “Codex
repetitae praelectionis”, care a ajuns până la noi.
Alături de Tribonian, la elaborarea Codului au lucrat şi profesorii Teofil,
de la Facultatea de Drept din Constantinopol şi Leontius, de la Facultatea de
Drept din Beirut.
În vederea elaborării acestui cod, comisia condusă de Tribonian a
valorificat unele codificări anterioare, fie particulare, fie oficiale. Dintre
codificările particulare utilizate, menţionăm Codul Gregorian şi Codul
Hermogenian. Aceste coduri au fost alcătuite de către profesorii Gregorius şi
Hermogenianus, de la Facultatea de Drept din Beirut.
Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt
împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele constituţiuni
sunt împărţite şi în paragrafe.
76
La începutul fiecărei constituţiuni există o inscriptio, în care este
indicat numele împăratului ce a emis constituţiunea, precum şi numele
persoanei căreia îi era adresată. La sfârşitul constituţiunii, în
subscriptio, sunt arătate locul şi data adoptării acelei constituţiuni.
Deoarece Codul lui Justinian urma să aibă o finalitate practică, să fie
aplicat în practica instanţelor judecătoreşti, comisia a selecţionat numai
constituţiunile rămase în vigoare, nu şi pe cele abrogate. Ba mai mult,
textele depăşite au fost astfel adaptate încât să poată fi aplicate în practică.
Codul cuprinde atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept
privat. În două cărţi sunt cuprinse şi câteva dispoziţii de drept canonic.
B. Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 533 e.n. Această

lucrare enciclopedică este o culegere de fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici.
Metoda de lucru a comisiei a fost elaborată chiar de către Justinian, prin
trei constituţiuni imperiale, care apoi au devenit prefeţe ale Digestelor.
Comisia, condusă tot de către Tribonian, era formată din 15
profesori şi avocaţi, care au constatat că opiniile jurisconsulţilor clasici
erau în mod frecvent diferite. Or, lucrarea ce trebuia alcătuită de
membrii comisiei urma a fi aplicată în practică, astfel încât soluţiile
trebuiau să fie unitare. Tribonian l-a sesizat pe împărat în privinţa
existenţei acestor controverse, precum şi în legătură cu faptul că unele
instituţii erau depăşite. Împăratul a decis, prin 50 de constituţiuni
77
imperiale, să pună capăt tuturor controverselor şi să desfiinţeze toate
instituţiile juridice depăşite.
Pentru elaborarea Digestelor, comisia a valorificat peste 2000 de
lucrări clasice, pe care le-a considerat cele mai valoroase, iar
fragmentele extrase din cele 2000 de lucrări au fost sistematizate în 50
de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, fragmente şi paragrafe.
La începutul fiecărui fragment se afla câte o inscriptio, în care era
indicat numele jurisconsultului, precum şi lucrarea din care textul a
fost extras.
În vederea citării unui text din Digeste, se utilizează litera “D”
urmată de patru numere: primul este numărul cărţii, al doilea este
numărul titlului, al treilea este al fragmentului, iar al patrulea este
numărul paragrafului. Numerotarea paragrafelor începe cu al doilea;
primul paragraf nu se numerotează şi se numeşte principium. Deci,
uneori vom avea litera “D” urmată de trei numere.
În fiecare dintre cărţi, sunt tratate diferite materii (posesiunea,
proprietatea, succesiunile, etc.); titlurile, însă, au un conţinut unitar,
fiecare titlu este dedicat unei probleme de drept determinate.
În fiecare titlu, fragmentele sunt aşezate într-o anumită ordine, care
decurge din metoda de lucru a comisiei. Comisia a fost, la rândul ei,
împărţită în trei subcomisii, conduse de către Teofil, Constantin şi
Doroteu. Fiecare dintre cele trei subcomisii a cercetat anumite lucrări
clasice şi a extras din ele cele mai valoroase fragmente.
78
Prima subcomisie a cercetat lucrările lui Masurius Sabinus, comentariile
la adresa acestor lucrări, numite “libris ad Sabinum”, precum şi Digestele lui
Salvius Iulianus. Fragmentele extrase din această categorie de lucrări au
format masa sabiniană.
Cea de-a doua subcomisie a extras fragmente din lucrările prin care se
făceau comentarii asupra edictului pretorului, alcătuind masa edictală.
A treia subcomisie a extras fragmente din opera lui Papinian,
alcătuind masa papiniană. Tot această subcomisie a extras fragmente
din lucrările altor jurisconsulţi, care au fost constituite în appendix.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele din lucrările care i-au
revenit, comisia s-a reunit în plen, după care s-a trecut la redactarea titlurilor.
Astfel, ori de câte ori citim un titlu din Digeste, constatăm că mai întâi
figurează fragmente din operele lui Sabinus şi Salvius Iulianus, apoi încep
fragmentele prin care se comenta edictul pretorului, după care vor fi
observate fragmente din opera lui Papinian şi, în fine, din alţi jurisconsulţi.
Digestele lui Justinian au fost tipărite în numeroase ediţii. Cele mai bune
ediţii au fost cele îngrijite de Th. Mommsen, din 1870 şi de Pietro
Bonfante, din 1931.
C. Institutele (Institutiones). Au fost publicate în anul 533. La

elaborarea lor şi-au dat concursul Tribonian, Teofil şi Doroteu.
Institutele lui Justinian sunt, ca şi Institutele clasice, un manual adresat
studenţilor în drept. Au fost elaborate prin valorificarea institutelor
79
clasice, în mod deosebit a Institutelor lui Gaius, Marcian şi Florentin.
Dar, spre deosebire de Institutele clasice, care nu erau obligatorii
pentru judecători, Institutele lui Justinian aveau putere de lege, erau
izvor de drept în sens formal.
Institutele sunt formate din patru cărţi, care se împart în titluri, iar
titlurile în paragrafe. Prin urmare, Institutele lui Justinian nu cunosc şi
împărţirea pe fragmente, în sensul că nu se indică autorul şi lucrarea
din care a fost extras un anumit text.
D. Novelae. Cuprind constituţiunile imperiale date de către

împăratul Justinian din anul 534 până în anul 565. Sistematizarea lor s-
a făcut după moartea împăratului, de către persoane particulare. Aceste
persoane au inclus în cuprinsul Novelelor toate constituţiunile date
după anul 534, neţinând cont de faptul că unele nu mai erau în vigoare,
de aceea, se constată frecvent că textele din Novele se contrazic.
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în
anul 1489. Începând din secolul al XVI-lea, a fost denumită “Corpus
iuris civilis” (culegere a dreptului civil), denumire ce este folosită şi
astăzi.
80
1. Care sunt şcolile de drept roman în epoca clasică?

Răspuns:
La începutul epocii clasice, în vremea lui August, se conturează
două şcoli de drept (în sensul de curente ale gândirii juridice):
 Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito.
Numele acestei şcoli a fost dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros
discipol al lui Capito.
 Şcoala proculiană a fost fondată de către Marcus Antistius
Labeo. Numele acestei şcoli a fost dat de către Iulius Proculus, cel mai
valoros discipol al lui Labeo.
În general, şcoala sabiniană a avut o orientare conservatoare, în
sensul că oferea soluţii potrivit principiilor dreptului civil, pe când
şcoala proculiană a avut o orientare novatoare, întrucât urma linia de
gândire a edictului pretorului. La începutul secolului al II-lea e.n.,
deosebirile dintre cele două şcoli dispar.
81
2. Care sunt categoriile de constituţiuni imperiale?
Răspuns:
Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maximă
generalitate, atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului
privat.
Mandata sau mandatele erau constituţiuni imperiale cu caracter
administrativ, adresate înalţilor funcţionari ai statului, în mod
deosebit guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat
în calitate de judecător suprem. Când aspectele erau mai complicate şi
necesitau explicaţii şi îndrumări, împăraţii obişnuiau, după
pronunţarea hotărârii, să formuleze reguli cu caracter general, care
din acel moment deveneau obligatorii, adică trebuiau aplicate de către
toţi judecătorii care aveau de soluţionat speţe asemănătoare.
Rescripta sau rescriptele erau consultaţii juridice oferite de către
împărat în calitate de jurisconsult. Unii împăraţi, precum Marc
Aureliu (161-180 e.n.), aveau solide cunoştinţe juridice, încât erau
solicitaţi în probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de
drept. Aceste principii erau cunoscute în limbajul juridic sub numele
de “rescripte”.
82
3. Care este structura Codexului lui Justinian?
Răspuns:
Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt
împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt
împărţite şi în paragrafe.
La începutul fiecărei constituţiuni există o inscriptio, în care este
indicat numele împăratului ce a emis constituţiunea, precum şi numele
persoanei căreia îi era adresată. La sfârşitul constituţiunii, în
subscriptio, sunt arătate locul şi data adoptării acelei constituţiuni.
Bibliografie.
83
Unitatea de învǎţare nr. V:
CUPRINS:
5.1. Procedura legisacţiunilor
5.2. Întrebări
5.3. Bibliografie
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor

juridice care guvernează desfăşurarea proceselor privitoare
la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea
creanţelor. În dreptul roman, cercetarea procedurii civile prezintă o
importanţă aparte, pentru că dreptul civil roman a evoluat pe cale
procedurală.
Această unitate de învățare îşi propune să analizeze cele

trei trei sisteme procedurale cunoscute de romani, cu
privire specială asupra modului în care se desfășura
procesul în epoca veche.
84
studentul va fi capabil să explice modul în care se
desfăşura procesul în epoca veche.

5.1. PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

În evoluţia dreptului roman, s-au succedat trei sisteme
procedurale:
 Procedura legisacţiunilor – în epoca veche;
 Procedura formulară – în epoca clasică;
 Procedura extraordinară – în epoca postclasică.
Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară prezintă anumite

particularităţi comune, întrucât ambele proceduri cunosc desfăşurarea
procesului în două faze distincte:
 faza in iure, care se desfăşoară în faţa magistratului;
 faza in iudicio, care se desfăşoară în faţa judecătorului.
85
În procedura legisacţiunilor, magistratul nu putea desfăşura o activitate
creatoare, rolul său reducându-se la supravegherea părţilor, în sensul de a observa
dacă acestea pronunţă corect formulele solemne proprii fiecărui tip de proces. La
rândul său, magistratul pronunţa anumite cuvinte solemne cu efecte
juridice bine precizate.
În procedura formulară, magistratul desfăşura o susţinută activitate
creatoare, prin utilizarea unor mijloace procedurale, putând sancţiona
noi drepturi subiective, precum şi noi principii de drept.
În procedura extraordinară, introdusă în epoca postclasică, a
dispărut diviziunea procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse
de o singură persoană, de la începutul până la sfârşitul procesului.
Caracterele procedurii legisacţiunilor

Termenul de “legisacţiune” (acţiune a legii) desemnează primul
sistem procedural roman şi ne arată că orice acţiune, ca mijloc de
valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.
Procedura legisacţiunilor consacră cinci tipuri de procese, care se numesc
acţiuni ale legii, de unde şi termenul de “legisacţiuni”:
 Primele trei legisacţiuni erau utilizate în vederea recunoaşterii pe cale
judiciară a unor drepturi subiective şi se numeau legisacţiuni de
judecată.
86
 Celelalte două tipuri de procese erau utilizate pentru punerea în
aplicare a sentinţelor pronunţate prin legisacţiunile de judecată şi se
numeau legisacţiuni de executare.
Atât legisacţiunile de judecată, cât şi legisacţiunile de executare
prezintă anumite caractere comune:
Caracterul judiciar al legisacţiunilor rezultă din aceea că părţile
erau obligate să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi
termeni solemni, numiţi formulele legisacţiunilor.
Caracterul legal al legisacţiunilor rezultă din faptul că toate
legisacţiunile erau create prin legi, iar părţile foloseau termenii luaţi
din legea pe care se întemeia legisacţiunea respectivă.
Caracterul formalist al legisacţiunilor decurge din faptul că acele
formule solemne trebuiau să fie pronunţate riguros exact atât de către
părţi, cât şi de către magistrat. Cea mai mică greşeală atrăgea după sine
pierderea procesului.
Desfăşurarea procesului în sistemul procedurii legisacţiunilor

A. Faza in iure (în faţa magistratului)
Prima regulă în faza in iure este aceea că procesul are un caracter
consensual, ceea ce însemna că era obligatorie prezenţa ambelor părţi
în faţa magistratului, pentru ca procesul să poată începe.
Citarea pârâtului în faţa magistratului trebuia făcută chiar de către
reclamant. Statul nu avea nici o atribuţie în această privinţă.
87
a) Procedee de citare.
Reclamantul putea utiliza unul din următoarele trei procedee de citare:
 in ius vocatio;
 vadimonium extrajudiciar;
 condictio.
In ius vocatio, cel mai vechi procedeu, consta în chemarea
pârâtului în faţa magistratului, prin pronunţarea unor cuvinte solemne:
in ius te voco (te chem în faţa magistratului). Dacă pârâtul refuza să se
prezinte, putea fi adus cu forţa în faţa magistratului.
Vadimonium extrajudiciar era o convenţie prin care părţile se
înţelegeau să se prezinte la o anumită dată în faţa magistratului.
Condictio era somaţia prin care reclamantul îl chema în faţa
magistratului pe pârâtul peregrin.
b) Activitatea părţilor în faţa magistratului.

În faţa magistratului, reclamantul arăta, prin cuvinte solemne,
corespunzătoare procesului organizat, care sunt pretenţiile sale.
Faţă de pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei
atitudini:
 să recunoască pretenţiile reclamantului;
 să nege pretenţiile reclamantului;
 să nu se apere în mod corespunzător.
88
Recunoaşterea în faţa magistratului (confessio in iure) era un titlu
executoriu, potrivit Legii celor XII Table. Cel ce recunoştea era
asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessus pro iudicatus
est (cel care recunoaşte condamnat este). În acest caz, procesul nu mai
trecea în faza a doua.
Negarea pretenţiilor reclamantului de către pârât (infitiatio), care îşi
dădea concursul la desfăşurarea procesului, conducea la trecerea în faza a
doua a procesului.
Pârâtul nu se apăra în mod corespunzător (non defensio uti oportet),
în sensul că nu îşi dădea concursul la desfăşurarea procesului. Şi în
această situaţie pârâtul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu
mai trecea în faza a doua.
d) Magistraţii judiciari.
În istoria vechiului drept roman, atribuţiunile jurisdicţionale au fost
deţinute de către diferite persoane.
După fondarea Republicii, atribuţiunile jurisdicţionale au fost
preluate de către cei doi consuli.
Din anul 367 î.e.n., după crearea preturii, pretorul urban a preluat de la consuli
jurisdicţia contencioasă. Din anul 242 î.e.n., organizarea proceselor dintre
cetăţeni şi peregrini a revenit pretorului peregrin.
Procesele asupra tranzacţiilor din târguri erau organizate de către edilii curuli.
89
În Italia, organizarea proceselor revenea magistraţilor municipali, iar în
provincii, guvenatorilor.
În funcţie de legisacţiunea care se organiza şi de obiectul
procesului, magistratul pronunţa unul dintre următoarele cuvinte: do,
dico sau addico.
Prin cuvântul do, magistratul confirma judecătorul ales de către părţi.
Prin cuvântul dico, magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu
provizoriu, uneia dintre părţi.
Prin cuvântul addico, magistratul ratifica declaraţia unei părţi.
În faza in iure, ultimul act era litis contestatio (atestarea
procesului), care în procedura legisacţiunilor consta în luarea de
martori, având rolul de a atesta voinţa părţilor de a ajunge în faţa
judecătorului în vederea obţinerii unei sentinţe.
d) Procedee de soluţionare a unor litigii, pe cale

administrativă, de către pretor.
Pretorul putea soluţiona anumite litigii, fără a mai trimite părţile în
faţa judecătorului. În acest scop, pretorul putea utiliza următoarele mijloace
procedurale:
Stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte
verbale încheiate din ordinul pretorului prin întrebare şi răspuns.
Uneori, după ce avea loc dezbaterea contradictorie în faţa sa, pretorul
ordona părţilor să încheie o stipulaţiune, prin care pârâtul promitea să
90
plătească o sumă de bani dacă, în viitor, din vina sa, ar avea loc un
fapt de natură să-l păgubească pe reclamant.
Missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în
detenţiunea bunurilor pârâtului, pentru a-l convinge pe pârât să adopte
o anumită atitudine.
Interdicta (intedictele) sunt ordinele adresate de către pretor, fie
uneia dintre părţi, fie ambelor părţi, prin care acestea erau obligate să
încheie sau să nu încheie un act juridic. Când ordinul era adresat unei
singure părţi, interdictele erau simple, iar când erau adresate ambelor
părţi, intedictele erau duble.
Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) este
ordinul prin care pretorul desfiinţează actul păgubitor pentru
reclamant, repunând părţile în situaţia anterioară încheierii acelui act.
Prin restitutio in integrum reclamantul redobândeşte dreptul subiectiv
pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor, urmând a intenta o
acţiune în justiţie prin care să valorifice dreptul subiectiv renăscut.
B. Faza in iudicio (în faţa judecătorului)

a) Activitatea părţilor.
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun.
Puteau fi aduse probe srise şi orale. Întrucât în procedura
legisacţiunilor nu exista o ierarhie a probelor, un înscris putea fi
combătut prin proba cu martori. În sprijinul părţilor veneau şi avocaţii.
91
După ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de probele administrate
şi de pledoariile avocaţilor, judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale
convingeri. Spre deosebire de dreptul modern, judecătorul putea refuza să
pronunţe sentinţa atunci când probele nu erau concludente şi nu îşi putea
forma o convingere intimă. În asemenea situaţii, judecătorul afirma că
lucrurile nu îi sunt clare (rem sibi non liquet).
Am văzut că prima fază a procesului, care se desfăşura în faţa
magistratului, avea un caracter consensual, întrucât era necesară
prezenţa ambelor părţi. Dar, în faza in iudicio, procesul se putea
desfăşura şi în prezenţa unei singure părţi. Aşa cum prevedea Legea
celor XII Table, judecătorul aştepta până la amiază ca părţile să se
prezinte la proces. În lipsa uneia dintre părţi, dădea dreptate părţii care
s-a prezentat la proces.
b) Judecătorii. În dreptul roman vechi şi clasic, judecătorul era o
persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat.
Judecătorii erau persoane particulare, în sensul că profesia de judecător
nu exista.
În afară de judecătorul unic (iudex unus), la romani funcţionau şi
anumite tribunale. Unele dintre acestea erau nepermanente, pe când altele
erau permanente.
Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un număr nepereche de
judecători (recuperatores), care judecau procesele dintre cetăţeni şi
peregrini.
92
Tribunalele permanente erau în număr de două:
 decemviri litibus iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece
procesele) judecau procesele cu privire la libertate;
 centumviri litibus iudicandis (cei o sută de bărbaţi care să judece
procesele) judecau procesele cu privire la proprietate şi la moştenire.
1. Care sunt caracterele procedurii legisacţiunilor?

Răspuns:
Caracterul judiciar al legisacţiunilor rezultă din aceea că părţile
erau obligate să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe
anumiţi termeni solemni, numiţi formulele legisacţiunilor.
Caracterul legal al legisacţiunilor rezultă din faptul că toate
legisacţiunile erau create prin legi, iar părţile foloseau termenii luaţi
din legea pe care se întemeia legisacţiunea respectivă.
Caracterul formalist al legisacţiunilor decurge din faptul că acele
formule solemne trebuiau să fie pronunţate riguros exact atât de către
părţi, cât şi de către magistrat. Cea mai mică greşeală atrăgea după
sine pierderea procesului.
93
2. Care sunt prcedeele de citare în procedura legisacţiunilor?
Răspuns:
In ius vocatio, cel mai vechi procedeu, consta în chemarea
pârâtului în faţa magistratului, prin pronunţarea unor cuvinte
solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului). Dacă pârâtul
refuza să se prezinte, putea fi adus cu forţa în faţa magistratului.
Vadimonium extrajudiciar era o convenţie prin care părţile se
înţelegeau să se prezinte la o anumită dată în faţa magistratului.
Condictio era somaţia prin care reclamantul îl chema în faţa
magistratului pe pârâtul peregrin.
3. Care sunt tribunalele permanente?

Răspuns:
Tribunalele permanente erau în număr de două:
 decemviri litibus iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece
procesele) judecau procesele cu privire la libertate;
 centumviri litibus iudicandis (cei o sută de bărbaţi care să judece
procesele) judecau procesele cu privire la proprietate şi la moştenire.
94
Bibliografie.
95
Unitatea de învǎţare nr. VI
CUPRINS :
6.3. Întrebări
6.4. Bibliografie
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor

juridice care guvernează desfăşurarea proceselor privitoare
la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea
creanţelor. În dreptul roman, cercetarea procedurii civile prezintă o
importanţă aparte, pentru că dreptul civil roman a evoluat pe cale
procedurală.
Această unitate de învățare îşi propune să analizeze

celelalte două sisteme procedurale, cunoscute de romani în
epoca clasică și în epoca postclasică.
96
studentul va fi capabil să explice caracterele fiecăruia
dintre sistemele procedurale, precum și modul de
desfăşurare a procesului în epoca clasică şi în epoca
postclasică.


În secolul al II-lea î.e.n., s-a declanşat revoluţia economică.
Producţia şi schimbul de mărfuri au cunoscut o dezvoltare explozivă.
Ritmul afacerilor a crescut vertiginos. În această situaţie, vechea
procedură a legisacţiunilor s-a dovedit, prin formalismul şi rigiditatea
sa, anacronică, inaplicabilă, depăşită.
De aceea, între anii 149 şi 126 î.e.n. s-a dat Legea Aebutia, prin care
s-a introdus o nouă procedură, şi anume procedura formulară.
Dar, odată cu introducerea acestei noi proceduri, nu s-a dispus
abrogarea expresă a legisacţiunilor, părţile având posibilitatea de a
alege între procedura formulară şi procedura legisacţiunilor. După mai
97
bine de un secol, s-a constatat că părţile optau, în mod invariabil,
pentru procedura formulară. Astfel că, practic, procedura
legisacţiunilor nu s-a mai aplicat.
Faţă de această situaţie, împăratul August, în anul 17 î.e.n., a dat legile
Iuliae Judiciarie, prin care legsiacţiunile au fost desfiinţate în mod expres.
Rolul şi structura formulei

În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv
exista o acţiune distinctă, fiecare acţiune având o formulă proprie.
Formula era un mic program de judecată prin care pretorul arăta
judecătorului cum să soluţioneze litigiul.
Pentru fiecare tip de drept subiectiv exista câte un model de
formulă, care trebuia completată de către pretor cu toate elementele
specifice cazului (numele părţilor, pretenţiile reclamantului, etc.) cu
ocazia organizării procesului. Dacă pretorul socotea că pretenţiile
reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un model corespunzător de
formulă, avea dreptul de a crea o formulă nouă, expunând situaţia de
fapt şi arătând judecătorului, în termeni imperativi, cum să procedeze
în vederea soluţionării litigiului. Prin utilizarea acestui eficient mijloc
procedural, pretorul putea sancţiona pretenţiile reclamantului.
Tot aşa de bine, pretorul putea să refuze eliberarea formulei, ceea ce
echivala cu imposibilitatea pentru reclamant de a-şi valorifica pretenţiile.
98
În procedura formulară nu exista drept fără acţiune, iar acţiunea nu
era altceva decât cererea reclamantului către magistrat de a i se elibera
o formulă.
Formula avea o structură proprie, cuprinzând:
 patru părţi principale;
 două părţi acesorii.
A. Părţile principale erau:
 intentio (intenţia);
 demonstratio (demonstraţia);
 adiudicatio (adjudecarea);
 condemnatio (condamnarea).
Intentio era acea parte a formulei în care se precizau pretenţiile
reclamantului.
Demonstratio era partea principală a formulei în care se preciza care
este actul sa faptul juridic din care izvorau pretenţiile reclamantului (un
contract, un testament, etc.).
Adiudicatio era partea formulei prin care magistratul îl învestea pe
judecător să pronunţe ieşirea din indiviziune. Adiudicatio figura numai în
formula acţiunilor în partaj.
Condemnatio era acea parte a formulei prin care magistratul îl
învestea pe judecător, un simpu particular, cu dreptul de a pronunţa o
sentinţă de condamnare sau de absolvire.
99
B. Părţile accesorii ale formulei erau:
 prescriptiones (prescripţiuinile) şi
 exceptiones (excepţiunile).
Prescripţiunile erau anumite precizări făcute în fruntea formulei, precizări
prin care se venea fie în sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului. Acele
precizări care veneau în sprijinul reclamantului se numeau
prescripţiuni pro actore, pe când precizările prin care se venea în
sprijinul pârâtului se numeau pro reo.
Excepţiunile erau mijloace de apărare puse la îndemâna pârâtului,
prin care pârâtul nu nega pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite
fapte de natură a paraliza acele pretenţii. Spre exemplu, dacă
reclamantul afirma că a dat cu împrumut pârâtului o sumă de bani,
pârâtul nu nega faptul că a primit acea sumă, dar afirma că ulterior a
fost iertat de datorie.
În dreptul clasic roman, excepţiunile au avut un caracter absolutoriu,
ceea ce înseamnă că ori de câte ori excepţiunea se dovedea a fi întemeiată,
judecătorul nu putea pronunţa o condamnare la mai puţin, ci era obligat să
pronunţe o sentinţă de absolvire a pârâtului.
Spre exemplu, dacă reclamantul afirma pe cale de

acţiune că i se datorează 1000 de aşi, iar pârâtul dovedea pe cale de
excepţiune că datorează 500 de aşi şi nu 1000 de aşi, judecătorul nu-l
100
putea condamna pe pârât la plata sumei de 500 de aşi, ci trebuia să
pronunţe o sentinţă de absolvire. Acest caracter al excepţiunilor decurge
din faptul că judecătorul era sclavul formulei, trebuind să se pronunţe
numai în legătură cu acele elemente care figurau în formulă.
Desfăşurarea procesului în sistemul procedurii formulare

În sistemul procedurii formulare, procesul continua să se
desfăşoare în două faze: faza in iure şi faza in iudicio.
A. Faza in iure
În această fază a procesului, au apărut elemente noi cu privire la
citare, activitatea părţilor şi a pretorului.
a) Astfel, în materia citării, se aplicau în continuare cele trei
procedee cunoscute încă din procedura legisacţiunilor, la care se
adaugă o acţiune specială acordată reclamantului împotriva pârâtului
care refuză să se prezinte la proces.
De asemenea, acea missio in possessionem, acordată încă din vechea
procedură, devine executorie, în sensul că reclamantul putea scoate la
vânzare bunurile pârâtului care nu se prezenta în faţa magistratului.
b) Activitatea părţilor. Caracterul consensual al procesului se
păstrează, în sensul că era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa
magistratului. Faţă de pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta una
dintre cele trei atitudini pe care le cunoaştem de la procedura legisacţiunilor
(să recunoască, să nege sau să nu se apere cum trebuie).
101
În plus, acele procese care aveau ca obiect o sumă de bani puteau fi
soluţionate chiar în faţa magistratului, prin pronunţarea unui jurământ
necesar (iusiurandum necessarium). În virtutea acestui sistem, fie
reclamantul jura că are un drept de creanţă, jurământ faţă de care
pârâtul accepta să plătească suma de bani ce i se pretindea, fie pârâtul
jura că nu datorează şi reclamantul renunţa la pretenţiile sale.
La încheierea dezbaterilor în faţa magistratului, în funcţie da natura
cazului litigios şi de afirmaţiile părţilor, pretorul acorda reclamantului
acţiunea sau i-o refuza.
c) Litis contestatio. După ce formula era redactată, avea loc
ultimul act în faţa magistratului, numit litis contestatio.
În sistemul procedurii formulare, litis contestatio consta din remiterea
unei copii de pe formulă sau dictarea ei de către reclamant pârâtului.
Litis contestatio producea trei efecte:
 efectul extinctiv;
 efectul creator;
 efectul fixator.
Efectul extinctiv. În virtutea efectului extinctiv, dreptul iniţial al
reclamantului, adică dreptul pe care reclamantul l-a dedus în justiţie, se
stinge.
Efectul creator. În virtutea efectului creator, în locul dreptului
iniţial, care s-a stins, se năştea un drept nou, care purta invariabil
102
asupra unei sume de bani, şi anume acea sumă de bani la care
judecătorul îl condamna pe pârât. Indiferent de obiectul dreptului iniţial,
dacă reclamantul câştiga procesul, primea întotdeauna o sumă de bani. În
procedura formulară, sentinţa avea un caracter pecuniar.
Efectul fixator. Potrivit efectului fixator, în momentul lui litis
contestatio se fixează definitiv elementele reale şi elementele
personale ale procesului.
Prin elementele reale înţelegem pretenţiile formulate de către
reclamant în faţa magistratului. Întrucât aceste elemente se fixează
definitiv, reclamantul nu va putea cere în faţa judecătorului altceva
decât ce a cerut în faţa magistratului.
Prin elementele personale ale procesului înţelegem identitatea
judecătorului şi identitatea părţilor (a reclamantului şi a pârâtului).
Astfel, dacă judecătorul dispărea (murea, pleca din localitate), părţile
reveneau în faţa magistratului în vederea alegerii unui nou judecător şi
pentru modificarea formulei în mod corespunzător.
Dacă dispărea una dintre părţi, moştenitorul persoanei respective nu
se putea prezenta automat la proces, întrucât numele moştenitorului nu
figura în formulă. Era necesar ca moştenitorul, împreună cu adversarul,
să se prezinte în faţa magistratului în vederea modificării formulei, în
sensul că în locul celui decedat era trecut moştenitorul său.
103
B. Faza in iudicio
În faţa judecătorului, procesul se desfăşura, în linii mari, după regulile
cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Judecătorul era tot un particular
ales de către părţi şi confirmat de către magistrat, iar tribunalele îşi menţin
vechea lor competenţă. Regula potrivit căreia cel care nu se prezenta la
proces până la prânz pierdea procesul s-a menţinut, dar s-au admis anumite
motive de amânare a procesului.
Acţiunea în justiţie
Spre deosebire de vechea procedură, în procedura formulară,
acţiunea a dobândit o aplicare generală, întrucât, prin utilizarea
creatoare a formulei, pretorul putea asigura valorificarea oricăror
pretenţii legitime pe cale judiciară. De aceea, chiar şi atunci când
pretenţiile reclamantului nu erau recunoscute prin legi, nefiind
consacrate ca drepturi subiective, pretorul putea totuşi elibera o
formulă, astfel încât reclamantul îşi valorifica acele pretenţii pe cale
judiciară prin intermediul unui proces.
În procedura formulară acţiunea este cererea adresată de către
reclamant magistratului de a i se elibera o formulă, iar acordarea
formulei echivala cu acordarea acţiunii în justiţie, deoarece, în măsura
în care i se înmâna o formulă, reclamantul se putea prezenta în faţa
judecătorului şi putea obţine o sentinţă.
104
Categorii de acţiuni în justiţie. Dacă în vechea procedură numărul
acţiunilor era limitat, în procedura formulară numărul acţiunilor era
extrem de mare, astfel încât jurisconsulţii clasici le-au clasificat după mai
multe criterii.
a) Cea mai veche clasificare, cunoscută încă din epoca Legii celor
XII Table, împărţea acţiunile în:
 acţiuni reale (acţiuni in rem)
 acţiuni personale (acţiuni in personam)
Potrivit Institutelor lui Justinian, această clasificare este şi cea mai
importantă (summa divisio).
Prin intermediul acţiunilor in rem erau sancţionate drepturile reale,
drepturi care, prin excelenţă, poartă asupra unor lucruri. Avem în
vedere, în primul rând, dreptul de proprietate.
Prin intermediul acţiunilor in personam erau sancţionate drepturile
personale (drepturile de creanţă), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâte din
contracte sau din delicte.
b) Textele dreptului roman ne înfăţişează o clasificare a acţiunilor în:
 acţiuni civile
 acţiuni honorarii
Această clasificare se întemeiază pe originea acţiunilor.
Acţiunile civile (actiones civilis) îşi au originea în legisacţiuni, cu toate
că formula lor este redactată tot de către magistrat. Spre exemplu, acţiunea
105
în revendicare are drept model sacramentum in rem şi de aceea, pretorul va
trece în formula acestei acţiuni cuvintele solemne pe care părţile le rosteau
la sacramentum in rem.
Acţiunile honorarii sau pretoriene nu îşi au modelul în legisacţiuni.
Ele sunt originale, pentru că sunt create de către pretor în vederea
sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială.
Acţiunile honorarii se împart în trei categorii:
 acţiuni in factum;
 acţiuni ficticii;
 acţiuni cu formula cu transpoziţiune.
Acţiunile in factum au fost create datorită faptului că, în dreptul
roman, nu se putea concepe un drept subiectiv fără o acţiune
corespunzătoare. Uneori pretorul constata că noile cazuri ivite în
practică nu pot fi soluţionate prin intermediul acţiunilor existente,
neexistând un model în dreptul civil. Atunci pretorul crea o nouă
formulă in factum (cu privire la un fapt), o redacta şi o înmâna
reclamantului, fapt ce echivala cu acordarea acţiunii. Luând în
considerare faptele descrise în formulă, judecătorul urma să pronunţe
sentinţa.
Acţiunile ficticii (acţiunile cu ficţiune) se numeau astfel întrucât în
formula lor se introducea o ficţiune. În cazul acestor acţiuni, pretorul
utiliza un tip de formulă creat pentru o anumită cauză, în scopul
106
soluţionării unei cauze diferite. Pentru aceasta, pretorul introducea în
formulă o ficţiune, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate
că în realitate acel fapt nu a avut loc sau dimpotrivă, un fapt existent
era considerat ca fiind inexistent.
Acţiunile cu formula cu transpoziţiune aveau o redactare specială,
întrucât în intentio a formulei figura un nume, pe când în condemnatio
figura alt nume. Acţiunile cu formula cu transpoziţiune au fost create
pentru constituirea mecanismului reprezentării imperfecte în justiţie,
precum şi în scopul sporirii capacităţii juridice a fiului de familie.
c) Acţiuni directe şi acţiuni utile
Acţiunile directe au fost create în vederea sancţionării anumitor cazuri.
Acţiunile utile erau acţiunile directe extinse de la cazul pentru care
au fost create la cazuri similare. Astfel, orice acţiune directă poate deveni
utilă prin introducerea unei ficţiuni în formulă.
d) Acţiuni populare şi acţiuni private
Acţiunile populare au fost create pentru ocrotirea unor interese
generale şi puteau fi intentate de către oricine.
Acţiunile private s-au născut în vederea protejării unor interese
individuale şi puteau fi intentate numai de către titularii unor drepturi
subiective.
e) Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă
Acţiunile de drept strict (actiones stricti iuris) erau acţiunile prin care
actul pe care se întemeiau pretenţiile reclamantului erau interpretate literal.
107
Acţiunile de bună credinţă (actiones bonae fidei) erau acele acţiuni
în virtutea cărora actul juridic era interpretat cu bună credinţă,
judecătorul trecând dincolo de litera actului în scopul stabilirii voinţei
reale a părţilor, adică a scopului urmărit de către acestea în momentul
încheierii actului juridic. Dar, pentru ca judecătorul să poată face o
interpretare cu bună credinţă, era necesar ca în intentio a formulei să
figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna credinţă).
f) Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria)
Au fost create în scopul atenuării caracterului pecuniar al sentinţei
de condamnare. În cadrul acestor acţiuni, judecătorul avea o dublă
calitate:
 de arbitru;
 de judecător propriu-zis.
În calitate de arbitru, dup ce se convingea de temeinicia pretenţiilor
reclamantului, judecătorul ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii.
Pârâtul însă nu era obligat să execute acel ordin. Dacă pârâtul executa
ordinul, procesul lua sfârşit. Dacă nu-l executa, arbitrul se transforma în
judecător propriu-zis şi tocmai în această calitate pronunţa o sentinţă de
condamnare ce purta asupra unei sume de bani. Acea sumă de bani nu era
însă stabilită de către judecător, ci de către reclamant, sub prestare de
jurământ.
108
În aceste condiţii, reclamantul era tentat să supraestimeze obiectul litigios,
încât practic, dacă pârâtul nu executa ordinul pronunţat de către judecător în
calitate de arbitru, risca să plătească o sumă de bani mult mai mare decât
valoarea comercială a obiectului litigios. De aceea, pe cale indirectă, se
ajungea la condamnarea asupra obiectului material al procesului, pretenţiile
reclamantului fiind satisfăcute în natură. Astfel, în cazul acţiunii în
revendicare, reclamantul primea chiar lucrul revendicat şi nu o sumă de bani.
Efectele sentinţei
Sentinţa pronunţată de către judecător producea anumite efecte juridice.
Sentinţa de absolvire avea un singur efect, şi anume forţa juridică
(autoritatea lucrului judecat).
Sentinţa de condamnare are însă un dublu efect, şi anume: forţa
executorie şi forţa juridică.
A. Forţa executorie a sentinţei
În procedura formulară, sentinţa purta în mod invariabil asupra unei sume
de bani.
În epoca clasică, alături de executarea asupra persoanei apare, cu
caracter execepţional, şi executarea asupra bunurilor. Executarea
asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din domeniul
dreptului public. Statul roman a practicat un sistem prin care bunurile
debitorilor erau sechestrate şi lichidate prin vânzarea la licitaţie. Acest
109
sistem a fost apoi adaptat şi utilizat şi în raporturile dintre persoanele
particulare.
Executarea asupra bunurilor cunoştea două forme:
 venditio bonorum (vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil);
 distractio bonorum (vânzarea cu amănuntul a bunurilor
debitorului insolvabil).
a) Venditio bonorum presupunea vânzarea în bloc a bunurilor
debitorului insolvabil. Această procedură de executare asupra bunurilor
producea consecinţe extrem de grave, în sensul că debitorul insolvabil
devenea infam, moment în care era scos de sub scutul legilor romane,
îşi pierdea personalitatea şi devenea un lucru.
b) Distractio bonorum. Conform acestei proceduri, bunurile debitorului
insolvabil nu se mai vindeau în bloc, ci cu amănuntul, unul câte unul, până la
acoperirea valorii creanţelor. Acest sistem avea avantajul că nu atrăgea
infamia pentru debitor.
B. Forţa juridică a sentinţei

Prin forţa juridică a sentinţei romanii înţelegeau ceea ce modernii
numeau autoritatea lucrului judecat. Conform acestui principiu, un
proces, între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect, nu poate fi
judecat de mai multe ori.
110
Acest principiu s-a impus greu în dreptul roman. Astfel, în epoca
foarte veche, romanii nu au cunoscut principiul autorităţii lucrului judecat,
încât procesele se judecau de mai multe ori, ajungându-se astfel la sentinţe
contradictorii.
În procedura formulară, autoritatea de lucru judecat era asigurată
faţă de reclamant în virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio.
Potrivit acestui efect, dreptul iniţial al reclamantului se stingea, iar
acolo unde nu există drept subiectiv nu există nici acţiune. Potrivit
efectului extinctiv al lui litis contestatio, autoritatea lucrului judecat
faţă de reclamant era asigurată, dar nu şi faţă de pârât.
Atunci, pe cale de interpretare, jurisconsulţii au creat principiul res
iudicato pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră a fi
adevărat), principiu sancţionat printr-o excepţiune, numită exceptio rei
iudicatae (excepţia lucrului judecat), excepţie care putea fi opusă fie
de către reclamant, fie de către pârât, după cum una sau cealaltă parte
încercau să redeschidă procesul. După crearea acestui mijloc
procedural, autoritatea lucrului judecat era opozabilă ambelor părţi.

Procesul se desfăşura, de la început până la sfârşit, în faţa magistratului
judecător, care devenise un funcţionar public. Prin urmare, dispare
diviziunea procesului în două faze.
111
Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial. Procesul se
desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor ori a reprezentanţilor şi a
avocaţilor. Părţile se exprimau în limbajul obişnuit. Începe o
ierarhizare a probelor, în sensul că înscrisurile, cele oficiale, dobândesc
o forţă probantă mai mare decât probele orale.
Sentinţa. Se pronunţa ad ipsam rem (în natură), purta asupra însuşi
lucrului. Executarea sentinţei se asigura prin forţa de constrângere a
statului (manu militari).
Dispărând procesul în două faze, a dispărut şi formula. Dacă a
dispărut formula, excepţiunile au încetat să mai fie absolutorii, au
devenit minutorii, adică judecătorul putea să pronunţe o sentinţă de
condamnare la mai puţin. Astfel, dacă reclamantul pretindea pe cale de
acţiune că are o creanţă de 100 de sesterţi, iar pârâtul dovedea pe cale
de excepţie că datorează numai 50 de sesterţi, judecătorul putea
pronunţa o sentinţă de condamnare la 50 de sesterţi.
112
1. Care sunt părţile principale ale formulei?

Răspuns:
Intentio era acea parte a formulei în care se precizau pretenţiile
reclamantului.
Demonstratio era partea principală a formulei în care se preciza care
este actul sa faptul juridic din care izvorau pretenţiile reclamantului (un
contract, un testament, etc.).
Adiudicatio era partea formulei prin care magistratul îl învestea pe
judecător să pronunţe ieşirea din indiviziune. Adiudicatio figura numai în
formula acţiunilor în partaj.
Condemnatio era acea parte a formulei prin care magistratul îl
învestea pe judecător, un simpu particular, cu dreptul de a pronunţa o
sentinţă de condamnare sau de absolvire.
2. Explicaţi forţa juridică a sentinţei.

Răspuns:
Prin forţa juridică a sentinţei romanii înţelegeau ceea ce modernii
numeau autoritatea lucrului judecat. Conform acestui principiu, un
proces, între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect, nu poate fi
judecat de mai multe ori.
113
Acest principiu s-a impus greu în dreptul roman. Astfel, în epoca
foarte veche, romanii nu au cunoscut principiul autorităţii lucrului
judecat, încât procesele se judecau de mai multe ori, ajungându-se astfel
la sentinţe contradictorii.
În procedura formulară, autoritatea de lucru judecat era asigurată
faţă de reclamant în virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio.
Potrivit acestui efect, dreptul iniţial al reclamantului se stingea, iar
acolo unde nu există drept subiectiv nu există nici acţiune. Potrivit
efectului extinctiv al lui litis contestatio, autoritatea lucrului judecat
faţă de reclamant era asigurată, dar nu şi faţă de pârât.
Atunci, pe cale de interpretare, jurisconsulţii au creat principiul res
iudicato pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră a fi
adevărat), principiu sancţionat printr-o excepţiune, numită exceptio
rei iudicatae (excepţia lucrului judecat), excepţie care putea fi opusă
fie de către reclamant, fie de către pârât, după cum una sau cealaltă
parte încercau să redeschidă procesul. După crearea acestui mijloc
procedural, autoritatea lucrului judecat era opozabilă ambelor părţi.
114
Bibliografie.
115
Unitatea de învǎţare nr. VII:
PERSOANE
CUPRINS:
7.1. Oamenii liberi
7.2. Dezrobiții
7.4. Întrebări
7.5. Bibliografie
Persoanele sunt subiectele raporturilor de drept.

Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept fie
individual, în calitate de persoane fizice, fie în colectiv,
în calitate de persoane juridice. Dacă în dreptul modern, fiecare
membru al societăţii are capacitate (aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii), şi drept urmare participă la viaţa juridică, dreptul roman
nu a recunoscut niciodată calitatea de persoane tuturor fiinţelor
umane. La romani, capacitatea cunoştea multiple diferenţieri, în
funcţie de factorii de natură economică, politică şi etnică.

statutul juridic al persoanei în dreptul roman.
116
studentul va fi capabil să definească statutul de
persoană şi noţiunea de capacitate juridică la romani și
să distingă între diferitele categorii de persoane.

7.1. OAMENII LIBERI
Capacitatea juridică
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeşte
personalitate sau capacitate juridică şi este desemnată în terminologia romană
prin termenul “caput”.
Pentru ca personalitatea să fie completă, trebuiau să fie îndeplinite trei
condiţii:
 status libertatis (calitatea de om liber);
 status civitatis (calitatea de cetăţean roman);
 status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane).
117
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie.
Personalitatea începe în momentul naşterii. De la această regulă există
o excepţie conform căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de
commodis eius agitur” (copilul conceput se consideră a fi născut ori de câte
ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei excepţii, copilul care se
năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea acestuia.
În mod simetric, personalitatea încetează odată cu moartea. Dar
şi de la această regulă există o excepţie conform căreia “hereditas
iacens sustinet personam defuncti” (moştenirea deschisă, dar
neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului).
Cetăţenii
În epoca foarte veche, cetăţenia se confunda cu libertatea, pentru că
orice străin care venea la Roma cădea în sclavie. Cu timpul, în virtutea
ospitalităţii, anumiţi străini încep a fi toleraţi la Roma.
Secole la rând, numai cetăţenii romani s-au bucurat de plenitudinea
drepturilor civile şi politice.
A. Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice
în conformitate cu dreptul civil roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
118
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot;
 ius honorum – dreptul de a fi ales magistrat.
B. Dobândirea cetăţeniei.
Cetăţenia romană se dobândea:
 prin naştere
 prin naturalizare (prin lege)
 prin efectul dezrobirii
C. Pierderea cetăţeniei.
Cetăţenia putea fi pierdută prin:
 pierderea libertăţii
 prin efectul exilului
 când un cetăţean era predat altui stat pentru ca acesta să-şi exercite
dreptul de răzbunare asupra cetăţeanului, iar statul respectiv nu-l primea şi
nu-şi exercita dreptul de răzbunare; odată cu întoarcerea la Roma, acea
persoană pierdea automat cetăţenia.
D. Legile de acordare a cetăţeniei
În anul 89 î.e.n., prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria – s-a
acordat cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia.
În anul 212 e.n., împăratul Caracalla a generalizat cetăţenia romană.
Din acel moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni
romani, cu două excepţii: latinii iuniani şi peregrinii dediticii.
119
Necetățenii: latinii și peregrinii
a) Termenul de “latin” avea două înţelesuri:
 unul etnic;
 unul juridic.
În sens etnic, se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.
În sens juridic, se numeau latini cei care aveau un statut juridic
inferior celui al cetăţenilor, dar mai bun deât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi);
 latinii coloniari;
 latinii iuniani;
 latinii fictivi.
Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul
Romei), rude de sânge cu romanii. Se bucurau de: ius commercii; ius
connubii; ius suffragii.
Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul
268 î.e.n. Se bucurau numai de ius commercii.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne..
Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau
doar de ius commercii. Erau asimilaţi cu latinii coloniari.
120
b) Peregrinii se împart în două categorii:
 peregrinii obişnuiţi
 peregrinii dediticii
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un
tratat de alianţă cu Roma. Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice
între ei potrivit dreptului local (cutumei locale), iar cu cetăţenii romani
puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor.
Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă
pretenţiilor de dominaţie ale Romei. Cetăţile acestora au fost distruse, astfel
încât peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi.
Ei nu puteau dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la
Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.
7.2. Dezrobiții
Dezrobiţii eau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea
anumitor forme. Sclavii eliberaţi se numeau liberţi, iar foştii stăpâni se numeau
patroni.
Formele dezrobirii. În epoca veche, dezrobirea se putea realiza
numai prin utilizarea unor forme solemne, care erau în număr de trei:
 vindicta (nuia);
 censu;
 testamento.
121
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a
stăpânului în faţa magistratului. Magistratul aproba prin pronunţarea
cuvântului “addico”.
Dezrobirea censu se făcea cu ocazia recensământului persoanelor
şi bunurilor, care avea loc din cinci în cinci ani. Dacă cu ocazia
recensământului, un sclav era trecut din coloana bunurilor în coloana
persoanelor, era dezrobit şi devenea om liber.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament.
Obligaţiile dezrobitului faţă de stăpânii lor erau desemnate prin
cuvintele:
 bona;
 obsequium;
 operae.
Bona desemnează dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului.
La origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii
dezrobitului, adică putea dispune de bunurile dezrobitului după voia
sa. În dreptul evoluat, patronul exercita numai dreptul de a dobândi
bunurile dezrobitului, dacă acesta murea şi nu lăsa un moştenitor.
Obsequium era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului.
Astfel, dezrobitul nu-l putea chema în judecată pe patron, chiar dacă
acesta i-ar fi încălcat drepturile.
122
Operae desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului şi erau
de două feluri:
 operae oficiales, adică serviciile pe care le-ar putea presta oricine;
 operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită calificare.
D. Legile de limitare a dezrobirilor
Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui August, fenomenul
dezrobirilor a luat amploare, astfel încât era ameninţat echilibrul
societăţii romane. Atunci au fost adoptate anumite măsuri în
vederea îngrădirii libertăţii de a dezrobi, prin Legile Aelia Sentia şi
Fufia Caninia.

Îşi păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:
 persoane in mancipio - erau fiii de familie vânduţi de către pater
familias;
 auctorati - erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca gladiatori;
 addicti - erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor
lor;
 redempti ad hostibus - erau cei răscumpăraţi de la duşmani. Aceşti
foşti prizonieri rămâneau sub puterea răscumpărătorului până când îl
despăgubeau.
123
1. Ce este capacitatea juridică?

Răspuns :
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeşte
personalitate sau capacitate juridică şi este desemnată în terminologia
romană prin termenul “caput”.
Pentru ca personalitatea să fie completă, trebuiau să fie îndeplinite trei
condiţii:
 status libertatis (calitatea de om liber);
 status civitatis (calitatea de cetăţean roman);
 status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane).
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de
familie.
2. Când începe şi când se sfârşeşte personalitatea?

Răspuns :
Personalitatea începe în momentul naşterii. De la această regulă există
o excepţie conform căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de
124
commodis eius agitur” (copilul conceput se consideră a fi născut ori de câte
ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei excepţii, copilul care se
năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea acestuia.
În mod simetric, personalitatea încetează odată cu moartea. Dar şi
de la această regulă există o excepţie conform căreia “hereditas
iacens sustinet personam defuncti” (moştenirea deschisă, dar
neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului).
3. Care sunt categoriile de peregrini?

Răspuns :
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un
tratat de alianţă cu Roma. Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice
între ei potrivit dreptului local (cutumei locale), iar cu cetăţenii
romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor.
Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă
pretenţiilor de dominaţie ale Romei. Cetăţile acestora au fost distruse, astfel
încât peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei
cetăţi. Ei nu puteau dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să
vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.
125
Bibliografie.
Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1964, pag. 105-
124;
126
Unitatea de învǎţare nr. VIII
PERSOANE
CUPRINS:
8.1. Familia romană.
8.3. Căsătoria
8.4. Adopțiunea
8.5. Legitimarea
8.6. Întrebări
8.7. Bibliografie
La romani, noţiunea de familie desemna fie totalitatea

sclavilor aflați în proprietatea unei persoane, fie un
grup de persoane aflate sub aceeaşi putere, fie
totalitatea persoanelor şi bunurilor aflate sub puterea unui pater
familias. Aşadar, înca de la origine, familia romană avea un caracter
patriarhal, întemeindu-se pe autoritatea exercitată de către pater
familias (şeful familiei) asupra bunurilor şi persoanelor aflate în
puterea sa.
127
conceptul de ”putere părintească” și să analizeze
modurile de creare a puterii părinteşti în dreptul roman.

studentul va fi capabil să explice principalele instituţii
care circumscriu familia romană.

8.1. Familia romană

A. În textele romane, cuvântul “familia” avea trei sensuri:
 totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;
 totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi pater familias;
 totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află sub puterea
aceluiaşi pater familias.
Prin urmare, romanii nu făceau distincţia clară între familie, ca
formă de comunitate umană şi familia, ca formă de proprietate.
Prin conţinutul său, conceptul de “familie romană” desemnează un
grup de persoane sau o masă de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi
pater familias.
128
Puterea unitară, exercitată de către pater familias, era desemnată
prin cuvântul “manus”, care, cu timpul, se dezmembrează în mai
multe puteri distincte:
 în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul
“manus” este utilizat pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;
 puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma
“patria potestas”;
 puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma “dominica potestas”;
 puterea asupra altor bunuri era desemnată prin cuvântul
“dominium”;
 puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea
“mancipium”.
B. Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris. Vechea familie

romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful
familiei numit pater familias.
Astfel, faţă de această formă de organizare, avem două categorii de persoane:
 persoane sui iuris;
 persoane alieni iuris.
Erau sui iuris acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva;
practic, persoană sui iuris era numai pater familias. Pater familias nu
înseamnă tată, întrucât poate fi pater familias şi un copil, caz în care
129
familia lui constă în bunurile pe care le stăpâneşte cu titlu de
proprietate.
Erau alieni iuris persoanele aflate sub puterea lui pater familias,
adică soţia, copiii şi nepoţii din fii. La moartea lui pater familias, soţia
şi copiii deveneau persoane sui iuris.
C. Rudenia. În sânul familiei romane, rudenia era de două feluri:

 rudenia civilă, numită agnaţiune;
 rudenia de sânge, numită cognaţiune.
a) Rudenia civilă (agnaţiunea) se întemeia pe ideea de putere pe
care pater familias o exercita asupra unui grup de persoane şi era
legătura dintre persoanele care se află, s-au aflat în trecut sau s-ar fi
putut afla sub aceeaşi putere.
b) Rudenia de sânge (cognaţiunea) îşi are temeiul în natură, în
sensul că sunt cognaţi toţi cei care descind din acelaşi autor.
Pe lângă această cognaţiunea naturală, reală, întemeiată pe
descendenţa din acelaşi autor, romanii au cunoscut şi cognaţiunea
fictivă, care a luat naştere în baza unui text din Legea celor XII Table,
conform căruia “toţi agnaţii sunt cognaţi”. Din acest raţionament
rezultă că nu toţi agnaţii sunt rude de sânge. Spre exemplu, femeia
măritată cu manus trece sub puterea bărbatului, devine agnată cu
bărbatul ei, iar dacă este agnată este şi cognată. Cu toate acestea,
130
femeia nu este rudă de sânge cu bărbatul ei, deoarece rudenia de sânge
era piedică la căsătorie. Deci, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge.

Puterea lui pater familias asupra descendenţilor este desemnată prin
sintagma “patria potestas” şi se exercită asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din
fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice, pentru că aceştia se aflau sub puterea tatălui
lor.
La origine, patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracterul perpetuu;
 caracterul nelimitat (absolut).
În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită până
în momentul morţii lui pater familias.
Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să exercite o
putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor.
Puterea nelimitată asupra persoanelor se explică prin faptul că
pater familias avea asupra descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon, noul născut putând fi recunoscut prin
ridicarea pe braţe sau abandonat pe un loc viran;
 dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table.
Pater familias îşi putea vinde fiul de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă
131
pe cinci ani, iar după cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea de sub
puterea lui pater familias.
Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de
către fiul de familie vor intra în stăpânirea lui pater familias. Fiul de
familie putea încheia numai acele acte care făceau mai bună situaţia lui
pater familias.
Puterea părintească putea lua naştere pe cale firească, prin
intermediul căsătoriei sau pe cale artificială, prin adopţiune şi
legitimare.
8.3. Căsătoria
A. În dreptul roman sunt cunoscute două forme de căsătorie:
 cu manus;
 fără manus.
Multă vreme, s-a practicat numai căsătoria cu manus, în virtutea
căreia femeia măritată trecea sub puterea bărbatului. Spre sfârşitul
Republicii, femeile au început să trăiască în uniuni nelegitime, pentru a
nu trece sub puterea bărbatului, motiv pentru care a fost sancţionată
căsătoria fără manus, prin care femeia rămânea sub puterea lui pater
familias din familia de origine.
B. Condiţiile de formă ale căsătoriei
Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:
132
 confarreatio;
 usus;
 coemptio.
Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată patricienilor, căci
presupunea prezenţa lui pontifex maximus şi a preotului lui Jupiter.
Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar după
expirarea termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea
bărbatului.
Coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către
viitorul soţ.
Căsătoria fără manus nu presupune forme solemne, ci se realiza
prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o
petrecere.
C. Condiţiile de fond ale căsătoriei
Căsătoria presupune îndeplinirea unor condiţii de fond care sunt
comune pentru ambele forme ale căsătoriei. Acestea sunt:
 connubium;
 consimţământul;
 vârsta.
Connubium are două înţelesuri:
 obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o căsătorie civilă;
133
 subiectiv – desemnează posibilitatea unor persoane determinate
de a se căsători între ele, deoarece nu toţi cei care au connubium în
sens obiectiv au şi connubium în sens subiectiv. Spre exemplu, fraţii
între ei nu au connubium în sens subiectiv.
Piedicile la căsătorie erau în număr de trei:
 rudenia;
 alianţa;
 condiţia socială.
Rudenia de sânge în linie directă era piedică la infinit. Rudenia de
sânge în linie colaterală era piedică la căsătorie numai până la gradul
patru.
Alianţa în linie colaterală nu constituia piedică la căsătorie. Deci,
bărbatul se putea căsători după decesul soţiei cu sora acesteia. În schimb,
alianţa în linie directă a fost piedică la căsătorie. Spre exemplu, bărbatul nu
se putea căsători cu fiica dintr-o altă căsătorie a fostei soţii.
Condiţia socială. Până în vremea lui August, au fost interzise
căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi.
Consimţământul. În dreptul vechi, dacă viitorii soţi erau persoane
sui iuris, se cerea consimţământul lor. Pentru femei, chiar dacă erau
persoane sui iuris, era necesar şi consimţământul tutorelui, deoarece
femeile sui iuris se aflau sub tutela agnaţilor. Dacă însă viitorii soţi
erau persoane alieni iuris, în epoca veche, nu li se cerea
134
consimţământul, fiind necesar consimţământul celor doi pater familias.
Dar, în dreptul clasic, se cerea şi consimţământul viitorilor soţi, chiar
dacă erau persoane alieni iuris.
Vârsta a constituit un motiv de controversă între sabinieni şi
proculieni, pentru ca, în dreptul postclasic, Justinian să stabilească
faptul că bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani.
D. Efectele căsătoriei sunt diferite la căsătoria cu manus, faţă de
căsătoria fără manus.
În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului,
fiind considerată fiică a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora
fiicei sale. Având calitatea de fiică, femeia căsătorită cu manus venea
la moştenirea soţului împreună cu copiii ei, pentru că era agnată cu
bărbatul ei. În schimb, agnaţiunea cu familia de origine înceta. Prin
urmare, femeia căsătorită cu manus nu venea la moştenire în familia
de origine.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu
bărbatul ei, netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de
bărbat şi faţă de copiii ei şi, de aceea, nu va avea vocaţie succesorală la
moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu membrii familiei de origine şi
va veni la moştenire în acea familie.
135
8.4. Adopţiunea
Puterea părintească putea lua naştere pe cale artificială, prin adopţiune.
Adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub
puterea lui pater familias sub puterea altui pater familias.
Pentru ca fiul de familie să iasă de sub puterea părintească, trebuia
să treacă un termen de 10 ani. Jurisconsulţii au interpretat acest text în
mod creator, încât au obţinut ieşirea fiului de familie de sub puterea
părintească după cinci operaţii succesive, realizate în aceeaşi zi: 3
vânzări şi 2 dezrobiri succesive.
După a treia vânzare, fiul de familie rămânea sub puterea cumpărătorului
şi se trecea la faza a doua, care îmbracă forma unui proces simulat, fictiv – in
iure cessio. În cadrul acestui proces, cumpărătorul, fiul de familie şi
adoptantul se prezintă în faţa magistratului: adoptantul, în calitate de
reclamant, afirmă că fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tace,
necontrazicându-l. Faţă de afirmaţiile adoptantului, magistratul pronunţă
cuvântul “addico”, prin care ratifică declaraţia acestuia.
Prin efectele adopţiunii, adoptatul trece sub puterea adoptantului,
devine agnat cu el, venind astfel la moştenirea adoptantului. Deoarece
era agnat cu adoptantul, adoptatul devenea şi cognat cu adoptantul.
136
8.5. Legitimarea
Legitimarea este actul juridic prin efectul căruia copilul natural
este asimilat celui legitim.
Legitimarea se realizează prin trei forme:
 prin oblaţiune la curie;
 prin căsătoria subsecventă;
 prin rescript imperial.
Oblaţiunea la curie era, de fapt, o ofertă făcută Senatului
municipal, în virtutea căreia fiul natural era ridicat de către tatăl natural
la rangul de decurion (membru al Senatului municipal) şi i se atribuia o
suprafaţă de pământ.
În realitate, în epoca postclasică, în condiţiile decăderii economiei şi
crizei de monedă, nu era avantajos să fii decurion, întrucât decurionii
erau obligaţi să strângă impozitele statului, iar dacă nu reuşeau,
răspundeau cu bunurile lor. Din această cauză, aşa cum afirmă un text
clasic, decurionii fugeau în pustietăţi.
Prin căsătoria părinţilor naturali, copilul natural devenea automat
legitim.
Dacă nu era posibilă căsătoria, legitimarea se putea face prin rescript
imperial.
137
1. Care sunt accepţiunile termenului de familie?

Răspuns :
În textele romane, cuvântul “familia” avea trei sensuri:
 totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;
 totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi pater
familias;
 totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află sub puterea
aceluiaşi pater familias.
Prin urmare, romanii nu făceau distincţia clară între familie, ca
formă de comunitate umană şi familia, ca formă de proprietate.
2. Care sunt caracterele puterii părinteşti?

Răspuns:
În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită până
în momentul morţii lui pater familias.
Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să exercite o
putere nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor.
138
Puterea nelimitată asupra persoanelor se explică prin faptul că
pater familias avea asupra descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon, noul născut putând fi recunoscut prin
ridicarea pe braţe sau abandonat pe un loc viran;
 dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table.
Pater familias îşi putea vinde fiul de trei ori, fiecare vânzare fiind
valabilă pe cinci ani, iar după cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea
de sub puterea lui pater familias.
Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite
de către fiul de familie vor intra în stăpânirea lui pater familias. Fiul de
familie putea încheia numai acele acte care făceau mai bună situaţia
lui pater familias.
3. Care sunt fazele adopţiunii?

Răspuns:
Pentru ca fiul de familie să iasă de sub puterea părintească, trebuia
să treacă un termen de 10 ani. Jurisconsulţii au interpretat acest text
în mod creator, încât au obţinut ieşirea fiului de familie de sub puterea
părintească după cinci operaţii succesive, realizate în aceeaşi zi: 3
vânzări şi 2 dezrobiri succesive.
139
După a treia vânzare, fiul de familie rămânea sub puterea
cumpărătorului şi se trecea la faza a doua, care îmbracă forma unui proces
simulat, fictiv – in iure cessio. În cadrul acestui proces, cumpărătorul, fiul de
familie şi adoptantul se prezintă în faţa magistratului: adoptantul, în calitate
de reclamant, afirmă că fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tace,
necontrazicându-l. Faţă de afirmaţiile adoptantului, magistratul pronunţă
cuvântul “addico”, prin care ratifică declaraţia acestuia.
Bibliografie.
146;
140
Unitatea de învǎţare nr. IX
PERSOANE
CUPRINS:
9.1. Emanciparea
9.5. Întrebări
9.6. Bibliografie
Puterea părintească se putea stinge, în mod necesar,

prin moartea lui pater familias, prin moartea lui filius
familiae, prin trecerea fiului sub puterea altui pater familias, prin
capitis deminutio, şi în mod voluntar, prin emancipare.
Această unitate de învățare îşi propune să identifice

elementele persoanei juridice romane și să explice
procedeele juridice instituite pentru protecţia
incapabililor.
141
studentul va fi capabil să explice principalele instituţii
care circumscriu familia romană.

9.1. Emanciparea
Puterea părintească putea înceta pe cale naturală, prin moarte sau pe
cale artificială, prin emancipare.
Emanciparea, ca şi adopţiunea, este o creaţie a jurisprudenţei. La un
moment dat, către sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării
economiei de schimb, pater familias avea de rezolvat diferite
probleme, afaceri, în acelaşi moment, în locuri diferite. De aceea, pater
familias era direct interesat să pună în valoare aptitudinile copiilor,
care însă nu puteau încheia acte juridice în nume propriu.
Atunci s-a recurs la actul emancipării, care presupunea două faze:
 prima fază era identică cu prima fază a adopţiunii, adică consta
din trei vânzări şi două dezrobiri succesive;
 a doua fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.
142
Cea de-a treia dezrobire era considerată o fază distinctă, întrucât
producea efecte speciale. După primele două dezrobiri, fiul de familie
revenea sub puterea părintească, pe când după a treia dezrobire, nu mai
revenea sub puterea părintească, ci devenea persoană sui iuris.
Emancipatul realizează un avantaj, în sensul că dobândeşte
capacitatea juridică, adică devine persoană sui iuris şi poate încheia
acte juridice în nume propriu. Dar, în acelaşi timp, suferă şi un
dezavantaj, prin aceea că încetează a mai fi rudă cu tatăl său, iese de
sub puterea părintească şi nu mai are vocaţie succesorală, adică pierde
dreptul de moştenire faţă de familia sa. Pentru a veni în sprijinul
emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl cheamă la
moştenire, alături de fraţii săi, în calitate de cognat.

Personalitatea poate fi desfiinţată şi pe cale juridică. Desfiinţarea
personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
 capitis deminutio maxima consta din pierderea tuturor
elementelor personalităţii. Aşa era, spre exemplu, cazul cetăţeanului
roman care şi pierdea libertatea;
 capitis deminutio media consta din pierderea cetăţeniei romane;
143
 capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu
precizarea că, în acest caz, se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se
dobândeau altele.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii,
deoarece sunt ipoteze în care capitus deminutus (cel care a suferit o
capitis deminutio) îşi sporeşte capacitatea.
Spre exemplu: emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că
pierde drepturile succesorale, dar capacitatea lui juridică sporeşte, pentru
că devine persoană sui iuris.

Persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu
propriu, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii distinct de
membrii care o compun.
Persoana juridică are caput, are capacitate, pe care o numim personalitate
juridică.
Prima persoană juridică a fost statul roman, care avea patrimoniul
său – ager publicus, venea la moştenire, avea debitori.
După modelul statului roman, au devenit persoane juridice coloniile
şi municipiile din Italia, iar mai târziu şi cele din provincii.
Statul, coloniile şi municipiile aveau personalitate juridică atât în
domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat şi erau
desemnate prin termeni precum “universitas” sau “corpora”.
144
Apoi au apărut persoane juridice şi în domeniul dreptului privat,
numite corporaţii (collegia).
Întrucât, spre sfârşitul Republicii, o serie de persoane juridice s-
au implicat în viaţa politică, au fost luate măsuri pentru îngrădirea
activităţii lor.

În dreptul roman, s-a făcut distincţia între capacitatea juridică de
fapt şi capacitatea juridică de drept. Orice om liber este subiect de
drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor şi faptelor sale.
Această reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe când incapabilii
nu au această reprezentare.
Incapacităţile erau împărţite în două categorii:
 incapacităţi naturale, fireşti;
 incapacităţi cu caracter acidental.
Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi
femeile (chiar dacă erau persoane sui iuris), fiind puşi sub tutelă.
Sufereau de incapacităţi accidentale nebunii şi prodigii (risipitorii),
aceştia fiind puşi sub curatelă.
Tutela şi curatela sunt procedee juridice prin care se asigură
protecţia incapabililor de fapt.
145
Tutela este cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. La
origine, ea nu a fost instituită în interesul incapabilului, ci în interesul
agnaţilor incapabilului, în calitatea lor de moştenitori prezumtivi.
Potrivit Legii celor XII Table, tutela se acorda agnaţilor în ordinea în
care aceştia veneau la moştenire.
Spre sfârşitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de
protejare a incapabilului, aşa cum rezultă din definiţia pe care o dă
Servius Sulpicius: “tutela est vis ac potestas in capite libero ad
tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit”
(tutela este o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a
proteja pe acela care, din cauza vârstei, nu se poate apăra singur).
a) Categorii de tutelă
 Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela
este de două feluri:
 tutela impuberului sui iuris
 tutela femeii sui iuris
Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană sui iuris era pus sub
tutelă şi se numea pubil.
August a decis ca femeia sui iuris ingenuă care are trei copii şi dezrobita
care are patru copii să fie scoase de sub tutelă, pentru că să-şi poată
administra singure bunurile (ius liberorum). Din anul 410 e.n., s-a decis ca
toate femeile să se bucure de ius liberorum (dreptul copiilor), chiar dacă
146
aveau sau nu copii. Deci, din acest moment, a fost desfiinţată tutela pentru
toate femeile.
 Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:
 tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;
 tutela testamentară, care se constituie printr-o clauză inclusă în testament;
 tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul
nu avea agnaţi şi nici nu i se numise un tutore prin testament.
b) Procedee de administrare a tutelei
Tutela era administrată prin două forme:
 Negotiorum gestio era procedeul ce se aplica în cazul lui infans,
adică copilul mai mic de şapte ani, care nu se poate exprima clar. În acest
caz, actele juridice erau încheiate de tutore în nume propriu, urmând ca la
sfârşitul tutelei, între tutore şi pubil să intervină o reglare de conturi.
 Auctoritatis interpositio este procedeul care se aplica copilului mai
mare de şapte ani, dar mai mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii. Actele
juridice erau întocmite chiar de către incapabil, dar în prezenţa tutorelui.
Această prezenţă nu are semnificaţia ratificării acelor acte, ci semnificaţia
completării personalităţii celui pus sub tutelă.
Curatela asigură protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.

După persoanele puse sub protecţie, avem:
 curatela nebunului (furiosului) ;
147
 curatela risipitorului (prodigului);
 curatela minorului de 25 de ani.
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului
(dativă). Nu exista curatelă testamentară.
Era administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică,
curatela minorului tinde a fi treptat asimilată cu tutela, pentru ca în
dreptul lui Justinian cele două instituţii să se contopească.
1. Care sunt procedeele de administrare a tutelei?

Răspuns:
Tutela era administrată prin două forme:
 Negotiorum gestio era procedeul ce se aplica în cazul lui infans,
adică copilul mai mic de şapte ani, care nu se poate exprima clar. În acest
caz, actele juridice erau încheiate de tutore în nume propriu, urmând ca la
sfârşitul tutelei, între tutore şi pubil să intervină o reglare de conturi.
 Auctoritatis interpositio este procedeul care se aplica copilului mai
mare de şapte ani, dar mai mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii. Actele
juridice erau întocmite chiar de către incapabil, dar în prezenţa tutorelui.
148
Această prezenţă nu are semnificaţia ratificării acelor acte, ci semnificaţia
completării personalităţii celui pus sub tutelă.
2. Ce este curatela şi care sunt principalele categorii de

curatelă?
Răspuns:
Curatela asigură protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.
După persoanele puse sub protecţie, avem:
 curatela nebunului (furiosului) ;
 curatela risipitorului (prodigului);
 curatela minorului de 25 de ani.
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului
(dativă). Nu exista curatelă testamentară.
Era administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică,
curatela minorului tinde a fi treptat asimilată cu tutela, pentru ca în
dreptul lui Justinian cele două instituţii să se contopească.
149
Bibliografie.
164;
150
Unitatea de învǎţare nr. X:
BUNURI
CUPRINS:
10.2. Posesiunea
10.3. Detențiunea
10.4. Întrebări
10.5. Bibliografie
În dreptul roman bunurile erau desemnate prin

cuvântul res (rei). Pentru a face distincţie între bunuri
şi lucrurile care nu se află în patrimoniu, romanii
foloseau expresiile de res in patrimonio (bunuri) şi res extra
patrimonium (lucruri nepatrimoniale).

tipologiile bunurilor, astfel încât studentul să distingă
între conceptele posesiunii şi detenţiunii.

151
În limbajul juridic modern, obiectele naturii sunt desemnate prin
termenul de “lucruri”. Lucrurile susceptibile de apropriere sub forma
dreptului de proprietate se numesc bunuri. Deci, prin “bunuri”
înţelegem acele lucruri care fac parte din patrimoniul unei persoane.
Pentru a desemna noţiunea de “bunuri”, romanii foloseau termenul
“res”, termen folosit atât pentru desemnarea lucrurilor în general, cât şi
pentru desemnarea bunurilor. Deci, la romani, clasificarea bunurilor era
inclusă în clasificarea lucrurilor.
Patrimoniul este format din totalitatea drepturilor, datoriilor şi
sarcinilor unei persoane, susceptibile de o valoare pecuniară. Romanii
nu au dat o asemenea definiţie, dar în epoca clasică ei au avut
reprezentarea patrimoniului, cu un sens foarte apropiat de cel modern.
Potrivit lui Gaius, lucrurile pot să fie:

 patrimoniale - res in patrimonio
 în afara patrimoniului - extra patrimonium. Sunt în afara
patrimoniului lucrurile care nu pot intra în proprietatea cuiva:
cerul, marea sau lucrurile care prezintă utilitate publică.
Lucrurile patrimoniale (bunurile) au fost clasificate în dreptul
roman după criterii foarte diferite.
152
 După criteriul valorii economice, lucrurile se clasifică în:
 mancipi
 nec mancipi.
Potrivit concepţiei vechilor romani, agricultori şi păstori, erau res
mancipi sclavii, pământul Romei sau vitele de muncă. Celelalte
lucruri, inclusiv banii, erau considerate mai puţin valoroase (res nec
mancipi).
 După forma lor exterioară, lucrurile pot fi:

 corporale (res corporales)
 incorporale (res incorporales).
Sunt corporale lucrurile care, având o formă materială, pot fi atinse.
În categoria lucrurilor incorporale intră drepturile subiective, cu
excepţia dreptului de proprietate, care era considerat lucru corporal,
întrucât romanii confundau acest drept cu obiectul asupra căruia purta.
 Din modul de funcţionare al unor mecanisme juridice rezultă că

romanii făceau distincţie între:
 lucruri mobile - res mobiles
 lucruri imobile - res soli.
153
 În funcţie de modul de individualizare, lucrurile se clasifică în:
 lucruri de gen – genera, care se identifică prin trăsături
proprii categoriei din care fac parte
 lucruri individual determinate – species, care se identifică
prin calităţi proprii numai lor.
Unele lucruri intră în categoria produselor, iar altele în categoria

fructelor. Fructele sunt create de un alt lucru, în mod periodic, în
conformitate cu destinaţia lui economică şi fără a-i consuma substanţa.
Produsele nu prezintă asemenea caractere.
Lucrurile patrimoniale pot fi stăpânite cu trei titluri juridice:

- posesiune
- detenţiune
- proprietate.
10.2. Posesiunea
A. Formarea conceptului de “posesiune” şi elementele posesiunii
Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Ea presupune întrunirea
a două elemente:
 animus
 corpus.
154
Animus este intenţia de a păstra un lucru pentru sine; posesorul se
comportă ca un proprietar.
Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează
stăpânirea fizică asupra unui lucru.
Aşadar, toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori. Pe de altă parte, în
numeroase cazuri, posesorii nu sunt în acelaşi timp şi proprietari: toţi
proprietarii sunt posesori, dar nu toţi posesorii sunt proprietari.
Conceptul de posesiune s-a format în procesul exploatării pământurilor

statului - ager publicus.
În epoca foarte veche, statul roman concesiona patricienilor anumite
suprafeţe de pământ - possessiones, pentru ca aceştia să le exploateze.
Întrucât patricienii nu le puteau cultiva cu forţa de muncă de care dispuneau
în sânul familiei, subconcedau o parte din aceste pământuri clienţilor lor. Dar
patricienii exercitau numai o stăpânire de fapt asupra pământurilor statului,
aşa încât patronul care dorea să reintre în stăpânirea pământului subconcedat
nu dispunea de vreun instrument juridic pentru a-l constrânge pe client.
Faţă de această situaţie, magistratul a pus la îndemână proprietarului
interdictul de precario. Prin intermediul acestui interdict, patronul putea
reintra în stăpânirea pământului subconcedat cu concursul magistratului. Din
momentul creării interdictului de precario, stăpânirea pământurilor statului
încetează să mai fie o simplă stare de tapt.
155
B. Categorii de posesiune
Existau patru feluri de posesie:
 Possessio ad usucapionem are ca efect dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune, adică prin îndelunga folosinţă, dacă, în afara posesiunii, sunt
întrunite şi celelate condiţii ale uzucapiunii.
 Possessio ad interdicta este posesiunea ce dă dreptul la protecţie juridică
prin efectul interdictelor posesorii.
 Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioasă. Viciile
posesiei erau violenţa, clandestinitatea şi precaritatea. Acela care
dobândea un lucru prin violenţă sau îl poseda clandestin, pe ascuns, nu se
bucura de protecţie posesorie.
 Possessio iuris este posesiunea unui drept. Pe baza unor analogii,
romanii au admis că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi posedate.
C. Efectele posesiunii.
Posesiunea produce aceleaşi efecte juridice, indiferent dacă posesorul este
sau nu proprietar. În virtutea acestor efecte:
 posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor;
 posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar prin uzucapiune;
 în cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoasă de
pârât, pentru că onus probandi incubit actor (sarcina probei apasă asupra
156
reclamantului), pe când pârâtul, în ipoteza noastră, se va apăra spunând
possisdeo, quia possideo (posed, fiindcă posed).
D. Interdictele posesorii
Posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor.
Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii,
sunt de două feluri:
 interdicte recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea
posesiunii pierdute);
 interdicte retinendae possessionis causa (pentru păstrarea
posesiunii existente).
a) Interdictele recuperandae possessionis causa erau acordate în
scopul redobândirii unei posesiuni pierdute şi erau de trei feluri:
 interdictele unde vi (interdictul privind violenţa);
 interdictele de precario;
 intedictele de clandestina possessione (interdictele cu privire la
posesiunea clandestină).
Interdictele unde vi erau eliberate aceluia care a fost deposedat prin
violenţă.
Interdictul de precario se acorda împotriva aceluia care avea
obligaţia de a restitui lucrul la cererea posesorului.
157
Interdictul de clandestina possessione se dădea împotriva celui care
intra în stăpânirea unui lucru pe ascuns, fără ştirea proprietarului.
b) Interdictele retinendae possessionis causa erau eliberate de
către pretor în scopul păstrării unei posesiuni existente.
Erau de două feluri:
 interdictul utrubi (care din doi);
 interdictul uti possidetis (după cum posedaţi).
Interdictul utrubi se elibera în materia bunurilor mobile celui care
făcea dovada că a posedat obiectul litigios un interval de timp mai
îndelungat în anul anterior eliberării acelui interdict.
Interdictul uti possidetis se aplica în cazul imobilelor şi se acorda părţii
care poseda lucrul în momentul eliberării interdictului.
Precizăm că interdictele soluţionau litigiile cu privire la posesiune în mod
provizoriu. Litigiul urma să fie definitiv soluţionat numai după organizarea
procesului în revendicare. Cu acea ocazie, stabilind cine este proprietarul,
judecătorul stabilea definitiv şi cine este posesorul.
10.3. Detenţiunea
Detenţiunea, ca şi posesiunea, presupune întrunirea a două
elemente:
 corpus
 animus.
158
Corpus al detenţiunii este identic cu cel al posesiunii.
Animus al detenţiunii constă în intenţia unei persoane de a stăpâni
lucrul nu pentru sine, ci pentru adevăratul proprietar. Prin urmare,
detentorul nu urmează să devină proprietar, el intenţionează să restituie
lucrul adevăratului proprietar fie la termen, fie la cerere.
Aşadar, după semnele exterioare nu este posibil să distingem între
posesiune şi detenţiune, ci numai după atitudinea subiectivă a celui care
exercită stăpânirea lucrului. Pe când posesorul intenţionează să păstreze
lucrul pentru sine, detentorul (arendaşul, chiriaşul) intenţionează să restituie
lucrul, la termen sau la cerere, adevăratului proprietar.
1. Ce este posesiunea şi care sunt elementele acesteia?

Răspuns:
Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Ea presupune întrunirea
a două elemente:
 animus
 corpus.
159
Animus este intenţia de a păstra un lucru pentru sine; posesorul se
comportă ca un proprietar.
Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează
stăpânirea fizică asupra unui lucru.
Aşadar, toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori. Pe de altă parte,
în numeroase cazuri, posesorii nu sunt în acelaşi timp şi proprietari: toţi
proprietarii sunt posesori, dar nu toţi posesorii sunt proprietari.
Bibliografie.
173;
160
Unitatea de învǎţare nr. XI:
BUNURI
CUPRINS:
11.1. Proprietatea
11.5. Drepturi reale asupra lucrului altuia
11.6. Întrebări
Dreptul de proprietate, în sens obiectiv, cuprinde

totalitatea normelor care, în fiecare orânduire,
reglementează, pe baza raporturilor de clasă
dominante, modul de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a
produselor. Dreptul de proprietate, în sens subiectiv,
desemnează facultatea individului sau a colectivităţii de a
stăpâni un lucru prin putere proprie şi în interes propriu.

evoluţia formelor de proprietate în dreptul roman,
modurile de dobândire a proprietăţii, precum și
drepturile reale asupra lucrului altuia.
161
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de
11.1. Proprietatea
Dreptul de proprietate are două sensuri:
În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor
juridice care reglementează repartizarea bunurilor între persoane.
În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează posibilitatea unei
persoane de a stăpâni un bun prin putere proprie şi în interes propriu.
Astfel, romanii considerau că titularul dreptului de proprietate se bucură de:
 ius utendi (dreptul de a folosi lucrul);
 ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele);
 ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).

În epoca prestatală, au fost cunoscute două forme ale proprietăţii:
 proprietatea colectivă a ginţii;
 proprietatea familială.
În epoca veche apar:
 proprietatea privată, sub forma proprietăţii quiritare;
 proprietatea colectivă a statului roman.
162
În dreptul clasic, pe lângă proprietatea quiritară care
supravieţuieşte, apar:
 proprietatea pretoriană;
 proprietatea provincială;
 proprietatea peregrină.
În dreptul postclasic, asistăm la un proces de unificare a proprietăţii,
finalizat prin apariţia unei forme de proprietate unice, numită dominium.
a) Proprietatea colectivă a ginţii

Se exercita asupra pământului. Acest lucru a fost dovedit de către
vechii autori latini sau greci, care menţionau în mai multe rânduri că
vechii romani au cunoscut o asemenea formă de proprietate.
Existenţa acestei forme de proprietate este atestată şi de urmele pe
care le-a lăsat asupra unor instiutuţii juridice de mai târziu. Astfel,
legisacţiunea sacramentum in rem, ca formă primitivă a revendicării,
presupunea aducerea obiectului litigios în faţa magistratului. De
asemenea mancipaţiunea, modul originar de transmitere a proprietăţii,
presupunea aducerea lucrului care urma a fi transmis în faţa martorilor. Faţă
de această condiţie, înseamnă că la origine se putea transmite proprietatea
privată numai asupra bunurilor mobile, ce puteau fi aduse în faţa martorilor.
163
b) Proprietatea familială
Vechii autori, ca Varro şi Pliniu, pretind că această formă de
proprietate a fost creată de către Romulus la fondarea Romei. Potrivit
ascestor texte, Romulus a repartizat câte două iugăre de pământ
fiecărei familii, cu destinaţia de loc de casă şi grădină. Acest teren se
numea şi heredium.
Proprietatea familială prezenta trei caractere:
 era inalienabilă;
 era indivizibilă;
 avea caracter de coproprietate.
Era inalienabilă, în sensul că nu putea fi transmisă, vândută sau donată.
Era indivizibilă, deoarece la moartea lui pater familias, fiii de
familie nu puteau împărţi între ei locul de casă şi grădină, nu puteau
ieşi din indiviziune.
Era o formă a coproprietăţii, deoarece moştenitorii dobândeau un
bun pe care îl deţinuseră şi anterior. Fiii de familie exercitau împreună
cu pater familias o coproprietate asupra lui heredium, chiar şi în timpul
vieţii lui pater familias, iar la moartea şefului de familie dobândeau un
bun pe care îl deţinuseră împreună cu pater familias şi înainte.
164
c) Proprietatea quiritară
În textele vechi, ceea ce numim noi proprietate quiritară, romanii
numeau “dominium ex iure quiritium” (proprietatea cetăţenilor romani).
Această proprietate se delimita clar de celelelate instituţii juridice
romane prin caracterele ei:
 caracter exclusiv, în sensul că:
 se exercita doar asupra lucrurilor romane;
 putea fi exercitată numai de către cetăţeni romani;
 putea fi trasmisă numai prin acte de drept civil;
 caracter absolut, ceea ce însemna că titularul dreptului de
proprietate quiritară putea folosi lucrul, culege fructele şi putea dispune de
el în mod neîngrădit, putând chiar să-l distrugă.
 caracter perpetuu, care decurgea din principiul proprietas ad
tempus constitui non potest (nu poate exista proprietate până la un
anumit termen). Proprietatea quiritară exista pentru totdeauna, nu se
pierdea prin trecerea timpului, ci dimpotrivă, se consolida.
d) Proprietatea colectivă a statului

Se exercita asupra lui ager publicus, adică pământul cucerit de la
duşmani, precum şi asupra sclavilor publici.
165
e) Proprietatea pretoriană
În vechiul drept roman, proprietatea asupra lucrurilor mancipi se
transmitea numai prin mancipaţiune. Dar mancipaţiunea era un act
extrem de rigid, necesita o multitudine de forme, pe când tradiţiunea
era utilizată numai în scopul transmiterii proprietăţii asupra lucrurilor
nec mancipi. Tradiţiunea, spre deosebire de mancipaţiune, prezenta
avantajul că nu necesita forme solemne şi se realiza prin simpla
manifestare de voinţă, fără ritualuri, fără simboluri.
Atunci, faţă de exigenţele economiei de schimb şi a avantajelor pe
care le prezenta tradiţiunea, romanii au început să transmită lucrurile
mancipi prin tradiţiune. Un asemenea procedeu nu producea efecte
juridice, deoarece tradiţiunea nu avea vocaţia de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipi. Pretorul însă a observat că această
practică venea în contradicţie cu echitatea, pentru că, deşi a fost de bună credinţă
şi a plătit preţul, cumpărătorul urma să fie deposedat de lucru.
Astfel, pretorul a admis utilizarea tradiţiunii pentru transmiterea lucrurilor
mancipi. În acest caz, dobânditorul nu devine proprietar quiritar, el dobândeşte o
proprietate aparte, desemnată de către romani prin termenul in bonis. Pentru a
sancţiona această formă nouă de proprietate, pretorul a introdus ficţiunea
termenului uzucapiunii îndeplinit.
La îndeplinirea termenului uzucapiunii, proprietarul pretorian, cel
ce avea lucrul in bonis, se transforma în proprietar quiritar. Până la
îndeplinirea acestui termen, coexistau două forme de proprietate
166
asupra aceluiaşi lucru: tradens rămâne nudus dominus ex iure
quiritium, titular al unui drept gol de conţinut, iar dobânditorul devine
proprietar pretorian. Această dualitate durează numai un an sau doi,
până când se îndeplineşte, cu adevărat, termenul uzucapiunii.
f) Proprietatea provincială
Era dreptul de folosinţă pe care îl exercitau locuitorii din provincii
asupra pământurilor statului (ager publicus), cu precizarea că această
folosinţă prezenta caracterele unui veritabil drept real, deoarece
proprietarul provincial putea transmite pământul, putea să îl doneze,
să-l lase moştenire, să-l greveze cu servituţi. Totuşi, provincialul
recunoştea proprietatea supremă a statului prin faptul că plătea un
impozit anual numit stipendium sau tributum.
g) Proprietatea peregrină
Era exercitată de către peregrini asupra construcţiilor şi bunurilor mobile.
Romanii au recunoscut peregrinilor o formă de proprietate specială,
deoarece erau principalii lor parteneri de comerţ. Această proprietate
era reglementată prin mijloace juridice copiate după dreptul civil.
În dreptul postclasic, solul italic a fost şi el supus impozitului, în

sensul că şi italicii trebuiau să plătească impozit pentru pământ. Din
167
acel moment, nu s-a mai făcut distincţie între proprietatea quiritară şi
proprietatea provincială. Deci, proprietatea provincială a dispărut.
În anul 212, Caracalla, prin constituţia sa, a generalizat cetăţenia
romană, lucru ce a avut ca efect dispariţia peregrinilor, ocazie cu care a
dispărut şi proprietatea peregrină.
În vremea lui Justinian, s-a realizat o sinteză între proprietatea
quiritară şi cea pretoriană, sinteză din care a rezultat forma de
proprietate numită dominium. Această proprietate unică se caracteriza
printr-un înalt grad de abstractizare şi subiectivizare, deoarece titularul
dreptului de proprietate putea dispune de obiectul dreptului său printr-o
simplă manifestare de voinţă.

În vechiul drept roman, proprietatea era concepută ca o expresie a
ideii de putere, care nu putea fi transmisă, ci numai creată. Cu timpul, s-
a admis ideea de transmitere a proprietăţii.
Romanii au creat următoarele moduri de dobândire a proprietăţii:
 ocupaţiunea;
 uzucapiunea;
 mancipaţiunea;
 in iure cessio;
 tradiţiunea;
168
 specificaţiunea;
 accesiunea.
A. Ocupaţiunea
Romanii au considerat că modul cel mai legitim de dobândire a
proprietăţii este ocupaţiunea, adică luarea în stăpânire a lucrurilor fără
stăpân (res nullius).
În această categorie de lucruri intrau res hostiles, adică lucrurile
dobândite de la duşmani, acestea intrând în proprietatea statului roman.
Tot prin ocupaţiune puteau fi dobândite şi res derelictae, adică
lucrurile părăsite de către proprietarii lor.
B. Uzucapiunea
Este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a unui lucru.
În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea
anumitor condiţii:
 posesiunea;
 termenul;
 buna-credinţă;
 justa cauză;
 un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
169
a) Posesiunea. La origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca
bunul să fie exploatat efectiv, potrivit destinaţiei sale economice.
b) Termenul era de 1 an pentru bunurile mobile şi 2 ani pentru
bunurile imobile.
c) Buna-credinţă consta în convingerea intimă a uzucapantului că a
dobândit lucrul de la un proprietar sau de la o persoană care avea
capacitatea necesară pentru a-l înstrăina.
d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau faptul juridic
prin care se justifica luarea în posesie a lucrului.
e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, adică să fie un
lucru patrimonial, să nu fie dobândit prin violenţă, să nu fie stăpânit cu
titlu precar sau în mod clandestin.
La origine, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că
bunurile părăsite, neexploatate conform destinaţiei lor, intrau în stăpânirea
acelora care le exploatau. Mai târziu, uzucapiunea a dobândit şi o funcţie juridică,
manifestată în legătură cu proba dreptului de proprietate. Cicero afirmă despre
proba dreptului de proprietate că, până la momentul de referinţă, era o probatio
diabolica, deoarece reclamantul, pentru a câştiga procesul, trebuia să facă proba
dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi, probă ce era, practic, imposibil de
realizat.
După sancţionarea uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă
în faţa judecătorului proba că întrunea toate condiţiile necesare
uzucapiunii, pentru a i se recunoaşte calitatea de proprietar şi a câştiga
170
procesul. Tot Cicero spunea că “usucapio est finis sollicitudinis ac
periculi litium” (uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi al fricii de
procese).
C. Mancipaţiunea
În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului
de proprietate, mancipaţiunea era un mod de creare a proprietăţii
putere. Mai târziu, mancipaţiunea a constituit modul originar de
transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi.
Fiind un act de drept civil, mancipaţiunea presupunea o serie de forme
solemne. Astfel, era necesar ca părţile, împreună cu lucrul ce urma a fi
transmis, să se prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni romani. Cel ce
transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens.
Mancipaţiunea presupunea şi prezenţa lui libripens (cel care cântărea) şi a
unui cântar de aramă, cu care libripens cântărea metalul preţ.
În acest cadru, dobânditorul pronunţa formula solemnă : “Hunc ego
hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio
… hoc aere aeneaque libra” (Afirm că acest sclav este al meu, potrivit
dreptului quiriţilor şi să-mi fie cumpărat cu preţul de… cu această aramă şi
această balanţă de aramă).
Formula mancipaţiunii era formată din două părţi contradictorii: în
prima parte a formulei, accipiens afirmă că este proprietar, pe când în a
doua parte afirmă că, de fapt, cumpără bunul de la mancipant. Această
171
fizionomie se explică prin aceea că, la origine, romanii nu au admis
ideea că proprietatea poate fi transmisă, dobânditorul utiliza
mancipaţiunea în scopul creării proprietăţii putere. Ulterior, s-a admis
că proprietatea poate fi transmisă, moment din care a fost adăugată şi
cea de-a doua parte a formulei. Romanii nu au renunţat însă la prima
parte a formulei, deoarece erau conservatori.
Către sfârşitul secolului al III î.e.n. apare moneda, astfel încât preţul
nu se mai cântărea, ci se număra. Din acel moment, plata efectivă a
preţului, care se făcea prin numărare, nu mai era o condiţie de formă a
mancipaţiunii, plata fiind simbolizată prin lovirea balanţei.
Treptat, mancipaţiunea a fost utilizată şi pentru alte operaţii juridice decât
cea a vânzării. Textele de drept roman arată că, la sfârşitul epocii vechi
şi în dreptul clasic, mancipaţiunea putea fi utilizată pentru întocmirea
unui testament, la realizarea unei donaţii, în vederea încheierii
căsătoriei. În aceste cazuri, nu se plătea un preţ real, ci unul fictiv, şi
anume un sesterţ. De aceea, aceste aplicaţiuni ale mancipaţiunii sunt
desemnate prin “mancipatio numo uno”. Acest tip de mancipaţiune se
mai numeşte şi mancipaţiune fiduciară.
În asemenea situaţii, actul mancipaţiunii era însoţit de anumite convenţii
de bună credinţă – pacte fiduciare, care aveau rolul de a indica scopul urmărit
de către părţi atunci când au recurs la mancipatio numo uno.
172
D. In iure cessio
In iure cessio (renunţarea în faţa magistratului) este un exemplu de
aplicare a jurisdicţiei graţioase, întrucât părţile simulează un proces cu
ştiinţa magistratului, în scopul obţinerii unor efecte juridice.
Pe baza unei înţelegeri prealabile, părţile se prezintă în faţa
magistratului. Dobânditorul are calitatea de reclamant, iar cel care
transmite lucrul joacă rolul de pârât. Reclamantul afirmă prin cuvinte
solemne că lucrul este al său, iar pârâtul tace, renunţând pe aceasă cale
la dreptul respectiv. Faţă de afirmaţiile reclamantului şi de tăcerea
pârâtului, magistratul spunea cuvântul addico, ratificând astfel
pretenţiile reclamantului.
E. Tradiţiunea
Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor, mai evoluat, utilizat la origine
numai pentru transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi.
Presupunea întrunirea a două condiţii:
 remiterea materială a lucrului;
 justa cauză.
La tradiţiune, justa cauză consta din actul juridic care preceda şi
explica sensul remiterii materiale a lucrului. Această justă cauză era
necesară, întrucât tradiţiunea nu era folsită doar în scopul transmiterii
proprietăţii, ci şi în scopul transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.
173
Fiind un act liber de forme, tradiţiunea s-a aplicat în dreptul clasic şi
la lucrurile mancipi, pentru ca în epoca lui Justinian să devină modul
general de transmitere a proprietăţii.
F. Specificaţiunea
Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra unui
lucru confecţionat din materialul altuia.
Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia se numeşte specificator.
Încă din vremea lui August, s-a pus întrebarea: cui îi aparţine lucrul
nou creat, specificatorului sau proprietarului materialului? Soluţia era
controversată între sabinieni şi proculieni. Justinian a decis că, în
ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea iniţială, să
aparţină proprietarului materiei, iar dacă nu, să aparţină
specificatorului.
G. Accesiunea
Accesiunea consta din unirea a două lucruri, unul principal şi
celălalt accesoriu. Se numea principal lucrul care îşi păstra
individualitatea după unirea cu alt lucru. Textele înfăţişează unirea a
două lucruri, spre exemplu, un inel cu piatra preţioasă, caz în care
inelul era lucrul principal.
174
A. Proprietatea quiritară
În epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin
sacramentum in rem, pe când în dreptul clasic, proprietatea quiritară
era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în revendicare).
Pentru intentarea acţiunii în revendicare, era necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
 reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de
posesor, deoarece posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare;
 pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul
putea fi chemat în justiţie prin rei vindicatio, adică acea persoană care
poseda lucrul în momentul judecării procesului.
S-a admis, în mod excepţional, că acţiunea în revendicare poate fi
introdusă chiar împotriva persoanelor care nu posedă, numite posesori
fictivi. Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor (qui liti se
obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească
proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea
în revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care a cărui
posesiune încetase prin dol (qui dolo desiit posidere), tocmai pentru că
a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului.
 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat;
 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
175
B. Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea
condiţiilor uzucapiunii, mai puţin a celei privitoare la termen. Astfel,
pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul
necesar uzucapiunii s-a îndeplinit.
În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite
condiţiile uzucapiunii. Faţă de felul în care era redactată formula,
judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia termenului necesar
uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului.
În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui
accipiens (proprietareul pretorian) acţiunea în revendicare, acesta din
urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae.
B. Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau

sancţionate prin acţiunea în revendicare, în formula căreia se
introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman.
11.5. Drepturile reale asupra lucrului altuia

Drepturile reale asupra lucrului altuia au fost în număr de patru:
 servituţile;
176
 emfiteoza;
 conductio agri vectigalis;
 superficia.
11.5.1. Servituţile
Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane
oarecare, persoană care este proprietara unui imbil sau în folosul unei
persoane determinate.
Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi:
 atunci când sarcina apasă asupra unui lucru, în folosul proprietarului
unui imobil, servitutea se numeşte predială;
 în ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia, în folosul
unei anumite persoane, servitutea se numeşte personală.
A. Servituţile personale sunt:

 uzufructul
 usus
 habitatio
 operae.
a) Uzufructul este dreptul de a te folosi de un lucru şi de a-i culege
fructele, păstrând substanţa lui (usus fructus est ius alienis rebus utendi
fruendi salva rerum substantia).
177
Dreptul de uzufuct se realizează prin împărţirea atributelor dreptului
de proprietate între nudul proprietar şi uzufructuar: uzufructuarul are
dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, iar nudul proprietar
păstrează numai dispoziţia, goală de conţinut.
Uzufructul poartă asupra lucrurilor care nu se consumă prin
întrebuinţare şi are un caracter temporar, cel mult viager.
b) Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia, fără a-i culege fructele.
c) Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.
d) Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului
altuia.
B. Servituţile prediale se împart în două categorii:

 rustice
 urbane.
Servituţile sunt încadrabile în una din cele două categorii în funcţie
de natura imobilului dominant. Dacă imobilul dominant, în folosul
căruia se constituie servitutea, este o clădire, servitutea se numeşte
urbană, iar dacă este un teren se numeşte rustică.
Privită din perspectiva imobilului dominant, servitutea apare ca un
drept, iar din perspectiva proprietarului imobilului aservit, ea apare ca
o sarcină.
Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:
178
- iter (dreptul de a trece pe jos sau călare prin terenul aservit)
- via (dreptul de a trece cu un car prin terenul altuia)
- ius pascendi (dreptul de a paşte animalul pe terenul altuia)
- aqueductus (dreptul de a aduce apă prin conducte pe terenul altuia)
- servitus oneris ferendi (dreptul de a sprijini o construcţie pe zidul
vecinului).
Caracterele servituţilor
Atât servituţile personale, cât şi cele reale, prezintă unele caractere
comune:
- toate servituţile sunt drepturi reale;
- proprietarul lucrului aservit nu are obligaţia de a face ceva pentru
titularul dreptului de servitute (servitus in faciendo consistere nequit);
- nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru (nemini res sua servit).
Dacă proprietarul imobilului dominant devine şi proprietar al fondului
aservit, servitutea se stinge;
- nu poate exista o servitute a servituţii (servitus servitutis esse non
potest).
11.5.2. Emfiteoza
Dreptul de emfiteoză, ca şi dreptul de superficie sau conductio agri
vectigalis, se naşte din contract. În baza contractului de emfiteoză,
împăratul arendează unei persoane, numita emfiteot, o suprafaţă de
179
pământ pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele, în schimbul unei sume
de bani numită canon.
Dreptul de emfiteoză este foarte întins, aşa încât poate fi lăsat
moştenire, dat în uzufruct sau ipotecat. În acelaşi timp, emfiteotul
dispune de toate acţiunile utile acordate proprietarului.
11.5.3. Conductio agri vectigalis

Înca din epoca veche, cetăţile practicau sistemul arendării unor
terenuri pe termen lung sau chiar fără termen, în schimbul unei
redevenţe numită vectigal. Întrucât aceasta formă de arendare avea un
caracter perpetuu, pretorul a protejat-o prin mijloace speciale,
acordând lui conductor ager vectigalis o acţiune reală.
Ca titular de drept real, conductor ager vectigalis dobândeşte
fructele prin separaţiune, se bucură de protecţie prin interdicte, poate
transmite lucrul prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
11.5.4. Superficia
Superficia este dreptul unei persoane de a folosi construcţia zidită
de ea pe terenul închiriat de altă persoană.
Dreptul de superficie s-a născut spre sfârşitul Republicii, din cauza
crizei de locuinţe, când statul a permis particularilor să construiască pe
terenurile virane. În virtutea principiului superficies solo cedit,
construcţiile ar fi urmat să treacă în proprietatea statului, aşa încât,
180
pentru încurajarea zidirii de noi locuinţe, s-a acordat constructorului un
drept real foarte întins. Cu timpul, dreptul de superficie s-a născut şi în
raporturile dintre particulari.
Dreptul de superficie poate face obiectul unei vânzari sau donaţii,
poate fi transmis moştenitorilor, poate fi grevat cu ipoteci sau servituţi.
1. Ce este proprietatea şi care sunt atributele dreptului de

proprietate?
Răspuns:
Dreptul de proprietate are două sensuri:
În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor
juridice care reglementează repartizarea bunurilor între persoane.
În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează posibilitatea unei
persoane de a stăpâni un bun prin putere proprie şi în interes propriu.
Astfel, romanii considerau că titularul dreptului de proprietate se bucură
de:
 ius utendi (dreptul de a folosi lucrul);
 ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele);
 ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).
181
2. Care sunt caracterele proprietăţii quiritare?
Răspuns:
Această proprietate se delimita clar de celelelate instituţii juridice
romane prin caracterele ei:
 caracter exclusiv, în sensul că:
 se exercita doar asupra lucrurilor romane;
 putea fi exercitată numai de către cetăţeni romani;
 putea fi trasmisă numai prin acte de drept civil;
 caracter absolut, ceea ce însemna că titularul dreptului de
proprietate quiritară putea folosi lucrul, culege fructele şi putea dispune de
el în mod neîngrădit, putând chiar să-l distrugă.
 caracter perpetuu, care decurgea din principiul proprietas ad
tempus constitui non potest (nu poate exista proprietate până la un
anumit termen). Proprietatea quiritară exista pentru totdeauna, nu se
pierdea prin trecerea timpului, ci dimpotrivă, se consolida.
3. Care sunt condiţiile necesare pentru a opera uzucapiunea?

Răspuns:
În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea
anumitor condiţii: posesiunea; termenul; buna-credinţă; justa cauză;
un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
182
a) Posesiunea. La origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca
bunul să fie exploatat efectiv, potrivit destinaţiei sale economice.
b) Termenul era de 1 an pentru bunurile mobile şi 2 ani pentru
bunurile imobile.
c) Buna-credinţă consta în convingerea intimă a uzucapantului că
a dobândit lucrul de la un proprietar sau de la o persoană care avea
capacitatea necesară pentru a-l înstrăina.
d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau faptul
juridic prin care se justifica luarea în posesie a lucrului.
e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, adică să fie un
lucru patrimonial, să nu fie dobândit prin violenţă, să nu fie stăpânit
cu titlu precar sau în mod clandestin.
4. Care sunt caracterele servituţilor?

Răspuns:
Atât servituţile personale, cât şi cele reale, prezintă unele caractere
comune:
- toate servituţile sunt drepturi reale;
- proprietarul lucrului aservit nu are obligaţia de a face ceva
pentru titularul dreptului de servitute (servitus in faciendo consistere
nequit);
183
- nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru (nemini res sua
servit). Dacă proprietarul imobilului dominant devine şi proprietar al
fondului aservit, servitutea se stinge;
- nu poate exista o servitute a servituţii (servitus servitutis esse non
potest).
Bibliografie.
219;
184
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Tratate, cursuri:
1. G. Dumitriu – Curs de drept roman, Bucureşti, 1948.
2. I.C. Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, Cluj, 1927.
3. Vl. Hanga, M. Jacotă – Drept privat roman, Bucureşti, 1964.
4. S.G. Longinescu – Elemente de drept roman vol. I+II,
Bucureşti, 1927-1929.
5. C.Şt. Tomulescu – Drept privat roman, Bucureşti, ed. 1973.
6. C. Stoicescu – Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931.
7. G. Dimitrescu – Drept privat roman, Bucureşti, 1938.
8. G. Cornil – Droit romain. Apercu historique sommaire,
Bruxelles, 1921.
9. A.E. Giffard – Precis de droit romain, 2 vol., Paris, 1938.
10. P. Fr. Girard - Manuel elementaire de droit romain, ed. a VIII –
a de F. Senn (Paris, 1929).
11. P. Huvelin – Cours elementaire de droit romain, Paris, 1927.
12. G. Longo – Diritto romano, Torino, 1939.
13. Raymond Monier - Manuel elementaire de droit romain, 2 vol.,
Paris, 1947-1948.
185
14. E. Volterra – Istituzioni di diritto privato romano, Roma, 1961.
15. P. Bonfante – Istituzioni di diritto romano, Milano 1932.
16. V. Arangio Ruiz - Istituzioni di diritto romano, Napoli, 1957.
17. A.E. Giffard, R. Villers – Droit romain et ancien droit francais,
Paris 1958.
18. J. Gaudemet – Le droit prive romain, Paris 1974.
19. E. Petit – Traite elementaire de droit romain, ed. IX, Paris,
1925.
Studii, monografii:
1. I. Popescu Spineni – Chestiuni de drept roman, Bucureşti,
1932.
2. C.Şt. Tomulescu - Chestiuni de drept roman, Bucureşti, 1949.
3. M. Jacotă – Formalismul dreptului roman şi condiţiile necesare
pentru apariţia unei ştiinţe a dreptului - Analele Ştiinţifice ale
Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi (serie nouă), 1981
4. Vl. Hanga – Originea şi structura posesorie a căsătoriei „sine
manu”, Teză de doctorat, Bucureşti, 1946.
5. H. Levy-Bruhl – Nouvelles etudes sur le tres ancien droit
romain, 1947
6. P. Collinet – Etudes historique sur le droit de Justinian, Paris,
1949
186
7. R. Von Ihering – L’esprit du droit romain, 4 vol. (traducere în
limba franceză), Paris, 1886/1888.
8. P. Collinet – Le patrimoine. Cours, Paris, 1931-1932
9. P. Fr. Girard – L’organisation judiciaire chez les romains I,
Paris, 1906.
10. U. Zilletti – La dottrina dell’erore nella storia del diritto
romano, Milano, 1961.
11. G. Rotondi – Leges publicae populi Romani, Milano, 1912.
12. G. Pugliese – Il processo civile romano, 2 vol., Roma, 1961-
1963.
13. O. Lenel - Das Edictum perpetuum, Leipzig, 1927.
Dicţionare. Culegeri de texte:

1. T. Iordănescu – Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1945.
2. A. Berger – Encyclopedic Dictionary of Roman Law,
Philadelphia, 1953.
3. A. Ernout şi A. Meillet – Dictionnaire etymologique de la
langue latine, Paris, 1932.
4. P. Fr. Girard – Textes de droit romain, ed. de F. Senn,
Paris,1937.
5. Corpus Inscriptiorum Latinarum, Berlin, 1863.
187
6. Codex Theodosianus, ed. Th. Mommsen - P.M. Meyer, Berlin,
1954.
7. I.S. Pereterski – Digestele lui Justinian, Bucureşti, 1958.
8. „Codex Justinianus” în Corpus Iuris Civilis II, ed. a XI – a P.
Kruger, Berlin, 1954.
9. „Digesta” în Corpus Iuris Civilis I, ed. XVI Th. Mommsen -
P.M. Meyer, Berlin, 1954.
10. „Institutiones” în Corpus Iuris Civilis I, ed. XVI P. Kruger,
Berlin, 1954.
11. “Novellae” în Corpus Iuris Civilis III, ed. VI T. Schoell – G.
Kroll, Berlin, 1954.
Reviste:
1. Analele Universităţii din Bucureşti.
2. Curierul judiciar - Bucureşti.
3. Pandectele române - Bucureşti.
4. Studii clasice - Bucureşti.
5. Revue des etudes latines - Paris.
6. Revue historique de droit francais et etranger - Paris.
7. Nouvelle revue historique de droit francais et etranger - Paris.
8. Revue generale du droit - Paris.
188

Introducere in Drept Roman I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in Drept Roman I

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in Drept Roman I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE ÎN

Lect. univ. dr. ELENA ANGHEL

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

Acest suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul

Cursul de faţă îşi propune atingerea

1. Analiza instituţiilor fundamentale ale dreptului roman şi a

 Înţelegerea genezei şi evoluţiei fenomenului juridic;

Fiecare unitate de învățare poate fi parcursă în

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează în

Unitatea de învǎţare nr. II

Unitatea de învǎţare nr. IV

Unitatea de învǎţare nr. VI

Unitatea de învǎţare nr. VII

Unitatea de învǎţare nr. IX

Unitatea de învǎţare nr. XI

Problema importanţei dreptului roman a intrat în

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare,

- să definească dreptul roman;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite

Dreptul roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat cu

Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor

Influenţa dreptului roman asupra formării dreptului românesc

1.3. Diviziunile dreptului roman

Dreptul roman se divide în drept public şi drept privat.

a) Dreptul civil roman se mai numeşte şi drept quiritar (ius

b) Dreptul ginţilor (ius gentium) este utilizat cu 3 sensuri:

c) Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici

1. Definiţi dreptul privat roman.

2. Care sunt etapele evoluţiei dreptului românesc sub influenţa

4. Care sunt accepţiunile lui ius gentium?

Istoria Romei a fost periodizată în două epoci: epoca

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de

2.1. Fondarea Romei

Istoria scrisă a Romei a început în secolul al III-lea î.e.n. De aceea,

2.2. Epoca prestatală a Romei

A. Structura socială a Romei în epoca prestatală

B. Organizarea conducerii sociale

2.3. Apariţia statului roman. Reformele lui Servius Tullius

2.4. Regalitatea în formă statală

2.7. Epocile dreptului privat roman

1. Care sunt factorii de conducere socială a Romei în

Totalitatea procedeelor prin care normele sociale sunt

Această unitate de învățare îşi propune să explice evoluţia

3.1. Noţiunea de izvor al dreptului

Legea celor XII Table

3.4. Edictele magistraţilor

Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian

1. Care sunt sensurile conceptului de izvor de drept?

4. Structura Edictului Perpetuu reconstituit de Otto Lenel.

Totalitatea procedeelor prin care normele sociale sunt

Această unitate de învățare îşi propune să explice evoluţia

B. Jurisprudenţa în epoca veche

Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii vechi au trăit între

C. Jurisprudenţa în epoca clasică

D. Ius publice respondendi

E. Jurisprudenţa în epoca postclasică

4.4. Opera legislativă a lui Justinian

B. Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 533 e.n. Această

C. Institutele (Institutiones). Au fost publicate în anul 533. La