Prinţesa-porumbel (MAROC)

Un rege puternic domnea odată demult peste o întinsă ţară din Magreb. Poporul îl iubea pentru că era un rege
drept şi bun, care se luptase pentru liniştea şi pacea pământului ce-l cârmuia. Dar regele nu era fericit, pentru că în casa lui
nu se născuse niciun fiu. Oricât s-au străduit vracii, niciuna din soţiile pe care le luase şi de care mai apoi se despărţise,
din aceeaşi pricină, nu-i dăruise niciun urmaş. Azi aşa, mâine aşa, până când într-o zi un neguţător străin strigă pe sub
geamurile palatului:
- Mere fermecate, mere fermecate avem de vânzare!
Dinlăuntrul palatului îl auziră şi regele şi tânăra lui soţie care, mirată de aşa marfă, trimise, înaintea soţului ei, o
slugă să-i aducă un măr. După ce primi mărul, regina se retrase în iatacurile ei şi-l tăie în două. Mâncă jumătate, iar
cealaltă jumătate o lăsă în farfurie. O păuniţă intră în încăpere, atrasă de frumuseţea şi parfumul mărului, fură jumătatea
de măr şi o duse departe, în scorbura unui copac care-şi întindea crengile deasupra fântânii unde veneau slugile
împărăteşti să adape caii şi celelalte vite ale curţii. Acolo, păuniţa îşi făcu un cuib încăpător, căptuşit cu frunze moi şi nu
mai plecă din locurile acelea.
Vremea trecu şi băiatul căruia între timp regina îi dăduse naştere, crescu mare şi frumos de-i era mai mare dragul
regelui să se uite la el. Învăţase să mânuiască toate armele şi era meşter în toate ştiinţele. Şi ca să fie toate rânduielile
împlinite, părinţii lui îi hotărâseră şi soţia, pe fiica uneia dintre surorile reginei. Prinţului nu-i prea dădea inima ghes spre
fecioara aceea, dar, de gura mamei sale, se învoi în cele din urmă şi nunta trebuia să urmeze.
Într-una din zile, iată că slugile regeşti se întoarseră înspăimântate cu animalele de la izvor, iar unul dintre grăjdari
povesti cu mare supărare că nici caii, nici vitele nu mai beau din apa aceea, cu toate că era limpede şi curată ca lacrima.
Neştiind ce să creadă de o asemenea întâmplare, prinţul însuşi se duse în ziua următoare să vadă care era pricina ce oprea
animalele în faţa izvorului. Ca şi în ajun, caii sforăiră şi se dădură înapoi. Prinţul se aplecă atunci să vadă dacă se poate
desluşi ceva în unda albastră. Dar rămase multă vreme aşa privind nemişcat apa, iar când se ridică de acolo era galben ca
turta de ceară, pierdut şi cu privirile rătăcite. La castel ceru să fie lăsat singur. Din ziua aceea tânărul căzu la grea boală.
Nu mai mânca, nu mai bea, nu mai voia să vadă pe nimeni şi se trase în scurt timp de-i simţiră toţi cei din jur sfârşitul
aproape.
Pasămite, văzuse prinţul în oglinda apei un chip de fată de o frumuseţe atât de nepământeană, atât de neînchipuită
pentru mintea unui muritor, încât se îmbolnăvise de o dragoste fără leac, căci acel chip era ca un joc de lumini şi de
umbre: pieritor ca tremurul undelor ce-l oglindeau. De unde oare să ia copila aceea? Întrebarea aceasta şi-o puneau prinţul
şi slujitorii, dar mai ales regele, care-şi vedea feciorul pierind.
În cele din urmă, cerură sfat unui bătrân pustnic, iar acesta le spuse:
- Prinţul s-a îndrăgostit de o djania, care s-a născut din mărul fermecat şi a fost crescută de o pasăre fermecată ce-şi are
cuibul în copacul ce se întinde deasupra izvorului. Până nu-i veţi găsi fata nu se va vindeca. Ceea ce trebuie însă
neapărat este să dăm de urma neguţătorului care i-a vândut reginei mărul. El singur poate aduce zâna printre muritori.
Zis şi făcut. După ce trimiseră soli în toate părţile, slujitorii regelui izbutiră în cele din urmă să-l dibuiască pe
neguţătorul vrăjitor.
La rugămintea regelui, vrăjitorul îşi luă descântecele sale şi se aşeză la poalele arborelui în care păuniţa o crescuse
pe zână. După prima zi de descântece, copila din copac se prefăcu într-un porumbel ce-şi luă zborul alături de păuniţă,
spre deznădejdea prinţului care o socotea pierdută. Cu toate acestea, ea se întoarse seara şi se aşeză în copac.
Timp de şase zile vrăjitorul îşi urmă descântecele, arzând sub copac felurite ierburi şi prafuri pe care le însoţea cu
semne şi cuvinte necunoscute. În cea de-a şaptea zi, porumbelul coborî din copac şi se prefăcu într-o fată de o frumuseţe
cum nu se văzuse niciodată în locurile acelea. Umbla mai ales cu nişte paşi ce păreau că nu ating pământul, unduindu-şi
pe spate părul aproape albastru, ca un crâmpei de mare întunecată.
Bucuria prinţului era fără margini, îşi luă mireasa în braţe şi se duse cu ea în faţa regelui.
- Aceasta va fi soţia mea, mărite rege, dă-ne binecuvântarea.
Era însă în palat o altă fată, care-i purta prinţului şi zânei o ură neîmpăcată. Aceasta era verişoara tânărului fiu al
regelui, cea care-i fusese menită să-i fie soţie înainte de a o fi întâlnit pe djania din copac. Vârându-se în sufletul reginei,
fata izbuti s-o atragă de partea ei şi s-o facă s-o duşmănească pe zână. Chibzuiră ele ce chibzuiră cum să scape de ea şi, în
cele din urmă, îl chemară din nou pe vrăjitor şi făgăduindu-i un sipet întreg de aur şi nestemate, cele două femei aflară
calea să scape de copila din copac.
- Când se va pregăti de nuntă, după ce s-a spălat pe cap, să o luaţi şi să vă faceţi că vreţi să-i uscaţi părul. Să i-l ridicaţi
şi când va sta aplecată în jos să-i înfigeţi acul acesta în ceafă.
Vrăjitorul înmână cu aceste cuvinte verişoarei prinţului un ac subţire de aur. Fata făcu întocmai. Înainte de nuntă,
după ce se îmbăie şi se pregăti să se îmbrace, zâna o rugă ea însăşi pe verişoara logodnicului ei să-i usuce părul şi s-o
pieptene. Când fu culcată cu capul în poala ei, fata cea haină, care-i purta sâmbetele, îi înfipse acul adânc în cap. În clipa
aceea zâna se prefăcu într-un porumbel, ieşi din încăpere şi dispăru pe geam. Când veni prinţul să-şi întâmpine logodnica,
ia-o de unde nu-i. Tânărul fu cât pe aci să-şi piardă minţile. Căzu din nou la pat. Dar regina îl tot mângâia, şi-l mângâia,
spunându-i că zânei-porumbel nu i-ar fi plăcut viaţa închisă într-un palat.
Prinţul nu voia însă să ştie de nimic şi porunci să se cureţe grădina şi pomii din faţa casei, doar, doar s-o întoarce
porumbiţa într-unul din copaci. Aşa s-a şi întâmplat. În vreme ce lucrau la sădirea pomilor şi a florilor, grădinarii auziră pe
sus râsete şi şoapte:
- M-am născut dintr-un măr, m-a crescut o păuniţă, m-am logodit cu un prinţ şi m-au vrăjit mama şi prima lui
logodnică!
Grădinarii nu întârziară să se ducă să-l caute pe prinţ şi să-i povestească ce auziră.
Acesta nu se îndoi nicio clipă că zâna se afla în preajma lui şi chemă din nou vraciul din munţi să-l sfătuiască cum
s-o aducă înapoi. Acesta porunci să i se dea o râşniţă şi nişte boabe de grâu şi trimiţând o babă sub copacul de la izvor o
învăţă ce să facă.
Baba începu să se vaite în gura mare:
- Ce tristă e bătrâneţea! Nu mai văd nimic. Nici să torn boabele în râşnita aceasta. Vai, vai! Şi nu-i nimeni aici să mă
ajute!
De sus, porumbiţa îi răspunse:
- Nu aşa, mătuşico, întoarce morişca, nu vezi că ai turnat boabele pe jos?
- Nu văd, maică, făcu bătrâna, nu văd deloc! N-ai vrea să mă ajuţi?
În cele din urmă, porumbiţa coborî din pom, baba puse mâna pe ea şi vârând-o într-o colivie o duse prinţului care-
o încuie pe dată în iatacul său.
Dar cele două femei, care-i purtau sâmbetele, se furişară în lipsa prinţului, scoaseră porumbiţa din cămara lui şi-o
aruncară în pivniţa de cărbuni.
Întorcându-se în iatac, prinţul se mânie atât de tare că nu-şi găsise pasărea iubită, încât regina fu nevoită să-i
mărturisească ruşinată cum că ea o băgase în pivniţa de cărbuni, minţind că porumbiţa voise să zboare din nou pe geam.
Pe loc prinţul coborî în beci şi scoase pasărea la lumină. Dar în ce hal era sărmana! Neagră de praf de cărbune! Fiul
regelui o luă cu gingăşie, începu s-o spele şi s-o cureţe cu mâna lui. Atunci dădu peste acul din capul porumbiţei şi i-l
trase imediat afară.
Ce minune se întâmplă atunci!? Zâna se afla din nou în faţa lui, vie, în toată strălucirea frumuseţii ei. Ea îi căzu
prinţului în braţe şi-i povesti tot ce i se întâmplase, toate suferinţele prin care trecuse din pricina pizmei şi răutăţii
verişoarei lui. Aceasta îşi primi pedeapsa cuvenită, iar regina fu izgonită de la palat şi-şi termină zilele cerşind la margine
de drum.
Prinţul însă trăi ani îndelungaţi şi fericiţi lângă prinţesa lui, cea născută dintr-un măr, care-i dărui mulţi copii
frumoşi şi plini de noroc.