MISIOLOGIE ORTODOXĂ

Volumul I
Manual pentru Facultățile de Teologie din Patriarhia Română

Colectivul de autori:
1. Pr. prof. dr. Valer Bel, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca (Coordonator)
2. IPS Mitropolit prof. dr. Nifon Mihăiţă, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
Valahia din Târgovişte
3. Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
4. Pr. prof. dr. Aurel Pavel, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Lucian
Blaga”, Sibiu
5. Pr. prof. dr. Mihai Himcinschi, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „1
Decembrie”, Alba-Iulia
6. Pr. prof. dr. Cristinel Ioja, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Aurel
Vlaicu”, Arad
7. Pr. conf. dr. David Pestroiu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”,
Universitatea Bucureşti
8. Pr. conf. dr. Radu Petre Mureşan, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian
Patriarhul”, Universitatea Bucureşti
9. Pr. conf. dr. Cristian Sonea, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca
10. Lect. dr. Ciprian Iulian Toroczkai, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
„Lucian Blaga”, Sibiu
11. Diac. Conf. dr. Gelu Călina, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din
Craiova.
12. Lect. dr. Paul Siladi, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca

1
Cuprins

Cuvânt înainte ............................................................................................................................ 8

Capitolul I: Misiologie ortodoxă .............................................................................................. 10
1. Misiologia ca disciplină teologică (Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru) ............................. 10
1.1. Definiţie, obiect, importanţă, actualitate ................................................................ 11
1.2. Terminologia misionară, relația Misiologiei cu celelalte discipline teologice ...... 12
2. Istoria și perspectiva misiunii creștine ortodoxe (Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, Pr.
conf. dr. Cristian Sonea) ....................................................................................................... 19
2.1. Retrospectivă asupra misiunii creștine ortodoxe ................................................... 19
2.1.1. Misiunea creștină în perioada post-apostolică .............................................. 19
2.1.2. Misiunea creștină în perioada post-constantiniană ....................................... 20
2.1.3. Misiunea creștină la popoarele slave ............................................................. 22
2.1.4. Misiunea creștină rusească ............................................................................ 24
2.1.5. Misiunea creștină ortodoxă în contemporaneitate ......................................... 27
2.2. Paradigme misionare în istoria creștinismului: paradigma misionară Ortodoxă,
paradigma misionară Romano-Catolică, paradigma misionară Protestantă .................... 29
2.2.1. Paradigma misionară Ortodoxă ........................................................................... 30
2.2.2. Paradigma misionară Romano-Catolică ......................................................... 32
2.2.3. Paradigma misionară Protestantă.................................................................... 34
3. Etos misionar ortodox (Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, Lect. dr. Paul Siladi) .............. 38
3.1. Natura misionară a Bisericii. Biserica locală și universală ................................ 38
3.2. Participarea întregii Biserici la misiune; misiune la modul lui Hristos; caracterul
personal, existențial, ascetic și filantropic al credinței și misiunii ceștine ortodoxe ..... 41
Capitolul II: Temeiurile biblice şi teologice ale misiunii creştine ........................................... 45
4. Fundamentarea biblică a misiunii creştine (I) (Pr. conf. dr. Cristian Sonea) ................ 45
4.1. Dimensiunea misionară a Revelaţiei Vechiului Testament ....................................... 45
4.1. Teologia misionară în scrierile evangheliștilor sinoptici ....................................... 46
4.1.1. Tipologia ucenicului lui Hristos (Marcu 1, 16-20), ca tipologie a misionarului
46
4.1.2. Asumarea Crucii sau ucenicia misionară (Marcu 8, 34) ............................... 47
2
 4.1.3. Marea poruncă misionară (Matei 28, 18-20)................................................. 48
4.1.4. Programul misionar apostolic în scrierile Sfântului Evanghelist Luca ......... 51
5. Fundamentarea biblică a misiunii creștine (II) (Pr. conf. dr. Cristian Sonea, Pr. prof. dr.
Gheorghe Petraru)................................................................................................................. 55
5.1. Teologia misionară în scrierile ioaneice .................................................................... 55
5.1.1. Trimitera Fiului și a ucenicilor Lui la misiune în conformitate cu Evanghelia
după Ioan ................................................................................................................... 55
5.2. Repere ale teologiei misionare în epistolele Sfântului Apostol Pavel ................... 57
5.2.1. Caracterul dinamic al misiunii creștine în lumina revelației Învierii .............. 57
5.2.2. Zidirea Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Efeseni 4), imperativ misionar .. 58
5.2.3. Strategia misionară a Sf. Apostol Pavel ...................................................... 59
6. Temeiurile teologice ale misiunii creştine: trinitar, hristologic, pnevmatologic şi
eclesiologic (Pr. prof. dr. Valer Bel) .................................................................................... 64
6.1. Sfânta Treime şi misiunea .......................................................................................... 64
6.2. Trimiterea Fiului şi caracterul hristologic al misiunii creştine .................................. 67
6.3. Trimiterea Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii şi începutul misiunii creştine ......... 71
6.4. Caracterul pnevmatologic şi ecclesiologic al misiunii creştine ................................. 72
7. Locul misiunii Bisericii în iconomia mântuirii (Pr. prof. dr. Valer Bel) ....................... 74
7.1. Motivul, scopul şi aspectele misiunii în relaţie cu lumea şi Împărăţia lui Dumnezeu
........................................................................................................................................... 78
7.2. Aspectele misiunii creștine ........................................................................................ 79
Capitolul III: Exigenţele misiunii creştine ............................................................................... 83
8. Propovăduirea Evangheliei și transmiterea dreptei credinţe în contextul Tradiţiei
apostolice (Pr. prof. dr. Valer Bel) ....................................................................................... 83
8.1. Transmiterea credinței adevărate ........................................................................... 86
9. Misiunea ca zidire a trupului lui Hristos, Biserica. Liturghie și misiune (Pr.
prof. dr. Valer Bel) ............................................................................................................ 94
9.1. Liturghie și misiune ............................................................................................... 98
10. Apostolatul mirenilor ca participare la întreita slujire a lui Hristos şi la însuşirile
Bisericii (Pr. prof. dr. Valer Bel, Pr. conf. dr. Cristian Sonea)........................................... 105
10.1. Preoţia universală – fundamentul vocaţiei misionare a laicatului .................... 105
10.2. Întreita slujire a lui Hristos în Biserică............................................................. 106
10.3. Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos .................................. 106
11.4. Participarea mirenilor la slujirea împărătească a lui Hristos ................................ 109
11.5. Participarea mirenilor la slujirea preoţească a lui Hristos ..................................... 109
11.6. Participarea laicilor la zidirea trupului lui Hristos, Biserica .................................. 110
3
 11.6.1. Zidirea întru unitatea de credinţă ................................................................... 111
11.6.2. Sfinţenia Bisericii şi desăvârșirea credincioşilror .......................................... 112
11.6.3. Sobornicitate ca deschidere către întreaga lume ............................................ 112
11.6.4. Apostolicitatea ca responsabilitate faţă de Tradiţie ....................................... 113
11. Mărturia creştină prin sfinţenia vieţii: familia, monahismul, aghiografia (Pr. prof. dr.
Valer Bel) ........................................................................................................................... 115
11.1. Familia .............................................................................................................. 119
11.2. Monahismul ...................................................................................................... 122
11.3. Aghiogiografia ................................................................................................. 126
12. Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate: identitate, pluralism şi comuniune
129
13.1. Postmodernitate și postmodernism (Pr. conf. dr. Cristian Sonea) ......................... 129
13.2. Postmodernitatea, o realitate total nouă pentru Biserică ........................................ 131
13.3. Identitatea proteică și identitatea creștină ........................................................ 132
13.4. Pluralismul postmodern ......................................................................................... 133
13.4.1. Reacția ortodoxă la pluralismul postmodern .................................................. 134
13.5. Comunitatea și comuniunea în postmodernism ..................................................... 134
13.5.1. Comunitatea ca experiență ................................................................................. 135
13.5.2. Comunitățile de interese și emoții....................................................................... 135
13.5.3. Comunitatea creștină în culturile postmoderne. Bisericile emergente ............... 135
13.5.4. Biserica și comunitățile posmoderne .................................................................. 135
13. Diaspora – o nouă tipologie misionară (IPS Mitropolit prof. dr. Nifon Mihăiță) ... 138
13.1. O lume marcată de dialog şi colaborare ........................................................... 138
13.2. Diaspora – o nouă realitate misionară .............................................................. 139
13.3. Perspective canonice referitoare la realitatea diasporei ................................... 140
13.4. Limba liturgică în cultul comunităţilor din diaspora ........................................ 143
13.5. Dialogul inter-creştin şi inter-religios – oportunitate misionară importantă a
Ortodoxiei în diaspora..................................................................................................... 144
14. Educaţia creştină în dinamica misiunii. Misiunea creștină prin mass-media(Pr. conf.
dr. Cristian Sonea, Lect. dr. Paul Siladi) ............................................................................ 149
14.1. Educaţie religioasă confesională sau educaţie religioasă ecumenică? ............. 149
14.1.1. Contextul legislativ şi specificul învăţământului teologic din România ...... 149
14.1.2. Educaţia religioasă confesională și educaţia religioasă ecumenică .............. 150
14.2. Misiunea creștină prin mass-media .................................................................. 152
14.2.1. Presa bisericească ......................................................................................... 152

4
 14.2.2. Biserica în presa laică ................................................................................... 154
14.2.3. Misiunea Bisericii în era Internetului. Rețelele de socializare ..................... 154
Capitolul IV: Evanghelie şi cultură. Biserica în societate ...................................................... 156
1. Problema inculturaţiei (Pr. prof. dr. Valer Bel)........................................................... 156
1.1.Perspectivă istorică ................................................................................................... 156
1.2. Modele de inculturare în teologia apuseană............................................................. 164
1.3. Raportul dintre Evanghelie şi cultură .................................................................. 168
2. Teologia Ortodoxă în cultura românească (IPS Mitropolit prof. dr. Nifon Mihăiță) ..... 171
2.1 Teologie şi cultură în mântuirea omului ................................................................... 171
2.3. Cultura în misiunea Bisericii ............................................................................... 172
2.4. Cultura în istoria bisericească .............................................................................. 173
2.5. Cultura şi credinţa la români ................................................................................ 174
2.6. Teologie ortodoxă şi cultură românească ............................................................ 175
3. Ortodoxia românească – punte între Orient și Occident (IPS Mitropolit prof. dr. Nifon
Mihăiță) .............................................................................................................................. 179
3.1 Specificul ambientului etnic, spiritual şi cultural românesc ..................................... 179
3.2. Vocaţia mediatoare şi de slujire a Ortodoxiei româneşti ..................................... 180
3.3. Rolul special al Ortodoxiei româneşti în aprofundarea dialogului ecumenic ...... 181
4. Misiunea Bisericii în contextul secularizării, globalizării şi pluralismului (Pr. prof. dr.
Cristinel Ioja) ...................................................................................................................... 186
4.1. Misiunea Bisericii în contextul secularizării............................................................ 186
4.2. Misiunea Bisericii în contextul globalizării ............................................................. 188
4.3. Misiunea Bisericii în contextul pluralismului .......................................................... 191
5. Biserica în societate: solidaritatea Bisericii cu lumea, diaconia, misiunea profetică a
Bisericii (Pr. prof. dr. Valer Bel) ........................................................................................ 195
5.1. Situația lumii de astăzi ............................................................................................. 195
5.2. Diaconia și misiunea profetică a Bisericii ............................................................... 198
6. Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană (IPS Mitropolit prof. dr.
Nifon Mihăiţă) .................................................................................................................... 206
6.1. Particularităţile contextului misionar contemporan ................................................. 206
6.2. Provocări contemporane ale misiunii Bisericii ........................................................ 207
6.3. Specificul misiunii ortodoxe în contemporaneitate ................................................. 208
6.3. Misiunea ortodoxă în societatea românească – necesitate, responsabilitate şi
continuitate istorică ......................................................................................................... 211
7. Relaţia Bisericii cu statul din perspectivă misionară (Pr. prof. dr. Valer Bel, Diac. conf.
dr. Gelu Călina) .................................................................................................................. 214
5
 7.1. Relația Bisericii cu Statul în perspectivă misionară în Tradiția ortodoxă ............... 219
Capitolul V: Biserica Ortodoxă şi noile mişcări religioase(Pr. conf. dr. David Pestroiu; Pr.
conf. dr. Radu Petre Mureşan) ............................................................................................... 226
8. Aspecte psiho-sociale ale mişcărilor religioase .......................................................... 226
8.1. Considerații generale ............................................................................................... 226
8.2. Dinamica Noilor Mișcări Religioase. Fenomenul banalizării harisme ................ 226
8.3. Aderarea la un grup religios. Premisele și etapele convertirii ............................. 228
8.4. Disputa legată de „spălarea creierelor” ................................................................ 228
8.5. Impactul noilor mișcări religioase în societate .................................................... 230
8.6. Limitele abordării socio-psihologice în studierea Noilor Mișcări Religioase ..... 230
9. Noi mișcări religioase de factură sincretistă ............................................................... 232
9.1. Sincretismul. Caracteristici și tipologii .................................................................... 232
9.2. Sincretismul New Age ......................................................................................... 233
9.3. Channeling-ul în cadrul curentelor New Age ...................................................... 235
9.4. Reîncarnarea în cadrul curentelor New Age ........................................................ 236
10. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc (I): grupări desprinse din
Ortodoxie şi grupări cu tendințe centrifugale ..................................................................... 239
10.1. Grupări desprinse din Ortodoxie (Schismatice) ..................................................... 239
10.1.1. Mişcarea anticalendaristică (Stiliştii) .............................................................. 239
10.1.2. Alte structuri pseudo-ortodoxe schismatice, anticalendariste: „Asociația
Creștinilor Ortodocși Tradiționali Liberi”, „Biserica Creștinilor Ortodocși Români”,
„Biserica Ortodoxă Tradiţională” (Strămoşească) sau „a Vlahilor de Pretutindeni”,
„Mitropolia Autonomă Creştin Ortodoxă după Vechiul Calendar”, „Mitropolia
Moldovlahiei”.............................................................................................................. 240
10.1.3. „Turma Sfântului Ilie” sau „Ucenicii Sfântului Ilie” ...................................... 241
10.1.4. „Noul Ierusalim” ............................................................................................. 242
10.1.5. Biserica Secretă (Ascunsă) a Maicii Domnului .............................................. 243
10.2. Grupări cu tendințe centrifugale ............................................................................ 244
10.2.2. Petrache Lupu de la Maglavit ....................................................................... 244
10.2.3. Mişcarea de la Vladimireşti. Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România
244
10.2.4. Alte pericole centrifugale ............................................................................. 245
11. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc (II): sincretisme autohtone şi
inovaţii ................................................................................................................................ 247
11.1. M.I.S.A. – „Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut” ............................. 247
11.2. „Maestrul” Maitreya şi „Fiii luminii” sau „Creştinii noii ere”......................... 248

6
 11.3. Asociația „Elta Universitate” ........................................................................... 249
11.4. Radiestezia ....................................................................................................... 249
11.5. „Spiriţii” bihoreni ............................................................................................. 250
11.6. Remedii privind proliferarea sincretismelor autohtone .................................... 250
12. Mişcări pseudo-religioase de factură orientală ........................................................ 252
12.1. Noi mișcări religioase de factură orientală, prezente în România.................... 252
12.1.1. Societatea română pentru conştiinţa de Krishna (ISKCON) – afiliată la
Societatea Internațională pentru conştiinţa de Krishna ............................................... 252
12.1.2. Zen ................................................................................................................ 253
12.1.3. Ananda Marga (Calea Fericirii) .................................................................... 253
12.2.4. Meditaţia transcendentală ................................................................................ 254
12.2.5. Sahaja Yoga..................................................................................................... 255
12.2.6. Meditația Osho ................................................................................................ 255
12.2.7. Misiunea luminii divine .................................................................................. 256
12.2.8. Sathya Sai Baba .............................................................................................. 256
12.2. Misiunea ortodoxă în fața prozelitismului grupărilor de proveniență orientală
257
13. Ocultism: satanism, vrăjitorie, practici pseudo-medicale ........................................ 259
13.1. Ocultismul ........................................................................................................ 259
13.2. Satanismul ........................................................................................................ 262
13.3. Magia şi vrăjitoria .................................................................................................. 265
13.4. Practici pseudo-medicale ....................................................................................... 269
14. Noi mişcări religioase eshatologice cu un prozelitism agresiv ................................ 273
14.1 Mormonii - „Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile” ...................................................... 273
14.2. Adventiștii de Ziua a Șaptea - „Biserica Adventistă de Ziua a 7-a” ...................... 277
14.3. Martorii lui Iehova ................................................................................................. 280

7
 Cuvânt înainte

Manualul de Misiologie Ortodoxă, elaborat de un grup de profesori universitari pe baza

programei analitice pentru această disciplină, aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, se adresează, în primul rând, studenților teologi de la Facultățile și Departamentele de
Teologie Ortodoxă din cuprinsul Patriarhiei Române. El este pus, în același timp, la dispoziția
preoților, a monahilor și, în general, a tuturor celor angajați, într-un fel sau altul în misiunea
Bisericii, precum și tuturor a celor care doresc să cunoască și să aprofundeze teologia și practica
misionară creștină ortodoxă.
Manualul apare în două volume. În volumul I sunt expuse, după noțiunile generale de
misiologie ortodoxă, temeiurile biblice și teologice ale misiunii creștine, exigențele principale
ale misiunii creștine ortodoxe și Biserica Ortodoxă și noile mișcări religioase. În volumul al II-
lea este abordată misiunea creștină ortodoxă la nivel local și mărturia creștină ortodoxă în
contextul dialogului intercreștin și interreligios.
La elaborarea lui, autorii s-au străduit să valorifice teologia misionară elaborată în cadrul
Consultațiilor misionare interortodoxe din a doua jumătate a secolului al XX-lea și începutul
secolului al XXI-lea, care au pus bazele elaborării teologiei misionare ortodoxe actuale,
concretizată în numeroase lucrări de teologie și practică misionară ortodoxă. De mare ajutor la
realizarea manualului ne-a fost teologia misionară elaborată de părintele profesor Ion Bria, iar
în ceea ce privește noile mișcări religioase, cea elaborată de părinții profesori Petre I. David și
Nicolae Achimescu.
Teologia nu poate fi indiferentă la modul în care Biserica exercită lucrarea de
propovăduire a Evangheliei și de zidire a Trupului lui Hristos. De aceea, prin această lucrare de
teologie și practică misionară ortodoxă, am urmărit cultivarea conștiinței misionare și găsirea
celor mai adecvate modalități prin care slujitorii Bisericii să împlinească lucrarea misionar-
pastorală.
Colectivul de autori care a elaborat manualul de Misiologie Ortodoxă, editat în două
volume, este constituit din: Pr. prof. Valer Bel – coordonator și IPS Arhiepiscop și Mitropolit,
prof. dr. Nifon Mihăiță, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Târgoviște, Pr. prof. dr.
Gheorghe Petraru, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, Pr. prof. dr. Aurel Pavel,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, Pr. prof. dr. Mihai Himcinschi, Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, Pr. prof.dr. Cristinel Ioja, Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Arad, Pr. conf. dr. David Pestroiu, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, Pr. conf.
dr. Radu Petre Mureșan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, Pr. conf. dr. Cristian
Sonea, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Conf. dr. Ciprian Iulian Toroczkai,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, Lect. dr. Paul Siladi, Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Cluj-Napoca, Diac. conf. dr. Gelu Călina, Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea din Craiova.
În calitate de coordonator al manualului și în numele coautorilor și celor care vor
beneficia de această lucrare, mulțumim cu recunoștință Preafericitului Părinte Patriarh Daniel

8
pentru binecuvântarea acordată pentru realizarea acestui manual, care se alătură celorlalte
lucrări apărute deja în Colecția Cursuri, Manuale și Compendii de Teologie Ortodoxă.
Mulțumiri aducem și Editurii BASILICA și Pr. Mihai Hau, consilier patriarhal, pentru
cooperarea în procesul de editare și publicare a volumului.

Pr. prof. dr. Valer BEL,

Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

9
Capitolul I: Misiologie ortodoxă

1. Misiologia ca disciplină teologică (Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru)

Misiologia ca obiect de studiu în învăţământul teologic universitar românesc, apare ca o

nevoie firească de a sistematiza teoretic lucrarea misionară a Bisericii azi. Misiunea Bisericii
este stuctural legată de viața comunităților creștine, care primesc Evanghelia mânturii și o
trăiesc într-o lume în continuă schimbare. Din acest motiv, sistematizarea discursului misionar
contemporan este un demers cu totul necesar.
În Biserica Ortodoxă Română, Misiologia apare ca disciplină academică în perioada
interbelică. Vasile Ispir, cu Îndrumarea misionară a Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1922, şi
Curs de îndrumări misionare, Bucureşti, 1929, face prima încercare de acest gen. În perioada
dictaturii comuniste din cauza cenzurii și a înţelegerii misiunii Bisericii aproape exclusiv ca
apărare de prozelitismul sectar, a apărut riscul ca teologia misionară ortodoxă să se dezvolte
doar ca Sectologie. Tendința a fost încurajată și de faptul că dictatura comunistă asocia prezenţa
sectelor cu prezenţa puterilor occidentale, imperialiste, în aria aşa-numitelor democraţii
populare. Singura referinţă bibliografică în care misiunea nu este abordată exclusiv ca luptă
împotriva sectelor este volumul Îndrumări misionare, apărut la Bucureşti în 1986, sub
coordonarea părintelui Dumitru Radu.
Azi, lucrarea misionară ortodoxă nu mai poate fi înţeleasă doar ca o apărare de
prozelitismul virulent al sectelor, aşa cum au abordat această problemă manualele de Sectologie
o lungă perioadă de timp, în învăţământul teologic ortodox. Desigur, misiunea Bisericii este şi
lucrarea sacră de apărare a credinţei celei dreptmăritoare de prozelitismul sectar, însă
misionarul-teolog de astăzi este invitat la o reflecţie teologică şi eclesiologică asupra misiunii
creştine care este întâi de toate missio Dei „misiunea lui Dumnezeu!”, lucrarea lui Dumnezeu
Însuşi, prin care Acesta împărtăşeşte lumii din viaţa divină şi o mântuieşte. De o misiune a
Bisericii putem vorbi numai datorită faptului că există mai întâi misiunea lui Dumnezeu, care
trimite Biserica spre a extinde Împărăţia Sa la întreaga creaţie.
Astfel, Misiologia ortodoxă înțeleasă ca studiul actelor de mântuire, ce vin de la Tatăl,
prin Fiul în Duhul Sfânt în întreaga lume, orientate spre aducerea Împărăţiei lui Dumnezeu în
existenţa noastră trebuie văzută într-un context mult mai larg, în strânsă legătură cu eclesiologia
ortodoxă, răspunzând la următoarele întrebări: Ce este Biserica? Ce face? Din ce motive? În ce
scop? Cum? Când? Unde îşi realizează Biserica misiunea ei? În acest sens, teologul ortodox
John Meyendorff spunea că deși la Părinţii Bisericii nu găsim un tratat expres de misiologie
ortodoxa (nici de dogmatică, morală etc.), aceasta ar trebui să aibă ca obiectiv elaborarea unei
doctrine consistente despre Biserică, având în vedere că Biserica este subiectul teologiei.
Biserica este misionară prin însăşi natura, constituția, prezența ei în lume și prin scopul ei. În
Noul Testament avem un model al Bisericii în misiune, activitatea misionară a Apostolilor, care
include discursul despre Dumnezeu, despre mântuirea adusă de Hristos şi despre
binecuvântarea lui Dumnezeu, care are ca obiect întreaga omenire.

10
 1.1. Definiţie, obiect, importanţă, actualitate
Misiunea creştină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei
şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui
Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie
care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă.
Etimologic, termenul misiune vine de la cuvântul latin missio -onis, substantiv ce derivă
de la verbul mitto, -ěre, misi, missum = a trimite. Trimişi au fost şi profeţii Vechiului Testament,
care au profeţit venirea Mântuitorului Iisus Hristos, oferind şi împărtăşind oamenilor adevăruri
despre Dumnezeu, mai presus decât cele naturale (Ioan 10, 36; 17, 3; 18, 23-25). Fiul este
Trimisul prin excelenţă al Tatălui, care la Cincizecime trimite lumii pe Duhul Sfânt spre a
desfășura prin Biserica, în care este prezentă haric Treimea Însăşi, taina mântuirii oamenilor.
Fiul este trimis de către Tatăl pentru mântuirea oamenilor, „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4),
Duhul Sfânt este trimis la Cincizecime pentru a continua lucrarea Fiului (Ioan 14, 26; 15, 26,
Faptele Apostolilor 2, 2-4, 17), Apostolii care se află la temelia Bisericii (Efeseni 2, 20) sunt
trimiși de Iisus Hristos (Ioan 20,21), Biserica însăşi, prin ei, este trimisă pentru mântuirea lumii,
pentru ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu şi să dobândească viaţa veşnică.
Prin misiunea Bisericii, întreaga lume devine templu al lui Dumnezeu, pentru că în conformitate
cu voinţa şi lucrarea divină întreaga lume este chemată să devină Biserică. Aceasta este
conştiinţa Bisericii dintru început şi este exprimată chiar în primele scrieri creştine. Astfel, în
Păstorul lui Herma (8,1) se afirmă concludent că „pentru Biserică a fost creată lumea”. De
aceea, Biserica are o misiune universală, catolică, ecumenică, termen întâlnit prima dată la
Ignatie al Antiohiei în Epistola către Smirneni, cu sensul că mesajul evanghelic se adresează
tuturor oamenilor de pe întreg pământul.
Astfel, ca obiect de studiu, teologia misionară are în vedere Taina Bisericii lui Hristos
într-o perspectivă dinamică şi existenţială și extinderea acesteia în întreaga creaţie, pentru a
face toţi oamenii membre ale Trupului hristic (Efeseni 2, 20-22). De aceea, Biserica este
misionară în însăşi constituția ei, pentru că ea este trimisă pentru lume de către Hristos-
Dumnezeu Însuşi spre a împlini prin Duhul unirea harică a tuturor oamenilor cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos şi cei 12 Apostoli ne oferă o imagine a Bisericii: Hristos este Capul, Piatra
cea din capul unghiului, după modelul geometric al Templului ce reflectă în creaţie ordinea
spirituală cerească, iar cei 12 apostoli simbolizează întreaga structură a Bisericii, constituită din
ierarhie sacramentală şi credincioși: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti şi pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea
trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,
11-13; 1Corinteni 12, 27-30). Apostolii şi urmaşii lor, ierarhia sacramentală a Bisericii, primesc
adevărul dumnezeiesc, revelat şi propovăduit pentru toţi oamenii de către Mântuitorul Hristos,
pe care-l vor răspândi pretutindeni şi neîncetat până la Parusie, în contexte istorice, culturale,
politice şi sociale dintre cele mai diverse şi, de multe ori, total contrare Evangheliei, ceea ce a
făcut şi va face ca mulţi să-şi dea viaţa pentru Hristos, pregustând astfel Învierea Sa.
Biserica s-a născut la Cincizecime ca o comunitate istorică, ea fiind comuniunea
oamenilor cu Dumnezeu, expresie a comuniunii mai presus de fire a Persoanelor Sfintei Treimi.
Ea este constituită din Dumnezeirea treimică şi persoanele umane, orientate ontologic spre
11
Dumnezeu. Prin Biserică, oamenii se împărtăşesc de viaţa dumnezeiască, făcându-se „părtaşi
dumnezeieştii firi” (1Petru 1, 4), adică au posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu ca iubire
creatoare şi mântuitoare, în perspectiva mărturisirii acestui adevăr în toată istoria omenirii şi
pentru toţi oamenii.
Importanța și actualitatea studierii misiologiei este conferită de faptul că Biserica prin
toţi membrii ei, începând cu apostolii şi ucenicii, apoi toţi creştinii, cler de succesiune apostolică
şi laici care sunt încorporaţi haric prin Sfintele Taine în Trupul mistic al lui Hristos, este trimisă
în lume pentru ca toţi fiii ei să trăiască în Iisus Hristos Care îi susţine în mărturisirea lor (Ioan
17), adeverind prin lucrarea Duhului caracterul unic şi divin al credinţei creştine. Mântuitorul
Hristos, Care a reconciliat pe Dumnezeu cu omenirea căzută în păcat şi moarte prin întruparea
şi învierea Sa, dăruieşte viaţă veşnică celor care cred în El sub două aspecte fundamentale, pe
care celebrarea liturgică ortodoxă le formulează doxologic astfel: „Plineşte cererile cele de folos
ale robilor Tăi, dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să
fie, viaţă veşnică dăruindu-ne” (Rugăciunea antifonului al treilea de la Sf. Liturghie). Astfel,
la Dumnezeu ne raportăm în calitate de creştini, gnoseologic şi experienţial în acelaşi timp,
pentru că pe El îl cunoaştem ca pe Subiectul suprem, Creatorul şi Mântuitorul omului şi al
întregului cosmos. Biserica lui Hristos, ca loc, casă a adevărului Său şi a comuniunii oamenilor
restauraţi prin har în relaţia cu Dumnezeu, în misiunea ei în lume cheamă pe toţi oamenii la
cunoaşterea supraraţională a lui Dumnezeu, la teognosie, act noetic prin care omul este învăţat
de Dumnezeu prin revelarea strălucirii slavei Sale eterne, şi la comuniunea, iubirea lui
Dumnezeu, după modelul dialogic, o relaţie de tip eu-tu. Prin Biserică, Hristos Învăţătorul
(Matei 23, 10) ne oferă un model de cunoaştere, în care cunoaşterea nu înseamnă numai o
informaţie despre realităţile pe care le numim într-o logică nominalistă (omul le denumeşte pe
toate), ci şi o valenţă a iubirii, o relaţie personală, pe care o anumită gnoseologie modernă
(conştientă de limitele cunoaşterii umane) o numeşte cunoaştere personală, înscriind-o în aria
„ontologiei relaţionale”, de tip dinamico-istoric, demers filosofic inspirat din Biblie nu din
ontologia statică a filosofiei greceşti.
Aceasta face ca viaţa creştină să aibă o valoare teofanică, misionarii împlinind prin harul
lui Hristos vocaţia de a fi „lumina lumii” (Matei 5, 14-16; Filipeni 2, 15), ca prin actele creştine
să se slăvească „numele Tatălui” (Matei 5, 16 ; Ioan 15, 8). În această comuniune cu Dumnezeu,
misionarul trebuie să ajungă la copleşirea subiectului propriu de prezenţa lui Dumnezeu, astfel
încât să poată rosti ca Sf. Pavel: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).
Această transfigurare este posibilă în reeditarea, în actualizarea spirituală şi liturgică a
modelului creştin iniţial; stăruinţa în învăţătura apostolilor, împărtăşire, frângerea pâinii,
rugăciune (Faptele Apostolilor 2, 41-42).

1.2. Terminologia misionară, relația Misiologiei cu celelalte discipline teologice

Terminologia misionară este destul de bogată și variată, însă pentru a oferi o cheie de
lectură adecvată textului acestui manual, unii dintre termenii utilizați pe parcursul prelgerilor
vor fi explicați în cele ce urmează.
Un termen sinonim pentru misiunea Bisericii este cel de apostolat. Etimologic, cuvântul
apostolat provine de la verbul ἀποστέλλω = a trimite; ἀπόστολος, -ου, ὁ = trimis. Mântuitorul
Iisus Hristos alege pe cei 12 apostoli şi la școala Sa dumnezeiască, confirmată deplin prin
12
Învierea Sa şi extinderea Bisericii în întreaga lume, îi pregăteşte pentru misiunea universală de
propovăduire a Evangheliei. Activitatea lor misionară este continuată de către ierarhia
sacramentală a Bisericii, care împlineşte în istoria umană acelaşi mandat al lui Hristos prin
Duhul Sfânt, Care perpetuează sacramental prezenţa lui Hristos Însuşi. De aceea, învăţătura
Bisericii nu se reduce la cuvinte, care pot derapa spre ideologie, ci cuvintele implică prezenţa
Logosului, a Cuvântului ca Persoană: ,,Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei
28, 20; Apocalipsa 3, 20).
Un alt termen folosit tot mai des în misiologia contemporană este cel de mărturie creștină.
Acesta este asociat cu calitatea de martor a faptelor mântuitore, la care ucenicii au asistat și se
consideră mai potrivit pentru ceea ce înseamnă azi misiunea creștină. Dacă în trecut noțiunea
de misiune a fost asociată colonialismului imperialist, azi, prin mărturia creștină se propune o
nouă metodă misionară prin care Biserică mărturisește în fața lumii adevărul mântuitor,
propunându-l și nu impunându-l ca mod de viață creștină.
Evanghelistul Luca subliniază calitatea de martori ai celor trimişi la propovăduire: „Şi să
se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate popoarele începând
de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora” (Luca 24, 47-48). Apostolii şi ucenicii au fost
martori la tot ce a făcut Iisus Hristos pentru oamenii timpului Său, pentru vindecarea lor
sufletească şi trupească. Hristos îi încredinţează că şi ei la rândul lor în misiunea cu care au fost
mandataţi de către El, prin Duhul Sfânt, vor săvârşi aceleaşi fapte minunate şi mântuitoare. Mai
mult, prin lucrarea lor misionară vor da mărturie despre cele ce a făcut El Însuşi în timpul şi în
locurile unde au fost împreună, învăţând la şcoala Învăţătorului dumnezeiesc. Martor este cel
ce vede. Etimologia cuvântului martir denotă acest fapt. Martiro (μαρτυρέω) = a fi martor
include ὁράω = a privi, a vedea. Mărturia (martyria) despre cineva este vedere a aceluia.
Mărturia despre Hristos este vedere a lui Hristos. Ucenicii L-au văzut, iar propovăduirea lor are
ca temei solid şi de neclintit această vedere: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu
ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat
şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am
văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră
este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos (1Ioan1, 1-3). De asemenea, mărturia implică auzire,
ascultarea cuvântului dumnezeiesc rostit în perspectiva misiunii creştine de către Însuşi
Cuvântul dumnezeiesc întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos. Cuvântul se descoperă pentru
mântuirea oamenilor, iar ascultarea şi împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu, a Evangheliei lui
Hristos aduce mântuirea. Despre acest adevăr în ordinea Tradiţiei, a oralităţii care receptează,
actualizează şi transmite prin comunitatea mărturisitoare viaţa harică, deiformă, ne
încredinţează şi Sf. Ap. Pavel: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”
(Romani 10, 17). Prin aceasta, Biserica în misiunea ei proclamă, propovăduieşte, mai presus de
orice, cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele lui Hristos, Capul ei, Care este prezent El Însuşi
sacramental şi euharistic în comunitatea mărturisitoare: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul
veacurilor” (Matei 28, 20).
Prin aceasta creştinii sunt chemaţi să fie martori şi mărturisitori despre toate faptele
istoriei mântuirii neamului omenesc, credinţa şi viaţa lor în comuniune cu Dumnezeu având o
valoare teofanică: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Mărturia creştină
13
este, de fapt, consecinţa firească a darului vieţii în Hristos, a unirii cu El prin iubire, ascultarea
și împlinirea poruncilor Sale, prin care creştinul dobândeşte virtuţile care îl fac să vadă prin
experienţă, ca gândire şi simţire duhovnicească, pe Hristos întru lumina neapropiată a Treimii.
Mărturia creştină este în cel mai înalt grad vedere dumnezeiască în energiile necreate, vederea
slavei lui Dumnezeu, manifestare divină, de care se învredniceşte ucenicul lui Hristos, martorul
şi mărturisitorul Său, după exemplul primului martir creştin, arhidiaconul Ştefan. Acesta, „fiind
plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta
lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 8, 55). Vieţile sfinţilor oferă exemple nenumărate despre
cei care s-au învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu. Mărturia creştină include diversele
aspecte ale vieţii creştine: împărtăşirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine care
culminează în unirea euharistică cu Hristos, viaţa morală şi împlinirea poruncilor, lucrarea
virtuţilor, rugăciunea şi asceza, contemplaţia tainelor lui Dumnezeu, a istoriei mântuirii,
comuniunea îndumnezeitoare.
Pentru ca toţi oamenii să cunoască adevărul descoperit de Dumnezeu este absolut necesar
ca martorii slavei lui Dumnezeu să proclame lumii Evanghelia lui Hristos prin ceea ce se
numeşte lucrarea de evanghelizare. Prin actul de proclamare permanentă a Evangheliei
mântuirii începând de la apostoli şi continuând neîntrerupt prin ierarhia sacramentală a
Bisericii, episcopi şi preoţi, oamenii sunt învăţaţi, nu prin ,,cuvinte învăţate din înţelepciunea
omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt” (1Corinteni 2, 13), adevărurile
dumnezeieşti, descoperite de Dumnezeu Însuşi şi transmise şi interpretate cu fidelitate de cei
învăţaţi de către Dumnezeu. Astfel, prin limbajul teologic al Bisericii ce se exprimă în cultul,
cateheza, predica acesteia se modulează cuvintele lui Dumnezeu, exprimate de El în actul
chenotic al Revelaţiei, conform capacităţii umane de înţelegere şi receptare, într-o repetare nouă
de fiecare dată, după modelul consumării euharistice a Trupului lui Hristos ce se mănâncă
pururea şi niciodată nu se sfârşeşte. De aceea, în sfera limbajului religios, ceea ce se proclamă
devine şi prezent, printr-un proces de autoimplicare a Celui despre care se vorbeşte, respectiv
a lui Dumnezeu Care ni se descopere nouă oamenilor prin cuvinte, şi mai presus de toate prin
Cuvântul Său întrupat. Cuvintele teologului în misiunea Bisericii sunt ecoul tainic şi eficace al
cuvintelor şi gesturilor Cuvântului lui Dumnezeu Însuşi, prin a Cărui Întrupare a venit lumii
„harul şi adevărul” (Ioan 1, 17). Evanghelizarea implică astfel pe trimişii Cuvântului, apostolii,
pentru a propovădui cuvintele Cuvântului, Lumina şi viaţa lumii. Aceştia sunt „slujitorii lui
Hristos şi iconomii tainelor lui Dumnezeu” (1Corinteni 4, 1). Intuind acest adevăr fundamental
al misiunii creştine, Sf. Pavel spune, stabilind relaţia justă dintre apostolii care evanghelizează
şi cei care doresc să fie evanghelizaţi: „Căci, oricine va chema numele Domnului se va mântui.
Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de
Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?” (Romani, 10, 13-15).
Evanghelizarea creştină înseamnă proclamarea adevărului divin revelat scripturistic,
formulat dogmatic în Tradiţia eclesială, experiat duhovniceşte în comuniunea Duhului în cultul
personal sau comunitar şi apărat prin canoane, adevărate „turnuri” ale dreptei credinţe.
Revelaţie, dogmă, cult, spiritualitate, canoane structurează Biserica lui Hristos în natura şi
lucrarea ei misionară, modulate în actul evanghelizării, al propovăduirii atât de necesare în
veacul apostolic, în epoca patristică, sub dominațiile ideologiilor, ca şi în epoca noastră de
matrerialism consumerist, de indiferenţă religioasă, de sincretism şi secularism. Nu întâmplător
14
Sf. Pavel accentuează importanţa majoră a naşterii prin Evanghelie în Iisus Hristos (1Corinteni
4,15) şi solicită îndoită cinste pentru preoţii care îşi ţin bine dregătoria şi, mai ales, „se ostenesc
cu cuvântul şi învăţătura” (1Timotei 5, 17).
Misiunea creştină este astăzi o lucrare a Bisericii Ortodoxe, dar şi a confesiunilor şi a
denominaţiunilor creștine occidentale. De aceea, misiunea Bisericii trebuie abordată într-o o
manieră exegetică, analizând în perspectivă misionară textele evanghelice, scrierile pauline şi
ale celorlalţi autori sfinți ai Noului Testament, cronologic prin evocarea marilor perioade ale
misiunii creştine, Bizanţul, Roma, Reforma, perioada modernă şi cea actuală, animată de
spiritul, de deschiderea ecumenică, şi analitic prin identificarea şi enunţarea problematicii
misionare actuale în contextul dialogului ecumenic. Astfel un alt concept ce necesită o succintă
definire este dialogul interceștin sau dialogul ecumenic.
Dialogul ecumenic este definit ca aspirația profundă spre unitate a creștinilor din
totdeauna, răspândită atât în Răsăritul cât și în Apusul creștin. Termenul provine din limba
greacă οἰκουμένη (oikoumene), se traduce cu „întreaga lume locuită” și a fost utilizat încă din
timpul lui Herodot (sec. 5 î.Hr.). A fost folosit într-un context secular cu referire specială la
Imperiul roman, care era înțeles ca un imperiu ecumenic, cu vocație universală.
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament a utilizat înțelesul secular al termenului,
folosind oikumene ca sinonim pentru „pământ” (Psalmi 23,1), fără a i se conferi un înțeles
special. În Noul Testament conotațiile politice ale termenului pot fi observate în Luca 4, 5-7
sau Luca 2, 1; Fapte 17, 6 și în Apocalipsa 16, 14. În Evrei 2, 5 oikumene este utilizat cu sensul
de împărăția ce va să vină, numită „lumea viitoare”.
Termenul oikumene are mai multe sensuri. Unul, este cel geografic, provenind de la
înțelesul lui oikumene ca „lume locuită”. Întrucât rădăcina lui οἰκουμένη (oikoumene) este oi=koj
(oikos), casă și oikodome,w (oikodomeo) prin care se înțelege construirea casei, în același sens
geografic se pot interpreta și textele nou-testamentare precum cel de la Matei 24,14: „Şi se va
propovădui această Evanghelie a împărăţiei (ἐν ὅλῃ τῇ οἰκουμένῃ) în toată lumea spre mărturie
la toate neamurile…”. Oikos este spaţiul locuit, ecumenism însemnând casa creştinilor, casa
adevărului lui Hristos şi a vieţii celei reconciliate cu Dumnezeu, care trebuie să se extindă în
toată lumea. Ecumenismul are și un sens cultural, care se impune începând cu Alexandru cel
Mare prin elenism şi omul elenistic ca element unificator, cosmopolit, reprezentantul adevăratei
umanităţi, opus barbarului, străinului și pentru a marca diferențele culturale dintre lumea
civilizată și teritoriile locuite de barbari.
Utilizarea frecventă a termenului în context eclezial s-a datorat extinderii comunităților
creștine în întregul Imperiu roman. Începând cu secolul al 4-lea oikumene a devenit „lumea
creștină”, având un înțeles dublu. Unul politic, referindu-se la „Imperiul creștin” și unul
religios, cu referire la „Biserica universală”. În istoria Bisericii calificativul de ecumenic a fost
atribuit sinoadelor recunoscute ca sinoade ecumenice. La acestea au participat episcopii sau
reprezentanții episcopilor Bisericii din întregul oikumene și au primit prin urmare o autoritate
universală. Până astăzi patriarhul Constatinopolului păstrează numele de patriarh ecumenic,
titlu primit și consacrat în perioada sinoadelor ecumenice. Utilizat în sesnul lui original,
termenul de ecumenism nu se referea la efortul de re-unificare a credinței creștine.

15
 În sensul lui religios, mai aproape de înțelesul pe care îl are astăzi, termenul de
ecumenism apare pentru prima dată în corespondenţa dintre Bossuet şi Leibnitz, cărora le
repugnau războaiele religioase care au însângerat istoria europeană. Originile ecumenismului,
ca fenomen ce are în vedere o căutare conștientă a unității de credință a creștinilor, poate fi
plasat în ultimele decenii ale secolului al 18-lea, după tragediile războiului de treizeci de ani.
Miscările filantropice apărute în acel context, dar și dificultățile cu care se confruntau misionarii
Bisericilor din Apus la sfârșitul secolului al XIX-lea au contribuit la nașterea ideii dialogului
ecumenic, cel puțin, într-o primă fază, cu scopul ca misiunea creștină în spațiile misionate să
fie credibilă.
Pentru teologia ortodoxă, prin ecumenism se înțelege efortul comun, al creștinilor de
diferite confesiuni, depus în vederea realizării văzute a unității creștine. Participarea Bisericii
Ortodoxe în dialogul ecumenic are la bază anumite criterii eclesiologice şi principii care decurg
din învățătura despre Biserică și despre unitatea acesteia. Conform teologiei ortodoxe, subiectul
dezbaterii ecumenice nu este unitatea Bisericii „per se”, care este dată de Dumnezeu şi este
păstrată în mod istoric şi văzut în Biserica Ortodoxă, ci de lipsa de unitate istorică a creştinilor.
Biserica fiind una în fiinţa ei și unitatea Bisericii fiind dar dumnezeiesc, aceasta nu poate fi
distrusă. În acelaşi timp, dezunitatea credincioșilor este o realitate istorică și de aceea, unitatea
tuturor credincioșilor în Biserică este şi o misiune de realizat, ca răspuns al lor la darul
dumnezeiesc al unităţii. Așadar, realizarea unități de credință este dezideratul pe care-l are
Biserica Ortodoxă în mișcarea ecumenică.
Misiologia ortodoxă, ca ştiinţă teologică, are strânse relaţii cu disciplinele biblice,
istoria, exegeza şi hermeneutica biblică.
Vechiul Testament şi Noul Testament constituie de fapt cartea de temelie misiunii
creştine. Sfânta Scriptură conţine revelaţia Dumnezeului Celui viu în istorie, mesajul şi
adevărul Său spiritual, mântuitor pentru întreaga umanitate, descoperit gradual unui om sau
unei comunităţi, respectiv poporului evreu în contextul Vechiului Testament şi deplin prin Iisus
Hristos, tuturor oamenilor, în Noul Testament.
Istoria bisericească universală şi istoria misiunii Bisericilor locale sunt în strânsă
legătură cu istoria misiunii. Astfel, istoria Bisericii este istoria misiunii creştine în timp. Istoria
Bisericii este şi istoria creştinării, a propovăduirii Evangheliei la diferite popoare, în cadrul
diferitelor culturi. În perspectivă creştină, istoria poate fi interpretată ca evanghelizare,
convertire a popoarelor la Evanghelia lui Hristos. Biserica este prezentă azi pe toate
continentele, datorită unui spirit şi unei jertfe misionare creştine exemplare. După ruptura
nefirească de la 1054, misiunea Bisericii este confesionalizată, şi din nefericire, existenţa unei
activităţi misionare confesionalizate duce la tensiuni între Biserici şi chiar la prozelitism.
Istoria Bisericii este şi o istorie a misiunii creştine şi una a ecumenismului, ca încercare
de reconciliere a diverselor poziţii teologice şi refacere a unităţii văzute a creştinilor. Cu toate
acestea, istoria Bisericii nu a însemnat un pact cu ereticii, ci o condamnare a învăţăturilor lor.
Biserica Ortodoxă trebuie să manifeste în contextul creştin actual, un discernământ deosebit,
datorită sincretismului religios propagat de anumite direcţii în contextul globalizării. De aceea,
în perspectivă misionară şi ecumenică este necesară o cunoaştere foarte realistă, temeinică şi
erudită a învăţăturii şi vieţii Bisericii.

16
 Istoria Bisericii cuprinde perioada patristică, a creştinismului nedivizat, o perioadă
extraordinară de teologie şi viaţă creştină, o bază ecumenică, o experienţă spirituală trinitară,
prin vederea luminii dumnezeieşti necreate. Sfinţii Părinţi sunt martorii Sfântului Duh care
animă viaţa Bisericii, exemplu de slujire lui Hristos cu cuvântul şi cu viaţa, de-a lungul
veacurilor. Triunghiul în care ei au învăţat şi practicat teologia - Hristos-Revelaţia / Biserica /
lumea – este valabil şi în contextul de astăzi.
Patrologia este foarte importantă pentru misiunea ortodoxă, ea oferă înţelegerea
sensurilor biblice, printr-o hermeneutică realistă a Scripturii, neseparată de Hristos ca relaţie în
credinţă, personal-comunitară şi existenţială.
Teologia dogmatică este în strânsă relaţie cu misiunea Bisericii. În perspectiva
Ortodoxiei misiunea nu se face doar pe baza Sfintei Scripturi, ci a Sfintei Scripturi în cadrul
Tradiţiei Bisericii, iar un capitol din Tradiţie îl reprezintă formulările dogmatice şi canonice ale
Sinoadelor ecumenice, expresie a credinţei Bisericii ecumenice. Dogmele, formulări ale datului
revelat, reprezintă un moment capital în înţelegerea şi transmiterea credinţei precum şi a
receptării acesteia din generaţie în generaţie ca învăţătura cea dreaptă şi mântuitoare şi
experienţă duhovnicească. Dogma implică pe lângă cuvintele ce contextualizează Revelaţia în
altă cultură, folosindu-se chiar de limbaje specifice ale acelei culturi care sunt exprimate doar
implicit în limbajul Revelaţiei, şi experienţa comuniunii cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
Expresia scripturistică „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor 15,28) ne arată
faptul că Biserica este, aşa cum a făgăduit Mântuitorul Hristos, învăţată de Dumnezeu prin
Duhul Său. De aceea, în perspectivă ortodoxă, nu există contradicţie între Sfânta Scriptură şi
dogmele Bisericii, acestea din urmă fiind o hermeneutică a Revelaţiei divine în contextul
misiunii Bisericii în istorie prin care întreaga lume este chemată la Evanghelie. Ideologiile,
sectarismul, din nefericire, au fisurat în unele spaţii creştine edificiul dogmatic al Bisericii.
Morala şi Spiritualitatea creştină au o deosebită însemnătate pentru viaţa Bisericii. Fără
viaţă morală şi spirituală nu există teolog. Între cuvintele proclamate şi viaţa preotului trebuie
să fie o concordanţă deplină. Preotul ca misionar nu este în afara lumii. El trebuie să fie o
mărturie vie, prin viaţa sa spirituală (post, rugăciune), în orice împrejurare.
Catehetica/Omiletica, ca discipline teologice, au o importanţă deosebită pentru
misiologie, deoarece misiunea Bisericii se realizează mai ales prin cateheză şi predică. Sfântul
Pavel manifestă de aceea o atitudine deosebită pentru cei care se ocupă cu învăţătura (Romani
12,7; 1 Corinteni 12, 28-29; Efeseni 4,11; 1Timotei 2,7; 2Timotei 4,3). În vocea preotului
Bisericii trebuie să transpară glasul lui Hristos.
Liturgica. În prezenţa la cult, și în special la Sfânta Liturghie, se realizează cel mai
deplin misterul Bisericii. Prezenţa credincioşilor la rugăciunea publică, după modelul vechi-
testamentar sau cel creştin tradiţional al participării întregului popor al lui Dumnezeu la cultul
divin reflectă răspunsul pozitiv la chemarea lui Dumnezeu de a-I fi ascultate glasul şi voinţa.
Poporul creştin vine la Biserică, în zilele de sărbătoare, la întâlnirea cu Dumnezeu. Credincioşii
sunt chemați la cultul divin, încununat de Sfânta Liturghie să se întâlnească cu Dumnezeu.
Dreptul canonic este important pentru misiunea Bisericii pentru că în perspectivă
istorico-administrativă el reflectă organizarea Bisericii iar în perspectivă dogmatico-spirituală
el fixează graniţele adevărului creştin drept şi mântuitor şi ale prezenţei harului în Biserica
sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Sectarismul ca proces de ştergere a memoriei
17
istorice şi refuz al Bisericii ca instituţie a mântuirii şi loc al experienţei spirituale creştine
respinge canoanele. Perspectiva ecumenică nu pooate eluda, de asemenea, canoanele Bisericii.
Istoria, filosofia şi teologia religiilor sunt în relaţie strânsă cu Misiologia şi
Ecumenismul ca disciplină teologică pentru că, de fapt, misiunea creştină, în sensul clasic, este
actul de botezare a popoarelor necreştine cu filosofiile şi religiile lor. Numai cunoscând religia,
filosofia religiilor actuale se poate dialoga şi demonstra superioritatea creştinismului (ca religie
absolută în perspectiva filosofică hegeliană sau în perspectiva teologică a Revelaţiei). În
contextul actual există un moratoriu al misiunii creştine, pentru că unele poziţii stimulate de
studiile aferente acreditează ideea că religia este o creaţie a omului. Misiologia şi Ecumenismul
ca disciplină teologică are strânse legături cu cultura timpului, cu celelalte ştiinţe: filosofia,
psihologia, sociologia, cu imaginea lumii structurată de ştiinţele actuale, pentru că sensul
misiunii Bisericii este de a-i aduce la Hristos pe toţi cei care ontologic şi sacramental sunt ai
Săi (inclusiv cei botezaţi, care nu sunt totdeauna mădulare vii ale Bisericii). A împărtăşi harul
Sfintelor Taine nu este o practică oarecare, ci modalitățile de încorporare a oamenilor în
Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3,15), o invitaţie la
comunicare interumană, o şansă de pătrundere în Împărăţia lui Dumnezeu.

18
2. Istoria și perspectiva misiunii creștine ortodoxe (Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, Pr.
conf. dr. Cristian Sonea)
2.1. Retrospectivă asupra misiunii creștine ortodoxe
Deocamdată, în misiologia ortodoxă nu există o lucrare academică ce să consemneaze
istoria activităților misionare realizate de Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor. Foarte
multe perioade ale misiunilor ortodoxe în lume au rămas nedescoperite. Cu certitudine, o
lucrare cu pretenţii de exhaustivitate asupra trecutului misionar al Bisericii Ortodoxe ar trebui
să cuprindă multe volume. În stadiul actual, chiar dacă nu există informaţii suficiente pentru un
studiu istoric al misiunilor ortodoxe se impune, cel puţin, sintetizarea unei istorii a lucrării
misionare pe care o oferă trecutul. Trecutul misionar ortodox ne poate oferi exemplu şi
inspiraţie pentru actuala lucrare misionară a Bisericii. Din istoria misiunilor se pot sintetiza
principii misionare care să regleze practicile curente. Având în vedere că Tradiţia în Biserica
Ortodoxă este mult mai mult decât un concept teoretic, raportarea metodologică, principială şi
cu rol exemplificator la lucrarea misionară trecută a Bisericii chiar se impune.
Biserica Ortodoxă, în viziunea multora, nu a fost interesată de misiune. Într-adevăr, atât
datorită unei raportări diferite în comparaţie cu Apusul creştin faţă de organizarea politică, cât
şi în urma unei înţelegeri specifice asupra catholicităţii sale, Biserica Ortodoxă s-a definit
printr-o viziune diferită asupra universalităţii comunităţii ecleziale. De aceea, s-a creat în timp
în concepţia multora imaginea unei Biserici Ortodoxe lipsită de râvnă misionară, fără nici un
interes pentru convertirea celor din afara ei şi fără preocupări explicite pentru extinderea sa
jurisdicţională.
Cu toate acestea, modul în care se prezintă ortodoxia în zilele noastre prin Bisericile
locale, având aspecte definitorii particulare, dar şi aflându-se permanent în comuniune,
evidenţiază o altfel de realitate. Există ortodoxie greacă, slavă, latină, caucaziană, arabă,
africană, occidentală sau nord-europeană. Această diversitate evidenţiază, cu certitudine, o
deschidere geografică, universală a Bisericii. Extinderea calitativă şi cantitativă a ortodoxiei azi
constituie tocmai rezultatul şi rodul unei intense activităţi misionare, care are în Biserica
Ortodoxă un caracter complex şi particular. Aşa cum se prezintă astăzi geografic şi cultural,
Biserica Ortodoxă este, cu siguranță, cea mai evidentă dovadă că ea nu a pierdut niciodată
perspectiva misionară. O retrospectivă asupra istoriei Bisericii Ortodoxe va arăta că întotdeauna
vocaţia şi lucrarea misionară au fost definitorii pentru aceasta. Ontologic, misiunea este o
exigenţă a vieţii ecleziale inseparabilă de aceasta.

2.1.1. Misiunea creștină în perioada post-apostolică

O primă perioadă clar definită în istoria misiunii şi a vieţii Bisericii este cea post-
apostolică şi pre-constantiniană. Încă de la naşterea Bisericii în ziua Cincizecimii, aceasta a fost
trimisă cu o misiune clară în lume. Cei care deveniseră mădulare ale Bisericii erau trimişi ca
„martori ai lui Hristos” din Ierusalim până la marginile pământului (cf. Faptele Apostolilor 1,
8). Misiunea Bisericii era să cheme la unitate în comuniunea cu Dumnezeu întrega lume. Dacă
amestecarea limbilor la momentul Babilonului vetero-testamentar a dus la o împărţire a

19
oamenilor, acum, ziua de naştere a Bisericii cheamă, prin „limbile ca de foc” ale Duhului Sfânt,
la unitate pe toţi cei odată împrăştiaţi pe faţa întregului pământ.
Chemarea misionară a Bisericii este universală, așa cum rezultă din mandatul misionar
dat prin cuvintele poruncii Mântuitorului: ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia
la toată Făptura” (Marcu 16, 15); ,,Mergând, învăţaţi toate neamurile...” (Matei 28, 19).
Dumnezeu propovăduit în vremea Vechiului Testament evreilor, Se revvelează acum ca un Tată
nu doar al fiilor lui Israel ci al „tuturor oamenilor” (Faptele Apostolilor 10, 36). Adresabilitatea
universală a misiunii Bisericii este direct legată de universalitatea mântuirii în Iisus Hristos. Iar
chemarea misionară este a Bisericii în integralitatea ei, prin aceasta înţelegându-se că fiecare
membru al ei trebuie să pună în lucrare conştient această trimitere misionară.
Până la Edictul de la Mediolanum din 313, misiunea Bisericii s-a desfășurat
metodologic îndeosebi prin predicarea orală a Evangheliei și botezarea în numele Sfintei
Treimi. Acestei lucrări i s-a adăugat însă şi mărturia (martyria) împlinită prin suferinţă. În
contextul prigonirilor severe împotriva creştinismului, în aceste prime veacuri de istorie
creştină, activitatea misionară s-a realizat şi prin mărturia vieţii, prin modul de viaţă şi faptele
împlinite în numele Evangheliei lui Hristos. Creştinii au ştiut şi au împlinit în propria lor viaţă
chemarea potrivit căreia lor „li s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să creadă în El, ci să şi
pătimească pentru El” (Filipeni 1, 29). A fost o împletire deplină a Evangheliei trăite şi a celei
predicate prin cuvânt. Mai mult, datorită persecuţiilor, unii au mărturisit învăţătura lui Hristos
prin însăşi jertfa vieţii lor. Mulţi au devenit din martori ai lui Hristos (Faptele Apostolilor 1, 8)
martiri ai Lui. Aşadar, activitatea misionară a Bisericii îmbină mărturia şi jertfa. Însăşi viaţa
liturgică a comunităţilor creștine este concentrată în jurul mormintelor martirilor şi al moaştelor
acestora, care devin loc de adunare al creştinilor.
De asemenea, în această perioadă, contextul progonirilor a determinat consolidarea
orientării eshatologice a vieţii creştine. Neavând reazem, linişte şi aşezare în vremurile şi lumea
de atunci, creştinii şi-au îndreptat mai mult nădejdea spre zilele de la sfârşit, spre împărăţia
eshatologică. Știind că nu au „cetate stătătoare” pe pământ (Evrei 13, 14), creştinii respectau
prevederile rânduielilor lumii în care trăiau şi care nu intrau în opoziţie cu credinţa lor, dar
trăiau întâi de toate pentru cetăţenia cerească: ,,Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de
unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos. Care va schimba la înfățișare trupul
smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 20-21). Și aceste realităţi
au susţinut misiunea Bisericii atât prin mărturia cuvântului cât şi prin mărturia vieţii,
încununată, dacă era nevoie, prin martiraj.

2.1.2. Misiunea creștină în perioada post-constantiniană

O cotitură în ceea ce priveşte istoria misiunii Bisericii este marcată de edictul promulgat
de Constantin cel Mare, de acceptare și libertate a creştinismului. Printr-o mutaţie majoră,
Biserica se află în situaţia libertăţii de exprimare şi de împlinire a misiunii sale, statul şi legile
lui fiindu-i favorabile. Mai mult decât un context prielnic misiunii Bisericii, Constantin
deschide calea înspre un imperiu creştin, în cadrul căruia politica de stat consideră apartenenţa
cetăţenilor la creştinism o necesitate pentru bunul mers al vieţii din interiorul graniţelor
imperiale, și nu numai. Prin ridicarea noii capitale la Constantinoplol, împăratul sugerează cu
claritate nevoia rezidirii imperiului pe o nouă fundație care va fi eminamente creștină. Se naște
20
acum ceea ce istoria numește „simfonia bizantină”. Biserica nu numai că este protejată de
imperiu ci, mai mult, intră acum în structura politică a statului, care o vede ca pe o componentă
esențială a sistemului politic imperial. La rândul ei, Biserica pomenește în rugăciunile sale pe
conducătorii politici și îi recunoaște împăratului Constantin, „cel întocmai cu Apostolii” dreptul
de a hotărî în anumite aspecte ale vieții bisericești. Colucrarea „armonioasă” între puterea
bisericească, ce se ocupă de realitățile dumnezeieşti, şi cea împărătească, ce se ocupă de ordinea
lucrurilor omeneşti, ajunge la un stadiu de întrepătrundere atât de adânc, încât nu se mai pot
concepe una fără cealaltă, cu toate că fiecare dintre acestea îşi are rolul şi domeniul
jurisdicţional aparte. Cu toate acestea, Biserica nu se amestecă în politică iar statul, deşi se
implică în alegerea patriarhului, nu a putut să constrângă Biserica la compromisuri.
Acestă conlucrare „simfonică” între Biserică şi Imperiul Bizantin a avut profunde
implicaţii asupra misiunii. Prezenţa împăratului va da unor hotărâri ecleziale caracter universal,
chiar dacă lipsea o reprezentare episcopală din întreaga lume creştină. Așa este cazul, de
exemplu, al primului sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, la care papa Romei a fost
reprezentat doar de doi preoţi şi din întrega parte apuseană a imperiului au fost prezenţi la sinod
doar patru episcopi. Lucrarea misionară a Bisericii va fi puternic sprijinită de puterea politică,
aceasta asumându-şi crezul Bisericii şi protejându-l în faţa învăţăturilor eretice care erau privite
ca un pericol nu doar pentru Biserică ci şi pentru unitatea imperiului. Aşa cum se va evidenţia
în cele ce urmează cu referire la descrierea misiunii bizantine, sprijinirea Bisericii de către statul
bizantin va oferi un puternic impuls misiunii, atât în interiorul imperiului cât şi în afara lui.
Deoarece s-a ajuns la folosirea unei formule care susţinea că nu există Biserică fără
împărat, dar nici stat fără Biserică, se cuvine a explica limitele şi aspectele negative ale acestei
„simfonii” Biserică-stat. Întâi de toate, nu de puţine ori Biserica a fost nevoită să sancţioneze
puterea statală în condiţiile în care aceasta nu păstra dreapta credinţă sau căuta să îşi impună
autoritatea în sfera jurisdicţională eclezială. Aşa s-a întâmplat în cazul împăraţilor arieni şi
iconoclaşti sau în situaţii precum cea a sinodului florentin (1438-1439), care căutau să altereze
dreapta credinţă sub presiunea unor ingerinţe politice date de pericolul în care se afla imperiul.
Biserica a avut întotdeauna o putere corectivă asupra acestei „simfonii bizantine”, reuşind să
păstreze caracterul ei autentic.
Uneori însă, în privinţa lucrării sale misionare, Biserica a avut de suferit de pe urma
acestei „alianţe” cu statul bizantin. Siria şi Egiptul, comunităţi aflate la marginea imperiului, au
acceptat, potrivit unor istorici, monofizismul şi nestorianismul şi datorită faptului că hotărârile
sinoadelor ecumenice care le-au combătut au fost ratificate de împăraţii bizantini, dreapta
credinţă apărând în ochii lor ca o doctrină imperială care li se impune. Un alt exemplu este cel
al persecutării creştinilor de către perşi şi arabi, acest fapt datorându-se nu atât credinţei
creştinilor cât „alianţei” lor cu împăratul bizantin. Aceste prejudicii aduse misiunii Bisericii
prin „alianţa” ei cu statul bizantin arată că această „simfonie”, care a avut nu de puţine ori o
evoluţie inegală şi un caracter instabil, nu poate fi considerată un model social creştin ideal.
Remarcabile rămân, însă, de-a lungul timpului activităţile misionare realizate de către
Biserica Ortodoxă, atât în interiorul graniţelor Imperiului Bizantin cât şi în afara lui. În
interiorul imperiului, vechile centre apostolice răsăritene îşi vor intensifica în secolele IV-VIII
activitatea misionară, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în zona Asiei Mici şi între Marea
Adriatică şi Marea Neagră. Aşa vor ajunge să-şi extindă lucrarea misionară şi înspre frontierele
21
imperiului: la nord vor propovădui la sciţi, daci, goţi, huni; la sud-est vor ajunge printre arabii
aflaţi aici. De aceea, avem astăzi creştinism în zona Dobrogei, vechea Scythia Minor, în care
creştinismul trebuia consolidat după ce fusese răspândit prin predica „apostolului românilor”
Andrei sau în Armenia şi Georgia (convertite în secolul al V-lea prin lucrarea sfintei Nina).
Misionarii Bisericii au fost primiţi, în urma susţinerii politice venite din partea împăratului
bizantin, în Persia, Etiopia, Orientul Extrem sau nordul Africii.

2.1.3. Misiunea creștină la popoarele slave

Lucrarea misionarilor bizantini a fost întru totul înfloritoare în cazul popoarelor slave,
începând cu secolul al IX-lea. Cei mai cunoscuţi dintre toţi misionarii bizantini sunt cei doi fraţi
şi sfinţi Chiril (826-869) şi Metodiu (cca. 815-885). Reperele istoriografice ale activităţii lor
misionare se organizează în jurul lucrării lor printre slavii din Moravia începând cu anul 862.
Ambii au fost slujitori imperiali în lucrări a căror ţintă a fost apărarea credinţei creştine. Au fost
buni administratori, iar Chiril a slujit ca profesor de filozofie în Academia Imperială. Trăind în
Tesalonic, o zonă cu multă populaţie slavă şi având cunoştinţe despre această limbă, au fost cei
mai potriviţi pentru a activa în teritoriile acestor neamuri. Mai mult, înainte de a fi plecat în
misiune, Chiril a inventat un alfabet slavon şi a început traducerea Bibliei în slavonă. Lucrarea
lor în Moravia s-a desfășurat astfel în limba poporului, ceea ce a reprezentat un aspect important
metodologic al misiunii lor, dar şi al misiunii ortodoxe în general.
Deoarece clerul apusean păstra credinţa că doar trei limbi, şi anume, ebraica, greaca şi
latina ar fie potrivite pentru exprimarea credinţei creştine, cei doi fraţi au călătorit la Roma
pentru câştigarea aprobării papale de a sluji Liturghia în slavonă şi astfel să plaseze munca din
Moravia direct sub protecţia papei. La început li s-a acordat permisiunea de a sluji Sf. Liturghie
în slavonă dar, mai apoi, s-au confruntat cu o opoziţie puternică, ajungându-se la interzicerea
utilizării limbii poporului în lucrarea lor misionară. Din perspectivă misiologică, Biserica
Apuseană a ratat oportunitatea de a câştiga la credinţa creștină popoarele slave datorită
reticenţei în a utiliza limbile vernaculare în lucrarea misionară. Abia pe la jumătatea secolului
al XX-lea, romano-catolicismul va accepta ideea că Sf. Liturghie şi Sf. Scriptură ar trebui să fie
traduse în limbile indigene.
Deși Chiril a murit la Roma, iar Metodiu a fost hirotonit aici episcop, când acesta din
urmă s-a reîntors în Moravia, a folosit pe mai departe slavona. Lui Metodiu i s-a acordat şi i s-
a retras succesiv permisiunea de a folosi această limbă. După moartea lui, papa Ștefan al V-lea
a interzis din nou utilizarea limbii slavone. Ucenicii lui Metodiu au fost alungaţi şi creştinismul
bizantin a încetat în Moravia. Cu toate acestea, propovăduirea Evanheliei în limba poporului,
introdusă de frații Chiril și Metodiu, a fost un câştig pentru restul lumii slave deoarece munca
de evanghelizare şi de traducere va continua în Bulgaria. Corpul de literatură în slavonă alături
de Biblie şi Sf. Liturghie va juca un rol important în încreştinarea Rusiei. Sfinţii Chiril şi
Metodiu împreună cu ucenicii lor, prin lucrarea misionară pe care au desfășurat-o, au răspândit
creştinismul în Moravia, Boemia, Macedonia şi în toate regiunile ocupate de slavii din sud-estul
Dunării.
Sintetizând caracteristicile misiunii evidenţiate prin lucrarea celor doi fraţi, reţinem
întâi de toate că acum s-a impus principiul predicării şi oficierii slujbei în limba nativă a
poporului la care se propovăduieşte Evanghelia. Acesta este un prim aspect cheie în misiunea
22
Răsăritului ortodox. Este cât se poate de firesc ca fiecare ființă umană, creată de Dumnezeu, să
utilizeze limba proprie pentru a se închina Creatorului său. Pentru satisfacerea acestei nevoi
ființiale se impunea şi traducerea Bibliei.
Există şi o profundă motivaţie teologică legată direct de naşterea Bisericii în ziua
Cinzecimii care argumentează această atitudine misionară. Minunea limbilor ca de foc de la
pogorârea Duhului Sfânt a fost o răscumpărare a momentului amestecării limbilor oamenilor la
Turnul Babel și o expresie a voinței lui Dumnezeu de mântuire a tuturor neamurilor. Pentru
teologia ortodoxă momentul vorbirii în limbi de la Cincizecime consacră utilizarea limbilor
vernaculare pentru transmiterea Evangheliei, limbile popoarelor devenind un mijloc de
binecuvântare şi de preamărire a lui Dumnezeu. Cu siguranţă că au existat şi consecinţe
negative ale acestei facilitări a accesului la Sfânta Scriptură şi la Sfânta Liturghie în limba
poporului la care se realizează lucrarea misionară. Multitudinea sectelor în Rusia, de exemplu,
se datorează şi posibilităţii oamenilor de a citi Biblia şi de a o interpreta potrivit propriilor
cunoştinţe de multe ori lacunare. Aspectele pozitive pe care le presupune însă această metodă
misionară sunt copleşitoare.
O a doua componentă distinctivă a misiunii bizantine la popoarele slave o reprezintă
hirotonirea clerului autohton. Practica misionară a fost să se realizeze cât mai repede cu putinţă
hirotonirea clericilor dintre convertiţi. Formarea primei generaţii a ierarhiei bisericești depindea
de hirotonirea episcopului care împlinea această lucrare. Când reprezentanţii Bisericii
considereau că noua comunitate a crescut suficient încât să necesite suprevegherea unui
episcop, se făcea şi acest pas. În ceea ce priveşte pregătirea teologică a clerului se punea mare
accent pe înţelegerea corectă a credinţei şi îndeosebi a Sf. Liturghii, chiar în lipsa unui studiu
formal realizat de viitorul cleric. Acelaşi accent se păstrează şi azi, de exemplu, în Grecia, unde
au fost hirotoniţi în preoţie chiar şi ţărani fără pregătire teologică, dar cu o profundă trăire şi
înţelegere a credinţei.
Cel din urmă aspect distinctiv al lucrării misionare ortodoxe, prezentat în acest context,
este cel al încununării eforturilor misionare prin întemeierea unei Biserici locale. Deoarece
rânduielile canonice permit, aspiraţia misionarilor a fost întemeierea unei Biserici locale, aflată
în comuniune deplină cu Biserica mamă. Nu de puţine ori au existat neînţelegeri între Biserica
misionară şi Biserica mamă, mai ales când cea dintâi pretindea autonomia. Aceste neînţelegeri
intervenau îndeosebi când Biserica locală îşi declara independenţa înainte de acordarea ei de
către Biserica sub a cărei jurisdicţie se efectuase lucrarea misionară. Factorul politic a jucat, de
asemenea, un rol în păstrarea dependenţei Bisericii locale. Dobândirea autocefaliei este un
proces care continuă şi astăzi, putând fi cu uşurinţă urmărit, de exemplu, în cazul formării
Bisericii Ortodoxe din America, sau mai noi nou, cazul Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Avantajul practicii misionare ortodoxe, consacrată în urma activității fraţilor Chiril şi
Metodiu, constă aşadar în acele componente prezentate care se regăsesc în activitatea lor.
Teologia misionară ortodoxă îşi prezintă acum practica misionară specifică în raport cu celelalte
confesiuni creştine. Acum ea poate fi privită în unicitatea ei şi nu ca o copie a metodelor
apusene. Există în Sfinţii Chiril şi Metodiu un model pentru activitatea misionară ortodoxă, fără
a se subînţelege că în mod necesar această metodologie a fost consacrată în toate practicile
ortodoxe. De multe ori modelul celor doi nu a fost urmat.

23
 Se poate observa însă, de-a lungul istoriei, că practica celor doi nu a fost un caz unic,
izolat, ci s-a regăsit de multe ori în activitatea misionară a Bisericii. Am putea aminti faptul că
lucrarea misioanară întreprinsă de preoţii şi călugării bizantini la triburile gotice răsăritene nu
ar fi avut succes dacă nu ar fi existat Ulfila şi traducerea Bibliei în limba gotă realizată de acesta.
Sau, Biserica Armeană aflată între două imperii (cel roman şi cel persan), nu ar fi rezistat când
Persia şi-a impus dominaţia asupra armenilor, dacă la numai un secol de la convertirea acestui
popor la creştinism nu ar fi avut parte de o traducere a Bibliei în armeană şi de o literatură
religioasă accesibilă în limba lor naţională. Acestea au avut un rol important în supravieţuirea
comunităţii creştine, în ciuda sciziunii dureroase pe care a trăit-o. Principiul utilizării limbilor
naţionale în activitatea misionară se regăseşte, așadar, adesea în istoria practicii misionare
ortodoxe.
Misiunea Bisericii de Răsărit a fost însă mult îngreunată în urma apariţiei, în prima
jumătate a secolului al VII-lea (în anul 622 are loc fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina,
considerată ca începutul erei musulmane), pe scena politică şi religioasă a religiei musulmane
şi a imperiilor islamice. În scurt timp acestea vor stăpâni tot mai extinse teritorii care înainte
aparţinuseră creştinilor, expansiunea lor culminând cu stăpânirea asupra Constantinopolului
(1453) şi a teritoriilor adiacente acestuia. Pentru sute de ani ortodocşii din zona balcanică s-au
aflat sub sfera de influenţă politico-religioasă musulmană. Patriarhul de Constantinopol
primeşte un rol în politica musulmană, fiind numit etnarh sau conducător al popoarelor creştine.
Bisericile locale din zona balcanică nu au reuşit să desfăşoare o activitate misionară externă,
fiind abia capabile, prin multe jertfe, să transmită credinţa creștină în rândul populaţiei din
cadrul propriilor graniţe. Vor reuşi totuşi să se organizeze în mod autonom, să-şi creeze o
cultură teologică şi o spiritualitate cu aspecte specifice, devenind chiar salvatoare ale ortodoxiei
bizantine în perioadele de criză (cruciadele, schisma, cucerirea otomană etc.). De exemplu, când
în 1629 sub numele patriarhului ecumenic Chiril Lucaris apărea o mărturisire de credinţă cu
puternice influenţe calvine, lucrarea mărturisitoare a dreptei credinţe strălucea la Iaşi
(Mărturisirea lui Petru Movilă, 1642) sau Ierusalim (Mărturisirea lui Dositei, 1672). Doar pe
teritoriul ţării noastre s-au putut tipări în acele vremuri cărţi în toate limbile vorbite de ortodocşi
(greacă, arabă, georgiană, slavonă). Misiunea Bisericilor Ortodoxe locale a fost aceea de a
păstra „Bizanţul de după Bizanţ”.

2.1.4. Misiunea creștină rusească

Unul dintre evenimentele majore din istoria misiunii ortodoxe rămâne convertirea
poporului rus. Traducerea Bibliei şi a cărţilor de cult în limba slavonă fusese deja finalizată.
Creştini au existat în Rusia încă înainte de Vladimir, însă, el este cel care merită pe deplin titlul
de „încreştinător al Rusiei”. Încreştinarea a fost asumată cu toată seriozitatea, creștinismul
ortodox devenind religia oficială a Rusiei până în 1917. Convertirea triburilor slave din estul
ţării a fost finalizată în timpul lui Vladimir. Triburile finlandeze din nord nu au primit însă atât
de repede mesajul evanghelic. Cei care au dezvoltat o intensă și eficientă lucrare misionară în
această periodă au fost călugării. Aceştia, căutând singurătatea au pătruns în pădurile nordice.
Prin credinţă, muncă şi prin cuvintul lor, ei au devenit misionari între nomazii primitivi din
jurul lor. Schiturile lor s-au dezvoltat treptat în mănăstiri, iar în jurul mănăstirilor s-au dezvoltat
oraşe. Deşi lucrarea lor a avut astfel un rol social incontestabil, ei erau motivaţi teologic.
24
Părăsind lumea, ei au dorit să creeze o nouă comunitate în conformitate cu regulile monahale;
retregându-se din lume au ajuns să fie vestitori către lume ai lui Hristos.
Un exemplu de retragere, pentru proclamarea luminii lui Hristos în faţa lumii, se poate
vedea în viaţa călugărului sfânt Serafim (1759-1833). El a trăit singur în pădure timp de zece
ani (1794-1804), după care a petrecut alţi zece ani retras în rugăciune şi doar după acest timp a
deschis uşa chiliei sale oamenilor care se veneau pentru sfaturi duhovniceşti. Deşi odată cu
mesajul creştin s-a răspândit şi identitatea rusească, nu toţi călugării au simţit că ar trebui să
formeze ruşi din păgâni, fiind deschişi pentru folosirea limbilor indigene.
Un astfel de exemplu de misionar ortodox în Evul Mediu este Sf. Ștefan de Perm (1340-
1396). Având o educaţie aleasă, părăseşte totuşi liniştea mănăstirii pentru a aduce Evanghelia
la sălbaticii permi din pădurile de nord. Pentru a uşura receptarea mesajului creştin, el a creat
un alfabet perm şi a tradus Sf. Liturghie şi Evanghelia în limba permilor. Dintre cei mai silitori
ucenici ai săi a ales apoi conducerea Bisericii. Două dintre caracteristicile pe care le-am
evidenţiat drept esenţiale în lucrarea misionară ortodoxă sunt prezente și în activitatea Sf. Ștefan
de Perm și a ucenicilor săi: utilizarea limbii vernaculare şi selectarea clericilor dintre indigeni.
Cea de-a treia caracteristică, aceea a unei Biserici locale permene, nu s-a materializat niciodată.
La scurt timp după moartea lui, limba permă a fost înlocuită cu limba rusă, dar aceasta nu
umbreşte realizările sale misionare şi exemplul pe care l-a lăsat misionarilor ruşi de mai târziu.
Alături de călugări şi clerici au existat și misionari laici, precum Trifon din Novgorod,
care după ce a convertit câteva sute de locuitori dintre laponi, a aşteptat răbdător un preot care
să-i boteze. Ulterior a depus și voturile monahale, mănăstirea sa din peninsula Kola fiind pentru
multă vreme un avanpost misionar important.
Istoria misiunilor ruseşti cunoaşte şi momente reprobabile. Unii dintre misionari nu au
învăţat limba celor cărora urmau să le propovăduiască; alţii au fost mulţumiţi să folosească
puterea laică pentru a-i „converti” pe „necredincioşi”; iar disputele interne care au copleşit
Biserica Rusă au avut de asemenea influenţă şi asupra activităţii misionare (a se vedea schisma
internă dintre posesori şi neposesori din 1666). Nici reformele lui Petru cel Mare (1682-1725)
nu au lăsat neafectată misiunea Bisericii, monahismul fiind pus sub un control imperial strict,
slăbind ca atare forţa sa misionară, mai ales în provinciile îndepărtate ale Rusiei unde
mănăstirea era unicul centru cultural şi caritabil. Petru apare ca un susţinător al misiunii
evanghelice a Bisericii, datorită încurajării misiunilor din China şi din Siberia, însă mulţi
consideră că motivaţia sa a fost mai degrabă politică decât religiosă. Mai mult decât atât, au
fost situaţii în care factorul politic a ridicat obstacole puternice în calea misiunii, aşa cum s-a
întâmplat în secolul al XVIII-lea când era interzisă predicarea Evangheliei la nomazii kirghizi.
În pofida acestor neajunsuri, o revigorare şi un suflu inovator al misiunii ruseşti se
observă în secolul al XIX-lea. La chemarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse adresată
misionarilor în 1828 a răspuns şi Macarie Glukaev (1792-1847), teolog erudit şi rector al
Seminarului din Kostroma care, după împlinirea unei frumoase misiuni ecleziastice, se retrăsese
în pustia din deşertul Glinsk, căutând roadele duhovnicești ale isihiei. Macarie, deşi mic, fragil
şi bolnăvicios, a ales o regiune deosebit de dificilă, aceea a munţilor Altai, din Asia Centrală.
Pentru ca misiunea să aibă reușită totală, misionarii au fost de acord să pună toate lucrurile în
comun, nu atât ca semn al sărăciei monahale, cât pentru a evidenţia mesajul de unitate al lucrării
lor misionare. În tradiţia înaintaşilor săi, Macarie a început să studieze limbile diferitelor triburi.
25
Deşi eforturile lui au rămas nerăsplătite, nu a abandonat, ci a schimbat metoda misionară.
Realizând ineficiența propovăduirii verbale, el s-a decis să devină un slujitor al luptătorilor
nomazi de aici. Prin trăirea adevărurilor de credinţă, el a reuşit să fie un exemplu printre cei din
jurul său în două domenii: medicina şi igiena. În cazul lui Macarie, teologia este stâns legată de
practica misionară. Macarie şi însoţitorii lui nu oferă doar un exemplu, ei stabilesc un model de
viețuire ortodoxă, care ar trebui să caracterizeze comunitatea creştină.
Macarie a fost diferit faţă de alţi misionari ortodocşi ai timpului său. Spre deosebire
de aceștia, el n-a pus accentul pe graba convertirii la Botez, aşa cum era tipic, ci a insistat pentru
o perioadă lungă de catehizare. Pe durata celor 14 ani de lucrare în zonă, el a oficiat 675 de
botezuri pentru adulţi, şi aceasta deoarece Macarie vedea Botezul drept începutul stilului de
viaţă creştin. El şi-a aşezat convertiţii cât mai repede posibil în sate nou înfiinţate, compuse în
întregime din creştini şi conduse de misionari. El a făcut aceasta, atât pentru protecţia
convertiţilor de represalii din partea păgânilor, cât şi pentru a le permite să mărturisească prin
viaţa lor adevărul evanghelic. El a întemeiat mai multe şcoli şi spitale decât biserici, ceea ce
dovedeşte spiritul practic care l-a caracterizat. Macarie a crezut cu certitudine în utilitatea
practică, dar a fost motivat în această atitudine misionară şi de faptul că a înţeles că eforturile
misionarilor anteriori lui s-au disipat pentru că cei convertiţi de ei nu fuseseră suficient de
întăriţi în credinţă.
El a înţeles că misiunea trebuie să fie interesul şi lucrarea întregii Biserici. Ca stareţ de
mănăstire a devenit conştient de faptul că masele de ruşi erau doar superficial creştine şi deci
nepotrivite pentru marea sarcină apostolică la care el se gândise. Astfel, s-a dedicat misiunii
acasă şi a deschis uşile mănăstirii tuturor celor care doreau sfaturi. Când a părăsit misiunea din
Altai în 1843, aici erau cinci aşezări ortodoxe şi două biserici, trei şcoli şi un orfelinat. A reuşit,
de asemenea, să-şi atragă urmaşi şi succesori vrednici, doi dintre ei devenind ulterior
arhiepiscopi. Aproape de începutul secolului trecut, aici erau 2500 de convertiri, 188 de sate
creştine, 67 de biserici cu slujbe săvârșite în totalitate în limba indigenă şi 48 de şcoli cu predare
în limba maternă. Macarie a mai lăsat încă o moştenire pentru practica misionară. A încurajat
o femeie să se angajeze în munca misionară, aceasta fiind o idee inovatoare pentru acele
vremuri. Interesul său în pregătirea misionară l-a făcut să propună crearea unui centru de studii
misionare, unde instrucţia să cuprindă medicină, nursing (îngrijire) şi agricultură. S-a dovedit,
astfel, a fi un mare teoretician al misiunii creștine ortodoxe.
În acelaşi secol de revigorare misionară, un academician laic, Nicolae Ilminsky a avut
o mare influenţă asupra cursului misiunilor ruseşti, fiind ales să facă parte din comitetul care
trebuia să traducă Biblia şi cărţile de cult în limba tătară. Părăsirea credinţei creştine de către
tătari continua în pofida faptului că Biserica Ortodoxă le oferea chiar şi diferite privilegii după
convertire: împărţire de pământuri, scutirea de serviciul militar şi uneori recompense băneşti.
Slujbele se făceau însă în limba slavă şi nu existau clerici nativi. Întreaga activitate a fost
compromisă astfel de contrapropaganda musulmană. Problema a fost agravată şi de faptul că
cei din comitetul de traducere foloseau limba literară şi alfabetul arab, în timp ce tătarii nu
posedau un alfabet al lor. Ilminski a fost cel care a propus folosirea dialectului tătar, aşa cum
era utilizat de ei în discuţiile zilnice şi înlocuirea alfabetului arab cu caracterele ruseşti. Prin
utilizarea limbii populare, principiul vestirii Evangheliei în limba lor a fost în cele din urmă
respectat. Ilminski a realizat că puterea islamului consta şi în implementarea unui sistem de
26
şcoli ataşate moscheilor în care copiii tătarilor erau instruiţi în limba Coranului. El a stabilit
propriul său sistem de şcoli care utiliza limba populară. De asemenea, o influenţă majoră asupra
practicii misiunii ortodoxe au avut-o principiile sale pentru realizarea traducerilor în limbile
vernaculare.
Un alt renumit misionar rus care a activat în Alaska a fost Episcopul Inocenţie (1797-
1879), pe numele său de botez, Ion Veniaminov. El a fost chemat mai întâi să întreprindă o
misiune în Insulele Aleutine. Deşi a refuzat iniţial, Ion Veniaminov şi-a schimbat hotărârea şi
s-a decis să plece, luându-i 14 luni lui şi familiei sale să ajungă la locul de slujire, unde nu au
găsit nici o biserică construită şi nici măcar o casă care să le ofere adăpost. Studiind limba
aleuţilor, Ion Veniaminov nu a ajuns doar să o stăpânească, cu sunetele ei guturale, dar a şi
compus un alfabet pentru ea. A construit şi o şcoală şi i-a învăţat pe copii, folosindu-se de
manuale făcute de el însuşi. Pentru a putea vizita şi evangheliza celelalte insule din lanţul
aleutin, el a învăţat cum să manevreze şi să navigheze cu un kaiak. Terminându-şi lucrarea
între aleutini, el s-a mutat pe continent, în Alaska, unde a avut un succes uimitor la triburile
care nu avuseseră înainte nici un contact cu europenii.
După moartea soţiei, Ion Veniaminov a luat schima monahală şi şi-a schimbat numele
din Ioan în Inocenţie. În 1840 a fost hirotonit episcop de Kamchatca, insulele Kuriliene şi
Aleutine. Câţiva ani mai târziu, provincia Yatkusk a fost pusă sub oblăduirea sa şi ceva mai
târziu provinciile ruseşti din Siberia au fost adăugate episcopiei sale. Inocenție a parcurs mii de
kilometrii, vizitând episcopia în lung şi în lat. Și-a schimbat reşedinţa episcopală de trei ori
pentru a fi în mai bună legătură cu locurile unde dorea să implementeze noi misiuni. În 1870,
Inocenţie a fondat Societatea Ortodoxă Misionară. Prin exemplele amintite, și nu numai,
practica misionară a Ortodoxiei ruseşti a rămas ca un punct de referinţă pentru teologia
misionară ortodoxă în întregimea ei.

2.1.5. Misiunea creștină ortodoxă în contemporaneitate

Contextul istoric actual al misiunii creștine ortodoxe este marcat de căutarea unei aşezări
fireşti în privinţa obţinerii autonomiei şi a autocefaliei de către anumite Biserici locale, aspect
intern al vieţii Bisericii Ortodoxe care a ridicat adesea probleme şi datorită imixtiunilor politice.
Sunt cunoscute împrejurările dificile în care s-a recunoscut autocefalia patriarhiilor din Bulgaria
şi Georgia sau autonomia Bisericilor din Finlanda, Japonia sau America. Ezitarea „Bisericilor-
mame” se datorează şi unui posibil pericol filetist (provocarea autocefaliei motivată de interese
sau rivalităţi etnice).
Apropiindu-ne de contemporaneitate se observă o revigorare, o mai bună organizare și
consolidare a lucrării misionare ortodoxe. Spre exemplu, am amintit că în Rusia Inocenție a pus
bazele Societății Misionare Ortodoxe cu scopul de a pregăti, sprijini și trimite misionari, de a
sensibiliza lucrarea misionară printre Bisericile locale și de a crea materiale pentru diferite
misiuni. În momentul de maximă dezvoltare, această societate a avut mai mult de 16.000 de
membri în 55 de comisii diecezane. Ea a trimis și sprijinit sute de misionari în diferite zone:
Siberia și capătul estic al Rusiei, Alaska, Japonia, China, Coreea. Ea a publicat, de asemenea,
mai mult de 2 milioane de exemplare a sute de traduceri în 20 de limbi pentru diferite misiuni.
Un rod al acestei activități misionare a fost și Nicolae Kasatkin care a activat în Japonia
între 1861-1912. El a intrat în Japonia atunci când țara era considerată încă una dintre cele mai
27
închise și xenofobe din lume. La sfârșitul celor 50 de ani de slujire, Biserica Ortodoxă a Japoniei
număra peste 33.000 de creștini, constituiți în 266 de comunități. În spiritul tradiției misionare
ortodoxe, din moștenirea Sfântului Nicolae a făcut parte și traducerea în japoneză a Noului
Testament, a unei bune părți din Vechiului Testament, precum și a celor mai multe dintre
rânduielile liturgice ale Bisericii.
Revoluția bolșevică din 1917 a oprit activitatea societății, punând început unei lungi
și înrobitoare perioade pentru Biserica Ortodoxă și lucrarea ei misionară în Rusia și alte țări
comuniste. În secolul al XX-lea, în timp ce Biserica Rusă lupta pentru a supraviețui, alte Biserici
locale au încercat cu eforturi majore să recupereze moștenirea lor misionară autentică, după
secole de dominație otomană opresivă. Din aceste motive, Biserica Ortodoxă a fost inactivă în
misiunile externe, în prima jumătate a secolului trecut.
Perioada postbelică de la sfârșitul anilor 1950 a adus o trezire misionară, care a început
cu o mișcare internațională a tineretului ortodox - Syndesmos. Anastasios Yannoulatos a fost
tânărul teolog grec care a condus această renaștere. Publicând în greacă și engleză revista cu
tematică misionară Poreuthentes (Go Forth), a încercat între anii 1960-1970 să trezească
Biserica Greciei și comunitatea ortodoxă internațională la o responsabilizare în direcția lucrării
misionare. A. Yannoulatos a stabilit și un centru de misiune cu același nume tot în 1960 la
Atena. Malaria a oprit însă primele eforturi misionare ale lui A. Yannoulatos în Africa de Est,
determinându-l să revină în domeniul studiului. A devenit profesor de istoria religiilor mondiale
la Universitatea din Atena între 1972-1991, predând aici și cursuri de misiologie și îmbogățind
semnificativ teologia ortodoxă cu scrierile sale de misiologie pline de originalitate. Tot el a
fondat și editat revista oficială de misiune a Bisericii Greciei Panta ta Ethne în 1980.
Dorind să pună în practică teologia misionară, A. Yannoulatos a trecut la fapte când a
devenit arhiepiscop interimar al Africii de Est (1981-1991) și mai apoi Arhiepiscopul Albaniei
(1991-prezent). Creând un model misionar contemporan vrednic de urmat, Arhiepiscopul
Anastasios a urmat tradiția misionară ortodoxă. În Africa de Est, a consolidat Bisericile din
Kenya, Uganda și Tanzania, deschizând primul seminar ortodox din Africa și formând și
hirotonind 62 de clerici indigeni și 42 de cateheți. Consecvent duhului misionar ortodox, a
supravegheat traducerea slujbelor în șapte limbi și construirea a 67 de biserici noi și a
numeroase clinici medicale și scoli primare. Aceeași lucrare plină de inspirație pentru misiunea
ortodoxă de astăzi a continuat-o și în Albania. Deși în 1991 avea 61 de ani, a organizat o acțiune
complexă de evanghelizare, educație, sănătate, dezvoltare, cultură și mediu într-o țară puternic
impregnată de ateism. A supravegheat crearea școlilor teologice, hirotonirea clericilor,
construirea unor noi biserici și repararea unora vechi, precum și ampla lucrare umanitară a
Bisericii. A ajuns o voce clară și puternică a mesajului misionar ortodox, influențând numeroase
alte lucrări misionare din Biserica Greciei, Biserica Ortodoxă din Finlanda, Bisericile Ortodoxe
din America și nu numai.
Expresie a revigorării misiunii Bisericii Ortodoxe este și înființarea sau reînființarea
centrelor misionare. Am amintit cazul Greciei din anii 60 sau cel al Bisericii Ortodoxe din
Finlanda. Dar și Biserica Rusiei și-a reactivat vechiul centru misionar. Unde regimul comunist
a reprimat cu duritate Ortodoxia ne putem aștepta la aceeași reactivare a misiunii. Pentru a da
exemplul unui astfel de centru misionar, amintim pe unul dintre cele mai vizionare astfel de
centre din lumea ortodoxă de azi - Centrul de Misiune Creștin Ortodoxă din St. Augustine,
28
Florida, Statele Unite ale Americii. Existând din 1987, acesta trimite și acum, atât misionari pe
perioade îndelungate, cât și 15 echipe de misionari anual pe perioade mai scurte. Sprijină
activitatea indigenă de misiune în 20 de țări, educă studenți în domeniul misionar și s-a
dezvoltat într-un puternic centru de susținere și motivare a conștiinței misionare pentru
Bisericile Ortodoxe din America.
O diagnoză a activității misionare curente arată că Biserica Ortodoxă este în misiune
din nou. De exemplu, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol acoperă un mare număr de
regiuni misionare. Cea mai mare este Mitropolia Hong Kong și a Asiei de Sud-Est ale cărei
eforturi misionare includ Indonezia, India, Filipine, Hong Kong, Coreea, Singapore și eforturile
misionare se vor a fi direcționate și înspre China, Taiwan și Thailanda. Tot Patriarhia
Constantinopolului are jurisdicție și asupra activităților misionare locale ale comunităților
ortodoxe din America Centrală și de Sud. Patriarhia din Alexandria și a toată Africa este
responsabilă pentru eforturile misionare din Africa. Bisericile Ortodoxe din Africa sunt în
continuă creștere în Kenya, Uganda, Tanzania, Madagascar, Zair, Camerun, Ghana și Nigeria.
De asemenea, de actualitate este şi lucrarea misionară a „diasporei ortodoxe” care cuprinde în
întreaga lume milioane de credincioşi, constituiți în comunităţi de diferite identităţi etnice sau
apartenenţe canonice jurisdicţionale.
Oricum, modificările sociale şi tehnologice profunde, dezvoltarea mişcării ecumenice,
mutaţiile ideologice, atitudinea factorilor politici în continuă schimbare sunt doar încă alte
câteva aspecte esenţiale care provoacă astăzi teologia și practica misionară ortodoxă. Privirea
spre trecut oferă experienţa, exemplul şi principiile acumulate până acum de Biserica Ortodoxă
în domeniul misionar, se impune însă ca practica misionară actuală să-şi găsească abordarea
metodologică eficientă în vremurile pe care le trăim.

2.2.Paradigme misionare în istoria creștinismului: paradigma misionară Ortodoxă,

paradigma misionară Romano-Catolică, paradigma misionară Protestantă
Mântuitorul Iisus Hristos leagă primirea Evangheliei de însăşi viaţa omului în această
lume, în sens spiritual, şi apoi eshatologic: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel
ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Pe baza adevărului Evangheliei, a teologiei şi
experienţei spirituale, Biserica, urmând poruncii lui Hristos, şi-a extins misiunea ei de
propovăduire a Evangheliei, de încorporare a oamenilor în structura ei sacramentală, în
pelerinajul spiritual spre Împărăţia lui Dumnezeu, permanent şi peste tot în lume. Misiunea
externă este o lucrare structurată în Bizanţ şi în Bisericile occidentale, care au dus lumina
Evangheliei, dincolo de disputele teologice clarificate în Sinoadele ecumenice ale primului
mileniu creştin, la multe popoare din Europa, Asia şi Africa. Conştiinţa misionară, dublată de
practica misiunii, s-a manifestat ulterior şi la confesiunile ce s-au rupt de Biserica cea una a lui
Hristos. Astfel, avântul misionar al Bisericii Romano-Catolice a continuat şi s-a manifestat de-
a lungul mileniului al II-lea creştin, şi după separarea de Biserica Ortodoxă. Desigur, prin
misiune s-au transmis şi unele particularităţi dogmatice, cultice sau spirituale specifice
creștinismului apusean. La rândul lor, Protestanţii au preluat mandatul misionar, transmiţând
principiile creştine protestante. Misiunea externă a generat astfel conflicte între Biserica

29
Ortodoxă şi misiunile catolice sau protestante, prezente în orizontul canonico-sacramental al
Ortodoxiei, acestea fiind percepute ca acţiuni prozelitiste, concepţie regăsită și astăzi, în context
ecumenic şi pluralist creştin.
Pe de altă parte, misiunea occidentală a însemnat şi un proces de occidentalizare a
celorlalte spaţii necreştine din lume, fiind asimilată cu colonizarea, întrucât activitatea Bisericii
apusene se împletea cu cea a altor instituţii: politice, sociale, culturale. David Bosch identifică
în istoria misiunilor creştine şase perioade, în funcţie de mutaţiile în gândirea teologică, în cult
şi spiritualitate, determinate de separarea de Biserică a confesiunilor ce s-au structurat până
astăzi în era creştină. Trebuie precizat de la început faptul că, deşi au apărut schimbări și mutaţii
în evoluţia lumii şi în concepţiile teologice ale celorlalte confesiuni şi denominaţiuni creştine,
totuşi teologia Bisericii Ortodoxe stă și astăzi pe mărturia apostolică şi a Părinţilor Bisericii, iar
Ortodoxia nu se încadrează doar într-un timp, într-o epocă istorică trecută, ci ea este şi astăzi
Biserica cea una a Apostolilor şi a Părinţilor ce coexistă cu celelalte confesiuni, cu Biserica
Romano-Catolică, cu confesiunile protestante sau denominaţiunile creştine ieșite din
protestantism, într-un climat de deschidere ecumenică. David Bosch utilizează conceptul de
paradigmă preluat din epistemologia lui Thomas Kuhn, transpus în teologie de Hans Küng. El
aplică fiecăreia din cele şase perioade din istoria misiunii creştine o astfel de paradigmă. Th.
Kuhn defineşte conceptul de paradigmă ca „ansamblul credinţelor, valorilor recunoscute, ale
tehnicilor ce sunt comune membrilor unui grup dat”. Teologii Hans Küng şi T.F. Torrance
utilizează conceptul de paradigmă în sensul de „modele de interpretare” şi respectiv de „cadre
ale cunoaşterii”.

2.2.1. Paradigma misionară Ortodoxă

Ortodoxia şi teologia ortodoxă consideră că, de la Pogorârea Sfântului Duh, Biserica este
prin Duhul lui Hristos o permanenţă în istorie, este de fapt calea spirituală unică a omului,
împreună cu Dumnezeu, cunoscut, iubit şi adorat în pelerinajul interior şi cumunitar spre
Împărăţia lui Dumnezeu. Unor acuze aduse ortodocşilor de către misionari occidentali, anume
că Biserica Ortodoxă nu este una misionară, datorită accentuării aspectului liturgic și
sacramental al spiritualităţii sale ascetice şi mistice, nu i se poate răspunde decât cu adevărul,
cu realitatea eclesială ortodoxă. Elaborarea teologică a eclesiologiei ortodoxe este, pe de o parte,
o consecinţă a întâlnirii Bisericilor Ortodoxe cu creştinii occidentali, angajaţi misionar şi
ecumenic, dar pe de altă parte, eclesiologia ortodoxă este de fapt expresia experienţei
comuniunii cu Dumnezeu în rugăciune, descrisă în paginile Scripturii, ale Părinţilor Bisericii şi
ale teologilor sau experiată de marii trăitori în Duhul, care au ţinut vie şi nestinsă flacăra
credinţei în Dumnezeu în vremurile cele mai vitrege. Pentru Ortodoxie formula eclesiologică
cea mai familiară este „cerul pe pământ”, expresie ce redă experienţa Bisericii.
Experienţa liturgică şi sacramentală semnifică „lepădarea grijii lumeşti” şi intrarea
spirituală anticipată în Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica este înţeleasă mai presus de orice ca
realitate creată şi dăruită de Dumnezeu, prezenţa vieţii noi în Hristos, manifestarea noului veac
al Duhului Sfânt. În actul contemplării Bisericii, un ortodox vede mai întâi un dar divin şi apoi
un răspuns uman. Conform părintelui Alexandre Schmemann, Biserica poate fi descrisă mai
exact ca o realitate eshatologică, pentru că funcţia ei esenţială este aceea de a manifesta şi a
actualiza în această lume eshatonul, realitatea ultimă a salvării lui Dumnezeu, a mântuirii
30
omului și a transfigurării creației. În şi prin Biserică se face prezentă, se comunică oamenilor
Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai această plinătate eshatologică a Bisericii, dăruită de
Dumnezeu, constituie rădăcina deplinătății credinței ortodoxe.
Misiunea Bisericii constă în a introduce această plinătate eshatologică în timp și în
istorie, prin comuniunea cu Hristos, mai ales în Euharistie, când Biserica devine ceea ce este ea
în realitate, Trup al lui Hristos. Misiunea Bisericii are ca finalitate sfinţirea, înălţarea pe scara
virtuţilor, restaurarea prin iluminare şi transfigurare a omului vechi şi a comunităţii umane prin
primirea și dobândirea Duhului Sfânt (Sf. Serafim de Sarov). De aceea, la Cincizecime când
plinătatea Bisericii s-a manifestat o dată pentru totdeauna, a început timpul Bisericii, ontologic
unica realitate al cărei conţinut soteriologic îl constituie misiunea. În sens ortodox, misiunea
Bisericii dă timpului semnificaţia sa reală, iar istoria capătă cu adevărat sens. Misiunea Bisericii
are ca obiect omul şi lumea, ea are un sens antropologic şi unul istoric şi cosmic, pentru că
întreaga creaţie se sfinţeşte prin iubirea lui Dumnezeu, prin recapitularea tuturor în Hristos. În
misiunea ei, Biserica oferă lumii iubirea lui Dumnezeu, nu doar ca o proclamare sau discurs, ci
ca realitatea efectivă a insondabilului şi inefabilului abis divin ce irumpe în creat ca energie
divină a Treimii. Prin misiune, în sens ortodox, se înţelege mărturia despre Dumnezeul cel viu
- Treimea, creatoarea şi mântuitoarea lumii, Care datorită iubirii Sale veşnice şi infinite cheamă
la Sine pe omul creat din iubire spre a-i oferi adevărata viaţă.
Propovăduirea Evangheliei se identifică cu mărturia doxologică, cu preamărirea lui
Dumnezeu cel ce S-a revelat în lucrarea de mântuire a omului şi a lumii. Aceasta explică
insistenţa Ortodoxiei pe Tradiţie şi pe succesiunea apostolică. Cuvintele Mântuitorului din
Evanghelia de la Ioan 3,16 exprimă esenţa misiunii ortodoxe: „Căci, Dumnezeu aşa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Viaţa adevărată este viaţa în comuniunea Sfintei Treimi, izvorul
întregii existenţe, în Hristos prin Duhul Sfânt venind de la Tatăl şi îndreptându-se spre El.
„Modelul originar al misiunii „ este cel din viaţa intratrinitară. Dumnezeu-Iubirea cheamă pe
toţi oamenii la mântuire şi-i încorporează în Biserica lui Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh.
Este ceea ce distinge de fapt misiunea de pastorație care are ca obiect pe cei exclusiv
încorporaţi în Biserică.
Mărturisirea de credinţă „Iisus este Domnul” (Romani 10,9) sau chemarea şi îndemnul
„să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru Slava lui Dumnezeu (Filipeni 2,
11) este fundamentul şi temeiul hristologic al misiunii. De aceea trimiterea Fiului în lume,
pentru că „aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede
în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,16), constituie începutul şi defineşte exact
misiunea creştină. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat este Mântuitorul lumii şi Creatorul ei, fiind
prin aceasta centrul ei într-un dublu sens. Ca Logos etern al Tatălui, El este temeiul şi modelul,
sensul existenţei umane. Ca persoană divino-umană, ca Logos întrupat, El este partenerul nostru
de dialog care asumând plinătatea umană o vindecă, o restaurează, o îndumnezeieşte. Hristos
este Logosul tuturor lucrurilor şi Logosul este chipul Tatălui. Lumea are un temei ontologic în
Dumnezeu pentru că toate lucrurile au o relaţie cu Logosul, omul însuşi fiind chipul Logosului
ca persoană care gândeşte.
Un principiu esenţial al misiunii ortodoxe este proclamarea Evangheliei prin doxologie
şi Liturghie, principiu potrivit căruia rugăciunea şi reprezentarea liturgică a Evangheliei deţin
31
un rol de prim rang în Ortodoxie. Astfel, comunitatea care-L mărturiseşte pe Hristos este în
acelaşi timp comunitatea care I se închină, Îl adoră pe Hristos ca Dumnezeu. În istorie, adorarea
lui Dumnezeu în Biserică a fost expresia şi garanţia păstrării revelaţiei divine.
Dimensiunea pnevmatologică şi sacramentală este esenţială pentru misiunea Bisericii
Ortodoxe pentru că Hristos este inseparabil de Persoana Duhului Sfânt şi de lucrarea Sa de viaţă
făcătoare şi de desăvârşire. Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos în Biserică până la sfârșitul
veacurilor (Matei 28,20). În acest sens, El continuă, confirmă şi desăvârșeşte lucrarea lui
Hristos, face toate lucrurile noi şi, de aceea, lucrarea Sa este una a eficienţei soteriologice în
perspectivă antropologică şi, de asemenea, într-un sens cosmic mai larg.
Conceptul ortodox de misiune depinde de înţelegerea naturii Bisericii. Plecând de la
Hristos care aduce Vestea cea Bună, calea duce în mod necesar la Biserica Sa, care proclamă
Vestea cea Bună. Prin trimiterea Sfântului Duh, Hristos a voit ca lucrarea Sa să se continue în
Biserică, „sacrament universal al mântuirii” prin însăşi natura misionară a acesteia, pentru că
de la început misiunea este lucrarea, activitatea acesteia. Pentru Biserică a fi înseamnă a
proclama fără încetare Evanghelia mântuirii şi a împărtăşi harul Duhului spre sfinţire şi
îndumnezeire, astfel că nu se poate vorbi de Biserică şi de misiune în mod separat ci de misiunea
Bisericii, a membrilor ei, cler şi credincioşi, mărturisitori şi trăitori, împlinitori ai poruncilor
Celui care i-a chemat „din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2,9). De aceea, în
conformitate cu principiul eclesial al sensus fidelium, reabilitarea şi reactivarea pe plan misionar
şi pastoral a mirenilor constituie probleme cruciale pentru fiecare Biserică locală, pentru fiecare
comunitate parohială ortodoxă în care este absolut necesar să se reflecte unitatea și sfinţenia
creştină.
În final, nu putem omite dimensiunea ecumenică a Ortodoxiei, care în mişcarea
ecumenică se defineşte în ansamblul său ca forma actuală, istorică, văzută a Bisericii Universale
neîmpărţite din primele veacuri. Ea păstrează fondul dogmatic, structura liturgică şi ordinea
canonică pe care se reazimă unitatea Bisericii Universale.
Prin aceste elemente fundamentale, Ortodoxia nu este o formă confesională, de credinţă
şi de spiritualitate, rezervată unui grup restrâns, unei naţiuni, regiuni sau culturi, ci ea are o
dimensiune ecumenică.
În concluzie, paradigma misionară ortodoxă poate fi rezumată astfel: Biserica a fost
întemeiată în chip văzut și nevăzut ca finalizare în istorie a lucrării lui Hristos și a Duhului
Sfânt; ea este subiectul și rezultatul misiunii creștine. Biserica este misionară în însăși ființa și
existența ei în lume. Misiunea creștină este o chemare mântuitoare adresată oamenilor din afara
Bisericii și vizează încorporarea lor în Biserică prin Botez, Mirungere și Euharistie și creșterea
acestora în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu (Efeseni 4, 12 - 13).

2.2.2. Paradigma misionară Romano-Catolică

Misiunea Bisericii apusene în Evul Mediu cuprinde elemente esenţiale ale practicii
misionare a Occidentului creştin, dominat lingvistic de latina medievală între anii 600-1500 şi
teologic de concepţia naturii umane căzute în păcat şi moartea substitutivă a lui Hristos pentru
noi, ceea ce conferea un sens dolorist, „stavrologic” (ό = stâlp, cruce) vieţii creştinilor.
Accentuarea dimensiunii căderii omului în păcat şi exigenţa unei convertiri radicale prin harul

32
irezistibil al lui Hristos îşi au originea temeiul mai ales în teologia augustiniană, centrată pe
tema antropologică a mântuirii sufletului căzut pradă păcatului, teologie ce riscă o viziune
dualistă asupra realităţii. De altfel Augustin, decretând existenţa celor două ordini, celestă şi
terestră într-o tensiune permanentă, prin subordonarea necondiţionată a cetăţii terestre celei
divine (De civitate dei), identifică în istorie Împărăția lui Dumnezeu cu Biserica Romei condusă
de suveranul pontif.
Sensul misiunii, inspirat de textul lucanian „Sileşte-i să intre” (Luca 14,23) – „conpelle
intrare”, constă în a extinde suveranitatea Bisericii din Roma în toată lumea, prin inserţia în
această monarhie eclesiastică a unui număr cât mai mare de oameni. Cine este sub autoritatea
Bisericii Romei este salvat, mântuit, cine nu ascultă este condamnat. Această strategie
misionară a creat convulsii intercreştine şi interculturale care sunt şi astăzi umbre şi pete
întunecate în profilul Bisericii Romei. Astfel, războaiele misionare indirecte sau directe
ilustrează cel mai elocvent această strategie misionară apuseană, prin forţarea oamenilor de a
se converti la Biserică sau prin războaiele duse de regi creştini împotriva unor popoare
necreştine care, fiind învinse, erau obligate să se boteze (spre exemplu Botezul forţat al
saxonilor învinşi de Carol cel Mare).
Mai târziu, misiunea creştină occidentală, mai întâi cea catolică şi ulterior cea protestantă,
coincide cu era colonizării de către Europa a popoarelor din Africa, Asia şi America.
Învingători, europenii şi-au impus autoritatea, culturile colonizate, asimilând modelul cultural
european, și-au piedut astfel în mare măsură particularităţile culturale şi lingvistice locale.
Consecinţa cea mai dramatică a colonizării a reprezentat-o comerţul cu sclavi. În anul 1537
papa însuşi a autorizat la Lisabona deschiderea pieţii de sclavi africani, vânduţi pentru America
Centrală.
Iezuiţii utilizează pentru prima dată noţiunea de misiune în înţelesul clasic, anume acela
de a se trimite oameni ai Bisericii pentru a evangheliza, converti şi încorpora în Biserica lui
Hristos pe necreştini. Sarcina misiunii catolice a revenit regilor Spaniei şi Portugaliei, intitulați
„patroni regali”. Ulterior papalitatea şi-a asumat, prin crearea Congregaţiei De Propaganda
Fide, sarcina misionarismului. Ordinele monahale, educaţia, disciplina, viaţa moral-spirituală,
răbdarea, tenacitatea şi perseverenţa membrilor misiunilor au avut un rol important în
extinderea creştinismului catolic. Roma şi-a extins autoritatea eclesială în regiuni întinse ale
globului. Astfel, paradigma misionară romano-catolică a funcţionat până la Conciliul II Vatican
(1959-1965) în registrul exclusivismului, al rupturii şi anatematizării celor ce nu erau supuși
suveranului pontif. La baza concepţiei misionare romano-catolice a stat teologia tomistă care
atribuie fiecărui om, fiecărei ființe vii şi fiecărui lucru locul său în univers, în cer şi pe pământ,
de o aşa manieră încât totul constituie o ordine perfectă şi infailibilă. Cheia acestei construcţii
rezidă în dualitatea cunoaşterii şi a fiinţei. Cunoașterea aparține ordinii naturale, iar ființa
ordinii supranaturale; raţiunea şi credinţa, natura şi harul, Statul şi Biserica, filosofia şi teologia
sunt dimensiuni ale acestei dualități. Primul element al fiecărei perechi este de ordin natural, al
doilea de ordin supranatural sau „al doilea nivel”. Acest cadru de gândire a determinat
dezvoltarea gândirii misionare de-a lungul Evului Mediu.
Misiunea romano-catolică se manifestă astăzi într-o manieră radical nouă în raport cu
modelul tradiţional, prin deschiderea oferită de spiritul ecumenic și democratic din lumea de
azi. Totuşi, există un model eclesiologic romano-catolic, fundamentat pe raţionamentul teologic
33
al lui Augustin, conform căruia orice Botez este valid deoarece Hristos este Cel ce botează, dar
nu este roditor până când cel botezat nu se converteşte la adevărata Biserică, Biserica Romano-
Catolică. Conform romano-catolicilor, există o singură Biserică a cărei unitate este dată și
garantată de autoritatea suveranului pontif, urmaş al Sfântului Apostol Petru în scaunul
apostolic al Romei. Unitatea Bisericii este văzută așadar prin prisma primatului papal. Astfel,
de la bula Unam Sanctam a papei Bonifaciu al VIII-lea din anul 1302, conform căreia este
necesar pentru mântuire ca fiecare creatură umană să fie subiect supus pontifului roman, la
Decretul conciliar despre ecumenism Unitatis Redintegratio al Conciliului II Vatican, care
recunoaşte „bucuria unei imperfecte comuniuni cu Biserica Romano-Catolică” a celorlalţi
creştini care au primit Botezul şi cred în Iisus Hristos, sau la Enciclica Ut unam sint din 25 mai
1995 a papei Ioan-Paul II, în care se reia ideea dominaţiei eclesiastice papale deoarece
„episcopul Romei trebuie să asigure comuniunea tuturor Bisericilor” (p.94), refacerea unităţii
văzute a creştinilor este posibilă doar prin unirea tuturor creştinilor cu Biserica Romei, în
ascultare de suveranul pontif. Această idee străbate ca un fir roşu eclesiologia catolică, bazată
pe doctrina primatului papal. Doctrina despre primatul papal este însă contrară sobornicităţii şi
apostolicităţii Bisericii și este inconsistentă, nerealistă teologic şi eclesial, datorită unor
învăţături dogmatice şi morale noi, condiționte de istoria Bisericii apusene și străine Bisericii
primului mileniu.

2.2.3. Paradigma misionară Protestantă

Misiunile protestante și, în consecință, misiologia protestană articulează, într-o viziune
de ansamblu, temeiurile teologice şi practica misionară a Bisericii protestante şi ale unor
denominaţiuni neo-protestante. În perspectivă misionară se poate vorbi de unele ambiguităţi
iniţiale ale misiunii protestante, date pe de o parte de concepţia despre suveranitatea lui
Dumnezeu care paralizează orice efort uman şi, pe de altă parte, de cea despre caracterul
invizibil al Bisericii și despre caracterul individualist al mântuirii.
Textul misionar care exprimă esenţa teologiei misionare protestante este cel din Epistola
către Romani 1,16-17: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a
lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui ce crede, iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui
Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: „Iar dreptul din
credinţă va fi viu”„. Luther, descoperind şi aprofundând scrierile augustiniene, fără a ceda
neoplatonismului acestuia, a sesizat diferenţa dintre filosofia neoplatonică şi cea aristotelică,
preluată de teologia tomistă, și a depășit astfel sistemul teologic scolastic şi structura sa duală.
Luther accentuează tensiunea dintre cele două nivele, natural şi supranatural, mergând până la
opoziţia între ele: credinţă şi raţiune, har şi natură. Esenţial pentru creştin şi comunitatea
eclesială este dreptatea lui Dumnezeu revelată prin credinţă şi pentru credinţă. Credinţa este
înțeleasă în sens subiectiv, ca relaţie personală a omului cu Dumnezeu, Care oferă graţia Sa
omului credincios, justificarea prin credinţă.
Există cinci caracteristici teologice esenţiale ale protestantismului, care şi-au pus
pecetea şi pe teologia şi practica misionară protestantă: a) justificarea prin credinţă; b) corupţia
totală prin păcat a naturii umane; c) dimensiunea personală a mântuirii și a teologiei, spre
deosebire de scolastică; aceasta considera teologia mai mult ca o „scientia argumentativa”; d)
afirmarea rolului individului şi a responsabilităţii personale a acestuia, prin accentuarea
34
exclusivă a sacerdoţiului întregului popor al lui Dumnezeu; e) rolul central al Scripturii în viaţa
Bisericii, cu consecinţa imediată că predica, cuvântul este superior imaginii, că auzirea este mai
importantă decât vederea, mergând până la a considera sacrament chiar cuvântul predicat –
„verbum visibile” – (Calvin), sacralizându-se Biblia însăşi.
De aceea, aşa cum au acuzat la început catolicii pe protestanţi (R. Bellarmin) şi cum
spunea chiar Gustaw Warneck, inițiatorul misiologiei protestante, reformatorilor le era străină
ideea de misiune, de creştinare a celor ce nu cunoşteau pe Hristos. Suprimând ordinele
monahale, protestanţii s-au lipsit de un instrument important pentru misiune. Aşteptarea
iminentă a Parusiei explică, de asemenea, neangajarea misionară. Din opoziţie faţă de Biserica
Romană, unii teologi ai ortodoxiei protestante accentuau faptul că orice iniţiativă în vederea
mântuirii şi a extinderii Bisericii stă în mâinile lui Dumnezeu. Au existat totuşi şi teologi care
au insistat asupra aspectului misionar al Bisericii și al teologiei (A. Saravia, Ph. Nicolai).
Noile curente apărute în spaţiul confesiunilor protestante: pietismul și puritanismul, care
vizau chiar regimuri teocratice, au fost însă cele care au dat impuls misiunilor și teologiei
misionare protestante. Aceste curente au fost mai târziu aproape în totalitate suprimate de era
iluminismului, misiunea și teologia misionară protestantă au fost însă puse în mișcare. S-a ajuns
până a se accentua aproape exclusiv dimensiunea misionară a Bisericii, considerată aproape
exclusiv ca instrument al misiunii creștine.
În Bisericile protestante există concepţia eclesiologică despre vestigia Ecclesiae –
semnele, urmele Bisericii. Conform acestei concepţii, semne ale apostolicităţii şi ale catolicităţii
Bisericii, păstrate în diverse forme şi structuri locale, particulare, există în toate Bisericile.
Harul mântuitor lucrează şi în afara graniţelor instituţionale ale Bisericii, deoarece, aşa cum
afirmase Tertulian, homo naturaliter christianus est. Prezenţa Scripturii, a riturilor cultice,
recunoaşterea Sinoadelor ecumenice, crezurile, simbolurile de credinţă patristice, credinţa,
speranţa şi iubirea ca virtuţi teologice practicate de membrii comunităţilor creştine de
pretutindeni sunt semne ale prezenţei şi unităţii Bisericii, convergente spre unitatea
eshatologică. Pentru protestanţi, în general, unitatea de credinţă înseamnă păstrarea identităţii
confesionale cât mai aproape de originea, de forma ei apostolică. Diferențele interconfesionale
au cauze exclusiv istorice și culturale, căci Evanghelia se transmite prin intermediul diferitelor
culturi. De aceea, esențial pentru existența Bisericii adevărate este propovăduirea curată a
Evangheliei și administrarea corectă a sacramentelor, în conformitate cu Evanghelia.
Autoritatea suverană în materie de credinţă este dată de Scriptură, faptul acesta este cu atât mai
valabil pentru grupările fundamentaliste, deşi, chiar Tradiţia nescrisă poate fi un criteriu auxiliar
pentru credinţa apostolică. Rămâne însă deschisă întrebarea fundamentală: unde se
propovăduiește curat Evanghelia și se administrează sacramentele în conformitate cu aceasta?
Răspunsul la această întrebare este foarte diversificat și controversat.
Specific ortodoxiei protestante (Luther, Calvin) este, de asemenea, concepţia
eclesiologică despre Biserica eveniment, opus instituţiei, concepţie eclesiologică tradiţională.
Astfel, Biserica este evenimentul adunării credincioşilor pentru celebrare, când se predică curat
Evanghelia şi se administrează sacramentele conform Scripturii. În acest sens, cuvântul şi
sacramentele fac Biserica, „mai curând decât faptul că Biserica celebrează cuvântul şi
sacramentele.”

35
 În perspectivă eclesiologică ortodoxă, cele două teze trebuie luate, însă, împreună,
deoarece trebuie să existe şi oficiul pastoral, preoţia sacramentală de succesiune apostolică,
celebrantă a cuvântului şi a Tainelor şi garantă a continuităţii şi identităţii Bisericii în timp şi
spaţiu, fără de care nu se poate identifica Biserica însăşi. Această concepţie despre Cuvânt şi
Taine, apropiată de eclesiologia euharistică actuală sau de conceptul ecumenic comunitate
conciliară, trebuie să cuprindă în ecuaţia validităţii şi a eficienţei eclesial-sacramentale dreapta
credinţă şi ierarhia sacramentală, triada structurală ce conferă plenitudine, apostolicitate,
deplină eclesialitate.
Biserica Anglicană, membră a lumii protestante, este adepta concepţiei eclesiologice a
„ramurilor Bisericii”. Conform acestei concepţii, toate Bisericile: Biserica Ortodoxă, Biserica
Romano-Catolică și Bisericile protestante, reprezintă Biserica Universală. Toate sunt în fiinţa
lor adevărata Biserică. Schisma și separaţiile dintre Biserici ţin de relativitatea temporalităţii,
sunt accidentale şi episodice, trecătoare. Bisericile, ca surori, trebuie să-şi regăsească unitatea
în procesul reconcilierii dintre ele.
Această concepţie relativizează însă adevărul despre Biserica cea una a Apostolilor şi a
Părinţilor, ce se continuă în modul cel mai fidel în Biserica Ortodoxă, în succesiunea istorică a
generațiilor. Teoria ramurilor ajunge să pună semnul egalităţii între Biserică şi orice
denominaţiune care apare prin iniţiativa individuală pe „piaţa religioasă.”

BIBLIOGRAFIE

Biblia Sacra iuxta Vulgata versionem, adiuvantibus B. Fischer, I. Gribomont, H.F.D. Sparks,
W. Thiele, rensuit et brevi apparatu instruxit, R. Weber, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart,
1983.
IGNATIE al Antiohiei, Sf., Epistola către Smirneni, în Col. P.S.B., vol. 1, EIBMBOR, București,
1979.
IOAN Gură de Aur, Sf., Omilii la Matei în Col. P.S.B., vol. 23, EIBMBOR, București, 1994.
ABBOTT-SMITH, G., A Manual Greek Lexikon of the New Testament, T & T Clark Ltd.,
Edinburgh, Scotland, 1990.
BOSCH, David, Dynamique de la mission chrétienne. Histoire et avenir des modèles
missionaires, Haho, Karthala, Labor et Fides, Lome, Paris, Geneve, 1995.
BRIA, Ion, Pr., Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti, EIBMBOR, 1987.
BRIA, Ion, Pr., Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, București, 1989.
BRIA, Ion, Pr., Go forth in peace: Orthodox perspectives on mission, World Council of
Churches, 1986.
DUPONCHEELE, Joseph, L’être de l’Alliance, „Le pouvoir de faire êtr” comme lien
philosophique et théologique entre le judaïsme et christianisme, Les Éditions du Cerf, Paris,
1992.
ISPIR, Vasile Gh., Îndrumarea misionară a Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1922.
KUHN, Thomas, The Structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, 1983.
KÜNG, Hans, Theologie im Aufbruch: Eine ökumenische Grundlegung, Piper Verlag, Münich,
1987.

36
LOSSKY, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. Vasile Răducă, Anastasia,
Bucureşti, 1993.
MEYENDORFF, John, Unité de l’Empire et divisions des chrétiens, Cerf, Paris, 1993, p. 55.
Păstorul lui Herma, în Col. P.S.B., vol. 1, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 1979.
SCHMEMANN, Alexander, Church, World, Mission, St. Vladimir Seminary Press, Crestwood,
New-York, 1979.
THERRY, John M.; Ebbie SMITH and J. ANDERSON (Editors), Missiology. An Introduction to the
Foundations,
VERKUYL, J., Contemporary Missiology. An Introduction, Grand Rapids: W. B. EERDMANS
Publishing Company, 1978.

37
 3. Etos misionar ortodox (Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, Lect. dr. Paul Siladi)

3.1. Natura misionară a Bisericii. Biserica locală și universală

Deşi Biserica Ortodoxa a conştientizat permanent dimensiunea misionară a lucrării ei în
lume, concretizată în creştinarea unor popoare, prezenţa ei mărturisitoare pretutindeni astăzi în
lume este un semn al nostalgiei creştine după unitatea de credință şi, în acelaşi, timp dorinţa de
cale dreaptă, de sfinţenie, de explozie de bucurie pascală permanentă ce se transmite din
generaţie în generaţie, în acelaşi etos ce poate inspira creator şi influenţa benefic culturi şi
popoare. Ortodoxia a înţeles misiunea într-o perspectivă intensivă, internă, ca libertate a
plinătăţii interioare prin suferinţă şi transfigurare, ca sfinţenie.
Această particularitate misionară a ortodoxiei, recunoscută astăzi la nivel ecumenic, s-a
manifestat întotdeauna în istoria Bisericilor Ortodoxe, și în starea lor de marginalizare în spaţiul
otoman, şi apoi sub teroarea comunistă. Nu putem să nu amintim aici rolul major al Bisericii
Ortodoxe Române în perpetuarea credinţei ortodoxe, ce poate fi interpretat în perspectiva
misiunii externe, prin ajutoarele financiare şi materiale trimise Bisericii Ortodoxe din exterior:
la Athos, Ierusalim, la creştinii arabi, georgieni etc. Toate aceste activităţi misionare sunt un act
memorabil şi sublim de menţinere a conştiinţei ortodoxe în spaţii vitregite sub aspect politic şi
cultural.
Biserica este misionară în însăși constituția ei, în sensul că ea trebuie să se extindă în timp
şi-n spaţiu atât cât va exista omenirea. De aceea, misiunea este activitatea esenţială a Bisericii.
Biserica este spaţiul prezenţei şi al lucrării lui Hristos în Duhul Sfânt. În această perspectivă
misionarii nu fac misiune cu de la sine putere, ci lucrarea lor este un mandat dumnezeiesc de la
Însuşi Hristos cel Înviat, Domnul Bisericii. Aşa cum arată Boris Bobrinskoy, misiunea Bisericii
poate fi înţeleasă în funcţie de Învierea lui Hristos, ai cărei mărturisitori noi suntem în
Euharistie, în funcție de Cincizecime, ai cărei beneficiari suntem în Euharistie şi de Înălţarea
lui Hristos, pe Care Îl însoţim şi la a Cărui slavă participăm prin Euharistie. Aceasta este, înainte
de toate, o misiune a comunităţii, o misiune de comuniune deoarece comunitatea trebuie să
reflecte dragostea: „Să vă iubiţi unii pe alţii... Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei” (Ioan 13, 34 ; 15,12-17). Așadar, Biserica este misionară în însăşi fiinţa ei. Ea nu este
întâi Biserică şi apoi misionară. Aceasta ar putea părea surprinzător în măsura în care noi
înţelegem misiunea ca o acţiune. Dacă misiunea este numai o lucrare, o activitate a Bisericii,
trebuie ca mai întâi să existe Biserica, pentru a putea mărturisi. Dar noi vedem că, din ziua
Cincizecimii, mărturia credinţei face parte chiar din esenţa vieţii creştine. Există deci o
ambivalenţă în concepţia despre misiune în Biserică. Pe de o parte, vrem să vorbim despre
Biserică în sensul unei entităţi, al unei realităţi mistice existând ca Trup al lui Hristos, ca despre
o permanenţă, ceva stabil, ca o Mireasă văzută cu chipul mereu tânăr. Pe de altă parte, există
mărturia misionară. Aceasta s-a manifestat divers de-a lungul anilor, cu perioade de înflorire şi
cu perioade de descreştere, cu vremuri de activitate şi vremuri de strâmtorare, când Biserica, în
faţa persecuţiilor, căuta cu precădere să supravieţuiască. Dar pe plan fenomenologic, unde se
află misiunea Bisericii când scopul său primordial este de a supravieţui? Desigur, miezul
lucrurilor nu se află aici. Trebuie spus că prin natura sa, Biserica este comunitară, ea este
misionară. Principiul misionar al Ortodoxiei constă în „pacificarea poporului şi creştinarea lui”,
38
în instaurarea unei societăţi „ce tinde să devină creştină” aspect ce decurge din dinamica însăşi
a creştinismului ce îmbisericeşte viaţa. Comunitatea locală, parohia şi mănăstirea, în comuniune
şi sub autoritatea Episcopului, semn al prezenţei lui Hristos şi a unităţii acesteia în Hristos, au
tocmai acest rol, de a instaura între oameni, prin cei credincioşi Duhul lui Hristos, duhul de
pace care înseamnă ascultarea de Duhul lui Dumnezeu, ale cărui roade sunt curajul mărturiei,
credinţa care elimină alienarea şi anxietatea, generozitatea prin detaşarea de sine şi lepădarea
de egoism şi egocentrism, asumarea cu iubire şi responsabilitate întru libertate a Crucii lui
Hristos, viaţa jertfelnică teoforă, ce evidenţiază prezenţa lui Hristos Însuşi în cei care Îl
mărturisesc, spre întruparea tainică a Sa în inima fiecărui creştin cu valenţe teofanice pentru
lume.
De-a lungul secolelor, Biserica a fost înţeleasă de teologia creştină, de poporul
dreptcredincios ca această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, ca Trup al lui Hristos şi
Templu al Duhului Sfânt, orizont al acţiunii energiilor divine, a harului, pentru sfinţirea şi
îndumnezeirea oamenilor şi, în acelaşi timp, loc al comunicării, al solidarităţii şi compasiunii,
al într-ajutorării oamenilor. Biserica este noua alianţă a lui Dumnezeu cu poporul Său, Noul
Israel ales de Dumnezeu prin Hristos şi sfinţit de Duhul Sfânt pentru a da mărturie despre
mărirea lui Dumnezeu în lume. Conştiinţa eclesială a creştinilor este legată întotdeauna de
persoana lui Iisus Hristos mort şi înviat pentru „sfinţi”, pentru cei care răspund, prin luarea
crucii, chemării Sale iubitoare şi mântuitoare. Această conştiinţă eclesială este reflectată de
vechi scrieri creştine: (Epistola către Diognet, V-VI: „Ceea ce este sufletul pentru trup, aceasta
sunt creştinii pentru lume”; (Păstorul lui Herma, 8, 1): „Lumea a fost creată pentru Biserică”).
Ignatie al Antiohiei este primul scriitor creştin care dă mărturie despre catolicitatea,
universalitatea Bisericii : Biserica este comuniunea tuturor celor botezaţi, a celor ce participă
la Euharistie, având în centru pe Episcop, cu cele cereşti, cu Dumnezeu. Prin Taine şi, mai ales
prin Euharistie, Biserica deşi are în succesiunea apostolică o liniaritate istorică, transcende
istoria şi face ca momentele temporalităţii istorice să fie epifania plenitudinii lui Hristos şi a
vieţii trinitare. Această conştiinţă eclesială, care exprimă faptul că energia divină irumpe în
creaţie, este redată şi de Sfântul Irineu care stabileşte o echivalenţă între Euharistie şi viaţa,
mărturia creştină; Euharistia confirmă credinţa noastră aşa cum credinţa noastră confirmă
Euharistia (Contre les Heresies, IV, 18,5). Clement Alexandrinul arată că „există un singur Tată
al Universului, un singur Logos al Universului şi, de asemenea, un singur Duh Sfânt, acelaşi
peste tot. Există de asemenea o singură Fecioară care s-a făcut mamă şi îmi place să o numesc
Biserică, (Pedagogul, I, IV, 42, 1). Sfântul Ciprian accentuează unitatea Bisericii care este
mărturisitoare a Treimii, pe de o parte, şi unitatea acesteia în Episcop, pe de altă parte. Părinţii
Bisericii au reliefat şi strânsa legătură dintre Hristos şi Biserică. Astfel, Sfinții Atanasie şi Chiril
ai Alexandriei dezvoltă o teologie a încorporării umanităţii în Trupul lui Hristos, iar Fer.
Augustin consideră Biserica ca un Hristos deplin, integral, Christus totus, caput et corpus, (In
Ioan. Evang 21, 8), ideee dezvoltată de episcopul Ioannis Zizioulas în cartea Fiinţa eclesială.
Lumea creştină s-a înţeles și s-a exprimat pe sine ca Biserică într-un sens monolitic.
Astfel, Europa era un spaţiu creştin compact. Nu există Biserici locale (la plural) decât în
măsura în care acestea sunt manifestarea într-un anumit loc a Bisericii celei una (la singular).
Biserica locală este o structură de unitate şi diversitate în acelaşi timp. De unitate, deoarece
păstrează componentele fundamentele ale identiății Bisericii universale: mărturisirea comună a
39
credinţei apostolice; succesiunea apostolică; celebrarea comună a Liturghiei euharistice,
propovăduirea comună a Evangheliei. De diversitate, deoarece Biserica locală asimilează în
identitatea ei elemente specifice naţiunii, culturii și limbii poporului respectiv. Biserica
universală se consultă şi se exprimă în mod conciliar, prin sinodul Bisericilor locale surori, care
nu sunt simple unităţi teritoriale ale comuniunii ortodoxe, ci manifestarea concretă a Bisericii
universale.
Biserica locală a fost şi este expusă multor interpretări unilaterale şi definiţii improprii.
Unii, care nu au experienţa unei Biserici locale definite, o reduc la aspectul ei teritorial,
geografic, printr-un fel de distribuire convenţională a spaţiului Bisericii universale. Alţii
insinuează faptul că organizarea Bisericilor Ortodoxe autonome și autocefale, în epoca
modernă, a fost dictată de interese naţionale, politice, mai ales că această organizare a coincis
cronologic cu constituirea Statelor națiunilor independente.
Sinodul de la Costantinopol din anul 1872 a condamnat filetismul, adică reclamarea
autocefaliei bisericeşti pe motive de politică naţionalistă. Unii atacă Biserica Ortodoxă
„naţională” în numele unor argumente ce par raţionale, spunând, de exemplu, că Bisericile
Ortodoxe, nemaifiind Biserici de Stat, nu mai pot vorbi în numele unei naţiuni. Alţii propun ca
în situaţia actuală a diasporei ortodoxe, singura cale de a pregăti apariţia unei Biserici locale ar
fi aceea de a crea dioceze teritoriale formate din grupuri eterogene din punct de vedere etnic.
Pentru a descrie Biserica locală în toate dimensiunile ei, trebuie să se ţină seama nu numai
de vechile canoane (de exemplu, Canonul 34 apostolic: canonul prevede ca episcopul local,
care se identifică cu „naţiunea” regiunii respective şi care are răspunderea limitată la eparhia
pentru care a fost hirotonit, să recunoască pe întâistătătorul provinciei, respectând în toate
colegialitatea episcopală, având ca model pentru aceasta comuniunea Sfintei Treimi), care au
aplicat, de fapt, principiile de eclesiologie ortodoxă în situaţia din acel timp. Trebuie să se ţină
seama şi de dezvoltarea aplicării acestor principii de-a lungul istoriei, în raport cu factorii care
au determinat viaţa unui popor sau grup ortodox. Această dezvoltare eclesiologică în tradiţia
canonică nu este închisă: ea se continuă şi astăzi. Fiecare Biserică ortodoxă locală are în
Sinaxarul ei, proprii ei sfinţi naţionali, a căror amintire îi este scumpă. Aceştia constituie
legătura indestructibilă dintre Biserica locală şi poporul respectiv, dar şi între Bisericile locale.
Ar fi o contradicție in rem să se spună că Sfinţii naţionali, ca mărturii exemplare ale unei
Biserici locale, ar duce la scindarea unităţii Ortodoxiei soborniceşti.
În istoria multor Biserici Ortodoxe locale există perioade când acestea nu au dispus de
un grup etnic puternic sau de un Stat naţional organizat. Cu toate acestea, un lucru este evident:
Biserica Ortodoxă a luat asupra ei durerea şi suferinţa unei naţiuni, aşa cum Apostolii au suferit
pentru Bisericile pe care le-au întemeiat. Biserica Ortodoxă a jucat rolul unei forţe creatoare şi
modelatoare în istoria popoarelor. Ea a îndeplinit acest apostolat nu ca putere politică, ci ca
instituţie pastorală. Chiar și în situaţia de „separare” de stat, Biserica Ortodoxă nu renunţă la
misiunea ei de a vorbi unei comunităţi naţionale, de a păstra identitatea de neam şi de cultură,
a poporului la care a fost trimisă. Desigur, ea îndeplineşte această misiune în numele
Evangheliei şi după criteriile Sfintei Tradiţii. Prin urmare, configuraţia istorică, naţională şi
culturală a Bisericii locale nu este nici accidentală, nici secundară. Integritatea acesteia este

40
dată de un ansamblu de elemente componente: teritoriu, limbă, cultură. Ţine de natura Bisericii
locale să-şi exprime credinţa, cultul şi etica ei, în forme autentice, proprii poporului respective.
Începând cu modernismul, cu epoca raţiunii absolutizante ce refuza credinţa religioasă,
sau cu ideologiile ateiste și cu scientismul technocrat, care au diminuat conştiinţa dependenţei
omului de Dumnezeu, asistăm la un proces de decreştinare, de secularizare ca refuz al credinței
în Dumnezeu. Paradoxal, lumea occidentală care a trimis misionari la necreştini pentru a-i
converti la Evanghelie, acesta fiind de fapt sensul clasic al misiunii, misiune externă, se vede
confruntată la ea acasă cu problema decreştinării, a relativizării adevărului revelat, absolut al
Evangheliei. Se pune astfel problema unei misiuni interne, pentru cei de acasă, pentru
reevanghelizarea sau reîncreştinarea lor, cu mărturia vizibilă pentru Hristos şi Biserica Sa,
actul mărturisitor într-o lume pluralistă şi religios şi chiar creştin, lucrare ce implică şi o
dimensiune socială, filantropică pentru cei defavorizaţi, marginalizaţi. Cu toate aceste
interpelări din partea modernismului, Biserica şi-a definit şi îşi defineşte permanent identitatea
ei în funcţie de Hristos, Viaţa şi Adevărul ei, în comuniunea Duhului Sfănt, a lui Dumnezeu
cel Sfânt şi veşnic. Conştiinţa Bisericii este cea exprimată de Hristos Domnul ei, cu puterea
Duhului ce o protejează, o întăreşte prin prezenţa dinamică a Treimii însăşi în structura ei
instituţional-harismatică, astfel că, în speranţă şi smerenie, teologul sau creştinul de astăzi
mărturiseşte în actul de credinţă că Biserica a existat, există şi va exista şi „nici porţile iadului
nu o vor birui” (Matei 18, 18).
În Biserica primară s-a manifestat plinătatea eclesială, care se va preciza în formule
teologice şi dogmatice în istoria creştină ulterioară, plinătate prin care trebuie să înţelegem
lucrarea lui Dumnezeu Însuşi în Trupul tainic al lui Hristos, în templul Duhului Sfânt, oriunde
s-a structurat instituţional, harismatic şi administrativ Biserica, creaţia cea nouă ce a început la
Cincizecime. Chiar dacă, aşa cum spune J. Meyendorf, nu a existat în teologia patristică şi
bizantină un tratat clasic de eclesiologie, Scriptura, Tradiţia, Tainele, cultul, canoanele
ilustrează şi conturează dimensiunea eclesială în complexitatea şi inefabilul ei, coextensiv
absolutului divin, ce se manifestă şi străluceşte în ea.

3.2. Participarea întregii Biserici la misiune; misiune la modul lui Hristos ;

caracterul personal, existențial, ascetic și filantropic al credinței și misiunii ceștine
ortodoxe
Biserica, în ansamblul ei, este chemată la misiune. Lucrarea misionară nu a fost
niciodată în istorie atributul unui grup de „specialiști”. În Bizanț, spre exemplu, la misiune au
luat parte episcopi, preoți, împărați, principese, diplomați, ofițeri, soldați, comercianți, marinari,
emigranți, călători, sclavi. Oameni din toate categoriile sociale, care au înțeles că Biserica este,
prin însăți natura ei, misionară și că renunțarea la misiune este, de fapt, o negare de sine.
Biserica nu poate fi ne-misionară, de aceea trimiterea misionară nu cunoaște excepții, chiar dacă
modurile de misiune sunt diferite și personalizate. Nu participă în același fel la misiune
credincioșii laici sau clericii, dar niciunul nu este exclus.
Modelul suprem de misiune este modelul lui Hristos. Arhiepiscopul Anastasios
Yannoulatos atrage însă atenția că mereu gândirea și experiența Bisericii Sobornicești insistă
asupra întregului. Iar maniera aceasta de abordare este valabilă și atunci când avem în vedere
41
misiunea inspirată de modelul Domnului. Prin urmare, este necesar să privim în ansamblu
lucrarea Mântuitorului și să nu ne oprim doar asupra unuia sau a altuia dintre momentele din
viața Sa. În urma unei asemenea perspective, se pot identifica cinci elemente definitorii ale
misiunii după modelul lui Hristos, pe care le propune Arhiepiscopul Yannoulatos.
1. Relație și raport triadologic. Hristos se află într-o neîncetată conlucrare cu Tatăl și cu
Duhul Sfânt. Fiul este trimisul Tatălui, a cărui voință o împlinește. Duhul Sfânt este cel care
pregătește venirea Lui Hristos, se află într-o permanentă relație cu El, iar Fiul îl trimite după
Înălțarea la cer pentru a permanentiza prezența Sa în lume. Fiul vorbește despre Tatăl și despre
Duhul Sfânt, iar acesta din urmă deschide inimile și luminează mințile pentru înțelegerea
cuvintelor Logosului întrupat. Duhul Sfânt este cel care ne recapitulează pe toți în Hristos, este
liantul întregii Biserici și izvorul lucrării misionare, după cuvântul Domnului: „Precum m-a
trimis pe mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. Și zicând aceasta a suflat asupra lor și le-a zis: Luați
Duh Sfânt!” (Ioan 20, 21-22).
Pentru Biserică, Hristos nu este doar „Iisus cel istoric”, ci Logosul veșnic, care s-a întrupat
și care rămâne veșnic prezent în Biserică prin Duhul Sfânt, „cel dintâi și cel de pe urmă,
începutul și sfârsitul” (Apocalipsa 22, 13). Misiunea după modelul lui Hristos, este, așadar, o
misiune în lumina Sfintei Treimi, conlucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Nu este o
acțiune izolată, independentă, egoistă, ci presupune în permanență relația cu Dumnezeu, cu
Biserica și întreaga comunitate creștină, implicând în felul acesta pe fiecare credincios botezat
și membru al preoției universale.
2. Angajarea întregului om. Fiul lui Dumnezeu prin întrupare își asumă întreaga natură
umană, devine om adevărat. Hristos se numește pe Sine „Fiul Omului”, noul Adam, cel care
recapitulează în Sine întreaga umanitate. Actul Întrupării a presupus contribuția umană. În
Simbolul de Credință mărturisim ca Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat „de la Duhul Sfânt și din
Fecioara Maria”. Răspunsul Fecioarei a fost decisiv: „Iată roaba Domnului, fie mie după
cuvântul tău” (Luca 1, 38). Din înțelegerea întrupării ca asumare totală a umanității, cu tot cu
materialitatea ei, cu refuzul oricăror derapaje dochetiste, decurge învățătura despre mântuire.
Hristos „nu este doar Mântuitor al sufletelor, ci al întregii realități umane, al întregii realități
umane, al întregii creații materiale și spirituale”.
Prin urmare, misiunea Bisericii este holistică, implică omul întreg, în contextul în care
acesta trăiește. Misiunea creștină înseamnă transformarea societății și a universului întreg,
pentru că lucrarea Bisericii are o dimensiune cosmică. Pentru împlinirea unei asemenea
perspective este nevoie de un dialog creator permanent cu întreaga cultura contemporană, cu
oamenii aflați în situații din cele mai tragice, cu științele (mai ales noile descoperiri din fizică
și biologie) și cu arta, care este un foarte bun barometru al stării în care se găsește lumea.
3. Noutatea radicală și veșnică: Iubirea. Creștinismul aduce cu sine o noutate radicală.
Hristos poruncește o nouă iubire: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum
Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34). Iubirea despre care
vorbește Domnul nu este un principiu abstract, ci este comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi.
„Tatăl este iubire, Fiul este iubire întrupată, Duhul este puterea inepuizabilă a iubirii. […]
Dumnezeu este iubire pentru că este Treime veșnică, comuniune a celor vii, egali, de persoane
concrete. Această comuniune de iubire o revelează Fiul în lume. În aceasta este nu numai
chemarea, ci și calea”, scrie Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos. Iubirea aceasta este strâns
legată de adevăr, libertate, dreptate, pace și bucurie și căutarea lor autentică este o lucrare a

42
harului lui Dumnezeu. În același timp iubirea este unită cu smerenia. Hristos alege să se
identifice cu cei flămânzi, goi, în temniță, cu cei aflați în suferință și, în general, cu marginalii.
„De vreme ce ați făcut acestor frați mai mici ai Mei, Mie mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Direcția
stabilită de Mântuitorul se regăsește în Biserică, Trupul Său mistic, în toate timpurile. Atenția
și interesul pentru toți este însăți tradiția profundă a Bisericii celei una. Dragostea despre care
vorbește Domnul nu este un concept abstract, de aceea „sfinții Bisericii nu au vorbit în mod
simplu despre săraci, ci, cu adevărat, le-au împărtășit viața. Au devenit de bunăvoie săraci, de
dragul lui Hristos, Cel sărăcit. Pentru a se identifica cu El”, după cum afirma același ierarh
misiolog, Anastasios Yannoulatos. Prin urmare, misiunea Bisericii are un foarte pronunțat
caracter filantropic.
4. Paradoxul smereniei și al jertfei de pe Cruce. Smerenia lui Fiului lui Dumnezeu
întrupat, chenoza sa, reprezintă un element definitoriu al lucrării Sale și modul prin care ni se
descoperă puterea iubirii Dumnezeului Treimic. Viața pământească a lui Hristos a fost o
ascensiune în smerenie, până la acceptarea morții pe Cruce. Prin jertfa Sa Domnul întrupat
strică lucrările diavolului (1 Ioan 3, 8) și îl răscumpără pe om.
Viața creștină presupune o permanentă asimilare a tainei Crucii, o neîncetată luptă
împotriva egoismului individual ori de grup. În smerenie se găsește puterea tainică a misiunii
creștine. Aceasta misiune este slujire care îmbină acceptarea necazurilor și a încercărilor cu
jertfa, durerea, nesiguranța, respingerea din pricina lui Hristos. Iar unul dintre cele mai mari
pericole ale misiunii creștine este de a ignora Crucea și de a propovădui un creștinism
confortabil, în care crucea este o simplă decorație. Când Crucea este asumată în misiune, atunci
aceasta din urmă capătă un caracter ascetic, de nevoință.
5. Toate în lumina Învierii și a speranței eshatologice. Porunca misiunii universale este
legată de Înviere. Abia după Înviere Domnul îi trimite pe ucenici în întreaga lume să
propovăduiască, să boteze și să învețe. Participarea la Învierea lui Hristos este, așadar, o
condiție a misiunii. Crucea și Învierea sunt nedespărțite. Fără de ele propovăduirea creștină
devine lipsită de putere, incapabilă să răspundă la întrebările ultime, mai ales cele care privesc
moartea și care, în cele din urmă sunt inevitabile. Iar răspunsul se găsește în taina cuvântului
lui Hristos, propovăduit de Biserică: „Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca orice vede pe Fiul
și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).
„Toți oamenii, de orice vârstă, săraci sau bogați, necunoscuți sau renumiți, necultivați sau
înțelepți, în profunzimea lor își doresc să prăznuiască Învierea și îndumnezeirea vieții. Aici își
atinge punctul culminant o misiune pe urmele lui Hristos”. Iar pentru că misiunea Bisericii vine
să răspundă întrebărilor ultime, adânci, ea are un caracter existențial.
În același timp misiunea are un caracter personal. Sunt două direcții în care poate fi
analizată această dimensiune personală. Pe de o parte înseamnă că fiecare este chemat să își
aducă propria contribuție personală la misiune, punând în lucrare darurile sale. Pe de altă parte,
caracterul personal se referă la destinatarii misiunii. Așa cum la nivel cultural există o adecvare
a mesajului Bisericii, care se folosește de un limbaj inteligibil pentru a putea fi receptat și a
ajunge la inimile oamenilor, la fel, trebuie procedat și la nivelul întâlnirilor personale. Modelul
este oferit chiar de Apostolul Pavel, care le scrie corintenilor: „tuturor toate m-am făcut, ca, în
orice chip, să mântuiesc pe unii” (1 Corinteni 9, 22).

43
 BIBLIOGRAFIE
BOBRINSKOY, Boris, Pr., Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2002.
BRIA Ion, Pr., (Ed.), Martyria, Mission, The Witness of the Ortodox Churches Today, World
Council of Churches, Geneva, 1980.
MIHOC, Vasile, Pr., Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni. Studiu introductiv,
traducere şi comentariu, Bucureşti, 1983.
SENIOR, Donald ȘI Carrol STHULMUELLER, The Biblical Foundations for Mission, Orbis Books,
Maryknoll, New-York, 1999.
VERZAN, Sabin, Pr., Sfântul Apostol Pavel, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.
VLAD, Sofron, Pr., „Principii misionare şi sociale în Epistolele Sfântului Apostol Pavel”, în
Studii Teologice, nr. 7-8/1955.
YANNOULATOS, Anastasie, Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice și omilii, trad. diac.
Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013.

44
Capitolul II: Temeiurile biblice şi teologice ale misiunii creştine

4. Fundamentarea biblică a misiunii creştine (I) (Pr. conf. dr. Cristian Sonea)

4.1. Dimensiunea misionară a Revelaţiei Vechiului Testament

Fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta
Scriptură, nu putem vorbi de misiune creştină. Misiunea Bisericii se întemeiază pe Revelaţie.
Conform descoperirii de Sine a lui Dumnezeu „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1,
1), indicaţii ale teologiei misionare se găsesc în Vechiul Testament. Psalmii conţin o teologie
misionară in nuce: „Al Domnului este pământul şi plinirea Lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc
într-însa” (Psalm 23, 1); „Tot pământul să Ţi se închine şi să-Ţi cânte, numelui Tău să-i cânte”
(Psalm 65, 4); „Pe Tine Te vor lăuda popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te vor lăuda”
(Psalm 66, 5). Pământul este al lui Dumnezeu şi El vrea ca al Lui să rămână şi lumea întreagă
să-I aducă lauda pentru care a fost creată. Dumnezeu poartă de grijă creaţiei Sale şi voieşte ca
toate popoarele într-un glas să-I înalţe cântarea de laudă a cosmosului întreg. Această laudă
răsună clar şi fără ambiguitate în Israel. Poporul Israel laudă pe Dumnezeu şi toate popoarele
sunt chemate să-L laude împreună cu poporul Său.
Dumnezeu face dreptate tuturor popoarelor şi îşi exercită judecata Sa, în Israel o face însă
în mod direct şi clar prin Legea Sa şi prin poruncile Sale. Toate popoarele sunt ale Lui, însă El
Se descoperă lui Avraam şi îşi exprimă clar poruncile Sale (Facere 12). Dumnezeu Se face
cunoscut şi îşi exprimă drepturile Sale pars pro toto, lui Avraam, poporului Său pentru toate
popoarele. Prezenţa lui Avraam în mijlocul altor popoare şi religii are un caracter de model.
Avraam este chemat de Dumnezeu, el îşi părăseşte ţara, însă exodul său nu-şi are sensul în sine
însuşi. Ţinta exodului este locuirea în prezenţa lui Dumnezeu, în comuniune cu El. În Canaan,
Avraam Îl invocă pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, dar el nu izgoneşte pe ceilalţi locuitori, ci
trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul acestora. El cunoaşte prin intermediul lor
regalitatea mesianică; aceasta va primi pentru poporul ales şi pentru popoare o semnificaţie
mesianică deosebită (Facere 14, 18-20; Psalm 109). Cunoaşterea pe care o primeşte Avraam
despre Dumnezeu este lărgită prin convieţuirea cu alte religii, însă tocmai prin aceasta, Avraam
rămâne el însuşi cu credinţa în Dumnezeu cel viu şi adevărat. Aşa se naşte poporul ales, în care
şi prin care Dumnezeu îşi face cunoscută şi experiabilă voinţa Sa mântuitoare pentru toate
popoarele.
Dumnezeu, Cel mărturisit în Vechiul Testament, este legat de istoria poporului Său, care
la fel ca toate celelalte popoare, este supus variaţiilor şi contingenţelor istorice. Acesta este
aspectul istoric al scrierilor vechitestamentare. Şi aceasta este raţiunea pentru care elementele
dialogului dintre Dumnezeu şi oameni se modifică în cursul acestei istorii. De exemplu, faptul
de a răspunde slujind lui Dumnezeu rămâne constant, în timp ce cultul suferă modificări.
Această contingenţă apare, de asemenea, şi în faptul că Dumnezeu care mântuieşte este
totdeauna şi Cel ce judecă, dar şi Cel Care mântuieşte şi judecă în interiorul unei istorii în care
acţiunea salvatoare şi judecătoare se modifică. Această coexistenţă a constantului şi a
variabilului înseamnă, pe de o parte, istoria dialogului dintre Dumnezeu şi poporul Său,

45
compusă din elemente permanente şi din elemente mişcătoare, are un caracter absolut unic, iar,
pe de altă parte, aceste elemente pot constitui o conexiune între religia lui Israel şi celelalte
religii. Astfel, Vechiul Testament exclude o separare strictă între istoric şi religios. Acţiunea lui
Dumnezeu este universală, ea cuprinde întreaga istorie a lumii, de la început până la sfârşit,
consemnată în „istoria” unui popor ales de Dumnezeu, ca germene a alegerii universale a tuturor
neamurilor.

4.1. Teologia misionară în scrierile evangheliștilor sinoptici

Noul Testament este un document fundamental pentru misiunea Bisericii în lume. Acesta
cuprinde abordări diverse ale aceleaşi teologii misionare, toate trebuie înţelese însă din
perspectiva Revelaţiei desăvârşite în Iisus Hristos şi a eficienției ei prin Duhul Sfânt în Biserică.
Comunităţile pentru care s-au scris Evangheliile erau comunităţi proaspăt constituite prin
eforturile misionare ale Bisericii. Există motive să credem că aceste comunităţi erau „mixte”,
formate atât din creştini proveniți dintre evrei, cât şi dintr-o majoritate covârşitoare de creştini
proveniţi dintre păgâni. Această convieţuire a provocat anumite probleme de adaptare. Este
foarte probabil faptul ca Evangheliile să fi fost destinate să dea aceloraşi comunităţi de creştini
perspective diferite asupra întrebărilor fundamentale ale existenţei: relaţia omului cu
Dumnezeu, cu semenii şi responsabilitatea creştină faţă de lume.
Din aceste motive, sfintele Evanghelii sunt literatură misionară în adevăratul sens al
cuvântului, nu un material de propagandă destinat încreştinării necredincioşilor. Sunt
documente misionare pentru Biserică menite să justifice, să reînnoiască şi să motiveze
revendicarea de către aceasta a moştenirii preoţiei lui Iisus Hristos, preoţie care depăşeşte orice
graniţă etnică, temporală şi spaţială.
În cele ce urmează, vom analiza temeiurile biblice ale misiunii creştine, abordând
cronologic evenimentele cu caracter misionar, în încercarea de a creiona o imagine coerentă,
din punct de vedere misionar, a lucrării Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. Din
acest motiv nu vom păstra ordinea canonică a scrierilor evanghelice, ci vom trata evenimentele
în succesiunea lor istorică.
4.1.1. Tipologia ucenicului lui Hristos (Marcu 1, 16-20), ca tipologie a misionarului
Chemarea primilor patru ucenici la apostolat are un caracter paradigmatic. Prin răspunsul
imediat la chemarea lui Iisus, ei devin model de încredere în chemarea lui Dumnezeu. Cu toate
că grupul celor doisprezece ocupă un loc cu totul special în lucrarea misionară a Bisericii,
răspunsul primilor apostoli Andrei şi Simon Petru este tipologic. Astfel, se poate vorbi de o
tipologie a ucenicului lui Hristos, care, la auzul chemării Lui, lăsând deoparte preocupările
cotidiene, îl urmează imediat (v. 18). Ioannis Karavidopoulos, după Teofilact şi alţi interpreţi,
care presupun o întâlnire anterioară a lui Simon şi Andrei cu Iisus, relatată de evanghelistul
Ioan (Ioan 1, 35-43), susţine posibilitatea ca decizia celor doi fraţi să fie stadiul final al unui
dialog desfăşurat pe parcursul mai multor etape, în urma cărora primii doi apostoli se hotărăsc
să-L urmeze pe Iisus în calitate de ucenici.
Dar chiar presupunând că a mai existat o întâlnire sau mai multe între Iisus şi primii doi
ucenici, aceasta nu explică hotărârea lor de a-L urma. Ei nu erau chemaţi doar să-l urmeze, ci

46
să fie ei înşişi, mai târziu, învăţători pentru alţii. Cum puteau nişte oameni simpli, fără educaţie
să înveţe pe alţii şi chiar să predice celor din alte neamuri?
Tradiţia patristică, interpretând acest text, insistă pe lucrarea lui Dumnezeu asupra celor
chemaţi la apostolat şi pe hotărârea lor fermă de a urma chemării lui Dumnezeu, chiar cu preţul
martiriului. Eusebiu de Cezarea ne spune că în momentul în care Mântuitorul i-a chemat pe
aceştia pentru a-i fi ucenici, le-a insuflat putere divină şi i-a umplut de curaj. Ca Dumnezeu
adevărat, El le-a transmis adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, făcând din ei mari săvârşitori de
minuni şi dându-le putere să aducă neamurile la Hristos. Origen vede în aceeaşi putere divină,
care a stat la baza misiunii ucenicilor lui Iisus, posibilitatea răspândirii creştinismului în lume.
În ciuda faptului că au fost persecutaţi, li s-au confiscat averile şi nu erau foarte numeroşi,
Evanghelia a fost vestită la „greci şi barbari, înţelepţi şi neînţelepţi”, care s-au convertit la
credinţa în Iisus Hristos. Tertulian şi Sfântul Vasile cel Mare insistă pe faptul că, după modelul
Apostolilor Iacob şi Ioan, de dragul Domnului, creştinii trebuie să fie capabili să lase în urmă
totul, profesie, copii, soţie.
Ieronim vorbeşte despre marea întâlnire cu Dumnezeu. Presupunând că nu a existat o
întrevedere prealabilă a primilor ucenici cu Mântuitorul, aceştia au trăit o întâlnire revelatoare.
Chipul divin al lui Iisus Hristos trebuie să-i fi transformat atât de mult, încât să-şi părăsească
tatăl după trup şi să-l urmeze pe Cel în care au văzut pe Tatăl după duh.
Unii exegeţi moderni susţin că cei chemaţi pentru a fi ucenicii Lui, dacă ar fi văzut în El
un simplu om, unul dintre cei asemenea lor, cu siguranţă hotărârea de a-l urma ar fi întârziat.
Dar ca urmare a faptului că ei nu îşi pun problema în acest fel, îl părăsesc pe tatăl lor şi-L
urmează pe Iisus Hristos. Această hotărâre imediată arată atracția puternică pe care le-o
transmite Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos celor ce-L ascultă.

4.1.2. Asumarea Crucii sau ucenicia misionară (Marcu 8, 34)

În a doua parte a Evangheliei după Sfântul Marcu (Marcu 8, 21-10, 52), tema slujirii
dătătoare de viaţă apare în mod evident legată de adevăratele calităţi ale ucenicului lui Hristos.
Întrebării cheie din Evanghelie: „Cine zic oamenii că sunt?” (Marcu 8, 27), Petru îi răspunde:
„Tu eşti Hristosul”(Marcu 8,29). În secţiunea următoare (Marcu 8, 31-33), se vădeşte faptul că
percepţia Sfântului Petru despre Mesia este greşită, aceasta pentru că nu include legătura
esenţială cu pătimirile Sale: „Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe
şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să
învieze. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească”
(Marcu 8, 31-32). Petru protestează împotriva faptului că Fiul Omului trebuie să pătimească.
Iisus Hristos respinge ferm atitudinea apostolului „Mergi, înapoia mea, satano! Că tu nu cugeţi
cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”(Marcu 8, 33). Apoi, Iisus cheamă la Sine
mulţimile pentru a fi împreună cu Apostolii: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu
ucenicii Săi, le-a zis:...” (Marcu 8, 34a). Îndemnul ce urmează este de importanță fundamentală
pentru cei care Îl ascultă. Este pentru toţi o problemă de viaţă şi de moarte; viaţa veşnică versus
moartea veşnică. De aceea, toţi trebuie să-l audă, nu doar cei doisprezece: „Oricine voieşte să
vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34b).
Din această chemare înțelegem că sunt necesare trei condiţii pentru a-L „urma pe Hristos”.
Prima este lepădarea de sine. Ucenicul lui Hristos trebuie să renunţe la sinele vechi, care aşa
47
cum este acum se află în afara renaşterii prin har. O persoană care neagă faptul că el însuşi este
măsura propriei sale existenţe, îşi dăruieşte viaţa lui Dumnezeu, Cel de care depinde viața și
mântuirea lui. În al doilea rând, el trebuie să-şi ia crucea. Imaginea de bază, în sens propriu,
este aceea a unui om condamnat, care este obligat să-şi ridice şi să-şi ducă propria cruce până
la locul execuţiei. Totuşi, ceea ce condamnatul face constrâns, ucenicul lui Hristos face de
bunăvoie. El acceptă în mod voluntar şi decisiv durerea, ruşinea şi persecuţia, datorită dragostei
sale pentru Hristos şi viaţa Lui. În sfârşit, el trebuie să înceapă să-L urmeze pe Iisus Hristos.
Aici a-l urma pe Învăţătorul, înseamnă a credere în El, a-i călca pe urme, a-i împlini poruncile
şi a trăi viaţa „îmbrăcaţi în omul cel nou” (Efeseni 4, 24), în Iisus Hristos.
Lepădarea de sine, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos nu trebuie înțelese însă în
succesiune cronologică, ca şi cum Domnul i-ar îndemna pe ascultătorii Săi să practice auto-
negarea pentru o vreme, apoi, după o anumită perioadă de timp să preia şi să ducă crucea, şi,
după ce au luat pe umeri această sarcină pentru o altă perioadă de timp, să-l urmeze pe Iisus.
Ordinea nu este una crono-logică, ci una teo-logică. De aceea cele trei aspecte ale vieții creștine
sunt concomitente. Împreună, cele trei indică adevărata convertire, urmată de sfinţirea vieţii.
Aceleaşi însuşiri ale adevăratului misionar apar şi în dialogul Mântuitorului cu tânărul
bogat: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer;
şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21). Asumarea crucii este însoţită de
răsplătirea celor care au purtat cu curaj crucea Lui: „Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni
care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine
şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit - acum, în vremea aceasta, de prigoniri - case şi fraţi şi
surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică. Şi mulţi dintre cei
dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi” (Marcu 10, 29-31).
Sfântul Evanghelist Marcu face astfel din asumarea crucii lui Hristos paradigma
adevăratei calităţi de ucenic. Asumarea crucii înseamnă martiriu, înseamnă a bea cu adevărat
paharul pe care Hristos L-a băut şi botezarea cu botezul cu care El S-a botezat (Marcu 10, 39),
pentru ca Evanghelia să se propovăduiască la toate neamurile.
Aşadar, după Marcu, Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite pe ucenicii pe care i-a mustrat
pentru necredinţa lor la predicarea Evangheliei. Aceştia sunt acum întăriţi în credinţă şi din
nişte oameni fricoşi şi plini de îndoială devin adevăraţi mărturisitori ai Lui. Mărturisirea lor a
fost totală, asumându-şi crucea lui Hristos până la moarte. Acest aspect al mărturisirii lor arată
că învierea lui Hristos, întâlnirea lor cu Hristos cel înviat şi înălţarea Sa cu trupul la cer a produs
în fiinţa ucenicilor o „mutaţie” internă. Fricoşii de dinainte sunt acum curajoşii mărturisitori,
cei ce au fost încredinţaţi cu adevărat de taina persoanei divino-umane a lui Hristos. Dacă
convingerea lor nu era totală, nu L-ar fi putut mărturisi pe Hristos cu prețul vieții lor.

4.1.3.Marea poruncă misionară (Matei 28, 18-20)

Acest mandat misionar arată structura dinamică a întregii Evanghelii. Textul se deschide
cu imaginea celor unsprezece Apostoli care merg în Galileea la locul unde le-a poruncit lor
Iisus (Matei 28, 16). Acesta este un vârf de munte, loc al descoperirilor în Evanghelia de la
Matei (cap. 5- 7). Pe Muntele Fericirilor Hristos S-a descoperit ca Cel care i-a învăţat având
putere (Matei 7,29). Această imagine este reluată de Evanghelist în finalul scrierii sale într-o
imagine mult mai complexă, de pe acelaşi munte. Acum Iisus Hristos Se descoperă ca având
48
toată puterea în cer și pe pământ (Matei 28, 20). Acest munte îşi găseşte astfel asocierea
tipologică cu Muntele Sinai, de unde Moise a primit legea lui Dumnezeu, dar şi cu Muntele
Moab unde a murit Moise, înainte de a conduce poporul ales în pământul făgăduinţei. Arătarea
plină de slavă a lui Iisus Hristos face ca toate ezitările ucenicilor să fie înlăturate şi trezeşte în
aceştia veneraţia: „Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră” (Matei 28,17). În acelaşi
timp, mărturisirea lui Iisus Hristos despre Sine: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”
(Matei 28, 18) aminteşte despre Fiul Omului din profeția lui Daniel: „Şi Lui I s-a dat stăpânirea,
slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui”(Daniel 7, 14) şi
subliniază trimiterea în lume a Fiului pe care se fundamentează misiunea universală a Bisericii.
Dacă înţelegem Muntele din această pericopă ca paralelă la muntele unde a murit Moise,
forţa mesajului evanghelic se revelează prin următoarele coordonate: dacă Moise a murit pe
acel munte, Hristos Mesia cel Înviat le promite ucenicilor că va fi mereu cu ei (Matei 28, 20).
Prin aceasta Hristos împlineşte promisiunea făcută lui Iosua la intrarea în pământul făgăduinţei,
iar dacă Moise a poruncit evreilor să omoare toate neamurile (Deuteronom 11, 23, Iosua 23, 4;
24, 18), Hristos porunceşte Apostolilor să facă ucenici din toate neamurile.
Verbul mergând, „a merge, a umbla, a se duce” (πορεύομαι), pune misiunea ucenicilor
în continuitatea primei trimiteri la propovăduire „către oile pierdute ale casei lui Israel”, pentru
proclamarea Evangheliei împărăţiei cerurilor (Matei 10, 6-7). Verbele la participiu, „mergând”
(πορευόμενοι) din Matei 10, 7 şi (πορευθέντες) din Matei 28, 19, subliniază călătoria
misionară ca un mijloc de îndeplinire a rolului de vestitor.
Astfel, în trimiterea finală trei termeni subliniază esența misiunii creștine: faceți ucenici,
botezați și învățați (πορευθέντες οὖν μαθητεύσατε πάντα τὰ ἔθνη, βαπτίζοντες, .
διδάσκοντες = mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i [...] învăţându-i“, Matei
28, 19-20).
Referitor la primul termen, observăm că tema uceniciei este centrală în Evanghelia după
Matei şi în concepţia mateiană despre Biserică şi misiune. Verbul μαθητεύω este tradus în
ediţiile occidentale ale Sfintei Scripturi cu a face ucenici sau a face învăţăcei. Tranzitv, verbul
μαθητεύω înseamnă „a învăţa pe altul”. În această variantă este întâlnit în traducerile sinodale
ale Sfintei Scripturi. Verbul μαθητεύω, întrebuințat la modul imperativ ,,faceți ucenici”
(μαθητεύσατε), este considerat a fi termenul central al „trimiterii finale” şi chiar esența acestei
trimiteri. Celelalte două verbe „botezându-le” (βαπτίζοντες) și „învăţându-le” (διδάσκοντες
πορευθέντες αὐτοὺς) sunt subordonate primului termen, ele descriu forma ce trebuie să o ia
această „facere de ucenici”. A face ucenici sau învăţăcei înseamnă, pentru Evanghelistul Matei
iniţierea în „viaţa în Hristos” şi realizarea legăturii dintre comunitatea ucenicilor lui Iisus,
constituită prin misiune, şi cea a ucenicilor din timpul Evanghelistului Matei. Cu alte cuvinte,
cei ce au fost ucenicii lui Iisus Hristos istoric şi s-au împărtăşit de viaţa în Hristos trebuie să
facă pe cei dintre neamuri ucenici sau învăţăcei, care experiază aceeași taină a persoanei lui
Iisus Hristos. În concluzie, pentru Evanghelistul Matei nu există o discontinuitate între
istoricitatea Mântuitorului şi timpul Bisericii. Relaţia trecută dintre Învăţătorul şi primii Săi
ucenici este transformată într-o realitate ce depăşeşte limitele istoriei şi se poate experia în
prezent.

49
 Al doilea termen, care face referire la esenţa misiunii creştine, este a boteza (βαπτίζω).
În Evanghelia după Matei întâlnim pentru prima dată formula baptismală trinitară. Cu toate că
unii cercetători au încercat să conteste autenticitatea acestei formule ca un adaos post-apostolic,
s-a demonstrat, atât prin repere interne cât şi externe, că formula baptismală trinitară este
autentic mateiană. Contestatarii acestei formule aduc ca argument citarea scurtă a lui Eusebiu
de Cezareea din Historia Ecclesiae III, 5.2, dar fără a lua în considerare faptul că acest autor
citează în alte locuri întreaga formulă baptismală trinitară. Astfel, validitatea Botezului stă în
strânsă legătură cu această formulă baptismală trinitară, așa cum vor arăta mai târziu Didahia,
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Irineu şi alţii.
Evanghelistul Matei pune Botezul înaintea poruncii de a învăţa, cu toate că practica
misionară, în perioada catehumenatului, presupunea învăţarea şi apoi botezarea. El relatează
misionarilor forma originară de modus operandi: mai întâi botezarea convertiţilor şi apoi
învăţarea lor. Succesiunea botezând şi învăţând nu este o eroare doctrinară, ci este în mod
conştient utilizată de Evanghelistul Matei. Prin Botez, oamenii sunt chemaţi să devină ucenici
ai lui Hristos. Botezul nu este doar un act uman sau o decizie pur umană, ci o împărtăşire de
har pe care oamenii o primesc în dar. Prin această Sfântă Taină, cel care este botezat ia parte la
întreaga plinătate a promisiunilor divine şi primeşte iertare de păcate. Chiar dacă iertarea
păcatelor – idee centrală în Evanghelia după Matei – nu este pomenită în trimiterea finală,
aceasta este inclusă în mod evident în formula baptismală. Botezul are şi o dimensiune
eclesiologică. În perspectivă misionară, prin Taina Botezului se constituie comunitatea creştină
sau Biserica. Acest accent eclesial este în acord cu întregul demers al Evangheliei după Matei.
Al treilea termen care subliniază esenţa misiunii este a învăţa (διδάσκω). În timp ce
Marcu foloseşte a propovădui (κηρύσσω ) şi a învăţa (διδάσκω) ca sinonime, Matei face
distincţie, în mod constant, între cei doi termeni. La Matei a predica sau a propovădui se referă
întotdeauna la un mesaj adresat celor din afară, cei doi termeni sunt utilizaţi în mod frecvent
împreună cu Evanghelia Împărăţiei. Expresia a propovădui Evanghelia (Împărăţiei) este uneori
utilizată cu o referinţă specifică la o viitoare misiune printre neamuri (Matei 24, 14; 26, 13; 10,
7). Iisus Hristos nu predică/propovăduieşte niciodată Apostolilor, El îi învaţă. Evanghelistul
Matei renunţă la această terminologie, evident misionară, în trimiterea finală deoarece pentru
el a învăţa nu presupune în principal o activitate intelectuală. Învăţătura lui Iisus este un apel
la voinţa ascultătorilor, este o chemare la o decizie concretă de a-l urma pe Hristos şi de a
împlini voia lui Dumnezeu. Aşadar, ceea ce trebuie să-i înveţe Apostolii pe noii discipoli, pe
noii misionari, după Matei 28, 19, este să împlinească voia lui Dumnezeu, aşa cum a fost ea
revelată prin întreaga activitate a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin această învăţătură se
păstrează legătura dintre Iisus Hristos istoric şi Iisus Hristos înviat şi înălţat cu trupul la cer,
Care este prin Duhul Sfânt alături de ucenici până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20). Cei
care sunt botezaţi de Apostoli şi primesc învăţătura Îl primesc pe Hristos însuşi, chiar dacă nu
sunt contemporani cu El. Relația lor nu este cu o putere impersonală, ci cu Hristos, Viaţa însăşi.
Acesta este conţinutul învăţăturii. A fi învăţat este o calitate esențială a celui ce devine ucenic
şi trimis al lui Hristos în lume.

50
4.1.4. Programul misionar apostolic în scrierile Sfântului Evanghelist Luca
În scrierile Sfântului Luca, ideea de a fi călăuzit în misiune de Duhul Sfânt este centrală
și este aplicată atât activităţii misionare a Apostolilor, cât și activității misionare a tuturor
ucenicilor. În momentul în care vor fi ,,îmbrăcaţi” cu putere de sus (Luca 24, 49) ei vor deveni
martorii lui Iisus în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului (Faptele
Apostolilor 1, 8).
La sfârşitul secolului al XX-lea, în literatura misionară de specialitate au fost identificate
trei etape misionare în scrierile lucanice, corespunzând destinaţiilor misionare menţionate de
Iisus în (Luca 24, 49; Faptele Apostolilor 1, 8): Iudeea – Samaria - marginile pământului. În
literatura teologică recentă, Stephen B. Beavans şi Roger P. Schroeder vorbesc despre un număr
de şapte etape ale lucrării misionare, menționate în Faptele Apostolilor: înainte de Cincizecime
(cap.1), Cincizecimea (cap. 2-5), Arhidiaconul Ştefan (cap. 6-7), Samaria şi famenul etiopian
(cap. 8), Cornelius şi casa sa (cap.10,1-11,18), Antiohia și misiunea la neamuri (cap. 12-28).
Acestea urmăresc același program misionar trasat de Iisus Hristos înviat, Iudeea – Samaria -
marginile pământului. În continuare vom urma împărțirea în șapte etape, expusă în cartea
Faptele Așpostolilor, întrucât aceasta permite o mai bună sesizare a lucrării proniatoare a
Sfântului Duh în misiunea primilor ucenici.
1. Prima etapă este aceea a aşteptării venirii imediate a Duhului Sfânt. În debutul
Faptelor Apostolilor îi găsim pe cei unsprezece Apostoli ascultându-L pe Iisus înviat care le
vorbea despre împărăția lui Dumnezeu şi le spune să aştepte în Ierusalim venirea Duhului Sfânt
(1, 5). Cei unsprezece se întreabă dacă nu cumva împărăția lui Dumnezeu va fi inaugurată „în
acest timp” (1, 6), odată cu venirea Duhului Sfânt. Iisus răspunde că nu este a lor să ştie
momentul venirii împărăţiei, dar ei vor primi putere când va veni Sfântul Duh şi vor fi martori
ai Lui „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (1, 8).
2. A doua etapă este aceea a Pogorârii Duhului Sfânt (2, 17 ş.u.). În ziua Cincizecimii
comunitatea a trăit împlinirea eshatologică, dar în mod diferit de ceea ce a aşteptat. Inaugurarea
veacului mesianic nu s-a realizat prin cea de a doua venirea lui Iisus, ci prin coborârea Duhului
Sfânt care se revarsă peste Apostoli şi prin aceasta se întemeiază Biserica creștină, ca anticipare
în istorie a Împărăției viitoare a lui Dumnezeu, împlinindu-se astfel cuvintele proorocului Ioil
(Ioil 3, 1), rostite de Apostolul Petru în prima sa predică misionară de după Cincizecime (2, 21-
17).
Sfântul Petru arată că „zilele de pe urmă” au venit. În aceste zile, când profeţiile se
împlinesc, Dumnezeu dăruieşte binecuvântarea Sa celor care se pocăiesc. Aceste zile sunt
semnul inaugurării veacului mesianic în care Dumnezeu îşi revarsă Duhul asupra oamenilor
Săi.
Relatarea evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt arată diversitatea celor care au ascultat
predica Apostolului Petru: „Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea
şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de
lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi”(2, 9-11). Cincizecimea este
adesea considerată un eveniment în care se inversează blestemul de la Turnul Babel (Facere
11, 1-9). De asemenea, se crede că citarea din Ioil 3, 1 a Apostolului Petru şi afirmația că „vouă
este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul
Dumnezeul nostru” (2, 39) semnalează în fapt inaugurarea misiunii la toate neamurile. Dar, în
51
timp ce evenimentul coborârii Sfântului Duh este cu siguranță actul mîntuitor prin care se
întemeiază Biserica creștină, textul (2, 5-11) îi are încă în vedere pe iudei.
Din punct de vedere misionar, se observă însă intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu
prin Duhul Sfânt, care lucrează pedagogic şi se adresează neamurilor prin iudei. Putem vorbi
despre o pregătire a terenului pentru primirea cuvântului Evangheliei. Din această perspectivă,
misiunea creştină este în esenţă lucrarea lui Dumnezeu, a Cărui prezenţă în istorie este în acelaşi
timp supra-firească şi firească. Evenimentul Pogorârii Sfântului Duh este o intervenţie
extraordinară a lui Dumnezeu în istoria omenirii, la fel ca Întruparea, Crucea, Învierea şi
Înălţarea. Dar modul în care Duhul Sfânt lucrează mântuirea noastră este atât de firesc încât nu
violentează şi nu suprimă personalitatea omului, evoluţia firească a comunităţii creştine şi
libertatea celor ce primesc Evanghelia lui Hristos.
3. A treia etapă este martiriul Sfântului Ştefan. Acum se evidențiază că Duhul Sfânt nu
doar iniţiază misiunea, ci îi şi învaţă pe misionari cum trebuie să lucreze. Misionarii nu
acţionează conform propriei lor voinţe, ei aşteaptă poruncă de sus, întrucât Sfântul Duh îi
conduce. În timpul cuvântării şi martiriului său, Sfântul arhidiacon Ştefan era plin de Duh Sfânt
(7, 55). Momentele din istoria poporului evreu la care el face referire, deşi nu indică mișcarea
comunității spre neamuri, pregătesc cititorul pentru îndepărtarea de discursul tradițional iudaic.
Cuvântarea Arhidiaconului Ştefan este un indiciu că viitorul comunității creştine nu se
mai află în iudaism. El face referire la patru perioade cruciale din istoria Israelului, reprezentate
de patru (sau cinci) personalități: Avraam (7, 2-8), Iosif (7, 9-18), Moise (7, 19-44) şi
David/Solomon (7, 45 - 50). Firul care leagă aceste patru perioade în discursul Arhidiaconului
Ştefan este faptul că în nici unul dintre ele prezența lui Dumnezeu nu a fost limitată doar la
Ierusalim. Concluzia (7, 51-53) este că Israelul s-a opus în mod constant lui Dumnezeu în
diferite chipuri, chiar prin uciderea trimişilor Lui, inclusiv a celui mai recent, Iisus „cel Drept”
(7, 52). Prin Arhidiaconul Ștefan, Duhul Sfânt mărturiseşte adevărul esenţial al predicii
apostolice: moartea lui Hristos, prin evrei, și învierea Lui prin puterea lui Dumnezeu-Tatăl, un
adevăr care dezvăluie o incompatibilitate fundamentală între Iudaism, care pare destinat să se
întoarcă în el însuși, și noua credință în Iisus Hristos, care constituie un pas înainte în credinţa
într-un Dumnezeu care cheamă mereu omenirea mai presus de ea însăşi.
Cu martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, episodul „Ierusalim” se încheie. Ucenicii se
împrăştie pe întreg teritoriul Palestinei, iar cuvântul Evangheliei se răspândeşte în mod
surprinzător. Comunitatea creştină începe de acum să înţeleagă lucrarea misionară universală
la care Dumnezeu a chemat-o.
4. A patra etapă este marcată de convorbirea diaconului Filip cu famenul etiopian. După
dezlănţuirea prigoanei împotriva creştinilor în Ierusalim, aceştia s-au răspândit în toată
Palestina şi în împrejurimi. „Dar care se împrăştiaseră treceau din loc în loc binevestind
cuvântul. Iar Filip, coborându-se într-o cetate a Samariei, le propovăduia pe Hristos” (8, 4-5).
După moartea Sfântului Ştefan evreii creştini s-au îndreptat spre samarineni, aducându-le, la
fel ca Învăţătorul, mesajul Evangheliei. Unul dintre aceşti evrei creştini era Filip, diaconul
numit şi „evanghelistul” sau „binevestitorul” (21, 8).
În timp ce Apostolii rămân în Ierusalim, diaconul Filip pleacă la propovăduire, în urma
unei inițiative divine: „un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre
miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza” (8, 26). Duhul Sfânt este cel care îi
52
spune să se apropie de carul slujitorului etiopian (8, 29), cu care poartă un dialog decisiv. Textul
proorocului Isaia (53, 7) pe care îl citea eunucul, este tâlcuit de diaconul Filip în lumina Învierii
lui Hristos. Mielul junghiat este Iisus, pe Care l-au adus la moarte mai marii iudeilor şi Care
apoi a înviat. La fel ca Arhidiaconul Ştefan şi asemenea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, Filip
transmite famenului esenţa Evangheliei: Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a murit şi a înviat.
În această etapă, Duhul Sfânt conduce comunitatea creștină dincolo de granițele sale.
Convertirea famenului nu reprezintă încă o deschidere oficială către neamuri, ci mai degrabă
către cei care au fost până acum marginalizați. În conformitate cu Deuteronom 23, 1, famenii
nu puteau să intre în comunitatea Domnului, dar textul din Isaia 56, 3: „Dispreţuit era şi cel din
urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi
faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă”, pe care-l lectura eunucul, prezintă perspectiva anulării
interdicției din Deuteronom, întrucât de acum atât străinii, cât şi eunucii sunt primiți ca membri
de drept ai poporului lui Dumnezeu. Când au ajuns la apă, famenul a întreabat dacă îl împiedică
ceva să fie botezat. Nici starea lui fizică, nici faptul că era păgân nu au fost impedimente pentru
convertirea lui. Credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este singura condiţie pentru a
primi Botezul (8, 37-38).
5. Etapa a cincea este aceea a convertirii sutaşului Corneliu (cap.10). Momentul decisiv
al deschiderii misiunii creştine către neamuri este botezarea sutaşului Corneliu şi a casei sale.
Relatarea biblică îl prezintă pe Corneliu ca om cucernic şi temător de Dumnezeu (10, 2), care,
în urma unei vedenii şi a unui dialog cu îngerul Domnului, trimite doi bărbaţi la Sfântul Apostol
Petru pentru a veni în casa sa. Sfântul Apostol Petru, într-un moment de extaz, are vedenia
pânzei legate în patru colţuri în care se aflau toate animalele pământului, atât cele curate cât şi
cele considerate necurate din care i se poruncește să mănânce, apoi este trimis la casa sutaşului
Corneliu (10, 2-22).
Intrarea Apostolului Petru, un evreu, în casa sutaşului era contrară preceptelor iudaice.
Însă Apostolul înţelege că prin vedenia animalelor curate şi necurate i s-a descoperit că nici un
om nu mai poate fi numit spurcat (10, 28). De aceea, predica Apostolului Petru se adresează
păgânilor din casa lui Corneliu la fel ca iudeilor. Evanghelia este vestită şi neamurilor, întrucât
şi acestea au primit Duhul lui Dumnezeu (10, 34-48).
Întors la Ierusalim, Apostolul Petru arată că Sfântul Duh, care s-a revărsat peste păgâni
ca la o a doua Cincizecime (11, 15), i-a poruncit să meargă în casa lui Corneliu (11, 12). În
aceste condiţii comunitatea ierusalimiteană a aprobat decizia Apostolului Petru: „Auzind
acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu
pocăinţa spre viaţă” (11, 15).
Acum a avut loc o altă evoluție importantă în conștiința comunității creştine, care
înţelege că are o misiune specială şi la neamuri. Episodul convertirii lui Corneliu este un progres
real. Convertirea famenului etiopian a fost un „eveniment privat și izolat”, o excepție de la
regula generală. Convertirea lui Corneliu, publică și confirmată de conducerea din Ierusalim,
este semnificativă şi reprezintă începutul convertirii păgânilor la Hristos, moment special în
iconomia misionară a Duhului Sfânt de a aduce la Evanghelie „toate neamurile”.
6. A şasea etapă este întemeierea Bisericii din Antiohia (11, 19-26). Şi „cei ce se
împrăştiaseră în urma necazului întâmplat pe timpul lui Ştefan au trecut până-n Fenicia şi în
Cipru şi-n Antiohia. Şi mâna Domnului era cu ei şi mare era numărul celor ce au crezut şi s-au
53
întors la Domnul” (11, 19-21). Aceştia au întemeiat Biserica în Antiohia, unde credincioşii s-
au numit pentru prima dată creştini (11, 26).
Trei evenimente caracterizează acest moment misionar. Primul este acela că Iisus a fost
vestit neamurilor în termenii pe care acestea le-ar putea înțelege mai bine. Astfel, Iisus este
prezentat ca fiind Domnul Iisus. „Domnul - κύριoς” este titlul dat de păgâni divinităților. Pentru
prima dată mesajul Evangheliei a fost prezentat în termeni care trec dincolo de terminologia
iudaică. Înlocuirea unui termen era, probabil, un mic indiciu al unui program mai larg, a ceea
ce am numi astăzi inculturare, şi un semn că ucenicii au văzut în Iisus pe Mântuitorul lumii,
care a depăşit mult graniţele iudaismului, având o lucrare universală.
Al doilea eveniment este acela că, în momentul în care comunitatea din Ierusalim a auzit
despre ceea ce se întâmplă în Antiohia, a trimis un reprezentant de încredere, pe Barnaba, pentru
a investiga situația, care, la fel ca ceilalți evangheliști din Antiohia, era el însuși un elenist din
Cipru (4, 36). Despre Barnaba (fiul mângâierii) ni se spune că „era bărbat bun şi plin de Duhul
Sfânt” (11, 24). Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să
rămână în Domnul cu inimă statornică. Calităţile de conducător ale lui Barnaba, propria sa
integritate şi sfințenie au fost esenţiale, iar comunitatea a înflorit și a crescut.
În al treilea rând, în Antiohia, comunitatea creștină are conștiința de a fi „Biserică”,
formată din cei ce se numesc „creştini”, după cum se afirmă în versetul 26: „...la Antiohia [...]
au stat [...] un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia
oară, ucenicii s-au numit creştini”.
Cercetătorii textelor lucanice insistă asupra faptului că numele „creştini” este un indiciu
al unei comunităţi care crede în Iisus Hristos şi este percepută ca o organizație independentă de
comunitatea iudaică, dar care o include şi pe aceasta. Comunitatea ucenicilor devine cunoscută
ca „Biserică” (Ὲκκλησία), începând chiar cu relatarea prigoanei dezlănțuită de Saul (8, 1): „Şi
s-a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim”, şi va fi numită Biserică
până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor. Sintagma „Biserica din Ierusalim” exprimă ideea
includerii în această nouă realitate existenţială atât a poporului lui Israel, cât a tuturor
neamurilor. Ekklesia este un termen semnificativ, deoarece este folosit în sens religios şi este
derivat din greaca Septuagintei, care îi desemna pe izraeliții din perioada peregrinării prin pustie
şi care formau adunări religioase şi cultice (Deuteronom 23, 2; Judecători 20, 2; cf. Faptele
Apostolilor 7, 38). Din punct de vedere etimologic, numele de ekklesia subliniază aspectul
„chemării” celor care vor să aparţină comunităţii creştine. Prin răspunsul la chemarea adresată
de Mântuitorul Hristos, ucenicii au devenit poporul lui Dumnezeu, Israelul reconstituit, chemat
să-şi asume o nouă condiţie pe care să o împărtăşească cu toţi oamenii, continuând
propovăduirea cuvântului Domnului de la Ierusalim până la marginile pământului. Deşi Sfântul
Luca nu vorbeşte precum Sfântul Pavel în termenii de „Biserica – trupul lui Hristos”, totuşi
pentru el Biserica este realitatea care s-a născut şi există din şi prin puterea Duhului Sfânt,
Biserica pentru el este comunitatea călăuzită de puterea Duhului Sfânt, iar comuniunea
interpersonală dintre membrii ei se întemeiază pe împărtăşirea cu trupul lui Hristos euharistic
şi pe rugăciunea neîncetată.
Numele de „creştini” pe care-l primesc credincioşii în Antiohia este un semn al
caracterului universal al mântuirii în Hristos. Pentru un privitor din afară, noua credinţă putea

54
părea o manifestare a unei secte mesianice care se desprinsese din iudaism. Denumirile
anterioare ca cele de „galileeni” sau „nazarineni” (24, 5), care făceau referire la un grup de evrei
ce urmau învăţătura lui Iisus din Nazaret sau a Galileanului, confirmă această supoziţie. Însă
numele de „creştini” dat în Antiohia celor ce cred în Hristos exprima un adevăr fundamental
diferit. Membrii adunării credincioşilor au un nume distinct, iar comunitatea în sine numită
„Biserică” semnalează realizarea unei comunităţi diferite de cea care gravita în jurul sinagogii.
Deschiderea acesteia este universală şi în ea Duhul Sfânt adună „toate neamurile pământului”.
7. Cel de a-l şaptelea stagiu al lucrării misionare din Faptele Apostolilor îl constituie
activitatea misionară a lui Barnaba şi a Sfântului Apostol Pavel şi hotărârea luată de sinodul
din Ierusalim de a primi la creştinism pe cei de alte neamuri, fără să fie circumcişi. La sinodul
din Ierusalim, Sfântul Apostol Iacob arată că „Dumnezeu ia dintre neamuri un popor pentru
numele Său (15, 14). Folosind cuvântul grecesc popor (λαός), care aproape întotdeauna traduce
ebraicul 'am, termenul folosit pentru a desemna identitatea lui Israel ca popor ales al lui
Dumnezeu, Apostolul Iacob a declarat prin aceasta că cei convertiți la creștinism, netăiați
împrejur, neamurile, sunt de acum şi ele parte a „poporului ales”.
Odată cu trimiterea lui Barnaba şi a Sfântului Pavel (13, 1) la propovăduire, începe o
nouă perioadă în istoria creștinismului primar. Nu numai că este poarta deschisă spre lucrarea
misionară „până la marginile lumii”, dar după etapele din Faptele Apostolilor, 2-9 şi „momentul
de cotitură” (convertirea sutaşului Corneliu) din cap. 10, misiunea este plasată în mâinile celei
de-a „doua generaţii”.
Prezenţa Duhului lui Dumnezeu în această perioadă este decisivă. Hotărârea sinodului
din Ierusalim este o decizie luată sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt (15, 8, 28). De asemenea,
Sfântul Duh este acela care alege în Antiohia pe Barnaba şi pe Saul (13, 2) pentru o misiune
specială şi tot El îi trimite să împlinească această misiune (13, 4). Duhul Sfânt îl opreşte pe
Apostolul Pavel să nu meragă la propovăduire în Asia (16, 6) şi prin viziunea bărbatului
macedonean îl călăuzeşte spre Europa (16, 9).
La botezarea ucenicilor lui Ioan Botezătorul în Efes de către Sfântul Pavel, peste
ucenicii care primiseră botezul lui Ioan Se coboară Sfântul Duh şi încep a vorbi în limbi şi a
profeţi (19, 6-7). Coborârea Sfântului Duh peste ucenici în Efes poate fi comparată cu ceea ce
au experiat Apostolii în Ierusalim (2, 11) şi păgânii din casa sutașului din Cezareea (10, 44-46).
Faptul acessta ne arată că extinderea Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt în Ierusalim, Samaria
şi Cezareea este o prima etapă a lucrării misionare în rândul evreilor, samarinenilor şi a altor
neamuri. O a doua etapă constă în evanghelizarea celor care au o cunoaştere a lui Hristos
incompletă şi care acum primesc adevărul integral al Evangheliei. Dacă în prima etapă, lucrarea
Duhului Sfânt are caracter extensiv, în cea de-a doua are unul intensiv.

5. Fundamentarea biblică a misiunii creștine (II) (Pr. conf. dr. Cristian Sonea, Pr.
prof. dr. Gheorghe Petraru)
5.1. Teologia misionară în scrierile ioaneice
5.1.1. Trimitera Fiului și a ucenicilor Lui la misiune în conformitate cu Evanghelia
după Ioan
Misiunea Sfinţilor Apostoli şi a comunităţii creştine se fundamentează pe misiunea lui
Iisus Hristos. Textul misionar din Ioan 20,21 exprimă aceasta printr-o formulă scurtă, „Precum
55
M-a trimis pe Mine Tatăl aşa vă trimit şi Eu pe voi”. Formula apare şi în punctul culminant al
rugăciunii lui Iisus Hristos din a capitolul 17: „Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am
pe ei în lume” (Ioan 17,18). De fapt, întreaga atmosferă a acestei rugăciuni este încărcată de
conştientizarea misiunii iminente a Apostolilor, iar apoi a comunităţii apostolice. O altă
afirmare a legăturii dintre trimiterea Fiului şi trimiterea la misiune a Sfinţilor Apostoli apare şi
în Ioan 13, 20: „Adevărat, adevărat vă spun: Cel ce primeşte pe cel pe care Eu îl voi trimite, pe
Mine Mă primeşte; iar cel ce Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.
La finalul convorbirii Sale cu femeia samarineancă, Iisus arată, de asemenea, legătura
dintre misiunea Sa şi cea a ucenicilor Săi. Aici El spune: „mâncarea Mea este să fac voia Celui
ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui”(Ioan 4, 34), iar apoi atenţia se îndreaptă
imediat spre misiunea Apostolilor cărora le spune: „v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi
muncit...” (Ioan 4, 38; cf. 4, 35-38). În felul acesta, ucenicii devin parte şi părtaşi la lucrarea
misionară a Mântuitorului Iisus Hristos în lume.
Prologul anticipează ceea ce alte texte din Evanghelie enunţă, Cuvântul vine în creaţie, în
„lume”, pentru a fi „viaţă” (Ioan 1, 4) şi „lumină” (Ioan 1, 4-5) pentru omenire, pentru a da
oamenilor puterea de a deveni „fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), pentru a-L face cunoscut pe
Dumnezeu Cel nevăzut (Ioan 1, 18): „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16-17).
Acest text se distinge în Evanghelie prin exprimarea curajoasă şi pozitivă a misiunii lui Hristos.
Nu este un text izolat în Evanghelie şi nici nu este incompatibil cu viziunea completă a Sfântului
Ioan.
O perspectivă similară a misiunii Fiului se găseşte la Ioan 6, 39-40: „Şi aceasta este voia
Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei
în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să
aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Mărturisirea preoţiei lui Iisus, aşa
numita Carte a Semnelor, se încheie într-o notă asemănătoare: „Iar Iisus a strigat şi a zis, Cel
ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine
vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine
să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec;
căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 44-47). Aceste texte sunt
decisive pentru înţelegerea modului în care Fiul „este trimis”.
Îndreptarea fundamentală a Evangheliei înspre „lume” are un accent prin excelență
pozitiv. Această atitudine pozitivă trebuie raportată la alte utilizări, evident negative, ale
termenului „lume” la sfântul evanghelist Ioan. Aprecieri negative de acest gen sunt foarte
prezente în Evanghelie. Lumea „Îl urăşte” pe Iisus, şi „îi urăşte” pe Apostoli (Ioan 14, 18-19).
Lumea se bucură în timp ce comunitatea se întristează (Ioan 16,20). Comunitatea este în lume,
dar nu trebuie să îi aparţină, precum Iisus Hristos, care nu este „din lume” (Ioan 17, 14-16). În
spatele răului din lume stă ascuns Satana însuşi care este „Stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14,
30). Ucenicii au fost chemaţi prin Iisus, Cuvântul Tatălui, şi au fost scoşi din lume, spune Iisus,
adăugând imediat, „după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Această scoatere din
lume nu o vom putea înţelege, decât raportând-o la explicaţia lui Iisus, amintită mai sus, „după
cum nici Eu nu sunt din lume”. Era evident că El era atunci în lume, dar nu era din lume, ci de

56
la Tatăl, aşadar, putem înţelege că şi Apostolii, primiseră prin El înfierea şi deveniseră şi ei „de
la Tatăl”, fiind trimişi de Fiul.
Acestea şi alte formulări despre lume nu contrazic şi nici nu anulează atitudinea pozitivă
a misiunii pe care o vedem la Evanghelistul Ioan. De fapt, exprimările negative din text sunt o
consecinţă a contextului misiunii din Evanghelia a patra. Prologul serveşte din nou ca
anticipaţie a ceea dezvăluie conţinutul Evangheliei. Deși lumea este creată de Logos şi prin
Logos, este posibil ca ea să nu primească Cuvântul (Ioan 1, 10-11). Oamenii sunt liberi să
primescă sau să respingă Cuvântul; ei pot fi deschişi luminii sau pot prefera să rămână în
întuneric (cf. Ioan 3, 19-20). Nici exprimările pozitive, nici cele negative despre lume nu se iau
în sens metafizic, Evanghelistul nu reflectă asupra greutăţii sau decăderii inerente a ordinii
create. El vorbește mai degrabă existenţial. Din perspectivă divină, lumea este un obiect al
iubirii, Fiul nu este trimis să judece lumea, ci să o mântuiască. Dar din punct de vedere uman,
această iniţiativă vitală a lui Dumnezeu poate fi acceptată sau respinsă. Actul de acceptare sau
de respingere, de credinţă sau necredinţă este cel care determină caracterizările pozitive şi
negative ale „lumii” la Ioan.
De aceea, putem spune că înţelegerea de tip negativ a lumii este o consecinţă a misiunii
experimentate de comunitate. Comunitatea ioanită a ştiut că însăşi misiunea lui Hristos a avut
rezultate amestecate; unii oameni au văzut în El viaţa, alţii L-au respins, chiar L-au omorât.
Cum caracteristica esenţială şi sintetică a lui „a nu fi din lume” este sfinţenia şi unitatea
cu Dumnezeu, adică armonia desăvârşită, care „în lume” este sub semnul dualităţii, Iisus
adaugă: „precum Eu sunt sfânt, şi ei să fie sfinţi şi precum Eu şi Tatăl suntem una, şi ei să fie
una” (Ioan 10, 30). Mai departe, Iisus accentuează necesitatea unității ucenicilor cu Dumnezeu
și întreolaltă pentru reușita misiunii lor în lume: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru
Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una... precum Noi una suntem; Eu întru ei, şi
Tu întru Mine, ca ei să fie în chip desăvârşit una, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că
i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 21-23).
Aşadar Mântuitorul îi trimite pe Apostoli în lume în calitate de exponenţi ai acestei
sfinţenii şi unităţi. Întâi îi reintegrează în această unitate şi apoi îi trimite în lume. Iisus Hristos
ţine să accentueze că misiunea lor este aceeaşi cu a Sa. Îi trimite aşa cum a fost şi El trimis. Ei
au slava pe care a primit-o şi El, şi sunt iubiţi cu iubirea cu care a fost iubit El. Misiunea lor
provine din misiunea Sa, şi de la El, aşa cum a Sa vine de la Tatăl care L-a trimis. Astfel,
misiunea lor are un caracter ontologic, asemenea misiunii Sale. Realitatea ontologică în care
sunt înrădăcinaţi şi pe care sunt trimişi s-o realizeze în lume este aceea a unităţii, a comuniunii
care nu se poate concepe în diviziune, care nu se poate înfăptui integral în diviziune.

5.2. Repere ale teologiei misionare în epistolele Sfântului Apostol Pavel

5.2.1. Caracterul dinamic al misiunii creștine în lumina revelației Învierii
Una dintre cele mai iortante metode de misiune care se desprinde din scrierile pauline
este predicarea Evangheliei lui Hristos Cel răstignit şi înviat. În epistolele Sfântului Apostol
Pavel, termenul Evanghelie (εὐανγγέλιον) îndeplineşte o funcție dublă, pe de o parte, se referă
la conţinutul mesajului misionar paulin, iar pe de alta şi la activitatea misionară de răspândire
a acestui mesaj. În Epistola către Galateni găsim precizată sursa acestei Evanghelii şi implicit
a misiunii creştine. Sfântul Apostol Pavel le spune galatenilor că Evanghelia este primită prin
57
descoperirea lui Iisus Hristos (Galateni 1, 12), ceea ce arată că Hristos este sursa misiunii și, în
acelaşi timp, Cel care îndeplineşte misiunea, misionarul fiind cel prin care se înfăptuiește
aceasta.
Astfel, pe de o parte, identificarea Evangheliei cu Hristos însuşi duce la responsabilizarea
misionarului. În epistola către Romani 1, 16, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu mă ruşinez
de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu (θεοὓ) spre mântuirea (εἰς
σωτηρία) a tot celui care crede”. Pe de altă parte, însă, propovăduirea evanghelică duce și la
responsabilizarea celor care primesc Evanghelia, întrucât aceasta este spre mântuire. În acest
context, genitivul θεοὓ (lui Dumnezeu) indică sursa sau izvorul puterii propovăduirii
evanghelice, iar prepoziţia εἰς (spre) arată rezultatul primirii Evangheliei şi a propovăduirii,
adică mântuirea. Propovăduirea Evangheliei nu este astfel simpla relatare a unor evenimente
din viaţa lui Iisus, ci este puterea care duce pe toţi cei care cred la mântuire sau îndumnezeire.
Acest dinamism al Evangheliei ca putere a lui Dumnezeu, care vine prin misiune trebuie trăit
în dimensiunea lui anastasică, a lui Hristos cel Răstignit şi Înviat. Mântuirea lumii, sensul
ontologic şi existenţial al omului este dat în Hristos. Hristos vine în sufletul fiecăruia în chip
nevăzut, dar real, ca fiecare să trăiască prin El şi în El, așa încât Hristos devine centrul vieții
spirituale a omului: „purtând în trup mersul spre moarte al lui Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se
arate în trupul vostru” (2 Corinteni 4, 10).

5.2.2. Zidirea Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Efeseni 4), imperativ misionar
Activitatea misionară paulină nu s-a rezumat doar la propovăduirea cuvântului lui Hristos,
ci concomitent cu aceasta, Sfântul Pavel a întemeiat comunităţi noi şi Biserici. În structura
gândirii pauline misiunea este strâns legată de conceptul de Biserică (Ὲκκλησία), deoarece
această identitate este continuarea şi promotorul misiunii divine a lui Hristos. Termenul ekklisia
este înţeles în teologia paulină sub două aspecte. Primul aspect desemnează întreaga comunitate
de credincioşi care au urmat lui Hristos, fără limită de timp şi de spaţiu, în sensul de universal,
iar al doilea aspect se referă la manifestarea locală a Bisericii privită în universalitatea ei
„Biserica din Laodiceea” (Coloseni 4,16), „Biserica din Corint” (1 Corinteni 1, 2), „Biserica
Tesalonicenilor” (1Tesaloniceni 1, 1), „Biserica din casa (lui Filimon)” (Filimon 2). Pe lângă
termenul ekklisia, discursul paulin mai foloseşte şi alte expresii pentru a desemna comunitatea
credincioşilor, precum sfinţi (agioi) (1 Corinteni 6, 2; 1 Corinteni 15, 16; 2 Corinteni 13, 2;
Filipeni 4, 22; Coloseni 3, 12; Evrei 3, 1) sau cei aleși (evklektoi,) (Coloseni 3, 12; 1 Timotei 5,
21; 2 Timotei 2, 10), dar alte imagini cu valoare metaforică, tocmai pentru a descrie natura și
viața Bisericii.
Una dintre cele mai realiste numiri a Bisericii este cea de „trup al lui Hristos”. Aceasta
este una dintre cele mai profunde şi creative expresii pauline și nu trebuie înţeleasă în nici un
caz în mod simbolic sau analogic, ci ca o realitate concretă. Biserica este trupul lui Hristos în
urma unirii ei organice cu El. Prin aceasta, viaţa lui Hristos devine viaţa Bisericii şi a membrilor
ei şi determină viaţa lor.
Printr-o comparaţie foarte sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc, Sfântul
Apostol Pavel arată că toţi membrii Bisericii au un rol şi o misiune specifică în Biserică. În
epistola către Efeseni 4, 11-12, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Şi el a dat pe unii apostoli,
58
pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea (πρὸς τὸν
καταρτισμὸν) sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea (εἰς οἰκοδομὴν) trupului lui Hristos.”
Sfântul Αpostol Pavel, prin precizarea menirii celor pe care Hristos i-a ales, nu sugerează
divizarea Bisericii, ci, dimpotrivă, membrii comunităţii sunt consideraţi un singur trup și arată
că aceste meniri sau slujiri au în vedere lucrarea misionară în Biserică. Slujirile îndeplinesc în
Biserică trei direcţii: desăvârşirea, diaconia şi zidirea Trupului. Substantivul τὸ καταρτισμός
(desăvârșirea) este privit de către cercetători în termeni misionari, de pregătire şi instruire a
credincioşilor spre desăvârşire. Folosirea prepoziţiei πρὸς (spre) arată scopul misiunii şi a
slujirilor în Biserică, spre deosebire de prepoziţia εἰς (la) care arată mijlocul prin care se ajunge
la desăvârşirea sfinţilor.
De asemenea, termenul diaconia (slujire) este corelat în gândirea paulină cu funcţiile
pastorale, catehetice, şi de predicare a Evangheliei (2 Corinteni 3, 6-8; 4,1; 5,18; Romani 11,
13; Coloseni 4, 17).
Cât priveşte termenul οἰκοδομὴν (zidirea), acesta poate fi înţeles sub două aspecte,
primul, în sens fizic, ca adăugare a membrilor noi la Trupul lui Hristos, iar al doilea în sens
catehetic, ca instruire şi pregătire a credincioşilor. Realitatea zidirii Bisericii lui Hristos este
strâns legată de creşterea Bisericii: „Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un
locaş sfânt în Domnul” (Efeseni 2, 21); „Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin
toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din
mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4, 12-16). Această creştere vine de la Hristos în
Trupul Său, înlăturându-se, astfel, orice concepţie individualistă sau independentă de dobândire
a desăvârşirii.
Dacă sursa termenului oivkodomh.n (zidirea) din Efeseni 2, 20-22 este luată din 1 Corinteni
3, 9 şi este înţeleasă în termenii comunităţii, sursa termenului οἰκοδομὴν (zidirea) din Efeseni
4, 12-16: „Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” are
fundament în 1 Corinteni 14, 1-19 unde credincioşii îşi folosesc harismele pentru zidirea
celorlalţi. Dacă procesul de zidire este descris în versetul 12, rezultatul şi finalitatea se
descoperă în versetul următor: „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului
lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (13)”.
Modul de zidire a Trupului lui Hristos se realizează, după Epistola 1 către Corinteni prin
diferitele harisme sau daruri duhovniceşti ale întregii comunităţi. Astfel, participarea tuturor
creştinilor la zidirea Trupului lui Hristos devine un imperativ al misiunii pauline.

5.2.3. Strategia misionară a Sf. Apostol Pavel

Strategia misionară a apostolului constă în implantarea Bisericii în marile centre ale limii
vremii sale ca de acolo Mireasa lui Hristos să radieze strălucirea şi frumuseţea sa în toate zările,
integrând cât mai mulţi oameni pentru a face din ei, Trupul lui Hristos. Biserica lui Hristos este
una pentru că unul este Capul ei, una este Revelaţia lui Dumnezeu exprimată de teologia
Bisericii ca învăţătura cea dreaptă şi mântuitoare, unul este Botezul, una este Euharistia, Cina
tainică a unirii cu Hristos prin Trupul şi Sângele Său (Efeseni 4,4-6; 1Corinteni 10,16-17);
Galateni 1,6-12). De aceea, o exigenţă esenţială a misiunii creştine este cea a păstrării unităţii

59
Bisericii, pentru că Hristos este unul şi, logic şi ontologic, unul este şi Trupul Său alcătuit din
toţi cei care cred şi îl mărtusisesc ca Dumnezeu (1Corinteni 12, 4-31; 3, 4-11).
Cunoscut ca misionarul prin excelenţă, un geniu misionar al tuturor timpurilor, Sfântul
Pavel, cel mai mare din câţi s-au pus vreodată în slujba Bisericii, sugerează anumite principii
misionare, aplicabile în contexte istorice din cele mai diverse, inclusiv cel de astăzi :
1. Dorinţa sa este de a fi în cât mai multe locuri, de a întemeia cât mai multe comunităţi,
mai ales în inima marilor metropole pentru ca Evanghelia să fie auzită de personalităţi politice,
culturale, care atrase de adevărul dumnezeiesc să se convertească la Hristos, să devină membri
ai Bisericii. Eventualul eşec nu-l descurajează, dar suferă interior, deoarece unii ca aceştia
refzând pe Dumnezeu se refuză pe ei înşişi, nu se cunosc cu adevărat pe ei înşişi.
2. Sfântul Pavel, deşi aducea un mesaj tulburător în lumea religioasă a vremii sale,
inimaginabil pentru cei mai mulţi, incredibil, avea capacitatea şi inteligenţa de a lega noua
învăţătură de alte credinţe religioase din terenul de misiune, într-un proces de incipientă
inculturaţie. Credinţele vechi nu erau negate frontal, ci li se arătau limitele, neîmpliniea.
Relevant în acest sens este dialogul cu filosofii greci din Areopagul Atenei care, în buna
cuviinţă de a glorifica toate divinităţile posibile şi din dorinţa sinceră de a nu rămâne datori
cumva vreuneia, conştienţi de limita cunoaşterii umane, au înălţat o statuie şi „Dumnezeului
necunoscut” pe care Sfântul Pavel îl identifică cu Hristos cel înviat. De fapt, Acesta este şi
unicul Dumnezeu la care voia Sfântul Pavel să-i convertească pe toţi închinătorii la false
divinităţi. Acesta este un principiu valabil permanent, cu atât mai mult în context ecumenic,
când fiecare este fidel propriei credinţe, eventuale convertiri la drepta credinţă de exemplu
trebuind făcute fără triumfalism, ci cu smerenie şi cu durerea separării creştine. Referinţele la
cultura vremii din Faptele Apostolilor 17,28 : „În El trăim, ne mişcăm şi suntem” (din
Epimenide, contemporan cu Solon, aprox. 640-560 î.Hr) și „Căci al Lui neam suntem” (din
Aratus din Cilicia, sec.IV î.Hr. şi stoicul Cleantes, 263-232) sunt un model pentru referinţe
teologice la cultura locală în care poate fi exprimat adevărul Evangheliei în sinteze creatoare
atractive pentru sensibilitatea elitelor culturale. Cultura locală este un vehicol lingvistic prin
care este necesar a fi contextualizat adevărul univesal al Evangheliei, prin adaptare la specificul
local, cu fidelitate totală faţă de Hristos şi Biserica Sa.
3. Efortul şi străduinţa de a predica Evanghelia cu sinceritate, cu devotament şi
disponibilitate integrală pentru adevărul lui Hristos, pentru ca oamenii să fie eliberaţi de păcat,
de rău, caracterizează misionarismul paulin: „Îndemnul nostru venea nu din rătăcire, nici din
gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci după cum am fost socotiţi vrednici de Dumnezeu ca
să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu
care ne încearcă inimile. Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după cum ştiţi,
nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor. Nici nu am căutat mărire de la
oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca Apostoli ai lui Hristos.
Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa cum o doică îngrijeşte pe fiii săi” (1Tesaloniceni,
2, 3-7). Sinceritatea a fost puntea de aur pe care a întins-o Apostolul peste abisul neîncrederii
pe care l-au deschis în suflete propovăduitorii atâtor doctrine false, propovăduitori care
urmăreau adesea numai recoltarea de aplauze ieftine şi interese personale. Principul este tot aşa
de valabil astăzi, în contextul post-ideologic, dar confuz, tulbure, secularizat în parte, când

60
asistăm la emergenţa unei pseudo-religiozităţi de natură ocultă, neognostică ce se insinuează
rafinat în conştiinţe slabe, la oameni fără discernământ spiritual.
4. Sfântul Pavel a fost un adevărat părinte, iubitor, plin de grijă, de solicitudine, al
membrilor comunităţilor înfiinţate prin misiunea sa şi născuţi „prin Evanghelie în Iisus Hristos”
(1Corinteni 4, 15). Sentimentul cald, iubirea spirituală cea mai pură faţă de păstoriţii săi este
exprimată de dorinţa sa intensă ca toţi fiii săi după har să ajungă „la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii
lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Comportamentul său faţă de fiii săi duhovniceşti ţine perfect seama de diferenţele de
vârstă, sociale, ceea ce denotă un profil psihologic deosebit al apostolului: „Pe cel bătrân să nu-
l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi; pe femeile bătrâne îndeamnă-
le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia” (1Timotei 5, 1-2). Ucenicii săi
erau adevăraţii săi copii „pe care el i-a născut în Hristos şi pe care trebuia să-i readucă la el ca
printr-o nouă naştere. Apostolul compară în repetate rânduri rolul său, faţă de cei pe care i-a
convertit la Hristos, cu rolul unei mame (1Tesaloniceni 2,7) sau al unui tată (1Tesaloniceni
2,11), căci el i-a născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Celebrul imn al iubirii (1Corinteni 13)
exprimă cel mai elocvent această iubire ce îşi are originea în adâncul fiinţial, tainic al iubirii
divine și înălţimea spirituală la care s-a ridicat apostolul prin asceza personală ce a tras asupra
sa plinătatea darurilor divine şi viziunea slavei cereşti supraluminoase (2Corinteni 12,2-4).
Aparentele incosecvenţe în lucrarea sa misionară, în relaţiile sale cu ceilalţi se explică prin
această iubire neţărmurită, articulată la iubirea infinită a Celui răstignit pentru oameni, din
dorinţa sinceră de aduce pe toţi la Hristos: „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să
mântuiesc pe unii” (1Corinteni 9,22). O consecinţă a acestei relaţii părinteşti cu cei convertiţi
ai săi a fost corespondenţa sa cu aceștia, epistolele trimise comunităţilor înfiinţate de el. Aceste
epistole au devenit cărţi canonice ale Noului Testament, normative pentru învăţătura, morala și
disciplina Bisericii.
5. Această adaptabilitate şi disponibilitate a apostolului pentru o largă diversitate de
convertiţi, fiecare cu mentalitatea sa, ancorată în culturi şi tradiţii dintre cele mai diverse, este
dovada, argumentul incontestabil şi grăitor de la sine despre principiul universalităţii
Evangheliei. Evanghelia este pentru toate popoarele lumii. Conştiinţa misionară a apostolului
dă mărturie despre datoria sa de a predica Evanghelia tuturor oamenilor, pretutindeni în lume.
Datorită calităţilor sale intelectuale, morale, caracterului său puternic, penetrant, lui i-au fost
încredinţate popoarele spre a fi evanghelizate de către Dumnezeu Însuşi, Biserica
binecuvântând această lucrare a sa. Acest adevăr este exprimat chiar de către apostolul însuşi:
„Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru predicarea Evangheliei lui
Dumnezeu… prin care am primit har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea
credinţei toate neamurile” (Romani 1,1-5; 15,18; 16, 26; Coloseni 1, 23; 2Timotei 4, 17).
6. Un alt principiu misionar paulin vizează moralitatea, viaţa morală a creştinilor prin care
ei dau mărturie despre îndreptarea în Hristos și locuirea Sfântului Duh în ființa lor înnoită prin
har, în lumea căzută pradă păcatului şi prin aceasta diavolului, forţă personală activă şi eficientă
ce luptă evident împotriva lui Dumnezeu şi a a omului, antrenându-l în întuneric existenţial.
Cine săvârşeşte păcatul răstigneşte a doua oară pe Hristos care a murit pentru păcatele
oamenilor. Ceea ce este caracteristic în privinţa moralităţii la Sfântului Pavel, ceea ce reflectă
61
mentalitatea ebraică şi principiul paralelismului specific acesteia, este concepţia apropiată
pariului pascalian, că împlinind poruncile evanghelice omul este înălţat în sfera spirituală a
Împărăţiei lui Dumnezeu, interioară sieşi şi eshatologică totodată. Însuşi trupul omului este
„templu al Sfântului Duh” (1Corinteni 6,19), iar păcatele care ofensau în modul cel mai profund
şi sensibil rigorismul moral al apostolului excludeau şi lipseau pe om de vocaţia sa ontologică
de fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor cu sfinţii al Împărăţiei lui Dumnezeu: „Nu ştiţi, oare, că
nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici
închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici
beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” ( 1Corinteni
6,9-10). Îndemnurile pauline sunt tot atât de actuale astăzi, când destui dintre cei care au primit
harul Botezului, „se vor depărta de de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi
la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetele lor”
(1Timotei 4,1-2; 2Timotei 3,1-7).
7. Din experienţa sa misionară de o anvergură impresionantă, în situaţii dintre cele mai
diverse, favorabile uneori, dar de cele mai multe ori nefericite, Sfțntul Pavel judecă actele
umane prin ochii şi cu inima lui Hristos însuşi, avertizând pe slujitorul lui Hristos, pe cel ce
predică Evanghelia, de refuzul categoric al unor structuri osificate, încremenite în păcat,
luptătoare împotriva Duhului Sfânt, pradă înlănţuirii duhurilor răutăţii. Îndemnul său este
pentru „lupta cea bună a credinţei” (1Timotei 6,12) spre cucerirea, dobândirea vieţii veşnice,
ţelul final şi neclintit, chiar în furtunile cele mai dezlănţuite din viaţa misionară, pastorală a
celui ce călăuzeşte sufletele oamenilor pe calea cea îngustă şi plină de încercări a Împărăţiei. În
toate suferinţele, umilinţele, încercările, primejdiile, chiar de moarte, omul lui Hristos, misionar
şi păstor al Bisericii Sale, este îndemnat la statornicie şi răbdare, la smerenie, „cu ochii aţintiţi
asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit
crucea” (Evrei 12,2). Misiunea este calea Crucii, a jertfei pentru Hristos şi Biserica Sa, Cruce
care poate fi în orice context istoric, cultural, social, politic, pentru unii „nebunie, iar pentru
noi, cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1,18).
În ceea ce priveşte situaţia materială, existenţa cotidiană cu exigenţele ei, apostolul
propune ca aceia care propovăduiesc Evanghelia „să trăiască din Evanghelie” (1Corinteni 9,
14), modest, smerit, cu bună cuviinţă, pentru că „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”
(1Timotei 6,10). Misionarul, slujitor al Noului Testament (2Corinteni 3,6), este îndemnat să
conştientizeze permanent faptul că el este ceea ce este prin puterea lui Hristos, că slujirea sa
este pecetea iubirii lui Hristos a Cărui putere se desăvârşeşte în slăbiciune (2Corinteni 12,9), în
vasele de lut slabe ale oamenilor în care arde flacăra iubirii nestinse pentru Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:
ALLEN, Roland, Missionary methods; St. Paul's or ours?, Editor Wm. B. Eerdmans
Publishing, 1962.
BEAVANS, Stephen B.; SCHROEDER, Roger P., Constants in context: a theology of mission for
today, Orbis Books, New York, 2004
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise Teologice, Presa
Universitară Clujeană (PUC), 2004.
62
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, PUC, 2002.
BOSCH, David J., Transforming mission: paradigm shifts in theology of mission, Orbis Books,
1991.
BRIA, Ion, Pr., Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982.
BRIA, Ion, Pr., Go forth in peace: Orthodox perspectives on mission, World Council of
Churches, 1986.
DICKSON, William P., Critical and Exegetical Handbook to the Epistles to the Corinthians,
Editor READ BOOKS, 2008.
GUTHRIE, Stan, Missions in the third millennium: 21 key trends for the 21st century, Biblica,
2000.
HAHN, Ferdinand, Mission in the New Testament, Translated by Frank Clarke from German,
SCM Press LTD, London, 1965
KÖSTENBERGER, Andreas J., The missions of Jesus and the disciples according to the Fourth
Gospel: with implications for the Fourth Gospel's purpose and the mission of the
contemporary church, Wm. B. Eerdmans Publishing, 1998.
SENIOR, Donald; STUHLMUELLER, Carroll, The Biblical foundations for mission, Orbis Books,
1983.
SONEA, Cristian, Apostolat și responsabilitate, PUC, 2015

63
6. Temeiurile teologice ale misiunii creştine: trinitar, hristologic, pnevmatologic şi
eclesiologic (Pr. prof. dr. Valer Bel)

6.1. Sfânta Treime şi misiunea

Misiunea creştină îşi are temeiul adânc şi punctul de plecare în însăşi comuniunea
veşnică de viaţă şi iubire a Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt,
şi prin Acesta, către întreaga lume. Astfel, misiunea este „participare” la trimiterea Fiului (Ioan
20, 21-23) şi a Duhului Sfânt (Ioan14, 26) în lume, Care revelează viaţa de comuniune a Sfintei
Treimi pentru a ne face părtaşi la ea. Misiunea creştină sau misiunea Bisericii se întemeiază, de
aceea, pe însăşi trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt în lume, voită şi iniţiată de Tatăl, şi pe
porunca explicită a lui Hristos cel înviat, dată Apostolilor Săi, de a propovădui Evanghelia, de
a chema la pocăinţă şi de a boteza în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 18-19).
Trimiterea Apostolilor de către Hristos se întemeiază în faptul că Hristos însuşi este
trimis de către Tatăl în lume : „Aşa cum Tatăl M-a trmis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe
voi” (Ioan 20, 21). Semnificaţia acestor cuvinte ale Mântuitorului Hristos pentru teologia
misiunii este unanim recunoscută, însă teologia trinitară implicată în ele reclamă înţelegerea
misiunii creştine în contextul acesteia, căci revelarea lui Dumnezeu în Treime constituie esenţa
Evangheliei şi evidenţiază specificul credinţei creştine în Dumnezeu. Credinţa în Sfânta Treime
delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte învăţături şi concepţii, în sensul că
numai o astfel de Dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de viaţă şi iubire
cu noi în veşnicie. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime evidenţiază faptul că Dumnezeu este în
Sine însuşi o viaţă de comuniune şi iubire şi că prin lucrarea Sa în lume atrage omenirea, şi
creaţia în general, în această comuniune de viaţă adevărată cu Sine. Mântuirea şi îndumnezeirea,
ca ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu este decât extinderea
relaţiilor afectuoase dintre Persoanele Sfintei Treimi la creaturile conştiente. De aceea, Treimea
Se revelează, în mod esenţial, în lucrarea mântuitoare şi de aceea Sfânta Treime este baza
mântuirii. Numai existând un Dumnezeu întreit în Persoane, Una dintre Persoanele
dumnezeieşti,- şi anume Cea care Se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta ca Tată şi poate
rămâne în această relaţie de Fiu şi ca om -, Se întrupează, punând pe toţi fraţii Săi întru
umanitate în relaţie de fii faţă de Tatăl ceresc, sau pe Tatăl Său în relaţie de Părinte cu toţi
oamenii. Prin Fiul întrupat intrăm în comuniunea filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm
Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii. Revelarea Sfintei Treimi, prilejuită de întruparea şi
activitatea pe pământ a Fiului şi trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, este atragerea
noastră prin har, sau prin Duhul Sfânt în relaţia filială a Fiului cu Tatăl. Actele de revelare ale
Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniunea
de viaţă şi iubire cu Persoanele Sfintei Treimi.
Implicaţiile teologiei trinitare pentru înţelegerea misiunii creştine sunt foarte
importante. Din această perspectivă, misiunea Bisericii îşi are temeiul adânc şi punctul de
plecare în însăşi comuniunea Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt
şi, prin Acesta, către întreaga lume, deci în universalitatea mântuirii în Hristos. Iar misiunea
Bisericii nu are ca scop prioritar propagarea sau transmiterea unor convingeri intelectuale sau

64
comandamente morale, ci de a transmite viaţa de comuniune care este în Dumnezeu, sau de a
atrage oamenii în comuniunea de viaţă şi iubire cu Sfânta Treime: ,,Şi viaţa s-a arătat şi noi am
văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat, ceea
ce am văzut şi ceea ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să aveţi părtăşie cu
noi; iar părtăşia noastră din parte-ne, este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1Ioan 1, 2-3).
Dumnezeu este viaţa: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). El este viaţa nu numai în
fiinţa în Sine a Sfintei Treimi, ci şi în lucrarea Sa „în afară”, iconomică, comună Sfintei Treimi.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat Se identifică cu „Calea, Adevărul şi Viaţa ” (Ioan 14,
6). ,,Că precum Tatăl are viaţă întru Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă întru Sine (Ioan 5,
26) şi ,,precum Tatăl îi învie pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce El
voieşte’’ (Ioan 5, 21), iar Duhul Sfânt „este Cel ce dă viaţă” (Ioan 6, 63), de viaţă Făcătorul,
Care din Tatăl purcede.
Prin căderea în păcat, omul - asupra căruia Dumnezeu însuşi a suflat duh de viaţă,
făcându-l existenţă vie (Facere 2, 7), „după chipul Său” (Facere 1, 27) - s-a îndepărtat de
Dumnezeu, izvorul vieţii, rupând comuniunea cu El, comuniune pentru care a fost creat şi în
care urma să-şi găsească împlinirea, desăvârşirea și viața veșnic fericită. Un nou proces s-a
declanşat prin păcatul lui Adam: mersul omului şi al lumii spre distrugere şi spre moarte:
„Sufletul care păcătuieşte va muri” (Iezechil 18, 20). Actul neascultării protopărinţilor a
introdus fiinţa umană într-un proces al autodistrugerii şi al morţii, într-un vârtej al existenţei şi
non-existenţei.
Dumnezeu vrea însă să inverseze acest proces care duce la nimicirea creaţiei. Profeţii
Vechiului Testament subliniază cu mare insistenţă hotărârea cu care Dumnezeu urmăreşte ca
omul să-şi recapete viaţa. „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este adevărat că Eu nu
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechil33,
11; 18, 23, 32). Dumnezeu vrea ca omul să iasă din ciclul morţii şi să reintre în ordinea vieţii
pe care numai comuniunea cu Sine i-o poate oferi: „Viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi
binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti” (Deuteronom30, 19). „Alege viaţa” nu se
referă la sfera biologică, ci solicită efortul deliberat de a schimba modul de viaţă, hotărârea de
a ieşi din starea de păcat. Efortul acesta poate fi împins până la extremă, adică la jertfă.
Dumnezeu cere lui Avraam să-şi sacrifice fiul dar îl opreşte după ce acesta a consimţit (Facere
22, 2-11). Noul Testament accentuează, de asemenea, această hotărâre a lui Dumnezeu de a
opri acest mecanism al morţii. El Se bucură de întoarcerea păcătosului, căci „vrerea Tatălui
vostru Celui din ceruri nu aceasta este, să piară vreunul din aceştia mici” (Matei 18, 24).
Dumnezeu nu voieşte „ca vreunul să piară, ci ca toţi să ajungă la pocăinţă” (2Petru 3, 9). El
„voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim. 2, 4).
Pentru a restabili comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni, ruptă datorită căderii în
dimensiunea ei cosmică, Logosul lui Dumnezeu ca persoană a intrat El însuşi mai intim în
creaţie şi în istoria umană. Din comuniunea veşnică a Sfintei Treimi, Fiul este trimis în lume
pentru ca asumând întreaga condiţie, fără rezervă, a omului înstrăinat de Dumnezeu, afară de
păcat, să-l elibereze din robia păcatului şi a morţii şi să-l aducă în comuniunea cu Dumnezeu,
să-l facă părtaş vieții și iubirii veşnice a Lui. Pentru aceasta El S-a întrupat prin lucrarea Duhului
Sfânt din Fecioara Maria şi S-a făcut om (Luca 1, 35). „Tot aşa şi noi – spune Apostolul Pavel
– când eram copii, robiţi eram sub stihiile lumii, dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-
65
a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere
ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 3-6; Filipeni 2, 6-8). Iisus Hristos este Trimisul prin
excelenţă pentru că El este Unul din Sfinta Treime, Fiul lui Dumnezeu întrupat „pe Care Tatăl
L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (Ioan 10, 36). El este Apostolul ceresc, este Cel trimis să facă
voia Tatălui (Ioan 17, 3, 8, 18, 21, 23, 25), Căruia Tatăl I-a dat „stăpânire peste tot trupul, ca El
să dea viaţă veşnică tuturor”(Ioan 17, 2). Întru aceasta El nu este numai Împăratul şi
Învăţătorul, ci şi „Apostolul şi Arhiereul mărturisii noastre” (Evrei 3,1), întrunind la modul
suprem aceste demnităţi sau slujiri prin care El a înfăptuit mântuirea noastră.
Motivul trimiterii Fiului este iubirea lui Dumnezeu faţă de lume „fiindcă Dumnezeu este
iubire” (1 Ioan 4, 8, 16) şi „întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că
Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr-însul.
Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit
pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”(Ioan 4, 9-10). „Că
întratât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce
crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Scopul trimiterii Fiului este mântuirea lumii: „Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său
în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul” (Ioan 3, 17). Noul
Testament arată în multe feluri şi în multe locuri că trimiterea Fiului în lume prin întrupare s-a
făcut pentru mântuirea noastră. „Iisus Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi”(1
Timotei 1, 15) sau „să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut”(Luca 19, 10; 5, 31-32). Pe El
„Dumnezeu L-a rânduit jertfă”(Romani 3, 25), „pentru noi toţi” (Romani 8, 32), „pentru ca prin
moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe cei ce de
frica morţii erau toată viaţa ţinuţi în robie” (Evrei 2, 14-15).
Întruparea Fiului, actul mântuitor prin care El vine în lume este un act esenţial al
iconomiei dumnezeieşti. De aceea întruparea nu poate fi desprinsă ca un eveniment izolat, ea
face parte din unitatea iconomiei care este o lucrare comună a Sfintei Treimi. Întreaga iconomie
a mântuirii are un caracter trinitar. Cuvântul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi
este subiectul activ al întrupării, prin asumarea firii umane în persoana Sa, dar acelaşi Cuvânt
este activ în întreaga iconomie care cuprinde creaţia, întruparea – răscumpărătoare şi sfinţirea.
Cel care „S-a făcut trup”(Ioan 1, 14) „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, devenind „Omul
cel nou, Iisus Hristos”, este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, prin care a fost creată lumea (Ioan
1, 1-3, 10).
Acelaşi lucru se poate spune şi despre relaţia dintre trimiterea Fiului prin întrupare şi
trimiterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt participă la întruparea Fiului (Luca 1, 35) şi rămânerea
Duhului peste Iisus Hristos este proprie slujirii Sale mesianice (Isaia 11, 2; Ioan 1, 33). În
acelaşi timp, Sfântul Duh este trimis de Fiul (Ioan 15, 26; 16, 13-15) şi aşa cum Fiul a proslăvit
pe Tatăl (Ioan 17, 4), tot aşa Fiul va fi proslăvit de Duhul Sfânt (Ioan 16, 4). Fiul este „împărat”
– cu toate că împărăţia Sa eshatologică nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36-37) – sub forma
împărăţiei Duhului, care este trimis să Se odihnească în cei sfinţi şi cei fericiţi (Romani 8, 10-
11). Astfel, iconomia mântuirii are un caracter trinitar, dar ea comportă o dimensiune
hristologică bine definită şi nu hristomonistă.

66
 6.2. Trimiterea Fiului şi caracterul hristologic al misiunii creştine
Ca şi iconomia mântuirii însăşi, misiunea creştină, în care se permanentizează trimiterea
Fiului şi a Duhului Sfânt în lume, implică lucrarea comună a Sfintei Treimi, dar ea are un
caracter hristologic bine definit şi nu hristomonist. Misiunea Fiului şi împlinirea acesteia
constituie, de aceea, baza, conținutul şi modelul oricărei misiuni creştine autentice, care este şi
trebuie să fie misiune la modul lui Hristos. În cele ce urmează schiţăm, în consecinţă, împlinirea
misiunii Fiului, în aspectele ei principale, ceea ce înseamnă, în fapt, împlinirea planului lui
Dumnezeu de mântuire a lumii în Iisus Hristos.
Prin trimiterea Fiului, „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14).
Iisus S-a născut în cadrul unui popor sărac şi subjugat, nu a unuia care domnea peste alte
popoare. Iar în cadrul acestui popor a fost preferată familia modestă a unui teslar, nu a unui
nobil, bogătaş sau cărturar. El a trăit printre oamenii poporului Său în care S-a născut. Nu ca
străinul între stăini, ci ca Cel ce a venit în maximă apropiere de noi. A trăit în mijlocul
oamenilor, a vorbit limba lor, a fost bucuros şi trist ca ei.
Botezul:La vârsta de treizeci de ani (Luca 3,23), Iisus iese din anonimatul vieţii din
Nazaretul Galileei, vine la Iordan, unde se lasă botezat de Ioan Botezătorul, cu botezul pocăinţei
(Matei 1, 4), deşi nu avea nevoie de el, deoarece acesta, nefăcând parte din Legea lui Moise,
nu era obligatoriu, la iudei, iar Iisus nu avea nici păcatul strămoşesc (cf. Ioan 1, 13) şi nici
păcate personale (cf. Ioan 8,46; 2Corinteni 5, 21; 1Ioan 3, 5). Primind botezul de la Ioan, Iisus
ia de bună voie asupra Sa păcatele omenirii, pentru ca prin iubirea și ascultarea desăvârşită faţă
de Tatăl, ascultare ce va culmina în jertfa de pe cruce, să ne elibereze din robia păcatului şi a
morţii şi să ne redea viaţa în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta o mărturiseşte şi Ioan
Botezătorul când spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29; cf.
și 3, 16-17; Matei 20, 28). Cu ocazia botezării lui Iisus în Iordan, Se revelează Sfânta Treime,
iar Iisus peste care se odihneşte Duhul Sfânt, este adeverit ca Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 33-
34), în care se împlineşte bunăvoinţa Tatălui de mântuire (Matei 3, 16-17; Marcu1, 10-11; Luca
3, 21-22).
Ispitirea: Se retrage apoi în pustia Quarantaniei unde se pregăteşte în post şi rugăciune,
timp în care este ispitit. Iisus a fost ispitit mereu în timpul vieţii (Luca 22, 28). El a respins pe
Apostolul Petru ca pe un ispititor prin care acţionează Satan atunci când acesta voia să-L abată
de la misiunea Sa de a fi Mesia care suferă (Luca 16, 21-23). Prin relatarea ispitirii lui Iisus se
arată pentru ce fel de Mesia S-a decis El chiar de la începutul activităţii Sale. Iisus a fost pus în
faţa alternativei de a alege să fie Mesia din concepţia contemporanilor Săi sau Mesia lui
Dumnezeu. Contemporanii Săi aşteptau un Mesia plin de slavă, Care-şi procură pâinea pentru
El şi pentru poporul Său, care împlineşte dorinţa maselor de privelişte şi miraculos (Psalm 90,
11-13), supune împărăţiile lumii şi asigură poporului Său stăpânire mondială. Acest chip al lui
Mesia este însă oferta diavolului. Dumnezeu cere de la Iisus împlinirea voii Sale, chiar şi în
suferinţă şi în moarte, prin slujirea până la jertfirea vieţii, prin care deschide lumea pentru
stăpânirea lui Dumnezeu, anunţată deja în Lege (Deuteronom 8, 3;6, 16; 32,43).
Trimiterea Fiului de către Tatăl: La începutul activităţii Sale publice, Iisus aplică textul
mesianic de la Isaia 61, 1-2 Persoanei şi activităţii Sale: ,,Duhul Domnului este peste Mine,
pentru care M-a uns să binevestesc; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să vestesc anul bineprimit al Domnului”
67
(Luca 4, 18). ,,Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca4,21). Trimiterea
sau apostolatul este aşadar mai întâi o misiune dumnezeiască; cea a iconomiei Cuvântului
întrupat şi cea a iconomiei corelative a Duhului Sfânt, care vin în lume pentru a mântui şi a
îndumnezei omenirea despărţită prin păcat de Dumnezeu. Iisus însuşi Se consideră în primul
rând trimis de Tatăl şi insistă mereu asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de
Tatăl, Care a venit, nu de la Sine, ci de la Tatăl, precum şi asupra faptului că în trimiterea sau
misiunea Sa nu face voia Lui, ci a Celui ce L-a trimis (Ioan 6, 38). Tema teologică despre Iisus
Hristos trimis de Dumnezeu-Tatăl în lume este cuprinsă în toate cărţile Noului Testament (cf.
Matei 10, 40;Marcu 9, 37; Luca 10, 16; 20, 13; Ioan 7, 33; 8, 16, 18, 28, 29, 42; 9, 4; 10, 36;
12, 44, 45, 49; 13, 20; 15, 21; 16, 5; 17, 18, 21, 23, 25; Galateni 4, 4;Evrei 1, 14, etc.). În
Evanghelia după Ioan, a fi trimis este o noţiune hristologică esenţială, prin care se arată sensul
şi scopul venirii lui Hristos: „Cel ce M-a trimis” este „Tatăl Care M-a trimis” iar Iisus trimisul
este „Fiul lui Dumnezeu Cel trimis”. Trimiterea Fiului de către Tatăl este o caracteristică a
hristologiei ioaneice, exprimată în prima parte a Evangheliei (Ioan1-12). În Iisus Hristos este
prezent şi lucrează Dumunezeu-Tatăl Cel care L-a trimis: ,,căci lucrurile pe care Mi le-a dat
Tatăl ca să le săvârşesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl
M-a trimis” (Ioan 5, 36; 5, 34; 6, 29, 38-40; 9, 4). De aceea, în încheierea primei părţi a
Evangheliei, Iisus spune: ,,Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine... Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi
dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit să judec lumea,
ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 44-50). În cuvântarea de despărţire, faptul trimiterii este
exprimat ca o informaţie pe care Fiul o dă Tatălui: ,,Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ;
lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (Ioan 17, 4). ,,Şi le-am făcut cunoscut numele
Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).
Lumea este locul şi destinatarul misiunii Fiului, venit în lume prin întrupare (Ioan 1, 14) întru
ale Sale (Ioan 1, 11), căci „toate printr-Însul s-au făcut” (Ioan 1, 3). El a venit întru ale Sale, în
Israel şi în lume în acelaşi mod, dar nu toţi L-au primit. „Dar celor câţi L-au primit, care cred
în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu”, după har (Ioan 1, 12), căci El este
Revelația lui Dumnezeu, Cel prin care a venit plinătatea harului şi a adevărului (Ioan 1, 16-17).
Propovăduirea: În propovăduirea Sa, Iisus cheamă la întoarcerea la Dumnezeu, la
pocăinţă şi credinţă: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să zică: Pocăiţi-vă, căci s-
a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17); „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui
Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 13). Întoarcerea la Dumnezeu şi
cunoaşterea Lui (Ioan 17, 3) presupune însă revelarea continuă a lui Dumnezeu şi a lucrării Lui
mântuitoare în Iisus Hristos prin propovăduirea Evangheliei. De aceea, cea mai intensă şi mai
expusă parte a lucrării lui Iisus este propovăduirea Evangheliei, impresia făcută ca predicator
şi învăţător fiind foarte puternică (cf. Marcu 1, 22, 27). Încununată prin jertfă şi înviere, slujirea
Sa a fost o continuă dedicare revelării lui Dumnezeu prin cuvânt şi faptă. Tema centrală a
propovăduirii lui Iisus este împărăţia lui Dumnezeu, scopul suprem al vieţii omului (Matei 6,
33), pe care o anunţă prin cuvânt, o prezintă şi o explică prin parabole şi metafore. În
propovăduirea Sa, Iisus a cerut oamenilor o decidere radicală pentru Dumnezeu în prezent, iar
această decidere devine concretă în deciderea pentru Iisus Hristos şi lucrarea Lui, în care
Împărăţia lui Dumnezeu a venit în această lume, este în mijlocul şi înlăuntrul nostru: „Dar dacă
68
Eu îi scot pe demoni cu degetul lui Dumnezeu, iată că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi!”
(Luca 11, 20; 17, 21).
Chemarea Apostolilor:Încă la începutul activităţii Sala publice Iisus a chemat
douăsprezece persoane pe care apoi le-a numit apostoli (Luca 6, 13). Chemarea pe care Iisus o
face la începutul propovăduirii Sale se adresează întregului Israel; ea se înscrie în prelungirea
propovăduirii proorocilor Vechiului Testament (cf. Matei 21, 33-39). Chemarea Apostolilor
este însoţită de o făgăduinţă, aceea de a-i face pescari de oameni, ceva irealizabil în accepţia
omenească a cuvântului (Matei 4, 19). Alegerea Apostolilor este precedată de rugăciunea lui
Iisus, în munte, fapt care subliniază importanţa evenimentului (Luca 6, 12-13). Numărul de
doisprezece corespunde numărului de seminţii ale poporului Israel, indicând prin aceasta
universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos.
Grupul celor doisprezece Apostoli reprezintă cea mai importantă instituţie creată de
Mântuitorul Iisus pentru permanentizarea misiunii Sale în lume. Constitut la începutul misiunii
Sale în Galileea, acest grup a primit o harismă specială pentru funcţia unică ce i s-a încredinţat
în Biserică. Pe cei doisprezece Apostoli, pe care i-a ales din mulţimea celor care-L urmaseră
(Matei 4, 18-22; 10, 1-4; Marcu 3, 7; 7, 14, 16-19; Luca 6, 13-16; 9, 1-2), şi mai apoi pe cei
şaptezeci (şi doi) de ucenici (Luaca 10, 1) i-a trimis în cetăţile şi locurile unde avea El însuşi să
meargă (Matei 10, 5-23;Marcu 3, 13-19;Luca 9, 1-6; 10, 1-12, 16-17) ca să fie martori și
vestitori ai „împărăției cerurilor”. I-a trimis într-o misiune de probă în ţinutul Galileea şi „le-a
dat lor putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască toată boala şi toată
neputinţa. Şi mergând, propovăduiţi zicându-le: s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 10, 1-
7; Luca 9, 1-2). Pe cei doisprezece i-a ţinut în jurul Său şi, timp de trei ani i-a învăţat tainele
împărăţiei cerurilor (Matei 13, 1; Ioan 15, 15), i-a ales şi i-a rânduit să meargă şi roadă să aducă
iar roada lor să rămână, asigurându-i că Tatăl le va da orice vor cere în numele Său (Ioan 15,
16). Lor le promite – adresându-li-Se mai întâi prin Petru (Matei 16, 16) şi apoi tuturor, în grup,
- că le va da puterea cheilor împărăţiei cerurilor sau a dezlegării păcatelor (Matei 18, 18). Apoi,
la Cina cea de Taină, anticipând moartea şi învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos instituie şi
săvârşeşte cu ei Sfânta Euharistie, arătându-le că săvârşirea acesteia ţine de misiunea lor, dându-
le şi poruncă expresă în acest sens: ,,aceasta să faceţi întru pomenirea mea” (Luca 22, 19).
Trimiterea lui Iisus Hristos de către Tatăl se continuă în trimiterea Apostolilor de către
Fiul: ,,Cel ce primeşte pe cel pe care Eu îl voi trimite, pe Mine Mă primeşte; iar cel ce Mă
primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel Ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 13, 20). Pentru că, spune
Iisus, „aşa cum Tu M-ai trimis pe Mine în lume, tot astfel i-am trimis Eu pe ei în lume; şi de
dragul lor Mă sfinţesc Eu pe Mine însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17,18-
19). Din misiunea Fiului decurge misiunea trimişilor Fiului; aceasta este participare la misiunea
Fiului (Ioan 13, 8), misiune pe care trimişii Fiului o îndeplinesc în comuniune cu Fiul. Misiunea
ucenicilor, ca participare la misiunea Fiului, constă în acte şi cuvinte, care sunt acte şi cuvinte
ale lui Dumnuezeu (cf. Ioan 14, 10-13; Luca 10, 16).
Locul și destinatarul misiuniii Fiului şi a trimişilor Săi este lumea (Ioan 3, 17; 17, 18).
În rugăciunea arhierească, Mântuitorul Iisus Hristos se referă la „cei pe care Mi i-ai dat din
lume” (Ioan 17, 6), la uncenicii prezenţi şi viitori: „Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru
cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine” (Ioan 17, 20). Trimiterea este încadrată, pe de o parte
prin rugăciunea ca Dumnezeu să sfinţească pe cei trimişi (Ioan 17, 17), pe de altă parte, prin
69
menţionarea jertfei Fiului Care Se sfinţeşte prin moartea Sa pentru ca cei trimişi să fie sfinţiţi
(Ioan 17, 19). Trimişii Săi, care, ca şi El, reprezintă pe Tatăl, trebuie să fie sfinţiţi, după cum
Tatăl sfânt este (Ioan 17, 19; cf. Levitic 19, 2). Sfinţenia, pentru că este cea a lui Dumnezeu,
arată alteritatea radicală care Îl distinge de lume, dar care distinge, de asemenea, şi prezenţa Sa
în lume; maxima Lui apropiere de noi şi iubirea Lui (Ioan 17, 23, 26). La fel şi ucenicii, ei nu
sunt din lume, după cum nici Fiul nu este din lume (Ioan 17, 14), dar ei sunt trimişi în lume ca
să mărturisească lucrarea şi iubirea lui Dumnezeu (Ioan 17, 23-24). Astfel prin misiunea lor,
prin faptele şi cuvintele lor şi prin însăşi existenţa lor în lume, trimişii Fiului reprezintă pe Fiul
şi reprezentând pe Fiul reprezintă pe Tatăl în prezenţa şi lucrarea Lui în lume. Biserica îi
cuprinde pe cei care cred şi mărturisesc pe Fiul pe Care Tatăl L-a trimis. Prin această credinţă
şi mărturisire ei sunt revivificaţi prin Fiul în vederea participării la dinamica infinită a iubirii
Tatălui şi a comuniunii Fiului (Ioan 17, 25-26).
Crucea:Pentru a rămâne până la capăt întru adevăr şi în starea de iubire faţă de Tatăl
care L-a trimis în lume şi faţă de oameni (Ioan 10, 17-18; 13, 1), Iisus Hristos a acceptat în mod
liber moartea pe cruce. El intră în procesul declanşat prin păcatul lui Adam ca preot şi jertfă.
Ca singurul fără păcat (1 Petru 2, 22), El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, purtând pe cruce „în
trupul Său păcatele noastre, pentru ca noi, morţi fiind păcatelor, să-i vieţuim dreptăţii” (1 Petru
2, 24). Scopul jertfei Sale nu este acela de a şterge păcatele în sens legalist sau de a rezolva un
conflict exterior între Dumnezeu şi oameni ci de a restitui viaţa veşnică şi adevărată ca o nouă
relaţie cu Dumnezeu. Deoarece noi nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu altfel decât în
stare de jertfă, înţeleasă ca renunţare deplină la noi înşine şi dăruire totală lui Dumnezeu, iar
noi nu ne putem dărui Lui prin noi înşine ca jertfă curată, Iisus Hristos a luat această jertfă
asupra Sa pentru ca intrând la Tatăl în stare de jertfă curată pentru noi să ne introducă şi pe noi
la Tatăl, atrăgându-ne în starea Lui de jertfă. Noul Testament arată că după ce Domnul a murit
cu trupul pe cruce a coborât cu sufletul în iad şi a binevestit sufletelor de aici (1 Petru 3, 18-19;
4, 6; Efeseni 4, 9), indicând prin aceasta universalitatea mântuirii în Hristos, mântuire care
înglobează creaţia însăşi, istoria şi cosmosul întreg. Căci prin prezenţa Sa în iad, Hristos Se face
părtaş al stării celor de aici şi biruieşte iadul ca separaţie şi îndepărtare totală de Dumnezeu prin
însuşi faptul că introduce în el starea de comuniune cu Dumnezeu.
Învierea, trimiterea la toate neamurile și Înălțarea:Fiul Îşi aduce la împlinire trimiterea
Sa în lume prin Întrupare în faptul Învierii. De aceea Hristos Cel înviat Se arată ucenicilor Săi
pentru a-i încredinţa de învierea şi dumnezeirea Sa, pentru a pune în faţa noastră perspectiva şi
nădejdea învierii tuturor. Numai în lumina Învierii, ucenicii înţeleg taina Persoanei şi a misiunii
mântuitoare şi îndumnezeitoare a lui Hristos. Arătările lui Hristos Cel înviat pun şi început
misiunii ucenicilor cărora El Se arată. El îi trimite cu puterea Duhului care iradiază din El şi-i
umple cu o putere căreia ei nu-i pot răspunde cu indiferenţă. Este o trimitere în toată lumea,
pentru că Hristos Care îi trimite are putere peste toţi şi peste toate. Hristos Cel înviat, Cel Care
are toată puterea în cer şi pe pământ (Matei 28, 18), Cel care împărăţeşte supunând toate sub
picioarele Lui, desfiinţând orice domnie, stăpânire şi putere (1 Corinteni15, 24-27) este Cel
Care trimite pe Apostoli la propovăduire, împărtăşindu-le harul Duhului Sfânt şi arătându-le că
prin aceasta ei participă la însăşi trimiterea Lui în lume de către Tatăl: „Aşa cum Tatăl M-a
trimis pe Mine, tot astfel vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis:
Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”
70
(Ioan 20, 21-23), instituind, totodată, prin aceasta, Taina preoţiei şi Taina pocăinţei . Înainte
de Înălţarea Sa la cer, le reînoieşte porunca misiunii arătându-le şi temeiul acesteia, spunând:
„Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergeţi şi învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit Eu vouă” (Matei 28, 18-20). Şi: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; dar cel ce nu va crede,
se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
Apoi prin cuvintele: „şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28, 20) îi asigură că El însuşi va fi Cel Care va vorbi prin cuvântul propovăduirii lor, El
însuşi va fi Cel Care va dărui harul prin Tainele săvârşite de ei, El însuşi va lucra prin activitatea
lor de îndrumare şi conducere spre mântuire, ei fiind organe văzute prin care lucrează în mod
nevăzut Arhiereul Hristos. Evanghelia după Marcu spune mai departe: „Deci Domnul Iisus,
după ce a vorbit cu ei S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei plecând, au
propovăduit pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei (prin ei) şi întărind cuvântul prin
semnele ce urmau” (Marcu 16, 19-20).
Timp de patruzeci de zile (Faptele Apostolilor 1, 3), Iisus Hristos Cel înviat instruieşte
pe Apostoli şi pe ucenici despre Împărăţia lui Dumnezeu şi-i trimite în lume pentru vestirea
acesteia. Se înalţă apoi la cer, de unde va veni plin de slavă în veacul viitor. Astfel, Iisus Hristos
ne-a descoperit nu numai ceea ce Dumnezeu a făcut şi face acum pentru mântuirea noastră ci şi
ceea ce El însuşi pregăteşte ca realitate ultimă pentru noi. Prin urmare, viaţa creştinului este
ataşată nu de nişte simple evenimente care formează „tradiţia”, ci de Persoana lui Hristos însuşi,
Care face posibil acel „schimb minunat şi nou”, adică trecerea de la moarte la viaţă, de la robie
la libertate (2 Corinteni 3, 17), de la lumea aşa cum este, la lumea eshatologică, aşa cum va fi.

6.3. Trimiterea Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii şi începutul misiunii creştine

În timpul propovăduirii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a anunţat că, pe baza mărturisirii
Lui, El va întemeia Biserica Sa pe care ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În
cuvântarea de despărţire de Apostoli, întăreşte credinţa ucenicilor Săi în vederea pătimirii şi
morţii Sale (Ioan 14, 1) şi le promite că, mergând la Tatăl, Care L-a trimis (Ioan 16, 18), le va
trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 16-17, 16, 7): „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-
L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre
Mine” (Ioan 15, 26; 16, 13-14). Şi: ,,De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi Tatăl
Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi ne vom face locaş în el” (Ioan14, 23). Apoi, în timpul
arătărilor de după Înviere, le-a poruncit Apostolilor „să aştepte făgăduinţa Tatălui”, când vor
„fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 1, 3-5).
Prin coborârea Duhului Sfânt peste Apostoli, în ziua Cincizecimii, peste fiecare în parte
şi peste toţi împreună (Faptele Apostolilor 2, 1-4), se împlineşte făgăduinţa lui Hristos, se
finalizează lucrarea Lui mântuitoare şi se întemeiază Biserica creştină sub ambele ei aspecte,
văzut şi nevăzut. Prin trimiterea ipostatică a Sfântului Duh, Care purcede din veşnicie din Tatăl
şi Se „odihneşte” în Fiul, Hristos cel răstignit, înviat şi înălţat se sălăşluieşte în oameni prin
harul Său mântuitor (2 Corinteni 13, 3) şi prin iubirea lui Dumnezeu care „s-a vărsat în inimile
noastre prin Duhul cel Sfânt Care ni s-a dat” (Romani 5, 5). Pogorârea Sfântului Duh marchează
astfel actul trecerii de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la
71
extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane ca Biserică şi, de acum înainte, prin Biserică.
Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din Trupul Său să extindă în noi
mântuirea ca viaţă dumnezeiască. Astfel, departe de a se naşte ca o instituţie pământească,
Biserica se naşte în ziua Cincizecimii dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea
comunicând-o lumii; se înfiinţează o comunitate umană care are ca fundament şi purtător al ei
pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, prin Care se comunică lumii viața și iubirea nemărginită a
lui Dumnezeu.
Prin trimiterea Duhului Sfânt se întemeiază Biserica şi începe misiunea creştină. Duhul
Sfânt, care s-a pogorât peste fiecare dintre Apostoli, și peste toți împreună, i-a transformat în
vestitori şi mărturisitori ai Evangheliei. Şi în această privinţă se împlineşte făgăduinţa lui
Hristos: „dar putere veţi primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi fi Mie martori
în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria şi pân-la marginea pământului” (Faptele Apostolilor
1,8).

6.4. Caracterul pnevmatologic şi ecclesiologic al misiunii creştine

Întemeierea Bisericii ca finalizare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin pogorârea
Duhului Sfânt şi inaugurarea misiunii creştine evidenţiază faptul că Biserica şi misiunea sunt
legate indisolubil. Căci prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli se întemeiază Biserica-
Trupul lui Hristos şi Apostolii primesc puterea de sus pentru a fi martori ai lui Hristos în toată
lumea (Faptele Apostolilor 1,8). Biserica însăşi ca „trup al lui Hristos” şi „stâlp şi temelie a
adevărului” (1Timotei 3,15) este martorul adevărat în istorie al lui Hristos Cel răstignit, înviat
şi înălţat, căci ea este cea care păstrează şi transmite Evanghelia în integritatea ei şi în ea se
realizează comuniunea lui Dumnezeu-Sfânta Treime cu oamenii şi creşterea acestora până „la
măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13).
De aceea Biserica este condiţia misiunii creştine, numai ea poate face misiune adevărată.
Mai mult, Biserica este nu numai condiţia şi instrumentul misiunii, ci ea reprezintă şi scopul
imediat şi realizarea acesteia, deoarece Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei.
Biserica este o instituţie care face parte din planul lui Dumnezeu de a mântui lumea prin
recapitularea ei în trupul lui Hristos (Ioan 11,52; 1Corinteni 15,28) şi nu o asociaţie voluntară
de convertiţi, cum vor mişcările evanghelice sectare. Biserica în totalitatea ei este „trimisă” ca
martor al lui Hristos ca să vestească în „lume bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din întuneric la
lumina Sa cea minunată” (1Petru 2,9). Afirmaţia că Biserica este misionară nu reprezintă o
chestiune secundară. Ea nu este întâi Biserică şi apoi misionară. Din ziua Cincizecimii, mărturia
credinţei face parte chiar din esenţa vieţii creştine. Misiunea este o dimensiune esenţială a fiinţei
şi vieţii Bisericii. Dacă Biserica a fost întemeiată în chip văzut, ca o comunitate istorică concretă
în care se realizează comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, sau ca sacrament al Împărăţiei, prin
pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, aceştia constituind prima celulă a Bisericii, ceilalţi
oameni se împărtăşesc de mântuirea oferită în Hristos prin misiunea Bisericii, în care se
permanentizează trimiterea lui Hristos şi a Duhului Sfânt în lume. În ziua pogorârii Duhului
Sfânt, Apostolii propovăduiesc cu putere pe Hristos şi mulţi din cei prezenţi în Ierusalim
„auzind acestea au fost pătrunşi la inimă” şi „ cei ce i-au primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua
aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2,37-41). „Iar Domnul îi

72
adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor 2,47); îi „adăuga” prin
activitatea misionară a Apostolilor.

BIBLIOGRAFIE
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 1 Premise teologice, Presa
Universitară Clujeană, 2004; Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 2 Exigenţe, Presa
Universitară Clujeană, 2002; Misiunea Bisericii în lumea contemporană, ediţia a 2-a (include
ambele părţi), Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010;
BRIA, Ion, Pr., Orthodox Perspectives on Mission, Compiled and edited by BRIA, Ion,
World Council of Churches, Geneva, 1982;
BRIA, Ion, Pr., Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, în Ortodoxia, XXXV,
1983, nr. 2, p. 238-239;
BRIA, Ion, Pr., Credinţa pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;
BRIA, Ion, Pr., Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992;
BRIA, Ion, Pr., CHANSON, Philippe, GADILLE, Jacques, SPINDLER, Marc, Dictionnaire
oecuménique de missiologie. Cent mots pour la mission, Les éditions du cerf Paris, Labor et
Fides Genèves, , Les éditions CLE Yaoundé, 2003;
ICĂ, Ioan, Pr., Dreifaltigkeit und Mission, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia
Orthodoxa, XLII, 1997, nr. 1-2, pp. 13-19;
MÜLLER, Karl, SUNDERMEIER, Theo, Lexikon Missionstheologischer Grundbegriffe,
Reimer, Berlin, 1987;
POPESCU, Dumitru, Pr., Iisus Hristos Pantocrator, Editura Insitutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 2, 3, Editura Insitutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, 1996, 2003, 2010;
YANNOULATOS, Anastasios, Mitr., Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad.
Gabriel Mândrilă şi Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003;
YANNOULATOS, Anastasios, Mitr., Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice şi
omilii, trad. Ştefan Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013.

73
 7. Locul misiunii Bisericii în iconomia mântuirii (Pr. prof. dr. Valer Bel)
Dumnezeu-Sfânta Treime, în nemărginita Sa iubire, a hotărât mântuirea oamenilor
căzuţi în cadrul timpului şi îndumnezeirea lor prin har şi înveşnicirea creaţiei în eshaton, când
„Dumnezeu va fi totul întru toate” (1Corinteni 15,28). Acest scop este împlinit de Dumnezeu
atât prin providenţa continuă şi energiile Sale necreate la care participă omul, cât mai ales prin
diferite iniţiative şi acte care formează istoria mântuirii, incluzând natura însufleţită şi cea
neînsufleţită. Voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu pentru realizarea iconomiei Sale se exprimă în
multe feluri şi în acelaşi timp unitar. Această unitate se întemeiază atât în punctul de plecare şi
în scopul comun al actelor iconomiei dumnezeieşti, cât şi în relaţia lor strânsă. Paralel cu
aceasta, fiecare îşi păstrează funcţia sa specifică, în esenţa ei unitară şi totuşi diversă.
Actele iconomiei dumnezeieşti culminează în decursul istoriei prin Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, trimiterea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii, ca finalizare a lucrării mântuitoare
a lui Hristos în istorie. De atunci participarea omului, în puterea Duhului Sfânt, la lucrarea
mântuitoare a lui Dumnezeu nu mai este ocazională ca în perioada Vechiului Legământ, când
totalitatea israeliţilor ca „popor al lui Dumnezeu”, în relaţia cu anumite persoane, au avut un
rol special în iconomia mântuirii. Modul diferit al includerii omului în iconomia mântuirii este
în strânsă legătură cu descoperirea parţială a lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi
descoperirea deplină şi împlinirea planului de mântuire în Iisus Hristos. Prin jertfa şi învierea
lui Hristos s-a produs ceva radical nou în starea şi istoria omenirii, s-a schimbat însăşi condiţia
ontologică a existenţei noastre. În Iisus Hristos Cel înviat, viaţa lui Dumnezeu intră în viaţa
omenirii, prefăcând starea ei veche într-o stare nouă, pregătindu-i o stare viitoare. Cu învierea
lui Hristos, viaţa omenirii este orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, care într-o formă
anticipată este deja în mijlocul nostru aici şi acum, ca împărăţie a Duhului.
Modul nou de participare a omului la planul iconomiei divine, împlinite în Iisus Hristos,
călăuzeşte misiunea creştină în care se perpetuează în lume trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt.
Căci iconomia mântuirii are un caracter trinitar, dar ea comportă o dimensiune hristologică bine
definită şi nu hristomonistă. De aceea misiunea creştină autentică a fost numită pe bună dreptate
ca fiind misiune la modul lui Hristos. Prin urmare, „trimiterea” sau chemarea misionară a
Bisericii îşi are temeiul ei profund în universalitatea mântuirii în şi prin Hristos şi în
„participarea” ei la trimiterea lui Hristos în lume şi la întreita Lui slujire (Matei28,18-20).
Vocaţia misionară a Bisericii ţine de caracterul ei apostolic, de apostolicitatea ei. Biserica
creştină este apostolică nu numai pentru că se prevalează de o origine apostolică, adică de
continuitatea istorică din timpul Apostolilor până astăzi, şi pentru că poseda anumite instituţii
şi slujiri apostolice fără de care ea nu se poate identifica, ci şi pentru că are o trimitere mesianică
(Matei 10,5-40; 28,19) aşa după cum Iisus Hristos a fost trimis de Tatăl (Ioan 20,21), iar
Apostolii de Iisus Hristos.

74
 Ca act al voinţei şi lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea creştină este acea activitate
în care se uneşte lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, după măsura proprie fiecăruia, activitate
care permanentizează trimiterea lui Hristos în lume, chemând şi trezind creatura căzută la
mântuirea şi desăvârşirea ei în Hristos. În acest sens, misiunea creştină intră în planul lui
Dumnezeu de mântuire a lumii, constituind o parte din acesta şi anume acea parte care se
realizează în istorie prin Biserică şi prin membrii acesteia. În lumina Întrupării, misiunea
acţionează ca mărturie purtătoare de viaţă în totalitatea omenescului. Ea este o chemare
mântuitoare adresată celor din afara Bisericii şi vizează liturghizarea şi filocalizarea existenţei
umane în Biserică; transpunerea ei într-un ritm liturgic-sacramental, baptismal-euharistic şi
pascal, schimbarea şi înnoirea omului şi a lumii în aşteptarea activă a înnoirii ultime în
Împărăţia lui Dumnezeu. Realizarea misiunii are o triplă actualizare: liturgic-sacramentală,
mistic-ascetică şi social-comunitară. Ea se identifică cu comunicarea reală a vieţii, sfinţeniei,
iubirii şi unităţii existente în mod suprem în Sfânta Treime, temeiul ultim al existenţei şi
modelul nedepăşit al vieţii Bisericii.
Rolul misiunii diferă în funcţie de stadiile prin care trebuie să trecem pentru dobândirea
mântuirii. Dacă misiunea constituie o parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii care
a început cu Întruparea Fiului Său, nu înseamnă că ea are o acţiune exclusivă. Aceasta se vede
clar din iniţiativa, posibilităţile şi rezultatele ei. Dumnezeu este Cel Care-i cheamă pe oameni
la mântuire, îi conduce şi le dăruieşte harul Său. Misiunea Bisericii este însă lucrarea de care se
foloseşte Dumnezeu pentru a-i chema pe oameni la mântuirea şi desăvârşirea lor în Hristos. De
aici rezultă necesitatea şi importanţa ei. Misiunea nu acţionează exclusiv în ceea ce priveşte
iniţiativa, căci Dumnezeu este mărturisit prin întreaga creaţie. El trezeşte conştiinţele oamenilor
care devin apoi mărturisitori (Marcu 1,45; 7, 36; Ioan 4, 39; 9, 17-27; Faptele Apostolilor 10,
24), făcători de minuni (Marcu 9, 39; Luca 9, 50), acţionează mijlocit (Faptele Apostolilor5,
35-40) sau pasiv (1 Corinteni 7, 12-14). Şi în ceea ce priveşte posibilităţile ei, misiunea nu are
un caracter exclusiv, deoarece Dumnezeu nu numai că îi pregăteşte pe oameni pentru a fi
mărturisitori, ci îi şi conduce şi-i însoţeşte cu harul Său, lucrând prin ei, (Marcu 16, 20;Faptele
Apostolilor 2, 37). În ceea ce priveşte rezultatele, rolul misiunii în lucrarea mântuitoare se
întinde până la crearea ocaziei. Cel care îl mişcă pe om spre mântuire este exclusiv Dumnezeu,
atât în prezentul istoric, cât şi la judecata din urmă (Romani 2, 14;1Corinteni 5, 13; Faptele
Apostolilor 20, 12;Romani 9, 16; 1 Corinteni 3, 6; 2 Corinteni 3, 5;Filipeni 2, 13).
Faptul că misiunea face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii ajunge pentru
a arăta necesitatea şi importanţa ei. Dacă, concomitent cu această importanţă generală, misiunea
este privită în perspectivă eshatologică, în sensul importanţei mântuirii şi îndumnezeirii omului
şi a pregătirii tuturor ca Biserică pentru întâlnirea eshatologică cu Domnul Cel pururea prezent
şi Cel ce vine, importanţa ei este decisivă. Misiunii i-a fost acordată această importanţă din
primele zile ale Bisericii, întrucât s-a recunoscut că Duhul Sfânt le-a încredinţat Apostolilor
cele mai înalte vrednicii ale slujirii (Faptele Apostolilor 6, 2; 1 Corinteni 1, 17; 12, 28; Efeseni
4, 11). Că această concepţie a existat, în general, în conştiinţa Bisericii se poate confirma din
întreaga tradiţie.
Dacă misiunea se întemeiază pe iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, această iubire este
şi criteriul absolut al oricărei acţiuni misionare. Orice activitate misionară care nu are drept
criteriu al ei iubirea şi nu se manifestă după modelul întrupării (chenoză-asumare) – singura
75
formă autentică de exprimare a iubirii în practică – nu slujeşte scopului misiunii şi este o
expresie a unei forme îndoielnice de misiune. Asemenea forme de misiune au existat totdeauna
în istoria creştinismului. Ele încep cu Simon Magul (Faptele Apostolilor8, 9-24) şi se extind
până la amestecul dintre misiune şi politică în epoca modernă şi contemporană. În multe din
aceste cazuri însă, independent de partea de responsabilitate a misionarilor, în privinţa
falsificării egoiste a misiunii, activitatea lor a avut totuşi roade. Faptul acesta dovedeşte
prioritatea lucrării lui Dumnezeu în actul misionar (cf. Filipeni 1, 15-18).
În cadrul noului popor al lui Dumnezeu participă atât Biserica înţeleasă ca întreg, cât şi
fiecare din membri ei la realizarea misiunii, dar nu independent, ci în relaţie reciprocă. Prin
Biserică întelegem aici atât Biserica luptătoare (in statu viae), cât şi Biserica biruitoare (in statu
patriae). Contribuţia Bisericii biruitoare constă în rugăciunea pentru alţii şi în amintirea pe care
au lăsat-o membri ei. Biografia sfinţilor nu numai că a jucat totdeauna un rol hotărâtor pentru
îndrumarea spirituală a credincioşilor, ci a constituit şi cea mai importantă literatură misionară
în Biserica Ortodoxă. Biserica în totalitatea ei ca trup al lui Hristos şi comunitate liturgică are
responsabilitatea realizării misiunii. Fiindcă vestirea şi mărturisirea lui Hristos face parte din
lauda şi mulţumirea tuturor acelora care au avut bucuria de a se împărăşi de mântuirea adusă de
El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui
Meu Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Parabola talanţilor despre înmulţirea darurilor are şi o
semnificaţie misionară: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi” (Matei 25, 14-30). În
acelaşi sens Apostolul Iacob arată „că cel ce l-a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va
mântui sufletul din moarte şi va acoperi muţime de păcate” (Iacob5, 20). Responsabilitatea
misiunii revine însă în mod deosebit acelora care sunt investiţi cu harul preoţiei şi li s-a
încredinţat în mod special „slujirea cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 4).
Condiţia elementară pentru activitatea misionară a creştinilor este încadrarea lor în viaţa
liturgică a Bisericii, deoarece mişcarea misionară porneşte totdeauna din interior şi presupune
comuniunea strânsă cu Dumnezeu a creştinilor care fac misiune. Căci mesajul evanghelic
înseamnă atât vestirea iconomiei mântuirii împlinită în Iisus Hristos, cât şi prezentarea unui
mod nou de viaţă în duhul Evangheliei. De aceea, activitatea misionară nu are voie să se
desprindă de viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu, în Biserică prin Taine, cult, rugăciune,
spiritualitate şi diaconie, de care ea este legată indisolubil.
Premiza activităţii misionare pentru cei angajaţi în misiune este iubirea exprimată în
practică după modelul Întrupării, - iubire - chenoză – asumare -, care determină şi principiile
şi metodele practice ale lucrării misionare. În concordanţă şi după exemplul chenozei,
misionarul trebuie să se debaraseze de concepţiile veacului şi de relaţiile lumeşti, aşa încât el
să-L predice numai pe Hristos. Misionarul creştin trebuie să arate prin faptă şi cuvânt că
propovăduirea lui nu este altceva decât – aşa cum spunea şi Apostolul Pavel – un cuvânt de la
Hristos şi despre Hristos: „Căci nu pe noi înşine ne propovăduim, ci pe Hristos Iisus Domnul;
iar noi înşine suntem robii voştri de dragul lui Iisus” (2 Corinteni 4, 5). Misiunea are succes
atunci când vestea cea bună a mântuirii este însufleţită de viaţa în Hristos, caracterizată prin
asceză şi aşteptarea eshatologică. Ca retragere de bună voie dintr-o atitudine hedonistă, de
desfătare şi consum, faţă de bunurile materiale, împreună cu dorinţa de a dărui şi oferi aceste
bunuri celor săraci şi lipsiţi, asceza face mai conştientă în viaţa creştinilor Crucea lui Hristos.

76
 Misiunea trebuie în să se acomodeze realităţilor vieţii celor cărora ea li se adresează.
După exemplul Fiului lui Dumnezeu, Care prin Întrupare Şi-a asumat condiţia umană completă,
fără rezerve, afară de păcat, misiunea trebuie să aibă în vedere omul întreg, nu ca noţiune
abstractă, ci ca realitate vie, concretă, cu toate nevoile sale spirituale şi trupeşti, precum şi pe
cele ale mediului în care el trăieşte. De această exigenţă a misiunii ţine şi obligaţia de a respecta
valorile popoarelor, fiindcă „toate neamurile” se vor înfăţişa la Judecata din urmă (Matei 25,
32) şi „vor umbla-n lumina” Împărăţiei cu bogăţia şi slava lor (Apocalipsa 21, 24). Misiunea
înseamnă luare de contact şi apropiere de lume, sfinţire şi înnoire a lumii, înseamnă a da un
conţinut nou vechilor moduri de viaţă, a accepta culturile locale şi formele lor de exprimare
care nu contrazic credinţa creştină, transformându-le în mijloace ale mântuirii. În felul acesta
misiunea se încadrează în spaţiul şi timpul dat şi transformă lumea în trupul Bisericii.
Demersul activităţii misionare constă – aşa cum foarte concludent îl prezintă Apostolul
Pavel – în trimitere şi predică: „Că oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum
Îl vor chema pe Acela în Care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de
Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui de nu vor fi
trimişi? Prin urmare, credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul
lui Hristos” (Romani 10, 13-15, 17). Trimiterea trebuie înţeleasă atât spaţial, ca plecare, cât şi
ca aplecare spre aproapele sau ca întrebuinţare a diferitelor mijloace moderne de comunicare
prin care se transmite mesajul Evangheliei. La rândul ei, predica trebuie înţeleasă atât ca
adresare sau proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, cât şi ca faptă concretă, ca dialog şi
colaborare în vederea transmiterii credinţei creştine.
Conţinutul predicii misionare are două componente esenţiale. Prima se referă la
ascultătorii cuvântului, iar a doua la mesajul transmis. Conţinutul primei părţi constă în: a)
prezentarea omului în raport cu sine însuşi, cu sensul vieţii şi aspiraţiile sale, şi în raport cu
mediul în care trăieşte; b) asigurarea demnităţii omului în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu,
atât în unicitatea sa intagibilă şi netrecătoare, cât şi în cadrul comunităţii; c) constatarea
neîmplinirii existenţei sale în raport cu sensul vieţii şi al aspiraţiilor sale după comuniune, iubire
tot mai deplină şi netrecătoare şi viaţă veşnică. Conţinutul părţii a doua îl constituie: a) mesajul
mântuirii, împlinirii şi desăvârşirii omului în Hristos ca biruinţă asupra răului şi a morţii şi
înveşnicirea în comuniunea de viaţă şi de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, împlinire care se
poate realiza deja, parţial, în prezent şi în mod desăvârşit în viitor, în viaţa veşnică; b)
necesitatea pocăinţei, a întoarcerii la Dumnezeu prin credinţă, a intrării şi creşterii spirituale în
Biserică; c) prezentarea consecinţelor care rezultă, atât referitor la viaţa aceasta, cât şi la cea
viitoare, pentru cel ce primeşte cuvântul lui Dumnezeu propovăduit, respectiv al consecinţelor
care rezultă pentru cel ce respinge chemarea adresată prin acest cuvânt.
Conţinutul predicii misionare nu este un cuvânt omenesc obişnuit, ci cuvântul lui
Dumnezeu, „cuvântul vieţii spre viaţă”. În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Domnul cel
înviat şi înălţat nu este numai cel propovăduit de trimişii Săi, ci şi cel ce Se propovăduieşte pe
Sine mereu nou, chemându-ne la comuniunea cu Sine şi aşteptând răspunsul credinţei noastre:
„cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă”(Luca 10,16). De aceea predica misionară este un
act de responsabilitate supremă care, dacă este făcut cu această conştiinţă, îi atrage şi pe
ascultători într-o responsabilitate asemănătoare. Dacă predica Evangheliei este cuvântul vieţii
care vine de la Dumnezeu şi vizează omul întreg, în unicitatea sa netrecătoare, înseamnă că ea
77
se referă atât la omul ca unitate psihofizică, cât şi la relaţiile lui cu ceilalţi oameni şi cu natura
materială. Aşadar, primirea cuvântului are urmări pozitive nu numai pentru cel ce-l primeşte,
ci şi pentru relaţiile cu semenii săi şi cu întreg mediul înconjurător.
Cuvântul lui Dumnezeu întemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu, cu semenii şi
cu natura. În cadrul acestei perspective unificatoare, a cărei împlinire şi desăvârşire o aşteptăm
în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare operă socială, făcută în scopuri misionare, are sensul,
necesitatea şi justificarea ei. Cuvântul propovăduirii trebuie să fie însoţit de fapte concrete de
slujire a omului spre viaţă. Mântuitorul Iisus Hristos însuşi Și-a însoţit, întotdeauna, predica
despre Împărăţia lui Dumnezeu cu fapte dătătoare de viaţă, fapte concrete de slujire: a vindecat
bolnavi de tot felul, i-a săturat pe cei flămânzi, a scos demoni şi a înviat morţi. În epoca
patristică şi în cea bizantină, opera filantropică a Bisericii a fost considerabilă, dar ea a fost
dezvoltată în perspectivă sacramentală, în strânsă legătură cu adorarea lui Dumnezeu prin
rugăciune şi cult. Fiindcă rugăciunea este izvorul acestei iubiri dezinteresate, iar slujirea
aproapelui este desăvârşirea rugăciunii. Unde, în caz contrar, această lucrare misionară este
promovată independent sau fără cuvântul vieţii, se promovează de fapt dezbinarea lumii. În
acest caz misiunea trădează, cu timpul, pe cel ce trimite, îi încarcă pe trimişi cu reasponsabilitate
care depăşeşte cu mult competenţa şi puterile lor şi rămâne fără rezultate semnificative.
În concluzie, misiunea creştină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii
întrucât prin ea se perpetuează, până la sfârşitul veacurilor, trimiterea lui Hristos şi a Duhului
Sfânt în lume. Biserica este condiţia, instrumentul, realizarea şi rezultatul misiunii, de aceea
misiunea este o dimensiune esenţială a Bisericii. Biserica este mereu în stare de misiune; ea nu
poate înceta de a fi Biserică misionară.

7.1. Motivul, scopul şi aspectele misiunii în relaţie cu lumea şi Împărăţia lui Dumnezeu
Motivul misiunii poate fi studiat din mai multe puncte de vedere: al dragostei de
Dumnezeu și de oameni, al ascultării față de porunca Domnului (Matei28, 19), al dorinţei de
mântuire a oamenilor sau al dorinţei de a sluji lui Dumnezeu. Toate acestea sunt, fără îndoială,
motive importante ale misiunii, dar ele trebuie integrate într-unul care le cuprinde pe toate,
pentru a se evidenţia că misiunea nu este numai o „operă de altruism”, „ascultare”, „folos” sau
o simplă manifestare a dragostei. Misiunea creştină este o necesitate interioară, atât pentru
Biserică, în ansamblul ei, cât şi pentru fiecare creştin ca membru al Bisericii, izvorâtă din
iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Biserica, şi fiecare creştin încorporat în Hristos, care trăieşte
cu adevărat în El, nu poate să vadă lumea, să gândească, să simtă şi să acţioneze altfel decât
Hristos. Biserica şi fiecare creştin cunoaşte că Dumnezeu ,,a făcut dintr-un sânge tot neamul
omenesc” (Faptele Apostolilor 17, 26) şi că El ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Conştiinţa mântuirii universale prin Jertfa (cf.
Coloseni 1, 20) şi Învierea lui Hristos, în perspectiva eshatologică a „recapitulării tuturor” în
Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi fericirea veşnică a celor mântuiţi constituie forţa care
dinamnizează misiunea: ,,Veniţi toate neamurile, cunoaşteţi puterea tainei înfricoşătoare, că
Hristos, Mântuitorul nostru, Cuvântul cel dintru început, S-a răstignit pentru noi, şi de bunăvoie
S-a îngropat, şi a înviat din morţi ca să mântuiască întreaga lume. Acestuia veniţi să I ne
închinăm” (Tropar, Utrenia de duminică). Cu ochii aţintiţi spre finalul eshatologic, scopul
istoriei, Ortodoxia simte în mod spontan necesitatea interioară de a-şi armoniza planul vieţii
78
sale cu planul lui Dumnezeu de mântuire şi îndumnezeire a tuturor în Hristos pentru ca întreaga
creaţie să aducă doxologia cuvenită lui Dumnezeu. De aceea, aşa cum spunea Apostolul Pavel,
,,dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este spre laudă, pentru că stă asupra mea datoria, Căci vai mie
dacă nu voi binevesti!” (1 Corinteni 9, 16).
Pentru Biserică, misiunea, adică transmiterea cuvântului şi harului lui Dumnezeu,
vestirea slavei lui Dumnezeu, Care S-a descoperit „în Hristos” spre mântuirea lumii, constituie
o profundă necesitate interioară, o poruncă existenţială. Nimic nu este mai preţios decât
adevărul lui Dumnezeu descoperit în Iisus Hristos pe care Biserica îl propovăduieşte şi-l
transmite în iubire; nici adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr.
Scopul misiunii creștine este unul ultim și unul imediat. Scopul sau scopurile imediate
ale misiuni sunt subordonate și slujesc scopului ultim al misiunii creștine. Din momentul
Cincizecimii, când misiunea lui Dumnezeu s-a revelat în dimensiunea ei trinitară, toți cei câți
prin credință și Taine au văzut slava lui Hristos, „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har
și de adevăr” (Ioan1,14), sunt asumați în Hristos, au luat pecetluirea Duhului Sfânt, participând,
potrivit iconomiei divine, la misiunea lui Hristos, așa cum El însuși a spus: „Precum M-a trimis
pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Deoarece misiunea creștinilor este
încorporată în misiunea lui Dumnezeu, scopul final al misiunii creștine este identic cu cel al
misiunii Fiului: „recapitularea tuturor” în Hristos și participarea noastră la slava veșnică a lui
Dumnezeu (cf. Efeseni 1, 10-12), la viața și iubirea Lui, în Împărăția Sa.
După învierea și înălțarea Sa, Hristos devine polul de convergență al unității restaurate,
centrul reintegrator al omului și al lumii. Împăcarea cu Dumnezeu a tuturor lucrurilor s-a
înfăptuit deja, descoperirea deplină a acestui evniment implică însă un proces istoric, în care
fiecare persoană umană își însușește mântuirea adusă de Hristos, așteptând împlinirea
eshatologică deplină: ,,Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi,
împreună cu El, vă veți arăta întru slavă”(Coloseni 3, 4). Misiunea creștină este participarea
credincioșilor la desfășurarea împilnirii recapitulării tuturor în Hristos și se realizează prin
împlinirea obiectivelor sau scopurilor imediate ale misiunii: predicarea sau propovăduirea
Evangheliei și întemeierea „Bisericii locale”. Predicarea Evangheliei este o condiție
fundamentală pentru această împlinire și, în consecință, ea este scopul imediat al misiunii
creștine. Predica misionară este deja o mișcare doxologică, invitație și participare la viața
Domnului celui preaslăvit, împărtășire tainică de slava Lui și comuniune care va fi descoperită
la cea de a doua venire a Sa (cf. Romani 8, 18; 1Petru 5, 1). Predicarea Evangheliei vizează
întemeiertea „Bisericii locale” care , prin Taine și prin întreaga ei viață, va participa la viața
„Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”, al cărei cap este Hristos (Efeseni 1,
22; 4, 15; 5, 23; Coloseni 1, 18).

7.2. Aspectele misiunii creștine

De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în aceste două mari direcții: misiunea ad
extra, sau externă, propovăduirea Evangheliei în vederea convertirii popoarelor și misiunea ad
intra, sau internă prin care Biserica s-a preocupat de cei botezați, organizând viața internă,
liturgică și socială a comunității creștine. Astfel, Biserica apare de la început atât ca o
comunitate euharistică – poporul Lui Dumnezeu deja răscumpărat, care duce o vață nouă în
Duhul Sfânt – cât și ca p comunitate apostolică misionară, care are conștiința unei trimiteri
79
speciale la cei necredincioși. Istoria Bisericii din primele secole creștine este o mărturie
exemplară în această privință. Altfel spus, misiunea creștină este o chemare mântuitoare
adresată celor din afara Bisericii, „mergând învățați toate nemurile”, și vizează încorporarea
sacramentală în trupul ecesial al Lui Hristos, în care participăm la viața de comuniune și iubire
a Sfintei Treimi, „botezându-le în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”, cu îndemnul
de a stărui în dreapta credință (1Timotei 1,10), în sfințenie, mărturie și slujire: „învățându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,18-19).
Astăzi se face o legătură mai organică între misiunea internă și externă, deoarece
Biserica este trimisă în lume, iar lumea se poate găsi în orice timp și în orice loc. Lumea spre
care este trimisă Biserica poate fi definită mai degrabă ca situația umană în care Evanghelia lui
Hristos nu a dvenit încă acea realitate concretă în care oamenii, primind Evanghelia, sunt așezați
pe drumul cu Hristos spre Împărăția lui Dumnezeu. În acest sens, „lumea” se poate găsi atât în
spațiul care nu a fost niciodată creștin, cât și în structurile moderne ale societății secularizate.
Procesul de secularizare care însoțește civilizația tehnologică, ideologiile seculariste și
secularizante și folosirea lor ca putere politică, toate acestea sunt semne ale „lumii”. Printr-o
precizare mai concretă, se disting mai multe aspecte în cadrul activității misionare a Bisericii,
care sunt strâns legate între ele și se intercondiționeză reciproc. Acestea sunt:
Evanghelizarea care înseamnă proclamarea directă și publică a Evangheliei, anunțarea
prin cuvânt și faptă a planului sau a iconomiei lui Dumnezeu pe care o are cu lumea și care s-a
împlinit în Iisus Hristos: ,,ca Începătoriilor și Stăpâniilor celor din ceruri să li se facă acum
cunoscută prin Biserică înțelepciuea lui Dumnezeu cea de multe feluri, potrivit cu planul cel
din veci pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru. Cel întu Care, prin credința în
El, cu încrdere avem îndrăznire și cale deschisă spre Dumnezeu”(Efeseni 3, 10-120). „Slujirea
cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 4), predicarea explicită a Evangheliei reprezintă chemarea
esențială a Bisericii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ,,că dacă eu binevestesc
Evanghelia n-am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuința. Că vai mie dacă nu voi
binevesti! Că dacă fac aceasta de bună voie am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar sarcină
ce mi s-a încredințat”(1Corinteni 9, 16). Aceasta, deoarece convertirea nu este altceva dercât
ascultarea și primirea prin credință a cuvântului lui Dumnezeu, ,,Cel Care voiește ca toți
oamenii să se mântuiscă și la cunoștința adevărului să vină”(1Timotei 2, 4). ,,Dar cum Îl vor
chema pa Acela în Care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor
auzi fără propovăduitor? Și cum vor propovădui de nu vor fi trimiși?” (Romani 10, 14-15).
Mărturia (sau matyria) este o exigenţă internă a credinţei: „crezut-am, pentru aceea am
şi grăit – şi noi credem; pentru aceea grăim” (2Corinteni 4, 13), „că noi nu putem să nu vorbim
despre cele ce am văzut şi auzit”(Faptele Apostolilor 4, 20). Ea constă în slujirea Evangheliei
prin cuvânt şi faptă, prin modul de viaţă trăit în duhul Evangheliei lui Hristos. Convertirea este
adesea rezultatul calităţii vieţii creştine (Faptele Apostolilor 5, 12-16). Mesajul evanghelic
înseamnă mai mult decât simpla vestire a cuvântului, el cuprinde întreaga viaţă a Bisericii în
Duhul Sfânt. De aceea, activitatea misionară nu se poate desprinde de viaţa trăită în comuniune
cu Dumnezeu în Biserică, de care aceasta este legată indisolubil. Căci misiunea este modul în
care membrii Bisericii propovăduiesc şi transmit harul lui Dumnezeu oamenilor din afara
Bisericii sau încearcă să-i trezească şi să-i întărească pe cei adormiţi, creştini numai cu numele.

80
 Mişcarea misionară porneşte totdeauna din interior şi presupune viaţa trăită în strânsă
comuniune cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos, susţinută de energia Duhului Sfânt. Biserica
creştină apare în istorie în ziua Cincizecimii sub semnul entuziasmului pascal şi al spiritului
evanghelic, pe care Duhul Sfânt le-a insuflat Apostolilor şi tuturor celor prezenţi la acest mare
evniment în Ierusalim. Viaţa creştină ca atare, sfinţenia membrilor Bisericii sau „purtarea
frumoasă” (1Petru 2, 12) a creştinilor constituie cea mai puternică metodă de misiune. Astăzi
cuvântul mărturie are un sens foarte larg şi se referă la totalitatea vieţii creştine trăită în strânsă
comuniune cu Dumnezeu prin rugăciune, cult, Taine, spiritualitate şi diaconie. Viața creștină
autentică este o continuă mărturie şi ca atare o formă de misiune. Tendinţei de secularizare de
astăzi nu i se poate opune decât sfinţenia vieţii creştine.
Diaconia înseamnă solidaritatea Bisericii cu toţi oamenii, mai ales cu cei săraci, cu cei
aflaţi în nevoi şi suferinţă, în lupta lor pentru binele comun, pentru transformarea societăţii. Nu
se poate despărţi evanghelizarea şi mărturia creştină de slujire, deoarece Biserica este în slujba
tuturor pentru a instaura duhul Evangheliei lui Hristos printre oameni, adică o ordine de
împăcare, dreptate şi libertate. Căci Biserica este sacramentul Împărăţiei lui Dumnezeu pentru
întreaga omenire. De aceea ea luptă în numele tuturor şi pentru toţi. Separarea, care încă se mai
face între evanghelizare şi acţiunea socială, între teologia verticală şi cea orizontală, este o
separare artificială şi nebiblică, fiindcă Evanghelia este în acelaşi timp proclamarea unui mesaj
dumnezeiesc către lume, precum şi prezentarea unui nou mod de viaţă. A predica Evanghelia
înseamnă a deveni solidari cu săracii pământului, cu cei lipsiţi, trişti şi oprimaţi, aşa cum afirmă
Mântuitorul Iisus Hristos, citând din cartea proorocului Isaia, la începutul misiunii Sale: „Duhul
Domnului peste Mine, că El M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să-i vindec pe cei cu
inima zdrobită, robilor să le propovăduiesc dezrobirea şi orbilor vederea, pe cei asupriţi să-i
eliberez şi să vestesc anul bineprimit al Domnului” (Luca 4, 18-19). Fără această solidaritate,
misiunea Bisericii însăşi este pusă în discuţie. Şi aceasta nu pentru că Biserica ar avea
competenţa şi mijloacele practice pentru a rezolva problema sărăciei economice, problemele
sociale şi nevoile oamenilor, ci pentru că ea trebuie să exercite funcţia critică, proprie
Evangheliei, pentru învingerea nedreptăţii, care stă la baza sărăciei şi a ajuta pe cei ce nu sunt
săraci materialmente şă-şi echilibreze existenţa şi să se elibereze de preocuparea egoistă de
buna lor stare materială, în aşa fel încât aceasta să nu constituie o preocupare în sine, ci o
rezultantă a bunei fraternităţi între oameni şi a unei permanente griji pentru nevoile celorlalţi.
Trăind în mijlocul luptelor acestei lumi, Biserica este chemată să-și exercite funcţia ei profetică,
de a distinge ceea ce este adevărat de ceea ce este fals, ea trebuie să zică „da” la tot ceea ce
este în conformitate cu Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum acesta s-a descoperit în viaţa lui
Hristos şi să zică „nu” faţă de tot ceea ce degradează demnitatea şi libertatea omului. Separarea
între creştinii care se consacră studiului şi rugăciunii şi între cei angajaţi în acţiunea socială în
numele lui Hristos nu poate decât să slăbească misiunea Bisericii. În acest caz, acţiunea socială
riscă să fie redusă la un activism plin de râvnă dar sprijinit pe idealuri neclare, iar cultul, la o
ceremonie privată, lipsită de orice interes activ faţă de aproapele.
Pastoraţia (de la pasco,-ere = a hrăni) înseamnă acţiunea de a întreţine prin mâncare, de
a oferi hrană duhovnicească credincioşilor, „spre zidirea Bisericii” (Efeseni 4, 11-15). Iisus
Hristos însuşi Se numeşte pe Sine „Păstorul cel Bun”, întrucât Îşi pune sufletul pentru oile Sale
(Ioan 10, 11) în dublu sens: de devotament faţă de ucenicii Săi cu care El este unit în mod intim
81
(14-15) şi de jertfire a vieţii Sale pentru aceştia. El Îşi dă într-adevăr viaţa, nu silit de cineva, ci
din propria Sa voinţă, în ascultare desăvârşită faţă de Tatăl (17-18). În aceasta se desăvârşeşte
activitatea Sa de Păstor. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Iisus Hristos ca Păstor dăruieşte viaţă,
comuniune şi iubire. Tot aşa preotul este „păstor” în calitatea sa de săvârşitor al Sfintelor Taine
şi în special al Sfintei Euharistii, restituind actul în care Hristos însuşi S-a dat pe Sine pentru
viaţa lumii. Preotul face pastoraţie în lucrarea sa de săvârşire a Sfintelor Taine, care constituie
„hrana” Bisericii, şi prin întreaga sa activitate de îndrumare spirituală, izvorâtă din devotament
jertfelnic faţă de misiunea sa.

BIBLIOGRAFIE
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 1 Premise teologice, Presa
Universitară Clujeană, 2004; Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 2 Exigenţe, Presa
Universitară Clujeană, 2002; Misiunea Bisericii în lumea contemporană, ediţia a 2-a (include
ambele părţi), Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010;
BRIA, Ion, Pr., Orthodox Perspectives on Mission, Compiled and edited by BRIA, Ion,
World Council of Churches, Geneva, 1982;
BRIA, Ion, Pr., Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, în Ortodoxia, XXXV,
1983, nr. 2, p. 238-239;
BRIA, Ion, Pr., Credinţa pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;
BRIA, Ion, Pr., Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992;
BRIA, Ion, Pr., CHANSON, Philippe, GODILLE, Jacques, SPINDLER, Marc, Dictionnaire
oecuménique de missiologie. Cent mots pour la mission, Les éditions du Cerf Paris, Labor et
Fides Genèves, Les éditions CLE Yaoundé, 2003;
ICĂ, Ioan, Pr., Dreifaltigkeit und Mission, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia
Orthodoxa, XLII, 1997, nr. 1-2, pp. 13-19;
MÜLLER, Karl, SNDERMEIER, Theo, Lexikon Missionstheologischer Grundbegriffe,
Reimer, Berlin, 1987;
POPESCU, Dumitru, Pr., Iisus Hristos Pantocrator, Editura Insitutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 2, 3, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, 1996, 2003,
2010;
YANNOULATOS, Annastasios, Mitr., Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad.
Gabriel Mândrilă şi Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003;
YANNOULATOS, Annastasios, Mitr., Misiune pe urmele lui Hristos. Studii teologice şi
omilii, trad. Ştefan Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013.

82
Capitolul III: Exigenţele misiunii creştine
8. Propovăduirea Evangheliei și transmiterea dreptei credinţe în contextul Tradiţiei
apostolice (Pr. prof. dr. Valer Bel)
Principala chemare a apostolilor este predicarea Evangheliei, deoarece prima condiție sau
primul pas pentru intrarea în comuniunea cu Dumnezeu este întoarcerea omului la El ca la
centrul existențial al vieții sale și cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum El s-a revelat în
Peresoana, viața și lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, de la Întrupare și până la Pogorârea
Sfântului Duh: ,,aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Cum se ajunge la această întoarcere
a omului la Dumnezeu și la cunoașterea Lui ne arată Mântuitorul în rugăciunea adresată Tatălui,
în ajunul Pătimirilor Sale, când spune: ,,Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care
Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârșit” (Ioan 17,4). „Lucrul” la care se referă Iisus aici este
descoperirea „singurului și adevăratului Dumnezeu” și a lucrării Lui mântuitoare în Hristos,
pentru ca oamenii să primească această descoperire, să-L cunoască și să trăiască potrivit
acesteia, așa cum reiese din aceeași rugăciune: ,,Arătat-am numele Tău oamenilor... cuvintele
pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am
ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 6 și 8).
Lucrarea cuvântului. Întoarcerea la Dumnezeu și cunoașterea Lui presupune, așadar,
revelarea continuă a lui Dumnezeu și a lucrării Lui mântuitoare în Iisus Hristos prin
propovăduirea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit lucrează în sufletele celor ce-
l ascultă cu sinceritate și-l primesc și produce convertirea și cunoașterea lui Dumnezeu. De
aceea, Iisus Și-a început activitatea publică „propovăduind Evanghelia împărăției lui
Dumnezeu”: ,,Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți
în Evanghelie!” (Marcu 1,14-15; a se vedea și Matei 4, 23; 9,35). Cea mai intensă și mai expusă
parte a lucrării Lui este predicarea Evangheliei, impresia făcută ca predicator și învățător fiind
foarte puternică: ,,și erau uimiți de învățătura Lui, că El îi învăța ca Unul Care are putere, iar
nu în felul cărturarilor... încât se întrebau zicând: ce este aceasta? Învățătură nouă și cu putere
(Marcu 1, 22, 27). Pe tot parcursul activității Sale, până la înviere, ucenicii și mulțimile care Îl
urmează Îl numesc „Învățător” și Iisus confirmă aceasta: ,,Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul
și Domnul, și bine ziceți, fiindcă sunt” (Ioan 13,13). El compară viața Sa cu o zi plină de lumină
în care Își împlinește opera fără restricții. După aceea, vine noaptea, fără lumină, când nu mai
poate lucra (Ioan 11,9-10). Pentru a se înțelege lucrarea cuvântului lui Dumnezeu propovăduit
și importanța acesteia în întoarcerea omuui la Dumnezeu și cunoașterea Lui, Iisus spune
parabola semănătorului în care cuvântul propovăduit este asemănat cu sămânța care semănată
fiind dă roade (Matei 13, 3-23). Sămânța ete aruncată, cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit,
iar semănatul Evangheliei produce recoltă mare. Încununată prin jertfă și înviere, slujirera lui
Iisus a fost o neîncetată dedicare revelării lui Dumnezeu prin cuvânt și faptă: ,,și cuvântul pe
care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui Care M-a trimis (Ioan 14,24).
Sesizând prezența personală a lui Dumnezeu în Iisus Hristos și în cuvântul propovăduit
de El, Apostolii, după ce ascultă cuvântarea lui Iisus despre pâinea vieții (Ioan 6, 31-63),
exclamă: ,,Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Hristos Fiul

83
lui Dumnezeu Celui viu (Ioan 6, 68-69). Hristos Se descoperă în mod personal și Se comunică
în cuvintele și actele Sale: ,,Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (Ioan 6,63). De
aceea spune: ,,cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică” (Ioan
5, 24). Asumând prin întrupare modul de comunicare uman, Dumnezeu Se comunică în modul
cel mai direct și mai accesibil oamenilor. Iar modul specific de comunicare uman este cuvântul,
pentru că omul este o ființă cuvântătoare, ființă care se distinge, se manifestă, se revelează și se
comunică prin cuvânt. Din aceste motive Iisus Hristos Cel înviat, înainte de Înălțare,
încredințează Apostolilor misiunea propovăduirii Evangheliei nu numai sub forma unui sfat, ci
ca o poruncă: ,,Mergând învățați toate neamurile!” (Matei 28,18); ,,mergeți în toată lumea și
propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 15,16)! Propovăduirea Evangheliei, învățarea
și păzirea celor cuprinse în ea a însemnat pentru Apostoli o obligație dumnezeiască și au
împlinit-o cu cu dăruire totală, pecetluind lucrarea slujirii cuvântului cu jertfa vieții lor.
În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Domnul Cel înviat și înălțat este prezent, nu ca un
simplu mesaj care amintește de evenimente trecute, ci ca unul Care lucrează și interpelează pe
oameni: ,,cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16). În cuvântul propovăduirii
Evangheliei, Iisus Hristos nu este numai Cel propovăduit de trimișii Săi, ci este Cel ce Se
propovăduiește pe Sine mereu nou, arătând tot ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră,
ce face în prezent și ce pregătește ca realitate ultimă pentru noi. Evanghelia după Marcu se
încheie, de aceea, cu următoarele cuvinte: ,,Deci Domnul Iisus Hristos, după ce a vorbit cu ei,
S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit
pretutindeni, Domnul lucrând împreună cu ei (prin ei n.n.) și întărind cuvântul prin semnele ce
urmau” (Marcu 16, 19-20). În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Hristos Cel înviat și înălțat
este prezent în Duhul Sfânt și ni-L revelează pe Dumnezeu în lucrarea Lui mântuitoare,
chemându-ne la comuniunea cu Sine și așteptând răspunsul credinței noastre. Vestirea istorică
a lui Hristos, predicarea Evangheliei este, de aceea, o obligație permanentă ce revine întregii
Biserici, o „trimitere” de la care ea nu se poate sustrage. Chemarea principală a Apostolilor este
predicarea Evangheliei, având prioritate față de orice slujire apostolică. De aceea Apostolii au
ales pe cei șapte diaconi pentru a se ocupa de lucrarea caritativă a Bisericii, ca ei să se poată
dedica sluirii cuvântului (Faptele Apostolilor 6,4). Pentru a sublinia prioritatea propovăduirii
Evangheliei în slujirea apostolică, Apostolul Pavel spune: ,,Hristos nu m-a trimis să botez, ci să
binevestesc” (1Corinteni 1,17). ,,Că vai mie deacă nu voi binevesti!” (1 Corinteni 9,16).
Convertirea. Cuvântul Evangheliei predicat este purtător de har. Sfântul Duh lucrează
prin acesta și produce în sufletele celor ce-l ascultă și-l primesc convertirea prin credință, așa
cum a lucrat în sufletele celor care au ascltat predica Apostolului Petru în ziu pogorârii Sfântului
Duh: ,,Iar ei, auzind acestea, au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți Apostoli.
Bărbați frați ce să facem?” ,,Și mulți din cei ce auziseră cuvântul au crezut”. ,,În timp ce Petru
vorbea cuvintele acestea, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste toți cei ce ascultau cuvântul”
(Faptele Apostolilor 2, 37; 4, 4; 10, 44). Subliniind rolul decisiv al predicării Evangheliei în
procesul convertirii prin credință, Apostolul Pavel scrie: ,,Oricine va chema numele Domnului
se va mântui. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede
în Acela de Care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? Și cum vor propovădui de nu
vor fi trimiși? Prin urmare, credința vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude prin cuvântul
lui Hristos” (Romani 10, 13-15, 17).
84
 Convertirea prin credință este poarta mântuirii, primul pas în viața creștină: ,,fiindcă cel
ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că răsplătitor se face celor ce-L
caută” (Evrei 11,6). Convertirea, ca și credința, este un act liber, sinergetic. Convertirea nu
înseamnă a constrânge pe cineva să primească credința creștină. Credința, prin însăși natura ei,
ca act liber sinergetic, nu se impune prin constrângere ci se oferă numai: ,,dacă vrei să fii
desăvârșit... vino de-Mi urmează Mie (Matei 19, 21), îi spune Iisus tânărului bogat. Sau: ,,Iată
Eu stau la ușă și bat: de-Mi va auzi cineva glasul și va deschide ușa voi intra la el, și voi cina
cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). De aceea, Biserica nu face misiune fără să se preocupe
de cei ce primesc credința, de propria lor conștiință și libertate. Iar oferirea credinței se face
prin predicarea Evangheliei.
Convertirea este un act de profundă schimbare și înnoire spirituală, metanoia. Ea este
rodul unei duble mișcări: a lui Dumnezeu către om și a omului către Dumnezeu: ,,Așa zice
Domnul Savaot. Întoarceți-vă către Mine și atunci Mă voi întoarce și Eu către voi” (Zaharia 1,
3). ,,Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit înâi” (1Ioan 4, 19). Convertirea înseamnă
a renunța la idolatrie absurdă, pentru a sluji Dumnzeului celui viu și adevărat (1Tesaloniceni 1,
9). Ea este o întoarcere acasă, la Dumnezeu, a omului întreg și este posibilă numai prin pocăință
ca recunoaștere a păcatului propriu, a înstrăinării de Dumnezeu și a necesității harului
mântuitor, precum și dispoziția de a împlini întru totul voia lui Dumnezeu: ,,tot cel ce face voia
lui Dumnezeu, acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea” (Matei 12, 50; Marcu 3,35),
spune Mântuitorul. Iar cel ce s-a întors la Dumnezeu ca la centrul său existențial ,,în așa fel
încât credința și nădejdea lui să fie-n Dumnezeu”, născut fiind la „viața în Hristos” prin Botez,
are o identitate nouă. Germenele acestei „nașteri din nou” (1Petru 1, 3) este cuvântul lui
Dumnezeu propovăduit de Biserică: ,,sunteți născuți din nou, nu din sămânță stricăciosă, ci
nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu și care rămâne în veac.. Iar cuvântul acesta este,
care vi s-a binevestit vouă” (1 Petru 1, 23, 25).
Credința ca act personal. Credința este actul personal prin care, sub influența harului
dumnezeiesc ce lucrează prin cuvântul propovăduirii, ne deschidem sufletul și primim adevărul
mântuitor. În actul credinței ne dăruim în mod liber lui Dumnezeu printr-un act de răspuns, de
smerenie și recunoștință față de autorevelarea Sa. Această primire a adevărului descoperit de
Dumnezeu se face prin lucrarea harului, dăruit prin ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu
propovăduit de Biserică. Primirea adevărului prin crdință ne duce la predarea noastră deplină
lui Dumnezeu în taina Botezului, prin care ne naștem la o viață nouă în Hristos, ca membri ai
Bisericii Sale, așa cum cei ce au ascultat predica Apostolilor și ,, au primit cuvântul s-au
botezat” și ,,s-au adăugat Bisericii” (Faptele Apostolilor 2, 41, 47). Subliniind nașterea la viața
cea nouă în Hristos prin Botez, care urmează credinței născută din cuvântul predicării
Evangheliei, Apostlolul Pavel spune: ,,oare nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat, întru
moartea lui ne-am botezat? Așadar prin Botez ne-am îngropat cu El în moarte pentru ca, așa
cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot astfel și noi să umblăm întru înnoirea
vieții” (Romani 6, 3-4). ,,Fiindcă toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus.
Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 26-27). Astfel, credința
născută prin lucrarea harului din cuvântul propovăduirii, dar cu adeziundea și colaborarea
noastră, desăvârșită în Botez, este actul personal de primire a adevîrului lui Dumnezeu și de
trăire a acestui adevăr în totală comuniune cu El în Iisus Hristos ,,pe Care-l iubiți fără să-L fi
85
văzut; întru Care crezând fără încă să-L vedeți, bucurați-vă cu bucurie de negrăit și preamărită,
dobândind sfârșitul credinței voastre: mântuirea sufletelor” (1Petru 1, 8-9).
Cunoașterea prin credință. Apostolul Pavel definește credința ca fiind ,,ființarea celor
nădăjduite și dovada lucrurilor nevăzute” (Evrei 1, 1). De aici rezultă că credința oferă
cunoașterea lui Dumnezeu și a lucrărilor Lui, cunoașterea realităților dumnezeiești nevăzute.
Ea este îndreptată spre viitor, spre realitatea ultimă din care, prin credință, avem deja acum o
arvună. ,,Căci acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură, dar atunci față către față. Acum cunosc
în parte; atunci însă deplin voi cunoaște așa cum și eu deplin sunt cunoscut” (1Corinteni 13,12).
Credința este o vedere spirituală, în parte, nedesăvârșită dar directă și nemijlocită a tainei lui
Dumnezeu și a lucrării Lui. Este o lumină pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a-L vedea în lumina
Sa cea neapropiată (1Timotei 6,16): „întru lumina Ta vom vedea lumină”. Credința este
transpunerea omului într-o nouă dimensiune a existenței, în existența de comuniune cu
Dumnezeu. Iar această experiență a credinței este o cunoaștere teologică, în care taina lui
Dumnezeu, Care Se revelează în mod personal, este cunoscută fără să fie definită, este
interiorizată fără să fie epuizată. Prin credință creștinul are capacitatea spirituală, dată de
Dumnezeu, de a-L cunoaște așa cum El Se revelează și de a trăi în comuniune cu El.
Credința ca primire a adevărului lui Dumnezeu și mărturisire a Revelației despre
mântuirea în Hristos ține de însăși identitatea creștinului, fiind condiția esențială de a fi ucenic
al lui Hristos ți membru al Bisericii Sale. Ea este expresia verbală a experienței comuniunii cu
Dumnezeu în Iisus Hristos și face parte din lauda și mulțumirea celui ce a devenit prin credință
„martor” al lui Hristos, fără să fi fost martor istoric al Lui: ,,Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine
în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri” (Matei 10, 32).
Credința mărturisită este semnul care indică fidelitatea ultimă a credinciosului. Afirmarea
explicită a credinței în Hristos și în lucrarea Lui mântuitoare este indispensabilă apartenenței la
Biserică și împărtășirii cu Sfintele Taine: ,, Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești Hristos Fiul
lui Dumnezeu Celui viu.”
Propovăduirea Evangheliei după exemplul vizează constituirea și realizarea în mod
liturgic-sacramental a trupului lui Hristos-Biserica, De la începutul creștinismului răspândirea
Evangheliei s-a concretizat în formarea comunităților creștine prin convertire personală prin
credință, botezarea în numele Sfintei Treimi și creșterea duhovnicească prin primirea Sfinteloor
Taine, participarea la cult, mărturie și slujire în cadrul acestor comunități, ca realizare concretă
a trupului eclesial al lui Hristos. Cartea Faptele Apostolilor arată aceasta atunci când afirmă că
cei ce au primit cuvântul lui Dumnezeu și s-au botezat ,,stăruiau în învățătura apostolilor și în
părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (2, 42).

8.1. Transmiterea credinței adevărate

Credința ca act personal de primire a adevărului lui Dumnezeu și de trăire a acestui adevăr
în comuniune cu Dumnezeu, născută din propovăduirea Evangheliei de către Biserică, conține
Revelația dumnezeiască ce culminează în Iisus Hristos. De aceea, „cuvântul adevărului” (2
Timotei 2,15), transmiterea nealterată a acestei Revelații sau a dreptei credințe constituie a doua
exigență a misiunii creștine. În misiunea sa Biserica nu inventează Evanghelia, ci transmite în
fiecare timp și loc ,,credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3).

86
 Împlinirea Revelației în Iisus Hristos. Propovădirea Bisericii, conținutul credinței
depinde în mod exclusiv de descoperirea dată o dată pentru totdeauna în Iisus Hristos (cf. Evrei
7, 7). În El, Dumnezeu S-a descoperit în formă eshatologică și definitivă: ,,Toate Mi-au fost
date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe pe Tatăl nu-L
cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11, 27). ,,Pe
Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născt care este în sânul Tatălui, El L-
a făcut cunoscut; căci legea prin Moise s-a dat, dar harul și adevărul prin Iisus Hristos au venit”
(Ioan 1,17-18 ; Evrei 1, 1-3). Iisus Hristos este ultima etapă a Revelației dumnezeiești și
împlinirea planului lui Dumnezeu de mântuire și desăvârșire a lumii. Prin înomenire, Fiul lui
Dumnezeu vine în maximă apropiere de noi și ni-l descoperă pe Dumnezeu în mod deplin și în
conformitate cu posibiltățile noastre de primire a adevărului și harului Său (cf. Ioan 1, 1 și 14).
Iisus Hristos ne descoperă în formă umană adevărul deplin despre Dumnezeu, despre om,
despre creație și despre mântuirea și îndumnezeirea omului și transfigurarea creației. În El avem
realizată Împărăția viitoare a lui Dumnezeu, de aceea Revelația în Iisus Hristos are un caracter
definitiv, profetic și eshatologic, de anticipare a țintei finale a întregii creații. Biserica nu
așteaptă o nouă revelație publică înainte de Parusie. Revelația va avea o formă finală la a doua
venire a lui Hristos în slavă, când va fi „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Atunci
,,cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (Matei 13, 43), în sensul că de ceea
ce s-a realizat în Hrisos Cel înviat și înălțat se vor împărtăși drepții și întreaga creație, ,,pentru
ca Dumnezeu să fie totul întru toate” (1Corinteni 15, 28). Până atunci, Sfântul Duh, Care-L face
prezent pe Hristos, conduce Biserica și pe credincioșii ei la înțelegerea și trăirea adevărului
Revelației (cf. Ioan 14,20; 16, 13-14).
Regula credinței, regula vieții. Revelația este acțiunea de coborâre a lui Dumnezeu la om
și de înălțare a omului care creade și se împărtășește de lucrarea Lui mântuitoare în comuniunea
cu Dumnezeu. Ea se face prin cuvine și acte ale lui Dumnezeu și este o acțiune de luminare și
transformare a omului care crede. Cunoștințele date prin Revelație exprimă această acțiune de
coborâre a lui Dumnezeu la om și de înnălțare a omului în comuniunea cu Dumnezeu și sunt
totodată și îndemnuri pentru noi de a colabora cu El pentru realizarea acestei comuniuni. Căci
comuniunea lui Dumnezeu cu omul care crede nu se face fără colaborarea liberă a omului. De
aceea, transmiterea integrală a Evangheliei sau a cunoștințelor date prin Revelație, adică a
conținutului credinței creștine are o importanță decisivă pentru viața creștină și de aceea
transmiterea credinței adevărate este o exigență a misiunii creștine.
Credința vine prin cuvântul propovăduirii și este în mod esențial răspuns la acest cuvânt.
Între mărturisirea credinței și răspunsul credinței există o intercondiționare reciprocă. Credința
ca rod al lucrării harului în sufletele celor ce ascultă și primesc cuvântul Evangheliei sau
învățătura de credință creștină este răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu: ,,Noi Îl iubim pe
Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4, 19). De aceea, între credința ca act
personal de primire și trăire a adevărului lui Dumnezeu și conținutul Evangheliei trebuie să fie
o corespondență. Căci conținutul credinței determină conținutul vieții creștine, regula credinței
devine regula vieții. Altfel spus, concepția creștinului despre om, despre istorie și societate este
la înălțimea concepției sale despre Dumnezeu și despre lucrarea lui mântuitoare. Numai acea
credință prin care se însușește conținutul integral al Evangheliei generează acea atitudine, acel
mod de viață care corespunde exigențelor Evangheliei. Există o legătură directă între realitatea
87
credinței și realitatea existenței. Credința înseamnă nu numai a gândi altfel, ci și a exista altfel,
a trăi și a muri în deplină dăruire a întregii existențe lui Dumnezeu: ,,pe noi înșine și unii pe
alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” Credința se manifestă în acte și
evenimente personale și colective. Taina credinței este transpusă în fapte istorice, în
spiritualitatea creștină și orientează întreaga viață a credinciosului. ,,Cuvântul vieții cu tărie
ținându-l”, creștinii sunt ,,ca niște luminători în lume” (Filipeni 2, 15-16). Hristos Domnul S-a
revelat pe Sine ca fiind „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat
ca să ni-L reveleze pe „Dumnezeu Cel adevărat” (1 Ioan 5, 20), iar adevărații închinători ai lui
trebuie să I se închine „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24). Tot El a arătat că se sălășluiește numai
în cei ce cred în El și împlinesc toate cuvintele Lui: ,,De mă iubește cineva, el va păzi cuvântul
Meu și Tatăl Meu îl va iubi și noi vom veni la el și ne vom face locaș în el. Cel ce nu mă iubește,
nu-mi păzește cuvintele” (Ioan 14, 23-24). Între adevărul lui Hristos sau despre Hristos și între
iubirea noastă față de El există o strânsă și profundă legătură. Iubirea lui Hristos cuprinde și
adevărul Lui, iar cunoașterea lui și a adevărului Său cuprinde și iubirea Lui. Între iubire și
adevăr există o unitate profundă.
De aceea, când Hristos Cel înviat îi trimite pe Apostoli să-L vestească în toată lumea și
să boteze în numele Sfintei Treimi le poruncește să-i învețe să împlinească toate cele
descoperite de El (Matei 28,18-19). În același timp, Iisus i-a atenționat pe Apostoli, și prin ei
pe toți creștinii până la sfârșitul veacurilor: ,,Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți
vor veni în numele Meu zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi” (Matei 24, 4-5). Prin
aceste cuvinte, precum și prin altele asemănătoare, Domnul avertiza: luați aminte să nu fiți
induși în eroare de nimeni în ceea ce privește credința voastră. În consecință, Apostoli, în toată
propovăduirea lor, au urmărit două obiective fundamentale: răspândirea Evangheliei la toată
făptura și apărarea credinței celei adevărate față de învățăturile greșite. În Biserica epocii
apostolice exista preocuparea stăruitoare pentru transmiterea credinței adevărate și pentru
păstrarea unității învățăturii de credință, cu conștiința că unitatea trupului lui Hristos este
menținută și asigurată prin mărturisirea, trăirea și transmiterea credinței în conformitate cu
Reveleția împlinită în Iisus Hristos (1 Corinteni 1,10-13). Apostolul Pavel subliniază faptul că
propovăduirea sa nu este altceva decât un cuvânt de la Hristos și despre Hristos: ,,căci nu pe
noi înșine ne propovăduim, ci pe Hristos Domnul” (2 Corinteni 4,5). El se bucură că obștea
creștinilor din Roma se află în succesiunea apostolică a credinței, ascultând din inimă ,,de regula
învățăturii căreia i-au fost încredințați” (Romani 6, 17), iar pe creștinii din Teslonic îi îndeamnă:
,,fraților stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola
noastră” (2 Tesaloniceni 2,15; a se vedea și 1 Corinteni 11, 1-2).
Răstălmăcirea cuvântului adevărului generează o falsă credință. Învățătura eronată atrage
după sine rătăcirea de la adevăr, îndepărtarea de Biserică și de calea mântuirii. Scrierile Noului
Testament semnalează existența unor propagatori de învățături false. Aceștia erau pseudo-
didascalii care-și asumau o misiune pe care nimeni nu le-a încredințat-o, tulburînd și răvășind
sufletele credincioșilor (Faptele Apostolilor 15, 24). Ei își desfășurau activitatea cu de la sine
putere, fără să aibă mandatul sau acordul Bisericii (Romani 10, 15). Din cauza caracterului
uzurpator și rătăcit al activității lor, ei erau numiți: ,,prooroci mincinoși” (Faptele Apostolilor
13, 6; 2 Petru 2, 1), ,,frații cei mincinoși” (2 Corinteni 11, 26), ,,învățători mincinoși” (2 Petru
2, 1) sau, și mai grav, ,,antihriști” (1 Ioan 2, 18). Asemenea învățători falși, semănători de
88
cuvinte neadevărate, care răstălmăceau cuvântul adevărului, erau pedepsiți cu excomunicarea
din Biserică (Galateni 1, 8-9); 1Timotei 1, 20). Apostolul Pavel avertizează față de unii ca
aceștia: ,,chiar dacă noi sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât ceea ce v-am binevestit
noi să fie anatema” (Galateni 1, 7-8). El include în rândul „faptelor trupului”, alături de
idolatrie, desfrânare, dușmănii, și dezbinările și ereziile, arătând că cei ce fac unele ca acestea
nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-20). În același timp, el atrage atenția
asupra fenomenului sectar, datorat rătăcirilor omenești de tot felul: ,,căci între voi trebuie să fie
și eresuri, pentru ca să se vădească între voi cei încercați” (1 Corinteni 1,19). De aceea, el insistă
mult asupra transmiterii cuvântului adevărului și a păstrării unității Bisericii (1 Corinteni 1, 10;
12, 27).
Comunitatea credinței. Biserica se află în succesiune apostolică prin acordul ei cu
învățătura Apostolilor și cu practica lor. Ea are anumite instituții și slujiri apostolice și o
trimitere mesianică (Matei 28, 18-19), așa după cum Iisus Hristos a fost trimis de Tatăl, iar
Apostolii de Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23). Biserica de astăzi este legată de comunitatea
Apostolilor și de comuniunea viitoare a sfinților prin credința ei în conformitate cu Revelația,
așa cum ne-au transmis-o Apostolii, însuflețită fiind de Sfântul Duh, Mângâietorul și păzitorul
Bisericii până la a doua venire a Domnului, și prin structurile ei ierarhic-sacramentale fixate de
Apostoli pe baza indicațiilor Domnului, structuri corespunzătoare multiplelor dăruiri ale puterii
lui Hristos în conformitate cu trebuințele credincioșilor. Faptele Apostolilor menționează
această continuitate în har și adevăr a Bisericii și enumeră și părțile principale ale acestei
continuități: învățătura apostolilor (doctrina apostolorum), comuniunea (koinonia), frângerea
pâinii (Euharistia, Tainele) și rugăciunea (cultul): ,,Și stăruiau în învățătura apostolilor și în
părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (2, 42).
Mărturia originară a Revelației cuprinsă în Tradiția apostolică, fixată apoi în scris în
Sfânta Scriptură, nu poate fi înțeleasă decît în lumina experienței pe care a avut-o Biserica în
continuitatea ei istorică în trăirea Revelației. Conținutul credinței nu se transmite ca o serie de
afirmații abstracte despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare, independent de trăirea
acesteia în comunitatea Bisericii. Credința ca act personal de primire a adevărului lui Dumnezeu
se naște prin lucrarea harului în sufletele celor ce primesc cuvântul propovăduirii printr-un act
de comunicare a ei de către comunitatea Bisericii, care premerge credinței individuale. Credința
care ține de Hristos și se datorește Sfântului Duh are în mod esențial o dimensiune istorică. Ei
îi aparține nu numai contextul noetic, ci și cel al trăirii ei de la originea actului său istoric
încoace, precum și contextul conceptual și de viață al celor ce se împărtățesc de ea, care se
continuă sub aspect istoric. Credința nu vine niciodată de la sine și nu lasă pe om singur. Cel ce
crede se află în comunitatea istorică a credinței. De aceea Biserica Ortodoxă pune la îndoială
orice misiune care nu are în vedere transmiterea personală, istorică și cronologică, a credinței,
în comunitatea Bisericii, și întruparea Evangheliei în experiența spirituală a Bisericii dintr-un
anumit loc și timp, la un anumit popor. Dacă misiunea nu este în continuitate istorică cu Tradiția
Apostolilor, așa cum aceasta a fost transmisă în comunitatea Bisericii, atunci ea nu este fidelă
Tradiției apostolice și este o formă coruptă de misiune.
Simbolul credinței și dogmele. Pentru transmiterea, însușirea și mărturisirea dreptei
credințe, adevărul Revelației cristalizat în Tradiția apostolică și fixat în Sfânta Scriptură, a fost
formulat de Biserică în simboluri de credință. Pentru multiplele nevoi ale Bisericii creștine,
89
misiune, Botez, cult, încă din timpul Apostolilor au circulat asemenea „crezuri” care cuprindeau
esențialul credinței, folosite în cultul divin și în propovăduire. În „regula fidei” care, dacă n-a
fost formulată direct de către Apostoli, cu siguranță în conținutul ei ea este de origine apostolică,
Biserica găsește cheia pentru sensul adevărat al Sfintei Scripturi și are în aceasta liniile de
referință ale interpretării ei. „Regula fidei” a servit de la început la săvârșirea Botezului și a
Euharistiei ca mărturisire de credință, fiind strâns legată de cultul divin sacramental. Ea nu era
o simplă exprimare teoretică a credinței, ci marca în mod existențial viața creștină, fiind rostită
la primirea Tainelor și constituind esența sau firul roșu al credinței. Asemenea crezuri
dogmatice sunt necesare pentru transmiterea credinței adevărate mai ales atunci când Biserica
transmite credința în situații pastorale și misionare deosebite. Așa a fost cazul în secolul al IV-
lea, când Biserica a trecut prin momente grele în ceea ce privește stabilirea Tradiției apostolice
și interpretarea dogmelor de credință. Ea trebuit să facă față unor controverse și curente care
puneau în discuție afirmații teologice de bază despre Iisus Hristos, Dumnezeu ade vărat și om
adevărat și despre Sfântul Duh, dăîtătorul de viață. În aceste condiții, Părinții celor două sinoade
ecumenice (Niceea, 325 și Constantinopol, 381), care purtau responsabilitatea de a propovădui
și învăța drept cuvântul adevărului (2Timotei 1, 13; 2, 15) după exemplul Apostolilor,
restabilesc – pe baza Revelației cuprinsă în Tradiția apostolică și în Sfânta Scriptură – credința
ortodoxă comună, alcătuind Simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Proclamat cu
puterea și în numele Sfântului Duh (Faptele Apostolilor 15, 28; 2Timotei 1, 14), Simbolul de
credință niceo-constantinopolitan devine crezul Bisericii prin care credincioșii își însușesc
conținutul credinței creștine. Simbolul de credință afirmă sintetic taina lui Dumnezeu și a
lucrării lui mântuitoare iar credincioșii își exprimă prin el fidelitatea ultimă față de Dumnezeu.
Simbolul de credință devine, în același timp, mărturisirea publică a Bisericii și dreptarul prin
care ea distinge dreapta credință față de erezie. De acum, Biserica nu a admis nici alterarea sau
parafrazarea textului acestui crez, nici înlocuirea lui. Adăugarea ca și sustragerea unui articol
din crez au fost socotite ca având consecințe grave pentru apartenența la Biserică, acestea
constând în înlăturarea episcopului din episcopat, excluderea preotului din cler sau
excomunicarea laicilor din comunitatea liturgică (canonul 7 al sinodului al III-lea ecumenic,
Efes, 431 și canonul 1 al sinodului al VI-lea ecumenic, Constantinopol, 680).
Deși Simbolul de credință niceo-constantinopolitan a fost introdus în slujba Liturghiei la
sfârșitul secolului al V-lea, el era deja în centrul pregătirii candidaților pentru Botez, în cadrul
catehumenatului, cu mult timp înainte. Faptul acesta arată în modul cel mai direct că Simbolul
de credință niceo-constantinopolitan nu a rămas o simplă definiție dogmatică teoretică a celor
două sinoade ecumenice, ci a devenit parte din tradiția vie permanentă a Bisericii, „memoria
dogmatică” pe temeiul căreia sinoadele următoare dezvoltă și precizează Tradiția. Și aceasta
deoarece Biserica a recunoscut în el Tradiția apostolică originară comună a ei, pe care cele două
sinoade ecumenice au confirmat-o și au sintetizat-o în acest Simbol de credință. Crezul a fost
acceptat de Biserică în cult, atât pentru faptul că ea a recunoscut în el Tradiția apostolică, cât și
pentru valoarea lui teologică și spirituală și pentru rolul acestuia în transmiterea dreptei credințe.
Căci el afirmă atât taina lui Dumnezeu în Sine, în ființa Sa absolută și inefabilă, cât și prezența
și lucrarea Sa în Biserică și în lume. De aceea, Biserica a pregătit pe cei ce doreau să devină
creștini printr-o instruire serioasă în cunoașterea Simbolului de credință în cadrul
catehumenatului, exercitându-și autoritatea sa, în ceea ce privește învățătura de credință, cu
90
mare autoritate. Biserica Ortodoxă a practicat excluderea de la cumninecarea euharistică mai
ales din motive de erezie. Formulările dogmatice ulterioare nu sunt decât o altă latură a
Simbolului de credință. Ele sunt precizări și dezvoltări ale unor afirmații ale acestui simbol,
alcătuite de Biserică în momentul în care era amenințată de sciziune datorită interpretărilor
eretice ale Revelației. Ea a prevenit sau a încercat să prevină această sciziune, formulând – pe
baza Revelației cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Tradiția apostolică – mai precis punctele de
credință controversate. Pe lângă poezia liturgică și vorbirea metaforică a omiliilor, Biserica a
creat limbajul metalogic și antinomic al dogmelor, dotat cu o precizie uimitoare. Dogmele sunt
formulări generale ale adevărului revelat și, în același timp, granițe (horoi) ale acestui adevăr.
Ele exprimă într-o formă foarte concisă și precisă împărtășirea de Sine a lui Dumnezeu cel
infinit oamenilor, împărtășire ce are ca punct final mântuirea și îndumnezeirea omului. Această
formulare generală asigură conținutul Revelației întrucât dogmele conduc spre taina infinită și
incomprehensibilă a lui Dumnezeu și spre comuniunea cu El. Ca atare, ele necesită însă și o
adâncire și o explicare pentru fiecare perioadă de timp pentru a face accesibilă taina mântuirii
exprimată în ele. În formularea generală a dogmelor sunt definite însă precis structurile
fundamentale ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, în așa fel încât ele arată foarte clar atât
transcendența lui Dumnezeu, pe de o parte, cât și posibilitatea și condițiile participării omului
la viața lui Dumnezeu, pe de altă parte. Orice neglijare a unuia dintre aceste două aspecte în
explicarea dogmei ar neglija taina mântuirii însăși, ceea ce ar duce la deformarea sau alterarea
conținutului credinței și prin aceasta la slăbirea sau superficializarea actului de credință.
Însușirea și trăirea credinței. Pentru Biserica Ortodeoxă, propovăduirea orală a
cuvântului lui Dumnezeu, săvârșirea Tainelor, a cultului în general, constituie mijloacele
principale prin care Hristos Se dăruiește Bisericii Sale, credincioșilor Săi, aici și acum. În actul
dăruirii lui Hristos credincioșilor și al dăruirii responsorice a credincioșilor lui Hristos,
ascultarea și mărturisirea personală a credinței sunt tot atât de importante ca și lucrarea liturgică
și sacramentală. Ascultarea și mărturisirea personală a credinței sunt o condiție a lucrării
liturgice și sacramentale. Mântuitorul Iisus Hristos însuși, încă în timpul activității Sale
pământești a cerut întotdeauna înaintea săvârșirii unei vindecări, a unei fapte dătătoare de viață,
răspunsul credinței: ,,Credeți că pot să fac Eu aceasta? (Matei 9, 28-30) sau: ,,Nu te teme. Crede
numai!” (Marcu 5, 36).
Prin lucrarea harului și colaborarea omului, în actul personal al credinței, omul primește
și-și însușește adevărul Revelației lui Dumnezeu și I se dăruiește Lui printr-un act de smerenie
și recunoștință. Prin Taine, Dumnezeu Se dăruiește credincioșilor, le dăruiește harul său prin
umanitatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu presupune credința omului.
De aceea înainte de primirea Tainelor se cere mărturisirea personală a credinței. Mărturisirea
personală a credinței nu se poate face însă fără inițiere în credință și fără însușirea în spirit a
ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi , a ceea ce Iisus Hristos a învățat și a transmis Apostolilor
Săi. De ceea creștinii sunt mai întâi „luminați”, adică primesc lumina cuvântului lui Dumnezeu
prin evocarea istoriei mântuirii în toată întinderea ei revelată ca lucrare a Sfintei Treimi și
predicarea explicită a Evangheliei. Credința ca „luminare” înseamnă însușirea unei viziuni
globale despre realitate, viziune în care Dumnezeu este primit și mărturisit ca fiind Creatorul
lumii, Mîntuitorul omenirii păcătoase, Sfințitorul care transfigurează viața și creația, așa cum
s-a revelat și împlinit în Iisus Hristos. Creștinul poartă cu sine această viziune și revelație. Prin
91
credință el înțețege rațiunea existenței, sensul vieții și al viitorului său, valoarea sa unică de chip
al lui Dumnezeu, orientat spre El și chemat la asemănarea cu El, așa cum aceasta s-a revelat în
Iisus Hristos. De aceea viața sa are un sens absolut. Dar această viziune a credinței nu se reduce
la o serie de afirmații teologice, ea deschide poarta sufletului și-l angajează pe creștin pe drumul
cu Hristos spre Împărăția lui Dumnezeu. Mărturisirea credinței arată fidelitatea ultimă față de
Iisus Hristos și față de Evanghelia Sa, așa cum Acesta este revelat prin Profeți, mărturisit de
Apostoli și Evangheliști și de Tradiția vie a Bisericii, în continuitatea ei istorică neîntreruptă.
După mărturisirea credinței urmează celebrarea credinței în cadrul cultului particular și
public, în care creștinul își exprimă și manifestă credința prin rugăciuni, imne și laude pline de
mulțumire și bucurie duhovnicească și se împărtășește de harul Său. Căci în cult și Taine are
loc așezarea liberă a credinciosului într-o comuniune de adorare cu Dumnezeu în care
credinciosul Îl recunoaște pe Dumnezeu ca centru și unica sursă a vieții și împlinirii sale, Îl
adoră și-I aduce lauda și mulțumirea cuvenită. Prin aceasta el alege fără ezitare calea lui Hristos,
trăirea după adevăr (3Ioan 3-4) și se deschide lucrării Sfântului Duh care-i dă puterea pentru
aceasta. Credința se manifestă, se concretizează în viața personală și socială. Convertirea prin
credință și harul botezului face din cel botezat o „făptură nouă”, prin întemeierea unei noi relații
cu Dumnezeu și cu semenii: ,,cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi” (2Corinteni 5,
17). Viața cea nouă în Hristos nu este însă ceva static, definitiv, ci un proces permanent de a fi
autentic, de acrește spre asemănarea cu El. Această luptă spirituală trebuie să se concretizeze
într-un angajament moral, pe calea arătată de Hristos, prin împlinirea poruncilor Sale. Trăirea
după chipul lui Hristos este singura atitudine autentică a creștinului.

BIBLIOGRAFIE
BEL, Valer, Pr., Dogmă și propovăduire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Presa Universitară Clujeană, 2002;
ediția a 2-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010;
BEL, Valer, Pr., Misiune, Parohie, Pastorație, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;
BELU, Dumitru, Pr., A propovădui, ce înțeles are, în ,,Mitropolia Ardealului”, IV,1959, nr. 3-
4;
BELU, Dumitru, Pr., Predica apostolică, în ,,Mitropolia Ardealului”, XI, 1966, nr. 1-3;
BELU, Dumitru, Pr., Predica postapostolică, în ,,Mitropolia Ardealului” , XI, 1966, nr. 3-4;
BELU, Dumitru, Pr., Predica Sfântului Apostol Petru, în ,,Mitropolia Ardealului”, XII, 1967,
nr.1-3;
BELU, Dumitru, Pr., Predica veacului de aur, în ,,Mitropolia Ardeaalului”, IX, 1964, nr. 1-2;
BELU, Dumitru, Pr., Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în ,,Mitropolia
Ardealului”, XXIV, 1979, nr. 1-3;
BRIA, Ion, Pr., Biserica Ortodoxă și mărturia creștină, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1981,
nr. 1-5 și în ,,Glasul Bisericii”, 1982, nr.1-3;
BRIA, Ion, Pr., Curs de Teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982;
BRIA, Ion, Pr., Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
BRIA, Ion, Pr., Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, București, 1994;

92
BRIA, Ion, Pr., CHANSON, Philippe, etc., editori, Dictionaire oecumménique de missiologie:
Cent mots pour la mission, Les Editions du Cerf, Paris, 2003;
BRIA, Ion, Pr., Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, Editura Mitropoliei Moldovei
și Bucovinei, Iași, 1995; Idem., Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică, Editura România
creștină, București 1999 ; Idem., Comentariu la Catehismul ortodox, Ed. „Oastea Domnului”,
Sibiu, 2000;
DURA, Nicolae, Pr., Propovăduire Cuvântului și Sfintele Taine. Valoare lor în lucrarea de
mântuire. Teză de doctorat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București 1998;
MÜLLER, Karl, SUNDERMEIER, Theo, Lexikon Missionstheologischer Grundbegriffe, Reimer
Verlag, Berlin, 1987;
RADU, Dumitru, Pr., Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București 1986;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Autoritatea Bisericii, în ,,Studii Teologice”, XVI, 1964, nr. 3-4, pp.
187-2-5;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Noțiunea dogmei, în ,,Studii Teologice”, XVI, 1964, nr. 9-10, pp.
534-571; Idem., Sfânta Tradiție. Definirea Noțiunii și întinderea ei, în ,,Ortodoxia”,XVI, 1964,
nr. 1, pp. 47-109;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Sfânta Scriptură și Tradiția apostolică în Mărturisirea Bisercii, în
,,Ortodoxia” XXXII, 1980, nr.2;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Spiritualitate și Comuniune în Liturgia Ortodoxă, Craiaova, 1986;
ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2004;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, 1996, 2000, 2010.

93
 9. Misiunea ca zidire a trupului lui Hristos, Biserica. Liturghie și misiune
(Pr. prof. dr. Valer Bel)
Misiunea Apostolilor şi a Bisericii apostolice este legată fiinţial de trimiterea Fiului şi a
Duhului Sfânt de către Tatăl în lume şi pentru viaţa lumii. Scopul trimiterii şi al misiunii lui
Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt în lume, care se perpetuează în misiunea Apostolilor şi a
Bisericii este descris, în dimensiunile lui cosmice şi eclesiologice, de sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Efeseni, acesta constând în recapitularea şi unirea întregii creaţii în Trupul lui
Hristos - Biserica, prin unitatea credinţei, prin sfintele Taine şi prin creşterea în viaţa în Hristos
în orizontul eshatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu: ,,şi pe toate I le-a supus sub picioare şi pe
El L-a dat peste toate Cap Bisericii care este trupul Său, plinătatea Celui Ce pe toate întru toţi
le plineşte” (Efeseni 1,22-12). Pentru aceasta Iisus Hristos însuşi a rânduit diferite slujiri în
Biserică, fiecare având locul şi slujirea lui (Efeseni 4,11-13).
Acest program misionar paulin, care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi misionare
şi pastorale, a teologiei expusă în cartea Faptele Apostolilor în legătură cu pogorârea Duhului
Sfânt şi întemeierea văzută a Bisericii, a fost şi este valabil pentru toate timpurile şi este
împotriva oricărei forme de individualism şi sectarism.
De fapt, întemeierea văzută a Bisericii şi inaugurarea misiunii creştine s-au făcut prin
unul şi acelaşi act mântuitor al pogorârii Duhului Sfânt, evidenţiindu-se şi prin aceasta că
Biserica şi misiunea creştină sunt legate indisolubil una de alta. Căci prin pogorârea Duhului
Sfânt peste Apostoli, se întemeiază Biserica „trupul lui Hristos”, iar Apostolii primesc putere
de sus pentru a fi martori ai lui Hristos în toată lumea: ,,putere veţi primi prin venirea peste voi
a Sfântului Duh şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria şi până la
marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1,8).
Prin pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii se împărtăşesc de mântuirea dăruită de
Dumnezeu în Iisus Hristos, constituind prima comunitate creştină sau Biserica şi-L
propovăduiesc cu putere pe Hristos Cel răstignit şi înviat, şi mulţi din cei prezenţi în Ierusalim
,,auzind acestea au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi,
ce să facem? Iar Petru le-a zis:Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh. Că pentru voi este
dată făgăduinţa şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pentru oricâţi îi va chema
Domnul Dumnezeul nostru”(Faptele Apostolilor 2, 37-39). Faptele Apostolilor menţionează în
repetate rânduri că „Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”(2,47), că obştea
primilor creştini sporea continuu (6,7) şi că în fiecare zi se adăuga Bisericii mulţime de bărbaţi
şi femei (5,14).
De la început, misiunea creştină s-a angajat în două mari direcţii. Misiunea ad extra sau
externă, prin propovăduirea Evangheliei la necreştini, având ca scop convertirea popoarelor şi
misiunea ad intra sau internă prin care Biserica s-a preocupat de cei botezaţi, organizând viaţa
internă liturgică şi socială a credincioşilor după principiile Evangheliei în vederea desăvârşirii
lor. Astfel, Biserica apare de la început atât ca o comunitate euharistică, poporul lui Dumnezeu
care se adună să comemoreze faptele minunate ale lui Dumnezeu din istoria mântuirii şi pentru
a reînnoi comuniunea cu El, trăind o viaţă nouă în Duhul Sfânt, cât şi ca o comunitate apostolică
misionară, care are conştiinţa unei trimiteri speciale la cei care n-au primit încă Evanghelia
94
mântuirii. Istoria Bisericii primare este o mărturie exemplară în această privinţă. Faptele
Apostolilor menţionează că primii creştini ,,stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în părtăşie, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi zi de zi într-un cuget stăruind în templu, şi-n casă frângând
pâinea, împreună luau Hrana întru curăţia inimii lăudându-l pe Dumnezeu şi având har la tot
poporul” (Faptele Apostolilor 2,42, 46-47). Iar prin misiunea pe care o făceau printre cei care
nu crezuseră încă în Hristos ,,Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”(Faptele
Apostolilor 2, 47).
Misiunea creştină este aşadar o chemare mântuitoare adresată oamenilor şi vizează
unitatea omenirii în aceeaşi credinţă în Sfânta Treime, în acelaşi Botez şi aceeaşi Euharistie,
adunarea ei în unicul Trup al lui Hristos, zidirea ei în unicul Templu al Duhului Sfânt, prin
liturghizarea existenţei umane sau transpunerea ei într-un ritm liturgic-sacramental, baptismal-
euharistic şi pascal pentru transformarea şi înnoirea omului şi a lumii în aşteptarea activă a
înnoirii ultime în Împărăţia lui Dumnezeu, ca împărăţie a Sfintei Treimi.
Manifestarea prezentă a Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu şi intrarea personală în ea la
învierea morţilor este constituirea comunităţii credincioşilor în duhul trimiterii lui Iisus Hristos
şi în slujba comuniunii viitoare a tuturor credincioşilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Această
comunitate este roada trimiterii lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt. Ea exprimă anticipativ
comuniunea viitoare a omenirii transfigurate în Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum Iisus Hristos
Însuşi, în celebrarea Euharistiei cu cei ce I-au primit Evanghelia şi chemarea, a anticipat
comuniunea viitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, săvârşirea Euharistiei în amintirea
morţii şi învierii Domnului este şi rămâne centrul vieţii Bisericii. Nicăieri nu se exprimă ceea
ce constituie fiinţa Bisericii însăşi ca în Euharistie: comuniunea lui Hristos cu fiecare credincios,
comuniune care întemeiază şi comuniunea oamenilor întreolaltă. În Euharistie Biserica
celebrează comuniunea cu Dumnezeu - Sfânta Treime, dăruită prin Hristos în Duhul Sfânt,
comuniune prin care ea devine anticipare a comuniunii celei depline a omenirii transfigurate în
Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu. Comuniunea eclesială a credincioşilor, în Hristos prin Duhul
Sfânt, revelează taina comuniunii Sfintei Treimi ca temelie, model şi scop ultim al misiunii
creştine.
Pentru a îndeplini această misiune, Biserica antrenează şi conduce lumea, în şi prin
puterea Duhului Sfânt, în trei mari acţiuni: propovăduirea Evangheliei, care naşte şi susţine
credinţa, sfintele Taine şi mărturia creştină. Acestea pot să mai fie numite şi daruri sau lucrări
ale Duhului Sfânt şi manifestări ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste coordonate esenţiale ale
misiunii sunt menţionate clar la sfârşitul Evangheliei după Matei în marea poruncă misionară
(Matei 28, 19-20). Ele sunt evanghelizarea: „mergeţi şi învăţaţi toate neamurile”; încorporarea
sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, în care participăm la viaţa de comuniune a Sfintei
Treimi: „botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”şi îndemnul de a stărui
în dreapta credinţă, în sfinţenie, mărturie şi slujire: „învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit Eu vouă”. Urmând poruncii Mântuitorului şi Tradiţiei apostolice, Biserica Ortodoxă
a înţeles misiunea creştină într-o perspectivă eclesiologică foarte bine determinată.
Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei. Biserica este finalizarea şi
concretizarea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos în această lume, lucrare care a început cu
întruparea. Ea este al cincilea act fundamental din istoria mântuirii, urmând celor patru acte
fundamentale care sunt întruparea, răstignirea, învierea şi înălţarea. Hristos Cel înviat şi înălţat
95
ne mântuieşte întrucât Se sălăşluieşte în noi prin Duhul Sfânt (Ioan 14, 20, 23). Pogorârea Duhului
Sfânt constituie trecerea de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la
extinderea acestei lucrări în ceilalţi oameni. Astfel, Biserica nu este nici o instituţie care poartă
mântuirea în sine şi o împărtăşeşte credincioşilor care devin membri ai ei, nici o instituţie care
slujeşte numai ca un instrument pentru misiune sau pentru mântuirea omului, ci ea este taina
recapitulării tuturor în Hristos. Ea coincide cu realizarea mântuirii în măsura în care aceasta se
înfăptuieşte în lume şi în istorie. Biserica este inclusă în planul lui Dumnezeu de mântuire a
lumii prin recapitularea tuturor în trupul lui Hristos: „ca să adune întru una pe fiii lui Dumnezeu
cei împrăştiaţi” (Ioan 11,52; 1 Corinteni 15,28).
Convertirea însăşi ca roadă a propovăduirii Evangheliei este un act de încorporare în trupul
eclesial al lui Hristos, ca răspuns personal la cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de Biserică.
Credinţa născută din cuvântul propovăduirii, care constituie sămânţa şi conţinutul credinţei
(Matei 13, 1-30), este un act de comuniune personală cu Dumnezeu şi comunitatea eclesială, şi
nu o simplă chestiune de convertire individuală, nominală. Credinţa creştină înseamnă a intra în
legământul pe care Dumnezeu îl are cu poporul Său, pecetluit cu jertfa lui Hristos: „că prin El
şi unii şi alţii într-un singur Duh avem calea deschisă spre Tatăl” (Efeseni2,18). Convertirea
autentică este posibilă numai prin încorporarea în trupul eclesial al lui Hristos (Efeseni 2, 14, 18)
în care participăm la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi: ,,Credincios este Dumnezeu prin care
voi aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru” (1Corinteni 1,9).
Identitatea creştină primită prin convertire şi Botez nu este ceva definitiv şi static, ci un
proces permanent de a fi autentic, de a creşte împreună cu Hristos, întru asemănarea Sa, în
comuniune cu El, ca membru al trupului Său (Romani 12,4-5;1Corinteni 12,27;Coloseni 1,18).
Odată născut la viaţa cea nouă în Hristos în Taina botezului (Romani 6,5), creştinul se angajează
într-o luptă spirituală continuă „până ce Hristos va lua chip” în el (Galateni 4,19).Convertirea şi
Taina botezului deschid un orizont nou, spre realitatea ultimă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa în
Hristos primită în Taina botezului este doar începutul vieţii care va să vină, iar „umblarea întru
înnoirea vieţii” (Romani 6,4) şi creşterea până la „starea de bărbat desăvârşit” (Efeseni 4,13)
constituie o pregătire pentru acel mod de viaţă viitor. Ori, această luptă spirituală a creştinului
este susţinută în primul rând de harul lui Dumnezeu împărtăşit prin sfintele Taine şi de comunitatea
eclesială care este o comunitate liturgică-sacramentală.
Biserica este comuniunea de viaţă şi iubire a lui Dumnezeu - Sfânta Treime cu oamenii prin
Hristos în Duhul Sfânt (Ioan. 17, 21-23). Biserica istorică este chemată să reproducă în viaţa ei
această comuniune trinitară şi unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care trăieşte
din comuniunea divină a Sfintei Treimi. De aceea întreaga ei misiune este orientată în această
direcţie. Tainele de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia sunt Taine de încorporare într-o
comunitate liturgică determinată, de apartenenţă reală la trupul lui Hristos. Celelalte Taine şi
ierurgii urmăresc de asemenea restabilirea raporturilor slăbite dintre Dumnezeu şi credincioşi
ca membri ai acestei comunităţi.
Inserarea în acest „nor de martori” (Evrei 12, 1) are nu numai o semnificaţie sociologică sau
morală, ci o importanţă soteriologică, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel când scrie: ,,sunteţi
concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor,
piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2,19-20). Creştinii, toţi membrii
poporului lui Dumnezeu, sunt numiţi sfinţi (Evrei 6,10; 13,24) pentru că ei se împărtăşesc de
96
sfinţenia lui Hristos, având o sfinţenie sacramentală (Romani 8, 27). Există, de asemenea,
mulţimea sfinţilor care înconjoară Mielul, care stă în mijlocul tronului lui Dumnezeu: ,,iată mulţime
multă pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile,
stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de finic în
mâinile lor” (Apocalipsa 7,9). Ca membri ai trupului lui Hristos, creştinii sunt în comuniune cu
Dumnezeu şi cu sfinţii. Comuniunea sfinţilor înseamnă nu numai că creştinii aparţin lui Hristos,
ci şi că ei au misiunea integrării lumii în comuniunea cu Dumnezeu.
Actul misionar este aşadar un act eclesial. Propovăduirea Evangheliei vizează
constituirea şi realizarea în mod liturgic sacramental a trupului lui Hristos-Biserica. De fapt, Iisus
a constituit grupul celor doisprezece apostoli, cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt (Matei18, 18;
Inoan 20, 22-23), ca o imagine a Bisericii. Biserica se realizează în istorie ca „Trupul lui
Hristos”, după modelul colegiului apostolic, care are în centru pe Iisus Hristos. Apostolul Pavel,
care a întemeiat comunităţi creştine în situaţii geografice şi culturale foarte diverse, subliniază
cu tărie unitatea pe care o au toţi creştinii în Iisus Hristos, „capul Trupului”, atunci când spune că
în Hristos ,,nu este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob, liber, ci
Hristos, totul întru toţi” (Coloseni 3,11).
Caracterul eclesiologic al misiunii nu trebuie înţeles într-un sens instrumentalist sau
eclesiomonist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii dar nici scopul ultim al
acesteia. Biserica este condiţia, criteriul, realizarea şi rezultatul misiunii. Biserica este condiţia
şi instrumentul misiunii deoarece în calitatea ei de „trup al lui Hristos” şi „stâlp şi temelie a
adevărului” (1 Timotei 3,13), ea este „martorul” adevărat în istorie al lui Hristos cel răstignit,
înviat şi înălţat, căci ea este cea care transmite Evanghelia mântuirii în integritatea ei şi în ea se
realizează comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii şi creşterea acestora până la „măsura vârstei
plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13). Existenţa Bisericii este de aceea o precondiţie a misiunii.
Dacă Biserica a fost întemeiată în chip văzut, ca o comunitate istorică prin pogorârea Duhului
Sfânt peste Apostoli, ceilalţi oameni se împărtăşesc de mântuirea adusă de Hristos, ca membri
ai Bisericii Sale, prin activitatea misionară a acesteia.
Biserica nu este însă numai condiţia şi instrumentul misiunii ci şi scopul şi realizarea
acesteia în istorie întrucât ea este parte integrantă din mesajul Evangheliei. Ea face parte din
planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii prin recapitularea ei în trupul lui Hristos. În acelaşi
timp, Biserica este şi un rezultat al misiunii întrucât Dumnezeu conduce pe oameni la mântuire
şi le dăruieşte harul Său prin activitatea misionară a Bisericii. Biserica este într-o stare continuă
de misiune din ziua ei de naştere.
Biserica este prezenţa anticipată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Misiunea creştină are, aşa
cum s-a arătat, un caracter eclesiocentric, dar nu eclesiomonistic. Căci ea vizează „zidirea
trupului lui Hristos” în orizontul eshatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica este „trimisă”
în lume ca, purtând în trupul ei istoric semnele lui Hristos cel răstignit şi înviat, să fie o
anticipare şi mijlocul de realizare a comuniunii eshatologice a întregii lumi cu Creatorul ei.
Menirea ei este de a fi aici şi acum locul în care lumea, prin anticipare, participă la această
realitate ultimă. În acest sens, Biserica poate fi definită ca „sacramentul” Împărăţiei lui
Dumnezeu ajunsă la noi în Iisus Hristos şi care se va manifesta în plenitudinea ei, la a doua Sa
venire întru slavă când „Dumnezeu va fi totul întru toate” (1 Corinteni 15, 28).

97
 Biserica prin însăşi natura ei sacramentală dă mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu
pentru întreaga omenire. De aceea, în misiunea sa, Biserica este chemată, ca prin propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu, săvârşirea Tainelor şi a ierurgiilor, prin mărturia şi slujirea creştină
să formeze comunităţi mărturistitoare la nivel local care să includă pe toţi fără nici o deosebire
de sex, de vârstă, profesie sau condiţie socială şi care să pună accentul pe liturghizarea şi
filocalizarea vieţii umane prin coerenţa dintre credinţă şi trăirea acesteia în relaţiile umane
personale. Comunităţi de susţinere şi iubire activă, care întâmpină pe cei străini, dau speranţe
celor deznădăjduiţi şi insuflă curaj celor cu voinţa înfrântă.
Propovăduirea Evangheliei Împărăţiei înseamnă vestirea mântuirii în Hristos şi o viaţă
nouă în Duhul Sfânt. Ea este inseparabilă de alungarea puterilor diabolice care întreţin patimile
egoiste din noi şi include iertarea păcatelor şi sănătatea sufletească şi trupească (Iacob 5, 14-
15). ,,Frăţietatea reală pe care o primim în Fiul prin Duhul Sfânt şi care ne va conduce treptat
la Împărăţia Fiului şi a Tatălui, trebuie să se răsfrângă şi asupra întrebuinţării frăţeşti a bunurilor
lumii pe care le-am primit de la Tatăl nostru comun. Este un aspect al transfigurării lumii care
nu se poate produce fără contribuţia noastră. Nu-l putem înfăptui decât în Sfântul Duh. Lumea
însăşi trebuie să devină astfel o lume a fraternităţii şi a iubirii”.

9.1. Liturghie și misiune

Urmând poruncii Mântuitorului: ,,aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!”(Luca 22, 19; 1
Corinteni 11, 24) ,,fiindcă de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta
moartea Domnului o vestiţi până când El va veni” (1 Corintedni 11,26), creştinii s-au adunat
încă de la începutul Bisericii, în zi de Duminică, într-un anumit loc, să comemoreze învierea
Domnului şi să celebreze a doua Sa venire, săvârşind Taina Euharistiei, instituită de El însuşi.
În Epistola lui Barnaba, XV,9, scrisă la sfârşitul secolului I, se spune: ,,De aceea, sărbătorim cu
bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care Hristos a înviat şi, după ce S-a arătat, S-a înălţat la
ceruri”, iar Învăţătura celor doisprezece Aptoli îndeamnă: ,,Când vă adunaţi în duminica
Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca
jertfa voastră să fie curată”. Sfântul Iustin Martirul, pe la anul 150, ne oferă în prima sa Apologie
descrierea Liturghiei euharistice astfel: ,,Hrana aceasta se numeşte la noi euharistie. Nimeni nu
poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care
a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis
Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună: ci,
după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat şi a avut
în vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în euharistie prin
rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se hrănesc sângele şi trupurile
noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat”.
Prin întreg cultul ei, mai ales prin citirile Vechiului şi Noului Testament, de laVecernie,
Utrenie şi Liturghie Biserica face o restituire sau reactualizare în fiecare timp şi loc a istoriei
mântuirii care s-a împlinit odată pentru totdeauna. La fiecare Liturghie se aminteşte faptul
istoric decisiv: lumea a fost mântuită în trupul lui Hristos prin jertfa şi învierea Lui, (Efeseni
2,14-18). Comunitatea liturgică are privirea îndreptată spre ,,Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumi” (Ioan 1, 29;Apocalipsa 5, 12-13). Ea poartă în memoria sa istoria mântuirii
neamului omenesc: ,,Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate
98
cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri,
de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”.
Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, având un rol
crucial în transmiterea şi apărarea credinţei. Credinciosul mărturiseşte credinţa, o trăieşte, o
păstrează curată şi contribuie la transmiterea ei numai ca membru al comunităţii liturgice. Căci
în cult se mărturiseşte şi se susţine credinţa, atât a comunităţii ca întreg, cât şi a fiecărui membru
al comunităţii. În cult, în general, şi în special în Sfânta Liturghie Hristos Cel răstignit, înviat şi
înălţat este prezent şi lucrător, în Duhul Sfânt (Matei 28, 20; Ioan 16,6), în diferite grade şi
moduri şi ne uneşte cu El în însăşi misiunea, jertfa şi învierea Sa. De aceea cultul, şi în special
Sfânta Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară. Omul
primeşte credinţa prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu de către Biserică (Romani 10,
17;1 Petru 1, 23), se naşte la viaţa cea nouă în Hristos prin Taina Botezului (Romani 6, 3-5) şi
„creşte” împreună cu Hristos, întru „asemănarea” Sa, în comuniune cu El, întrucât intră în
ritmul liturgic al Bisericii care culminează în împărtăşirea euharistică.
În Euharistie, omul renăscut în Hristos şi întărit prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, care moare la sfârşitul activităţii Sale, pentru a învia la viaţa
veşnică. Euharistia sădeşte astfel în noi puterea pentru a preda total existenţa noastră lui
Dumnezeu spre a o primi umplută de viaţa Lui eternă, asemenea lui Hristos prin înviere: ,,Cel
ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
Căci Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6,54-56). Hristos cu
viaţa lui eternă întăreşte nu numai ca perspectivă, ci şi ca arvună, mişcarea vieţii noastre
pământeşti spre ea, susţinând prin aceasta înnoirea în curăţie şi în virtuţi. Euharistia este astfel
şi un ajutor pentru ca viaţa noastră pământească să înainteze spre viaţa de veci. În acest sens
Euharistia este hrana poporului lui Dumnezeu, „merinde pe calea vieţii veşnice” în pelerinajul
ei spre Împărăţia lui Dumnezeu. ,,Şi să-mi fie mie Sfintele Taine spre tămăduire şi curăţire, spre
luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului; spre izgonirea a toată
nălucirea, a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti, care se lucrează cu gândul în mădularele
mele; spre îndrăznirea şi dragostea cea către Tine, spre îndreptarea şi întărirea vieţii spre
înmulţirea faptei celei bune, şi a desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi spre împărtăşirea cu
Sfântul Duh, ca merinde pentru viaţa de veci” (Rânduiala Sfintei Împărtășanii).
Teologia misionară din ultima vreme subliniază legătura dintre Taină şi cuvânt, dintre
Liturghie şi misiune. Conferinţa misionară de la Melbourne (mai 1980) declara în acest sens:
,,Credem că dacă Bisericile noastre se vor preocupa de aceste două aspecte ale comuniunii
creştine, vom putea evita atât intelectualismul excesiv al unor tradiţii ce suprasolicită
predicarea, cât şi ritualismul exagerat al celor care sunt concentraţi în mod unic asupra
Euharistiei”. Această legătură s-a păstrat în tradiţia şi practica misionară ortodoxă.
Propovăduirea a fost nedespărţită de dumnezeiasca Euharistie după cum arată mărturiile
neotestamentare (Faptele Apostolilor 2, 42, 64), ale unor sfinţi părinţi, ale canoanelor
Sinoadelor ecumenice sau locale şi structura Sfintei Liturghii însăşi.
Liturghia ortodoxă, al cărui text este o sinteză făcută la Constantinopol din Liturghiile
locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o structură care corespunde celor două direcţii în
care se mişcă Biserica în trimiterea ei în lume: cea apostolică, misionară şi cea euharistică,
99
pastorală. De aceea Sfânta Liturghie, inima spiritualităţii creştine ortodoxe, mişcă Biserica în
misiunea ei înlăuntru şi în afară. Fiecare săvârşire a Sfintei Liturghii este un prilej şi mijloc de
înaintare spre Împărăţia Sfintei Treimi şi în acelaşi timp de pregătire şi trimitere în misiune.
Hristos însuşi ne conduce spre această Împărăţie prin cuvânt, prin actele liturgice şi prin puterea
Sa pe care ne-o dăruieşte în Sfânta Euharistie. În întreaga Sfântă Liturghie se realizează
întâlnirea şi comuniunea cu Hristos cel răstignit, înviat şi înălţat, căci El este prezent şi lucrător
în diferite grade şi moduri, mai întâi prin cuvânt şi apoi prin împărtăşirea cu însuşi Trupul şi
Sângele Său. Cele două vohoduri de la Liturghie subliniază aceasta. În afară de proscomidie,
care a devenit un ritual în sine săvârşit de preot, Liturghia este compusă din două părţi: liturghia
catehumenilor, sau slujba cuvântului, adică partea kerigmatică, misionară şi liturghia
credincioşilor, sau slujba euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau eclesială. Cele
două părţi sunt strâns legate între ele, aşa încât ele formează o singură slujbă divină. Cuvântul
cheamă la comuniune şi pregăteşte Euharistia, de aceea Liturghia Tainei euharistice urmează
Liturghiei cuvântului şi nu invers, căci Liturghia Tainei cere o pregătire. Liturghia cuvântului
culminează şi se împlineşte în Liturghia euharistică. În prima parte a Liturghiei ne împărtăşim
cu cuvântul şi apoi, în partea a doua, cu însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, ca anticipare a
împărtăşirii depline de El în Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, aşa cum ne rugăm după
împărtăşirea cu Sfintele Taine: ,,O, Paştile cele mari şi preasfinte, Hristoase! O, Înţelepciunea
şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat,
în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.
Caracterul kerygmatic şi misionar al primei părţi este dat în cântarea antifoanelor, compuse din
versete din psalmi, a imnului „Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, a fericirilor
(Matei 5, 3-12) şi în special în lecturile biblice, Apostolul şi Evanghelia, urmate de omilie sau
comentariu. Prin toate acestea se transmite mesajul Evangheliei, credinţa Bisericii. La această
parte sunt invitaţi toţi, cei credincioşi dar şi cei nebotezaţi şi necredincioşi, căci Evanghelia are
valoare universală, ea este adresată tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi sunt „cei chemaţi”
prin cuvântul lui Dumnezeu, cei necredincioşi să vină la credinţă, să primească Evanghelia
mântuirii, cei credincioşi să-şi înnoiască şi sporească credinţa în vederea împărtăşirii
euharistice.
„Trimiterea” sau chemarea misionară a Bisericii îşi are temeiul ei profund în
universalitatea mântuirii în şi prin Iisus Hristos. Deja alegerea celor doisprezece Apostoli, care
reprezintă cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi apoi trimiterea lor în toată lumea (Matei
28, 19; Marcu 16, 15), precum și prezența atâtor neamuri la coborârea Sfțntului Duh (Faptele
Apostolilor 2,9-22), indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos. Aceasta constituie una
din ideile fundamentale ale Noului Testament pe care Biserica a apărat-o chiar de la începutul
ei şi pe temeiul căreia ea a primit în prima parte a Sfintei Liturghii şi pe cei ce urmau să vină la
credinţă şi să se boteze. La sfârşitul primei părţi a Liturghiei preotul împreună cu comunitatea
se roagă pentru aceştia: ,,şi-i învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei
de a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta
sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă”.
Caracterul sacramental al Liturghiei este dat în săvârşirea Sfintei Euharistii, care este
cultul de mulţumire a celor care au primit botezul şi sunt membri ai Bisericii lui Hristos. Dacă
în prima parte a Liturghiei Biserica cheamă pe toţi, creştini şi necreştini, să asculte şi să
100
primească cuvântul lui Dumnezeu, în partea a doua ea săvârşeşte cu cei credincioşi Sfânta
Euharistie pentru a reînnoi şi adânci în mod liturgic sacramental comuniunea cu Hristos a fiilor
ei. Dacă în prima parte ea hrăneşte pe toţi cu cuvântul lui Dumnezeu, în partea a doua, ea îi
împărtăşeşte pe fiii săi cei pregătiţi pentru aceasta cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Cei
ce se împărtăşesc împreună se află deja în unitatea şi comuniunea credinţei. De aceea, înainte
de anaforaua liturgică, toţi credincioşii spun prin vocea preotului: „Să ne iubim unii pe alţii, ca
într-un gând să mărturisim” şi apoi rostesc împreună Simbolul credinţei. În rugăciunea din
Liturghia sfântului Vasile cel Mare de după prefacerea darurilor şi înainte de împărtăşanie,
preotul se roagă în numele tuturor: ,,Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un
potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh”. La sfârşitul Liturghiei
credincioşii se împărtăşesc împreună cu Trupul şi Sângele Domnului pentru sporirea unităţii şi
comuniunii lor cu Hristos şi întreolaltă.
Mărturiile Noului Testament subliniază atât legătura organică dintre jertfa şi învierea
Domnului şi Taina Euharistiei (Ioan 6,51-56), cât şi cea dintre Euharistie şi taina Bisericii ca
trup al lui Hristos: ,,Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtăşirea
cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui
Hristos? De vreme ce este o singură pâine, noi cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi
dintr-o singură pâine ne împărtăşim” (1 Corinteni 10, 16-17). Îndată după pogorârea Duhului
Sfânt, comunitatea creştină s-a constituit în jurul Tainei Euharistiei, săvârşită în amintirea
morţii şi învierii Domnului, în ziua cea dintâi a săptămânii, Duminica. Biserica nu poate fi
definită numai ca o comunitate care se adună în numele lui Hristos. Sensul ei eclezial, comunitar
se desăvârşeşte prin caracterul ei liturgic-euharistic. Identitatea Bisericii este de natură
euharistică, de aceea s-a spus pe drept cuvânt că Taina Euharistiei este Taina Bisericii şi a
Împărăţiei.
În Sfânta Euharistie Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat ni Se dăruieşte nouă şi ne ia în
comuniunea cu Sine, în comuniunea cu Dumnezeu cel în Treime. În dăruirea lui Hristos fiecărui
credincios în parte şi comunităţii ca întreg şi în actul dăruirii responsorice a comunităţii, din
puterea dăruirii lui Hristos, se realizează comuniunea cea mai strânsă a credincioşilor cu Hristos
şi întreolaltă, de aceea fiinţa Bisericii se revelează mai ales în Taina Euharistiei. Euharistia este
cea mai importantă mărturie şi experiere a Împărăţiei lui Dumnezeu aici în istorie. În Euharistie
Biserica se revelează ca sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu. Liturghia ortodoxă reia cu
insistenţă textele biblice care se referă la reconstituirea ce va avea loc la a doua venire a
Domnului. În această perspectivă, adunarea liturgică este o anticipare a adunării eshatologice,
când El ,,va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de trâmbiţă, şi pe cei aleşi ai Săi îi vor aduna
din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24,31). Rugăciunea
de după Axion din Liturghia sfântului Vasile cel Mare: ,,Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte Doamne
sfânta, sobornicească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-
o cu scump sângele Hristosului Tău şi o împacă pe dânsa”, este ecoul unei litanii de mulţumire
ce se rostea în Biserica veche după împărtăşire: ,,Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-
o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această
Biserică sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o”. ,,După cum această pâine era împrăştiată
pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în
împărăţia Ta”.
101
 Scopul final al Sfintei Liturghii se împlineşte în actul împărtăşirii credincioşilor, deoarece
de-abia prin aceasta se încheie Euharistia ca jertfă şi ca Taină, căci abia acum se înfăptuieşte
scopul ei de jertfă adusă Tatălui, dar şi pentru sfinţirea credincioşilor; abia acum se rosteşte
numele fiecărui credincios, ca la toate Tainele. Acest scop este amintit chiar în rugăciunea a
doua pentru cei credincioşi pe care preotul o rosteşte în taină: ,,Dă lor să-Ţi slujească totdeauna
cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără de osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale
Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie”. Abia după împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului credincioşii pot cânta: ,,Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul
cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că
Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Sfânta Liturghie este ca un fel de „paşti” săptămânal în care se
face trecerea „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” a celor ce participă cu pregătirea
necesară şi deplin la ea.
Dacă în Liturghia euharistică se realizează Biserica-trupul lui Hristos ca sacrament al
Împărăţiei lui Dumnezeu, tot în aceasta Hristos ne uneşte cu Sine în misiunea, jertfa şi învierea
Lui, de aceea Sfânta Liturghie este şi locul prin excelenţă unde creştinii se pregătesc pentru
misiune. Căci a fi în comuniune cu Hristos cel răstignit şi înviat înseamnă a fi pătruns de iubirea
lui faţă de lumea pentru mântuirea căreia El şi-a dat viaţa şi a te angaja în slujba înfăptuirii
Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie se încheie de aceea cu un act de trimitere: „Cu pace
să ieşim”, exclamă preotul, iar comunitatea răspunde: „întru numele Domnului”. Cei care şi-au
reînnoit comuniunea cu Hristos în Sfânta Liturghie, înaintând cu El spre Împărăţia lui
Dumnezeu, sunt trimişi în lume, după cum Apostolii au fost trimişi „Am văzut lumina cea
adevărată, am primit Duhul cel ceresc”, de aceea pot spune cu Sfântul Apostol Ioan: ,,vă vestim
viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat… ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi, iar
părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 1,2-3). Faptele Apostolilor
menţionează în repetate rânduri că obştea primilor creştini sporea continuu (2,47), că numărul
ucenicilor se înmulţea (6,7), că în fiecare zi se adăuga mulţime de bărbaţi şi femei (5,14; 2,41).
,,Şi mâna Domnului era cu ei şi mare era numărul celor ce au crezut şi s-au întors la Domnul”
(11,21,24).
Într-adevăr, Biserica este o comunitate care creşte în număr: ,,cei ce i-au primit cuvântul
s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2,41).
,,Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor 2,47). „A
adăuga” nu înseamnă a face nici prozelitism individual, nici a organiza „campanii misionare”
cum fac grupările sectare. Propovăduirea Evangheliei vizează constituirea liturgică-
sacramentală a trupului eclesial al lui Hristos. De aceea mobilitatea misionară a Bisericii ţine
de dinamica ritmului liturgic. Această dinamică nu este decât răspunsul la întrebarea: ce face
preotul cu harul preoţiei, ce fac creştinii cu credinţa şi cu harul primit în sfintele Taine ? Ei
trebuie să predice, prin cuvântul şi fapta lor, cu ecou, pentru ca cei din afară să ajungă la
întrebarea celor care au ascultat predica Apostolilor în ziua pogorârii Duhului Sfânt: ,,Iar, ei
auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli; Bărbaţi fraţi ce
să facem ? Iar Petru le-a zis: Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos,
spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Sfântului Duh” (Faptele Apostolilor 2,37-38).
În acest context parabola talanţilor are o semnificaţie misionară deosebită. Primirea credinţei şi
a harului mântuitor implică mijlocirea lor şi altora, ca laudă şi mulţumire adusă lui Dumnezeu
102
pentru ele: ,,Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea
ce i se pare că are”(Matei 25, 29). Cel ce transmite credința și harul lui Dumnezeu și altora
sporește, prin aceasta, el însuși în credință și în har. Toţi marii comentatori văd, de asemenea,
în parabola fiului risipitor o parabolă a Bisericii şi a lumii. „Un om avea doi fii” (Luca 15,11).
La fel se poate spune şi despre Biserică: ea are doi fii, pe cel credincios şi pe cel chemat. În nici
un caz ea nu trebuie să uite sau să abandoneze pe „celălalt fiu”, pe cel chemat.
Prin urmare, Sfânta Liturghie este jertfa de mulţumire a Bisericii adusă lui Dumnezeu
de Hristos şi Biserica Sa. Ea are însă şi o dimensiune misionară importantă. Într-un anumit sens
misiunea ţine de ritmul liturgic al Bisericii. Misiunea este în mod esenţial un act de mărturie (1
Ioan 1, 1-5), ea presupune viaţa trăită în strânsă comuniune cu Dumnezeu. Nu poţi depune
mărturie adevărată despre ceea ce nu ai experiat. Ori, comuniunea cu Dumnezeu se realizează
în mod culminant în Sfânta Liturghie care este o înaintare spre Împărăţia Lui.
Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu „în duh şi-n adevăr” (Ioan 4,24) este
nedespărţită de anamneză, adică de amintirea publică a istoriei mântuirii în totalitatea ei, a
Vechiului şi a Noului Testament şi de lauda şi mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru
mântuirea dăruită în Fiul Său. Prin cult în general, prin lecturile biblice, prin imnele dogmatice
doxologice, mesajul creştin pătrunde în ritmul vieţii de toate zilele a credincioşilor. Şi aceasta
prin Sfânta Liturghie cu atât mai mult, cu cât în ea sunt amintite şi actualizate principalele acte
ale istoriei mântuirii. Doxologia liturgică rămâne de aceea cea mai vie şi cea mai autentică
expresie a Tradiţiei apostolice şi patristice. În cult şi în locaşul bisericii, istoria mântuirii este
reprezentată în icoane şi simboluri, iconografia fiind cea mai directă şi explicită metodă de
ilustrare şi interpretare a evenimentelor din istoria mântuirii.
Din aceste motive cultul, în general, şi în special Sfânta Liturghie constituie locul în
care creştinii sunt pregătiţi pentru misiune, pentru a fi martori, adică vestitori, trăitori şi
împlinitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfânta Liturghie constituie de aceea punctul de plecare şi
de sosire a misiunii creştine autentice. ,,Liturghia nu este fugă de viaţă, ci o continuă
transformare a vieţii după modelul care este Iisus Hristos, graţie puterii Duhului Sfânt. Dacă
este adevărat că în Liturghie auzim nu numai mesajul lor, dar şi anticipăm, în marele eveniment
al eliberării de păcat, comuniunea noastră cu persoana lui Hristos prin prezenţa reală a Duhului
Sfânt, atunci acest eveniment al încorporării noastre în trupul lui Hristos - această transfigurare
a fiinţei noastre într-un mădular al lui Hristos - trebuie să fie clar şi proclamat prin toată viaţa
noastră. Liturghia trebuie să se prelungească în situaţiile personale de toate zilele. Fiecare
credincios în parte este chemat să întreţină o evlavie tainică, pe altarul inimii sale, ca să traducă
în viaţă propovăduirea Veştii celei Bune „pentru întreaga lume”. Fără această continuare,
Liturghia rămâne pe jumătate neterminată. Deoarece prin evenimentul euharistic noi suntem
încorporaţi în Hristos, pentru a sluji lumea a fi jertfiţi pentru ea, noi trebuie să dăm expresie în
diaconia practică, în viaţa comunitară, noua noastră fiinţă în Hristos, Care este Slujitorul tuturor.
Jertfa Euharistiei trebuie prelungită în jertfe personale pentru cei aflaţi în nevoie, faţă de fraţii
şi surorile pentru care a murit Hristos. Pentru că Liturghia este participarea la marele fapt al
eliberării de sub dominaţia puterilor demonice, atunci prelungirea Liturghiei în viaţă înseamnă
o continuă eliberare de sub puterile răului care lucrează înlăuntrul nostru, o constantă
reorientare şi deschidere către idei şi eforturi vizând eliberarea persoanelor umane din toate

103
structurile demonice ale nedreptăţii, exploatării, agoniei şi însingurării, şi crearea unei
adevărate comuniuni de persoane în iubire”.

BIBLIOGRAFIE
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 1 Premise teologice, Presa
Universitară Clujeană, 2004; Misiunea Bisericii în lumea contemporană, 2 Exigenţe,
Presa Universitară Clujeană, 2002; Misiunea Bisericii în lumea contemporană, ediţia a
2-a (include ambele părţi), Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010;
BRIA, Ion, Pr., Orthodox Perspectives on Mission, Compiled and edited by BRIA, Ion,
World Council of Churches, Geneva, 1982;
BRIA, Ion, Pr., Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, Ortodoxia, XXXV,1983,
nr. 2, p. 238-239;
BRIA, Ion, Pr., Credinţa pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;
BRIA, Ion, Pr., Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992;
BRIA, Ion, Pr., CHANSON Philippe, GADILLE Jacques, SPINDLER Marc, Dictionnaire
oecuménique de missiologie. Cent mots pour la mission, Les éditions du cerf Paris, Labor
et Fides Genèves, Les éditions CLE Yaoundé, 2003;
ICĂ, Ioan, Pr., Dreifaltigkeit und Mission, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia
Orthodoxa, XLII, 1997, nr. 1-2, pp. 13-19;
MÜLLER, Karl, SUNDERMEIER, Theo, Lexikon Missionstheologischer Grundbegriffe,
Reimer, Berlin, 1987;
POPESCU, Dumitru, Pr., Iisus Hristos Pantocrator, Editura Insitutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 2, 3, Editura Insitutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, 1996, 2003, 2010;
YANNOULATOS, Anastasios, Mitr., Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad.
Gabriel Mândrilă şi Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003.

104
 10. Apostolatul mirenilor ca participare la întreita slujire a lui Hristos şi la
însuşirile Bisericii (Pr. prof. dr. Valer Bel, Pr. conf. dr. Cristian Sonea)
10.1. Preoţia universală – fundamentul vocaţiei misionare a laicatului
Învăţătura Legii Noi cuprinde, dincolo de orice îndoială, adevărul preoţiei universale. O
mulţime de texte şi expresii neo-testamentare precum: „preoţie sfântă” (1 Petru 2, 5), „seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Petru 2, 9) sau
„preoţi ai Dumnezeului şi Tatălui Său” (Apocalipsa 1, 6; 5, 10) converg înspre a exprima faptul
că toţi creştinii sunt chemaţi la o slujire şi la o misiune preoțescă. Ungerea, odinioară rânduită
doar regilor, preoţilor şi profeţilor, s-a extins în Biserică la toţi credincioşii care devin astfel un
popor de preoţi. Această calitate sacerdotală se primeşte odată cu naşterea la noua viaţă în
Hristos. În mod evident orice preoţie are o chemare, o slujire, o misiune. Creştinii au
posibilitatea şi datoria de a împlini, ca urmare a preoţiei universale pe care o deţin, misiunea şi
slujirea legate intrinsec de aceasta.
Consecvent mărturiilor biblice, dezvoltarea teologică ulterioară afirmă cu claritate că toţi
creştinii posedă preoţia universală în virtutea participării la preoţia lui Hristos. Iisus Hristos,
Marele Arhiereu, deţine preoţia în mod deplin, absolut, şi din ea izvorăşte, pentru toţi cei care
trăiesc în şi cu Hristos, preoţia universală. În acest context, fiecare creştin este o persoană
sfințită. Ideea unui popor profan, în sensul unui popor lipsit de sfinţenie, nu este conformă cu
învăţătura creştină. Precum Hristos, omul este în acelaşi timp împărat, prooroc şi preot. Omul
este preot prin împreună-slujirea şi autojertfirea pe care o săvârşeşte în Biserică. De asemenea,
este prooroc ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti şi este învăţător şi călăuzitor spre mântuire
pentru sine şi pentru ceilalţi și este împărat când se arată biruitor şi stăpânitor asupra patimilor.
Alături de Sfânta Scriptură, care învaţă cu claritate sfințenia și slujirea fiecărui creştin,
numindu-i pe creștini sfinţi şi sfinţiţi întru Iisus Hristos (1 Corinteni 1, 2) şi limbajul liturgic
exprimă această realitate prin cuvintele: „Sfintele, vouă, sfinţilor”. Formula liturgică nu doar
păstrează memoria trecutului ci afirmă, la fiecare Sfântă Liturghie, calitatea de sfinţi a celor ce
se vor împărtăşi cu Sfintele Taine. În mod evident există deosebire între sfinţii Bisericii
biruitoare şi cei care sunt numiţi sfinţi şi trăiesc în Biserica luptătoare. Mai mult, aşa cum
sublinia mitropolitul Nicolae Mladin, trebuie făcută o distincţie între sfinţenia sacramentală şi
sfinţenia morală. Prima, care îşi are începutul şi temelia în Taina Sfântului Botez şi se
desăvârşeşte prin alte sfinte taine (ca Mirungerea şi Euharistia), fiind o sfinţenie reală a fiecărui
creştin, este participarea noastră la sfinţenia lui Hristos. A doua, sfinţenia morală, este aceea la
care se ajunge în urma luptei pentru desăvârşire.
Creştinul, ca o persoană consacrată şi participantă la preoţia lui Hristos, este un preot al
propriei sale exisenţe. Din păcate, tot mai puţini creștini sunt conştienţi de această stare a lor,
iar un număr mare de creştini o reduc la o stare profană preocupându-se doar de cele lumeşti.
Înzestrarea cu darurile Sfântului Duh prin Taina Mirungerii, cum frumos sublinia Paul
Evdokimov, oferă prin „ungerea Duhului” talanţi sau daruri ce trebuiesc înmulţite, iar
preocuparea exclusivă de cele lumeşti presupune o risipire a acelor daruri. Aşa îşi neglijeajă şi
îşi profanează creştinul sfințenia din el, desconsiderându-şi, de fapt, calitatea de preot. Această
comportare este întru totul nefirească întrucât, pentru orice membru al Bisericii, nu ar trebui să
existe vreo stare sau vreun loc profan, lipsit de prezenţa lui Dumnezeu. Creştinii au o natură

105
preoțescă prin sfințenia primită în Taina Botezului şi a Mirungerii de care nu se pot delimita
în mod absolut.
Din sânul comunităţii preoției universale unii sunt aleşi de Biserică și sfnțiți pentru o
slujire specială, aceştia sunt preoţii hirotoniţi şi dăruiţi cu putere sfințitoare. Atât preoţia
bisericească specială, cât şi preoţia universală participă la aceeaşi preoţie unică a lui Hristos.
Deşi sunt deosebite ca natură şi ca autoritate, întrucât participă în mod diferit la preoţia lui
Hristos, aceste slujiri nu se pot înlocui una pe alta, dar nici nu pot exista una fără cealaltă.
Preoţia universală a tuturor credincioşilor este prima treaptă a preoţiei creştine, prin care trebuie
să treacă toţi cei ce urmează să fie hirotoniţi. Preoţia universală se primeşte prin Sfintele Taine,
acte ce nu pot fi săvârşite numai de un preot cu preoţie bisericeasă validă. De aici rezultă
interdependenţa şi necesitatea absolută a celor două preoţii.

10.2. Întreita slujire a lui Hristos în Biserică

Trimis în lume, Mântuitorul Iisus Hristos a îndeplinit o întreită slujire: de profet-
învăţator, arhiereu şi împărat. Ca profet învaţă aducând revelarea desăvârşită a lui Dumnezeu,
a voii şi lucrării lui mântuitoare (Ioan 1,17-18; 5,20). Ca arhiereu, reface comuniunea omului
cu Dumnezeu, împăcând prin jertfa Sa supremă pe Dumnezeu cu omul (Evr. 10,12). Ca împărat,
biruieşte puterile răului şi conduce pe om spre ţinta sa finală şi adevărată, comuniunea vieţii
veşnice cu Dumnezeu în Împărăţia Sa (Matei 28,18; Ioan 13,3.; 17,2). El îşi continuă întreita
Sa slujire în Biserică până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28,20). Prin aceasta El conduce lumea la
învingerea morţii universale, ridicând creaţia din stricăciune şi din moartea pe care o produce
despărţirea ei de izvorul vieţii care este Dumnezeu, spre participarea ei la viaţa lui Dumnezeu,
într-o relaţie de iubire netrecătoare cu El.
Dar Hristos cel înviat şi înălţat, exercitând în Biserică cele trei slujiri ale Sale, nu se
adresează acesteia ca unui obiect pasiv, ci ca unei comunităţi de persoane chemate la
comuniunea liberă cu Sine: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20). Biserica este
formată din persoane înzestrate cu libertate şi chemate la libertate şi iubire veşnică. Ea primeşte
pe de o parte, învăţătura, jertfa şi conducerea lui Hristos, iar pe de altă parte, ea răspunde la
acestea în mod liber şi pozitiv. După cum accentua şi Părintele Dumitru Stăniloae, Hristos,
continuând întreita Sa slujire în Biserică, întreţine cu fiecare membru al ei un dialog progresiv
în care nici El nici Biserica sau membrii ei nu sunt într-o stare pasivă. Acesta este sensul preoţiei
împărăteşti a tuturor credincioşilor, chemaţi să vestească în lume, alături de episcopi şi preoţi
mântuirea în Hristos (1 Petru 2,9-10; In. 2,20).

10.3. Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos

Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos se face prin propovăduirea
Evangheliei, păstrarea şi transmiterea misionară a Tradiţiei apostolice şi mărturia creştină în
mijlocul lumii. Hristos împlineşte misiunea profetică nu numai prin Apostoli şi urmaşii
acestora, episcopii şi preoţii, ci şi prin credincioşii laici pe care-i cheamă la mărturisirea
credinţei: ,,Fraţii mei, dacă vreunul din voi se va rătăci de la adevăr şi cineva îl va întoarce să
ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi
mulţime de păcate îşi va acoperi” (Iacob 5,19-20).

106
 Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigenţă internă a credinţei: „Crezut-am
pentru aceea am grăit; şi noi credem, şi de aceea şi grăim” (2 Corinteni 4,13). În inima fiecărui
creştin trebuie să răsune cuvintele Apostolului: ,,Că vai mie dacă nu voi binevesti!” (1 Corinteni
9,16). Mirenilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării şi al
sfinţirii. Însăşi mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite din „credinţa lucrătoare prin
iubire” (Galateni 5,6) au puterea de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu (Matei 5,16). Totuşi un
astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. Adevăratul apostol caută ocazii de a-L
vesti pe Hristos prin cuvânt, fie necredincioşilor, pentru a-i aduce la credinţă, fie credincioşilor,
pentru a-i instrui, a-i întări şi a-i îndemna la o viaţă creştină cât mai adevărată.
Locul cel mai important unde se împlineşte această lucrare de evanghelizare şi
transmitere misionară a tradiţiei creştine de către mireni este „biserica de acasă”, familia.
Biserica creştină şi este zidită după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste: „Pe cel
bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte: pe cei mai tineri, ca pe fraţi; pe femeile
bătrâne, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe surori, în toată curăţia” (1 Timotei 5,1 ş.u.). Deoarece
Creatorul a aşezat comuniunea dintre bărbat şi femeie la temelia societăţii umane (Facerea 1,
7; 2,18-25,28) şi prin harul Său a făcut-o Taină în Hristos şi în Biserică (Efeseni 5,32),
apostolatul soţilor şi al familiilor are o importanţă deosebită pentru misiunea Bisericii şi pentru
societate.
Soţii creştini sunt colaboratori ai harului şi mărturisitori ai credinţei unul faţă de altul şi
faţă de copiii lor şi de ceilalţi membri ai familiei. Familia este mediul evanghelic în care se
pregătesc noi generaţii de membri ai Bisericii. Părinţii sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori
ai credinţei şi educatori. Această educaţie se face fie direct, fie indirect, prin experienţa
rugăciunilor comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru primirea sfintelor Taine dar mai
ales prin relaţiile personale dintre părinţi şi copii, nu numai acasă ci şi în afara mediului familial.
Părinţii creştini sunt cei mai de seamă mijlocitori între Biserică şi lume. Prin ei se face
îmbisericirea copiilor şi a tinerilor şi, tot prin ei, aceştia sunt trimişi în lume ca ucenici ai lui
Hristos, ca martori şi vestitori ai Lui. Potrivit sublinierii făcută de părintele Ion Bria, aici vorbim
cu adevărat de o prelungire a Bisericii în lume şi de o aducere a lumii în Biserică. Ca o răsplată
pentru părinţi, îndeplinirea datoriei apostolice faţa de copii şi faţă de tânăra generaţie întreţine
şi credinţa lor. Cu certitudine, familiile creştine, aderând la Evanghelie cu toată viaţa lor, sunt
cele dintâi care dau în faţa lumii o mărturie foarte preţioasă despre Hristos.
Un alt aspect important de evidenţiat cu referire la slujirea profetică a mirenilor este
acela legat de faptul că toţi sunt datori să-L mărturisească pe Hristos în faţa oamenilor (Matei
10,32), în public nu numai privat, adică nu numai ca pe o declaraţie de credinţă personală, făcută
în faţa propriei conştiinţe, ci ca pe o mărturisire de credinţă publică prin cuvânt şi faptă. Încă în
timpul activităţii publice a Mântuitorului n-au lipsit laicii care mărturiseau şi răspândeau
cuvântul Evangheliei şi pe care Iisus nu i-a oprit (Marcu 9,39-40), mai mult chiar, pe unii i-a
trimis El însuşi să-L vestească (Marcu 5,19-20). Chiar dacă Apostolii au fost trimişi în mod
special (Matei 28,18-19; Marcu 16,15-16, Faptele Apostolilor 1,8; 2,41) pentru îndeplinirea
„slujirii cuvântului” ( 6,4), ei au fost ajutaţi în această slujire de diaconi (Faptele Apostolilor
6,7-9; 7,11-59; 8,5,40) şi de credincioşi laici, bărbaţi şi femei. Căci cerinţa Mântuitorului de a-
L mărturisi în faţa oamenilor nu se referă numai la Apostoli, ci la toţi creştinii, aceasta devenind
temeiul general de predicare a cuvântului şi de către mireni.
107
 Istoria Bisericii ne arată că mulţi credincioşi au urmat această existenţă a misiunii şi
fiecare era un agent viu în propagarea Vestii celei bune. Fiecare în cercul său lucra printre
neamuri pentru convertirea lor. Meseriaşi, soldaţi, comercianţi, sclavi, bărbaţi şi femei, toţi erau
angajaţi în această activitate misionară. După dezlănţuirea prigoanei împotriva creştinilor în
Ierusalim, aceştia s-au răspândit în toată Palestina şi în împrejurimi. „Dar care se împrăştiaseră
treceau din loc în loc binevestind cuvântul” (Faptele Apostolilor 8,4). Potrivit indiciilor Noului
Testament şi a tradiţiei, Biserica din Roma a fost întemeiată tot de credincioşi simpli. Aici au
predicat mai întâi soţii Aquila şi Priscila, care erau credincioşi laici. Apoi, împreună cu
Apostolul Pavel au predicat şi alţi ucenici laici ca Epafras, Tihic, Aristarh etc., precum arată
însăşi Apostolul Pavel când scrie filipenilor că „cei mai mulţi dintre fraţi, încredinţare având în
Domnul prin lanţurile mele, cu mult mai mult îndrăznesc să grăiască fără teamă cuvântul lui
Dumnezeu (Filipeni 1,14).
Predica misionarilor şi a evangheliştilor consta într-o expunere simplă a învăţăturii de
credinţă şi o relatare a istoriei mântuirii în Hristos. O explicare mai amănunţită a învăţăturii de
credinţă şi o adâncire a ei se făcea, în primele veacuri creştine, de către didascali, iar apoi în
perioada instituţiei catehumenatului (sec. II-IV) de către cateheţi. Aceştia activau aşadar în
cadrul misiunii interne a Bisericii. După cum evidenţiază părintele Liviu Stan, atât didascalii
cât şi cateheţii erau cel mai adesea credincioşi laici, bine instruiţi în tainele credinţei creştine.
Timpurile noastre impun ca laicii să desfăşoare un apostolat mai intens şi mai vast.
Progresul ştiinţei şi al tehnicii, relaţiile complexe dintre oameni, au lărgit sfera apostolatului
laicilor. Apostolatul laicilor a devenit cu atât mai necesar, cu cât a crescut în mod deosebit
autonomia multor sectoare de activitate ale vieţii umane care implică şi o anumită înstrăinare
de viaţa religios-morală. Fiind propriu stării credincioşilor laici de a-şi duce viaţa în mijlocul
lumii şi al treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu, ca însufleţiţi de duh creştin, să-şi
exercite apostolatul în mijlocul lumii, activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor şi
străduindu-se să pătrundă ordinea socială cu duhul Evangheliei, astfel încât activitatea lor să
dea o mărturie clară despre Hristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiecare, pe măsura
darurilor şi competenţei lui, este chemat să participe activ la aprofundarea şi apărarea
principiilor creştine precum şi la aplicarea lor corectă la problemele lumii contemporane.
Apostolatul în mediul social, adică preocuparea de a pătrunde de duh creştin
mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare, este misiunea
şi obligaţia creştinilor laici într-o măsură atât de mare, încât nu poate fi împlinit niciodată cum
se cuvinte de către altcineva. La nivelul domiciliului, al locului de muncă sau al profesiei, al
studiului sau al timpului liber, ei sunt cei mai în măsură să-şi ajute fraţii şi surorile. Adevăraţii
apostoli nu se mulţumesc însă numai cu această activitate, ci se străduiesc să-L vestească pe
Hristos aproapelui şi prin cuvânt, fiind chemaţi să-şi dea concursul la catehizarea, educaţia
religios-morală şi la apărarea credinţei creştine ortodoxe în comunităţile parohiale, în şcoli şi
prin mijloacele de comunicare socială. Episcopul este investit cu o „harismă a adevărului” (Sf.
Irineu, Adv. haer. 2. 26. 2). Din încredinţarea lui nu numai preoţii, ci şi profesorii de teologie
şi de religie, cateheţii şi laicii instruiţi trebuie să fie angajaţi în această misiune didactică şi
pedagogică.

108
 11.4. Participarea mirenilor la slujirea împărătească a lui Hristos
Părintele Ion Bria sintetizează participarea credincioşilor laici la slujirea împărătească a
lui Hristos în următoarele aspecte: biruinţa lor asupra ispitelor şi a păcatelor, organizarea
comuniunii creştine şi diaconia creştină în societatea seculară. Cel dintâi aspect prin care
creştinul îşi arată demnitatea împărătească şi biruitoare este cel al împărăţirii peste propria sa
viaţă şi a biruinţei asupra tuturor patimilor care înrobesc pe om. Evanghelia lui Hristos cheamă
oamenii din robia păcatului şi a morţii înspre naşterea la viaţa în Hristos (Romani 6,3-6;
Galateni 3,27) şi îi aşează pe calea dreptăţii, a libertăţii şi comuniunii vieţii veşnice. „Eu sunt
lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii (Ioan
8,12). Dar asumarea acestei căi de către creştin nu este lipsită de ispite, contestaţii şi suferinţe
şi cere prin urmare luptă spirituală: „Şi orice luptător, de la toate se înfrânează. Ei însă, ca să ia
o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă” (1 Corinteni 9, 25). Mântuirea se dobândeşte
în lupta cu ispitele şi contestaţiile acestei lumi: biruinţa vieţii în lupta împotriva păcatului şi a
morţii.
Prin dăruirea Sa lui Dumnezeu care a culminat cu biruirea păcatului şi a morţii prin
cruce şi înviere, Iisus Hristos a împărtăşit ucenicilor Săi darul libertăţii şi puterea ca prin
lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă să poată birui ei înşişi ispitele şi stăpânirea păcatului,
„pentru că Cel Care este în noi e mai mare decât cel care este în lume” (1 Ioan 4,4). Sfântul
Apostol Pavel exprimă această putere a creştinului, ce vine din puterea lui Hristos, de a birui
ispitele şi păcatele prin îndemnurile de a „umbla întru înnoirea vieţii”. „Aşa şi voi, socotiţi-vă
că morţi îi sunteţi păcatului, dar vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Aşadar,
să nu domnească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui: nici
mădularele voastre să nu le puneţi în slujba păcatului ca arme ale nedreptăţii, ci înfăţişaţi-vă lui
Dumnezeu ca viii dintre morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii în slujba lui
Dumnezeu. Fiindcă păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, de vreme ce nu sunteţi sub
Lege, ci sub har” (Romani 6, 11-14). Pentru „că lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a
sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii” (Efeseni 6,12), biruinţa asupra păcatului trebuie să se
manifeste şi în sfera socială. De aceea, participarea la slujirea împărătească a lui Hristos se
concretizează şi în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lume, a instituţiilor şi structurilor ei,
ca acestea să nu genereze păcate sociale, ci să ofere condiţiile optime pentru desăvârşirea
omului.
11.5. Participarea mirenilor la slujirea preoţească a lui Hristos
Funcţia centrală a preoţiei creștine este aducerea jertfei euharistice. Aducerea jertfei
euharistice care are loc în Sfânta Liturghie este acţiunea cea mai de seamă a preoţiei în Biserică.
Mântuitorul a adus Jertfa supremă ca Mijlocitor al mântuirii noastre Însuşi Trupul Său. Preoţia
sacramentală instituită de El continuă mijlocirea mântuirii prin jertfă. Dar, aşa cum mărturiseşte
însăşi rugăciuniea liturgică atunci când afirmă „că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel
ce primeşti şi Cel ce Te împarţi; Hristoase, Dumnezeul nostru”, mijlocirea mântuirii nu se
împlineşte printr-o jertfă personală a preoţilor consacraţi, ci prin jertfa nesângeroasă a lui
Hristos adusă de El prin ei, pentru întreaga Biserică şi pentru sfinţirea credincioşilor.
Rugăciunea euharistică arată, în mod evident, cine este Săvârşitorul nevăzut al Tainei, Jertfa şi
Primitorul Jertfei.

109
 Toţi cei ce s-au făcut prin Botez părtaşi ai Trupului lui Hristos jertfesc, întrucât sunt
uniţi cu Hristos, adevăratul Preot. Preotul este numai instrumentul lui Hristos, el ajută, în chip
văzut, pe credincioşi să se unească cu Cel ce jertfeşte (Hristos). Deci, credincioşii participă
activ, nu doar ca spectatori la jertfa euharistică, iar acest fapt este evident în utilizarea pluralului
de către episcop sau preot în momentul epiclezei: „Ţie-Ţi aducem această slujbă cuvântătoare
şi fără de sânge şi Te chemăm; Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel
Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”. Problema care se pune în zilele
noastre este aceea a trezirii conştiinţei participării reale a credincioşilor la Sfânta Jertfă. Ei
trebuie să oficieze, trebuie să se roage în timpul Liturghiei înainte şi după jertfă împreună cu
preoţii. Teologia în integralitatea ei mărturiseşte că mirenii cheamă, în unire cu preotul, pe
Duhul Sfânt asupra darurilor puse înainte, în acest sens ei fiind participanţi la actele liturgice.
Rugăciunea este o permanentă participare a credincioşilor la opera mântuirii lor.
În Sfânta Liturghie, comunitatea euharistică primeşte viaţă prin împărtăşirea cu Sfântul
Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea prefacerea darurilor prin epicleza
preotului este inseparabilă de sfinţirea credincioşilor prin cuminecare. Prin urmare, comunitatea
trebuie antrenată şi încurajată să se apropie de Sfântul Potir cât mai des. Însă nu oricum, ci „cu
frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, pentru că credinciosul nu se poate împărtăşi cu
Trupul şi Sângele Domnului în orce stare (cf.1 Corinteni 11, 27-29). Şi în ceea ce priveşte
celelalte acţiuni sfinte şi celebrarea celorlalte Sfinte Taine, laicii colaborează cu preoţii.
Săvârşirea validă a Sfintelor Taine depinde de anumite condiţii pe care credincioşii trebuie să
le îndeplinească. Mai mult, Tradiţia a arătat că mirenilor li s-a permis ca în cazuri excepţionale
chiar să săvârşească Taina Sfântului Botez. Cazul excepţional este doar acela „de moarte”, în
care un creştin botezat, bărbat sau femeie, în virtutea preoţiei universale poate săvârşi acest act
pentru un necreştin. Participarea credincioşilor este necesară şi în Taina Nunţii, unde lipsa
consensului liber din partea celor ce se căsătoresc face ca taina să nu se poată împlini. În Taina
Spovedaniei lipsa sincerităţii, a pocăinţei, a hotărârii reale de a nu mai păcătui, face ca
penitentul să nu primească vindecare de păcate. În Taina Hirotoniei, în cazul în care candidatul
la preoţie, după cercetarea canonică, nu îndeplineşte condiţiile cerute nu poate primi Sfânta
Taină. Iar poporul are atribuţia de a confirma dacă alesul este vrednic de treapta preoţiei sau
nu. Papa Leon cel Mare accentua, de exemplu, ca nimeni să nu fie hirotonit împotriva voinţei
oamenilor locului, pentru ca nu cumva poporul cetăţii, să înceapă să urască şi să dispreţuiască
pe episcopul pe care ei nu l-au ales.

11.6. Participarea laicilor la zidirea trupului lui Hristos, Biserica

Principiul de bază pentru înţelegerea locului laicilor în organismul eclesiastic este faptul
că în trupul Bisericii viaţa lui Hristos se înfăptuieşte în fiecare persoană umană. Prin credinţă şi
Botez, toţi credincioşi, fără excepţie, devin oameni noi (Efeseni 4, 24; Coloseni 3, 10),”se
îmbracă în Hristos”, cum spune Apostolul (Galateni 4, 4). Ei sunt integraţi într-o nouă realitate,
care este descrisă în Noul Testament ca „trup al lui Hristos” (1Corinteni 12, 12-13; Efeseni 1,
23;Coloseni 1, 18), etc.) ,,ca „Biserică a lui Hristos (Dumnezeu)” (Romani 16, 16; Galalateni
1,22; 1 Corinteni 1, 2, 11, 16, 22, 15, 9; 1 Timotei 3, 15, etc.), ca „popor al lui Dumnezeu” (
Faptele Apostolilor 15, 14, Romani 9, 25; 2 Corinteni 6, 16; 1 Petru 2, 9-10).

110
 11.6.1. Zidirea întru unitatea de credinţă
Zidirea întru unitatea de credină se realizează în cultul comun care, chiar dacă e privit
ca dar al lui Hristos Dumnezeu-Omul, presupune participarea personală și responsabilă a
fiecărui credincios. În Tradiţia cultică ortodoxă, nimeni nu este considerat o singularitate pasivă
în adunarea care slujeşte, un individ impersonal, ci ca o mărturie personală vie a plinătăţii care
creşte (Efeseni 4, 17) în Hristos. Însăşi această prezenţă a lui declară integritatea trupului
bisericesc, de vreme ce rugăciunea şi cultul comun al credincioşilor presupune întrunirea şi
identitatea credinței tuturor celor care se adună în Hristos.
Întreaga structură a cultului ortodox şi îndeosebi cea a Dumnezeieştii Liturghii
presupune participarea activă a credincișilor laici. Nu este vorba aici despre o raportare
sentimentală la Dumnezeu, despre o comunicare a unor indivizi cu o fiinţă superioară, ci despre
o închinare duhovnicească a unei comunităţi personale constituite care se adresează lui
Dumnezeu cel personal și viu. În această comunitate/comuniune toţi au de îndeplinit un rol. Nu
este lipsit de importanţă faptul că până şi termenul grecesc Liturghia înseamnă lucrarea
poporului, operă pe care întregul popor o săvârşeşte. Această împreună participare se manifestă
în multe şi variate feluri. Vom menţiona cel puţin două aspecte care fac evident faptul că acest
cult comun este lucrarea clerului şi a poporului, precum şi adeverire a unităţii trupului Bisericii.
De la început trebuie menţionat că în Tradiţia ortodoxă nu se înţelege, în fond, cultul
fără participarea laicilor. Nu este permis ca preotul să săvârşească Dumnezeiasca Euharistie,
fără prezența și participarea laicilor. În Tradiţia ortodoxă, Dumnezeiasca Euharistie nu a avut
niciodată caracterul unui cult privat, ci întotdeauna caracterul de jertfă a întregului trup. De
aceea, preotul nu are desăvârşire de sine şi independenţă, ci este totdeauna păstorul unei anumite
turme. Canonul al VI-lea de la Sinodul al IV-lea Ecumenic stabileşte categoric ca „să nu fie
hirotonit careva izolat”, adică fără turmă, „nici preot, nici diacon, nicidecum careva din cei ce
sunt în tagma bisericească”. Lucrarea preoţească, de orice grad, presupune existenţa poporului
şi înseamnă totdeauna slujire împreună cu poporul și cu raportare la popor.
În Tradiţia Bisericii Ortodoxe, Liturghia a fost totdeauna percepută ca un eveniment
dramatic, la care sunt chemaţi, de la început, toţi credincioşii să ia parte. Caracterul aducerii
aminte şi al reconstituirii, „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19; 1 Corinteni 11,
24-25), reiese clar din întreaga desfăşurarea a gesturilor liturgice la care poporul nu este simplu
spectator, ci factor de o importanţă esenţială. Împreuna participare a laicilor la reuniunea
euharistică se manifestă atât prin schimbul continuu de ecfonise şi răspunsuri, cât şi prin
mărturisirea comună a credinţei, precum şi prin multipla exprimare a tuturor rugăciunilor, fără
excepţie. Apoi, Euharistia nu este singura taină prin care se menţine şi se întăreşte unitatea şi
catolicitatea Bisericii. Prin ea se desăvârşeşte comuniunea credincioşilor cu Hristos şi
întreolaltă. Pentru primirea Tainelor şi participarea la Euharistie trebuie să mărturisească
credinţa cea de totdeauna a Bisericii ca expresie a prezenţei lucrătoare a lui Hristos în ea. De
aceea, unitatea de credinţă este un alt element prin care se zideşte Biserica cea Una.
Cu toate că am vorbit despre zidirea cea întru unitate din perspectivă euharistică, nu
trebuie să uităm că această unitate, la a cărei zidiri participă laicii, are ca fundament Persoana
divino-umană a lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni
(1 Timotei 2, 5) este prezent în Biserica Sa până la a doua Sa venire şi dăruieşte oamenilor
unitatea spre mântuire. Întreaga teologie mărturiseşte că Domnul S-a întrupat, S-a răstignit şi
111
înviat ca om ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, unificarea aceasta a tuturor în Sine
constituind însăşi esenţa mântuirii. În afară de Dumnezeu nu este cu putinţă unitatea, deci
mântuirea.
11.6.2. Sfinţenia Bisericii şi desăvârșirea credincioşilror
Chemarea laicilor la zidirea întru sfinţenie este rezumată în cuvintele Sfântului Apostol
Petru: „după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii.
Căci scris este: Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt Sfânt” (1 Petru1, 15-16 comp. cu Levitic 11, 44-
45; 19, 2; 20, 7). Întregul cult al Bisericii, viaţa, predica, lupta spirituală şi în general morala ei
au drept obiectiv „luarea chipului lui Hristos” (Galateni 4, 19) şi sfinţirea credincioşilor (1
Tesaloniceni 4, 3). Sfinţenia este o chemare universală, destinaţia şi aspiraţia tuturor acelora
care aparţin Bisericii, fiind punctul de întâlnire a tuturor membrilor trupului eclesial.
În spiritualitatea ortodoxă sfinţenia nu a fost niciodată percepută ca o simplă
îmbunătăţire etică a credinciosului, bazată exclusiv pe posibilităţile omului. Sfinţii Părinţi
subliniază, în mod repetat, că sfinţenia se oferă şi se promovează în Biserică, este participare la
sfinţenia lui Dumnezeu, ca rod al comuniunii credinciosului cu Dumnezeu. Omul are în
Biserică posibilitatea sfinţirii, deoarece Hristos este Cap al Bisericii. Hristos, în Care „locuieşte,
trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), face Biserica prin prezenţa Lui spaţiu
în care, de asemenea, locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii. În acest fel, Biserica
este prin natura ei loc de sfinţire a credincioşilor, cale şi loc de îndumnezeire. Drumul spre
sfinţenie este deschis tuturor. Clerici şi laici, deopotrivă, sunt chemaţi să urmeze calea
sfinţeniei. Evlavia ortodoxă cinsteşte, de-a lungul întregului an bisericesc, în paralel cu sfinţii
clerici din toate treptele, şi membrii laici ai Bisericii, care, prin eforturi şi viaţa lor creştină
curată, s-au depăşit pe ei înşişi şi s-au îndumnezeit prin har. Laici, bărbaţi şi femei, sunt în
Biserică cinstiţi ca „egali cu Apostolii”, datorită contribuţiei lor decisive la răspândirea
Evangheliei şi întărirea credinţei. Fiecare credincios poate, într-adevăr, în cadrul Bisericii să
depăşească limitele condiției sale create şi să fie îndumnezeit prin har.
11.6.3. Sobornicitate ca deschidere către întreaga lume
Zidirea întru sobornicitate este un alt aspect al lucrării laicului în Biserică. În repetate
rânduri s-a subliniat că sobornicitatea/universalitatea, conform percepţiei ortodoxe, nu
reprezintă o noţiune cantitativă, adică o noţiune care să definească situaţia externă a Bisericii.
Din contră, ea reprezintă noţiunea care se referă la dimensiunea interioară a Bisericii, la calitatea
şi la coeziunea ei internă, pe care o asigură prezenţa neîntreruptă în ea a Mângâietorului.
Sobornicitatea arată plinătatea şi puritatea Bisericii în faţa oricărei comunităţi religioase
conjuncturale, precum şi în faţa oricărei falsificări scizioniste. Biserica este sobornică până în
cea mai mică celulă a ei, până în ultimul amănunt al vieţii ei. În acest sens, fiecare Biserică
locală nu este pur şi simplu sector al Bisericii Soborniceşti, ci constituie absolut o comuniune
sobornică, o adunare a credincioşilor pe care o caracterizează plinătatea, integritatea şi
totalitatea în Hristos.
În acest fel, fiecare credincios nu constituie o simplă unitate aritmetică dintr-o totalitate
de oameni, ci este purtător şi participant al unei plinătăţi care depăşeşte orice măsură umană şi
fiecare experienţă omenească. Aşadar, în timp ce viaţa fizică limitează omul la un cerc restrâns
de apropiaţi, rudenii şi prieteni, viaţa bisericească îl introduce în familia largă, în care toţi sunt
fraţi ai lui Hristos şi, prin urmare, fraţi între ei, copii ai aceluiaşi Părinte. Prin urmare, fiecare
112
persoană umană nu este o ființă solitară în Biserică, ci este înrudit cu toți credincioșii Bisericii
şi are acces la totalitatea Bisericii, fiecare credincios este o fiinţă sobornicească, o prezenţă în
care se concentrează întreaga Biserică.
11.6.4. Apostolicitatea ca responsabilitate faţă de Tradiţie
Responsabilitatea continuării lucrării lui Hristos în lume este încredințată Sfinţilor
Apostoli de Hristos Însuşi: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând
aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 21-22). Aşadar, Sfinţii
Apostoli sunt cei ce vor începe propovăduirea adevărului. Însă, opera sfinţilor Apostoli rămâne
şi se continuă neîntrerupt în Biserică prin succesiune apostolică. Sfântul Clement al Romei
prezintă schematic linia acestei succesiuni: Dumnezeu Îl trimite pe Hristos, iar Hristos pe Sfinţii
Apostoli care au aşezat prin cetăţi şi sate bărbaţi încercaţi în Duhul Sfânt ca episcopi şi diaconi.
În felul acesta, responsabilitatea slujirii apostolice este, înainte de toate şi îndeosebi, o
responsabilitate episcopală şi, prin urmare, preoţească. Ea constă în chemarea celor păcătoşi la
pocăinţă, în transmiterea cuvântului adevărului, în menţinerea Tradiţiei apostolice prin orice
mod şi în oferirea ei, precum şi în slujirea, în general, pentru mântuirea lumii. Cu alte cuvinte,
slujirea apostolică este cu precădere o lucrare episcopală, la care ia parte însă şi restul clerului
şi poporul.
Cu toate acestea, în opinia multor teologi vorbim de o deviere eclesiologică dacă acceptăm
apostolicitatea ca fiind o însuşire absolut închisă şi limitată, care să aparţină exclusiv şi de drept
numai unei părţi din Biserică. În Noul Testament, lucrarea apostolică este percepută totdeauna
în legătură cu poporul. Biserica ne trimite dintru începutul ei la realitatea Sfinţilor Apostoli, iar
încorporarea în trupul ei înseamnă comuniunea cu Sfinţii Apostoli: „în ziua aceea s-au adăugat
[...] şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire”(FA2, 41-42). Cele petrecute la
Sinodul Apostolic, „apostolii şi preoţii cu toată Biserica au hotărât şi noi am hotărât adunaţi
într-un gând” (FA 15, 22, 25), exprimă o mentalitate a colectivităţii, care nu lasă nici o
posibilitate de percepere centralizatoare şi exclusivistă a lucrării apostolice. Aşadar, în timp ce
slujirea apostolică reprezintă o operă care aparţine sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor legitimi,
totuşi ea se transmite în întregul trup bisericesc prin sfinţii Apostoli şi episcopi.
Participarea laicilor la responsabilitatea apostolică a fost percepută dintotdeauna în
Tradiţia Bisericii Ortodoxe în legătură cu întreaga responsabilitate a Bisericii de a mărturisi
credinţa în lume, de a aduce mărturie despre morala ei şi de a sluji pe om. Lucrarea apostolică
nu a fost înţeleasă niciodată ca un drept de sine stătător şi exclusiv al unei clase sau al unei părţi
dintre credincioşi. Fără îndoială, responsabilitatea apostolică îngreunează, înainte de toate, pe
episcopi, adică pe continuatorii direcţi ai slujirii apostolice, iar, prin consacrare şi pe ceilalţi
clerici. Însă, aceasta nu înseamnă deloc că elementul laic este fără de responsabilitate. La un
loc cu episcopii şi cu clericii în general, laicii sunt împreună responsabili pentru sfinţirea lumii.

BIBLIOGRAFIE

ANANIA, Bartolomeu, Mitr., Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru

preoţi şi mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2005;
113
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2004, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010;
BEL, Valer, Pr., Teologie şi Biserică, Presa Universitară Clujeană, 2008;
BRIA, Ion, Pr., Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Sibiu, 1997; Editura România
Creștină, București, 1999;
BRIA, Ion, Pr., Credinţa pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romîne, București, 1987;
BRIA, Ion, Pr., Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1986;
BRIA, Ion, Pr., Go Forth in Peace, A Pastoral and Missiological Guidebook, WCC
Publication, Geneva, 1982;
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, (Neuchatel, 1965), trad. rom. PS Irineu POPA, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996;
EVDOKIMOV, Paul, Taina Iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe,
(Desclée de Brouwer,1982), trad. rom. Gabriela MOLDOVEANU, Editura Christiana,
București, 1994;
FLOCA, Ioan, Drept canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
ICĂ, Ioan jr., Arhid., Canonul Ortodoxiei I, Editura Deisis, Sibiu, 2008;
MIHĂLȚAN, Ioan, Episcop, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească. Teză
de doctorat, Oradea, 1993;
MIRCEA, Ioan, Pr., Preoția harică și preoția obștească, Ortodoxia, XXXI, 1979, nr. 2,
pp. 232-254;
POPESCU, Dumitru, Pr., Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;
POPESCU, Dumitru, Pr., Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție, Ortodoxia XLI, 1989, nr. 1, pp.7-13;
SKOUTERIS, Constantine, Perspective ortodoxe, Editura Presa Universitară Clujeană,
2008;
SLEVOACĂ, Ștefan, Pr., Preoția de hirotonie și preoția tuturor credincioșilor, Ortodoxia
XXXI,1979, nr. 2, pp. 255-267;
SONEA, Cristian, Pr., Apostolat și responsabilitate. O viziune teologică asupra misiunii
laicatului, Presa Universitară Clujeană, 2015;
STAN, Liviu, Pr., Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939 ;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Otrodoxă , vol. 2, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, 1997, 2003, 2010;

114
 11. Mărturia creştină prin sfinţenia vieţii: familia, monahismul, aghiografia (Pr.
prof. dr. Valer Bel)
,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele
bune și să slăvescă pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Aceste cuvinte ale
Mântuitorului din predica de pe munte arată că viața creștină trăită în duhul Evangheliei
constituie unul din cele mai eficace mijloace de misiune creștină. Căci prin întâlnirea personală
cu Dumnezeu și trăirea în mediul iubirii dumnezeiești, creștinii devin sarea pământului și
lumina lumii, ajutând pe oameni să-și găsească adevăratul sens și împlinirea vieții în Hristos.
Faptul care a impresionat cel mai mult lumea veche în care a apărut creștinismul și care, în
același timp, a determinat convertirea acestei lumi, a fost calitatea vieții creștine, spiritualitatea
exemplară a creștinilor. După cum arată un celebru text creștin timpuriu, Epistola către
Diognet, I, 1, care face portretul general al vieții creștine de la sfârșitul secolului al II-lea,
creștinii au totul în comun cu ceilalți oameni, dar se deosebesc de toți prin felul lor de viețuire.
Ei trăiesc în lume, dar sunt cunoscuți ca ,,acest neam nou de oameni sau acest fel nou de viață.”
,,Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă
nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită,
nici nu duc o viață străină. Învățătura lor nu-i descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni
care cercetează cu nesocotință; nici nu o arată ca unii, ca pe o învățătură omenească. Locuiesc
în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și
în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută
de toți ca nemaivăzută. Sunt în trup dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ dar sunt
cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viață biruiesc legile.
Ca să spun pe scut, ce este sufletul în trup, aceea sunt creștinii în lume.” Astfel, creștinii se
disting printr-o morală care are propriile ei virtuți. Pentru mulți, acest fapt poate apărea ca un
„scandal”, deoarece nu este în conformitate cu etica majorității sau a societății în general. Dar
prin acest „alt fel de viață” creștinii nu propovăduiesc alienarea de comunitatea socială în care
trăiesc. Dimpotrivă, ei sunt prezenți și solidari cu societatea în care trăiesc, comunicând
oamenilor viața în Hristos, cu conștiința că „puțin aluat dospește toată frământătura” (Luca, 13,
21).
De-a lungul secolelor, Biserica și-a adus neîncetat mărturia ei apostolică față de Hristos Cel
răstignit și înviat. Această mărturie este continuată și astăzi de misiunea creștină în condiții
provocatoare cum sunt secularismul, pluralismul și dialogul cu alte credințe și ideologii.
Creștinismul se află astăzi într-o situație similară celei din epoca apostolică și postapostolică în
care avea de înfruntat sicretismul, diferitele filosofii sau religii și decăderea morală a lumii
vechi. Căci în epoca modernă și postmodernă, mesajul creștin a fost treptat marginalizat și
umanismul a devenit un antropocentrism autonm, desprins de Dumnezeu și ducând la ateism
teoretic și practic. Într-un astfel de context, legăturile cu Biserica s-au slăbit și, atât în Est cât și
în Vest, domină diferite ideologii ale căror principii au ca rezultat separarea și scoaterea
oamenilor de sub inflența Bisericii, ceea ce a dus la diminuarea influentei acesteia în societate.
Secularizarea cu impactul și potențialul ei distructiv față de Biserică, manifestată în atitudini de
consum, dominație și ambiție neînfrânată, răvășesc comunitățile creștine din întrega lume.
Nesatisfăcuți de societatea actuală puternic secularizată, unii se întorc nu spre creștinism, ci
spre religiile orientale sau spre neopăgânism. Abundența de lucruri materiale, pentru unii, care
115
promovează consumismul, lipsa acestora pentru alții, care provoacă lupta pentru o viață
decentă, conformismul economic și cultural, ideologiile și puterile de stat care formează o
educație nereligioasă, descreștinată, absența perspectivelor creștine din viața publică,
slăbiciunea și carențele familiei în exercitarea educației creștine și diminuarea rolului spiritual
și apostolic al maternității și mamelor creștine, toate acestea conduc maasiv spre secularism.
Contradicția dintre cuvinte și fapte în viața multor creștini contribuie apoi adesea, din plin, la
dezvoltarea unui mod de viață secular.
O lume plurailstă, cum este cea de astăzi, aduce creștinismul în confruntare și dialog cu alte
credințe, ideologii și concepții de viață. Trăind în acest context, creștinii sunt chemați să
desfășoare o misiune la modul lui Hristos prin sfințenia vieții. Principalul mijloc al Bisericii de
a da mărturie în momentul de față nu constă în a vesti cu îndrăzneală că Hristos este Mântuitor,
unei lumi care deja a auzit aceste cuvinte și a rămas neimpresionată. Cea dintâi și principala
metodă de mărturie evanghelică este aceeași ca în Biserica primară. Cei ce vedeau viața aleasă
a primilor creștini erau atât de atrași de forța și frumusețea ei, încât căutau să-i descopere puterea
și originea. Astfel cea dintâi metodă de mărturie evanghelică a constituit-o comunitatea de
dragoste a celor care au recunoscut iubirea lui Dumnezeu față de ei. „Noi Îl iubim pe Dumnezeu
pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan, 4,19) era o aluzie la propovăduirea evanghelică atunci
când Apostolul iubirii sfătuia: „iubiților, să ne iubim unii pe alții, pentru că iubirea este de la
Dumnezeu, și tot cel ce iubește este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 4, 7). Mai precis, același
Apostol afirmă: „iubirea de Dumnezeu aceasta este: să-I păzim poruncile; și aceasta-i biruința
care-a biruit lumea: credința noastră” (1Ioan, 5, 3-4). Ascultarea noastră de voia Lui este și ea
o modalitate viguroasă de propovăduire evanghelică.
Mișcarea misionară pornește totdeauna din interior și presupune comuniunea
credincioșilor cu Dumnezeu, susținută de energia Duhului Sfânt. Misiunea este modul în care
membrii Bisericii transmit credința și harul lui Dumnezeu oamenilor din afara Bisericii sau îi
conștientizează de starea lor de creștini pe cei ce sunt creștini numai cu numele. Sfințenia vieții
credincioșilor este, de aceea, cel mai eficient mijloc de mărturie evanghelică. Cei pe deplin
conștienți de noua viață de har din comuniunea cu Sfânta Treime și de realitatea comunității
Bisericii sunt singurii capabili să comunice mărturia mântuitoare. Aceasta se produce, mai
presus de toate, cunoscând că nimic din ceea ce facem nu poate avea rezultate fără puterea
dinamizatoare a Treimii.
Coordonatele fundamentale ale vieții creștine sunt: comunitatea mărturisitoare,
spiritualitatea autentică și așteptarea eshatologică.
Comunitatea mărturisitoare. Sfântul Apostol Pvel arată că Biserica este trupul lui Hristos
iar creștinii sunt mădulare ale acestui trup: ,,Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare
în parte” (Corinteni, 12,27). ,,El este capul trupului, al Bisericii”(Coloseni, 1, 18). ,,Că după
cum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au aceeași lucrare, tot așa și noi,
cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare ne suntem mădulare unii altora, având daruri
felurite, după harul ce ni s-a dat” (Romani, 12, 4-5). Trupul lui Hristos nu înseamnă în teologia
paulină o realitate spirituală nevăzută a existenței creștine, ci o realitate văzută concretă.
Creștinii formează o comunitate văzută, o comunitate umană concretă și ca atare ei sunt „un
neam sfânt” (1Petru, 2, 9), adică poporul cel nou al lui Dumnezeu într-un anumit loc, Biserica.
Prin credința și Botezul lor, creștinii formează o comunitate, sunt încorporați ca frați și surori
116
într-un unic trup (Efeseni, 4, 4), al cărui cap este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat
(Coloseni, 1, 18). Creștinii duc o viață nouă numai ca membrii ai acestei comunități. Măreția
Botezului constă în aceea că face din cel botezat o „făptură nouă”, prin revelarea unei noi relații
cu Dumnezeu și cu semenii, prin schimbarea vechiului în nou: ,,dacă este cineva în Hristos, el
este făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi” (2Corinteni, 5, 17). În Taina
botezului omul este dăruit lui Dumnezeu, credincisul reface în mod liturgic-sacramental actul
mântuitor al lui Hristos, adică trecerea de la moarte la înviere (Romani, 6,3-4). Este o schimbare
radicală de condiție și de relație, viața lui Hristos Însuși trece în în viața celui botezat,
eliberîndu-l de „omul cel vechi al păcatului” și împărtășindu-i chipul propriu într-o nouă
comuniune de tip nou. Acest schimb este posibil deoarece Hristos a asumat firea și viața noastră,
devenind El însuși viața noastră, introducându-ne cu El în comuniunea cu Dumnezeu (Galateni,
3,3). Creștinul are o identitate nouă numai întrucât participă la această comuniune eclesială
nouă. Iar comunitatea eclesială este dovada concretă a întrupării Fiului lui Dumnezeu în Iisus
Hristos. Ea nu este născută din dorința simplă de asociere a membrilor săi, ci este întemeiată de
Dumnezeu pentru a reuni pe toți oamenii în Hristos (Efeseni, 2,16). De aceea în Biserică nu
există nici un fel de discriminare, nici de neam, nici de condiție socială, nici de sex, fiindcă toți
suntem una în Hristos (Glateni, 3, 27-28).
Biserica creștină se menține în starea ei de comunitate prin mărturisirea aceleiași credințe,
comuniunea euharistică, slujirea reciprocă și solidaritate. Forma cea mai concretă și proprie a
acestei comuniuni este Sfânta Liturghie care presupune o mărturisire și o rugăciune comună, o
ofrandă și o împărtășire comună. Suntem așadar, cu toții tovarăși de drum și purtători de
Dumnezeu și purtători de temple și purtători de Hristos și purtători de cele sfine, în toate
împodobiți cu poruncile lui Iisus Hristos; ducând o altă viață în care nu iubim nimic altceva
decât numai pe Dumnezeu. În comunitatea Bisericii, fiecare creștin a primit un dar și o misiune
personală, o slujire și o răspundere proprie (cf. 1Corinteni, 12,12). Dar Biserica este o
comunitate mărturisitoare numai prin coordonarea și armonia credincioșilor într-o slujire unică
(cf. Romani, 12, 6; 1Corinteni, 12,4). Viața personală a creștinului este influențată și
influențează viața comunității: ,,Prtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos
(Galateni, 4, 2). Comunitatea mărturisitoare este astfel dovada manifestă a întrupării lui
Dumnezeu în Iisus Hristos. De aceea, oferind comuniunea adevărată, poate aduce omul în
comuniune cu Dumnezeu întrucât acesta intră în comuniune cu cei ce cred în El, în comunitatea
Bisericii. Creștinismul prezintă interes real pentru omul de astăzi în măsura în care îi prezintă
mesajul lui Dumnezeu personal și iubitor Care singur poate salva omul pentru veșnicie,
comunicându-i viața și o iubire eternă dincolo de simțuri, cum nu i-o pot comunica nici bunurile
de consum, nici ideologiile moderne și postmoderne și nici misterele unei esențe impersonale
din religiile orientale. Și face aceasta întrucât îl poate ajuta să trăiască aici și acum prezența
anticipată a acestei iubiri desăvârșite în comunitatea Bisericii, în comuniunea celor credincioși
care este în același timp puterea vieți în sfințenie.
Spiritualitatea creștină autentică. Creștinii sunt chemați să exprime credința lor într-o
spiritualitate autentică, într-un mod de viețuire fără ambiguități, ceea ce nu exclude risc și
suferință. În predica de pe munte, Mântuitorul Iisus Hristos descrie calea vieții nu ca un
învățător de porunci, ci ca Cel ce este Calea, Adevărul și Viața. El este, cum spun asceții, locul
spre care alergăm și și calea alergării noastre. Morala creștină este personalizată în Fiul întrupat,
117
Care dă mărturie personală înaintea oamenilor despre iubirea lui Dumnezeu. De aici și
frumusețea interioară a poruncilor evanghelice.
Evanghelia lui Hristos este împlinirea Legii (Matei 5 17). Dar Iisus nu face doar o altă
expunere și o interpretare autentică a Legii, ci descoperă noile valori ale Împărăției lui
Dumnezeu (Matei 13, 52), necunoscute în Vechiul Testament. Noutatea Evangheliei stă în
faptul că nu se limitează la respingerea păcatelor, ci ia în considerare, ca motiv exclusiv al
faptelor, iubirea de Dumnezeu și de aproapele: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua,
la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind
toată Legea și proorocii” (Matei 22, 37-40). Dar aceasta nu în sens general, ci în sens particular,
concret. De aceea, morala creștină nu vorbește de fapte în general, ci în mod specific: ,,Fericiți
cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Viața în duhul Evangheliei are integritatea și
coerența ei care nu permite atitudini care se exclud, ca adorarea lui Dumnezeu și idolatria
(1Corinteni 10, 20-21), nici să se separe interioritatea și exterioritatea. Dacă legea veche a oprit
nedreptatea ce se manifestă în fapte rele, Evanghelia oprește nu numai fapta rea, ci și gândul
care stă la originea faptei. Ea cere ca păcatul să fie biruit chiar în intenția de a-l face. ,,Dcă vrei
să fii desăvârșit vino și-mi urmează Mie” (Matei 19, 21). A urma lui Hristos înseamnă a împlini
întru totul voia lui Dumnezeu și a fi o mărturie vie a iubirii Lui. Evanghelia insistă asupra
unității în bine, între interior și exterior, între partea ascunsă și cea arătată: ,,Cel ce are
porunbcile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește. De Mă iubește cineva, el va păzi
cuvântul Meu” (Ioan 14, 21, 23).
Aceste cuvinte ale Mântuitorului subliniază cel mai bine specificul moralei creștine, anume
legătura dintre poruncile evanghelice și iubirea lui Dumnezeu. Pe de o parte, respectarea
formală a poruncilor, o morală legalistă, care se limitează la a nu face rău aproapelui, este
depășită de Evanghelia iubirii. Dumnezeu ne-a mântuit din iubire față de noi. Creștinul păzește
poruncile din iubire de Dumnezeu și de aproapele. Faptele creștine sunt fapte ale iubirii.
Dumnezeu răsplătește pe măsura iubirii și smereniei (Marcu 9, 35). Pe de altă parte, nici pietatea
spiritualizată fără împlinirea concretă a poruncilor nu este o pietate evanghelică. Faptele sunt
instrumentele iubirii. În fond, nu fapta în sine se caută, ci cel ce o face și prin ce o face și pentru
ce o face. Creștinul lucrează din cauza iubiri, iar iubirea nu se sfârșește niciodată, nici în veacul
acesta, nici în cel viitor. De aceea, faptele primesc un aspect personal așa de pozitiv încât
identitatea creștinului nu poate fi definită fără manifestările și acțiunile sale. Sfânta Scriptură și
tradiția Biserici identifică spiritualitatea creștină cu sfințenia sau curăția inimii. Curăția inimii
înseamnă a trăi în totală credincioșie față de Dumnezeu, revenirea la simplitate și nevinovăție.
Contrariul curăției inimii este starea de duplicitate care nu reușește să păstreze cursul vieții într-
o mișcare neschimbată și pașnică. Pentru a ajunge la această stare unificată și unitară, creștinul
are nevoie de împărtășirea Duhului Sfânt, care se revarsă de la Tatăl prin Fiul și umple de pace
și bucurie inima omului. Creștinul trebuie să se străduiască să realizeze în viața sa această stare
de perpetuă mărturisire, celebrare și manifestare a dragostei lui Dumnezeu.
Așteptarea eshatologică. De la început, Biserica s-a organizat ca o comunitate orientată spre
împărăția eshatologică. ,,Cetățenia noastră este în ceruri „ (Filipeni 3, 20), spune Apostolul,
deoarece creștinii nu au aici „cetate stătătoare” (Evrei 13, 14). Ideea aceasta va fi reluată cu un
patos extraordinar în Epistola către Diognet în secolul al doilea, în care se descrie aspectul
118
eshatologic al Bisericii, faptul că deși creștinii sunt cei mai buni cetățeni ai statului, ei consideră
totuși că propria lor cetățenie este în ceruri. O caracteristică esențială a creștinului este aceea că
el așteaptă ceea ce Dunmezeu pregătește ca realitate ultimă, Împărăția Sa, „viața ce va să vină”.
Carcterul provizoriu al existenței noastre pământești și așteptarea unei schimbări a chipului
actual al lumii acesteia țin în mod esențial de înțelegerea lumii și a omlui, pentru că ,,ce vom fi
nu s-a arătat încă” (1Ioan 3,2). Această ,,schimbare la față” este legată de drumul suferinței și
al morții trupești și este însușirea esențială a veacului viitor, dar ea începe aici în spațiul acestei
vieți pământești. Iisus Hristos introduce Împărăția lui Dumnezeu în realitatea temporală și
spațială a existenței umane: ,,iată, împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
În Biserică, creștinii au primit deja o viață ascunsă în Hristos: ,,iar viața noastră este ascunsă
împreună cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Cele dintâi roade ale Împărăției ne sunt
date aici, în lumea aceasta. Nu trebuie să ieșim din lume ca să ne mântuim (Romani 11, 16;
1Corinteni 5, 10). Dar cât suntem în lume, privim ca în oglindă, cunoaștem și privim în parte
(1Corinteni 13, 12), ca arvună. Numai în viața veșnică vom privi față către față, vom avea o
participare totală și o bucurie deplină și veșnică. Căci Domnul Iisus Hristos ,,va schimba trupul
smereniei noaste ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21). Dumnezeu pregătește
pentru cei ce-L iubesc ziua a opta, viața veșnică și fericită. De aceea creștinii sunt vestitiri ai
Împărăției, ai veții care va să vină. Așa cum Iisus Hristos S-a înălțat la cer, creștinii vor fi
strămutați în Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca astfel firea omenească să fie scoasă din
stricăciune și moarte și ,,Domnul Dumnezeu va lumina peste ei și vor împărăți în vecii vecilor”
(Apocalipsa 22, 5). Schimbarea ,,chipului lui Adam”, descompunerea acestui trup fizic și
acestui veac istoric nu este altceva decât o trecere de la moarte la viață: ,,Că din moarte la viață
și de pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei-I cântăm cântare de biruință”. De
aceea creștinismul implică nu numai un mod de a fi și a trăi, ci și un mod de a muri, de a apune.
Creștinii nu se înspăimântă de pomenirea morții, deoarece moartea este o trecere spre viață.

11.1. Familia
Biserica Ortodoxă cunoaște două stări în care omul se poate mântui și dobândi viața
veșnică și fericită în comuniune cu Dumnezeu: familia și monahismul.
Rolul familiei în misiunea creștină. Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță
majoră caăsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei
perechi, ci și al comunității umane în general, al unei națiuni și a unei Biserici locale care crește
în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu. Fmilia se întemeiază nu numai pe
necesitatea omului de a trăi în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și
omenirea pe care o iubește. Familia trebuie să fie considerată în legătură cu viața comună a
Bisericii, ea fiind icoana Bisericii și icoana iubirii lui Hristos față de oameni, așa cum rezultă
din Noul Testament (Efeseni 5, 21-23).
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său (Facere 1, 26). Chemându-l la existență prin
iubire, El l-a chemat pe om la iubire, căci Dumnezeu este iubire (1Ioan 4, 8); El este în Sine
însuși taina iubirii și comuniunii interpersonale. Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu
l-a adus pe om la existență ca ființă personală în dualitatea neuniformă și complementară de
bărbat și femeie: ,,Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său l-a făcut pe el, bărbat și femeie
i-a făcut pe ei” (Facere 1, 27). Creând pe om în această dualitate personală și complementară,
119
Dumnezeu a înscris în el vocația și deci capacitatea și responsabilitatea corespunzătoare pentru
iubire și comuniune. Iubirea și comuniunea sunt vocația fundamentală și înnăscută oricăre ființe
umane.
Revelația creștină cunoaște două moduri specifice de realizare a vocației spre iubire a
persoanei umane: căsătoria și fecioria. Fiecare în modul său propriu este o concretizare a
adevărului cel mai profund al omului de a fi „chip al lui Dumnezeu”. În căsătoria creștină, prin
unirea inseparabilă a două persoane, de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii
dintre bărbat și femeie, precumn și sensul adevărat al sexualității. Sexualitatea prin care bărbatul
și femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii și exclusive ale soților nu este ceva numai
biologic, ci implică persoana umnană în ceea ce ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un
mod autentic uman decât dacă este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul și femeia se
angajează în întregime într-o recxiprocitate până la moarte. De aceea ea trebiue să fie
indisolubilă ,,ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Mântuitorul Iisus
Hristos afirmă unitatea celor doi soți, bazată pe faptul că Dumnezeu a creat pe om ca bărbat și
femeie și deci cel ce se unește cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât
alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin această femeie și femeia prin bărbat,
iar această unitate pe care și-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra și refrace cu alt partener.
Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă ea nu ar avea sensul și roada unei dăruiri personale,
în care persoana întreagă, până în dimensiunea ei temporală, este prezentă.
Fenomenele negative care destramă căsătoria și familia sunt rezultatul unei concepții
greșite despre libertate, aceasta fiind înțeleasă nu ca o capacitate de realizare a omului în iubire
și comuniune și de a realiza planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie și familie, ci ca putere
autonomă de autoafirmare egoistă.
Totalitatea dăruirii revendicată de iubirea conjugală corespunde și exigențelor procreării
responsabile. Procrearea, fiind destinată să nască o ființă umană, depășește, prin însăși natura
ei, ordinea biologică și cuprinde un ansamblu de valori personale a căror dezvoltare armonioasă
pretinde ca fiecare din cei doi părinți să-și aducă contribuția sa continuă într-o dăruire
permnanentă și de comun acord. Locul unic, care face posibilă această dăruire într-un mod
autentic este căsătoria unui bărbat cu o femeie și familia întemeiată pe dragostea conjugală și
pe alegerea liberă și conștientă prin care bărbatul și femeia împlinesc intim comuniunea de viață
și iubire voită de Dumnezeu însuși, și care nu-și manifestă semnificația sa adevărată decât în
această lumnină. Instituția căsătoriei este o cerință interioară a dragostei conjugale, care se
afirmă public ca unică și exclusivă pentru a putea fi trăită în deplină fidelitate față de planul lui
Dumnezeu Creatorul. Această fidelitate, departe de a îngrădi libertatea persoanei umane, o pune
la adăpost față de orice subiectivism și relatvism și o face claboratoare la iubirea creatoare a lui
Dumnezeu.
Căsătoria și familia creștină se întemeiază în primul rând pe comuniunea dintre
Dumnezeu și omenirea pe care El o iubește, această caomuniune trebuie să se reflecte în viața
familiei. Fptul acesta se exprimă în perioada Vechiului Testament prin legământul lui
Dumnezeu cu poporul ales. Aici legătura de dragoste a soților devine chipul și simbolul
legământului care a unit pe Dumnezeu cu poporul Său ( Isaia 54; Osea 3, 21), iar păcatul care
contravine legământului conjugal devine imaginea infidelității poporului față de Dumnezeu:
idolatria este infidelitate, adulter și prostituție (Ieremia 3, 6-13; Iezechil 16, 25); neascultarea
120
față de Lege este o abandonare a iubirii maritale a lui Dumnezeu. Dar infidelitatea lui Israel nu
distruge fidelitatea veșnică a lui Dumnezeu, și, prin urmare, iubirea totdeauna fidelă a lui
Dumnezeu este prezentă ca exemplară pentru relațiile de dragoste fidelă care trebuie să existe
între soți și în familie.
Comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii își găsește împlinirea definitivă în Iisus Hristos,
darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, asumând natura
noasră umană, revelează adevărul originar al căsătoriei (Facere 2, 24; Matei 19, 5), iar prin
participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvintează căsăstoria luând-o sub
protecția Sa. Eliberând omul din egoismul său, Mântuitorul întărește legătura căsătoriei dintre
bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii căzute în ordinea harului, făcându-l pe om capabil
să se realizeze în întrgime după voia lui Dumnezeu.
Prin jertfa și învierea Sa, Hristos Se dăruiește ca Mântuitor al omenirii pe care o unește
ca trup al Său în Biserică, mireasa Sa (Faptele Apostolilor 20,28; Efeseni 5, 23-27). În jertfa și
învierea Domnului se manifestă în întregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat căsătoriei
de la creație, acela de a fi în Hristos o icoană concretă a legăturii dintre Hristos și Biserică
(Efeseni, 5, 23-32), deci o Taină, iar familia ce rodește din aceasta să fie o imagine miniaturală
a Bisericii. Așa se explică faptul că de câteva ori în Noul Testament, familia creștină este
denumită cu termenul de „biserică” (Romani 16, 5; 1Corinteni 16, 19). Prin crucea și învierea
lui Hristos și harul Său izvorât din acestea, familia creștină și Biserica sunt legate indisolubil și
se susțin reciproc. Harul lui Hristos dă bărbatului și femeii o inimă nouă ș-i face capabili să se
iubească așa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credință și prin har dragastea conjugală este
transfigurată și devine filantropie conjugală. Acesta este modul propriu și specific în care soții,
participând la filantropia lui Hristos, se dăruiesc ei înșiși pe crucea familiei și sunt chemați la
viața de familie.
Prin Taina Botezului soții sunt născuți la viața cea nouă în Hristos și sunt încorporați în
Biserica-trupul lui Hristos. Prin aceaastă inserare în familia lui Dumnezeu, comuniunea intimă
de viață și iubire conjugală, întemeiată prin actul creației, este ridicată în ordinea harului și
asumată în filantropia lui Hristos, susținută și îmbogățită prin puterea Sa mântuitoare. Dacă prin
Taina Botezului omul este pus într-o relație strânsă cu Dumnezeu, prin Taina Nunții el este pus
într-o relație strânsă cu un semen al său, de aceea, prin această Taină se împărtășește harul
Duhului Sfânt unui bărbat și unei femei care se unesc în mod liber prin căsătorie, har care
sfințește și înalță legătura naturală a csătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești
dintre Hristos și Biserică.
Soții sunt deci în Biserică și pentru Biserică; aceasta le amintește de Cel ce a venit pe
cruce pentru a câștiga Biserica (Faptele Apostolilor 20, 28) și a o face prezență anticipată a
Împărăției lui Dumnezeu. Ei sunt unul pentru altul și pentru copiii lor martorii mântuirii la care
Tinele Bisericii îi fac părtași. Conform planului lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul
acestei comuniuni mai largi care este familia, pentru că instituția însăși a căsătoriei și iubirea
conjugală sunt ordonate spre procrearea și educarea copiilor în care căsătoria își găsește
încununarea. În realitatea sa cea mai profundă, iubirea este în mod esențial dar, iar iubirea
conjugală, antrenând soții în iubirea și dăruirea reciprocă, îi face capabili să devină colaboratori
ai lui Dumnezeu pentru a da viață unei alte persoane umane. Astfel soții aduc la viață copiii,
reflectarea vie a iubirii lor, semn permanental unității lor conjugale și sinteză vie și indisolubilă
121
de ființa lor de tată și de mamă. Devenind părinți, soții primesc de la Dumnezeu darul unei noi
responsabilități. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil
al iubirii lui Dumnezeu, de la care vine orice paternitate în cer și pe pământ (cf. Efeseni 3, 15).
În sânul familiei se nasc astfel un ansamblu de relații interpersonale – raport între soți,
paternitate-maternitate, filiație, fraternitate – prin care fiecare persoană, membră a familiei, este
introdusă în „familia umană” și în „familia lui Dumnezeu” care este Biserica.
Biserica se extinde în timp și în spațiu prin familia creștină. Încă de la începutul ei,
Biserica creștină s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cea dintâi
formă de cult creștin a fost cultul în familie (Faptele Apostolilor 10). Familia creștină este
mediul cel mai propice pentru transmiterea credinței și a veții creștine. Educația și instrucția
creștină în cadrul familiei sunt decisive pentru copii și tineri. Această educație se face fie direct,
fie indirect, prin experiența rugăciunilor comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru
Cuminecătură, împărtășirea împreună, prin participarea la marile evenimente familiale, dar, mai
ales, prin relațiile personale dintre părinți și copii, nu numai acasă ci și în afară. Îndrumarea
duhovnicească și exemplul direct al părinților sunt de o importanță crucială. S-ar putea spune
că părinții creștini sunt cei mai de seamă mijlocitori între Biserică și lume. Căci prin ei se face
îmbisericirea copiilor și tinerilor și, tot prin ei, aceștia sunt trimiși în lume ca ucenici ai lui
Hristos. Este o prelungire prin ei a Bisericii în lume și o aducere a lumii în Biserică.
De aceea, familia creștină are misiunea, în primul rând, de a deveni ceea ce este, adică
o comunitate profundă de viață și iubire într-o tensiune care-și va găsi împlinirea definitivă, ca
întreaga realitate creată și mântuită, în Împărăția lui Dumnezeu. Familia creștină a primit
misiunea de a păstra, de a revela și de a comunica credința și iubirea ca reflectare vie și
participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire și la iubirea lui Hristos Domnul pentru
Biserica Sa. Toate îndatoririle familiei creștine și ale membrilor acesteia sunt o realizare
concretă și în detaliu a acestei misiuni fundamentale. În măsura în care familia creștină își
îndeplinește această misiune, ea devine o mărturie vie pentru convertirea altora, devine o
familie misionară prin mărturia veții.
11.2. Monahismul
Nu există nici o definiție a monahului care să fie fundamental deosebită de cea a
creștinului. A fi monah adevărat înseamnă a fi creștin adevărat. Viața monahală, ca și viața
creștină în general, rămâne o taină. Viața monahală este un mod de existență în comunitatea
credinței și a dragostei lui Dumnezeu. Dar, în Iisus Hristos sunt multe căi diferite, și felurite
harisme (charismsta) coexistă în viața Bisericii înseși (1Corinteni 12, 4-31). Biserica Ortodoxă
a încurajat dintotdeauna o atare diversitate. Prezența monahului în lume nu poate fi decât un
paradox. El este un pelerin (1Petru 1,1; 2, 11) care nu aparține lumii, dar se găsește în ea
(2Corinteni 5, 6-7). Același lucru se poate spune însă și despre creștini, în general, așa cum s-a
arătat la așteptarea eshatologică. De aceea, orice definiție ar fi dată vocației monahale aceasta
ar fi, în mod obligatoriu, obiectul criticii.
Viața monahală este numită askesis (asceză), dar aceasta nu este un mecanism automat
care să asigure mântuirea omului. Cu siguranță monahul și monahia practică asceza ca unul din
resorturile naturale ale firii umane; însă viața monastică nu poate fi redusă la asceză.
Dimpotrivă, acea viață se realizează într-o conlucrare (sinergie) divino-umană, într-o
conlucrare iubitoare cu harul Duhului Sfânt.
122
 Vocația monastică nu crează o stare privilegiată în Biserică. Din contră, monahul înclină
să mărturisească mereu și din nou că ,,Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei
păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1Timotei 1, 15). Monahul este omul Evangheliei;
aceasta înseamnă că el este omul care însetează după mântuirea în Hristos Cel înviat. Rădăcinile
vieții monahului se află în credință și căință, într-o metanoia perpetuă, în care el trăiește
realitatea căderii firii umane, ca și realitatea nouă a mântuirii în Hristos, la care participă ca
mădular viu și lucrător. Cu credință și smerenie, el trăiește această pocăință (metanoia) perpetuă
ca pe o reînnoire a darului Botezului, ca pe o „creștere în Dumnezeu” (Coloseni 2, 10), o
creștere către singurul, unicul scop: comuniunea cu Dumnezeu în Hristos.
De fapt, întreaga viață creștină se întemeiază pe harul Botezului. Chiar dacă nu se
realizează în viața monahală complet caracterul ei de „convertire responsabilă”, monahul
redobândește harul și apa Botezului prin lacrimile „bucuriei întristate”, cum o numește Sfântul
Ioan Scărarul. Viața monahală este viața cu adevărat evanghelică a fiilor lui Dumnezeu, viața
în Hristos, viața în Duhul, viața în obștea credinței, obște care caută să realizeze dragostea lui
Hristos. Specificul vieții monastice în vremea noastră ridică și problema identității creștinului.
Nu trebuie să uităm că numele persoanei duhovnicești este „frumusețe”, (kalogeros), acea
frumsețe care mântuiește lumea, și că știința, dorul arzător după cunoașterea virtuții se numește
„iubire de frumusețe”, (philokalia).
Originile monahismului. Vocația monahală a existat, în genere, în viața Bisericii chiar
de la începutul Bisericii; formele ei prezente au însă origini istorice și sunt înrădăcinate în
anumite culturi și tradiții. Au existat perioade în istoria mai multor Biserici locale când acestea
au tărit fără să dispună de vreun grup monastic organizat, tot așa cum Biserica a trăit vreme
îndelungată fără Sinoade Ecumenice.
Monahismul anahoretic s-a dezvoltat mai ales în secolul al IV-lea, însă ca mod de viață
a existat de la începutul Bisericii. În perioada Vechiului Testament profeții trăiau o viață
asemănătoare cu cea a monahilor de astăzi. În general aceștia se numeau văzători și vizionari.
Același lucru îl regăsim și în viața sfântului Ioan Botezătorul, cel care a fost Înaintemergătorul
Domnului dar și al monahilor. Viața ucenicilor lui Hristos a fost una monahal-chinovială, ei
lepădând bunurile materiale, părăsindu-și familiile și urmându-l pe Hristos.
Cuvântul monahism nu este cunoscut în antichitate și nici în primele veacuri creștine.
El provine din limba greacă și este folosit pentru prima dată în textele din Facere 2, 18 și
Psalmul 67, pentru a desemna singurătatea omului fără soție. În secolul al II-lea, traducându-se
în dialectul egiptean al limbii grecești, s-a folosit termenul monahos, având sensul de
necăsătorit, dar și sensul de curat, sfânt, reproducând cuvântul siro-aramaic, ihidaya, care
desemna asceții celibatari. În cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, cuvântul ihidaya va
desemna ceata fiilor sau a fecioarelor legământului, adică pe cei afierosiți în slujirea Bisericii.
Acest termen va fi folosit mai târziu de Eusebiu de Cezareea și de Sfântul Atanasie cel Mare.
Începuturile vieții monahale se plasează abia prin secolul al III-lea. Sunt mai multe
ipoteze cu privire la motivele care au dus la apariția monahismului. O părere destul de puțin
apreciată ar fi fuga din fața persecuțiilor, monahismul putând explica fenomenul retragerii din
lume, al depărtării din fața primejdilor, într-o perioadă în care Imperiul Roman își oprima și
persecuta proprii cetățeni, în special ales pe creștini.

123
 O altă părere cu privire la începuturile monahismului ar fi diluarea râvnei și a vieții
morale din mijlocul comunităților creștine, odată cu instaurarea libertății religioase emise prin
Edictul de la Milano de către împăratul Constantin cel Mare. În această stare de libertate se
întâmplă un fenomen interesant, crește numărul creștinilor, însă scade calitatea vieții spirituale
a acestora. Pentru cei care erau mai zeloși, acest context nu a fost unul benefic și atunci parte
din ei se retrag în pustiu. Dacă în vremea persecuțiilor, dragostea față de Hristos era manifestată
prin martirajul sângelui, în vremuri de pace, această dragoste este arătată prin martirajul alb sau
verde, adică prin lupta împotriva patimilor și prin răstignirea poftelor păcătoase. De aceea starea
monahală este considerată ca un al doilea botez, astfel încât botezul sângelui este înlocuit de
botezul ascezei.
Asceza nu este însă un scop, ci un mijloc pentru a ajunge la scopul final, care este unirea
omului cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea. Asceza nu pornește de la voința individuală ci ea
se fundamentează în cadrul dogmatic și canonic al Bisericii. Asceza creștină are un caracter
eshatologic, deoarece cel care postește, se roagă și trăiește după preceptele învățăturii creștine
dobândește raiul încă din această viață, nu deplin, ci ca pregustare.
Nu cunoaștem cu exactitate momentul în care asceții creștini au început să prefere
pustiul. Întrucât asceți au existat de la începutul creștinismului, nimeni nu i-a putut împiedica
să practice viața ascetică asumată în interiorul comunităților creștine, în afara lor sau în pustiu.
Prin urmare, prezența anahoreților în pustie se poate extinde în istorie până spre începuturile
Bisericii. Pavel de Teba este primul anahoret cunoscut cu numele în Egipt, dar au existat atât
în Egipt cât și în alte regiuni cazuri de retragere din lume.
Organizatorii vieții monahale au fost Sfântul Antonie cel Mare care a impus forma
anahoretică, iar după el a urmat Sfântul Pahomie cel Mare care a organizat monahismul
cenobitic sau de obște.
Voturile monahale: Ascultarea. Ascultarea presupune lepădarea voii proprii și
încredințarea întru totul duhovnicului. Ascultarea este o taină duhovnicească a Bisericii, și de
aceea legătura dintre stareț și unicenic este una a sfințirii. Pentru ucenic această taină constă în
a învăța și a săvârși voia lui Dumnezeu, spre a pătrunde în sfera voii dumnezeiești, și astfel a se
împărtăși de viața dumnezeiască; iar pentru stareț, în a face ca, prin rugăciunea și nevoința vieții
sale, să aducă pe ucenic la cunoștința acestei căi și să cultive în el adevărata libertate fără de
care mântuirea este cu neputință. Votul ascultării pleacă de la faptul că prin căderea în păcat
omul a încetat să mai audă glasul lui Dumnezeu în inima sa. Ființa lui este cuprinsă de patimi
și urmează voia sa egoistă. Egoismul este rădăcina răului, a stricăciunii și a păcatului. Prin
ascultare, prin lepădarea voii proprii, monahul tocmai acest lucru îl face, adică ascultă glasul
lui Dumnezeu prin duhovnicul său.
Monahul, prin viața lui, reușește să împlinească voia lui Dumnezeu, asumându-și
responsabilități și eforturi mai mari decât ale celorlalți creștini: nu numai castitatea, ci castitatea
toată și fecioria, nu numai nealergând după bunurile lumii și slava deșartă, ci renunțând complet
la vreo formă de stăpânire și de avere în smerenie totală și ascultare necondiționată față de
duhovnic. Niciunul dintre întemeietorii monahismului cunoscuți cu numele nu au considerat
că, asumându-și voturile monahale, s-ar fi înscris într-o categorie de creștini superioară
celorlalți membrii ai Bisericii. Dimpotrivă, dincolo de intimitatea cu Dumnezeu pe care o

124
realizaseră, intimitate de care ne putem da seama noi astăzi, toți marii asceți trăiau, dacă nu cu
neliniștea, cel puțin cu grija că ar fi putut să nu se mântuiască.
Fecioria. Încă din primele veacuri, creștinii au avut un mare respect față de feciorie,
astfel încât mulți dintre ei practicau acest sfat evanghelic. Petrecerea vieții monahale în castitate
este asemănată cu viețuirea îngerilor. Sfântul Ioan Casian referindu-se la feciorie spune: „nici
o altă virtute nu-i face pe oameni egali în viețuire cu îngerii, decât vrednicia și harul castității”
(Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, în col. PSB vol. 57)
Monahii sunt chemați să respecte acest vot al castității nu pentru a pune în discuție sau
pentru a diminua importanța căsătoriei ci pentru a mărturisi capacitatea de transfigurare a
omului prin curăția sufletului, pentru slujirea duhului. Votul castității în monahism are ca scop
transfigurarea în Duhul Sfânt a iubirii cât mai pure față de Dumnezeu și întreaga existență. În
forma ei desăvârșită, fecioria este înțeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dragostea cea
dumnezeiască, ca înfăptuirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu. Fecioria nu este o
naivă necunoaștere a vieții omenești firești și întru totul normale. Cel mai înalt exemplu, în
desăvârșirea lui, este Pururea Fecioara Maria, care la vestea cea bună a îngerului despre nașterea
Fiului, întreabă: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34).
Sărăcia de bună voie. Votul sărăciei este cel care desăvârșește celălalte două făgăduințe
monahale și ajută călugărul să se asemene cât mai mult cu Hristos cel care nu caută bogății sau
bunuri materiale. Sărăcia de bună voie este și o condiție necesară pentru păstrarea castității
trupești, dar mai ales al celei sufletești. Prin practicarea sărăciei, monahul se detașează de
preocupările materiale ale lumii vremelnice. Urmarea lui Hristos înseamnă pentru monahi
despovărarea de toate grijile materiale. Hristos atrage atenția asupra problemelor pe care le
crează grija față de bunurile materiale, ele putând deveni un obstacol în calea mântuirii: „Nu vă
adunați comori pe pământ... . Ci adunați-vă comori în cer... . Căci unde unde este comoara ta,
acolo va fi și inima ta”(Matei 6, 19, 21)
În făgăduința monahală a sărăciei de bună voie accentul cade pe lupta cu patima iubirii
de argint și a iubirii celor materiale. Prin aceasta monahul promite nu atât a trăi în sărăcie, cât
a-și lepăda duhul dorinței de a avea, iar semnul acestei lepădări este tocmai nașterea unor
dorințe de a nu avea. Aceasta este o condiție obligatorie pentru ca un monah să ducă cu adevărat
o viață duhovnicească.
Obștea monahală și mărturia creștină. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe toți creștinii
să nu se potriveaască duhului veacului (Romani, 12, 1-2). Aceasta înseamnă că creștinii sunt
chemați să refuze a fi modelați de duhul și după tiparele lumii de aici, dar să-și asume
răspunderea pentru lume, pentru a o transcende și ca să o transfigureze prin înnoirea minții și a
întregii lor ființe.
Obștea monahală răspunde chemării la eliberare din conformism și la o transfigurare
lăuntrică și comunitară mai disciplinată și mai radicală. În centrul disciplinei monastice stă
sfințirea timpului și înnoirea persoanei lăuntrice prin rugăciune neîncetată. Prin concentrarea
atenției asupra lui Dumnezeu în rugăciune și căutarea de a îmbrățișa creația cu rugăciunea și cu
iubirea, obștea monahală deschide calea pentru venirea Sfântului Duh ca să transfigureze atât
persoana cât și obștea, începând din interior. Starea de rugăciune continuuă ajută monahul să
se opună presiunilor lumii care-l duc la tot felul de deșertăciuni. Disciplina rugăciunii – de la
Liturghia euharistică, trecând prin slujbele canonice de peste zi, și până la rugăciunea neîncetată
125
și invocarea numelui lui Iisus – constituie fundamentul întregii vieți monahale. Toate voturile
și obligațiile – de castitate, ascultare și sărăcie, de post, lepădare de sine, tăcere și meditație în
singurătate – sunt subsidiare îndatoririi principale care este viața de rugăciune. Desigur,
rugăciunea poate fi și trbuie să fie practicată și de laici, dar viața monahală cu disciplina
rugăciunii nencetate, susținută de voturile monahale și asceză oferă condiții mai bune pentru
practicarea și eficiența rugăciunii. Întrucît viața de rugăciune se întemeiază în credință și
dragoste, toate celelalte se adaugă monahului, monahiei.
Astfel, prin propria cunoaștere a lumii, ca și prin darul discernământului, monahii,
monahiile ajută creștinii la trecerea dincolo de înțelegerea superficială a lumii, îi ajută să-și
formeze o atitudine contemplativă față de universul creat și față de istorie și constituie un impuls
permanent la rugăciune.
Obștea monahală este un semn, o paradigmă, o anticipare și pregustare a Împărăției.
Ea are o vocație proprie în cadrul comunității de credință. Mai ales când Bisericile sunt ispitite
să pacteze cu lumea, să-și asigure un loc confortabil în socetate, evitînd tensiunea dintre istorie
și Împărăția lui Dumnezeu, obștii manahale îi revine sarcina de a propovădui Împărăția lui
Dumnezeu și de a fi un semn viu al Împărăției care va veni, o paradigmă a Prusiei.
Viața obștilor monahale slujește viața Biwsericii în diverse feluri. Obștile monhale sunt
sursă și impuls spre înnoirea vieții spirituale în Biserică, de aceea, înnoirea vieții spirituale
contemporane trebuie să înceapă cu revitalizarea obștilor monastice, a celor de călugări și
căliugărițe.
Obștile monahale sunt izvor de îndrumare spirituală, din cadrul lor își recrutează
Biserica părinții și maicile duhovnicești, precum și lucrătorii devotați și disciplinați în via
Domnului.
Fenomenul monastic reia în Biserică mărturia martirilor din primele secole. În virtutea
principiului de ne-alipire la lume și de a rămâne în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui,
monahul și monahia dau mărturie despre eshatonul dinlăuntrul Bisericii și, astfel, exercită o
slujire cu adevărat profetică, punând în evidență calea evanghelică spre Împărăție.

11.3. Aghiogiografia
,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre
cele bune și să slăvească pe Tatăl cel din ceruri” (Matei 5, 16) sunt cuvintele Mântuitorului
Iisus Hristos adresate tuturor celor ce cred în El și vor să-L urmeze. Cei care au urmat în mod
deosebit pe Mântulitorul, prelungind în viața lor pe cea a lui Hristos și devenind prin aceasta
modele vrednice de urmat și de imitat pentru orice crteștin au fost sfinții. Pentru viața lor trăită
în totală dăruire lui Dumnezeu și slujirii oamenilor până la jertfă, Biserica îi recomandă ca pilde
de adevărată trăire creștină, ei constituind un permanent imbold spre o viață trăită în virtute și
sfințenie, ei fiind înainte-mergătorii și ajutătorii noștri pe drumul spre viitorul eshatologic. Ei
sunt aceasta pentru că anticipează în persoana lor zările umanității eterne, desăvârșite. Așa cum
spune părintele Dumitru Stăniloae, prin fețele tuturor sfinților transpare fața lui Hristos, față de
model a tuturor fețelor umane. Sfinții revelează în ei și fac eficientă umanitatea culminantă a
lui Hristos, ca niște ipostazieri ale ei. Ba mai mult: întrucât umanitatea adevărată este chipul lui
Dumnezeu, ei revelează pe Dumneszeu într-o formă umană. Sfinții trăiesc în Hristos, iar Hristos

126
trăiește în ei. În sfinți El repetă permanent taina morții și a Învierii Sale, până la sfârșitul lumii,
adică taina Întrupării lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului.
Din aceste motive în tradiția Bisericii, Viețile Sfinților nu reprezintă numai o călăuză
duhovnicească, ci constituie o adevărată „enciclopedie ortodoxă”. Viețile Sfinților sunt tot una
cu tradiția Bisericii, ele sunt Tradiția însăși a Bisericii. Viața unui sfânt este o icoană
cuvântătoare, care trebuie să îi relateze cu fidelitate povestea, lăsând în același timp să transpară
dimensiunea tainică a lucrării săvârșite în el prin harul lui Dumnezeu. Aghiografia este, de fapt,
adevărata poveste a întâlnirii unui om cu Dumnezeu, așa cum a fost ea transmisă în tradiția
Bisericii, prin mijloacele și în limbajul care îi sunt proprii. Biografia sfinților devine în felul
acesta cea mai populară literatură ascetică și misionară.

BIBLIOGRAFIE

BEL, Valer, Pr., Familia și Biserica, în vol. Teologie și Biserică, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2008, pp. 312-318 și în Theologia Orthodoxa, 1/2011;
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Exigențe, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2002; Ediția a 2-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010;
BOBRINSKOY, Boris, Pr., Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2002;
BRIA, Ion (Ed.), Go Forth in Peace. A Pastoral and Missionary Guidebook, WCC Publicattion,
Geneva, 1982; Martyria – Mission. The Vitness of the Orthodox Churches Today, WCC
Publication, Geneva, 1980;
BRIA, Ion, Pr., Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
CASIAN, Ioan, Sf., Scrieri alese, în Col. P.S.B. vol. 57, EIBMBOR, București, 1990;
EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe.
Desclee de Brouwer, 1982, trad . rom., Editura Christiana, București, 1994;
GALERIU, Constantin, Pr., „Semnificația tunderii și a voturilor monahale după ritualul ortodox”,
în Ortodoxia, nr. 4, Octombrie – Decembrie, 1989;
LARCHET, Jéan-Claude, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace...,
trad. Marinela Bojin, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012;
MANTZARIDIS, I. Georgios, Globalizare și universsalitate: himeră și adevăr, trad. rom. Pr., prof.
dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, București, 2002;
POPESCU, Dumitru, Pr., Hrisatos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;
POPESCU, Dumitru, Pr., Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, București 2005;
RADU, Dumitru, Pr., Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1986;
RĂDUCĂ, Vasile, Pr., Monahismul Egiptean – de la singurătate la obște, Ed. Nemira, București,
2003;

127
RUSU, Augustin, Dimensiunile duhovnicești ale monahismului ortodox, în BOR., nr. 7-12, Iulie
– Decembrie, 1996;
SIMONOPETRITUL, Macarie, Comori ale Ortodoxiei, Explorări teologice în spiritualitatea
liturgică și filocalică, Ed. Trinitas, Iași, 2006;
SIMONOPETRITUL, Macarie, Sinaxarul. Viețile Sfinților, trad. Ioana Căpităneanu și Elena Soare,
Vol. I, Septembrie, Ed. Sfântului Ioan Casian, București, 2011;
SOFRONIE, Arhim., Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, trad. Ierom. Rafail, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 1994;
SONEA, Cristian, Pr., Apostolat și responsabilitate. O viziune teologică asupra misiunii
laicatului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015;
STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1 și 3, Editura Institutului Biblic
și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București 1978, 1996, 2010;
ȘELARU, Pr. Sorin și VLAICU, Pr. Patriciu (coord.), Misiunea sacramentală a Bisericii Ortodoxe
în context european. Simpozion Bruxelles 28iunie – 1 iulie 2011, Editura Basilica, 2013;
YANNOULATOS, Atanasie, Arhiep., Misiune pe urmele lui Hristos, Editura Andreiana, Sibiu,
2013;

128
12. Misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate: identitate, pluralism şi comuniune
13.1. Postmodernitate și postmodernism (Pr. conf. dr. Cristian Sonea)
Postmodernitate este numele dat unei perioade istorice, care a debutat în a doua jumătate
a secolului al XX-lea, iar postmodernismul este conținutul teoriei care s-a dezvoltat pentru a
explica această perioadă. Opiniile diferă cu privire la momentul exact în care postmodernitatea
începe, datele fiind cuprinse între anii 1968-1973. Anul 1968 a fost marcat de revoltele
studenților, aparținând generației de după al doilea război mondial, care a început a ignora
convențiile culturale cu care a crescut și a cerut schimbarea. Aceste revolte nu au cerut un set
specific de schimbări politice, sociale și economice, ci au cerut schimbarea totală, ca o
respingere generală a ceea ce era vechi. Anul 1973 a fost anul în care economia internațională
s-a schimbat pentru totdeauna, ca urmare a șocurilor petroliere aduse de noua organizație
radicalizată a țărilor exportatoare de petrol (OPEC). Șocurile petroliere au fost provocate de
țările producătoare de petrol, majoritatea provenind din lumea musulmană, care voiau să-și
exprime furia față de sprijinul continuu al Occidentului acordat Israelului, sprijin care a fost
decisiv în Războiul de Iom Kipur. Aceasta a marcat o schimbare fundamentală în balanța puterii
economice și politice și o schimbare dramatică a priorităților în politica globală și în economie.
Schimbările sociale pe scară largă, care au avut loc în Occident, sunt în mare măsură un produs
al acestor evoluții. Din aceste considerente, găsim opinii conform cărora, postmodernitatea
poate fi cel mai bine datată începând cu anul 1973. Există, însă, un acord total că fața lumii s-
au schimbat de atunci în mod semnificativ. Așadar, premisa care stă la baza noțiunii de
postmodernitate este că lumea nu a trecut pur și simplu prin schimbări formale, ci printr-o
transformare fundamentală a modului în care ea operează, o schimbare care a fost în
dezavantajul predictibilității, ordinii și raționalității.
În acest context, postmodernismul devine o noțiune utilizată pentru a descrie critica
modernității într-o multitudine de discipline, variind de la arhitectură, filosofie, politică,
sociologie, studii religioase și chiar teologie. Postmodernismul se manifestă ca un curent care
critică unele dintre convingerile fundamentale ale filozofilor moderni precum I. Kant și R.
Descartes (1596-1650), în special fundaționismul lor. Fundaționismul susținea că oamenii de
știință - eliberați de prejudecăți religioase și politice - ar putea cunoaște lumea așa cum este
„într-adevăr”. Potrivit lui Descartes, de exemplu, cunoștințele dobândite în mod corespunzător
au fost construite pe baza unor fundații „unice”. La Kant și la alții, acest raport al cunoașterii a
dat naștere noțiunii de rațiune universală, neutră, autonomă, ca garant al adevărului universal.
Această explicație fundamentală a cunoașterii obiective este una dintre principalele ținte ale
criticii postmoderne (deși, invers, criticii postmodernismului acuză adesea că
antifundaționismul conduce la relativism). Potrivit unor filosofi precum Martin Heidegger
(1889-1976), Hans Georg Gadamer (1900-2002) și Jaques Derrida (1935-2004), nu există
cunoaștere care nu este deja o prejudecată. Aceasta se datorează faptului că percepția noastră
asupra lumii este condiționată de „orizonturile” noastre, iar aceste orizonturi sunt relaționate cu
isoria noastră socio-culturală particulară. Ca atare, nu pot exista cunoștințe universale, neutre,
„obiective”, ci mai degrabă interpretări ale lumii generate din angajamente speciale. M.
Foucault (1926-1984) a intensificat această critică, argumentând că procesul cunoașterii este,
de fapt, condiționat de putere, că prejudecățile noastre sunt cauzate de interesele puterii și
129
dominației. J.-F. Lyotard (1924-1988) a definit postmodernismul ca neîncredere în „narațiunile
fondatoare”. Pentru Lyotard, toate culturile lumii - chiar cele științifice -, în cele din urmă, fac
apel la o „narațiune” fondatoare, analogă cu o poveste religioasă sau cu un „mit”. Ca atare, toate
cunoștințele sunt înrădăcinate în particularitatea poveștilor credinței. Prin „metanarațiune”, el
nu înțelege pur și simplu o poveste cu sens general, ci mai degrabă culturi ale lumii, care
încearcă să se bazeze pe apeluri la un motiv universal, autonom. O metanarațiune este un cadru
intelectual general prin care vedem istoria. De exemplu, metanarațiunea comunistă are o
succesiune progresivă și inevitabilă de la feudalism la capitalism, de la capitalism la socialism
și, în viitor, la comunism. Metanarațiunea creștină, în schimb, pornește de la o inocența
primordială din Eden, urmată de cădere și de condiția păcatului și a morții în rândul oamenilor,
eliberată de răscumpărarea în Iisus Hristos și care va fi încheiată când Hristos se va întoarce să-
i răsplătească pe cei credincioși și să-i judece pe toți.
Postmoderniștii, cel puțin cei din tradiția continentală, pretind că metanarațiunile nu mai
sunt necesare, nu mai sunt binevenite și că odată cu sfârșitul metanarațiunilor vine sfârșitul
tiraniei istoriei și dominația agresivă a științei. Astfel, postmodernismul apare ca o eliberare de
raționalitate, pentru că este o eliberare de toate limitele și normele construite din punct de vedere
social. Postmodernismul vizează împărțirea adevărului, a standardelor și a idealului în ceea ce
a fost deconstruit și ce urmează să fie deconstruit și, negând în prealabil dreptul oricărei noi
doctrine, teorii sau revelații, să înlocuiască regulile abandonate în trecut. G.B. Smith a
identificat postmodernismul ca fiind în mod fundamental un semn al dezintegrării și a credinței
în ceea ce el numea proiectul Iluminismului.
În definirea postmodernismului, atunci trebuie să ținem seama de două componente ale
interpretării. Versiunea mai moderată a postmodernismului este afirmația că nu putem ști nimic;
nu putem decât să interpretăm și orice interpretare pe care o facem nu poate decât să ne exprime
perspectivele parțiale și înguste. Versiunea mai radicală a postmodernismului constă în
afirmația că nu numai că nu putem ști nimic, dar și pretențiile noastre față de cunoaștere sunt
obligate să fie hegemonice, ceea ce înseamnă că abilitatea noastră de a interpreta numai din
perspectivele noastre parțiale și înguste constituie o eliberare de această tendință spre
hegemonie, ceea ce este deosebit de evident în știință și raționalitate.
În spatele diferențelor de accent și de geografie, există o moștenire politică comună
pentru o mare parte a postmodernismului. Aceasta se datorează faptului că postmodernismul
este un fenomen al stângii politice. Motivul pentru care postmodernismul este nerăbdător să
scrie necrologul metanarațiunilor este că mulți dintre adepții lui au susținut - mai înainte -
variațiile socialismului și comunismului, care au componente puternice în metanarațiune. După
eșecul socialismului naționalist german și experimentul nefast al comunismului,
postmoderniștii au fost nevoiți să recunoască faptul că sistemul capitalist și metanarațiunile care
îl susțin au triumfat sau au creat un sistem critic care a negat legitimitatea oricăror
metanarațiuni. Postmodernismul a îmbrățișat această din urmă abordare.
Este important de amintit faptul că postmodernismul pune la îndoială și pretenția științei
de a fi fundamentată pe adevărul obiectiv. Metanarațiunea științei vorbește de cunoștințe
acumulate în timp, conducând la înțelegeri tot mai clare ale universului. Atitudinile față de
știință relevă cele mai mari dezbinări între școlile anglo-americane și continentale ale
postmodernismului. Atitudinile anglo-americane sunt cel mai bine articulate în lucrările lui
130
Richard Rorty (1931-2007), ale cărui critici au fost îndreptate împotriva fundamentalismului,
adică împotriva practicii de a susține că teoriile cuiva se bazează pe fundamentele obiective ale
adevărului. Ramura continentală a postmodernismului, încă o dată, a rătăcit mult mai mult în
atitudinile sale față de știință. Într-adevăr, această zonă a provocat cea mai puternică opoziție.
Lucrând dintr-un relativism epistemic, mulți postmoderniști continentali au pretinns că știința
este o metanarațiune ca oricare alta, fără pretenții speciale față de autoritate și merită, într-
adevăr, niște niveluri suplimentare de critică, tocmai din cauza acelor pretenții de autoritate pe
care le percep oamenii de știință.
Postmodernismul este, așadar, una dintre noțiunile cele mai controversate, care caută să
cuprindă într-un cadru coerent schimbările care intervin în gândirea occidentală cu privire la
raporturile individului cu sine însuși, cu alteritatea și cu lumea în care trăiește. Din această
cauză este și foarte dificil să fie caracterizat, întrucât tocmai fluiditatea și lipsa de coerență sunt
unele dintre trăsăturile sale. Cu această rezervă, însă, putem enumera câteva trăsături ale
postmodernismului care sunt o provocare pentru mărturia creștină: relativismul valorilor;
autoreflexivitatea și autonomizarea; identitățile fluide, pluralismul, omniprezența comunicării
mediatizate, denunțul adevărului obiectiv ca un mit al modernității, rescrierea nostalgică sau
ironică a istoriei, constituirea realității prin proiecții subiective ș.a.
13.2. Postmodernitatea, o realitate total nouă pentru Biserică
Vorbind despre postmodernism, unii ortodocși vor răspunde că nu există cu adevărat
„nimic nou sub soare” (Ecclesiastul, 1, 9). Așa s-a întâmplat, spun ei, și în Biserica primelor
veacuri, atunci când ortodocșii erau un mic grup, înconjurat de gnostici, legaliști și
fundamentaliști de diferite feluri, așa cum se poate vedea deja în Noul Testament. Faptul acesta
era valabil și în epoca constantiniană, când Părinții și sfinții ortodocși duceau o viață smerită,
în timp ce eretici și apostați au condus imperiul creștin. Faptul accesta era valabil sub ocupația
otomană și în Sfânta Rusie, ca să nu mai amintim de groaza marxistă. Și este oarecum valabil
și astăzi. Deci, în această privință, situația n-a fost niciodată cu mult diferită de ceea ce întâlnim
acum.
Există astăzi, însă, diferențe radicale față toate timpurile anterioare. Ortodoxia nu este o
minoritate persecutată printre o mulțime de mișcări creștine și alte mișcări spirituale într-un
imperiu „păgân”, al cărui membri credincioși se află în fervoarea proaspătă a primei proclamări
a lui Hristos în lume. Astăzi Ortodoxia nu mai este nici Biserica oficială a unui imperiu creștin,
al cărui sfinți persecutați sunt în luptă constantă cu ereticii, apostații și păcătoșii și uneori chiar
unul cu celălalt. Ortodoxia nu mai este o varietate de comunități etnice sub dominație
musulmană sau marxistă. Nici în „diaspora” nu mai este pur și simplu o comunitate de ortodocși
exilați în țările creștine eterodoxe, supuse unei secularizări, transformări și schimbări masive.
Deși încă o Biserică minoritară, străbătută de confuzii interioare, temeri, pretenții și diviziuni
care rezultă din odiseea de peste 2000 de ani de istorie, Ortodoxia se află astăzi pentru prima
dată într-un „sat global”, ale cărui popoare diverse se dezvoltă într-un mod diferit și par să
adopte un mod de viață care a început deja să domine planeta. Acesta este pluralismul liberal,
democratic, capitalist, postmodern (și post-creștin). Este modul de viață care domnea deja în
ceea ce s-a numit cândva „prima lume”.

131
 13.3. Identitatea proteică și identitatea creștină
Sfârșitul metanarațiunilor fundamentale/universale duce la narațiuni slabe, relative.
Conform acestora, nu există un singur adevăr, de fapt nu există niciun adevăr, pentru că totul
este în continuă schimbare. Nu există criterii de judecată absolută - totul este relativ. Această
idee este bineînțeles răspunsul la modernism, la care postmodernismul se referă ca post-, trans-
sau negare. Și astfel, dacă modernismul este cristalizat și stabil, postmodernismul este fluent și
se schimbă. Dacă modernismul este conservator și rațional, postmodernismul este liberal și nu
crede în raționalitate. În plus, postmodernismul este concentrat, în general, pe sine. Prezentarea
sa narcisistă se poate referi la așa-numita obsesie a identității, aceasta neînsemnând că
identitatea postmodernă este bine definită. Pe măsură ce totul este fluent și instabil, identitatea
postmodernă se definește ca sine proteic, termen tehnic care vine de la numele zeului grec
Proteus, care și-a schimbat forma. Proteismul este un fenomen de secol XX și XXI care conține
în același timp integrarea și dezintegrarea, în care nu există limite, nici teritorii, nici autorități
care să le spună oamenilor ce să facă. Aceasta înseamnă că nu există nici un sistem, ci doar o
mulțime de subsisteme. De aceea, sinele proteic trebuie să se adapteze și să se schimbe, trebuie
să fie fluent ca lumea în care trăiește. Cu toate acestea, circumstanțele contextuale pot conduce
la o diluare a identității, atunci când sinele se concentrează pe imaginea de sine mai mult decât
pe sine, ca sine ontologic sau sine conceptual. În acest fel, identitatea sa se bazează pe rolurile
sociale jucate, neavând un nucleu definit.
Așadar, cultura postmodernă dezvoltă sinele proteic schimbabil și adaptabil, dar, pe de
altă parte, poate genera diluarea identității, care conduce la crize de sine și crize de identitate,
corelate cu obsesia afirmării identității.
În gândirea postmodernă, lipsa de sistem și prezența relativismului s-au dorit a fi un
răspuns la conservatorismul modern, la cultul raționalității și a totalitarismului, care au evoluat
bazându-se pe aceste idei. Naționalismul - ideologie bazată pe valori moderne - a fost o mare
amenințare după cel de-al doilea război mondial. De aceea, o identitate nedefinită părea a fi o
idee bună pentru a lupta împotriva acestei amenințări (ca o opoziție față de identitatea fanatică,
ce în postmodernism este identică cu identitatea naționalistă), declarând că totul este relativ și
că nu există un adevăr absolut în numele căruia să existe posibilitatea repetării ororii unui alt
conflict global. De aceea, identitatea postmodernă este frică de declarații și granițe clare,
îndreptându-se spre cosmopolitism. Faptul acesta conduce, desigur, la lumea pe care o
cunoaștem astăzi - liberală, deschisă, bazată pe acorduri internaționale-, cum ar fi Uniunea
Europeană. Dar poate duce și la valori opuse datorită diluării identității, care generează lipsă de
toleranță, confuzie, căutarea stabilității, care în mod paradoxal poate duce chiar la privirea spre
trecut, spre naționalismul intolerant.
Astfel, în contextul unei lumi postmoderne, identitățile fanatice nu se bazează în fapt pe
valori moderne, cum ar fi, de exemplu, naționalismul. Fanatismul identitar este adesea corelat
cu pierderea sau diluarea identității și lipsa nucleului, deci este o identitate slabă care se teme
de pierderea autonomiei sale, ceea ce duce la lipsa de toleranță și înstrăinare.
Spre deosebire de această identitate slabă, există și o identitate puternică, care presupune
un ego puternic (conștiința de sine), ca mediator între super-ego (lumea socială și culturală) și
id (lumea interioară și nevoile emoționale). Presupune prezența nucleului (auto-concepție), care
permite entității să joace roluri sociale, dar fără a pierde afirmarea sinelui și integrarea sa. În
132
acest caz, avem o identitate care nu este egocentrică sau etnocentrică și este tolerantă față de
ceilalți, deoarece nu se teme de pierderea autonomiei. De asemenea, obsesia definirii în sine
dispare, deoarece sentimentul de integrare a sinelui este prezent.
Cu toate acestea, trebuie ne întrebăm dacă acest tip de identitate mai este încă identitate
postmodernă. Pe de o parte, sinele proteian poate fi o identitate puternică care se adaptează la
schimbări (și într-un fel se pare că identitatea puternică trebuie să fie așa). Pe de altă parte,
valorile postmoderne pot genera identitate nedefinită, fluidă, relativă, fără miez. Aceste valori
sunt negarea valorilor moderne, care duc la fanatismul identitar. Între timp, identitatea puternică
ar trebui să se bazeze pe celelalte valori, care nu sunt legate de modernitate. Este nevoie de un
discurs complet diferit care să permită dezvoltarea unui nucleu și a unui ego.
Se observă că problemă identității, în general, primește în postmodernism conotații tot
mai îndepărtate de înțelesul creștin al identității. Identitatea creștină are la bază înțelegerea
biblică despre sine ca dat ontologic, dar și ca un „proiect” în devenire.
Astfel, din punct de vedere teologic putem vorbi despre o identitate creaturală: crearea
omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu este o dinamică relațională. În calitate de
creaturi unice, identitatea noastră este dată de chipul lui Dumnezeu, dar și de efortul personal
pentru dobândirea asemănării cu El, fapt ce presupune existența unui proiect relațional în
devenire sau în desfășurare.Totodată, se vorbește și despre o identitatea căzută în păcat, fapt
care fragmentează și distorsionează proiectul inițial, dar și despre o identitate răscumpărată sau
restaurată. Prin aceasta înțelegem că Dumnezeu vindecă în mod ființial identitatea căzută și îi
dă o nouă identitate, care este atât stabilă, în lumina lucrării mântuitoare neschimbate a lui Iisus
Hristos, prin Întruparea, Crucea, Învierea și Înălțarea Sa la cer, cât și un proiect în desfășurare,
inaugurat la Cincizecime, care se desfășoară în perspectiva trăirii și dobândirii Împărăției lui
Dumnezeu.
Există, așadar, mai multe sensuri ale înțelegerii identității din punct de vedere creștin.
Toate au însă la bază un dat ontologic, foarte stabil și dinamic. În postmodernism însă este
evident că între cele două tipuri de identități, una stabilă și cealaltă fluidă, se creează premisele
conflictului. Pe bazele teoretice ale identității proteice se fundamentează astăzi identitățile
fluide, care au efecte atât la nivelul indivizilor (fluiditatea de gen), cât și la nivelul comunităților
(globalismul).

13.4. Pluralismul postmodern

Pluralismul este definit ca o doctrină care admite că realitatea include mai multe genuri
de existență (principii, esențe), sau că există descrieri diferite ale realității. În gândirea
postmodernă, pluralismul implică și faptul că revendicarea religioasă a oricărei ideologii este
în mod necesar greșită, adică incorectă din punct de vedere politic. Singurul adevăr absolut este
că nu există adevăr absolut. Această filozofie derivă din critica lui Kant și dezvoltarea ei în
matematica, logica, filozofia, teologia protestantă și hermeneutica secolului al XIX-lea. Apoi o
nouă hermeneutică a generat deconstructivismul, iar aceste evoluții au produs postmodernismul
și multiculturalismul.
Modernismul susținea că, în cele din urmă, cunoașterea va revoluționa lumea și Îl va exila
pe Dumnezeu la periferia societății și va construi un edificiu nou al cunoașterii absolute prin
știință. Această poziție a fost abandonată în postmodernism, deconstructivismul fiind cel care
133
a denunțat această viziune modernă. Conform viziunii pluraliste postmoderne, în lume nu există
nici un adevăr obiectiv, bine, sau frumos, pe care toate ființele umane sunt create să le
descopere. Nu există nici un fel de sens și scop obiectiv. Există mai degrabă o construcție a
realității, sau multe construcții ale unei mulțimi de pseudo-realități, produse de voința
subiectivă a indivizilor sau a „grupurilor de interese” în contextul politic. Astfel, principiile
democrației liberale moderne devin obiecte de închinare și se termină în sine într-o lume
politizată, hedonizată. Libertatea devine licență. Achiziția devine un drept. Diferențele sunt
deificate. Fericirea, înțeleasă ca plăcere materială și pseudo-spirituală, devine obligatorie pentru
toți.

13.4.1. Reacția ortodoxă la pluralismul postmodern

Părintele Thomas Hopko avertiza, în anul 1999, că există patru atitudini față de
pluralismul postmodern. Prima ar fi aceea a negării. Unii ortodocși neagă existența unui
„pluralism postmodern”, care se dezvoltă rapid în întreaga lume. A înțelege greșit ceea ce se
întâmplă și a subestima impactul lui ar fi fatal pentru Biserica Ortodoxă. Pluralismul
postmodern este o realitate și, fără o revoluție de proporții inimaginabile, acesta va rămâne.
În al doilea rând, ar fi o greșeală fatală pentru creștinii ortodocși să creadă că ei și
Bisericile lor sunt cumva imuni la postmodernism și pot rămâne neatinși de influența și puterea
lui. Ortodocșii sunt la fel de afectați ca oricare dintre oameni, și la fel de ușor de manipulat și
înșelat.
În al treilea rând, creștinii ortodocși nu trebuie să răspundă pluralismului postmodern
imaginându-și că pot respinge lumea contemporană, refugiindu-se în propria lor lume. A face
aceasta ar însemna să cedăm tocmai ispitei pe care suntem chemați să o refuzăm și să o expunem
public. Ar fi, în fapt, tocmai ceea ce postmodernismul ne invită să facem și, foarte probabil, că
ne-ar apăra dreptul de a trăi într-o astfel de lume. Nu putem să ne creăm propriile realități,
pentru scopurile noastre personale, printr-un „decret” subiectiv. Trebuie să trăim realitatea așa
cum este și să ne asumăm responsabilitatea pentru ea în fața lui Dumnezeu. Trebuie să trăim
într-o lume care, prin pronia lui Dumnezeu, este a noastră.
În al patrulea rând, creștinii ortodocși nu trebuie să cadă pradă ideii că viziunea pluralistă
postmodernă asupra lumii este o nouă mare oportunitate pentru omenire, în concordanță cu
concepția ortodoxă despre libertate, demnitatea persoanei umane, diversitate culturală, teologia
întrupării și teologia mistică apofatică, toate acestea înțelese fiind ca atitudini critice ale
raționalismului, pietismului, legalismului și moralismului „occidental”. Cu toate că
postmodernismul este un curent critic la adresa modernității, acesta nu poate fi asociat
nicidecum cu o formă ortodoxă de critică a teologiei apusene, chiar dacă aceasta ar fi influențată
de gândirea modernă. Prin structura sa, postmodernismul este un curent lipsit de ontologie și,
în consecință, de o prezență „tare” a lui Dumnezeu, Care susține totul și este nucleul întregii
existențe umane.

13.5. Comunitatea și comuniunea în postmodernism

Dacă identitățile sunt fluide în postmodernism, în ceea ce privește comunitățile, avem o
fragmentare și o hibridizare care a lărgit și a transformat înțelesul contemporan de comunitate.

134
Conform lui Erin Sharpe, se pot identifica următoarele tendințe în înțelegerea comunității în
postmodernism:
13.5.1. Comunitatea ca experiență
Pe măsură ce au apărut fenomene sociale cum ar fi camerele de chat pe internet,
conceptualizarea comunității, legată de o locație fixă sau de un teritoriu comun s-au extins,
pentru a include comunitățile care există în virtual sau în spațiul virtual. Din acest motiv,
comunitatea postmodernă este cel mai bine definită ca „o experiență și nu ca un loc”.
13.5.2. Comunitățile de interese și emoții
În mod tradițional, comunitățile s-au format atunci când indivizii erau legați împreună de
instrumentale și când depindeau unii de ceilalți. În cultura postmodernă, oamenii vin, în schimb,
împreună când au interese sau stiluri comne. Unii teoreticieni ai fenomenului numesc aceste
grupări drept „enclave de stil de viață” sau „comunități de interese”. În mod similar, a fost
documentat ceea ce se numește „comunitate emoțională”, care a fost descrisă ca un grup bazat
pe sentimente, nu pe obligații. În plus, ceea ce a avut un rol central în evaluarea comunităților
emoționale a fost capacitatea lor de a produce sentimentul de comunitate. Acesta fiind
caracterizat prin capacitatea de a face trecerea de la o „comunitate contractuală” la o
„comunitate de contact”.
13.5.3. Comunitatea creștină în culturile postmoderne. Bisericile emergente
„Enclavele de stil de viață” sau „comunitățile de interese” se regăsesc și în eclesiologie.
Dacă mutăm ideea în spațiul spiritual, observăm că există o tendință postmodernă și în
comunitățile eclesiale, aceasta fiind reprezentată de așa-numitele „Biserici emergente”.
Susținătorii acestei mișcări sunt de părere că Bisericile emergente reprezintă tipul de Biserică
potrivită societății postmoderne de astăzi.
Termenul „emergent” face trimitere la ceva ce este într-un proces de dezvoltare, de
creștere sau devenire. Conform lui Constantin Ghioancă, cea mai simplă definiție a Bisericilor
emergente ar fi „Biserici în mișcare”. Aceasta înseamnă că Bisericile se acomodează la cultură
și se dezvoltă odată cu ea, fiind deschise mereu la schimbare de dragul de a-și păstra relevanța.
Schimbarea la care se face referire este atât la nivel de formă, cât și la nivel de doctrină. Acest
fenomen este întâlnit deocamdată în Marea Britanie, în Statele Unite ale Americii și în
Australia, dar influențele lor sunt resimțite și în alte locuri. Modelul Bisericilor emergente are
următoarele trăsături generale: contextul lor cultural este postmodern și pluralist; Biserica
acceptă faptul că este marginalizată în cultură; păstorii sunt misionari locali; serviciile
bisericești îmbină forma clasică cu stilurile locale actuale; misiunile lor sunt „glocale”, adică
globale și locale, în același timp. Comuniunea care se realizează în acest context este una
motivată de emoții. Acomodarea continuă la cultura profană face ca mesajul evanghelic să fie
redus doar la o formă artistică motivată doar spiritual. Aceasta face ca în „Bisericile emergente”
comuniunea să se realizeze de fapt în jurul unui construct cultural, îmbrăcat într-o haină, numai
în aparență spirituală.
13.5.4. Biserica și comunitățile posmoderne
Conform acestor imagini, comunitățile postmoderne par un construct accidental și
nedefinitiv. Par comunități care se „fac” foarte repede, dar la fel de repede se și „desfac”.
Fluiditatea și efemeritatea, dar în același timp capacitatea de a se reconstrui sunt câteva

135
caracteristici ce ne fac să spunem că acest tip de comunități sunt cu totul noi în societate, iar
capacitatea lor de a se reinventa le oferă „șansa” să fie întotdeauna la început.
În acest context, Biserica Ortodoxă are misiunea de a oferi perspectiva unei comunități
stabile, în care elementul veșnic nou este Iisus Hristos. În măsura în care Tradiția Bisericii este
asumată creativ, membrii comunității creștine, care vrând-nevrând, sunt și membrii ai unor
comunități de tip postmodern, pot regăsi în Biserică atât experiențe înnoitoare și, totodată, pot
trăi emoția întâlnirii cu Dumnezeul Cel viu.
Referindu-ne la bisericile emergente, ca fenomen postmodern, aici trebuie să amintim
că dialogul ecumenic, așezat în matricea lui ortodoxă, poate fi o soluție pentru disoluția
doctrinară a bisericilor emergente. Conform teologiei ortodoxe, dialogul ecumenic are ca scop
refacerea unității de credință a tuturor creștinilor pe baza tradiției biblice și patristice. În cadrul
acestui dialog, Biserica Ortodoxă se întâlnește cu celelalte comunități creștine, având conștiința
că ea este Biserica cea Una a lui Hristos. Folosindu-ne de o terminologie postmodernă, în acest
context vorbim despre o întâlnirea a unei eclesiologii „tari”, cu o serie de eclesiologii „fluide”
(cu excepția dialogului cu Bisericile Orientale și cu Biserica Romano-Catolică), întâlnire în care
Ortodoxia are rolul de a fi o mărturie vie a Tradiției apostolice. Dialogul dragostei ar trebui să
conducă la regăsirea adevărului integral în fiecare comunitate eclesială, cu care Biserica
Ortodoxă se află în dialog, adevăr care chiar dacă a fost exprimat diferit, trebuie să conducă la
Adevărul mântuitor. Desigur, se poate spune că această poziție este una utopică, iar atitudinea
una fundamentalistă, însă doar încercând să se cunoască în profunzime diversele tradiții aflate
în dialog ecumenic, poate exista șansa încetinirii disoluției comunităților creștine.
Dincolo de teoriile postmoderniste despre identitate, pluralism și comuniune, Biserica
Ortodoxă rămâne la învățătura tradițională despre identitatea omului, chip al lui Dumnezeu, și
mântuirea și îndumnezeirea lui prin Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă.

BIBLIOGRAFIE

BAILENSON, Jeremy and YEE, Nick, The Proteus Effect: The Effect of Transformed Self-
Representation on Behavior Human Communication Research, no. 33, 2007.
BEVANS, Stephen B. and SCHROEDER Roger P., Constants in Context: A Theology of Mission
for Today, Orbis Books, 2004.
COOKE, Bill, Postmodernism, Edited by H. James Birx. Encyclopedia of Time: Science,
Philosophy, Theology, & Culture, SAGE, 2009.
COTEANU, Ion, (Ed.) DEX, Univers Enciclopedic, București, 1996.
DRISCOLL, Mark, ‘Pastoral Perspective on the Emergent Church Mark Driscoll’. Criswell
Theological Review, no. 3/2, 2006.
GHIOANCA, Costel. 2010. ‘Scurta Prezentare a Bisericilor Emergente. Articol in Revista
Crestinul Azi’. 2010. https://istorieevanghelica.ro/2011/01/26/costel-ghioanca-scurta-
prezentare-a-bisericilor-emergente-articol-in-revista-crestinul-azi/.
GIBBS, Eddie și BOLGER, Ryan K., Emerging Churches: Creating Christian Community in
Postmodern Cultures, Baker Academic, 2005.
HOPKO, Thomas, ‘Orthodoxy in Post-Modern Pluralist Societies’, in The Ecumenical Review
Volume 51 (4), 1999.
136
‘Who Am I? The Role of Identity in Postmodern Culture’. 2017. Antropo Logos (blog). 16
September 2017. http://antropologos.pl/who-am-i-the-role-of-identity-in-postmodern-culture/,
http://antropologos.pl/who-am-i-the-role-of-identity-in-postmodern-culture/.
SONEA, Cristian, „Mission of the Orthodox Church in Postmodernity. Identity, Pluralism and
Communion”, în Studia Universitatis Babes-Bolyai. Theologia Orthodoxa, vol. 63, nr. 2, dec.
2018;
SMITH, James K. A., ‘Postmodernism’, Edited by Ian A. McFarland, David A. S. Fergusson,
Karen Kilby and Iain R. Torrance, The Cambridge Dictionary of Christian Theology,
Cambridge University Press, 2014.

137
 13. Diaspora – o nouă tipologie misionară (IPS Mitropolit prof. dr. Nifon Mihăiță)
13.1. O lume marcată de dialog şi colaborare
Lumea contemporană este profund dominată de relaţionare şi de comunicare, modelul ei
de civilizaţie fiind marcat de dialog, cunoaştere, întâlnire şi apropiere. Progresul uluitor al
mijloacelor tehnice, ca şi amploarea deosebită pe care a căpătat-o liberalizarea circulaţiei
persoanelor, a dus la construirea unei lumi multiculturale, multietnice şi multireligioase. Este o
realitate geopolitică şi economică faptul că ultimul secol a consacrat o migraţie apreciabilă a
unor mari mase de oameni, de la sud şi est către nord şi vest, această paradigmă fiind specifică
atât continentului european, cât şi celui american sau african. Europa de Vest şi America de
Nord sunt spaţiile care au primit cel mai mare aflux de migranţi, datorat bunăstării economice
şi standardului ridicat de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
epoca modernă, o serie de eparhii şi parohii misionare au luat fiinţă sub jurisdicţia şi
responsabilitatea „Bisericilor-mame”. Există azi o diaspora ortodoxă care cuprinde comunităţi
de diferite identităţi etnice, afinităţi culturale şi apartenenţe canonice jurisdicţionale (greacă,
sârbă, siriană, rusă, română, bulgară, ucraineană, albaneză etc.), în Europa occidentală, în
Statele Unite ale Americii (6.000.000 de ortodocşi), Australia, America, Noua Zeelandă. În anii
recenţi, numeroase comunităţi ortodoxe s-au organizat în Africa, în special în Uganda, Zair,
Tanzania, Kenya, cu ajutorul misionarilor greci, sub răspunderea Bisericii Greciei şi a
Patriarhiei ortodoxe de Alexandria. Se poate spune, aşadar, că sub raport misionar, configuraţia
tradiţională a Ortodoxiei s-a modificat în mod substanţial. Ortodoxia a devenit o comunitate
polifonică. Spectrul misionar al Ortodoxiei reflectă azi o mare diversitate geografică, culturală
şi cultică, fenomen care ridică o serie de probleme serioase pentru sistemul tradiţional de
organizare bisericească. Principala problemă legată de diaspora, din punct de vedere al
dialogului inter-ortodox, o reprezintă jurisdicţia, adică aspectul dependenţei canonice a
comunităţilor din diaspora, existând câteva viziuni distincte cu privire la această problemă.
Eliminarea restricţiilor de circulaţie a permis multor români să plece în afara ţării, astfel
că, în cele peste două decenii de libertate religioasă, câteva milioane de români au mers în
întreaga Europă, în special în Italia, Spania şi Franţa şi au creat o substanţială diasporă ortodoxă.
Pentru ca aceşti fii ai Biserici noastre să nu se rupă de credinţa strămoşească şi de tradiţiile şi
obiceiurile lor româneşti, au fost înfiinţate eparhii cu numeroase parohii, peste tot, acolo unde
sunt români. Emigraţia substanţială din vremea noastră a dus la coagularea unei diaspore
ortodoxe consistente, dar şi la crearea de comunităţi alogene în spaţii tradiţional ortodoxe,
datorită contextului economic-social, adesea nefavorabil, ceea ce a creat nevoi misionare
speciale şi situaţii pastorale specifice. Această realitate a dus la constituirea de nenumărate
diaspore naţionale sau confesionale în aceste locuri, ceea ce a creat oportunităţi şi provocări
noi. Aşa cum este bine cunoscut, termenul diaspora este de origine grecească şi înseamnă, ad
litteram, în împrăştiere sau în risipire. El a definit la început comunităţile evreieşti risipite în
afara teritoriului de origine, de la Iordan, fie că vorbim despre Regatul de Nord, Israel, distrus
de Imperiul asirian, care a luat în robie numeroşi evrei, iar alţi mulţi au fugit şi s-au stabilit în
afara teritoriului lor tradiţional, fie că vorbim de aceaşi situaţie cu Regatul de Sud, Iuda, distrus
de Imperiul babilonian, care, de asemenea, a luat în robie o mare masă de iudei. Prin extensie,
diaspora a început să definească orice grup etnic aflat în afara teritoriului său de origine, astfel
că avem de a face cu diasporă românească, grecească, rusească, arabă, chineză etc.
138
 13.2. Diaspora – o nouă realitate misionară
Diaspora este deci o realitate complexă şi nouă a unei comunităţi formată din persoane
aparţinând unui grup etnic care a migrat, din motive economice, politice, sociale, religioase etc.,
în afara graniţelor tradiţionale ale ţării de origine. În acest sens, mass-media contemporană ne
oferă destule exemple, din nefericire, cu mari grupuri de oameni care migrează şi constituie sau
alimentează diaspore gata formate, cum este cazul creştinilor irakieni, ori sirieni, care au migrat
în număr mare din cauza războiului, ori cu refugiaţi maghrebieni (ţările nord africane: Tunsia,
Algeria, Maroc, Egiptul, parţial, Libia şi Mauritania), ori indieni, din cauze economice.
Creştinismul are o relaţie specială cu diaspora, căci, la început el s-a răspândit cel mai bine în
cadrul comunităţilor ebraice din afara spaţiului tradiţional ebraic, risipite în special de-a lungul
ţărmului mediteraneean. Cartea Faptele Apostolilor, prima istorie a Bisericii creştine, ne
descoperă metodologia apostolică primară, arătându-ne că Apostolii au propovăduit Evanghelia
lui Hristos, mai întâi în comunităţile ebraice, în oraşele în care existau astfel de comunităţi, este
adevărat, acest demers nu a fost unul cronologic, ci simultan, astfel că, dacă mergeau într-un
oraş, Apostolii mai întâi predicau în sinagogă, iudeilor, iar apoi şi păgânilor. Într-un fel,
misiunea creştină primară este puternic legată de noţiunea de diaspora, în afara teritoriului
ebraic, creştinismul fiind propovăduit cu multă forţă şi succes misionar. Chiar numele de
creştini, care a denumit pe cei care la început au crezut în Hristos, l-au primit în Antiohia Siriei,
adică în Siria de azi, în diaspora am putea spune, nu în Israelul antic. Din punct de vedere
doctrinar, trebuie să facem menţiunea că diaspora poate fi privită şi ca o parabolă a istoriei
creştine, a creştinului care ştie că nu are aici cetate stătătoare, ci în cer (Evrei 13;14), căci el
este pelerin în lume, având ca destin exersarea virtuţilor evanghelice şi promovarea misionară
a bucuriei evanghelice.
Diaspora este o realitate misionară şi pastorală complexă, nouă şi diferită de cea a spaţiilor
tradiţionale etnice, de regulă monocrome şi monolite, căci presupune o realitate culturală,
economică, socială, politică, de civilizaţie şi religie, diferite. Pentru Biserica Ortodoxă Română,
experienţa diasporei începe să se coaguleze treptat, pe măsura migraţiei românilor în afara
graniţelor ţării, începând cu secolul al XVIII-lea, când primii români, din Ardeal, migrează în
Statele Unite din raţiuni în special etnice, religioase şi economice, altfel spus, nemaiputând
suporta opresiunea habsurgică şi apoi austro-ungară, lipsa de drepturi civile şi sărăcia, ei au
migrat pe noul continent, cu speranţa unui trai mai bun. Odată cu ei au dus, nu doar speranţa de
mai bine, dar şi credinţa, cultura şi obiceiurile lor, majoritatea fiind ortodocşi, au dus, aşa cum
era firesc, în noile lor comunităţi, ca pe un odor de mare preţ, ortodoxia. Un alt val major de
migraţie s-a produs după Cea de a Doua Mare Conflagraţie Mondială, când de frica
comunismului, mulţi români au migrat în Europa de Vest şi Statele Unite, în special. Alte două
valuri de migraţie românească importante au fost, unul după evenimentele din decembrie 1989,
după căderea regimului comunist, cu etapele sale 1991 şi 1996, iar altul, după liberalizarea
circulaţiei pentru conaţionalii noştri în Europa de Vest, odată cu eliminarea vizelor pentru ţările
Uniunii Europene, în anul 2004, sau odată cu intrarea în această structură complexă europeană,
în anul 2007. Se apreciază că, astăzi, în afara graniţelor României există, în evaluare optimistă,
aproximativ 7 milioane de români, iar într-o apreciere mai prudentă, circa 4 milioane de români.
Încă de la început, Biserica Ortodoxă Română a înfiinţat parohii şi eparhii pentru asistenţa
duhovnicească a fiilor şi fiicelor ei, dar şi din conştiinţa păstrării legăturilor lor religioase şi
139
culturale cu ţara mamă, fără a neglija şi conştiinţa misionară pregnantă. Un adevărat reviriment
al misiunii ortodoxe în diaspora a fost inaugurat de patriarhatul Preafericitului Părinte Daniel,
la iniţiativa căruia Sfântul Sinod al Bisericii noastre a înfiinţat numeroase structuri ecleziastice
româneşti pentru românii aflaţi pe toate meridianele lumii.
Tot în cadrul diasporei româneşti pot fi integraţi şi românii care din cauza vitregiilor
vremii nu se regăsesc în graniţele actuale ale ţării noastre, dar faţă de care Ortodoxia
românească îşi manifestă responsabilitatea sa duhovnicească maternă. Este cazul comunităţilor
româneşti din Valea Timocului, Voivodina şi din Banatul sârbesc, din nordul Bucovinei şi
Herţa, până la Odessa şi Cernăuţi, ori din sudul Basarabiei, în Ucraina de astăzi, în Basarabia
centrală şi de nord, adică în actuala Republică Moldova, cel de al doilea stat românesc. Trebuie
precizat că există aici şi opinia conform căreia românii din afara graniţelor actuale ale ţării,
aflaţi pe teritorii care acum se regăsesc în componenţa statelor vecine nu ar trebui asimilaţi
diasporei, căci ei nu au migrat, nu au plecat deci nicăieri, ci teritoriile locuite de ei, nu din vina
lor, ci din cauza contextului istoric nefavorabil, nu mai aparţin patriei mamă. Pe de o parte, este
justificată această apreciere, dar, pe de altă parte trebuie spus că noţiunea de diaspora conţine
şi ideea de înstrăinare, depărtare şi separare faţă de ţara mamă, ceea ce în cazul acestor
comunităţi se justifică, iar noţiunea de diaspora are un sens larg şi cuprinzător.
Pentru misiunea eclezială, diaspora ridică câteva probleme fundamentale, pe care le vom
analiza în cele ce urmează. Este vorba despre jurisdicţia canonică a acestor comunităţi, de
problema limbii liturgice, de natura relaţiilor cu ţara mamă, de promovarea spiritualităţii
răsăritene, despre relaţia cu noua patrie, şi despre gestionarea relaţiilor cu creştinii aparţinând
altor tradiţii confesionale, ori cu necreştinii. La acestea se pot adaugă probleme pastorale
speciale legate de interculturalitate, căsătorii mixte, relaţia dintre limba, cultura şi spiritualitatea
românească şi cea a noii realităţi în care se găsesc acele comunităţi, ori de accentuarea
secularizării, a procesului de globalizare, a materialismului şi a înstrăinării religioase, ori a
feminismului ideologizat şi destructurării conceptului de familie tradiţională formată din bărbat
şi femeie.

13.3. Perspective canonice referitoare la realitatea diasporei

Biserica Ortodoxă Română consideră că diaspora trebuie să se afle în legături fireşti şi
normale cu patria mamă şi deci şi cu Biserica acelei ţări, deoarece credincioşii ortodocşi aflaţi
în afara ţării mamă sunt purtătorii unor valori culturale şi spirituale caracteristice. Credinţa lor
poartă amprenta creştinismului răsăritean cu un anumit specific naţional. Prin urmare,
Ortodoxia românească consideră că românii aflaţi în diaspora trebuie să se afle sub jurisdicţia
canonică a Patriarhiei Române şi, desigur, pe măsură ce ortodoxia din acele spaţii se dezvoltă
şi se maturizează, ea se poate configura într-o autonomie şi apoi întro autocefalie locală, singură
sau alături de alte ortodoxii naţionale în diaspora. Acest tipar canonic se aplică fiecărei tradiţii
etnice ortodoxe, căci Ortodoxia este o comuniune polifonică. Biserica Ortodoxă locală are în
mod firesc un aspect jurisdicţional teritorial, deoarece orice episcop este trimis să slujească în
limitele precise ale unei dioceze, iar o Biserică autonomă şi autocefală trebuie să aibă un spaţiu
canonic de referinţă. Providenţa şi istoria au făcut ca multe Biserici locale să aibă ca puncte de
referinţă un popor anumit, faţă de care ele au manifestat o fidelitate stabilă. Ele au însoţit
popoarele lor în toată istoria lor, nu numai în cuprinsul ţării respective, ci şi în afară, acolo unde
140
credincioşii de neamul lor se găsesc şi trăiesc. Prin urmare, elementul naţional, specificul
cultural şi factorul lingvistic au contribuit la formarea Bisericilor locale, ca Biserici ale unei
naţiuni dintr-un anumit loc, care aduc ceva esenţial la bogăţia comuniunii ortodoxe.
Legăturile dintre credincioşii din diaspora şi Biserica mamă oferă posibilitatea ca aceştia
să nu-şi piardă identitatea spirituală, confesională şi cultural naţională, ţinând cont de strânsa
legătură dintre credinţă şi naţiune, la noi, la români. În acest sens, Patriarhia Română a
manifestat o deschidere tot mai mare faţă de problemele şi nevoile diasporei, înfiinţând parohii
şi eparhii, trimiţând preoţi, oferind sprijin financiar concret pentru susţinerea activităţii pastoral-
misionare, dar şi oferind mijloace de desfăşurare a cultului, contribuind la achiziţionarea sau
construirea de noi locaşuri de cult sau oferind şcolarizare şi perfecţionare pentru clericii şi
viitorii clerici ai comunităţilor de acolo. Diaspora ortodoxă română a fost considerată un mijloc
misionar oportun, o interfaţă a Ortodoxiei româneşti cu lumea şi o posibilitate de a face
cunoscute valorile creştinismului românesc şi ale culturii noastre în cât mai multe spaţii.
Misiunea diasporei este, în primul rând, aceea a păstrării identităţii confesionale şi etnice,
iar, apoi, în al doilea rând, un instrument misionar veritabil, căci oferă o mărturie de vieţuire
ortodoxă şi oferă imaginea unei tradiţii confesionale fidele tradiţiei apostolice, cu o mare putere
de transfigurare şi cu posibile viabile răspunsuri la căutările omului contemporan. În această
perspectivă, diaspora reprezintă, pentru Ortodoxie, o ocazie misionară deosebită, contribuind
la răspândirea viziunii sale despre lume şi viaţă, precum şi o posibilitate de a păstra legăturile
spirituale şi culturale cu ţara de origine. O privire asupra diasporei ortodoxe române ne arată
spaţii şi comunităţi mai vechi sau mai noi, cu nivele diferite de integrare şi comunicare cu ţara
şi Biserica mamă, dar şi cu provocări pastoral-misionare diferite. Această viziune este
împărtăşită de Biserica noastră, dar şi de alte ortodoxii naţionale, precum cea rusească, bulgară
sau sârbească, adică de ortodoxia latină şi de cea slavă. Există însă şi o abordare diferită, cum
este cea a Patriarhiei Ecumenice şi a Bisericilor de limbă greacă în general, care consideră că
toate comunităţile din diaspora trebuie să se subordoneze Bisericii constantinopolitane,
interpretând necontextual, literal şi neactual, canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, care
stipulează:
„De asemenea (s-a hotărât) ca numai mitropoliţii diecezei Pontului, a Asiei şi a Traciei,
precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte să se
hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Prea Sfintei Biserici din
Constantinopol; şi adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite împreună cu episcopii
din eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie) după cum se
rânduieşte (porunceşte) prin dumnezeieştile canoane; iar mitropoliţii pomenitelor dieceze
să fie hirotoniţi, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului, după ce
potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas (unanime) şi i s-au adus lui la cunoştinţă”.

Această interpretare este însă unilaterală, deoarece ea nu poate găsi vreo susţinere în
tradiţia canonică şi istorică ortodoxă. Ea va fi formulată astfel abia în prima parte a secolului
XX, mai precis în anul 1921, de către Patriarhul Meletie al IV-lea Metaxakis, care a dorit să
cuprindă în jurisdicţia sa şi nou formata şi masiva diasporă rusească, ce s-a constituit ca urmare
a prăbuşirii Imperiului ţarist şi acapararea puterii de către comunişti, ceea ce a dus la o mare
migraţie, în special în vestul european şi în Statele Unite ale Americii.
141
 Ortodoxia românească tratează, deci, problema diasporei pornind de la situaţia actuală
concretă reieşită din evoluţia vieţii ecleziale în istorie. Astfel, această interpretare rămâne în
spiritul canoanelor, fără a forţa o interpretare superficială şi literală, ci ţinând seama de situaţia
concretă şi actuală a Bisericilor. Diversitatea diasporei ortodoxe, nu impune o singură
jurisdicţie, lucru considerat prematur, şi nici nu se opune unităţii Bsiericii, căci exprimă bogăţia
şi frumuseşea diversităţii spirituale ortodoxe, a felului în care Ortodoxia, pe baza procesului de
inculturaţie, s-a coagulat diferit în varii spaţii geografice. Concepţia ortodoxă asupra unităţii
Bisericii scoate în evidenţă unitatea în diversitate, ca expresie a sobornicităţii şi a frăţietăţii.
Patriarhia Română, alături de cea rusă, datorită faptului că are un număr mare de
comunităţi în diaspora, iar dintotdeauna şi-a manifestat jurisdicţia asupra credincioşilor săi
migraţi din ţările de origine, nu are niciun interes de a transmite acestă jurisdicţie unei Biserici
străine de configuraţia specifică, spirituală şi culturală, a credincioşilor din diaspora. Este, apoi,
cunoscut faptul că procesul de inculturaţie a conformat chipul spiritual şi cultural al
creştinismului, diferit în fiecare spaţiu religios în care Evanghelia Mântuitorului Hristos a prins
rod, desigur fiind vorba de diferenţe care îmbogăţesc şi aprofundează spiritualitatea ortodoxă,
astfel, credincioşii din diaspora îşi manifestă credinţa în concordanţă cu amprenta culturală a
spaţiului de origine, ceea ce face ca legăturile cu Bisericile din ţările mamă să apară drept
necesare, normale şi fireşti. Oare cine ar putea cunoaşte mai bine sufletul şi nevoile spirituale
ale creştinului ortodox român decât numai Biserica Ortodoxă Română, iar pe acest principiu se
explică cel mai bine legătura dintre comunităţile diasporei şi Bisericile din ţările de origine!
Conform accepţiunii istorice, doctrinare şi tradiţionale în Biserica Răsăritului, Patriarhia
Ecumenică este considerată prima în ordinea slujirii şi a iubirii, dar nu în sensul unei jurisdicţii
de tip apusean, nu ca un centru de autoritate supra-ecclezială, ci ca o întâietate onorifică. Astfel,
diaspora nu poate să depindă de Patriarhia Ecumenică, pe baza acestei interpretări forţate a unui
canon aparţinând unui sinod ecumenic, mai ales că în istorie nu s-a interpretat niciodată aşa. În
sprijinul poziţiei Bisericii noastre vine Canonul al 2-lea al Sinodului II Ecumenic de la
Constantinopol, din anul 381, care precizează că: „Bisericile lui Dumnezeu care există între
popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul părinţilor lor, care s-a ţinut”, iar, în
completare, Canonul al 34-lea apostolic, prevede că episcopii unui neam trebuie să se
organizeze şi să-şi păstorească Bisericile prin intermediul propriului lor sinod, autonom. Nici
principiul canonic tradiţional conform „căruia într-o cetate trebuie să existe doar un singur
episcop” (can. 8, Sinod I ec.), observat cu regularitate în întreaga Ortodoxie, căci principiul
etnic şi teritorial coincid, se referă la evitarea unei jurisdicţii episcopale şi pastorale duble
asupra aceleiaşi comunităţi bisericeşti (cf. can. 34 ap.; can. 2 sinod II ec.; can. 8 sinod III ec.)
şi nicidecum nu poate constitui un argument pentru subordonarea întregii diaspore ortodoxe
unui singur centru de autoritate ecleziastică, adică Patriarhiei Ecumenice.
Organizarea diasporei pe baze etnice, nu înseamnă o exacerbare naţionalistă şi nici o
deviere filetistă, ci reflectă o realitate europeană care nu se opune universalităţii bisericeşti şi
anume aceea a faptului că Bisericile ortodoxe sunt organizate pe baze naţionale, creştinismul
răsăritean având diferite, reale şi necesare sedimentări naţionale. Această interpretare se
bazează pe faptul că principiul teritorial-canonic din sistemul de drept canonic şi bisericesc
ortodox, trebuie coroborat cu cel pastoral-cultural şi lingvistic, căci este vorba despre
jurisdicţia, nu doar asupra unor teritorii canonice, ci şi asupra unor oameni, cu o anumită
142
formaţie spirituală şi culturală şi cu o configuraţie etnică specifică. Argumentele de mai înainte
ne oferă posibilitatea de a afirma cu tărie că Bisericile naţionale au dreptul exclusiv de a-şi
organiza şi gestiona propria diasporă, în funcţie de noua realitate a locului respectiv şi de zestrea
spirituală şi culturală a propriei naţiuni. Problema disaporei şi a jurisdicţiei ei canonice,
adică jurisdicţia comunităţilor ortodoxe din diaspora, constituie primul punct al agendei de
discuţii ale Sfântului şi Marelui Sinod Ortodox din anul 2016, la care s-a adoptat soluţia corectă
şi necesară.

13.4. Limba liturgică în cultul comunităţilor din diaspora

O altă provocare misionară a comunităţilor din diaspora este şi aceea a limbii liturgice
utilizate. Mai ales în cazul comunităţilor noi, limba liturgică este limba ţării natale, în cazul
diasporei noastre, limba română, fapt de înţeles şi explicabil, având în vedere că cei care au
migrat stăpânesc cel mai bine limba patriei mamă. Această realitate exprimă şi o necesitate
concretă de comunicare şi de înţelegere. Dar, pentru că Ortodoxia are un profund caracter
misionar, iar, treptat, limba ţării adoptive devine tot mai mult, pe măsură ce timpul trece, limba
de comunicare cotidiană a credincioşilor emigraţi, acea limbă trebuie introdusă etapizat în cult
pentru a înlesni opera misionară ortodoxă. Limba utilizată în cult trebuie să fie în mare măsură
limba vorbită cotidian, căci credincioşii au nevoie în permanenţă de explicarea teologică a
cultului şi a celorlalte practici, de exegeza evanghelică şi de modelare spirituală şi morală, altfel
se cade în capcana ritualizării excesive şi a neînţelegerii cultului, deviindu-se spre o percepţie
qvasi magică a cultului. Utilizarea echilibrată şi proporţională a limbii vorbite cotidian în acel
spaţiu cu limba natală reprezintă un alt aspect al procesului de inculturaţie, mai bine zis, ţine de
actualizarea lui.
Intraţi în relaţii de cooperare, comunicare, de muncă şi adesea, chiar de familie, cu
persoane aparţinând acelei noi realităţi geografice, credincioşii diasporei sunt (fie că ei
conştientizează şi acţionează în acest sens, fie că nu conştientizează pe deplin) misionari ai
creştinismului ortodox în spaţiile unde trăiesc şi activează, iar datorită relaţiilor cu populaţia
din noua patrie apar cu certitudine şi convertiri la Ortodoxie. Pentru aceşti noi convertiţi, pentru
cei aflaţi în căutarea unui sens al vieţii, dar şi pentru cei aflaţi deja la a doua generaţie, în
diasporă, utilizarea, ca limbă liturgică şi a limbii ţării respective devine o necesitate misionară
practică. Pentru Biserica şi naţiunea noastră a păstra şi limba română în cult este o nevoie şi o
obligaţie spirituală şi culturală naţională, căci chipul identităţii sufleteşti al credinciosului
nostru este zidit, atât de credinţa creștină ortodoxă, cu specificitatea ei românească, cât şi de
cultura, tradiţiile şi obiceiurile neamului nostru. Astfel, emigrantul este purtătorul unei duble
identităţi: spiritual-culturale şi naţionale, ceea ce face ca legăturile cu Biserica şi ţara de origine
să se înscrie în sfera necesarului. Dintr-o altă perspectivă, această dualitate identitară este şi în
beneficiul ţării gazdă, noua patrie, căci emigrantul aduce cu el bogăţia tezaurului spiritual şi
cultural care, chiar diferite de cele ale noului topos, pot fi complementare, înnoitoare şi
completive. Trebuie amintit că există aici şi păreri exclusiviste, fie de a păstra numai limba
natală a migranţilor în diaspora, fie de a păstra numai limba noii patrii, ambele reducţioniste şi
păguboase, căci nu ţin cont de realitatea complexă a personalităţii umane şi nici de faptul că
emigrantul este, volens nolens, o persoană de interval, un mediator între credinţe, culturi şi
obiceiuri, o punte de legătură şi nu un semn de contradicţie şi de izolare. Perspectiva aceasta
143
este valabilă pentru diaspora ortodoxă sau chiar creştină în general, căci dacă avem în vedere
de exemplu, pentru contrast, migraţia islamică, vedem că un musulman ce a migrat într-un
spaţiu oarecare nu este aproape niciodată un subiect de convertire, ci un misionar musulman.
Această realitate ne arată că dincolo de identitatea confesională, emigranţii creştini au o mare
disponibiltate către deschidere, relaţionare şi înnoire spirituală. Pentru o misiune și pastorație
dinamică şi eficace este, deci, necesară utilizarea, în cult, atât a limbii patriei adopive, cât şi a
limbii ţării mamă, ca expresie a normalităţii şi a respectului faţă de identitatea migranţilor
respectivi, dar şi ca premiză a sucesului misionar. Limba utilizată de către emigranţi, fie cea
natală, fie cea a ţării de destinaţie, este un vehicul cultural cu un important rol mediator, ce
sprijină crearea de punţi între culturi şi civilizaţii, de împărtăşire de experienţe culturale şi
spirituale şi de coagulare a unei personalităţi desăvârşite.
Cultura românească este aşa cum se ştie, mai ales în latura ei veche, profund impregnată
de spiritualitatea creştină, ceea ce face ca orice schimb intercultural să devină, în acelaşi timp,
şi un mijloc de promovare indirectă a valorilor evanghelice, ce vine în sprijinul misiunii
ortodoxe în diaspora. Apoi, românii au experienţa istorică a multiculturalismului şi dialogului,
căci provinciile istorice româneşti poartă apmrenta caracteristică a dialogului, fie cu lumea
slavă şi greacă, fie cu cea austriacă şi maghiară, ori cu cea turcă şi franceză. Nu întâmplător
spaţiul românesc a fost caracterizat drept punte între Orient şi Occident. Astfel, dialogul
intercultural înseamnă, implicit, un mijloc ce facilitează misiunea ortodoxă, oferind mărturia de
viaţă şi de credinţă creștină ortodoxă unei lumi în care prezenţa ortodoxă este minimă sau chiar
inexistentă. Adesea, misiunea ortodoxă are un dinamism aparte prin intermediul culturii, căci
credinţa ortodoxă s-a manifestat ca un mijloc de promovare culturală şi niciodată nu a pus
stavilă aprofundării culturale.

13.5. Dialogul inter-creştin şi inter-religios – oportunitate misionară importantă

a Ortodoxiei în diaspora
Dialogul inter-creştin şi inter-religios reprezintă necesităţi de integrare, dar şi oportunităţi
de misiune ortodoxă în acele spaţii în care credinţa noastră nu are o poziţie dominantă, ori este
foarte puţin sau chiar deloc cunoscută. El reprezintă o necesitate misionară concretă, care oferă
o credibilitate solidă creştinismului, atât în faţa necreştinilor, cât şi a creştinilor nepracticanţi.
El exprimă poziţia constantă a Ortodoxiei româneşti de refacere a unităţii văzute a Bisericii lui
Hristos, prin fapte, gesturi, dialog teologic şi angajamente social-filantropice, educaţionale şi
caritabile concrete. Emigranţii români, stabiliţi în număr mare în ţări europene precum Italia
sau Spania, au dus cu ei, pe lângă achiiţiile lor culturale şi etnice, bogăţia tezaurului de
spiritualitate crștină ortodoxă, cu acea frumuseţe şi putere de misiune, care oferă o identitate
stabilă şi solidă credinţei lor, este un factor important de misiune şi un mijloc de reînnoire
spirituală, prin exemplu, mărturie şi operă misionară, pentru locuitorii tradiţionali ai acelor
spaţii, dar chiar şi pentru emigranţii aparţinând altor etnii şi naţiuni. Dialogul ecumenic oferă şi
posibilitatea colaborării în proiecte de interes local, comun, dar şi premizele unei coexistenţe
paşnice şi armonioase. Situaţia concretă din astfel de spaţii este încurajatoare, numai dacă
amintim că, datorită bunului nume al Ortodoxiei româneşti, al interesului pe care ea îl reprezintă
şi al sesizării potenţialului ei înnoitor, de exemplu, în Italia, Biserica Catolică a pus la dispoziţia

144
multor parohii ortodoxe române, spre folosire, în regim de concesiune, ori de utilizare pe termen
nedefinit şi gratuit, numeroase locaşuri de cult catolice.
Puterea dialogului şi a misiunii ortodoxe în contemporaneitate constă, mai ales, în aceea
că Ortodoxia reprezintă şansa de a aduce mărturia sa unică de păstrătoare a Tradiţiei Bisericii
nedivizate, profunzimea unei spiritualităţi pline de prezenţa lui Dumnezeu, o tradiţie liturgică
şi canoncă bogată şi o învăţătură de credinţă fidelă începuturilor ei apostolice. Misiunea
Bisericii noastre Ortodoxe este orientată spre aspiraţiile şi aşteptările omului de început de
mileniu trei, fiind receptivă la provocările contemporaneităţii şi la nevoile pastorale concrete
ale credincioşilor. Ortodoxia nu este o teorie, o doctrină solipsistă, ci un mod de viaţă cu şi în
Hristos, ceea ce face să vedem în învăţătura noastră de credinţă un tezaur al experienţei
existenţiale bisericeşti, pe care trbuie să-l promovăm, asemenea Apostolilor care, impresionaţi
de Învierea Mântuitorului din morţi şi de relaţia de viaţă cu Acesta, au devenit misionarii Lui.
Și noi, astăzi, trebuie să fim promotorii vieţii în Hristos aşa cum se manifestă ea în spaţiul şi
timpul nostru. Un alt beneficiu al dialogului ecumenic este reprezentat de posibilitatea
cunoaşterii şi a promovării respectului reciproc şi a demnităţii umane inalienabile, dar şi a
schimbului de strategii şi metode misionare și pastorale pentru optimizarea misiunii ecleziale
în postmodernitate, căci provocările sunt comune, iar un răspuns conjugat oferă soluţii mai bune
şi mai adaptate la realitatea concretă a situaţiilor concrete de viaţă.
Patriarhia Română a avut, în ultimul deceniu, inițiativa înfiinţării de numeroase parohii
şi eparhii, tocmai pentru a da profunzime vieţii duhovniceşti şi culturale a românilor din
diapora, dar şi pentru a oferi o şansă de promovare riguroasă a Ortodoxiei în acele spaţii.
Ataşamentul românilor emigraţi faţă de valorile creştin-ortodoxe şi româneşti se vede, atât din
masiva participare la serviciile religioase din bisericile noastre, cât şi din efervescenta activitate
misionară, parohială şi eparhială, cu caracter spiritual şi cultural, ce caracterizează unele
comunităţi din afară. Români emigraţi sunt punţi ale spiritualităţii, culturii şi valorilor româneşti
şi creştine în spaţiile de migraţie respective, dar şi cei mai buni ambasadori ai ortodoxiei şi
românismului, în ciuda exceselor de tot felul, mai puţin onorante, ale unora dintre conaţionalii
noştri. Suntem convinşi că diaspora ortodoxă română în Europa Centrală şi Occidentală joacă
un rol semnificativ în cadrul dialogului ecumenic european. Graţie parohiilor şi eparhiilor care
constituie diaspora sa (în Ierusalim, Europa, Statele Unite ale Americii, Australia), Biserica
Română are un rol important în Mişcarea ecumenică. Acestea participă la rugăciunea comună
pentru unitate şi la diverse forme de mărturie creştină comună, prin consiliile ecumenice
naţionale şi regionale. Exodul populaţiei spre Vestul Europei, constituie un subiect pastoral
urgent, care merită atenţia tuturor Bisericilor din Europa, iar solidaritatea economică şi socială
a Occidentului, va lărgi şi mai mult deschiderea ecumenică a Orientului.
Dialogul inter-religios se înscrie şi el în aceaşi logică misionară şi de dialog, dar spre
deosebire de cel ecumenic, urmăreşte colaborarea în proiecte de interes comun, crearea unei
stări de armonie religioasă, precum şi promovarea misiunii creştin-ortodoxe printre cei ce nu
au cunoscut bucuria Evangheliei lui Hristos. În ultima vreme, dialogul inter-religios a vizat mai
ales angajamente în domeniul ecologic, al echităţii sociale şi al respectării drepturilor
fundamentale şi imprescriptibile ale omului. De asemenea, dialogul inter-creştin, ca şi cel inter-
religios poate construi un răspuns comun, unitar şi convergent al confesiunilor creştine, dar şi
al marilor religii, în faţa provocărilor comune şi agresive, provocate de globalizare, secularism,
145
materialism şi indiferentism religios, cu care, în general, lumea religioasă se confruntă. Dispute
social-ideologice, provocate de concepția despre familie, problema avortului, ori a mediului, au
suscitat puncte de vedere comune sau similare, din partea Bisericilor creştine, ori a marilor
religii, precum Islamul şi Iudaismul. Migraţia masivă nord-africană şi sud-asiatică, mai ales a
persoanelor de religie musulmană, în spaţii tradiţional creştine, face foarte necesară o abordare,
din partea Bisericilor europene, a dialogului şi a deschiderii spre Islam de pe poziţii comune,
dar, în special, găsirea unor metodologii şi strategii misionare optime, pentru că integrarea
europeană s-ar putea face cel mai bine în cazul creştinării acestor migranţi. Cu atât mai mult cu
cât este ştiut că, în formarea identităţii europene, creştinismul a avut rolul de protagonist, fiind
cel ce a coagulat şi unificat conceptul şi conştiinţa europeană.
La nivelul instituţiilor europene, a fost sesizat de multă vreme beneficiul şi necesitatea
dialogului ecumenic şi inter-religios. De acea, la iniţiativă domnului Jose Manuel Barroso,
preşedintele Comisiei Europene (până în anul 2014), an de an, la Bruxelles, a avut loc reuniunea
şefilor conducătorilor religioşi cu liderii instituţiilor europene. Această deschidere spre dialog
şi disponibilitate de cunoaştere religioasă, din partea oficialilor europeni, reprezintă un semnal
important că religia are şi trebuie să aibă un rol în construcţia europeană, în ciuda neincluderii
în actele juridice fundamentale constitutive ale Uniunii Europene a contribuţiei creştinismului
sau a religiei, în general, la sedimentarea conştiinţei europene. Din partea Bisericii Ortodoxe
Române, la aceste reuniuni, a participat, de la inaugurarea lor, ca delegat al Bisericii noastre,
I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon Mihăiță, în calitate de Exarh patriarhal pentru relaţiile
Patriarhiei Române cu instituţiile europene şi cu organismele creştine internaţionale.
Aportul ortodoxiei româneşti, în Europa, tinde să fie tot mai consistent şi mai sesizabil,
prin intermediul românilor emigraţi în ţările din vestul Europei, care, prin viaţa, mărturia şi
activitatea lor, pot fi cei mai buni misionari ai Bisericii noastre. Nu în ultimul rând, diaspora
ridică şi problema relaţiilor dintre cel emigrat şi noua patrie în raport cu ţara natală. Desigur,
migrantul are obligaţia dublei fidelităţi, atât faţă de noua patrie, cât şi faţă de cea veche, fără a
le prioritiza şi ierarhiza, chiar dacă în mod natural, are o preeminenţă sufletească ţara natală. În
Ortodoxie, principiul bunei colaborări dintre stat şi Biserică reprezintă o paradigmă esenţială în
spaţiile tradiţional ortodoxe, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi aplicat, pe cât se poate, şi în
ţările de destinaţie a emigranţilor, cu respectarea legilor şi cutumelor din toposurile respective.
Diaspora este un câmp misionar prea puţin utilizat încă la vasta şi optima lui capacitate. De
aceea, noi strategii, o înţelegere mai bună a fenomenului migraţiei, o aplecare mai delicată faţă
de problemele ei, ori găsirea unui echilibru între limba natală şi cea a ţării gazdă, pot facilita
fructuoase achiziţii misionare, aducând un real câştig de eficiență a Evangheliei şi Ortodoxiei.
Intensificarea misiunii prin intermediul diasporei este o modalitate providenţială şi unică
de a face cunoscută Ortodoxia sau Evanghelia, după caz, şi de a strânge relaţiile între oameni,
între creştini, ori între culturi şi civilizaţii. Numeroşi răsăriteni, mai ales din motive economice,
au migrat spre nord şi vest, pe diferite continente, iar diaspora ortodoxă reprezintă astăzi o
realitate considerabilă. Aprofundarea dialogului ecumenic poate oferi nebănuite resurse de
colaborare şi de cooperare în proiecte concrete, în susţinerea integrării migranţilor, în
reconcilierea între comunităţi, ori în răspândirea credibilă a ethosului creştin, într-o lume
multiculturală, globală şi cu numeroase şi variate schimburi de concepte, idei, produse şi, mai
ales oameni. În ceea ce priveşte viziunea juridico-canonică, ce coagulează păreri diferite încă,
146
până la găsirea unui consens, diasporele ortodoxe naţionale evoluează până la constituirea în
mod firesc în Biserici locale în cadrul fiecărei ţări occidentale, şi nu numai. Deocamdată,
comunităţile din diaspora sunt în strânse legături cu Bisericile mamă şi au nevoie de grija lor
spiritual-canonică şi practică, iar diversitatea diasporelor ortodoxe etnice nu este contrară
unităţii ecleziale, ci manifestă bogăţia spirituală a Ortodoxiei.
Misiunea şi dialogul ecumenic sunt trăsături fundamentale ale înţelegerii vieţii şi
activităţii Ortodoxiei în contemporaneitate, care ne descoperă chipul Bisericii apostolice, pline
de blândeţe şi lumină, dătătoare de speranţă şi generatoare de încredere. Dialogul ecumenic
manifestă voinţa fermă a Domnului Hristos de unitate văzută a Bisericii Sale, iar Biserica
noastră are conştiinţa utilităţii şi nevoii lui, mărturie fiind profunda deschidere la dialog şi
implicarea în structurile de dialog inter-creştin. Ortodoxia este deschisă dialogului ecumenic,
considerându-l o necesitate deosebită a timpului nostru, fără de care misiunea evanghelică nu
se poate dezvolta. El poate susţine promovarea valorilor şi tradiţiilor noastre răsăritene, nefiind,
niciodată un mijloc de imperialism confesional, ori o modalitate de a renunţa la ceva din
credinţa sau experienţa vieţii noastre în Hristos sau a accepta vreun conglomerat doctrinar
artificial. Dimpotrivă, teologia ortodoxă românească, animată de un spirit ecumenic apostolic,
poate fi şi astăzi cunoscută în Apus prin intermediul parohiilor din diaspora. Prin celebrarea
Liturghiei în limba română, prin configuraţia lor culturală unică, prin spiritualitatea lor
comunitară, parohiile ortodoxe române din diaspora pot constitui promontorul Ortodoxiei
româneşti în comunitatea ecumenică de astăzi. Bunele relaţii cu celelalte Biserici şi confesiuni
creştine s-au reflectat şi în primirea din partea acestora a unor lăcaşe de cult şi aşezăminte, în
ţările europene şi în întreaga lume, acolo unde diaspora românească s-a înmulţit, prin emigrarea
multor români, în special din considerente economice. Misiunea ortodoxă are ca scop
răspândirea Evangheliei lui Hristos, zidirea Trupului mistic al Domnului Hristos-Biserica, prin
aducerea de noi membri care sunt într-o unitate şi comuniune cu Biserica apostolică, şi
susţinerea civilizaţiei îndumnezeirii. Astfel, numeroaselor provocări ale contemporaneităţii,
precum cele legate de diaspora, aprofundarea rolului misionar al femeii, deschiderea mai acerbă
spre spaţiul mediatic, noul Areopag al vremii noastre, etc., tuturor acestora, Ortodoxia le
răspunde cu forţa experienţei ei bimilenare, cu tăria şi fermitatea credinţei, cu bogăţia
experienţelor ei de viaţă, dar şi cu utilizarea creativităţii umane, a înnoirii şi a cuvântului cu
putere multă al Evangheliei lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE
***Autocefalie şi comuniune, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2010;
***, Biserica Ortodoxă Română şi exercitarea autorităţii sale canonice asupra diasporei
ortodoxe române din anul 1948 şi până astăzi, în B.O.R., vol. 110, nr. 11-12, 1992;
ARMAȘI-VARTAN, Ion, Pr., Biserica Ortodoxă Română în diaspora; Scurt istoric şi organizare
actuală, Bucureşti, 2011;
BRIA, Ion, Pr., Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, România creştină, Bucureşti, 1999;
BRIA, Ion, Pr., ,,Spre plinirea Evangheliei”. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi
transmiterea tradiţiei, Alba Iulia, 2002;

147
FLOCA, Ioan, Arhid., Diaspora Ortodoxă şi organizarea ei canonică, problemă pe agenda
Sfântului şi Marelui Sinod, în „Revista teologică”, nr. 3-4/1996;
ICĂ, Ioan jr, Arhid., MARANI, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;
IONIȚĂ,Viorel, Pr., A IV-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, Chambésy, Elveţia, 6-12 iunie
2009, în „Studii Teologice”, seria a III-a, anul V, nr. 2, aprilie-iunie 2009,
MARINESCU, Aurel Sergiu, O contribuţie la istoria exilului românesc. Biserica Ortodoxă
Română în străinătate, in exil, în diaspora, Vremea, Bucureşti, 2004;
MIHĂIȚĂ, Nifon, Mitr., Misiologie Creştină, Ed. Asa, Bucureşti, 2005;
MORARU, Alexandru, Pr., Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, (5 volume), Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 2006;
PĂCURARIU, Mircea, Pr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (3 volume), Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;
PĂCURARIU, Mircea, Pr., Mărturii documentare privitoare la „Diaspora”românescă din
Statele Unite la începutul secolului al XX-lea, în „Revista teologică”, nr 3-4/1996 ;
PREDA, Radu, Ortodoxia şi ortodoxiile. Studii social-teologice, Eikon, Cluj-Napoca, 2010;
STAN, Liviu, Ortodoxia şi diaspora. Situaţia actuală şi poziţia canonică a diasporei ortodoxe,
în „Ortodoxia”, 1963, nr. 1;
STAN, Liviu, Diaspora ortodoxă, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12/1950.

148
 14. Educaţia creştină în dinamica misiunii. Misiunea creștină prin mass-media(Pr.
conf. dr. Cristian Sonea, Lect. dr. Paul Siladi)
Educația creștină din România contemporană se află într-o continuă dinamică. De la
organizarea învățământului religios în seminării, trecând prin educaţia religioasă care se
desfăşoară în învăţământul public şi ajungând la nivelul superior de formare teologică în
universităţi, toate aceste forme de educaţie sunt marcate de un tip de tensiune între nevoia
Bisericii de a forma teologi pentru propriile organisme bisericeşti, pe de o parte, şi
conştientizarea rolului social pe care-l poate juca Biserica, educând tinerii în alte domenii decât
cele conexe spaţiului eclesial propriu-zis, pe de altă parte. În această din urmă ipostază, este
necesară evaluarea contribuţiei pe care o poate aduce învăţământul religios societăţii româneşti
contemporane şi identificarea celei mai potrivite forme pe care ar trebui să o îmbrace acesta: o
educaţie religioasă de tip confesional sau una ecumenică?

14.1. Educaţie religioasă confesională sau educaţie religioasă ecumenică?

Învăţământul religios nonconfesional sau ecumenic vizează formarea morală a tinerilor
printr-o educaţie religioasă neasumată confesional şi reprezintă modelul adopat de unele ţări
din Comunitatea Europeană. Generic, prin învăţământ confesional se înţelege o formă de
educaţie care are la bază principiile religios-morale propovăduite de o confesiune religioasă,
care se constituie într-o matrice teologică în cadrele căreia se predau toate celelalte discipline
care compun ceea ce numim astăzi Curriculum naţional. Prestigiul de care se bucură şcolile
confesionale în ţările occidentale, datorită nivelului înalt de calitate al educaţiei, este bine
cunoscut şi demonstrează faptul că fundamentele creştine stau încă la baza formării profesionale
şi civice a tinerilor din ţările occidentale, cu toate că, în multe dintre aceste şcoli, astăzi nu se
mai predă teologia.

14.1.1. Contextul legislativ şi specificul învăţământului teologic din România

În România de după 1989, până la data publicării Legii Educaţiei Naţionale în ianuarie
2011, învăţământul confesional era asimilat învăţământului teologic, iar cultele recunoscute
oficial de stat puteau solicita Ministerului Educaţiei Naţionale organizarea unei forme de
învăţământ teologic doar pentru pregătirea personalului de cult şi pentru activităţile social-
misionare ale cultelor, formă de educaţie la care aveau acces numai absolvenţii de gimnaziu şi
de liceu, (art. 9, alin. 3).
Învăţământul confesional era reglementat prin art. 32, alin. 5 din Constituţia României
din 2003, şi textul iniţial, din 1991 unde se spune că „Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii”, însă prin Legea
învăţământului, Legea nr. 84/1995, şcolile confesionale au fost considerate practic echivalente
şcolilor private. Articolul 9, alin.4, din această lege prevede: „Cultele recunoscute de stat au
dreptul de a înfiinţa si administra propriile unităţi și instituţii de învăţământ particulare, conform
legii.” Conform Constituţiei, învăţământul confesional se deosebeşte de cel de stat şi de cel
particular, fiind o formă specială de învăţământ, organizată de un cult, dar presupune şi
identificarea propriilor surse de finanţare pentru această formă de educaţie, ceea ce făcea din

149
educaţia religioasă confesională un alt tip de învăţământ particular. De asemenea, limitarea
învăţământului religios doar la învăţământul teologic vocaţional era o îngrădire a dreptului
Bisericii de a educa tinerii şi pentru alte sectoare ale vieţii sociale.
Noua Lege a Educaţiei Naţionale defineşte învăţământul confesional şi învăţământul
confesional de stat în art. 15 (2), art. 19 (5), art. 60 din Legea 1/2011 (LEN). Relaţia juridică,
patrimonială, financiară şi administrativă dintre Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului şi culte este reglementată printr-o Metodologie care prevede funcţionarea unităţilor
de învăţământ confesional. Iată cum defineşte aceasta învăţământul confesional de stat în art.
2: ,,Prin unităţi de învăţământ confesional preuniversitar de stat se înţeleg unităţi din
învăţământul preuniversitar teologic integrate în învăţământul preuniversitar de stat, existente
la data intrării în vigoare a Legii 1/2011 (LEN).” Este vorba despre seminariile teologice care
pregătesc tinerii pentru a fi preoţi, cântăreţi bisericeşti, paracliseri, personal de cult în muzică
bisericească, instructori pentru activităţi extra şcolare şi social misionare, ghizi de turism
religios, operatori mass-media pentru activităţile social-misionare, animatori pentru activităţi
religioase şi catehetice. Cu alte cuvinte, în şcolile teologice, numite de acum şcoli confesionale
de stat, educaţia religioasă se adresează tinerilor cu o vocaţie specială, având ca scop precis
formarea profesională a acestora pentru activităţile bisericeşti. A considera că învăţământul
confesional pregăteşte doar viitori preoţi presupune o înţelegere limitată a conceptului de şcoală
confesională, câştigat prin Legea Educaţiei Naţionale şi, în fond, doar o simplă schimbare de
nume a clasicului învăţământ teologic.
Prin integrarea învăţământului teologic preuniversitar în învăţământul confesional de
stat se creează premisele ca în aceste şcoli, care funcţionează pe principiul dublei subordonări
(faţă de Biserică şi faţă de stat), să se organizeze mai multe niveluri de învăţământ, filiere şi
profiluri (cel teologic fiind obligatoriu), răspunzând astfel diverselor nevoi de educaţie şi de
formare profesională cerute de societate.

14.1.2. Educaţia religioasă confesională și educaţia religioasă ecumenică

Educaţia de tip „ecumenic”, în sensul unei direcţii de predare a conţinuturilor teologice
într-o formă „neutră”, neangajată confesional, nu se regăseşte în tradiţia învăţământului religios
din ţara noastră şi nici nu a fost reglementată în Legea Educaţiei Naţionale. Spiritul actualei
legi şi practica postdecembristă a educaţiei teologice din România susţin descoperirea şi
afirmarea propriei identităţi confesionale, însă cu o deschidere ecumenică.
Practica amintită se traduce în competenţele generale, în valorile şi atitudinile pe care le
promovează educaţia religioasă din ţara noastră. Acestea sunt identice, indiferent de religia sau
confesiunea cărora aparţin. Iată, spre exemplificare, competenţele generale, valorile şi
atitudinile propuse în Curriculum naţional pentru disciplina Religie, la toate confesiunile:
Competenţe generale: 1. Definirea specificului propriei credinţe, în raport cu alte credinţe şi
convingeri; 2. Utilizarea adecvată a conceptelor specifice religiei, în diferite contexte de
comunicare; 3. Integrarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în structura propriilor atitudini
şi comportamente; 4. Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii; 5.
Corelarea cunoştinţelor religioase cu cele dobândite la alte discipline de învăţământ. Valori şi
atitudini: 1. Conştientizarea rolului învăţăturilor Bisericii în viaţa personală şi a comunităţii; 2.
Dezvoltarea respectului faţă de cele sfinte; 3. Asumarea propriei identităţi religioase; 4.
150
Responsabilitate în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care decurg din apartenenţa la diferite
identităţi (confesiune, naţiune, comunitate, profesie, cultură etc.); 5. Respect şi înţelegere faţă
de semenii de alte credinţe şi convingeri; 6. Grija faţă de aproapele; 7. Interesul pentru
aprofundarea cunoştinţelor religioase în vederea permanentei deveniri spirituale.
Din perspectivă ortodoxă, în contextul românesc, având în vedere chiar educaţia
ecumenică, considerăm potrivită asumarea confesională a predării religiei din următoarele
motive:
1. Participarea şi prezenţa Bisericii Ortodoxe în Mişcarea ecumenică se desfăşoară după
anumite criterii eclesiologice şi principii de lucru, care decurg din învăţătura ortodoxă despre
Biserică şi despre unitatea Bisericii şi stau în acord cu aceasta. De aceea Biserica Ortodoxă are
propriul său statut faţă de Mişcarea Ecumenică şi de Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
Problema ecumenică nu este unitatea Bisericii „per se”, care este dată de Dumnezeu şi este
păstrată în mod istoric şi văzut în Biserica Ortodoxă, ci de desunitatea istorică a creştinilor.
Biserica este una în fiinţa ei. Unitatea Bisericii este un dar dumnezeiesc dat de Iisus Hristos –
Biserica este trupul lui Hristos (1Corinteni, 12, 27), iar Hristos este capul Bisericii (Efeseni, 1,
22-23; Coloseni, 1, 18), în acelaşi timp, unitatea ei este şi o misiune de realizat din partea
creştinilor ca răspuns la darul dumnezeiesc al unităţii (cf. Efeseni, 4, 12-13): „... spre zidirea
trupului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu...”. Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat ca ucenicii Săi să fie una pentru ca lumea să
creadă şi Tatăl să fie preamărit (Ioan, 17, 21). Această rugăciune a Domnului este reflectată în
rugăciunea zilnică a Bisericii „pentru sfintele lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor.”
În lumina acestor consideraţii teologice, educaţia religioasă ecumenică are datoria să descopere
identitatea proprie a Ortodoxiei, în sensul cuceririi celorlalţi prin adevăr, obiectivitate şi iubire,
nu prin complex de superioritate şi desconsiderare.
2. Mişcarea ecumenică, fiind efortul comun al creştinilor de diferite confesiuni de a
răspunde împreună la darul dumnezeiesc al unităţii Bisericii, nu presupune convertirea la o altă
credinţă, ci educaţia religioasă a membrilor diferitelor confesiuni creştine cu scopul regăsirii în
propirul cadru eclesial a credinţei apostolice genuine.
3. Religiozitatea este o expresie subiectivă a credinţei în existenţa unei realităţi absolute
care modelază omul şi societatea. Pentru acest motiv, este necesară o asumare personală a
manifestării religioase şi, prin urmare, a mărturisirii credinţei (act în care se regăseşte şi ora de
Religie asumată confesional).
4.Predarea religiei printr-un canal „neutru” ar face ca educaţia religioasă în sine, fie să
dispară, urmând a se reduce la o simplă disciplină cu caracter informativ, fie să nu se mai
numească Religie, ci Istorie a religiilor sau Istoria şi filosofia credinţei religioase.
5.Educaţia religioasă are un caracter duhovnicesc-formativ, ea porneşte din Biserică şi
rezultatele ei se evaluează în comportamentul moral al viitorului adult, ca membru al
comunităţii eclesiale.
6. Întrucât în România, conform legislaţiei în vigoare, educaţia religioasă are o dublă
subordonare, Ministerul de resort şi Biserica sau organizaţia eclesială a cărei credinţă se
transmite, ar fi nefirească o abordare aconfesională, din moment ce, prin „acordul cultului”, se
confirmă pregătirea confesională şi didactică a celui care predă Religia.

151
 7.Chiar în ipoteza predării Religiei dintr-o perspectivă neasumată confesional, s-ar pune
întrebarea: cine vor fi cei care vor preda această disciplină? Dacă ar fi absolvenţii secţiei
didactice ai unei facultăţi de teologie, aceştia ar preda conţinuturile, presupus unitare, tot dintr-
o perspectivă confesională. Dacă ar fi absolvenţii unei facultăţi cu profil socio-uman, nu am
mai putea vorbi despre educaţie religioasă.
8.Considerăm că, în societatea contemporană, educaţia religioasă confesională, care
răspunde diversităţii etnice şi confesionale a comunităţii, dar asumă aceleaşi set de valori şi
atitudini, este singura formă de educaţie teologică cu caracter ecumenic.
În concluzie, învățământul religios în școală va urmări transmiterea credinței creștine în
duhul Tradiției ortodoxe, așa cum s-a arătat la exigențele misiunii creștine: Transmiterea
credinței în contextul Tradiției apostolice.

14.2. Misiunea creștină prin mass-media

Comunicarea în masă, mass-media, reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace
de misiune ale Bisericii și, în cazul țărilor din fostul bloc comunist, una dintre oportunitățile
fructificate cu succes după anul 1989. Mesajul Bisericii nu a putut niciodată să atingă cu atât
de multă ușurință inimile credincioșilor care căutau Adevărul. În același timp însă, Biserica s-
a pomenit în mijlocul unei piețe a informațiilor în care lipseau criteriile după care adevărul și
valorile pot fi identificate și în care manipularea a jucat un rol important. În România, presa
bisericească vine să umple un gol de mai bine de cincizeci de ani, și are încă un important
cuvânt de spus.
14.2.1. Presa bisericească
Presa bisericească reprezintă totalitatea mijloacelor de comunicare în masă pe care
Biserica le folosește pentru a ajunge la credincioșii săi și la cei interesați de adevăr și de
Evanghelie. Tocmai din acest motiv reprezintă un mijloc central de evanghelizare în societatea
care acum poate fi definită, între altele, ca o societate a informației. Unul dintre argumentele
cele mai des întâlnite în favoarea presei bisericești este acela că, pe parcursul întregii istorii a
creștinismului, începând încă de la Apostoli, Biserica a utilizat mereu mijloacele de comunicare
cele mai eficiente și a fost prezentă acolo unde se găseau oamenii. Sfântul Apostolul Pavel
atunci când propovăduiește pe Hristos o face în public, în spațiile în care găsea audiența cea
mai largă. Evident, aceasta nu înseamnă că se renunță vreo clipă la comunicarea personală și la
relațiile directe cu cei care primesc Adevărul, dar regula fundamentală rămâne aceea că mesajul,
vestea cea bună, trebuie proclamată așa încât să devină accesibilă cât mai multor oameni. De
aceea, Apostolul neamurilor întreprinde marile sale călătorii misionare și rămâne în contact cu
cei pe care i-a adus la creștinism prin scrisori. Scrisorile acestea sunt multiplicate și citite în
comunitate. Avem deja aici sâmburele comunicării în masă.
Tehnica aceasta o regăsim în fiecare etapă a dezvoltării Bisericii. Sinoadele, fie că au fost
ele ecumenice sau nu, au alcătuit texte menite să fie difuzate și receptate de către întregul corp
al credincioșilor. De altfel, receptarea (care implică o formă de comunicare) reprezintă un
moment esențial în dinamica clerului și a credincioșilor, a păstorilor și a celor păstoriți. În
aceeași perioadă se dezvoltă masiv în Orient și în Occident copierea cărților. Se tezaurizează în
felul acesta Tradiția care leagă generațiile între ele și perpetuează prezența lui Hristos, a
Apostolilor și a marilor părinți ai Bisericii în fiecare epocă.
152
 Un moment cu foarte mari implicații în istoria comunicării îl reprezintă inventarea
tiparului în secolul al XVI-lea de către Johannes Guttenberg. Momentul acesta a fost un punct
de cotiturăură pentru felul în care comunicarea publică va funcționa de acum înaine, iar Biserica
a știut să folosească această oportunitate. Primele tipografii au fost puse în funcțiune sub tutela
Bisericii, iar în felul acesta s-au putut răspândi cu mare ușurință Bibliile și cărțile de cult.
Tiparul a însemnat și baza pentru apariția ziarelor și a tipăriturilor efemere, care aveau menirea
să fie citite și apoi date mai departe. Așa s-a născut presa, aproape de forma în care o cunoaștem
noi astăzi. Cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre, cu atât vedem cum tipăriturile
bisericești nu se limitează doar la cărțile de cult, ci se diversifică tot mai mult modalitățile prin
care mesajul creștin se face simțit în spațiul comunicării publice, care devine tot mai vast. În
Transilvania, de exemplu, este cunoscută înființarea Telegrafului român, publicația întemeiată
de Andrei Șaguna, care este unul dintre cele mai longevive organe bisericești de presă, cu o
deosebită perioadă de glorie, când a adunat între paginile sale nume de maximă importanță
pentru cultura și spiritualitatea românească. Până la venirea comunismului, ierarhii s-au străduit
să întrețină reviste de spiritualitate, cultură și literatură care au promovat limba română și duhul
evanghelic în perioade adesea foarte dificile. Așa este cazul revistei Viața ilustrată, care la Cluj
a fost editată multă vreme pe cheltuială proprie de episcopul Nicolae Colan.
Venirea comunismului a însemnat întreruperea brutală a acestui tip de comunicare
publică. Posibilitatea de a tipări cărți și reviste a fost drastic restrânsă și s-a permis funcționarea
doar a câtorva reviste oficiale ale centrelor eparhiale sau ale Patriarhiei, care și ele aveau un
conținut editat cu prudență. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română a reușit în acea
perioadă să editeze o serie de cărți de maximă importanță pentru spiritualitatea patristică. Este
suficient să ne gândim la colecția Părinți și Scriitori Bisericești, în care se publică lucrări de
maximă importanță ale Sfinților Părinți, sau la monumentala Filocalie românească în
douăsprezece volume, concepută și tradusă de părintele Dumitru Stăniloae. În aceeași perioadă
se publică studii de teologie de cea mai bună calitate, chiar dacă difuzarea lor nu este atât de
largă pe cât de mult s-ar fi dorit.
În linii mari, aceasta era situația în care se găsea Biserica Ortodoxă Română în anul
1989, din perspectiva comunicării publice. După anul 1990 are loc o adevărată explozie de
publicații teologice și de spiritualitate. Cărți care circulau în manuscris, traduceri din teologi
ortodocși occidentali se editează acum masiv. Tot în această perioadă apar noi reviste
bisericești, care însă adesea nu reușesc să se desprindă de tonul foarte oficial cu care se
deprinseseră în anii de dinainte. În paralel, apar acum editurile private care contribuie masiv la
accesibilizarea teologiei pentru publicul cititor de limba română. Se înființează primul cotidian
bisericesc la Iași, Ziarul Lumina, care mai apoi a fost mutat la București, după întronizarea ca
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a Preafericitului Părinte Daniel.
La începutul anilor `90 se reia ideea înființării unor posturi de radio bisericești. În felul
acesta în anul 1998 își începe Radio Trinitas emisia la Iași, iar în 1999, iar la Cluj, Radio
Renașterea. Odată cu ele se schimbă peisajul radiofonic românesc și sunt primite cu foarte mult
entuziasm. Dacă înainte, voci ale marilor părinți duhovnicești puteau fi auzite doar cu mare
greutate, ele ajung acum să fie la îndemână. Posturile de radio sunt gândite pentru a se adresa
unui public cât mai larg, nu doar celor strict credincioși, și îndeplinesc o foarte importantă
funcție misionară și catehetică. Ele completează educația religioasă a celor care nu studiaseră
153
religia în școală, însoțesc pe cei aflați în suferință, transmit în direct slujbele bisericești pentru
cei care din diverse motive nu pot ajunge la biserică. Pe scurt, aceste posturi de radio sunt o
companie folositoare pentru cei care vor să evadeze din atmosfera poluată a mass-mediei
comerciale și să intre în sfera spiritualității creștine ortodoxe.
Dezvoltarea presei bisericești nu se oprește aici, pentru că în anul 2007, este inaugurat
primul post de televiziune, Trinitas TV, care vine și el să completeze peisajul mediatic cu știri
și informații religioase și culturale. În felul acesta, prezența publică a Bisericii devine completă
și complexă. Nu trebuie însă uitat faptul că, în paralel cu aceste instituții de presă, are loc și
dezvoltarea Internetului. În mediul acesta, care funcționează după reguli proprii, Biserica a pășit
destul de devreme, chiar dacă la început cu pași destul de timizi.

14.2.2. Biserica în presa laică

Presa bisericească este un instrument de maximă importanță pentru misiunea Bisericii. În
același timp, ea prezintă și un risc care trebuie luat în seamă. Dacă mesajul Bisericii se difuzează
exclusiv prin intermediul canalelor sale, o mare parte a populației care nu frecventează presa
bisericească este exclusă. Poate să se nască aici începutul unei ghetoizări care nu folosește nici
Bisericii și nici credincioșilor. De aceea, în paralel cu organizarea și apoi întreținerea unor
organe de presă proprii, Biserica a continuat să fie prezentă și în presa laică. Aici chiar dacă nu
este întâmpinată mereu cu o deschidere similară, plaja celor care se adresează este mult mai
largă.
Până la apariția presei, vocea Bisericii se auzea de pe amvon cu destul de multă putere
și nu avea nevoie să coboare în piața publică. Secularizarea aduce cu sine și o formă de izolare
a Bisericii. Pentru a ieși din această izolare, Biserica trebuie să pășească în piața publică, iar
aceasta înseamnă, inclusiv piața ideilor nu mereu acurate și nici mereu foarte înalte a mass-
mediei. Aici însă este nevoie de mult discernământ, însă regula pe care o putem constata de-a
lungul întregii istorii, rămâne valabilă: Biserica trebuie să fie prezentă oriunde se găsesc oameni
însetați de adevăr și de mântuire.

14.2.3. Misiunea Bisericii în era Internetului. Rețelele de socializare

Mutația majoră în privința comunicării publice din ultimele decenii a fost determinată de
apariția Internetului, mediul cu cea mai rapidă dinamică din ultimele decenii. În acest mediu a
pășit, la început mai timid, și Biserica. La început prin construirea unor pagini web statice,
variantele electronice ale revistelor și instituțiilor de presa bisericești. Cu timpul însă a devenit
limpede necesitatea prezenței bisericești în acest spațiu, pornind de la simplul motiv că acolo
au ajuns să se găsească cei mai mulți dintre creștinii activi sau mai puțin, care se constituie într-
un adevărat continent digital.
În momentul de față putem distinge în primul rând între o serie de pagini oficiale ale
Bisericii și pagini mai puțin oficiale, dar care continuă să reprezinte Biserica, iar pe de altă
parte, inițiative private ale credincioșilor interesați de viața bisericească și creștinism. Internetul
a dat o libertate de exprimare fără precedent, mai ales după apariția web 2.0, ceea ce face foarte
dificilă identificarea criteriilor de obiectivitate. Tocmai de aceea, Biserica trebuie să caute
educarea utilizatorilor de Internet, fie ei preoți creatori de conținut sau credincioși în căutarea
informației. Faptul acesta a devenit tot mai evident, motiv pentru care încă din anul 2011,
154
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Americane a fost primul care a emis o serie de recomandări
pentru clerici, privind utilizarea rețelelor de socializare. Acesta a fost un semnal prin care s-a
arătat atât importanța acestui fenomen, cât și necesitatea implicării raționale și duhovnicești
într-un mediu lipsit de o ierarhie clară a valorilor, dar care este un spațiu esențial pentru
propovăduirea Evangheliei.
Biserica este în mod fundamental prezentă acolo unde sunt prezenți credincioșii ei și cei
care caută vestea cea bună. De aceea presa bisericească și prezența în presa laică reprezintă
mijloce importante de misiune și de propovăduire, care nu mai pot fi ignorate. Alături de aceste
mijloace de misiune se regăsește tot mai important mediul virtual, în care Biserica încearcă să
își facă auzită vocea cu deschidere și claritate.

BIBLIOGRAFIE

Surse:
***Legea Educaţiei Naţionale, Legea 1/2011 (LEN), publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Nr. 18 din 10. 01. 2011;
***Legea învăţământului, Legea nr. 84/1995 (republicată în Monitorul Oficial al României,
Nr. 606 din 10. 12. 1999;
http://www.edu.ro/index.php/articles/proiecte_acte_norm/c966/, accesat la 25 iulie 2012;
***Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul
Sinod prin hot. nr. 4768/28 noiembrie 2007;
***The Ecumenical Movement, the Churches and the World Coucil of Churces. An Orthodox
contribution to the reflection process on “The Common Understanding and Vision of the
WCC”. “The proceedings of the inter-Orthodox consultation on the “The Common
Understanding and Vision of the WCC”, Orthodox Centre of the Ecumenical Patriarchate,
Chambesy, Geneva, 19 to 24 June 1995, Edited by George Lemopoulos.

Volume, studii și articole:

BRIA, Ion, Pr., Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994;
DASCĂLU, Nicolae, Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională,
Basilica, București, 2012;
ŞELARU, Sorin, Pr., VÂLCU, George, Studiul Religiei în şcolile publice din statele membre ale
Uniunii Europene, în: Studii Teologice, 2012, nr. 1.
SILADI, Paul, „Fundamentarea teoretică și idealurile presei lutherane conforn Publizistische
Gesamtplan der Evangelischen Kirche in Deutschland (1979)”, în Studii Teologice, nr.
1/2011
SILADI, Paul, „Misiunea creștină prin mass-media”, în Tabor, nr 10, anul XII, octombrie 2017.
MOȘOIU, Nicolae, Pr., Educaţie Teologică Ecumenică, în: Revista Teologică, 2007, nr. 1;
http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=45&a=3799, accesat la 5 martie 2013.

155
Capitolul IV: Evanghelie şi cultură. Biserica în societate

1. Problema inculturaţiei (Pr. prof. dr. Valer Bel)

Urmând poruncii Mântuitorului, Biserica are misiunea de a predica Evanghelia lui
Hristos la toate neamurile, fiecăruia după limba şi cultura lui, cu scopul de a înălţa omul, în
Hristos şi Biserică, la asemănarea cu Dumnezeu, ca să se împărtăşească de comuniunea de viaţă
şi iubire a Sfintei Treimi. Misiunea creştină este aşadar un eveniment evanghelic care presupune
comunicarea Vestei celei Bune a mântuirii în Hristos către o comunitate umană, folosind pentru
aceasta elemente şi valori culturale. Evanghelia nu poate fi predicată decât folosindu-se un
anumit limbaj, concepte şi imagini omeneşti care aparţin unei anumite culturi. Desigur, aceste
concepte şi imagini nu sunt adevărul însuşi al Evangheliei, ci mijloace lingvistice şi de gândire
prin care este prezentat adevărul Evangheliei şi care ne conduc la comuniunea cu Dumnezeu.
Pe Dumnezeu îl găsim dincolo de noţiunile şi imaginile prin care exprimăm adevărul despre El
şi despre lucrarea Lui mântuitoare. Prin aceste noţiuni, concepte şi imagini, misiunea creştină
îndreaptă omul spre întâlnirea personală şi comuniunea adevărată cu Dumnezeu, Care rămâne
inefabil. Inefabilitatea lui Dumnezeu şi a lucrării Lui nu înseamnă însă agnosticism. Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cele două modalităţi de fixare şi transmitere ale Revelaţiei divine,
exprimă în formele culturale ale timpului, transfigurate de duhul Evangheliei, adevărul despre
Dumnezeu şi despre lucrarea Lui de mântuire şi de îndumnezeire a omului prin har.

1.1.Perspectivă istorică
Propovăduirea Evangheliei s-a confruntat de la început cu cultura semită, prin care s-a
exprimat Evanghelia, şi apoi cu cultura greco-romană ce domina bazinul mediteranean.
Răspândirea creştinismului s-a confruntat de la început, nu numai cu religiile păgâne ale
timpului, ci şi cu culturile pe care acestea le-au creat şi promovat, şi prin intermediul cărora s-
a transmis păgânismul. Acolo unde este propovăduită Evanghelia, are loc o confruntare între
Evanghelie şi religia sau religiile locului, dar şi între Evanghelie şi culturile respective.
Evanghelia transmisă iniţial prin intermediul culturii semite s-a confruntat cu cultura
greco-romană pe care Părinţii Bisericii o cunoşteau. Confruntarea dintre mesajul Evangheliei
şi cultura greco-romană a luat forme diverse. Istoria comunicării Evangheliei cunoaşte
atitudinea critică radicală a lui Tertulian care se întreba: ,,Întrucât se aseamănă Atena cu
Ierusalimul, Academia cu Biserica, ori ereticii cu creştinii?”(Contra ereticorum). Această
atitudine critică negativă provine din precauţia de a evita un sincretism între creştinism şi
elenism, deoarece, ca orice operă omenească, filosofia şi cultura antică au avut pe lângă părţile
lor luminoase şi înălţătoare, şi părţi idolatre, obscure şi hedoniste care incitau omul să se
alipească mai mult de cele trecătoare decât de realităţile eterne. Pe de altă parte, în interpretarea
apologeţilor, a şcolii din Alexandria şi îndeosebi a lui Origen, cultura şi filosofia greacă au o
valoare pozitivă, întrucât marii filosofi ai antichităţii au cultivat simţul pentru valorile eterne,
pentru bine, adevăr şi frumos, pregătind astfel terenul pentru răspândirea Evangheliei lui
Hristos. Filosofia antică, în această interpretare, a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru
plinirea vremii în vederea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dacă Vechiul Testament este
considerat, după cuvântul sfântului Apostol Pavel, ca un pedagog spre Hristos în cadrul poporului
156
ales, tot astfel şi filosofia antică a îndeplinit în lumea păgână acelaşi rol de pedagog spre Hristos.
Socrate, Heraclit şi Platon sunt citaţi pentru rolul lor de pedagogi în lumea păgână, de aceea
chipurile lor sunt pictate pe pereţii exteriori ai bisericilor cum sunt cele din Moldova şi
Bucovina. Dacă există până astăzi continente mai puţin receptive la valorile creştine, aceasta se
datoreşte în bună măsură absenţei unor filosofi care să ridice mintea omului la valorile ideale.
Având în vedere relaţia dintre Evanghelie şi cultură, teologia patristică s-a declarat în
favoarea unei metode selective, care i-a permis să ia din filosofie tot ceea ce era bun şi putea
contribui la edificarea omului, şi să respingă tot ce putea dăuna spiritualităţii şi vieţii creştine.
În acest sens, sfântul Vasile cel Mare recomandă tinerilor creştini lectura filosofilor greci, din
care să culeagă cu discernământ înţelepciunea lor: ,,Tocmai pentru aceasta vin şi vă sfătuiesc.
Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, oriunde v-ar duce, ci să
primiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte” (Omilia a XXII-
a către tineri). Pentru a ilustra şi mai concret acest îndemn, el recurge la următoarea imagine
plastică: ,,După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar
albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai
plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, şi voi
să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere
la toate florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu
plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte
cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o
parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim
de ce este vătămător. Aşadar chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre
învăţături şi să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «potrivind piatra după
fir»”.
Există o praeparatio evanghelica în spiritul uman, pe care Biserica nu putea să o
excludă. Acest lucru se poate observa mai ales în perioada marilor sinteze teologice patristice.
În virtutea metodei selective amintite, teologia patristică a fost pentru preluarea şi convertirea
valorilor culturale clasice. Dar ea n-a optat pentru un sistem filosofic, ci a luat din fiecare sistem
elemente care au ajutat-o să pună în evidenţă adevărul de credinţă neschimbat al Bisericii lui
Hristos. Pentru a pune în evidenţă, spre exemplu distincţia dintre chipul lui Dumnezeu din om
şi asemănarea cu Dumnezeu la care este chemat să se înalţe prin har, credinţă şi fapte bune,
teologia patristică a făcut apel la relaţia aristotelică dintre potenţă şi act. Chipul este asemănarea
potenţială, iar asemănarea este chipul actualizat. Iar pentru a da expresie aspiraţiei înnăscute a
omului către Dumnezeu, spre care năzuieşte, ajutat de harul divin, teologia patristică a făcut
apel la erosul platonic pe care l-a încreştinat şi l-a transformat în element component al
învăţăturii creştine despre desăvârşire. Dar a respins cu hotărâre atât concepţia excesiv de
pesimistă a platonismului despre trup, care a determinat pe unii dintre teologii creştini să susţină
că chipul lui Dumnezeu din om a fost distrus complet prin păcat, cât şi optimismul aristotelic
cu privire la natura umană, care a făcut pe unii dintre teologii scolastici de mai târziu să susţină
că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu, prin propriile sale puteri, fără ajutorul harului divin,
uitând că religiile păgâne, în care se regăseşte acest principiu, n-au putut depăşi pragul
panteismului.

157
 În confruntarea cu filosofia şi cultura greco-romană, teologia patristică a trebuit să
expună învăţătura Bisericii, pentru a o face accesibilă în cadrul acestei culturi, bazându-se pe
Revelaţia biblică dar folosindu-se şi de termeni luaţi din filosofia contemporană. Părinţii
Bisericii folosesc în lucrările lor arta combaterii împrumutată de la filosofii greci şi apologetica
iudaică. Ei preiau de asemenea noţiuni şi expresii din filosofia greacă pe care le folosesc în
prezentarea învăţăturii creştine, după ce le-au dat un conţinut creştin. Dar de o valabilitate
absolută pentru ei este convingerea că ,,ceea ce nu s-a făcut cunoscut fiilor oamenilor din alte
generaţii, acum s-a descoperit” în Hristos. Pentru ei unicul adevăr este ,,acela despre care
Domnul a spus: «Eu sunt adevărul»” (Clement Alexandrinul, Stromate, V,13;I, 5). Ca urmare,
învăţătura creştină este adevărul şi filosofia adevărată, pe când filosofia în sensul comun
contribuie la căutarea adevărului. Aşa cum toate obiectele devin complet vizibile şi pot fi
recunoscute atunci când răsare soarele, tot aşa se recunosc adevărurile dobândite de filosofie în
relaţia lor cu adevărul creştin; ele sunt luate în considerare în măsura în care conduc spre
cunoaşterea Adevărului unic.
În virtutea acestui principiu, marii Părinţi ai Bisericii au introdus o adevărată revoluţie
în domeniul filosofiei antice greceşti. Desigur confruntarea a fost de durată şi n-a fost simplă.
Astfel, folosind ideile filosofiei greceşti contemporane despre logos, luate îndeosebi de la Filon
din Alexandria şi stoici, şi prelucrându-le în spiritul credinţei creştine, apologeţii identifică
logosul din această filosofie cu Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta ei au adus o oarecare înţelegere
a învăţăturii creştine despre Fiul lui Dumnezeu în cultura elenistă, întrucât ideea de logos era
binecunoscută atât intelectualilor păgâni, cât şi multor creştini.
Logosul este izvorul binelui, adevărului şi al tuturor valorilor din lume. Toţi oamenii
mari au stat sub influenţa lui. Dar această influenţă n-a fost de aşa natură ca ei să nu poată greşi,
întrucât ei posedau adevărul numai parţial. La plinirea vremii, logosul s-a întrupat în Iisus
Hristos. Iisus Hristos este însuşi Logosul lui Dumnezeu întrupat. De aceea El posedă adevărul
deplin, şi prin El toţi creştinii în Hristos.
Apologeţii n-au abordat însă învăţătura creştină despre Sfânta Treime în ansamblul ei
şi n-au clarificat relaţiile dintre Persoanele trinitare. Ei au abordat numai relaţia Logosului cu
Dumnezeu şi cu lumea şi au cugetat naşterea Fiului în timp, Fiul fiind în cugetarea lor într-o
anumită măsură inferior Tatălui şi neavând toate însuşirile fiinţei dumnezeieşti. Abia în lupta
cu marile erezii ale vremii – cu arianismul, sabelianismul şi pnevmatomahii -, care erau
influenţate de gândirea filosofică antică, marii Părinţi ai Bisericii din secolele al IV-lea şi al V-
lea au formulat învăţătura despre Sfânta Treime. Pentru aceasta ei au prelucrat mărturiile
trinitare revelaţionale şi au creat un limbaj bisericesc, folosindu-se de termeni din cultura
elenistă ca ουσια, φυσις, υποστασις etc. Întemeindu-se pe Revelaţia biblică, ei au depăşit
caracterul substanţial al gândirii eleniste, fie că este vorba de aristotelism, fie de platonism, pe
care le cunoşteau ca nimeni alţii, şi au făurit pentru prima dată în istoria culturii umane
conceptul de persoană, pe care l-au aşezat la temelia învăţăturii despre Sfânta Treime. Ei n-au
adaptat teologia la filosofie, ci filosofia la teologie, fiindcă au transformat conceptul de
substanţă impersonală din filosofia antică în concept de substanţă personală la nivelul teologiei
trinitare. Din acest punct de vedere sfântul Vasile cel Mare spune: ,,Proprietăţile personale
contemplate în fiinţă diferenţiază comunul prin peceţi şi forme ... Căci aceasta este natura
proprietăţilor personale (Tată, Fiu, Duh), că identitatea fiinţei arată deosebirea, iar proprietăţile
158
însele opunându-se deseori între ele, nu rup unitatea fiinţei” (Sfântul Vasile cel Mare, Adversus
Eunomium, lib. II, P.G.29, col.637). Cu alte cuvinte, proprietăţile personale ale Sfintei Treimi,
adică proprietatea de Tată, Fiu şi Duh, nu mai sunt privite ca nişte forme şi peceţi ce vin după
natura divină impersonală, ci ele sunt integrate în natura divină însăşi, sunt contemplate în
natură, care devine astfel o natură cu caracter personal, o natură drept comuniune. Pentru sfântul
Vasile cel Mare, natura lui Dumnezeu este comuniunea, comuniunea este o categorie ontologică
(ontologie relaţională). S-a înlocuit astfel conceptul de natura pura prin conceptul de natură-
comuniune.
Aşezând la baza comuniunii trinitare conceptul de persoană, pe care l-au dezvoltat în
lumina Revelaţiei biblice, sfinţii Părinţi au precizat în mod creator că persoana nu este o mască
exterioară, ci o formă care structurează natura divină din interior, conferindu-i atât unicitate cât
şi libertate. Astfel, luptând pentru dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt şi precizând învăţătura
despre Sfânta Treime prin intermediul conceptului de persoană, care conferă fiinţei divine
nimbul unicităţii şi libertăţii, ei au delimitat creştinismul de elenismul panteist şi de gnosticismul
care-l masca pe acela în termeni creştini. În acelaşi timp, ei au eliberat realitatea divină şi umană
de determinismul gândirii substanţiale antice, care îşi găsea expresia în destinul implacabil ce
domina tragedia antică, după cum se opune şi astăzi oricăror ideologii colectiviste, care fac
abstracţie de libertatea persoanei umane şi caută să o scufunde în masa anonimă a naturii
impersonale.
În teologia patristică Dumnezeu este cu totul transcendent lumii după fiinţa Sa structurată
personal ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Ca o creaţie a gândirii şi iubirii inefabile a lui Dumnezeu,
lumea îşi are izvorul în lucrarea energiilor necreate prin care Dumnezeu este prezent şi lucrător
în lume.
În momentul în care Părinţii Bisericii au integrat diversitatea personală a lui Dumnezeu în
unitatea naturii divine, înţelegând Treimea ca taină a iubirii supreme dintre Persoanele divine,
Sfânta Treime nu mai rămâne închisă în transcendent, ci coboară dinamic în întâmpinarea omului
credincios pentru a-l înălţa la asemănarea cu Dumnezeu. De la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt,
Dumnezeu coboară la om, pentru ca omul, şi împreună cu el întreaga creaţie, să devină în Duhul
Sfânt prin Fiul la Tatăl, părtaş comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi.
În lupta pentru definirea chipului evanghelic al persoanei lui Iisus Hristos la nivelul
filosofiei şi culturii contemporane, teologia patristică a reuşit să depăşească şi dualismul
gândirii eleniste dintre lumea sensibilă şi lumea inteligibilă, adică dintre spirit şi materie la
nivelul universului creat. Din cauza acestui dualism au apărut în Biserica primelor secole a
istoriei creştine numeroase erezii care au semănat confuzie în mintea credincioşilor cu privire la
persoana Mântuitorului Hristos. Astfel, erezia cunoscută sub numele de nestorianism,
introducea o separaţie dualistă atât de profundă între dumnezeirea şi omenitatea lui Iisus
Hristos, încât susţinea că în Iisus Hristos n-ar exista o singură persoană, ci două persoane, de
unde şi numele de dioprosopism. Această erezie intra în conflict direct cu credinţa Bisericii că
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat şi ca atare natura divină şi cea umană sunt unite
în persoana unică a Fiului lui Dumnezeu, în chip neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi
neschimbat.
Teologia patristică a depăşit acest dualism, introducând şi aici o adevărată revoluţie în
sistemul gândirii antice. Pornind de la prologul Evangheliei după Ioan în care se spune că toate
159
lucrurile au fost create prin Logos, adică prin Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, teologia patristică
susţine că întreaga creaţie are o raţionalitate internă, dată în energiile necreate ale lui Dumnezeu,
ce păstrează unitatea întregului univers în Logosul divin. Sfântul Atanasie cel Mare prezintă
această raţionalitate internă a creaţiei ca ordinea armonioasă a universului ce constituie punctul
de încopciere între transcendenţa divină şi imanenţa creaţiei. De aceea, spiritul ca raţionalitate
a universului, nu se află în afara materiei, ci în interiorul ei. Pe această cale teologia patristică
a depăşit dualismul filosofiei antice dintre cele două lumi şi a valorificat la maximum lucrarea
mântuitoare a lui Iisus Hristos, fiindcă prin actele Sale mântuitoare, prin întrupare, jertfă,
înviere şi înălţarea la cer, a transfigurat şi îndumnezeit în Sine omul şi cosmosul.
Aşadar, acuza formulată de teologul protestant Adolf Harnack, după care, creştinismul
bizantin n-ar fi altceva decât o elenizare a mesajului biblic, devine superfluă în lumina studiilor
patristice recente. Istoria protestantă clasică a dogmelor obişnuia să aprecieze extrem de negativ
aportul teologic al apologeticii creştine din primele secole. După aceasta, preluarea principială
şi conştientă a ideilor şi conceptelor filosofice în teologia creştină reprezintă, conform celebrei
afirmaţii a lui A. Harnack, începutul elenizării creştinismului. În situaţia grea a persecuţiilor,
apologeţii ar fi întreprins o adaptare a creştinismului la spiritul elenist care a falsificat esenţa
creştinismului. După A.Harnack, apologeţii au păstrat formal tradiţia apostolică, însă de fapt au
făcut din creştinism o religie deistă pentru toată lumea. Dogmele lor despre Dumnezeu nu ar fi
formulate din perspectiva comunităţii creştine, ci pe baza contemplării lumii şi a
comportamentului moral al omului, care la rândul său nu este decât o reflectare a cosmologiei
antice.
Wolfhart Pannenberg, teolog luteran din a doua jumătate a secolului XX, a apreciat
corect că la baza acestei judecăţi istorice negative se află poziţia dogmatică a lui A. Rischl
(1822-1889). Într-o vreme când filosofia şi teologia apuseană păleau în faţa criticii
pozitivismului ştiinţelor naturale, A. Rischl s-a străduit să păstreze o sferă proprie experienţei
religioase. În acest sens, după părerea sa, teologia, care era expusă criticii pozitivismului mai
ales prin elementele metafizice ale tradiţiei sale, trebuia să elimine şi ea aceste elemente, şi
aceasta în numele experienţei religioase autentice care nu trebuie să se confunde cu cunoaşterea
lumii. Şi poziţia lui Karl Barth, marele teolog reformat de la mijlocul secolului XX, faţă de
orice apologetică programată precum şi lupta sa împotriva a tot ceea ce el numeşte teologie
naturală este din multe puncte de vedere o continuare şi o radicalizare a poziţiei lui A. Rischl.
W. Pannenberg arată însă că ne putem baza serios pe teologia creştină primară, fără a
renunţa la o apreciere critică a patristicii şi a istoriei bisericeşti cu condiţia ca această apreciere
să nu fie stabilită de la început. După cum arată Pannenberg, legătura dintre concepţia biblică
şi conceptul filosofic despre Dumnezeu a rezultat pentru teologia creştină nu numai dintr-o
situaţie exterioară, adică din faptul că filosofia era o putere spirituală în perioada elenistă cu
care teologia s-a aliat din punct de vedere tactic. Această concepţie, răspândită în istoria protestantă
a dogmelor, explică demersul teologic mult prea exteriorist şi subapreciază seriozitatea situaţiei.
Confruntarea cu problemele filosofice a fost provocată de întâlnirea creştinismului cu lumea
spirituală elenistă, însă ea a fost întemeiată şi în interior, în mărturia biblică despre Dumnezeu
care este Dumnezeul universal al lui Israel şi al tuturor popoarelor. Cum putea fi făcută valabilă
însă această pretenţie de universalitate altfel decât prin faptul că credinţa creştină a intrat în
dialog cu filosofia şi a încercat să răspundă la întrebările acesteia? De aceea, de apologeţi ne
160
leagă şi un anumit mod de a întreba. Iar o elenizare în sensul unei înstrăinări nu are loc deja
acolo unde teologia creştină s-a confruntat cu teologia filosofică, ci abia acolo unde a capitulat
în această luptă întrucât şi-a pierdut puterea ei de asumare critică.
Aşadar, confruntarea creştinismului cu cultura şi filosofia elenistă a avut un scop
misionar apologetic, acela de a arăta că sensul existenţei create şi mântuirea se dobândesc numai
în comuniunea cu Dumnezeu, Cel ce S-a revelat în Iisus Hristos, în puterea Duhului Sfânt.
Metafizica elenistă a fost subordonată istoriei revelaţiei aşa cum se vede mai ales în elaborarea
teologiei trinitare şi în teologia întrupării. După W.Pannenberg, în asimilarea conceptului
filosofic despre Dumnezeu de către teologia creştină a Bisericii primare au rămas însă resturi
metafizice apreciabile care au influenţat negativ gândirea teologică creştină, mai ales cea
apuseană. De aici ar fi greşit însă să se tragă concluzia falsă şi să se pretindă eliminarea
elementelor metafizice din concepţia creştină despre Dumnezeu din teologia Bisericii primare.
Prin aceasta s-ar abandona însăşi pretenţia de universalitate a creştinismului. Însă o prelucrare
a acestor resturi care n-au fost asimilate adecvat de teologia creştină rămâne o sarcină
permanentă a teologiei. Dar această sarcină nu poate fi îndeplinită decât numai în concordanţă
şi în continuitatea teologiei Bisericii primare, în special, în continuitate cu învăţătura ei despre
Dumnezeu. Însă numai în măsura în care această sarcină este asumată în mod radical sub toate
aspectele ei şi dusă până la capăt, mai temeinic decât s-a putut realiza aceasta atunci, se poate
realiza continuitatea teologiei.
Pe de altă parte, pr. prof. Dumitru Popescu a subliniat într-o serie de studii faptul că, în
elaborarea teologiei trinitare, Părinţii Bisericii au reuşit să depăşească caracterul panteist şi
substanţialist al gândirii eleniste. Însă pornind de la aceeaşi Revelaţie divină şi de la aceleaşi
concepte făurite de Părinţii Bisericii, o însemnată parte a teologiei creştine a elaborat, sub
influenţe filosofice şi culturale pe care nu le-au putut depăşi, o doctrină trinitară sensibil
deosebită de cea a Părinţilor răsăriteni, cu consecinţe incalculabile pentru unitatea Bisericii,
pentru viaţa şi spiritualitatea creştină, pentru societate şi pentru idealurile ei. În loc să
progreseze spre o doctrină trinitară care să devină din ce în ce mai credincioasă datului revelat,
o bună parte a teologiei creştine s-a lăsat influenţată de gândirea substanţialistă a lumii
precreştine, transformând doctrina trinitară într-o teorie abstractă în care natura sau substanţa
divină dobândeşte o prioritate logică faţă de persoanele Sfintei Treimi. Formula scolastică una
substantia, tres personae pune bine în relief prioritatea care se dă substanţei faţă de persoane.
În felul acesta, conceptul natural filosofic de natura pura, care nu are nimic comun cu Sfânta
Scriptură, a pătruns în domeniul teologiei trinitare, introducând diviziuni acolo unde totul
trebuie să rămână mai presus de orice diviziune.
Separaţia dintre natură şi persoană şi accentul pus pe substanţa divină impersonală, în
detrimentul caracterului personal al Sfintei Treimi, au dus la transformarea tainei comuniunii
personale supreme a lui Dumnezeu în obiect de speculaţie teologică, închisă într-o
transcendenţă inaccesibilă şi lipsită de semnificaţie pentru viaţa creştină. Consecinţele acestei
teologii trinitare se pot descoperi în istoria creştinismului la mai toate nivelurile vieţii creştine
şi sociale. Ea a avut consecinţe dezastruoase pentru unitatea creştină, care a fost frântă şi supusă
unor tendinţe care se confruntă până azi. Pe de o parte este vorba de o unitate universală care
se plasează deasupra diversităţii locale şi caută să domine prin mijloace juridice inspirate din
dreptul natural; de altă parte se exagerează diversitatea locală, care este plasată deasupra unităţii
161
universale, în numele libertăţii creştine. În primul caz avem de-a face cu o concepţie a unităţii de
tip dictatorial, de altă parte suntem confruntaţi cu o concepţie sectară a unităţii Bisericii.
Aceste tendinţe opuse între ele s-au manifestat şi în ceea ce priveşte procesul inculturării
Evangheliei. Şi aici s-au înregistrat fie tendinţe de imperialism cultural, de respingere a culturii
sau de exagerare a ei, îngustându-se sau diluându-se adevărul Evangheliei.
În Biserica primară culturile cu care s-a confruntat creştinismul au devenit punct de
plecare şi forme de exprimare a credinţei creştine. Adresanţii Evangheliei erau oameni concreţi
marcaţi de concepţii religioase şi etice precise şi adorau pe Dumnezeu în felul lor, aşteptând de
la ordinea vieţii şi a serviciilor religioase sensul şi împlinirea vieţii. În asemenea comunităţi
concrete trebuia să se articuleze mesajul evanghelic, într-o formă accesibilă. În această situaţie,
comunităţile creştine au preluat elemente ale tradiţiilor culturale şi religioase pe care le-au
reinterpretat, altora le-au dat un conţinut nou, iar altele au fost respinse ca unele ce contraziceau
credinţa creştină. Dar mai presus de toate au creat, în puterea Duhului evanghelic, forme
culturale noi de exprimare a credinţei şi spiritualităţii creştine. În acest proces de asimilare,
transformare, respingere şi creaţie, concomitent cu stabilirea şi transmiterea structurilor
sacramentale ale Bisericii, a luat naştere o obiectivare a credinţei creştine. Un asemenea proces
s-a realizat la început în confruntarea cu iudaismul, apoi cu elenismul, în Imperiul Roman şi în
spaţiul galic şi germanic. Inculturarea nu s-a restrâns numai la cultura greco-romană, căci în
perioada patristică, şi mai târziu în cea bizantină, acest proces s-a produs şi în confruntarea cu
alte culturi. Încreştinarea Etiopiei, Siriei, Armeniei, Georgiei şi apoi, misiunea la popoarele
slave au dovedit că creştinismul nu se transmite doar prin intermediul unei singure culturi.
Procesul inculturaţiei nu s-a desfăşurat fără conflicte însă totuşi organic.
Inculturarea nu a fost o acţiune întâmplătoare, ci un act misionar în care s-au respectat
anumite criterii. În acţiunea de evanghelizare, criteriul teologic are un rol decisiv, ajutând să se
facă o distincţie clară între Evanghelie şi cultură. Evanghelia se întemeiează pe Revelaţia divină
împlinită şi desăvârşită în Iisus Hristos şi nu poate fi confundată cu nici o cultură. Această
neidentificare a Evangheliei cu o anumită cultură, pe de o parte şi confirmarea diversităţii
culturale prin care se exprimă Evanghelia, pe de altă parte, a asigurat Bisericii un succes misionar
incontestabil şi de durată.
Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă viziunii apostolice soborniceşti a Bisericii, care
îmbină caracterul universal şi veşnic al Evangheliei cu varietatea neamurilor, dincolo de
tendinţele unui universalism superficial de nuanţă imperialistă care nu vrea să ştie de această
varietate. Deoarece, aşa cum se menţionează în Apocalipsă, „neamurile” cu darurile lor se vor
înfăţişa la judecata din urmă şi apoi „vor umbla în lumina Domnului în Ierusalimul cel ceresc”
(Apocalipsa 21, 23-24).
Echilibrul între Evanghelie şi cultură se exprimă în tradiţia Bisericii Ortodoxe în faptul
că ea a accentuat totdeauna unitatea de credinţă, unitatea sacramentală, canonică şi liturgică şi
a confirmat diversitatea harismatică, misionară şi pastorală, proprie fiecărei Biserici locale, care
se organizează şi se conduce autonom, rămânând în comuniunea Bisericii universale. Biserica
locală este manifestarea concretă a Bisericii universale în diferite medii culturale, etnice şi
sociale, care crează valori specifice la poporul la care a fost trimisă pentru a vesti Evanghelia
lui Hristos, după limba şi cultura lui, cu scopul de a înălţa omul la asemănarea cu Dumnezeu spre
a se împărtăşi de viaţa Sfintei Treimi.
162
 Creștinismul ortodox a înţeles de la început rolul culturii, al împrejurărilor istorice şi al
specificului etnic în care s-a prezentat credinţa într-un anumit context şi a promovat limba şi
cultura ca mijloace de transmitere şi interpretare a adevărului de credinţă. Din acest motiv
Biserica Ortodoxă n-a sacralizat o anumită limbă, n-a dogmatizat o anumită cultură sau filosofie
pentru propovăduirea şi exprimarea Evangheliei. Ea a sprijinit diversitatea limbilor, a culturii şi a
elementului etnic contextual, bazându-se pe evenimentul Rusaliilor, al propovăduirii
Evangheliei în limbile popoarelor. Practic, ea a încurajat de la început traducerea Sfintei
Scripturi în diferite limbi: latină, siriană, coptă, armeană, georgiană, etiopiană, gotică, alături
de săvârşirea cultului divin în limbile vorbite ale popoarelor respective. Mai târziu, fidelă
aceluiaşi principiu, a propovăduit Evanghelia şi a încreştinat pe slavi prin intermediul limbii şi
culturii slavone, prin traducerea cărţilor de cult, a Sfintei Scripturi şi a săvârşirii serviciului
divin în limba slavonă. Pe de altă parte, ea a condamnat prin sinodul de la Constantinopol din
1872 filetismul, adică autocefalismul provocat de rivalităţi etnice care, exagerând specificul
local, scindează unitatea comuniunii Bisericii universale.
Papa Ioan Paul al II-lea a apreciat mult modul în care Biserica răsăriteană a reuşit să
rezolve problema inculturării Evangheliei arătând că ,,de la începuturile sale, Orientul creştin a
îmbrăcat forme interioare diferite, care s-au arătat capabile să adopte trăsăturile specifice ale
fiecărei culturi şi să manifeste respect deosebit pentru fiecare comunitate particulară. Nu putem
decât să mulţumim lui Dumnezeu, cu profundă emoţie, pentru minunata varietate care i-a
permis să alcătuiască, cu modele diferite, un mozaic atât de bogat şi compozit.” De aceea, el
subliniază faptul că ,,într-o epocă în care dreptul fiecărui popor de a se exprima potrivit
patrimoniului său cultural naţional este recunoscut mereu mai fundamental, experienţa fiecărei
Biserici Orientale se înfăţişează ca o reuşită de inculturare vrednică de interes. Învăţăm din
acest model că dacă dorim să evităm reapariţia particularismelor şi naţionalismelor exacerbate,
trebuie să înţelegem că vestirea Evangheliei trebuie să fie în acelaşi timp înrădăcinată în
specificitatea culturilor şi deschisă convergenţei într-o universalitate care este un schimb spre
îmbogăţirea comună”, (Orientale lumen, Paris 1995, p.10).
Sub influenţe filosofice platonice sau aristotelice, Biserica apuseană a creat o cultură de
tip scolastic şi raţionalist care a intrat în conflict cu cultura indigenă a diferitelor popoare
destabilizându-le în mod îngrijorător. Datorită evoluţiei Bisericii apusene ca putere
ecclesiastică şi a favorizării ei de către marile descoperiri geografice, misiunea a devenit uşor
o expediţie misionară, în slujba căreia s-au organizat ordine religioase, congregaţii şi societăţi
misionare, seminarii şi instituţii misionare, comisii pentru necreştini şi dizidenţi, enciclici şi
predici de evanghelizare. Misiunea presupunea nu numai un teritoriu de încreştinat, ci şi
transmiterea unei culturi străine, care era impusă indigenilor odată cu propovăduirea Evangheliei.
Spaţiul încreştinat era încorporat în organizarea canonică bisericească monolită. Astfel, Biserica
locală era supusă unei duble presiuni: monopolul jurisdicţional al Bisericii care trimitea
misionari şi colonizarea culturală. Din acest punct de vedere, Biserica apuseană stă sub acuzaţia
că a promovat o întreagă ideologie culturală şi sociologică în jurul ideii de misiune, care a fost
însoţită adesea de colonizare, de latinizare, de imperialism cultural şi economic.
Instrucţia Congregaţiei de propagarea credinţei din 1659, adresată vicarilor apostolici,
ilustrează prin caracterul ei de excepţie, faptul acesta atunci când spune: ,,Ce este mai absurd
decât a duce Franţa, Spania, Italia sau oricare altă ţară a Europei în China? Nu aceasta, ci
163
credinţa trebuie să o duceţi”, (Ad exteros). Creşterea tot mai mult a naţionalismului pe teren
misionar şi îmbinarea misiunii cu colonialismul au fost numite de către papa Benedict al XV-
lea ca ,,o ciumă oribilă care paralizează în vestitorii Evangheliei orice putere de iubire a
sufletelor şi subminează prestigiul lor în faţa poporului”, (Maximum Illud). Conciliul al II-lea
de la Vatican a încercat o reconsiderare a problemei inculturării Evangheliei, asemănând
cuvântul lui Dumnezeu cu sămânţa care creşte din pământul bun umezit de roua cerească, îşi
trage seva din el, o transformă şi şi-o asimilează pentru a aduce rod îmbelşugat, (Ad gentes, 22).
Bisericile evanghelice au experimentat sub impresia căderii totale a omului - şi în timpul
mai nou sub presiunea teologiei barthiene - conflictul integrării Evangheliei şi culturii mai
accentuat. Din perspectivă practică s-au ocupat cu această problematică Gustav Warneck,
Bruno Guttmann, Christian Keysser şi alţii. Declarația ecumenică despre Misiune și
Evanghelizare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din 1982, nu adoptă o poziţie în această
privinţă însă oferă ca temei al inculturării întruparea Fiului lui Dumnezeu atunci când spune
,,Deşertarea de sine a unui rob, care a trăit printre oameni, a împărtăşit durerile şi speranţele lor,
şi-a dat viaţa pe cruce pentru toţi oamenii - aceasta a fost calea lui Hristos, pe care El a
propovăduit Vestea cea bună; aceasta este calea, pe care noi ca ucenici ai Săi trebuie să o
urmăm”, (nr. 28 şi 26).
Lupta pentru teorie în ceea ce priveşte inculturarea Evangheliei merge mai departe.

1.2. Modele de inculturare în teologia apuseană

Inculturarea Evangheliei în spaţiul european s-a produs într-un mediu mai mult sau mai
puţin omogen şi a avut ca urmare faptul că întâlnirea cu alte culturi a devenit mai grea sau chiar
problematică. Confruntarea creştinismului cu alte religii şi culturi constituie în sine o problemă,
însă această confruntare a fost mult îngreunată de atitudinea Bisericii apusene în mileniul al II-
lea.
Desprinderea greoaie a Bisericii de cultura apuseană dominantă este desemnată în
teologia occidentală cu termeni ca acomodare, adaptare, iar mai recent, indigenizare,
contextualizare, incarnare sau inculturare. Termenii diferiţi exprimă accente diferite, însă
vizează aceeaşi problematică, adică integrarea credinţei creştine în diferite culturi. Căci, cu
condiţia ca mesajul Evangheliei, conţinutul şi duhul ei să rămână integru în unitatea credinţei,
unitatea sacramentală, liturgică şi canonică, fiecare cultură trebuie să aibă dreptul să exprime
credinţa în forme adecvate ei.
Tema acomodării a fost abordată în teologia apuseană abia în secolul XX. După
J.Thauren, acomodarea cuprinde „toate străduinţele care vizează venirea întru întâmpinarea
spiritului poporului, a condiţiilor de viaţă şi a dezvoltării culturii de până acum, în cadrul
anumitor limite şi adaptarea la acestea”. H.W. Schomerus, care a vorbit de o „acomodare
religioasă” a fost contestat vehement pentru pericolul sincretinismului. G.Rosenkranz a folosit
termenul de „încopciere” (Anknüpfung) indicând trei faze ale acesteia: transpunerea în situaţia
altuia, selectarea şi valorificarea valorilor şi îmbrăţişarea şi conducerea lui într-o a treia
dimensiune, care se află deasupra celor două. Th. Ohm stabileşte trei trepte în procesul
inculturării: acomodarea (adaptarea la oameni şi popoare), asimilarea (preluarea unor elemente
de la acestea) şi transformarea (schimbarea, transformarea, transfigurarea şi „botezarea”
acestora). Un pas decisiv al Romei care a temperat controversa în legătură cu „contextualizarea”
164
creştinismului a fost revocarea practică a decretelor despre rituri (Ex illa, din 19.03.1715 şi Ex
quo singulari, din 5.07.1742). Papa Pius al XII-lea a subliniat axioma, exprimată adesea de
congregaţia pentru propagarea credinţei după care, Biserica de la originea ei până în zilele
noastre a ţinut cu tărie regula de cea mai înaltă înţelepciune că primirea Evangheliei nu distruge
şi nu înlătură nimic din ceea ce deţin diferitele popoare în ceea ce priveşte înclinaţia şi dotarea
lor spre bine, nobil şi frumos (Evangelii praecones).
A. Roest Crollius descrie inculturarea ca „integrare a experienţei creştine a unei Biserici
locale în cultura poporului respectiv, şi anume în aşa fel, încât această experienţă nu numai că
se exprimă în elemente ale culturii proprii, ci devine o putere care însufleţeşte această cultură,
îi dă direcţia şi o înnoieşte şi în felul acesta creează o unitate şi comuniune nouă, nu numai în
cadrul culturii respective, ci constituie şi o îmbogăţire a Bisericii universale”. Noţiunea de
inculturare pleacă de la conceptul etnologic in-culturare şi a intrat în misiologie prin P. Charles
şi J. Masson. Prin cea de-a 32-a adunare generală a iezuiţilor din 1974 a intrat în documentul
papal Catechesi tradende, şi de atunci termenul de inculturare este termenul folosit cel mai
adesea de teologia misionară catolică pentru a descrie procesul în cauză. Ceea ce se exprimă
prin conceptul de inculturare nu este străin nici pentru teologia misionară protestantă. Termenul
însuşi întâmpină însă suspiciune, fiindcă teologia protestantă a accentuat mai mult faptul că tot
ceea ce este creat, deci şi cultura este o realitate distrusă prin păcat.
Pentru a se explica şi promova procesul inculturării Evangheliei s-au formulat în
teologia catolică, mai ales în spaţiul american, mai multe modele. St. Bevans a enumerat cinci
modele: modelul antropologic, modelul traducerii, modelul practic, modelul sintetic şi cel
semiotic.
Modelul antropologic pleacă de la premiza fundamentală că omul şi cultura sunt bune
şi propune articularea credinţei creştine în condiţiile culturale ale fiecărui popor. După cum
spune U Khin Maung Din, susţinător al acestui model, „concepţia burmenică şi budistă despre
om, natură şi ultima realitate trebuie să devină o componentă vitală a chipului întreg al
Evangheliei”. Modelul traducerii nu propune o traducere cuvânt de cuvânt şi de aceea ia în
serios diferitele culturi. Punctul de plecare al acestui model este însă mesajul supranatural al
Evangheliei care merge la culturi şi le „botează”. Modelul practic, numit şi modelul eliberării,
înţelege revelaţia lui Dumnezeu ca o acţiune continuă a Lui în istorie. De aceea, acest model
propune analiza realităţii, adesea foarte complexă, ca prin ea să se ajungă la activitate creştină,
ortopraxie în loc de ortodoxie. Modelul sintetic pleacă de la premiza că nici o cultură nu este
ceva absolut unic, ci s-a dezvoltat prin întâlnirea cu alte culturi şi este în continuă dezvoltare.
Deoarece Dumnezeu este prezent în toate culturile, creştinismul trebuie să fie deschis pentru
toate, să intre în dialog cu ele, să înveţe de la ele şi să se lase format de ele. La rândul lor,
diferitele culturi se îmbogăţesc prin întâlnirea cu cultura creştină apuseană. Modelul semiotic
încearcă să-L descopere pe Hristos în valorile, modelele de comportare, în diferite situaţii şi
evenimente ale popoarelor şi să formuleze „teologii locale” mai ales din „simbolurile cheie” ale
acestora. Aici Scriptura şi Tradiţia sunt mai mult un test de verificare decât căi de fixare
şi transmitere a Revelaţiei divine supranaturale şi izvor al cunoaşterii.
După cum arată Robert Schreiter, aceste modele teoretice de inculturare formulate în
teologie se reduc în fond la două poziţii fundamentale în ceea ce priveşte procesul de
inculturaţie.
165
 Prima poziţie se regăseşte în documentele oficiale ale Bisericii Romano-Catolice
începând cu Constituţia pastorală a Conciliului Vatican II, Gaudium et spes, în scrierile papei
Paul al VI-lea şi apoi mai ales în cele ale papei Ioan Paul al II-lea. Această poziţie accentuează
rolul credinţei creştine în întâlnirea cu cultura. Învăţătura creştină pătrunde în cultură, o
cercetează temeinic, confirmă ceea ce este bun şi adevărat în ea şi ridică acest bine şi adevăr pe
o treaptă superioară. În acelaşi timp, ea pune în cauză ceea ce este rău şi păcătos în cultură şi o
purifică. Această poziţie accentuează de asemenea faptul că deşi învăţătura creştină poate fi
inculturată cu adevărat în fiecare situaţie umană, ea rămâne în acelaşi timp mai presus de orice
cultură. Ea nu poate fi cuprinsă sau definită de o singură cultură umană. Înseşi culturile, în care
Evanghelia este cunoscută deja de mult şi în care este practicată credinţa creştină (aşa cum este
cazul culturilor europene), nu pot avea pretenţia de proprietate asupra învăţăturii creştine.
Această poziţie confirmă potenţialul bun aflat în cultură şi insistă asupra dreptului la cultură,
mai ales cuvântările papei Ioan Paul al II-lea. Ea accentuează însă mereu şi insistent puterea
suverană a credinţei creştine de a se mişca liber şi autonom în acţiunea ei de transformare a
culturii în cadrul procesului de inculturaţie. Această poziţie se întemeiază pe o teologie a
Revelaţiei care incopciază adânc cuvântul lui Dumnezeu cu creaţia, şi totuşi înţelege Revelaţia
ca fiind mai presus de creaţie.
A doua poziţie preferă să accentueze ca punct de plecare dinamica culturii. Ea nu
contestă caracterul de transcendere a învăţăturii creştine sau puterea credinţei de a critica şi
transforma cultura. Ea împărtăşeşte în această privinţă convingerile teologice ale primei
concepţii. Însă cea de-a doua concepţie îşi pune întrebarea dacă procesul de inculturaţie dorit
poate avea loc cu adevărat într-o situaţie în care învăţătura creştină acţionează împotriva
culturii. Ea accentuează faptul că Evanghelia nu întâlneşte cultura niciodată într-o formă
neinculturată, ci totdeauna integrată în cultura celor care evanghelizează. Această formă a
credinţei, inculturată deja, va accentua foarte mult unele aspecte ale mesajului evanghelic şi pe
altele mai puţin. Concepţia că învăţătura creştină acţionează într-un mod autonom asupra
culturii se întemeiază pe neînţelegerea dinamicii comunicării interculturale. Ea pleacă de la
presupunerea că un mesaj împărtăşit de adepţii unei culturi va fi primit şi înţeles de aderenţii
altei culturi exact aşa cum l-au înţeles cei care-l transmit. Însă pentru aceasta nu există nici o
garanţie, deoarece lumea culturală a transmiţătorului se deosebeşte totdeauna de cea a
primitorului. De aceea, metodele de evanghelizare cele mai temeinice rămân totdeauna în urma
aşteptărilor. Pe lângă aceasta, orice comunicare, deci şi inculturaţia, va fi cu lipsuri şi nedesăvârşită
în măsura în care misionarul nu este conştient cât de mult învăţătura creştină este înrădăcinată
în cultura sa. În consecinţă, pentru ca inculturaţia să se producă în mod real, trebuie să se plece
de la cultura ce urmează a fi evanghelizată, avându-se în vedere raportul dialectic dintre
învăţătura creştină şi cultură. În procesul inculturaţiei, prezentarea învăţăturii creştine va fi
eliberată treptat de integrarea culturală anterioară, permiţându-i-se luarea unor forme noi care
se acordă cu fondul cultural nou.
Prima concepţie despre inculturaţie obiectează însă pe bună dreptate celei de-a doua o
prea mare identificare cu cultura ce urmează a fi evanghelizată. Această identificare prea mare
expune credinţa creştină unui sincretism care slăbeşte sau chiar transformă învăţătura creştină
care, în felul acesta, îşi pierde puterea de judecare şi transformare a culturii, ajungându-se la un
sincretism religios periculos. Exemple de o identificare prea mare, care au sfârşit printr-o
166
prezentare falsă a mesajului creştin, sunt uşor de dat. Poate exemplul cel mai cunoscut este cel
al creştinilor germani din Germania nazistă a anilor '30.
Astfel, dacă prima concepţie nu poate oferi garanţia unei inculturaţii reale, tinzând spre
imperialism cultural şi occidentalizare, a doua concepţie, care cere o identificare mai mare cu
culturile diferitelor popoare, nu poate oferi criterii care să garanteze integritatea credinţei
creştine în faţa falsificării ei prin diferitele culturi.
După R.Schreiter, puntea de legătură între cele două concepţii se poate găsi în răspunsul
la întrebarea cum înţelegem credinţa şi cultura. Căci înţelegerea credinţei influenţează ceea ce
urmează să fie inculturat, iar de felul cum înţelegem cultura depinde înţelegerea contextului în
care urmează să se facă inculturaţia. Poate marele pericol constă în a începe cu o înţelegere
obiectivală a credinţei după care, credinţa este o sumă de învăţături abstracte ce trebuie
transmise mai departe. Or, gândirea conceptuală însăşi este o practică legată de cultură. Şi dacă
aceasta poate servi la clarificarea unor probleme într-o anumită cultură, ea creează dificultăţi
atunci când se depăşesc graniţele culturale, chiar şi atunci când este vorba de culturi din aceeaşi
perioadă istorică. Marile controverse hristologice din istoria timpurie a Bisericii sunt cea mai
bună dovadă în acest sens. Dacă ne amintim de controversele hristologice în care adesea este
vorba de certuri în legătură cu sensul unor concepte determinate cultural, ne putem închipui o
hermeneutică ce ar putea servi la înţelegerea credinţei care depăşeşte graniţele culturale. În
acest sens trebuie să urmăm exemplul episcopilor de la sinoadele Bisericii primare, în
încercările noastre de a defini credinţa, şi să privim declaraţiile de credinţă ca pe nişte graniţe a
ceea ce nu poate fi exprimat. Un asemenea concept ar fi o încercare de a ţine regula fidei, fără
a îngusta plenitudinea de semnificaţii ale credinţei. În această perspectivă, declaraţiile
bisericeşti de învăţătură nu ar fi înţelese ca explicaţii exhaustive în legătură cu anumite
probleme, ci mai degrabă ca mijloace de a păstra integritatea credinţei, pe de o parte, iar pe de
altă parte, pentru a o delimita faţă de ceea ce nu poate fi exprimat. A nu privi credinţa într-un
mod obiectual cere o înţelegere complexă a credinţei care include simbolică, rit şi etică.
Credinţa trebuie înţeleasă în aceeaşi măsură ca mod şi ca viziune despre viaţă. Această
înţelegere este cerută nu numai de realitatea bogată a credinţei, ci şi de comunicarea ei în diferite
moduri şi prin diverse medii care oferă o posibilitate sporită de înţelegere peste graniţele
culturale.
Inculturaţia, ca şi convertirea de altfel, este un proces care implică un angajament ferm
şi continuu pe calea lui Hristos. De aceea inculturaţia este în esenţă convertire. Dilemele
conceptelor de inculturaţie amintite sunt cauzate, pe lângă aceasta, de atitudinea Bisericii
Romano-Catolice din mileniul al II-lea şi de teologia de tip scolastic şi raţionalist ale cărei
influenţe se resimt până astăzi. Conciliul al II-lea de la Vatican afirmă dreptul popoarelor la
identitate culturală şi întemeiază acest drept pe faptul că realităţile pământeşti au în baza
caracterului lor creat „starea lor proprie, adevărul lor propriu, bunătatea lor proprie, precum şi
legitatea şi ordinile lor proprii”, care trebuie recunoscute, dar care desfigurate fiind prin păcat
au nevoie de mântuirea prin Hristos. În această viziune, realităţile create sunt privite ca fiind
autonome faţă de Dumnezeu, având legitatea, bunătatea şi ordinea lor proprie care, datorită
păcatului au nevoie de mântuirea prin Hristos.

167
 Dar în acest caz, în procesul inculturaţiei, cultura apuseană autonomă intră în concurenţă
cu cultura autonomă a unui popor ce urmează a fi evanghelizat, şi atunci conflictul este
inevitabil şi destabilizator.
În viziunea biblică şi patristică, realităţile create de Dumnezeu sunt în continuă
dependenţă de El şi trebuie privite ca mijloc de dialog între Dumnezeu şi om, care este o fiinţă
personală şi liberă. De asemenea, nu există raţiune autonomă, fiindcă raţiunea sau este luminată
de puterea lui Dumnezeu şi pusă în slujba binelui, sau este umbrită de puterea diavolului şi
pusă în slujba răului.
Fără participarea poporului, în cultura căruia este inculturată Evanghelia, nu poate avea loc
o inculturare adevărată. De aceea trebuie să se plece totdeauna de la schimbarea omului care
prin convertire transformă cultura şi mai ales, inspirat de duhul Evangheliei, creează o cultură
creştină ca mediu adecvat de exprimare a credinţei şi spiritualităţii evanghelice.

1.3. Raportul dintre Evanghelie şi cultură

Problema raportului dintre Evanghelie şi cultură s-a ivit odată cu răspândirea
creştinismului. Evanghelia trebuie să fie exprimată prin noţiuni, cuvinte, imagini şi acte, într-
un cuvânt prin mijloace culturale pentru ca ea să fie primită şi trăită.
Revelaţia divină care a culminat în Iisus Hristos s-a făcut treptat prin acte, cuvinte şi
imagini. Actele pe care toată Revelaţia Vechiului Testament le profeţeşte şi le pregăteşte sunt
întruparea Fiului lui Dumnezeu, răstignirea, învierea şi înălţarea Lui ca om, trimiterea Duhului
Sfânt o dată cu întemeierea Bisericii şi lucrarea continuă a Duhului Sfânt în şi prin Biserică.
Toate aceste acte, afară de lucrarea continuă a Duhului Sfânt în şi prin Biserică, sunt acte ale
Revelaţiei divine, fiind însoţite de cuvinte care atrag atenţia asupra lor şi lămuresc sensul lor.
Cuvântul premerge şi succede acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu. Ele îndeamnă pe oameni
să se deschidă energiei promise şi comunicate de Dumnezeu pentru a răspunde cu recunoştinţă
şi încredere lucrării Lui mântuitoare.
Profeţii şi scriitorii Vechiului Testament şi apoi, Apostolii şi autorii Noului Testament
au folosit fără îndoială, noţiunile, cuvintele, şi formele literare ale timpului, mijloacele culturii
lor, pentru a exprima Revelaţia divină. Dar aceste noţiuni, cuvinte şi forme de exprimare au
suferit o transfigurare în modul cum au fost combinate pentru a exprima experienţa lucrării
mântuitoare a lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, ele constituie forma originară în care a fost
exprimată şi fixată Revelaţia divină sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Prin urmare, fondul esenţial al Revelaţiei creştine se identifică cu o serie de acte prin
care s-a realizat, iar aceste acte au fost exprimate fără alterare prin anumite cuvinte, imagini şi
forme culturale. Chiar dacă se folosesc alte cuvinte, imagini sau forme culturale, ele trebuie să
exprime acelaşi fond de acte mântuitoare şi spiritualitate creştină pe care îl exprimă cuvintele,
imaginile, formele culturale originare. Tradiţia dogmatică a Bisericii nu face altceva decât să
exprime mai precis şi mai explicit diferite aspecte ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în
Iisus Hristos. Aceste forme au fost recunoscute de Biserica universală ca unele ce exprimă fidel
conţinutul tradiţiei apostolice. Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi actele lui mântuitoare nu pot fi
considerate ca o haină culturală a timpului în care s-a fixat Revelaţia divină.
Biserica Ortodoxă respectă şi promovează cultura fiecărui popor ca mijloc de
propovăduire a Evangheliei, considerând diversitatea limbilor şi a culturilor ca fiind confirmate
168
de Dumnezeu prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii care au mărturisit pe Hristos în
limbile tuturor celor prezenţi în Ierusalim la praznicul Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2, 1-
12).
Asumând diversitatea contextuală specifică fiecărui popor, ea accentuează în acelaşi
timp că această diversitate exprimată prin limbă, cultură, context etnic, istoric şi geografic nu
trebuie să împiedice de a mărturisi pe Hristos ca unic Mântuitor: „Căci unul este Dumnezeu,
unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni; omul Hristos Iisus, Cel Ce S-a dat pe Sine
preţ de răscumpărare pentru toţi - mărturia la vremea ei” (1 Timotei 2, 5-6). „Iisus Hristos este
acelaşi, ieri şi azi şi-n veci” (Evrei 13, 8), aşa cum este mărturisit în tradiţia apostolică şi a
Bisericii. Orice inculturaţie trebuie să plece de la mesajul Evangheliei care este unic, şi de aceea,
orice teologie creştină trebuie să exprime fidel lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Iisus
Hristos. Istoria creştină în diferite ţări nu poate fi văzută decât în contextul unic al istoriei
creştine întregi.
Deoarece întâlnirea mesajului Evangheliei şi lume are loc numai în situaţiile concrete ale
oamenilor şi comunităţilor umane, foarte diferite din punct de vedere istoric, social şi cultural,
trebuie ca mesajul Evangheliei primit prin credinţă să fie trăit în situaţii diferite şi să fie
exprimat în conformitate cu diversitatea etnică şi culturală.
Pe de o parte, Evanghelia îşi păstrează integritatea ei revelaţională, dar pentru a comunica
acest mesaj revelat, Biserica nu trebuie să ignore cultura indigenă nici să impună o cultură
străină, privilegiată cu care ea este asociată din punct de vedere istoric. Credinţa creştină
germinează şi creşte în sânul unei culturi umane, după cum sămânţa creşte, în ogoare diferite,
în condiţii de climă diferită, şi rodeşte în forme mereu noi, păstrându-şi în acelaşi timp originea
şi fiinţa. Ea asumă cultura în mod creator, respectând identitatea şi particularitatea fiecărei
persoane şi comunităţi umane.
Pe de altă parte, propovăduirea Evangheliei rămâne totdeauna un „semn de
contradicţie” adică pune în cauză supremaţia oricărei culturi sau ideologii. Misiunea„creştină
rămâne fidelă identităţii Evangheliei, caracterului său unic, „judecă”, şi supune cultura unui
proces de „transcendere” şi transfigurare, după modelul întrupării Domnului. După cum Fiul
lui Dumnezeu a asumat o fire umană concretă, a trăit ca om concret într-un context social şi
cultural, în cadrul unui popor concret, devenind Dumnezeu cu noi, şi a ridicat omenitatea Sa la
desăvârşire şi îndumnezeire, tot aşa urmează ca Evanghelia lui Hristos să se „întrupeze” în
fiecare cultură şi să o transfigureze pentru ca în felul acesta cultura să devină mediu adecvat de
comunicare şi trăire a Evangheliei.
Aşadar, nici înstrăinare faţă de valorile etnice şi culturale existente, nici juxtapunere
sincretistă, ci o asumare critică din care să reiasă o identitate nouă cu o particularitate istorică
şi culturală. Biserica este deschisă tuturor popoarelor, tocmai prin indigenizarea Evangheliei.
Fără să distrugă identitatea etnică şi culturală a persoanelor şi naţiunilor, Biserica le dă o altă
dimensiune şi identitate, aceea a unităţii lor ontologice în Hristos: ,,Căci câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi
parte femeiască; pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 27, 28).

BIBLIOGRFIE

169
ANDERSEN, C., RITTER, A. M., hrsg. Handbuch de Dogmen und Teologiegeschichte, Bd. 1, 2.
Auflage, Göttingen, 1999;
BASARAB, Mircea, Pr., Biserica și neamul în diaspora, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001;
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Presa Universitară Clujeană, 2002;
ediția a 2-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010;
BRIA, Ion, Pr., Curs de Teologie și practică misionară, Geneva, 1982;
BRIA, Ion, Pr., CHANSON, Philippe, GADILLE, Jaques, SPINDLER, Marc, Dictionnaire
oecuménique de missiologie. Cent mots pour la mission, Les éditions du Cerf, Paris, 2003;
*** Christlicher Glaube in unterschiedlichen Kulturen: Eine chanse für alle?, în Concilium,
30. Jahrgang, Heft 1, 1994;
MÜLLER, Karl, SUNDERMEIER, Theo, Lexikon Missionstheologiscer Grundbegriffe, Reimer,
Berlin, 1987;
PANNENBERG, Wolfhart, Grundfragen systematiscer Theologie, Bd. 1, Dritte Auflage,
Göttingen, 1979;
POPESCU, Dumitru, Pr., Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;
POPESCU, Dumitru, Pr., Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1993;
SCHREITER, Robert, Inkulturation des Glaubens oder Identification mit der Kultur?, în
Concilium. Internationale Zeischrift für Theologie, 30. Jahrgang, Heft 1, 1994, pp. 12-19;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Revelația prin acte, cuvinte și imagini, în Ortodoxia, XX, 1968, nr.
3, pp. 347- 377;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Univresalitatea și etnicitatea Bisericii în concepția ortodoxă, în
Ortodoxia, XXIX, 1977, nr. 2, pp. 143-152;
YANNOULATOS, Anastasios, Arhiep., Misiune pe urmele lui Hristos, Editura Andreiana, Sibiu,
2013;
YANNOULATOS, Anastasios, Arhiep., Ortodoxia și problemele lumii contemporaqne, trad. rom.
Gabriel Mândrilă și Pr. Prof. Dr. Connstantin Coman, Editura Bizantină, București b2003;
ZIZIOULAS, Ioanis, Being as Communion, Ed. Darton, London, 1985; trad. rom. Ființa eclesială,
Editura Bizantină, București, 1996.

170
2. Teologia Ortodoxă în cultura românească (IPS Mitropolit prof. dr. Nifon Mihăiță)

2.1 Teologie şi cultură în mântuirea omului

Între teologie şi cultură există o strânsă şi durabilă legătură, deoarece, după cum
mărturiseşte, atât istoria mântuirii, cât şi opiniile avizate ale specialiştilor în istoria culturii şi
civilizaţiei umane, cultura este extensia socială a cultului, ea avându-şi originea în cult, în
religie. Apoi, ele sunt daruri ale Creatorului şi expresii ale sensibilităţii spirituale a sufletului
uman, fundamentându-se pe cuvânt ca instrument de comunicare şi transmitere de valori. Din
această perspectivă, teologia și cultura sunt în legătură cu Logosul dumnezeiesc, Cel care
inspiră cuvântul uman, îi dă sens, avânt şi forţă transformatoare.
Pogorârea Sfântului Duh este un moment istoric cheie pentru înţelegerea legăturii dintre
teologie şi cultură, căci la Cincizecime erau prezenţi oameni cu formaţii culturale diferite, dar
uniţi într-o comunitate de către harul Duhului Sfânt care uneşte. Tot aşa şi astăzi, expresiile
culturale diferite pot fi unificate şi decriptate simbolic şi valoric prin intermediul credinţei
(Faptele Apostolilor 2, 9-11). Lucrarea Duhului Sfânt transcende cultura şi o sublimează în
mod haric, căci teologia este transculturală, ferment dospitor şi ceea ce dă profunzime şi
stabilitate.
Nu întâmplător, cultura este considerată a fi expresia sensibilităţii spirituale, a
creativităţii şi a bogăţiei sufleteşti, acea amprentă unică şi specială care ipostaziază sau
individualizează activitatea umană dintr-un anumit timp şi spaţiu. În sens larg, prin cultură
înţelegem tot ceea ce a creat vreodată omul, expresia socială a posibilităţii umane de a gândi şi
ctitori, tot ceea ce ţine de raţiunea şi lucrul mâinilor omului, tot ceea ce el a creat ca manifestare
a personalităţii sale specifice, dar şi ca manifestare a darurilor sale oferite de Creator ca zestre
umană specifică.
Intimitatea sufletului uman se exprimă şi creşte prin intermediul culturii, iar, din această
perspectivă, cultura, ca manifestare a colaborării omului cu harul Duhului Sfânt, ca expresie a
calităţii sale de creatură creatoare, nu poate fi străină de mântuirea sa, ci este proiecţia acelui
îndemn al Creatorului făcut primilor oameni de a creşte, adică de a se desăvârşi. Însă, trebuie
precizat şi faptul că dimensiunea fundamentală a culturii este oferită de moralitatea pe care
omul i-o conferă, precum şi de caracterul ei de mărturie a transcendenţei, a ceea ce este veşnic
şi nepieritor. Adevărata vocaţie a culturii este aceea de a sluji omul, desăvârşirea lui, de a-l ajuta
să transceandă limitele sensibilului şi de a deveni o punte către Creator.
Cultura autentică orientează spre Creator, Semănătorul cel Bun care a sădit în fiecare
lucru un sens şi a pus un semn, care este orientat către dincolo, către scopul eshatologic al
omului și al creației. Vocea lui Dumnezeu este încriptată în limbajul şi semnele culturii, iar
datoria omului este aceea de a le descifra. Este adevărat, ca expresie a sufletului uman, cultura
are şi ea limitele ei, uneori lipsurile şi căderile ei, dar atunci nu putrem vorbi de o cultură
autentică, ci de una decăzută.
S-a spus, de nenumărate ori, că efuziunea culturală este o extensie socială a cultului, sau
că, din punct de vedere cronologic, cultura îşi are originea în cult, care, prin intermediul acestei
manifestări extraliturgice, face posibilă manifestarea darurilor umane naturale. Din punct de
vedere misionar-pastoral, cultura reprezintă un instrument de propovăduire a Evangheliei,
propice şi eficace, pentru că permite accesul la modul de înţelegere al omului, conform cu
171
paradigma de civilizaţie în care acesta activează şi trăieşte. Altfel spus, cultura ne oferă
posibilitatea de a tezauriza experienţa noastră spirituală, socială şi personală, prin intermediul
unui limbaj simbolic, al codurilor de comportament civilizaţional şi al unui mod de a ne face
simţită prezenţa, caracteristic unei epoci şi unui loc anume. Cultura conferă consistenţă
spiritualităţii noastre, îi dăruieşte mijloacele de păstrare, dezvoltare şi transmitere, adică o
modalitate raţională sau o sedimentare logică a sensibilităţii noastre sufleteşti, deoarece, ea
cuprinde în orizontul ei toate chestiunile referitoare de căutarea adevărului şi înţelegerea
realităţii.
2.3. Cultura în misiunea BisericiI
Întâlnirea dintre Evanghelie şi cultură constituie o realitate istorică primordială şi o
experienţă pe care Biserica a trăit-o, încă de la începutul misiunii ei. Evanghelia luminează
cultura, iar cultura primește prin Evanghelie perspectiva profunzimii şi deplinătăţii și o
promovează. În această direcţie a acţionat Biserica, pe parcursul diferitelor epoci, făcând din
cultură o punte către societate şi către inima omului.
Apreciind rostul culturii, Creştinismul şi-a creat propriul său patrimoniu cultural,
oferind lumii un model de materializare a experienţei spirituale a credincioşilor săi, un îndemn
de a da curs manifestării creative a credinţei, dar şi de a tezauriza expresia socială şi comunitară
a relaţiei cu Dumnezeu, prin slujirea lumii şi utilizând liber mijloacele aflate la dispoziţie în
lume. Acţionând în istorie, îndrumaţi de episcopat prin Duhul Sfânt, creştinii au asimilat, au
purificat şi au dezvoltat cultura vremii lor, pe măsura condiţiilor timpului respectiv,
desăvârşind-o în Hristos, astfel încât harul dumnezeiesc a pătruns-o şi a transformat-o, iar ei şi-
au creat propriul patrimoniu cultural-bisericesc. Prin efortul misionar al Bisericii, cultura
pământească se deschide puterii evanghelice, care o înnoieşte, îi conferă profunzime şi
actualitate, căci, în formaei sublimă, ea este icoană a Împărăţiei cerurilor, semn al parcursului
spiritual al omului.
Spaţiul culturii este unul esenţial pentru misiunea Bisericii, deoarece el exprimă modul
propriu de exprimare al raporturilor pe care omul, angajat în slujirea comunităţii, le are cu
aproapele său, cu lumea, ori cu universul ideilor, îşi exprimă personalitatea sa şi adâncul a tot
ceea ce este mai uman în el. Pentru om, cultura este un instrument de creştere şi dezvoltare, dar
şi de exprimare a complexităţii spiritului uman. De aceea, Biserica nu poate fi indiferentă faţă
de acest mod de manifestare, revelator al chipului divin din om.
În creştinism se întrepătrund, în mod tainic, cultul, ca relaţie a oamenilor cu Creatorul
lumii, şi cultura, ca relaţie a oamenilor cu lumea. Încă de la început, Biserica nu a fost străină
de aspiraţiile omului, iar creştinii au fost, pe deplin, prezenţi în istorie şi au participat la
edificarea societăţii unde au trăit. Prezent în lume, ca ferment de transformare al ei, creştinul a
avut conştiinţa că el trebuie să se spiritualizeze, iar, prin intermediul său, întreaga lume să se
transfigureze. Altfel spus, cu ajutorul omului, prin propria lui schimbare, întregul univers
trebuie să primească un alt chip. Acesta este şi sensul principiului soteriologiei patristice: scopul
omului este îndumnezeirea, iar al lumii umanizarea, adică, până la urmă, spiritualizarea sau
transfigurarea întregii creaţii. Din această perspectivă, cultura umană, ca expresie intimă a
sufletului uman, ca manifestare a creativităţii şi a personalităţii umane, este mijlocul cel mai
potrivit pentru a fi utilizat în promovarea Evangheliei şi pentru înnoirea chipului acestei lumi.

172
 Cu ajutorul orizontului cultural, Biserica cunoaşte aspiraţiile adânci ale omului, nevoile
sale umane profunde, dar poate utiliza şi întregul eşafodaj simbolic, lingvistic şi ideatic, ca să
propovăduiască Evanghelia, în mod coerent, fiecărei generaţii umane. Cu această conştiinţă,
neputând să fie niciodată departe de aspiraţiile sufletului uman, Biserica însăşi a fost şi este
creatoare şi susţinătoare, nu doar a spiritualităţii, dar şi a culturii, mai ales că, aceasta din urmă,
poate fi privită ca o extensie profană, socială, sau de civilizaţie a spiritualităţii. Credinţa vie a
poporului lui Dumnezeu elaborează o civilizaţie şi o cultură spirituală şi materială, proprie, ce
manifestă genialitatea creştină, aşa cum au apreciat, cu înţelepciune, numeroşi oameni de
cultură.
Parcurgând secolele, Biserica s-a manifestat ca promotoare a culturii, pentru că a
considerat-o un instrument de misiune şi pastoraţie, dar şi o modalitate firească de expresie şi
de viaţă, alături de spiritualitate. Sufletul culturii este chiar cultul, mai ales că ea s-a născut din
căutarea lui Dumnezeu de către om, prin mijlocirea lumii şi a mijloacelor de manifestare
comunitară. Astfel, cultura autentică poartă semnul inspiraţiei divine, dar şi al roadelor muncii
și creativității umane.

2.4. Cultura în istoria bisericească

Cultura creștină este marcată de acţiunea înnoitoare şi mântuitoare a Bisericii lui
Hristos, care presupune asumarea şi transformarea a tot ceea ce este uman sau efect al activităţii
omului. Mişcarea Bisericii spre lume include şi perspectiva cultural-eclezială, deoarece ea se
apropie de oameni, în modul lor propriu de manifestare şi de înţelegere, iar cultura este cea mai
eficace cale pentru împlinirea acestui scop. Creştinismul vine în întâmpinarea omului, utilizând
limbajul său consacrat, ca şi mijloacele potrivite, fireşti şi cotidiene, de exprimare, el vestind
lumii perspectiva veşniciei, oferindu-i harul înnoitor al Duhului Sfânt, care aduce profunzime,
prospeţime şi putere dinamică de progres. Dar trebuie precizat că nu doar Biserica lucrează
asupra lumii, potrivit vocaţiei sale, ci şi lumea influenţează Biserica, sau, mai bine zis, printr-o
providenţială lucrare, Duhul Sfânt lucrează concomitent, prin Biserică pentru lume şi prin lume
pentru Biserică. Este ceea ce s-a spus că noi experiem o lume transfigurată în Biserică, ce are
ca scop să se extindă în tot universul, după cum mărturisim credinţa în Duhul Sfânt ca Domnul
Cel de viaţă Făcătorul, în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. El fiind Cel promis
de Iisus Hristos ucenicilor Săi şi care animă misiunea, spiritualitatea şi cultura Bisericii.
Ca semn al efervescenţei spirituale creştine, s-a dezvoltat o impresionantă cultură
bisericească, ca rod al misiunii creştinilor în lume şi punte de legătură către umanitatea noastră
profundă. Tocmai pentru că a fost mereu alături de oameni, Biserica a promovat, după exemplul
oferit de Sfântul Apostol Pavel în Areopagul atenian (cf. Faptele Apostolilor 17, 16-34),
deschiderea către creaţia şi aspiraţia umană, elaborând o cultură proprie sau, mai bine zis,
încreştinând-o mereu, pe cea pe care a întâlnit-o, şi impregnând-o cu valorile evanghelice.
Treptat, în timpul şi spaţiul în care şi-a manifestat prezenţa, Biserica şi-a creat propria sa cultură.
Astfel că, dacă privim în istorie, vom observa că adevăratul catalizator cultural al popoarelor a
fost Biserica şi că, pentru multe din ele, dezvoltarea culturii este strâns legată de universul
religios. Exemplul cel mai elocvent îl găsim in istoria românilor, unde vedem că întreaga cultură
veche şi, chiar, cea până aproape de epoca noastră, este de sorginte bisericească. Primele
manuscrise, primele tipărituri, primele şcoli, primele creaţii culturale sunt apărute în tinda
173
Bisericii. Iar dacă am elimina cultura bisericească din istoria noastră naţională, şi nu numai, ca
în ipoteza matematică a reducerii la absurd, am constata că nu ar mai rămâne mare lucru.
Cultura bisericească şi opera de inculturaţie evanghelică au transformat mulţime de triburi în
popoare, dăruindu-le civilizaţie, în locul barbarismului şi lumina veşniciei, în locul unei
perspective superficiale şi materialiste asupra lumii şi vieţii. Cultura cărţii, a icoanelor, a
arhitecturii frumosului, a educaţiei şi a profunzimii sunt părţi ale patrimoniului cultural-
bisericesc universal, apărute la întâlnirea dintre credinţa creştină şi specificitatea locală.
Oriunde privim, în universul cultural şi de civilizaţie uman, vedem pecetea Evangheliei, care a
produs diferite efecte, ce au aportul lor important la susţinerea parcursului temporal al omului.

2.5.Cultura şi credinţa la români

Transcendenţa poate fi exprimată şi cu ajutorul limbajului uman, atât ca eveniment

spiritual, cât şi ca act cultural, chiar dacă putem stabili o întâietate în favoarea manifestărilor
spirituale, în raport cu atingerea scopului vieții umane. Evanghelia însăşi mărturiseşte că viaţa
veşnică presupune cunoaşterea lui Dumnezeu (cf. Ioan 17,3), un fapt comun şi pentru
spiritualitate şi pentru cultură. Atunci când, de exemplu, Părinţii bisericeşti ai secolului al IV-
lea, ori Ierarhii români cărturari, fie din Ţara Românească, fie din Moldova, promovau cultura
cărţii, o făceau cu profunda convingere că aceasta este un instrument spiritual şi cultural,
potrivit, pentru susţinerea misiunii Bisericii din timpul lor. De asemenea, cele două domenii nu
au fost văzute nici în opoziţie, nici în concurenţă, ci în complementaritate, ca mijloace fireşti
de realizare a misiunii lor duhovniceşti. Este adevărat că există şi o anumită tradiţie culturală,
umanistă, antireligioasă sau chiar anticreştină, dar ea este expresia unor ideologii străine de
adevărata libertate şi vocaţie a omului. De aceea, aceasta trebuie să se deschidă luminii
vindecătoare, înnoitoare şi îndumnezeitoare a Evangheliei.
Pilda multor ierarhi, care au considerat cultura drept un domeniu privilegiat al prezenţei
şi al angajării lor pastoral-misionare, animă şi astăzi, dezvoltarea patrimoniului cultural-
bisericesc, străduinţa pentru promovarea, păstrarea şi cinstirea lui. Pentru români, cultura poartă
în ea tema înălţării prin Dumnezeu, specifică Ortodoxiei, care vorbeşte despre caracterul
transfigurator pe care îl are acest domeniu, de sorginte bisericească. Este deci necesar să
promovăm Evanghelia pentru fiecare generaţie, utilizând, nu doar limbajul cultural şi de
civilizaţie, specific fiecărui timp, dar aducând la lumină valorile trecutului şi dezvoltând
aspiraţiile prezentului, pentru a putea clădi un viitor plin de speranţă pentru succesul misiunii
bisericeşti.
Adevărul şi iubirea trebuie să fie cei doi piloni de susţinere în promovarea patrimoniului
cultural-bisericesc, pentru ca fiecare credincios să-şi poată aduce contribuţia la dezvoltarea unei
civilizaţii, cu adevărat creştine, în care să se poată dezvolta spiritual, ajungând la acea statură a
omului desâvărşit (cf. Efeseni 4,3 ).
Permanenta înnoire a lumii culturii de către credinţă a însemnat un real progres spiritual
şi social. În întâlnire cu Evanghelia, fiecare spaţiu cultural a căpătat, pe de o parte, o specificitate
şi unicitate proprie, iar, pe de altă parte, o racordare la universal, realizându-se acea globalizare
pozitivă creştină. Această perspectivă ne face să găsim fundamentul colaborării ecumenice pe
baza culturii. Pentru că ea are elemente de universalitate în deplină armonie cu cele de
174
specificitate, iar creştinismul a luat un chip specific, marcat de formele uneia sau alteia dintre
culturi. Cultura poate fi o adevărată punte de legătură între diferitele tradiţii confesionale
creştine. Nu suntem atât de diferiţi încât să nu colaborăm şi să nu interacţionăm, căci avem
multe de oferit în comun, asemenea magilor care şi-au adus darurile lor diverse, la picioarele
lui Iisus, astfel încât nu ne putem ignora.

2.6. Teologie ortodoxă şi cultură românească

Ortodoxia este aceea care a configurat identitatea spirituală şi culturală românească, în
istorie, având un rol major în devenirea istorică a neamului nostru. Este binecunocut aportul
ortodox la edificarea culturii noastre naţionale, faptul că primele manuscrise, prima tipografie
şi primele cărţi, ca de altfel şi primele şcoli au apărut sub patronajul Bisericii, care s-a manifestat
întotdeauna ca promotoare şi susţinătoare a culturii noastre naţionale. Întreaga noastră cultură
veche poartă o indelebilă amprentă eclezială, iar ilustrele personalităţi culturale din istoria
noastră sunt, cel mai adesea, slujitori ai Bisericii sau buni credincioşi şi fii ai Ortodoxiei
româneşti.
Edificator în acest sens este şi faptul că prima carte tipărită la noi la români şi în întreg
sud-estul european este o carte de cult: Liturghierul, tipărit la Târgovişte, în anul 1508, de către
Ieromonahul Macarie, la îndemnul şi cu sprijinul voievodului Radu cel Mare. Ceea ce arată
aplecarea spre liturgic şi adorare a românului, la fel cum tipărirea Bibliei de către Gutenberg,
ceva mai devreme, arată o predilecţie exegetică şi hermeneutică a firii germane. Dimitrie
Liubavici şi diaconul Coresi vin să întărească, prin nenumărate tipărituri, cultura română veche,
aceştia fiind slujitori ai Bisericii, adevăraţi misionari prin intermediul cărţii. Dar, cultura
română impregnată de valorile Evangheliei lui Hristos este evidentă şi în nenumăratele
monumente de artă, dominant eclezială, la început: iconografie, muzică sau literatură.
Edificatoare în acest sens, în domeniul artei ecleziale, sunt mânăstirile Dealu şi Curtea
de Argeş, cele din nordul Moldovei sau Oltenia, ori lucrări literare precum Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, primul tratat de spiritualitate şi îndrumare social-
politică, adevărat manual de politică creştină, apoi Cazania Mitropolitului Varlaam şi Psaltirea
în versuri a Mitropolitului Dosoftei, operele cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan
Neculce, stolnicul Cantacuzino, Radu Greceanu și Radu Popescu, care au avut conştiinţa
faptului că istoria are un sens bine definit de Creator, ce merită consemnat prin intermediul
evenimentelor cotidiene, precum și expresia literară a poeţilor Văcăreşti. Exemplele sunt
numeroase, dar am ales numai câteva spre exemplificare şi evidenţiere a faptului că principiile
evanghelice transpar uneori direct şi clar, alteori estompat şi indirect în cultura noastră
românească.
Unii clerici români s-au manifestat ca adevăraţi oameni de cultură, precum Andrei
Şaguna, Ion Creangă, Tudor Arghezi, Sandu Tudor, Simion Florea Marian, ori oameni de
cultură au avut preocupări teologice, precum Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Eliade,
Radu Gyr, Petre Ţuţea, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru etc.
Amprenta evanghelică a culturii româneşti transpare chiar în epoca postmodernă prin
simboluri şi metafore, prin idei, teme şi subiecte cu caracter religios, chiar şi atunci când sunt
criticate teme ecleziale.

175
 Teologia ortodoxă românească a considerat spaţiul culturii ca un spaţiu misionar, ca un
nou areopag în care cuvântul Evangheliei trebuie să pătrundă, să germineze şi să transforme.
Perioada interbelică este o mărturie a unui dialog fructuos între teologia şi cultura românească,
în special prin intermediul grupului de intelectuali strânşi în jurul revistei Gândirea.
A existat şi uneori chiar şi astăzi se manifestă părerea greşită, de sorginte pietistă,
conform căreia credinţa nu trebuie să aibă nimic cu lumea culturii, aceasta din urmă fiind
considerată ca o manifestare anti sau nereligioasă. Desigur, este o abordare greşită, aşa cum am
văzut din argumentaţia de mai sus. Ar mai trebui adăugat că această controversă, exprimată în
începuturile ei prin vocea lui Tertulian, cu celebra sa lucrare „Quid Athenae Hierosolymis?"
(Ce are Atena comun cu Ierusalimul?) a fost tranşată încă din zorii creştinismului de către
Biserică prin intermediul apologeţilor şi polemiştilor, ori a unor uriaşe figuri patristice, precum
Sfântul Vasile cel Mare, care, de altfel, a şi oferit un principiu universal cu privire la
valorificarea culturii, din ea, omul trebuie să ia ceea ce este bun, drept şi frumos, la fel cum
albina ia din floare numai polenul. În acest sens, filozofii antici au fost consideraţi cei care au
făcut o adevărată praeparatio evangelica, de aceea sunt zugrăviţi la exteriorul unora din
bisericile româneşti şi nu pot fi excluşi din istoria mântuirii.
Această părere se manifestă limitat, în unele medii mai puţin catehizate, care susţin
greşit că pentru mântuire omul nu are nevoie de cultură, uitându-se faptul că lumea culturii
provine din cea teologică şi cuprinde manifestările diverse ale spiritului uman creator, iar
mântuirea cuprinde toate ale omului, conform principiului, ceea ce nu este asumat nu este
mântuit.
Înfiinţarea a numeroase şcoli de teologie, seminariale sau universitare, de către
Patriarhia Română, după 1990 a corespuns unor necesităţi misionare şi educaţionale urgente,
dar a dus şi la o intensificare a misiunii în mediul cultural educaţional, prin intermediul
numeroaselor colaborări cu instituţii similare sau laice. O achiziţie importantă este constituită
şi de introducerea cursurilor de misiologie şi ecumenism, care promovează o Ortodoxie
deschisă, stăpână pe sine, echilibrată, dispusă spre colaborare, cooperare şi dialog.
Introducerea orei de religie în şcoala românească a creat premizele unei solide formaţii
religioase a tinerei generaţii, dar şi posibilitatea integrării fireşti a discursului teologic în mediul
educaţional cultural.
Atât prin intermediul conferinţelor, reuniunilor şi simpozioanelor, dar şi a tipăririi de
carte şi cu ajutorul mass-mediei laice şi bisericeşti, Ortodoxia românească a manifestat o
adevărată ofensivă culturală ce a avut în vedere pe de o parte punerea în valoare a fondului
cultural românesc vechi, cu o certă amprentă eclezială, dar şi interpretarea noi realităţi cu
ajutorul valorilor spirituale evanghelice.
Ortodoxia românească a deschis căi de comunicare şi a întins punţi de dialog către lumea
culturii, deşi în acest sens trebuie şi poate fi făcut mai mult, deoarece există încă oameni de
cultură fără un cert angajament eclezial, sau indiferenți religios sau chiar antireligioşi.
Sunt oameni de cultură care au colaborat cu Biserica sau colaborează în diferite
proiecte, precum acad. Virgil Cândea, acad. Răzvan Theodorescu, acad. Eugen Simion, acad.
Constantin Bălăceanu Stolnici, prof. univ. Radu Vergatti, prof. univ. Dan Zamfirescu etc., sau
alţii care aprofundează teme religioase, precum Andrei Pleşu sau Basarab Nicolescu, ori oameni
de cultură care se manifestă neutru, alții chiar antireligios.
176
 Există chiar opinii teologice ce doresc recuperarea exegetică a lui Emil Cioran, ale cărui
opere le interpretează, aşa cum alţii fac cu Nietzsche, în sensul unei critici şi o radiografie a
derapajelor creştine şi a ceea ce nu trebuie să fie creştinismul. Cert este că misiunea prin cultură
are nevoie de o mai mare amplitudine şi de o implicare a cât mai multor voci reprezentative ale
culturii noastre, care adesea, din neştiinţă, se situează în afara fenomenului religios şi au nevoie
urgentă de catehizare şi de dialog lămuritor.
Astfel, încă din zorii răspândirii sale, creştinismul a întâlnit diferite culturi, pe care le-a
fecundat prin puterea sa dumnezeiască, a pătruns în interiorul lor, a preluat tot ceea ce era bun,
drept şi frumos din ele, le-a purificat, le-a transformat şi le-a desăvârşit. Astfel Biserica a dăruit
lumii o cultură nouă, a Duhului, o cultură creştină, o extensie a credinţei, care a adus roade
îmbelşugate.
Cultura nu descoperă omului un sens al vieţii, dar îl ajuta să-l găsească, iar credinţa
oferă omului un sens vieţii şi-l susţine să-l urmeze. Fiul lui Dumnezeu întrupat este adesea
numit şi Logosul sau Raţiunea Supremă, iar cultura se bazează în mod evident pe raţiune, ceea
ce ne oferă cheia colaborării şi interacţiunii corecte dintre cultură şi credinţă. Nu trebuie să
uităm că religia a utilizat întotdeauna, pentru manifestarea sa publică în spaţiu şi timp, cadrele
de cultură şi limbajul culturii din acel biotopos. Pe măsură ce a intrat în diferite spaţii şi a întâlnit
diverse culturi, Evanghelia a preluat formele de exprimare, limbajul, metafore şi simboluri din
spaţiul cultural respectiv. A utilizat aceste forme ca mijloace de răspândire a învăţăturii
Mântuitorului Hristos. Acest proces se numeşte inculturaţie şi presupune trecerea Evangheliei
în cultura şi limba generţiei care o primeşte, salvarea a ceea ce este valoros dintr-o cultură şi
purificarea a ceea ce este întunecat sau rău.
Creştinismul a utilizat cultura greco-romană ca o interfaţă a transmiterii propriilor sale
valori, de aceea, utilizând aceea cultură, Biserica a încreștinat-o și i-a dat un caracter universal.
Culturile particulare, transfigrate de spiritul evanghelic, îşi pot găsi un punct de referinţă comun
în acestea, astfel încât ele să se constituie în fundamente ale apropierii, reconcilierii sau
înţelegerii între oameni și popoare.
Protagoniste ale spiritului uman, atât credinţa, cât şi cultura sunt spaţii în care
creativitatea şi forţa unicităţii omului se manifestă plenar. Am putea spune că ambele răspund
setei umane de adevăr şi căutării sensului vieţii omului. Nu întâmplător s-a spus despre
Creştinism că este şi religia cărţii, căci are în centrul său Sfânta Scriptură, iar Fiul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos este numit şi Logos, adică ştiinţă şi raţiune, ceea ce arată faptul că între
raţiune şi credinţă, între Biserică şi cultură există o strânsă legătură şi colaborare. Această
evidenţă este firească dacă ţinem seama că printre atributele lui Dumnezeu, pe care noi le
mărturisim şi prin care Îl lăudăm, se găsesc atotînţelepciunea şi atotştiinţa, iar Fiul lui
Dumnezeu este numit şi Logosul divin, adică Raţiunea divină. Biserica Ortodoxă preţuieşte
ştiinţa, cultura şi înţelepciunea, ca daruri ale lui Dumnezeu şi roade binecuvântate ale minţii
umane, spre fericirea omului şi slava lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

177
***, Religia şi cultura împreună pe drumul sfinţirii omului, Editura Arhiepiscopiei Târgoviştei,
2010;
BACKONSKI, Theodor, Iacob şi îngerul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
BEL, Valer, Pr., Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în ***, Pastoraţie şi misiune în
Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001;
BLAGA, Lucian, Trilogia valorilor, în Opere, vol.10, Ed. Minerva, Bucureşti 1987;
BOBRINSKOY, Boris, Pr., Împărtăşirea Sfântului Duh, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981;
BRIA, Ion, Pr., ,,Teologia şi Biserica la sfintii trei ierarhi” în Studii Teologice, nr. 1-2, 1971;
BRIA, Ion, Pr., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981;
CLÉMENT, Olivier, Viata din inima morții, Editura Pandora, Târgoviște, 2001;
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996;
MIHĂIȚĂ, NIFON, Mitr., Misiologie Creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005;
NOICA, Rafail, Ierom., Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002;
POPESCU, Dumitru, Pr., Teologie şi cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993;
POPESCU, Dumitru, Pr., Hristos, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti,
1996;
YANNOULATOS, Anastasios, Arhiep., Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2003.

178
 3. Ortodoxia românească – punte între Orient și Occident (IPS Mitropolit prof. dr.
Nifon Mihăiță)

3.1 Specificul ambientului etnic, spiritual şi cultural românesc

Cu mult entuziasm, s-a vorbit, la finalul secolului al XX-lea şi începutul celui de al XXI-
lea, despre rolul mediator al Ortodoxiei româneşti, şi anume acela de a fi punte între Orient şi
Occident. Mai exact, este vorba despre caracterul integrativ, deschis şi sintetic pe care Ortodoxia
românească îl are în spiritualitatea şi cultura creştină şi europeană.
Amprenta pe care istoria şi-a pus-o asupra istoriei românilor ne arată o naţiune complexă
care a avut capacitatea de a crea o uimitoare sinteză între originea sa latină, certă, şi religia
creştină de tradiţie ortodoxă, adică a unit două aparente contrarii, o structură etnică dominată de
originea apuseană, romană şi una religioasă de sorginte răsăriteană, ortodoxă. Aceste două
determinante, originea etnică dominată de elementul latin şi cea spirituală, în care elementul
creştin răsăritean este evident, a dus la ctitorirea unei realităţi etno-religioase specifică, originală,
ce cuprinde elemente ale ambelor tradiţii spirituale şi culturale, apuseană şi răsăriteană. Această
sinteză între cele două spaţii de spiritualitate şi cultură ne descoperă o Ortodoxie românească
echilibrată, deschisă dialogului, care poate asimila pe mai departe fără cramponări, compromisuri
deformatoare, ori blocaje, atât bogăţia lumii duhovniceşti a Ortodoxiei răsăritene, cât şi
complexitatea şi rigoarea lumii culturale apusene.
Chiar sinteza geografică şi culturală a spaţiului actual românesc este expresia unei
sinteze a influenţelor şi aprofundărilor istorice diverse, ceea ce face ca viaţa spirituală munteană
să integreze fără contradicţii influenţe greco-sârbe, bulgare sau chiar turceşti, la fel cum cea
moldovenească cuprinde accente ruso-polone, iar cea transilvano-bănăţeană inserează influenţe
germano-maghiare. Astfel, fie ortodoxia greacă sau slavă, fie lumea catolică sau protestantă şi-
au pus amprenta lor specifică în diferitele provincii istorice româneşti, fără a însemna atenuarea
filonului românesc şi creștin-ortodox, ci dimpotrivă, contribuind la îmbogăţirea şi diversificarea
lui.
Prin originea etnică dominantă, românii sunt un popor de origine latină evidentă, mai
bine zis o sinteză între spiritul roman şi cel trac, cu toate adaosurile migratorilor sau al popoarelor
vecine, care, fiecare, s-au constituit ca o îmbogăţire etnico-culturlă istorică certă. Originea latină
etno-lingvistică ne apropie extraordinar de mult de celelalte popoare ale gintei latine, apusene, în
totalitate, italieni, francezi, spanioli etc., oferindu-ne o familiaritate şi o comunicare lejeră şi
suplă, mărturie stând faptul că relaţiile culturale şi importurile lingvistice sunt evidente şi clare
dinspre aceste naţii.
La edificarea naţiunii noastre a contribuit, deci, nu doar fondul geto-dac (răsăritean) şi
cel roman (occidental), dar şi cel al diferiţilor migratori (veniţi din Răsărit) ce s-au integrat lejer
etnicităţii noastre, dar care au creat o frumoasă unitate între elemente aparţinând ambelor spaţii
de cultură şi de civilizaţie, oriental şi occidental.
Faptul că suntem o naţiune cu puternice rădăcini, atât din Răsărit, cât şi din Apus, dar
avem o limbă de origine latină, apuseană, cu o credinţă, ortodoxă, răsăriteană, ne îndreptăţeşte
sã credem că suntem o naţiune de slujire a apropierii, a unităţii dintre Răsărit şi Apus, o naţiune

179
 de interval, hărăzit de Stăpânul ceresc spre a fi martoră şi slujitoare a apropierii dintre cele două
paradigme de civilizaţie şi cultură.
Această unire, fără amestecare şi fără confuzie, între elemente din Apus şi din Răsărit,
în firea noastră românească crează premizele care converg spre susţinerea unei misiuni speciale
a neamului românesc în istorie, în destinul edificării unităţii continentului nostru şi al Bisericii
lui Hristos, prin mijloacele pe care El le va voi.
Pe de altă parte, religia creştină de tradiţie confesională ortodoxă, răsăriteană ne oferă o
familiaritate şi o apropiere de popoarele de confesiune majoritar ortodoxă, precum sârbii,
bulgarii, ruşii sau grecii, în pofida configuraţiei etnice diferite.
Etnie şi limbă latină, apuseană, confesiune şi expresie culturală ortodoxă, răsăriteană,
fac din poporul român, cu adevărat, o naţiune punte între Răsărit şi Apus, între Orient şi Occident,
conferindu-i printre atributele fundamentale, echilibrul şi toleranţa, deschiderea spre dialog şi
cooperare, relaţionarea fără preconcepţii, atât cu spaţiul estic, cât şi cu cel vestic european.

3.2. Vocaţia mediatoare şi de slujire a Ortodoxiei româneşti

Această vocaţie mediatoare ilustrată cel mai bine de expresia punte între Orient şi
Occident, se fundeamnetează şi pe aşezarea geografică şi itinerariul istoric de până acum, precum
şi structura culturală şi spirituală mărturisesc cu generozitate această realitate.
Aşa se face că românul poate fi familiar, paradoxal, dar nu inexplicabil, atât cu italianul,
francezul sau spaniolul, cât şi cu sârbul, bulgarul, grecul sau rusul, căci zestrea sa spirituală şi
culturală conţine elemente ale tuturor acestor identităţi. Acest fapt trebuie privit ca o bogăţie şi o
oportunitate de slujire a unităţii religioase creştine şi europene, dar şi ca o misiune şi o vocaţie
excepţională ce conferă Ortodoxiei româneşti un rol unic de mediator între spaţii şi culturi
religioase şi spirituale europene, cu scopul de a conferi echilibru, stabilitate, comunicare şi
schimb reciproc de valori şi experienţă.
Într-o altă ordine de idei, mai putem vorbi şi despre o mediere în însăşi cultura şi spaţiul
răsăritean, căci amprenta diferitelor sedimentări ortodoxe, de factură slavă, greacă sau chiar
arabă, evidentă în regiunile istorice româneşti sau în diferite epoci ale parcursului nostru istoric,
a dus la o armonioasă împletire între specificităţile respective, ca, de exemplu, între rigurozitatea
şi tendinţa de argumentaţie a teologiei greceşti şi spiritul meditativ şi foarte duhovnicesc şi
popular al expresiei teologice slave.
Această dublă mediere între Orient şi Occident, între Apus şi Răsărit, pe de o parte, şi
în interiorul spaţiului răsăritean însuşi, ne oferă o imagine cuprinzătoare asupra complexităţii
identităţii religioase şi culturale a românilor.
Latinitate şi ortodoxie sunt cele două dominante ale firii românului care au creat o
paradigmă de civilizaţie unică, în care virtuţi ale Apusului se combină cu cele ale Răsăritului,
pentru a oferi un model de civilizaţie mediatoare sau intermediară între cele două spaţii.
Acest caracter de slujire al Ortodoxiei româneşti apare pregnant în interiorul Ortodoxiei
universale însăşi, între ortodoxia slavă, cu accentele ei mistico-duhovniceşti pronunţate şi cea
grecească cu specificul ei raţional, argumentativ şi polemic evident. Între aceste două tendinţe,
tradiţia confesională românească, cu certe influenţe ale ambelor tipologii ortodoxe, are rostul de
a le echilibra şi de a se constitui într-o slujire proprie Bisericii noastre.

180
 Dintr-o altă abordare, rolul de mediere al Ortodoxiei româneşti se manifestă şi pe plan
cultural, căci cultura românească, cu o puternică amprenă eclezială mai cu seamă în latura ei
veche, este o cultură de întâlnire, de mediere şi de comunicare a Răsăritului cu Apusul. Această
realitate este evidentă nu doar dacă privim cultura prin abordarea ei geografică, cu trăsături
specifice fiecărei provincii româneşti, dar şi în ceea ce priveşte curentele, tendinţele, stilul,
obiectivele, motivaţia etc., toate reflectând influenţe apusene şi răsăritene, în funcţie de epocă şi
de dominantele majore ale timpului.
Din punct de vedere istoric, acestă metaforă a fost lansată, mai întâi într-o formă
apropiată de Cardinalul Mercier, aflat, în a doua parte a secolului trecut, la Bucureşti, apoi a fost
preluată de Patriarhii Ecumenici Dimitrie şi Bartolomeu, dar şi de Papa Ioan Paul al II-lea, în
cadrul istoricei sale vizite în România, din anul 1999. Şi astăzi ea continuă să fie utilizată pentru
a exprima o trăsătură specifică a Ortodoxiei româneşti, dar şi pentru a reliefa misiunea ei istorică
şi profetică.
Un spaţiu de întâlnire dintre două lumi, două culturi şi două abordări spiritual-religioase,
trebuie să fie înainte de toate un spaţiu de dialog, de comunicare şi de comuniune. Spaţiul
românesc are aceste caracteristici, prin aşezarea sa geografică, prin alcătuirea etnică a locuitorilor
săi şi prin destinul spiritual şi cultural.

3.3. Rolul special al Ortodoxiei româneşti în aprofundarea dialogului ecumenic

Ortodoxia românească este angajată puternic în mărturia ecumenică, iar amprenta sa
istorică o recomandă ca o imagine model, de sinteză, a Răsăritului cu Apusul. Sinteza fericită
dintre etnicitate şi credinţă, încă de la începutul istoriei naţionale, fac din poporul român un
generos mijloc de promovare a unităţii văzute a Bisericii lui Hristos. La aceasta se adaugă şi
echilibrul poziţiilor ortodoxe, profunzimea cercetării teologice şi experienţa relaţiilor
interconfesionale, de aceea, s-a vorbit despre vocaţia ecumenică a Ortodoxiei româneşti, despre
destinul său de „punte între Orient şi Occident”.
Dacă privim în istoria Bisericii noastre, putem cu uşurinţă observa strânsa comunicare,
atât cu ortodoxia greacă, cât şi cu cea slavă. Sunt cunoscute numeroasele danii pe care voieovzii
români le-au făcut locurilor sfinte de la Ierusalim şi Athos, dar şi ajutorul acordat tuturor
popoarelor ortodoxe din sud-estul eruopean, de la suport financiar, la tipărituri, tipografii,
construcţii de biserici şi altele. Dar, şi găzduirea a numeroase înalte feţe bisericeşti, în special
patriarhi de Ierusalim sau Constantinopol, ori găzduirea unor evenimente panortodoxe sau
pancreştine de amploare, cum este de exemplu Sinodul de la Iaşi din anul 1642, ori A treia
Conferinţă Creştină Europeană de la Sibiu, din anul 2007 sau evenimente culturale de mare
rezonanţă, cum este tipărirea pentru prima dată în spaţiul ortodox, de către Ieromonahul Macarie
a unei cărţi, este vorba despre Liturghierul din anul 1508.
Exemplele, desigur, ar putea continua, dar ideea centrală este aceasta: spaţiul românesc
este un spaţiu de confluenţă, de întâlnire şi de dialog. Mărturie stă faptul că la noi au lipsit
excesele violente, de natură religioasă sau politică, socială sau culturală. Echilibrul este un atribut
pe drept cuvânt binemeritat de spiritualitatea şi cultura noastră, iar acest fapt crează o uriaşă
responsabilitate pentru viitor. Deschiderea ecumenică, culturală, europeană şi globală este o
misiune a Bisericii noastre, parte a slujirii ei şi a harisemelor sale specifice.

181
 În Europa mileniului al III-lea această slujire de comunicare şi legătură a Bisericii
noastre este tot mai pregnantă şi mai folositoare, căci comunicarea şi dialogul sunt trăsături la
ordinea zilei, iar întâlnirile şi reuniunile tot mai dese aprofundează rolul Ortodoxiei româneşti.
Implicarea ecumenică şi panortodoxă a Bisericii noastre, dinamică, puternică şi
frecventă dă mărturie despre asumarea acestui rol mediator şi despre conştientizarea imensei
responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, a propriilor credincioşi şi a istoriei cu privire la exercitarea
acestei importante slujiri frăţeşti.
Lumea contemporană este marcată într-un mod cu totul nou de dialog, comunicare şi
cooperare, căci provocările comune ce se află înaintea noastră, indiferent de etnie, religie sau
confesiune, cer o aprofundare a colaborării şi o urmărie mai intensă a binelui comun.
Îmbinând, cu originalitate şi creativitate, moştenirea daco-romană cu cea creştină,
românii ortodocşi s-au manifestat drept creatori de punţi, prin darurile lor naturale, venite atât
din Orient, cât şi din Occident, astfel că această mediere se manifestă pe trei coordonate: în
interiorul Ortodoxiei însăşi, între ortodoxia greacă şi cea de tradiţie salvonă, între lumea
apuseană, catolico-protestantă şi cea ortodoxă, precum şi între spaţiul geo-politic apusean şi cel
răsăritean, aşa cum am evidenţiat la început.
Deschiderea ecumenică a Bisericii noastre, generoasă şi creatoare, respectul reciproc,
forţa argumentării, ca şi responsabilitatea implicării inter-creştine, a făcut ca vocea Ortodoxiei
româneşti să fie apreciată şi ascultată, pe plan ecumenic. Biserica noastră a considerat că dialogul
ecumenic este o necesitate firească a contemporaneităţii, un suport necesar misiunii Bisericii şi
respectful fidel faţă de dorinţa Mântuitorului Hristos.
Virtuţile echilibrului şi deschiderii spre dialog a Ortodoxiei româneşti au fost
împărtăşite, de-a lungul vremii de numeroşi ierarhi şi teologi ai Bisericii noastre, prin activitatea
şi mărturia lor, astfel că, am putea spune că destinul nostru ecumenic este caracterizat de
numeroase mărturii, participări, iniţiative, fapte şi gesturi istorice, precum şi de vocaţia acelora
care, în virtutea normalităţii lor, slujind idealul unităţii creştine s-au constituit în exemple demne
de urmat şi de noi, construind un drum al încrederii, iniţiativei şi speranţei.
Nenumăraţi au fost aceia care şi-au dedicat viaţa slujirii unităţii Bisericii lui Hristos, de
aceea voi aminti doar de câţiva precum: profesorul Vasile Ispir (1886-1947), profesorul Ioan Gh.
Savin (1885-1973), părintele Ioan Bria (1939-2002), Patriarhul Miron Elie Cristea (1868-1939),
Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955) etc. Sigur că, şi astăzi, această efervescenţă a
angajamentului ecumenic este mare, iar destui ierarhi, teologi şi tineri generoşi următori ai
vocaţiei lor merg pe acest drum. Bine cumpăniţi, echilibraţi, curajoşi şi profunzi, dar, întotdeauna
credincioşi fii ai Bisericii noastre, teologii românii au considerat că angajamentul şi slujirea
ecumenică presupune promovarea unei Ortodoxii puternice, deschise, autentice, generoase,
atentă la nevoile lumii şi receptivă la provocările contemporaneităţii, neruptă de propria tradiţie,
dar eliberată de orice izolare, exclusivism şi absolutism, în spiritual tradiţiei deschise de numeorşi
Pãrinţi ai Bisericii, care au încercat sã fie punţi de legătură între cultura Orientului şi cea a
Occidentului.Toate acestea, fără a crede măcar un moment că implicarea ecumenică înseamnă
renunţarea la propria identitate, implicarea vreunui amestec sau împrumut confessional.
Toţi Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, receptivi la faptul că timpul dezbinării a
trecut, au fost deschişi faţă de dialogul ecumenic, susţinând deschiderea şi angajarea entuziastă
a Bisericii noastre în mişcarea ecumenică. O mărturie a acestei realităţi este dată şi de participarea
182
Ortodoxiei noastre româneşti la evenimentele ecumenice majore, implicarea în Consiliul
Mondial al Bisericilor, desfăşurarea de activităţi şi acţiuni ecumenice concrete, schimburile de
studenţi şi de profesori dintre şcolile de teologie româneascã şi cele apusene, ceea ce a conferit
Ortodoxiei româneşti profunzime, vigoare, actualitate, curaj şi vitalitate, dar, în acelaşi timp i-a
adus experienţă cu modernitatea, evitând, pe cât a fost posibil, derapajele prin care alte tradiţii
religioase au trecut. Dacă ar fi să amintim câteva elemente importante ale deschiderii ecumenice
a Bisericii noastre, ar trebui să amintim de întâlnirile bilaterale sau multilaterale ale Bisericii
noastre cu cultele din ţara noastră, dialogul teoologic cu Biserica Catolică, Biserica Veche
Catolică, Bisericile Orientale, Biserica Anglicană, ori Bisericile Protestante, desfăşurate în spirit
frăţesc şi rodnic, vizita Papei Ioan-Paul al II-lea în România, prima vizită a unui Suveran Pontif
într-o ţară cu populaţie majoritar ortodoxă etc.
Implicarea Ortodoxiei româneşti manifestă, nu doar aceste lucruri, dar şi ospitalitatea,
bunăvoinţa, respectful alterităţii şi entuziasmul întâlniri, calităţi caracteristice firii românului.
Acestea se văd şi din caracterul misionar al Ortodoxiei româneşti, orientat spre cele mai noi
preocupări ale poporului lui Dumnezeu, dar şi spre cele mai noi provocări ale contemporaneităţii,
precum şi în ceea ce priveşte dialogul ecumenic, unde Biserica noastră se află în avangarda
acestui fenomen caracteristic timpului nostru.
Constucţia comună europeană are în mod cert o dominantă religioasă fără de care nu
putem vorbi despre o comunitate şi o uniune viabilă, durabilă şi stabilă, ori tocmai aici transpare
cel mai bine rolul şi slujirea românilor şi a Bisericii lor ortodoxe, de a fi punte între culturi şi
tradiţii confesionale, pentru ca experienţa istorică comună şi tezurul spiritual şi cultural să poată
fi un bun cât mai larg accesibil şi să servească unităţii, cooperării şi solidarităţii creştine şi umane.
Biserica Ortodoxă Română este tot mai cunoscută în Europa, nu doar datorită faptului
că este cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană, dar şi datorită implicării
ei sociale, accesării de fonduri structurale europene sau participării la diferite manifestări publice,
ci şi prin intermediul unei masive prezenţe româneşti în state ale Uniunii Europene, datorate
imigraţiei. Românii ortodocşi intră în dialog cu membri comunităţilor unde s-au integrat şi fac
cunoscută Ortodoxia românească. Aceste lucruri au determinat instituţiile europene să acorde o
atenţie deosebită Bisericii Ortodoxe Române, de a favoriza dialogul şi colaborarea, de a colabora
pentru adâncirea unităţii europene, a construcţiei comune europeane. Biserica Ortodoxă Română
este interesată, în dialogul cu instituţile europene, de a colabora pentru susţinerea, prin toate
mijloacele, a promovării demnităţii şi a libertăţii umane, adică, în mod indirect, a respectării
vieţii, a fiinţei umane şi a tuturor manifestărilor ei, dar şi a afirmării aportului creştin la
civilizaţia europeană. Deasemenea, la nivel instituţional eclezial se acţionează pentru crearea
unui cadru legislativ care să susţină această colaborare, mărturie comună de solidaritate şi
angajament social, dar şi misiunea proprie a Bisericii noastre. Ortodoxia românească a
demonstrat că poate susţine numeroase proiecte şi programe sociale care să contribuie la mai
binele cetăţenilor români, membri ai U.E., dar şi la stabilitatea, prosperitatea şi sustenabilitatea
acestei părţi a continentului nostru.
De jumătate de secol, Ortodoxia românească face parte din Consiliul Mondial al
Bisericilor, adică de la 20 noiembrie 1961, de când, cu prilejul Adunării Generale a C.M.B. a fost
primită, ca membru cu drepturi depline, în acest important organism ecumenic. Se remarcă
prezenţa multor membri ortodocşi în organismele de conducere ale C.M.B., în comisii sau în
183
instituţii educaţionale, dar şi contribuţia acestora la bunul mers al organismelor C.M.B., şi, aici,
amintesc introducerea sistemului decizional prin consens şi de inserarea în documentele şi în
temele de discuţie ale C.M.B. a perspectivei religios-spirituale, specifică Ortodoxiei. De
asemenea, în numeroase documente ecumenice au fost inserate multe dintre valorile spiritualităţii
noastre ortodoxe, concepte, ori termeni, precum: energie, transfigurare sau dimensiunea cosmică
a mântuirii.
Biserica noastră a considerat că dialogul ecumenic este o necesitate firească a
contemporaneităţii, un suport necesar misiunii Bisericii şi respectul fidel faţă de dorinţa
Mântuitorului Hristos. Astfel că, deschiderea ecumenică a Bisericii noastre, deplină şi creatoare,
respectul reciproc, forţa argumentării, ca şi responsabilitatea implicării inter-creştine, a făcut ca
vocea Ortodoxiei româneşti să fie apreciată şi ascultată, pe plan ecumenic. Implicarea Bisericii
noastre manifestă, nu doar aceste lucruri, dar şi ospitalitatea, bunăvoinţa, respectul alterităţii şi
entuziasmul întâlniri, calităţi caracteristice firii românului. Acestea se văd şi din caracterul
misionar ortodox român, orientat spre cele mai noi preocupări ale poporului lui Dumnezeu, dar
şi spre cele mai noi provocări ale contemporaneităţii, precum şi în ceea ce priveşte dialogul
ecumenic, unde Biserica noastră se află în avangarda acestui fenomen caracteristic timpului
nostru.
Implicarea în mişcarea ecumenică, în dialogul inter-creştin este, pentru Biserica noastră,
în permanenţă, o ocazie potrivită de a afirma Ortodoxia şi valorile ei axiale şi nepieritoare,
bogăţia experienţei şi vieţii ei în Hristos Domnul, frumuseţea spiritualităţii, daruri care trebuie
împărtăşite tuturor celorlalţi creştini, ca şi aceştia să se bucure şi să ajungă la adevărata credinţă.
Pleroma ortodoxă română este o comunitate polifonică şi policentrică, având în vedere faptul că
structura tradiţiei prin inculturaţie, adică echilibrul dintre Evanghelie, cultură, naţiune şi Biserică,
s-a realizat pe pãmântul românesc într-un mod fericit. Necesitatea aprofundãrii unităţii Bisericii
lui Hristos, a unei tot mai bune colaborări inter-creştine, reiese cel mai bine din aceea că,
provocările postmodernismului, problemele lumii noastre, cu accentuarea majoră a
secularismului, a superficialităţii şi a materialismului, cer, cu necesitate, un răspuns creştin unitar,
bine articulat şi solid. Lumea noastră are nevoie de mărturia unităţii, nu doar ca să creadă, ci să
creadă cu putere multă, pentru ca împreună, cu acea forţă indestructibilă a solidarităţii şi a
fraternităţii să schimbăm lumea, în lumina magnifică a Învierii Domnului, a Evangheliei Sale de
viaţă dătătoare.
Biserica noastră Ortodoxă are, în spaţiul religios şi creştin, o amprentă specifică, dată,
deci, atât de faptul că românii sunt un popor de origine latină, dar aparţin tradiţiei creştine
răsăritene, cât şi experineţa istorică, poziţionarea geografică şi direcţiile de orientare culturală şi
de civilizaţie. Echilibrată, dar viguroasă, raţională şi mistică, în acelaşi timp, Ortodoxia
românească este, cu adevărat, un spaţiu de întâlnire între Răsărit şi Apus, dar şi o paradigmă
misionară specifică.
Frumoasa sinteză dintre naţiune şi credinţă, chiar de la debutul în istorie, fac din români
şi din Ortodoxia românească un mijloc potrivit de slujire a unităţii văzute a Bisericii lui Hristos.
Bineînţeles că, la toate acestea se mai poate adăuga şi fermitatea şi nuanţarea poziţiei teologice,
adâncimea şi intensitatea studiilor de teologie, ca şi istoricul exeprienţelor întru dialog a
Ortodoxiei româneşti.

184
Bibliografia

***, Autocefalie şi comuniune, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2010;
***Papa Ioan Paul al II-lea în România, Discursuri şi omilii, EARCB, Bucureşti, 1999;
BEL, Valer, Pr., Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002;
BRIA, Ion, Pr., Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Trinitas, Iaşi, 1995;
BRIA, Ion, Pr., Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993;
CLÉMENT, Oliver, BARTOLOMEU I., Patriarhul Ecumenic, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în
contemporaneitate, Editura Deisis, Sibiu, 1997;
ICĂ, Ioan jr, Arhid., GERMANO, Marani, Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu,
2002;
MORARU, Alexandru, Pr., Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Dialog teologic şi
ecumenic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2006;
MIHĂIȚĂ, Nifon, Mitr, Ortodoxie şi Ecumenism, Editura Asa Media, Bucureşti, 2000;
MIHĂIȚĂ, Nifon, Mitr, Misologie creştină, Ed. ASA, Bucureşti, 2005;
MIHĂIȚĂ, Nifon, Mitr, Misiune, pastoraţie şi slujire ecumenică, Valahia University Press,
Bucureşti, 2009;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Mitr., Ca toţi să fie una, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979;
SCRIMA, André, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii. Jurnalul de Conciliu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2004;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Ortodoxia Românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii, Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;
YANNOULATOS, Anastasie, Arhiep., Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura
Bizantinã, Bucureşti, 2003;
ZIELINSKY, V., Dincolo de Ecumenism, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.

185
4. Misiunea Bisericii în contextul secularizării, globalizării şi pluralismului (Pr. prof.
dr. Cristinel Ioja)

4.1. Misiunea Bisericii în contextul secularizării

Ce este secularizarea? Termenul secularizare trimite la saeculum și defineşte un proces
istoric, social, cultural de separare a omului de datul Revelaţiei şi implicit de dogme şi de
viziunea creștină, eclesială, duhovnicească, asupra lumii şi vieţii. Secularizarea înseamnă un fel
de intrare în secol, cu accentul pe imanent, pe istorie, a unei societatăți în care Biserica, în
calitatea ei de imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu, nu mai are un loc central. Sub influenţele
secularizării, lumea înregistrează adevărate mutații sociale, umane, culturale, economice și de
raportare la valorile creștine eclesiale. Într-o societate secularizată, puterea politică, economia,
societatea, cultura în ansamblul ei îşi dobândesc autonomia faţă de Biserică. Totuşi,
secularizarea nu presupune părăsirea masivă a Bisericii de către oameni, – deşi şi acest fenomen
este prezent într-un mod evident –, ci costituie formarea unui cadru de viaţă şi de gândire care
nu mai face apel la dimensiunea eclesială a vieţii, aspectele religioase trecând în sfera privată a
experienţei omului. Secularizarea nu presupune irelevanţa socială a religiei, dimpotrivă, religia
poate juca în continuare un rol însemnat în viața personală și cea socială, însă fără a putea
influenţa decisiv structura şi problemele societăţii în general, ea rămânând o voce printre altele,
prea puţin importantă pentru a mişca ansamblul social, politic şi economic în direcţia dorită de
ea. Mai mult decât atât, orice încercare de impunere a unor norme religioase într-o societate
secularizată naşte conflicte, care în viziunea multor oameni se identifică cu subminarea libertăţii
sau cu o întoarcere spre epocile întunecate ale istoriei.
Procesul secularizării, care are ca fundament dihotomia dintre Dumnezeu şi lume, a dus
la raţionalizarea excesivă a credinţei, la autonomizarea omului, la transferarea credinţei în sfera
privată sau, altfel spus, la privatizarea credinţei. Secularizarea pierde din orizontul
preocupărilor ei unitatea interioară a cosmosului, separându-l într-un mod fals într-o ordine
naturală, autonomă şi omogenă şi o ordine inteligibilă, transcendentă celei naturale şi implicit
unitatea interioară a omului, lăsat pradă patimilor şi propriilor iluzii. Părintele profesor Dumitru
Popescu, analizând conceptul de secularizare şi consecinţele ce decurg din aceasta, arată că „la
baza procesului de secularizare se află trei elemente şi anume: izolarea lui Dumnezeu în
transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane şi dominarea lumii de către om. La originea
acestui proces de secularizare nu se află revelaţia Noului Testament, fiindcă Scriptura nu
pledează niciodată în favoarea separaţiei dintre creaţie şi Creatorul ei, ci o gravă eroare
teologică care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie. Dumnezeu a
fost eliminat pur şi simplu de mintea omului din realitatea lumii văzute, fizice sau materiale,
pentru a fi cantonat în sfera subiectivităţii umane. Pe această cale, religia şi-a pierdut rolul ei
dominant în societate, începând cu epoca iluministă şi a fost privatizată, transformată într-o
simplă convingere subiectivă, devenind un sistem de valori, alături de alte sisteme marginale”.
Anastasios Yannoulatos face o radiografie a consecinţelor secularizării, printre care enumeră:
a) contradictoriul sentiment de putere şi, concomitent, de neputinţă extremă; b) asigurări în ceea
186
ce priveşte dominarea unei libertăţi generale şi, concomitent, trăirea individuală a lipsei de
libertate; c) integrarea într-o familie care cuprinde lumea întreagă şi totodată tragicul sentiment
al izolării; d) de multe decenii, oameni, popoare, asociații și instituții laudă pacea, concomitent,
mulţi se întreabă dacă nu cumva pacea pentru cei puternici nu înseamnă o viaţă confortabilă şi
prielnică pentru oprimarea celor lipsiţi; e) războiul este transferat şi la nivelul corporaţiilor şi
societăţilor economice. Imaginea secularizării este astăzi una dezolantă, cu toate aspectele ei
pozitive de îmbunătăţire a vieţii, de libertăţi, de progres ştiinţific şi tehnologic, întrucât se
observă tot mai pregnant o trecere de la o secularizare umanistă la un secularism dezumanizant,
de negare a persoanei umane şi a lumii ca creaţie a lui Dumnezeu. De fapt, secularismul este
consecinţa firească a unei umanităţi autonome şi secularizate care, de câteva secole încoace, şi-
a organizat viaţa la toate nivelele societăţii mai mult după voia omului şi mai puţin după voia
lui Dumnezeu. Însă „moartea lui Dumnezeu” atrage după sine moartea omului, care nu-şi mai
găseşte sensul existenței sale, situat fiind în afara legăturii ontologice cu Modelul său,
descoperit în Hristos, Logosul Întrupat.
Teologia ortodoxă, în misiunea ei, va afirma întotdeauna că societatea secularizată are
nevoie de dimensiunea spirituală a realităţii întrupată în Biserică, are nevoie de profunzimile
unei vieţi care să unească diviziunile într-o diversitate creatoare, fără confuzii şi amestecări
periculoase. O reorientare din interior a societăţii secularizate, cu toate aspectele acesteia, nu
poate avea loc fără perspectiva spiritualităţii creștine răsăritene, propuse de Biserică, atât la
nivel antropologic, cât şi cosmologic şi sociologic. Perspectiva pe care o propune teologia
ortodoxă depăşeşte în Hristos Logosul întrupat atât istorismul şi umanismul autonom, cât şi
acosmismul, ridicând omul, societatea şi lumea spre sensul autentic, curat şi suprem al
existenţei lor, identificând resorturile interioare ale menirii lor şi disponibilitatea soteriologică
făcută posibilă prin Iisus Hristos.
În acest sens este nevoie de asimilarea şi evidenţierea corpusului doctrinar al Bisericii,
având totodată deschidere spre problemele şi provocările actuale, ferindu-ne astfel, atât de
intelectualizarea credinţei, prin acceptarea secularizării în teologia Bisericii şi în viaţa noastră,
cât şi de reducerea credinţei la sentimente şi practici individualiste, prin acceptarea pietismului
în teologia şi viaţa noastră. Aceste două tendinţe caricaturizează în linii generale trăirea şi viaţa
creştină, contribuind astfel la dezintegrarea treptată a conştiinţei eclesiale. Este foarte important
pentru teologia Bisericii în vederea misiunii ei să găsească relaţia dintre planul doctrinei şi vieţii
Bisericii şi planul vieţii cotidiene, măcinate de individualism, hedonism, consumism şi
idolatrie. Această misiune nu este deloc uşoară dar nici inaccesibilă; ea este salvatoare. Sfântul
Vasile cel Mare spune, în acest sens: ,,învăţătura despre felul în care trebuie să trăiască creştinul
n-are nevoie atât de mult de cuvinte, cât mai ales de pilda zilnică”. Deci, a vorbi cu convingere
lumii contemporane despre Hristos nu o putem face decât integraţi sacramental-eclesial.
Această mărturisire personal-comunitară constituie misiunea primordială a teologiei şi slujirii
pastorale a Bisericii în contextul actual. Părintele George Florovski afirmă și el : „În timpul de
faţă suntem din ce în ce mai convinşi că «teologia faptelor» este singura teologie ortodoxă
sănătoasă. Este Biblică. Este Patristică. Este în conformitate deplină cu «cugetul Bisericii»”.
Misiunii Bisericii într-o lume secularizată îi revinene rolul decisiv de a inspira
structurile şi factorii decizionali ai lumii spre o asumare conştientă şi responsabilă a voii lui

187
Dumnezeu, descoperită în istorie în și prin Iisus Hristos. Această „inspiraţie” trebuie centrată
în dogmele, spiritualitatea, Liturghia şi experienţa Bisericii.

4.2. Misiunea Bisericii în contextul globalizării

Ce este globalizarea, ce este această mişcare amplă ce pare a nivela prin sinteză
identitatea diversificată a lumii? Globalizarea este un fenomen ireversibil, complex, prin care
sunt puse în lumină manifestările autonome şi sincretist-relative ale omului, valorile ştiinţei şi
tehnicii, ale consumismului şi utilitarismului, ale hedonismului şi pan-sexualismului.
Globalizarea deschide perspectivele unei uriaşe transformări economice, culturale şi religioase
a lumii actuale, centrate în ceea ce doreşte omul autonom și indiferent religios. Prin globalizare,
creştinismul este supus la anumite presiuni şi provocări fără precedent: provocarea de a fi
subjugat prin economie/consumism, cultură autonomă/individualism şi sincretism/relativism.
Aceste manifestări complexe determină şi structurează traiectoria culturală şi socială actuală,
raportarea omului la valorile tradiţionale şi disponibilitatea acestuia pentru integrare într-o lume
globală, sincretistă şi relativă din punct de vedere religios. Sunt puse sub o presiune teribilă
valorile religioase și culturale ale creştinismului european, în general, şi valorile eclesiale,
culturale şi comunitar-personale ale Ortodoxiei, în special.
Cu toate aceste provocări, globalizarea nu este, pentru Biserică, ceva demonic de care
este necesar să ne ferim, ci este un fenomen pe care trebuie să-l înţelegem şi înainte de a ne
retrage din calea lui nivelatoare, trebuie să-l asumăm critic, din perspectiva Revelaţiei împlinită
și desăvârșită în Hristos şi a vieţii Bisericii ce descoperă lumii viaţa în Hristos. Globalizarea nu
este ceva rău în sine, ci este un fenomen ireversibil care are un caracter ambivalent, în sensul
că dă posibilitatea nu numai „răului” să se exprime în diversitatea manifestării lui şi astfel să
influenţeze atitudinile oamenilor la nivel global, în special prin medii, ci dă posibilitatea şi
„binelui” să se exprime şi să influenţeze conştiinţele şi atitudinile oamenilor la nivel global.
Biserica nu trebuie să facă pasul înapoi dinaintea acestui fenomen, demonizându-l sau
ignorându-l, ci trebuie să se folosească de oportunităţile acestui fenomen pentru a-şi vesti în
lume adevărul ce o defineşte ca viaţă nouă. Globalizarea stilurilor de viaţă şi de consum,
globalizarea pieţei, a finanţelor şi a culturii, toate aceste aspecte provoacă ethosul Bisericii,
privit în perspectiva dimensiunii universale a mesajului mântuitor al lui Hristos. Pentru aceasta
Biserica are nevoie să înţeleagă procesele globalizării, motivaţiile şi scopurile ei, modalitatea
în care acestea influenţează viaţa spirituală şi socială a oamenilor şi nu mai puţin cea religioasă.
Totodată, este necesar ca Biserica să conştientizeze faptul că îşi desfășoară misiunea ei
în interiorul acestui fenomen, care a cuprins lumea, şi astfel să caute soluţiile misionare,
pastorale şi apologetice, pentru a transforma lumea din interiorul acestui fenomen. Astfel,
trebuie să fim preocupaţi de modul în care vom valorifica acest „fenomen” şi nu cum îl vom
demoniza. În acelaşi timp, suntem chemaţi să arătăm lumii valoarea culturii creştine care are
nu doar o dimensiune orizontală, ci este inspirată şi centrată în Revelaţia lui Dumnezeu, în
experienţa Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor.
Cultura Bisericii – ce are ca scop sfinţenia - se poate vesti cu toată bogăţia de sensuri şi
experienţe întregii lumii, tocmai din interiorul acestui fenomen, Biserica având o iradiere
socială intrinsecă modului ei de a fi. În acest sens, Biserica poate uza nu numai de mijloacele
188
ei misionare, ci şi de mijloacele lumii contemporane, globalizate, cum sunt ştiinţa, tehnica,
mediile, etc., pentru a-şi face cunoscută viaţa sa, cultura sa, cultură menită să dăruiască omului
un sens superior, într-o lume care îşi pierde tot mai mult sensul. Astfel, Biserica este chemată,
ca oarecând Sfântul Apostol Pavel în Areopag, în arena lumii actuale pentru a-i vesti acesteia,
în mijlocul idolilor ei, viaţa şi cultura sa, concentrate în Hristos şi în vieţile sfinţilor.
Şi Sfântul Pavel a mărturisit pe Hristos cel răstignit și înviat într-o lume ce concentra în
ea supremaţia culturii antice, idolatre, fiind în minoritate şi într-un context indiferent faţă de El
pentru că nu-L cunoștea (Faptele Apostolilor 17, 16-23). Biserica este chemată să mărturisească
astăzi în minoritate şi tot într-un context idolatru, global, pe Hristos Cel răstignit şi înviat, ca
sens al omului şi lumii. Sfântul Pavel mărturiseşte cele despre Hristos „în mijlocul lor”, iar
Biserica va mărturisi cele despre Hristos în „mijlocul lumii”, în mijlocul unei lumi globalizate,
unde sunt creştini şi necreştini, ortodocşi şi neortodocşi, credincioşi şi necredincioşi. Pentru
mulţi dintre aceştia, Hristos este un Dumnezeu străin, un Dumnezeu necunoscut în comparaţie
cu idolii şi dumnezeii acestei lumi. Este necunoscut pentru că se vesteşte pe Sine lumii prin
Biserică, ca fiind Învierea şi Viaţa, în timp ce lumea de azi, așa cum se arată în manifestările ei,
nu prea mai crede în înviere şi în viaţa veşnică, personificate în Hristos. Aceasta nu înseamnă
că oamenii de astăzi nu caută să afle – ca şi filosofii din Areopag – şi să-şi aline dorul esenţial
al fiinţei lor, dor care nu poate fi nici pe departe împlinitit de societatea de consum, de ştiinţă,
de tehnică sau de exacerbarea patimilor individuale şi colective. Să nu uităm că Biserica a mai
fost şi în primele veacuri minoritară şi nu a dispus de mijloacele de comunicare specifice
societăţii globalizate de astăzi. Mai mult, a fost persecutată, dar a devenit majoritară prin vieţile
sfinţilor ei, a celor care nu numai că au vestit, ci în primul rând au trăit, viaţa lor fiind vestirea
lor şi a Bisericii prin excelenţă. Biserica a angajat un dialog cu lumea de atunci prin sfinţii ei,
însuşi Hristos a dialogat cu lumea de atunci prin sfinţii Săi, adresându-i chemări la un nou sens
şi la o nouă viaţă. Lupta s-a dus pentru câştigarea fiecărui om la exigenţele Evangheliei, şi avea
conotaţii soteriologice-eclesiale şi comunionale şi nu mai puţin de responsabilitate creştină în
societate.
De aceea, Biserica poate oferi lumii, în mod autentic, modelul unei unificări reale care
să fie în concordanţă cu aspiraţiile ontologic-personale ale omului. Biserica poate oferi, şi oferă
lumii, fără ca prin aceasta să cadă în auto-suficienţă, modelul unităţii Persoanei divino-umane
a lui Hristos şi prin extindere, modelul întrupării acestei unităţi în vieţile sfinţilor – oameni din
diferite neamuri – care dau mărturie nu numai despre depăşirea sciziunilor lumii şi ale vieţii, ci
şi despre universalitatea acestui model. Biserica are nenumărate exemple prin care oamenii
sfinţi au devenit oameni universali, actualizând în diferite contexte istorice universalitatea şi
misterul mântuirii în Hristos. De asemenea Biserica poate arăta într-o lume globalizată şi
secularizată că are posibilitatea să ofere în Hristos un model de viaţă în care fiecare persoană
umană contează dimpreună cu comunitatea din care face parte, comunitate ce rămâne în
comuniune cu alte şi alte comunităţi în Hristos.
Astfel fiecare persoană umană poate depăşi în Hristos şi în Biserică sciziunea propriei
vieţi, separaţia de celelalte persoane, separaţia de Dumnezeu şi adversitatea şi separaţia faţă de
cosmosul în care trăieşte. Această unificare a lumii în Hristos nu va anula unificarea economică,
culturală sau socială a lumii. Dimpotrivă o va soluţiona, întări şi menţine, aşa cum sufletul ţine
trupul. Această intensificare a unităţii lumii în Hristos, va facilita totodată trecerea lumii spre
189
comuniune, solidaritate, cunoaştere, prosperitate, dreptate, adevăr, dincolo de atitudini
exacerbate şi generalizate ale egoismului, abuzului, intoleranţei, exploatării, injustiţiei şi
idolatrizării. Această perspectivă a universalităţii lumii în Hristos, se realizează în Biserică şi
prin Biserică şi poate fi o soluţie demnă de asumat într-o lume globalizată. Aceasta pentru că
Modelul Hristos, întrupat în Biserică şi în sfinţi, depăşeşte schemele ideologice ale modernităţii
şi post-modernităţii, schemele ideologice ale secularizării şi globalizării, privind unitatea lumii
şi a omului într-o lume globalizată. Aceste scheme ideologice promovează o unitate exterioară,
artificială şi conjuncturală fundamentată pe idei şi viziuni imanente şi pur biologice, care pot fi
depăşite şi plinite, prin viziunea duhovnicească şi unitar-perihoretică a Bisericii, mărturisită
lumii într-un mod viu şi exemplar în vieţile sfinţilor, oameni reunificaţi şi reînnoiţi în Hristos
şi în Biserică.
Modelul Hristos întrupat în Biserică va trece în viaţa oamenilor prin mărturisirea sfinţilor,
pentru ca oamenii să experimenteze în mod liber şi conştient mişcarea ascendentă a reunificării
lor în Hristos, prin Biserică. Fără o astfel de asumare mărturisitoare a Bisericii în lumea
globalizată, nu vom putea nici schimba lumea, nici întrupa pe Hristos ca model al unităţii lumii,
în conştiinţa universală a lumii.
Biserica, prin desfăşurarea conştiinţei sale în lume, prin conştiinţa sfinţilor, va face nu
numai dovada particularului, ci şi a universalului, particular şi universal care în Hristos îşi vor
găsi exprimarea autenticităţii nu numai aici pe pământ, ci şi în Împărăţie. Când vorbim despre
„conştiinţa sfinţilor” ne referim nu doar la sfinţii care au trecut la cele veşnice, ci şi la noi,
creştinii, chemaţi să devenim sfinţi, să mărturisim în lume adevărul sfinţeniei lui Hristos şi al
sfinţilor.
Astfel universalitatea vieţii în Hristos ca model al Bisericii se desfăşoară în lume prin
vieţile sfinţilor, devenind înăuntrul lumii germenele reunificării lumii în Hristos şi în Biserică.
Prin aceasta, universalitatea devine o realitate a vieţii creştine, angajate pe drumul sfinţeniei în
Hristos şi Biserică prin care se lucrează încă de aici Taina Împărăţiei, menită să cuprindă
întreaga lume în iubirea lui Hristos.
Fenomenul globalizării, în perspectivă economică, culturală, informativă de comunicare
sau de mobilitate geografică, are în centrul său omul, omul lumii de astăzi care generează
acţiuni diverse şi înregistrează rezultatul lor, având avantaje şi dezavantaje materiale şi având
avantaje şi dezavantaje spirituale. Un fapt este evident, că în cadrul acestui fenomen, omul îşi
schimbă treptat poziţia faţă de modelul societăţilor tradiţionale şi în special poziţia faţă de
modul de viaţă al Bisericii. El caută prin intermediul acestui fenomen – fiind prin secularizare
şi autonomizare o „fiinţă fără rădăcini” – alte şi alte experienţe religioase ce implică alte religii
şi alte culturi.
În ce măsură Bisericile creştine sunt pregătite să facă faţă fenomenului sincretist într-o
lume globalizată? Globalizarea deschide înaintea Bisericii spaţiul celei mai mari provocări a
ultimelor secole şi anume posibilitatea câştigării lumii pentru Hristos sau pierderea lumii într-
un sincretism în care raportarea acesteia la viaţa Bisericii va fi confuză şi distorsionată
îngrijorător. Expansiunea religiilor şi cultelor orientale este extrem de rapidă şi virulentă pentru
orizontul de aşteptări al omului contemporan, lipsit de o viziune clară asupra propriei religii,
pierdut, de foarte multe ori, am putea spune, în propria religie, prin necunoaşterea experienţei
şi profunzimilor ei. Ortodoxia nu va putea face misiune evitând fenomenul globalizării, ci doar
190
folosindu-se de oportunităţile pozitive ale acestuia. Desigur, acest fapt nu se poate realiza dintr-
o dată, ci treptat, printr-o re-convertire a lumii în care Biserica este minoritară, înspre o lume în
care Biserica să devină majoritară, având ca mediu al acestei convertiri modelul şi iubirea
comunităţilor Bisericii şi exemplul şi mărturisirea sfinţilor.
Dacă lumea actuală îşi vesteşte la nivel global setul ei de valori şi nonvalori, prin
intermediul mijloacelor de comunicare, de ce creştinii şi Biserica noastră să nu vestească
valorile Evangheliei lui Hristos prin intermediul acestor mijloace? Desigur, acest mod nou de
vestire implică un privilegiu, dar şi o mare provocare la adresa misiunii Bisericii în secolul al
XXI-lea. Dacă în lumea globalizată se transmite cu repeziciune setul de valori şi nonvalori al
diferitelor concepţii şi idei care privesc lumea şi omul, de la cele secularizate şi ateiste până la
cele nihiliste şi sincretiste, este necesar ca Biserica să-şi regândească misiunea ei ca răspuns la
aceste provocări, transmiţând lumii – în contextul şi cu mijloacele lumii în care mărturiseşte -
în contrapondere cu aceste concepţii, modul ei de viaţă, cultura ei. Numai așa va reuşi să pună
sub presiune conştiinţa globală şi secularizată a umanităţii în secolul al XXI-lea şi de aici în
secolele care vor urma și să conducă lumea spre Împărăție.

4.3. Misiunea Bisericii în contextul pluralismului

Biserica Ortodoxă, într-o societate pluralistă, globalizată şi secularizată se confruntă cu
anumite provocări: 1) relativizarea Tradiţiei Bisericii şi a spiritualităţii ceștine şi confuzia dintre
Tradiţie şi tradiţii cu accentul pe cele din urmă; 2) privatizarea credinţei şi proliferarea
individualismului religios; 3) micşorarea impactului ethosului ortodox în societate unde
concepţiile utilitariste şi consumeriste, bazate pe progresul tehnologiei, a mediilor şi pe
exacerbarea dorinţelor, câştigă teren; 4) relativizarea absolutului şi absolutizarea relativului,
aşa încât, noţiunea de adevăr, în sensul Revelaţiei, suferă în toate domeniile o relativizare
crescândă, adevărul fiind mai mult legat de opţiunile individului. Problema fundamentală a
lumii de azi este aceea că, prin intermediul unei „gândiri utilitariste”, subordonează politica,
societatea, cultura, religia, sferei economice şi tehnologice, oferind iluzia construirii unei vieţi
fericite aici pe pământ, un fel de rai pământesc, fără Biserică, fără dogme, fără ierarhie, fără
credinţă, fără Dumnezeu şi chiar fără religie. După această mentalitate, împlinirea omului nu se
realizează însă în acest „rai”, prin credinţa în Dumnezeu şi virtuţi, ca întrupare variată a acestei
credinţe, ci prin credinţa în puterile omului şi ale tehnologiei, prin întreaga atmosferă pe care
lumea o întreţine în satisfacerea plăcerilor omului. Adevărul Evangheliei lui Hristos, prezent şi
viu în Biserică, începe să sufere o relativizare în conştiinţa creştinilor şi dacă nu este înlocuit
cu alte „adevăruri” economice, politice, culturale, sociale, ştiinţifice, este ignorat sau receptat
confuz.
Dintr-o asemenea conjunctură a apărut şi s-a extins în conştiinţa multor „creştini” şi
ideea că creştinismul nu este singurul adevăr care duce la mântuire, ci este doar unul dintre
marile adevăruri ale religiilor lumii, sau că Ortodoxia nu este singura Biserică care duce la
mântuire – Una Sancta – ci este una dintre Biserici şi Confesiuni, şi mai nou, Evanghelia, aşa
cum a fost ea integrată în canonul biblic, nu este singura autentică, ci mai sunt şi altele pe care
Biserica primelor veacuri le-a eludat intenţionat, pecetluind fără obiectivitate canonul biblic,
sau că Hristos nu este Dumnezeu şi Om, ci numai om, un om harismatic, un înţelept plasat în
contexte istorice şi existenţiale confuze. Astfel, în toate aceste cazuri, opţiunea individualistă
191
poate confecţiona şi alege o concepţie sau alta din multe, pe care o împodobeşte cu florile unui
adevăr trecător, menit însă să dărâme orice adevăr peren în conştiinţa subiectului uman. Mai
mult, opţiunea individualistă a omului poate confecţiona o credinţă sincretistă, preluând din mai
multe religii sau tradiţii religioase aspectele care îi convin şi pe care le unifică prin sinteză sau
alăturare, în manifestările vieţii.
Cu alte cuvinte, omul actual îşi formează şi aderă treptat la un alt set de valori decât cele
ale Bisericii, accentul receptării dogmelor Bisericii fiind pus nu pe obiectivitatea Revelaţiei, ci
pe subiectivitatea individului. În contextul actual, pluralist şi sincretist, individul dă valoare
Bisericii, dogmelor, tradiţiilor, în măsura în care le receptează şi le acceptă sau nu. De aceea,
omul este liber să aleagă din „piaţa” globală a religiilor, credinţelor, concepţiilor şi filosofiilor
lumii, elemente care îi convin şi pe care le integrează într-un mod individualist-sincretist de
viaţă. Receptarea fără discernământ a mesajului mass-media contribuie din plin la accentuarea
acestor aspecte, globalizarea fiind legată de sincretism religios şi de afirmarea individului în
conştiinţa globală a lumii virtuale. Această conştiinţă statuează un nou mod de a fi al omului,
de a iubi, de a se comporta, de a se amuza, de a munci, de a face, de a produce, de a consuma,
de a reacţiona, de a călători, de a descoperi, de a apărea, de a comunica, de a învăţa. Conştiinţa
universală de factură sincretistă, susţinută prin medii, îşi are preoţii ei, ierarhiile ei, sărbătorile
ei, adunările ei, competiţiile ei, distracţiile ei, idolii ei, dumnezeii ei, caravanele ei, deci un alt
etos decât cel al Bisericii lui Hristos. Toate acestea sunt mult mai familiare pentru conştiinţa
globală a oamenilor, decât conştiinţa eclesială a vieţii creştine. Mai mult, chiar şi pentru mulţi
creştini, aceste manifestări întreţinute prin medii, devin mai urmărite şi mai „gustate” decât
credinţa şi viaţa lor în Hristos şi în Biserică.
Viziunea economică şi consumistă a omului face din religie un auxiliar al acestuia, iar
prin globalizare orice religie – cu unele excepţii - devine determinată de această viziune şi nu
invers. Există un singur Dumnezeu, afirmă tot mai mulţi formatori de opinie şi nicio religie nu
deţine în mod absolut adevărul. Adevărul universal în care noi trebuie să credem şi pe care să-
l mărturisim, este economia şi consumismul, este ceea ce cade sub simţuri şi-mi satisface
imediat plăcerea, sau puterea autonomă a omului de a deveni dumnezeu. Aşa se ajunge la
proclamarea consumului ca formă supremă de religiozitate care le structurează treptat pe
celelalte şi la afirmarea omului ca stăpân autonom al universului. Viaţa umană însăşi tinde să
se reducă la acest joc periculos al producţiei excesive şi consumului excesiv, omul fiind
confiscat şi înrobit de seducţiile acestui joc al posesiunii, care dă iluzia puterii şi în ultimă
instanţă chiar iluzia nemuririi.
Aceste tendinţe creează în parohii – mai mult decât modernitatea –, printr-un intens
proces de privatizare a credinţei, ca prelungire în spaţiul religios a individualismului, cadrele
mentale şi comportamentale ale unui creştinism fără Biserică. Adică Dumnezeu – Da,
Biserică/Ierarhie – Nu. Apare un nou tip de creştin – pe lângă cel idolatru care duce o viaţă
duplicitară între Biserică şi lume – un creştin care afirmă că crede în Dumnezeu, se roagă lui
Dumnezeu, însă neagă rolul fundamental al Bisericii, importanţa ei în a-L face prezent pe
Dumnezeu în lume şi în viaţa umană, în vederea desăvârşirii. Iată noi citim Biblia, chiar ne
rugăm din când în când, obligaţiile financiare pentru Biserică le-am achitat, Biserica să se roage
pentru noi – afirmă mulţi creştini – dar ştiţi, la Biserică nu mergem, nu avem timp sau nu ne
interesează. Prin această atitudine, conştiinţa eclesială a identităţii creştine este fracturată, iar
192
receptarea şi experierea dogmelor şi spiritualităţii Bisericii devine deficitară, dacă nu chiar
absentă.
Desăvârşirea este căutată individualist, în afara spaţiului personalist-comunitar al
Bisericii, în afara dimensiunii experimentale a dogmelor, ce implică relaţii interpersonale între
oameni şi între oameni şi Dumnezeu pe de o parte, iar pe de altă parte, desăvârşirea este căutată
într-un mod autonom, printr-un apel susţinut la unele practici sincretiste de factură panteistă,
din sfera religiilor orientale sau din puzderia concepţiilor şi sistemelor religioase. Peste toate
aceste tendinţe individualiste şi autonome, se caută desăvârşirea omului prin ştiinţă şi tehnică,
prin consumism sau printr-o pătimaşă exaltare a trupului în variate manifestări şi forme idolatre.
În lumea de astăzi există, așadar, o confuzie între autentic şi neautentic.
A distinge între autentic şi neautentic este misiunea cea mai urgentă a Bisericii în lumea
de azi. Distingerea absolutului de relativ se pare a fi problema cea mai urgentă de care teologii
ortodocşi de azi trebuie să se ocupe. Misiunea lor este, în această privinţă, una vie şi
constructivă, ea trebuind să conducă la o repunere în valoare a naturii și rolului Bisericii în
lume. Căci numai prin descoperirea şi contemplarea a ceea ce este absolut vor putea, în deplină
siguranţă, să se orienteze în masa tradiţiilor omeneşti, pentru a conduce lumea spre ceea ce este
autentic creștin. Prin urmare, este nevoie ca teologia şi Biserica în ansamblul ei să reflecteze
critic la toate aceste aspecte - exercitându-şi funcţia profetică -, și delimitând între ceea ce este
autentic şi ceea ce nu este autentic în viaţa şi practica Bisericii în ansamblul ei. În acest sens,
Biserica este chemată să afirme continuu cine este ea şi care este misiunea ei în lume, ce
contribuţii esenţiale poate aduce ea pentru viaţa lumii şi cum poate înnoii esenţial viaţa lumii,
orientând-o spre Împărăţia lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 150,4, în „Scrieri”, partea a III-a, Col. PSB, vol. 12, trad. Pr.
Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
BACONSCHI, Teodor, Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1999;
FLOROVSKY, George, Biserica, Scriptura, Tradiţia. Trupul viu al lui Hristos, trad. Florin
Caragiu, Gabriel Mândrilă, Editura Platytera, Bucureşti, 2005;
ICĂ, Ioan I. jr, Diac., Canonul Ortodoxiei. I. Canonul Apostolic al primelor secole, Editura
Deisis/Stavropoleos, 2008;
IOJA, Cristinel, Pr., Homo economicus. Iisus Hristos, sensul creaţiei şi insuficienţele purului
biologism, Editura Marineasa, Timişoara, 2010;
IOJA, Cristinel, Pr., Homo adorans. Între Iisus Hristos și politeismul lumii contemporane,
Editura Universității ,,Aurel Vlaicu”, Arad, 2008;
LIPOVENSKY, Gilles, Le bonheur paradoxal. Essai sur la société d’hyperconsommation,
Editions Gallimard, 2006;
LIPOVENSKY, Gilles, Gilles, Serroy Jean, L’Écran global. Culture-médias et cinema à l’âge
hypermoderne, Editions du Seuil, 2007 ;

193
MEYENDORFF, John, Ortodoxie şi Catolicitate, trad. Călin Popescu, Editura Sofia, Bucureşti,
2003;
POPESCU, Dumitru, Pr., Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume
secularizată, Studii Teologice, XLVI (1994), nr. 1-3;
POPESCU, Dumitru, Pr., Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001;
POPOVICI, Justin, Omul şi Dumnezeul-Om, trad. Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I Ică jr, Editura
Deisis, Sibiu, 1997;
YANNOULATOS, Anastasios, Arhiep., Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad.
Gabriel Mândrilă, Pr. Constantin Coman, Editura Bizantină, 2003.

194
5. Biserica în societate: solidaritatea Bisericii cu lumea, diaconia, misiunea profetică a
Bisericii (Pr. prof. dr. Valer Bel)

Chemarea Bisericii este nu numai să cunoască lumea către care este trimisă, ci să vestească
mântuirea și desăvârșirea ei în Hristos: ,,Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3,16). Lumea către care
este trimisă Biserica este darul iubirii lui Dumnezeu, destinată mântuirii și îndumnezeirii prin har în
Împărăția lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii este de a deschide în deplină conștiință perspectiva pentru
această realitate ultimă a lumii și de a fi, aici și acum, locul în care lumea participă, prin anticipare,
deja, la această realitate ultimă.

5.1. Situația lumii de astăzi

Astăzi, lumea spre care este trimisă Biserica nu mai poate fi definită ca spațiu necreștin de
misiune, ci mai degrabă, ca situația umană în care Evanghelia lui Hristos nu a devenit încă acea realitate
concretă în care oamenii, primind Evanghelia, sunt așezați pe calea cu Hristos spre Împărăția lui
Dumnezeu. În acest sens, lumea se poate găsi atât în spațiul care nu a fost niciodată creștin, cât și în
structurile moderne ale societății secularizte. Procesul de secularizare care însoțește civilizația
tehnologică, ideologiile seculariste și folosirea lor ca putere politică, toate acestea sunt semne ale lumii.
Situația lumii de azi se prezintă așadar diferit de situația în care Biserica și-a desfășurat misiunea
înainte de epoca modernă. Specificul ariei spirituale umane căreia se adresează misiunea Bisericii este
foarte vast și variat. Biserica trebuie, de aceea, să abordeze aceste arii spirituale în mod diferit pentru a
avea o eficiență salvatoare. Mai întâi sunt acele segmente ale societății care au aparținut inițial Bisericii,
dar acum sunt foarte departe de aceasta, Evanghelia având aici mai mult o semnificație cultural-istorică,
decât una existențială. Acestea ar putea fi definite ca domenii de misiune internă. Aici Biserica se
confruntă cu situații cu totul noi, inedite, față de acelea pe care le-a întâlnit Biserica la început.
Sunt apoi acele domenii care au aparținut sau aparțin încă diferitelor religii și care nu s-au
bucurat încă de o experiență creștină. Acestea au caracteristici deosebite față de cele ale oamenilor cărora
le-au propovăduit misionarii crștini în primul mileniu. Căci omul contemporan, fie că este creștin sau
aparține unui popor care nu L-a cunoscut niciodată pe Hristos, are o conștiință de sine ridicată. Dar
această conștiință este puternic marcată de secularismul modern și postmodern.
Domeniile societății umane care s-au înstrăinat de Biserică, pierzându-și orice înțelegere a
credinței creștine sunt foarte întinse. Gradul acestei îndepărtări spirituale variază de la indiferență până
la ostilitate deschisă. Biserica trebuie să se întrebe care sunt cauzele acestei situații și dacă printre aceste
cauze nu există și factori care-și au originea în comportamentul din trecut al Bisericii. Cum poate fi
schimbat acest comportament și cum poate fi diminuată și eliminată această înstrăinare? De ce alte
metode avem nevoie dacă această înstrăinare se datorește circumstanțelor care au intervenit în viața
omenirii și necesită o abordare nouă din partea Bisericii. Cum poate fi schimbat acest comportament și
cum poate fi diminuată și eliminată această înstrăinare? De ce alte metode avem nevoie dacă această
înstrăinare se datorește circumstanțelor care au intervenit în viața omenirii și necesită o abordare nouă
din partea Bisericii? În dialogul cu oamenii care nu au urmat niciodată credința creștină, adică în dialogul
prin misiune externă, Biserica trebuie să-și pună întrebarea de ce în al doilea mileniu nu a reușit să
câștige oamenii pentru creștinism decât într-un mod fragmentar sau numai pentru perioade scurte de
timp. Căci se poate observa că în unele situații oamenii s-au opus vehement creștinismului. Nu înseamnă
aceasta că unul din motivele pentru refuzul acestora este modul în care creștinismul s-a prezentat pe sine
în cel de-al doilea mileniu?

195
 Motivul principal, indicat în general, al înstrăinări oamenilor care inițial au mărturisit credința
creștină este rolul determinant al tehnologiei moderne în viața oamenilor, de care este strâns legată
preocuparea covârșitoare sau aproape exclusivă pentru satisfacerea nevoilor materiale. Acestea au
exclus orice interes spiritual.
La baza acestui comportament al omului contemporan se află concepția autonomă despre lume,
care s-a manifestat cu intensitate deosebită începând cu secolul al XVII-lea, cunoscut ca secolul
luminilor (Aufklärung). Datorită conflictului pe care l-a avut cu teologia apuseană, cultura iluministă a
deplasat centrul de interes al omului contemporan de la Dumnezeu și credință la rațiunea autonomă și
la știință. ,,Gânditorii iluminiști vorbeau despre epoca lor ca despre o epocă a rațiunii, și prin rațiune
înțelegeau esențial acele forțe analitice și matematice prin care omul poate ajunge (cel puțin în principiu)
la o înțelegere completă a realității în toate formele ei și să devină astfel stăpânul deplin al naturii. Nu
mai este permis ca Revelația divină, ca vechea Tradiție sau dogma sacră să mai aibă dreptul de a controla
exercițiul științei. Immanuel Kant, referindu-se la esența iluminismului, a spus că acesta constă în
«îndrăzneala de a cunoaște – aude sapere -», și de atunci și până astăzi, cu toate schimbările intervenite
în filosofia științei, această afirmație kantiană a definit adevărul central al culturii europene.” La originea
acestei concepții deiste și autonome despre lume se află și o gravă eroare a teologiei creștine raționaliste,
care a confundat, așa cum arată Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra
(1991), transcendența lui Dumnezeu cu absența Sa din creație. Potrivit acestei concepții, Dumnezeu a
creat lumea care în virtutea unor cauze secunde imanente, separate de cauza lor primă transcendentală,
funcționează ca o mașină, în mod independent și autonom față de Dumnezeu. Caracterul imanentist al
culturii autonome și secularizate se descoperă cu precădere în teoria evoluționistă, care încearcă să
explice originea vieții și dezvoltarea ei pe pământ prin intermediul unor cauze naturale care fac abstracție
de intervenția lui Dumnezeu în creație. Cu toate că se înfățișează ca o teorie științifică, ea face apel,
pentru a explica originea vieții pe pământ, la cauze neștiințifice și iraționale, cum ar fi hazardul și
întâmplarea. Teoriile evoluționiste continuă și astăzi să facă carieră victorioasă în anumite medii
științifice, tributare culturii autonome și secularizate, contribuind în mare măsură la dezorientarea
spirituală și morală a societății. Căci din momemtul în care se pretinde, fără a se putea demonstra
concludent, că omul nu este creat de Dumnezeu după chipul Său și destinat spre asemănarea cu El, ci
după chipul și asemănarea ființelor inferioare lui, se distruge sensul adevărat existenței umane. În locul
efortului pentru ascensiunea spre valorile adevărate și netrecătoare personalizate în Hristos, Dumnezeu
și Om adevărat, omul este orientat să se lanseze într-o cursă nesfârșită după valorile materiale, care nu
pot satisface setea de eternitate a omului tocmai pentru că sunt lucruri create și trecătoare, inferioare
omului. Erich Fromm arată pe bună dreptate că ,,religia industrială tinde să reducă omul la calitatea de
sclav al economiei și al sistemelor inventate de el.”
Concepția cosmologică autonomă, devenită dominantă în cultura contemporană, a permis
omului pe de o parte, să dobândească o putere tehnologică fără egal în istoria omenirii, pe de altă parte,
a dus la secularismul modern și postmodern, care are tendința de a acorda o valoare aproape exclusivă
bunurilor materiale și tehnicii, și în mod analog omenirii în sine și procesului de evoluție, așa încât
înafara acestui progres nu se recunoaște o finalitate a vieții omenești. În felul acesta, secularismul
întoarce privirile omului de la Dumnezeu și preocupările pentru valorile spirituale spre valorile
trecătoare ale lumii sensibile, făcându-l să se atașeze de acestea ca fiind singura realitate și să-și caute
împlinirea și desăvârșirea numai în ea. Immanuel Kant, filozoful prin excelență al iluminismului,
pornește de la categoriile apriorice date în mintea omului, în special de la legea cauzalității, în locul lui
Dumnezeu. În acest sistem, rolul omului nu mai este cel de a descoperi legile naturii și a le pune în
slujba împlinirii și desăvârșirii omului, ci de a impune naturii propria sa voință. Astfel au început să
apară ideologiile și sistemele de gândire care au obligat omul, din cauza caracterului lor reducționist, să

196
trăiască într-un mediu artificial. Așa încât, după cum afirma Schelling, ,,omul prometeic nu recunoaște
caracterul real așa cum a fost zidit el de către Dumnezeu, ci caută să dea formă realității după chipul și
asemănarea sa, ca să trăiască astfel suveran și obstinant într-o lume de ideal și vis, adică într-o lume
artificială.”
Cultura modernă secularizată exercită o mare influență asupra conștiințelor prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă, care domină viața omului contemporan. La această influențare
contribuie în mod decisiv separația între domeniul public și domeniul privat. În sfera vieții publice, de
la Revoluția franceză încoace, cuvântul hotărâtor nu-l mai are religia ci știința. În numele unei pretinse
libertăți, există tendința permanentă de a exclude religia din sfera publică pentru a o transforma într-o
chestiune de opinie personală. Religiile individuale pot avea valoare pentru cei ce le respectă ca atare,
nu pentru toată lumea, însă pretenția pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai știința. Aceasta
fiindcă știința, spre deosebire de religie, nu se bazează pe deducții din revelația divină, ci pe observarea
fenomenelor și pe inducție din rezultatul observațiilor. Acesta este motivul principal pentru care în
anumite țări europene se caută să se elimine religia din școlile publice, pentru a fi adăpostită doar în
școlile private. Dacă totuși rămâne acolo, rămâne doar ca un simbol.
Preocuparea majoră a societății europene nu mai este religia, ci economia, chiar la nivelul noilor
structuri europene. Această preocupare unilaterală pentru economie duce inevitabil la uitarea de
Dumnezeu și la apariția fenomenului cunoscut sub numele de consumism. Cultura consumistă, care
concentrează interesul omului asupra bunurilor de consum, îl distrage de la bunurile spirituale și sufocă
în el valorile culturale și religioase, închizându-l în orizontul restrâns al unui trist materialism.
Eliminată din viața publică, religia este izolată în viața interioară a subiectivității umane.
Pericolul pe care îl reprezintă acest fenomen pentru Biserică este extrem de mare, fiindcă prin aceasta
se pune baza proliferării sectelor religioase. ,,Din momentul în care religia este definită ca o afacere de
ordin privat, fiecare poate alege din evantaiul mesajelor religioase pe cel care îi place lui”, după cum
afirmă Leslie Newbigin. Ne găsim astfel în fața unui supermarket de secte, de unde fiecare poate alege
orice element dorit pentru a-și crea propria religie, potrivită subiectivismului celui mai radical.
Cosmologia autonomă are cosecințe grave și pentru solidaritatea omului cu lumea și cu întreg
cosmosul. Căci din momentul în care credința subiectivă pierde contactul cu prezența și lucrarea lui
Dumnezeu în creație, aceasta tinde să se transforme într-un fideism care scufundă omul într-o solitudine
care favorizează indiferența și ateismul. Concepția cosmologică autonomă a plasat omul deasupra naturii
pentru a o domina și exploata nemilos prin tehnologie, fără a se îngriji de consecințele dezastruoase ce
rezultă de aici. Adunarea Generală a C. M. B. de la Canberra (1991) a arătat, pe bună dreptate, că:
,,Pentru prima dată sistemele care asigură viața planetei și viața însăși sunt puse în pericol din cauza
acțiunilor umane iresponsabile”. De aceea, aceeași Adunare Generală a C. M. B. spune că: ,,Orice
politică ce amenință viabilitatea creației prin orice mijloc, exploatarea mediului înconjurător sau a
oamenilor, poluarea industrială sau supraproducția agricolă, dezvoltarea științifică sau consumarea
excesivă trebuie puse în discuție și condamnate ca atare.” ,,Fenomenul de criză care amenință întreaga
creație are aspecte multiple, ecologice, sociale, economice, politice și spirituale interdependente și scot
în evidență amploarea considerabilă a crizei planetare de care suferă creația. Poate că astăzi, mai mult
decât niciodată, se adeveresc cuvintele Apostolului Pavel care vorbește despre suferința creației întregi
și dorința ei de a fi eliberată de corupție în Hristos (Romani, 8, 20-22).”
Este adevărat că știința, după eliberarea ei de sub tutela unei autorități eclesiastice posesive și
dominatoare, cum a fost cea a Evului Mediu, a înregistrat progrese extraordinare în domeniul cunoașterii
naturii și cel al tehnologiei. Aceste progrese s-au concretizat în cucerirea de către om a macrocosmosului
și pătrunderea în lumea microcosmosului, ducând la apariția unei vieți mai civilizate, la puterea de care
dispune omul pentru transformarea naturii și îmbunătățirea condițiilor de viață, la ameliorarea suferinței

197
umane porovocată de boli și la prelungirea vieții. Beneficiile pe care le-a adus știința și tehnica pentru
îmbunătățirea vieții omului, în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește drepturile omului, sunt
multiple. Dar aceeași știință și tehnică, promovată în cadrul unei concepții cosmologice ce nu vrea să
știe de Dumnezeu, a concentrat atenția omului contemporan exclusiv asupra lumii materiale, făcându-l
să ignore viața spirituală interioară. Progresul științei și al tehnicii este însoțit astfel de un regres spiritual.
De aceea, omul nu mai deține puterea spirituală pentru a stăpîni tehnica contemporană care din tehnică
pentru apărarea vieții se poate transforma oricând în tehnică a distrugerii și a morții, așa cum s-a
întâmplat în cele două războaie mondiale, conducând la apariția arsenalelor nucleare, care planează
asupra omenirii ca o umbră înspăimântătoare, sau la groaznica poluare a naturii care sporește neîncetat,
ca și criza spirituală.
Pentru mulți oameni, știința și tehnologia constituie mijloace prin care se pot dispensa de
Dumnezeu. În locul bucuriei și al luminii vieții veșnice, după care însetează omul în calitatea sa de chip
al lui Dumnezeu, omul contemporan experiază solitudinea și vidul spiritual. Negăsindu-și vocația
spirituală adevărată, care este Hristos, Calea, Adevărul și Viața, (Ioan, 14, 6), mulți caută să umple
vidul spiritual cu ajutorul unor paleative precum vitalismul neopăgân, practici cu aspecte religioase ca
astrologia, spiritismul, etc., sau se lasă antrenați în mâna sectelor sincretiste de priveniență orientală
care-i scufundă în confuzie și dezorientare, alții se pierd în alcool și droguri.
Astfel, autonomizarea lumii de Dumnezeu, prin autonomizarea științei și tehnologiei, a legii,
moralei, politicii, artei, etc., amenință să conducă omenirea la o autocatastrofă morală, politică și chiar
biologică. Deoarece, dacă scopul omului este pus în creație, dacă existența omului este înțeleasă doar în
interiorul lumii, impasul este inevitabil, din moment ce mișcarea sau creșterea spirituală a omului spre
necreat este întreruptă și chipul lui Dumnezeu în om este alterat, omul fiind limitat doar la o existență și
la un sens în interiorul lumii. În acest caz, puterile care îl mișcă pe om și lumea sunt întoarse de la sensul
lor, se ciocnesc între ele și se distrug.

5.2. Diaconia și misiunea profetică a Bisericii

Lumea este o temă misionară deoarece şi în starea ei căzută ea rămâne darul iubirii lui
Dumnezeu destinată mântuirii şi îndumnezeirii ei prin har în Împărăţia lui Dumnezeu. Venirea
Împărăţiei lui Dumnezeu este nedespărţită de luptele acestei lumi. Biserica este chemată de
aceea să dea un sens teonom lumii şi o interpretare adecvată acestui sens, evenimentelor care
se produc în lume. Ea are sarcina profetică de a discerne - în ciuda ambiguităţii acestor lupte –
unde lucrează puterile Împărăţiei lui Dumnezeu. Dat fiind caracterul ambiguu al procesului care
se desfăşoară în luptele actuale ale lumii, „Bisericile” angajate în Mişcarea ecumenică adoptă
adesea o atitudine de pasivitate, neştiind cum să definească conţinutul mărturiei specifice şi
cum să joace rolul de sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu. Totuşi, întrezărind acel suspin al
creaţiei comparabil cu durerile naşterii (Romani 8, 20-22), Biserica trebuie să trăiască în
mijlocul acestor lupte, exercitând misiunea profetică ce îi este proprie, adică de a zice „da” la
tot ceea ce este în conformitate cu Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a descoperit-o
în viaţa lui Iisus Hristos şi a zice „nu” faţă de tot ceea ce degradează fiinţa umană şi creaţia.
Din perspectivă teologică se poate spune că există între Biserică şi lume o permanentă
tensiune inevitabilă, pentru că Biserica afirmă caracterul relativ al lumii şi „judecă” lumea
pentru insuficienţa ei. Pe de o parte, ea „judecă” lumea, iar pe de alta, o consacră lui Dumnezeu,
o împiedică de la nimicire şi o pregăteşte pentru transfigurare. „Judecata”, adică spiritul ei
profetic, şi consacrarea, adică spiritul ei liturgic, sunt două aspecte care aparţin raportului în
care se găseşte Biserica cu lumea. Nu trebuie să se confunde spiritul profetic al Bisericii cu
198
analizele sociale şi politice de tot felul, care se multiplică în prezent şi care pot masca realitatea
istoriei umane. Biserica însăşi poate închide ochii şi poate declara că pacea, dreptatea şi
libertatea domnesc acolo unde de fapt nu există pace, dreptate şi libertate adevărată. Tocmai de
aceea Biserica trebuie să fie mereu în stare de veghe pentru a-şi putea exercita misiunea.
Biserica nu este chemată nici la o acceptare fără rezerve a lumii aşa cum este ea, nici la
o condamnare globală a ei, ci la o mult mai dificilă şi complexă „deosebire a duhurilor” care o
bântuie şi la o neîncetată asumare critică şi pozitivă a lumii, în perspectiva zidirii şi
transformării ei în trupul eclesial şi cosmic al lui Hristos. Biserica este chemată să critice şi să
condamne, fără concesii, autonomia lumii faţă de Creatorul ei, pe toate planurile şi în toate
formele ei de manifestare. Căci autunomia creaturii faţă de Creator este în ultimă instanţă sursa
şi conţinutul păcatului, pentru că ea reprezintă o falsificare a adevărului omului şi al lumii.
Supusă judecăţii (dia-krisis) şi condamnată în autonomia ei luciferică, lumea este în
acelaşi timp afirmată şi asumată în pozitivul ei. Este vorba de o asumare şi o transfigurare activă
şi o orientare reală şi integrală, de profunzime a tuturor realităţilor create şi nu doar de una
pasivă şi parţială, superficială şi exterioară, cum din păcate s-a înţeles mult prea adesea şi
păgubitor în istoria creştinismului. De multe ori, creştinii au asumat pietist doar sufletul şi
interioritatea, subiectivizând Evanghelia şi transformând-o într-o exaltare sentimentală,
abandonând imprudent şi iresponsabil trupul, materia, civilizaţia, istoria, societatea şi cultura
modernităţii secularizate care le va dezvolta pe o linie autonom-antropocentrică. Misiunea
creştină nu înseamnă însă a căuta refugiu din materialitatea noastră pentru a salva doar sufletele,
ci transformarea timpului prezent, a societăţii şi a întregii lumi în duhul Evangheliei lui Hristos.
Prin misiunea pe care este chemată să o desfăşoare în cadrul fiecărui popor, Biserica
trebuie să urmărească două scopuri principale. Pe de o parte să propovăduiască Evanghelia lui
Hristos, arătând totodată falsitatea ideologiilor, curentelor şi sistemelor filosofice şi religioase
care îndepărtează omul de la adevărul revelat, manifestat în persoana lui Iisus Hristos, şi-l duce
pe om la pierzanie, iar pe de altă parte să fie o mărturie vie, o anticipare şi mijlocul de realizare
a comuniunii eshatologice a întregii lumi cu Creatorul ei.
În societatea contemporană, Biserica trebuie să combată cu toată vigoarea atât
secularismul cât şi panteismul. Secularismul tinde să-l plaseze pe om în locul lui Dumnezeu, ca
să domine lumea în locul Creatorului. Cu tot progresul înregistrat în domeniul ştiinţei şi
tehnologiei, această tendinţă antropocentristă a dus inevitabil la enorma criză ecologică ce
subminează progresiv bazele supravieţuirii omeneşti pe planeta noastră, dar şi la criza spirituală
care îl transformă pe om în sclavul tehnologiei şi al forţelor iraţionale şi demonice, desfigurându-
l sub aspect spiritual.
Panteismul, la rândul său este o concepţie specifică religiilor orientale, care fac abstracţie
de existenţa unui Dumnezeu personal, care a creat lumea din iubire ca să se împărtăşească de
viaţa şi iubirea veşnică a Lui. În locul acestei viziuni, în care omul este creat după chipul lui
Dumnezeu, chemat să se înalţe la asemănarea cu El, realizându-se prin aceasta deplin ca
persoană, panteismul confundă Creatorul cu creatura şi consideră că scopul fundamental al religiei
este de a ajuta omul să se dizolve în masa impersonală şi nediferenţiată a cosmosului, în Nirvana
sau Marele Tot. Primejdia enormă pe care o prezintă panteismul pentru existenţa umană constă
în faptul că anulează omul ca persoană, îl face să devină sclavul forţelor naturale, al stihiilor
cum spune sfântul Apostol Pavel, şi-l împiedică să acţioneze asupra naturii pentru a o pune prin
199
ştiinţă şi tehnică în slujba creării condiţiilor necesare desăvârşirii sale. Explozia de populaţie
din regiunea asiatică, dar şi sărăcia enormă care bântuie cu furie în majoritatea acestor ţări –
dacă nu s-a făcut apel la tehnica de import cum este cazul Japoniei – sunt expresia unei lipse a
conceptului de persoană, adică a valorii netrecătoare a fiinţei umane şi dovada dominării omului
de forţele naturale.
Nici unul din cele două tendinţe principale nu este în conformitate cu adevărul omului şi
aspiraţiile sale. Atât secularismul cât şi panteismul sunt două concepţii sau filosofii care ori
despart pe Dumnezeu de lume, ori confundă lumea cu Dumnezeu, fiindcă nu recunosc pe
Dumnezeu cel personal şi viu, în comuniunea Căruia omul îşi găseşte împlinirea şi desăvârşirea
veşnică. Prin energiile necreate care se împărtăşesc omului şi lumii de la Tatăl, prin Fiul în
Duhul Sfânt, omul şi cu el întreaga creaţie se înalţă prin Duhul în Hristos şi în Biserică la
comuniunea de viaţă şi iubire veşnică a Sfintei Treimi, găsindu-şi astfel sensul adevărat şi
împlinirea existenţei sale.
Propovăduirea Bisericii trebuie să ţină seama de experienţele de viaţă prin care a trecut
societatea umană şi de contextul problemelor cu care se confruntă omenirea astăzi. Afirmând
cu fermitate transcendenţa lui Dumnezeu faţă de religiile panteiste şi activismul antropocentric
secularizat şi prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în viaţa omului, Biserica îşi va
orienta propovăduirea spre omul care-şi caută mântuirea astăzi, arătând corespondenţa
adevărului revelat şi realizat în viaţa şi persoana lui Iisus Hristos cu aspiraţiile cele mai profunde
ale omului. Va arăta că taina omului, împlinirea şi desăvârşirea lui nu se realizează în el şi prin
el ci în comuniune cu Dumnezeu.
În acelaşi timp, va demasca conceptele care domină cultura modernă secularizată ca
fiind condiţionate istoric, aceste concepte fiind depăşite astăzi de ştiinţa însăşi. Căci, începând
cu anii '70, se înregistrează o tendinţă a ştiinţelor experimentale care favorizează întoarcerea la
teocentrism. Descoperirile epocale din domeniul microcosmosului au scos în evidenţă două
lucruri foarte importante pentru teologie. Dincolo de orice separaţie între spirit şi materie, s-a
descoperit că materia este de fapt concentrare de spirit, energie şi lumină, iar organizarea
microcosmosului este atât de complexă, încât nu se mai poate face apel doar la cauzele naturale
pentru explicarea ei, ci este nevoie să se treacă dincolo de aceste cauze, spre transcendenţă. De
aceea se spune astăzi că ştiinţa a început să bată la porţile transcendentului. Un fizician
american, Paul Davies, consideră că „poate părea ciudat, dar am impresia că ştiinţa ne indică
drumul către Dumnezeu cu o mai mare siguranţă decât o face religia”. În acelaşi sens, doi
savanţi contemporani afirmă că „prin calea conceptuală deschisă de teoria cuantică, apare o
nouă reprezentare a lumii, radical alta care, sprijinindu-se pe cele două curente anterioare,
spiritualismul şi materialismul le depăşeşte făcând sinteza. Noi situăm această concepţie care
se naşte dincoace de spiritualism dar cu mult mai mult dincolo de materialism”. Această gândire
nouă se întrevede „în aceea că ea şterge graniţele între spirit şi materie”. „Teoria cuantică şi
cosmologia fac să se retragă mereu mai departe marginile cunoaşterii, până la a pipăi enigma
fundamentală cu care se confruntă spiritul uman: existenţa unei Fiinţe transcendente, totodată
cauza şi sensul marelui univers.”
Astfel, ştiinţa care a început prin a intra în conflict cu religia, oferă astăzi un suport
neaşteptat religiei. Este adevărat că există fizicieni care, pornind de la descoperirile ştiinţei, trec
uimitor de repede de la concepţia deistă sau ateistă la cea panteistă. Din acest punct de vedere,
200
considerăm că numai teologia energiilor necreate este capabilă să depăşească dilema dintre
deism şi panteism şi să afirme în mod paradoxal atât transcendenţa lui Dumnezeu faţă de creaţie,
după fiinţa Sa eternă, cât şi prezenţa lui Dumnezeu în creaţie, prin lucrarea Sa. De altfel, însăşi
ştiinţa, trecând de la existenţa lucrului în sine la existenţa lui în celălalt, depăşeşte sistemul
determinist bazat pe legături exterioare şi progresează către o viziune bazată pe legăturile
interioare ale Duhului, care postulează comuniunea.
O coordonată importantă a misiunii Bisericii în lumea contemporană este, de aceea,
dialogul cu cultura în general şi cu ştiinţa în special. În această perspectivă se cere un dialog
creator cu cultura contemporană, cu persoanele cufundate în materialismul lumii acesteia, cu
noile opţiuni ale fizicii despre materie şi energie şi cu întreaga varietate a creaţiei umane. Este
necesar în acest sens un enorm efort întreprins de Biserica întreagă – deci nu numai de clerici
şi teologi – ci mai ales de laici (oameni de ştiinţă, filozofi, politicieni, medici, economişti, artişti,
oameni de cultură) pe linia unei ample decantări critice şi dezvoltări transfiguratoare a
evoluţiilor actuale ale ştiinţelor, artelor, culturii, societăţii şi politicii. Acest efort trebuie să le
smulgă tentaţiei autonomizării totale, demonizării lor autodistructive şi să le deschidă spre
Dumnezeu, făcându-le să reveleze transparent prezenţa şi lucrarea Lui în lume.
Dimensiunea cosmică a mântuirii este de mare importanţă pentru misiunea Bisericii,
fiindcă reprezintă singura alternativă creştină, cosmologia teonomă, faţă de cosmologia
autonomă a lumii în care trăim. Dimensiunea cosmică a mântuirii în Hristos arată că starea de
autonomie nu reprezintă starea normală a omului şi a creaţiei în raport cu Dumnezeu, ci starea
gravă de alienare spirituală a omului produsă de păcat. Prezenţa cosmică a lui Hristos subliniază
faptul că lumea a fost creată pentru transfigurare şi comuniune de viaţă eternă cu Dumnezeu iar
nu pentru autonomie şi secularizare.
Noua gândire ştiinţifică, amintită mai sus, vine să confirme reconstrucţia cosmologică
întreprinsă de sfântul Atanasie cel Mare, la vremea sa, pentru a face accesibilă din punct de
vedere cultural şi filosofic întruparea Logosului. Aceeaşi corelaţie, de care vorbesc fizicienii
contemporani, o descoperim în scrierile ilustrului părinte al Bisericii universale. În acest sens
sfântul Atanasie spune: „Deci însuşi Cuvântul atotputernic, atotdesăvârşit şi sfânt al Tatălui,
sălăşluindu-Se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutindeni şi luminând toate cele văzute şi
nevăzute, le ţine şi le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viaţă tuturor şi
păzindu-le pe toate împreună şi pe fiecare în parte ... Precum un cântăreţ, combinând şi
împreunând sunetele joase cu cele înalte şi cu cele medii, alcătuieşte o unică melodie, aşa şi
înţelepciunea lui Dumnezeu, purtând universul ca pe o liră şi împreunând cele din aer cu cele
de pe pământ şi pe cele din cer cu cele din aer şi unind întregurile cu părţile şi cârmuindu-le pe
toate cu porunca şi voia Sa, alcătuieşte o singură lume şi o unică rânduială frumoasă şi
armonioasă a ei, El însuşi rămânând nemişcat, dar mişcându-le pe toate, prin crearea şi
orânduirea lor, după bunăvoirea Tatălui.”
Această coeziune a întregii creaţii în Hristos, a fost strălucit pusă apoi în evidenţă de
sfântul Maxim Mărturisitorul, sub două aspecte. Mergând pe calea pregătită de sfântul Atanasie
cel Mare, el arată că „raţiunile cele multe sunt una şi cea una e multe. Prin ieşirea binevoitoare,
făcătoare şi susţinătoare a Celui unu la făpturi, raţiunea cea una e multe, iar prin întoarcerea
celor multe la originea şi la centrul lucrurilor, din care şi-au luat începuturile şi care le adună
pe toate, cele multe sunt una.” În gândirea sfântului Maxim Mărturisitorul, Logosul divin se
201
înfăţişează ca centru de diversificare şi unificare a raţiunilor tuturor lucrurilor văzute şi
nevăzute. Dacă universul văzut şi nevăzut îşi păstrează coeziunea, aceasta se datorează legăturii
dinamice dintre Logos şi creaţie, prin lucrarea Duhului Sfânt, după bunăvoinţa Tatălui. Astfel
se explică şi motivul pentru care mântuirea realizată în Hristos, ca Logos întrupat, are
dimensiune cosmică. Dacă lumea a fost creată de Tatăl, prin Logos, în Duhul Sfânt, atunci
Logosul n-a venit să mântuiască numai o parte din creaţie, ci întreaga creaţie îşi dobândeşte
fundamentul ei spiritual, care se află la baza corelaţiei ei cu Dumnezeu şi omul, în Hristos,
dobândind caracterul unei adevărate Liturghii cosmice. Creaţia întreagă este menită să fie
mântuită şi transfigurată în Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul surprinde pe lângă legătura
verticală a creaţiei cu Logosul divin, şi perspectiva istorică sau orizontală a Logosului în creaţie:
„Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri văzute şi nevăzute numai cu puterea voinţei Lui, a avut înainte
de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea. Iar acesta
a fost ca să se împreune El însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată,
într-un ipostas, şi să unească cu Sine, în chip neschimbat, firea omenească. Aceasta pentru ca
El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-l facă Dumnezeu, prin unire cu Sine. În
acest scop, a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care
s-a făct pe Sine om, iar poe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu.” „Dacă Domnul
nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor veacurilor trecute, prezente şi viitoare,
pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor
destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat după har în viitor.”
În cuprinsul textelor citate, sfântul Maxim evidenţiază sensul creaţiei şi al omului şi
misiunea profetică a Bisericii în istorie. Din comuniunea cu Hristos, Capul ei, Biserica are
misiunea să contribuie la umanizarea şi schimbarea sistemelor raţionaliste şi impersonale, care
domină lumea şi mutilează viaţa omului şi a creaţiei sub diferite forme, în medii de comuniune
a omului cu Dumnezeu şi cu semenii, după modelul Sfintei Treimi şi în conformitate cu ordinea
interioară a creaţiei.
Misiunea profetică a Bisericii trebuie să se exercite şi asupra factorilor politici. Biserica
nu face politică dar poate lumina politica cu lumina Evangheliei lui Hristos, stimulând progresul
spiritual, economic şi politic al lumii, în mod profetic. Căci ea este câmpul acţiunii lui
Dumnezeu, care conduce lumea, în luptă cu forţele potrivnice, spre cerul şi pământul nou al
Împărăţiei lui Dumnezeu. În măsura în care Biserica a rămas credincioasă lui Hristos şi a
reflectat în viaţa ei comuniunea cea mai presus de fire a Sfintei Treimi, a influenţat politica
lumii şi mersul înainte al societăţii omeneşti. Când creştinii au început să devină dependenţi de
diferite ideologii şi de orânduirile lumeşti, mai mult decât de Dumnezeu, s-a diminuat influenţa
misiunii profetice a Bisericii asupra lumii, iar lumea s-a îndepărtat de Biserică şi s-a secularizat.
Aşa încât lumea contemporană secularizată a încetat să se mai considere societate creştină şi
adoptă uneori legi străine sau chiar împotriva voii lui Dumnezeu. Vina este nu numai a factorilor
politici, ci şi a unei părţi a creştinătăţii, care a uitat de misiunea ei eshatologică. Hristos n-a
făcut politică dar a schimbat radical cursul politicii, prin noua perspectivă istorică şi
eshatologică asupra lumii, pe care a deschis-o omenirii. Cu evenimentele ce au urmat răstignirii
lui Iisus, ceva radical nou s-a produs în istoria omenirii. A apărut puterea vieţii şi învierii, de
care nu sunt capabile puterile morţii, învinse definitiv, căci „Cel ce este în voi este mai mare
decât cel ce este în lume” (1 In. 4, 4). Învierea lui Hristos a transformat radical cadrul social al
202
vieţii umane. În Iisus Hristos Cel înviat viaţa lui Dumnezeu intră în viaţa omenirii, prefăcând
starea ei veche într-o stare nouă, pregătindu-i o stare viitoare. Cu învierea lui Hristos viaţa lumii
este orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, care într-o formă anticipată, este deja în mijlocul
nostru ca împărăţie a Duhului.
Într-o lume, care nu vrea să ştie decât de valori materiale şi profit, Biserica are misiunea
să descopere lumii sensul progresului spiritual. Angajamentul etic şi social al Bisericii îşi
descoperă sensul în perspectiva eshatologică, iar eshatologia are repercusiuni în viaţa omului şi
a lumii credincioase, care poate contribui astfel la progresul real al societăţii sub toate aspectele.
Sarcina Bisericii nu este de a indica tipurile de societate umană sau de a sacraliza instituţiile
politice ale vreunui regim. Ea rămâne mereu în viziunea teonomă a lumii, adică a transcendenţei
lui Dumnezeu după fiinţa Sa inefabilă şi a prezenţei Sale reale în lume şi în istorie prin lucrarea
Sa. Din această perspectivă, Biserica trebuie să aibă în vedere realităţile concrete ale societăţii
omeneşti în care trăieşte şi să militeze pentru o ordine socială de dreptate, libertate şi iubire care
reconciliază aspectul personal cu cel comunitar, tinzând spre desăvârşirea comuniunii personale
după modelul Sfintei Treimi.
În acest sens, Biserica se confruntă cu două ideologii străine creştinismului, una
colectivistă şi alta individualistă, care rămân opuse între ele. Colectivismul scufundă omul în
masa anonimă a naturii şi, vorbind despre „masele populare”, trece cu vederea calitatea omului
de persoană, creată după chipul lui Dumnezeu. Colectivismul nu are nimic comun cu
creştinismul, fiindcă originile lui se descoperă în sistemele panteiste, care militează pentru
depersonalizarea omului şi scufundarea lui în realitatea impersonală a „Marelui Tot”.
Individualismul ridică omul deasupra societăţii şi face apologia profitului şi a iubirii de sine.
Acesta a dat naştere la sisteme economice mult mai eficiente decât cele colectiviste, devenind
o ideologie dominantă a lumii contemporane, fiindcă a pus accentul pe iniţiativa privată şi a
asigurat progresul material şi puterea economică a celor mai dezvoltate ţări din lume. Dar
sistemele individualiste acordă mai multă importanţă valorilor materiale decât celor spirituale
şi se interesează mai mult de cetatea pământească, decât de cea cerească, adică de economie,
politică şi finanţe. Prin faptul că aşează profilul şi iubirea de sine deasupra iubirii aproapelui,
sistemele individualiste au dus la divizarea lumii între ţări bogate şi ţări sărace, ca să nu mai
vorbim de cei care se îmbogăţesc peste noapte în cursul procesului de tranziţie economică în
timp ce mulţi nu au ce mânca, aşa încât parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr are
actualitate deplină.
În perspectiva eshatologică a comuniunii trinitare, care constituie baza misiunii sociale
a creştinismului, rolul Bisericii este de a inspira societatea să depăşească individualismul sau
colectivismul din viaţa socială şi personală a omului, prin lupta ei neîncetată atât pentru
promovarea valorii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu, cât şi pentru
promovarea dreptăţii şi a protecţiei sociale. Mântuitorul fericeşte atât pe cei curaţi cu inima, cât
şi pe cei flămânzi de dreptate. De aceea misiunea Bisericii este de a transfigura omul în Hristos
prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a converti egoismul în iubire şi comuniune, atât prin viaţa
de rugăciune, asceză şi filantropie, cât şi prin lupta susţinută împotriva nedreptăţilor sociale,
căci egoismul se află în ultimă instanţă la originea nedreptăţilor sociale, pentru ca orice om să
se bucure de condiţiile unei vieţi decente şi civilizate.

203
 Teologia ortodoxă din a doua jumătate a secolului al XX-lea a căutat să pună în evidenţă
valoarea netrecătoare a doctrinei creştine despre Sfânta Treime. Aceste preocupări teologice
reprezintă reacţia ortodoxă faţă de sistemele amintite anterior. Faţă de aceste sisteme
raţionaliste şi impersonale, teologia ortodoxă a accentuat caracterul personal al comuniunii
trinitare în iubire, bază şi model al comuniunii umane.
Mesajul Evangheliei are puterea şi însuşirile unei comuniuni adânci şi iubiri curate. El
rămâne în acelaşi timp însă supus interpretărilor diferite pe care le fac cei ce-l propovăduiesc, fie
ca persoane particulare, fie ca membri ai unei comunităţi bisericeşti. De aceea Bisericile
creştine trebuie să renunţe şi ele la propriile lor sisteme eclesiologice care au privatizat Duhul,
au sfâşiat progresiv unitatea creştină şi promovează prozelitismul în diferite moduri. Căci
misiunea creştină adevărată, ca rezultat al vieţii interioare a Bisericii şi ca extindere a Trupului
lui Hristos, nu poate pleca decât de la Biserica cea una, neîmpărţită. Bisericile despărţite nu pot
avea decât misiuni. Mesajul Evangheliei lui Hristos Cel răstignit şi înviat nu poate fi transformat
într-un instrument de reunire a Bisericilor. Propovăduirea eficientă a Evangheliei către lume
presupune unitatea creştinilor în Biserica istorică cea una, care nu numai că propovăduieşte
lumii Evanghelia mântuirii ci şi oferă acesteia un model de unitate în comuniune. Mesajul
Evangheliei include întreaga viaţă a Bisericii în Duhul Sfânt, Care este viu şi lucrător în şi prin
Biserică pentru întreaga lume. Lumea nu vine la credinţă dacă Evanghelia nu este propovăduită
şi întrupată de Biserica cea una care cheamă pe toţi oamenii în comuniunea ei. De aceea Iisus
Hristos S-a rugat ca toţi creştinii să fie una în Biserica Sa „ca lumea să creadă” (Ioan, 17, 21).

BIBLIOGRAFIE

ATANASIE CEL MARE, Sfântul, Cuvânt către elini, XLII, în Scrieri partea I, Col. PSB, vol. 15, trad.,
introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, EIBMBOR, Bucureşti, 1987;
BEL, Valer, Pr., Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Presa Universitară Clujeană, 2002;
ediția a 2-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010;
BEL, Valer, Pr., Teologie și Biserică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008;
BEL, Pr. Valer, Dogmă și propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
BRIA, Ion, Pr., Curs de Teologie și practică misionară, Geneva, 1982;
BOBRINSKOY, Boris, Pr., Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2002;
BRIA, Ion, Pr., CHANSON, Philippe, GADILLE, Jaques, SPINDLER, Marc, editori, Dictionnaire
oecuménique de missiologie. Cent mots pour la mission, Les éditions du Cerf, Paris, 2003;
BRIA, Ion, Pr., Go Forth in Peace. A pastoral and Missionary Guidebook, WCC Publication,
Geneva, 1982;
BRIA, Ion, Pr., editor, Martyria-Mission. The witness of the Orthodox Churches Todey, WCC
Publication, Geneva, 1980;
GUITTON, Jean, BOGDANOV, Grichka, Dumnezeu și știința, trad. rom., Pr. Ion Buga, Editura
Humanitas, București 1992;
FROMM, Erich, Psicanalisi della società contemporanea, Milano, 1976;
KASPER, Otto, L’assoluto nell’ultima filosofia di Schelling, Milano, 1986

204
HIMCINSCHI, Mihai, Pr., Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea
actuală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
ICĂ, I. Ioan jr, MARIANI, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente –
analize – perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul, Ambigua, trad., introducere şi note de Pr.prof. dr. D.
Stăniloae, Col. PSB, vol. 42, EIBMBOR, Bucureşti, 1983;
MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Tipografia Arhidiecezană,
Sibiu, 1948;
MÜLLER, Karl, SUNDERMEIER, Theo, Lexikon Missionstheologiscer Grundbegriffe, Reimer,
Berlin, 1987;
NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă,
Studiu introductiv și traducere: diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, 1999;
NEWBIGIN, Lesslie, Foolishness to the Greeks, WCC Publcation, Geneva, 1986;
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Ep., Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în
teologia contemporană, în Studii Teologice, XXIV, 1972, nr. 5-8, pp. 325-625;
POPESCU, Dumitru, Pr., Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București 1998;
POPESCU, Dumitru, Pr., Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1993;
SCHMEMANN, Alexander, Pr., Biserică, lume, misiune, trad. rom., Maria Vințeler, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
Pr. Dumitru Stăniloae, Witness Through Holiness of Life, în Martyria-Mission. The witness of
the Orthodox Churces Today, WCC Publication, 1980;
YANNOULATOS, Anastasie, Arhiep., Misiune la modul lui Hristos, Editura Andreiana, Sibiu,
2013;
YANNOULATOS, Anastasie, Arhiep., Ortodoxia și problemele lumii contemporane, trad. Gabriel
Mândrilă și Pr. prof. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2003;

205
6. Misiunea Bisericii în societatea românească contemporană (IPS Mitropolit prof. dr.
Nifon Mihăiţă)

6.1. Particularităţile contextului misionar contemporan

Îndrumatǎ de dumnezeiescul ei Învǎţǎtor, misiunea Bisericii noastre are în vedere
reafirmarea valorilor fundamentale ale credinţei creştine, acum când tenebrele secularizǎrii
ameninţǎ bogǎţia vieţii noastre spirituale, promovând relativismul şi indiferenţa faţă de
dumnezeiescul tezaur al Evangheliei. Valorile credinței noastre sunt fundamentate pe
certitudinea Revelaţiei dumnezeieşti, pe piatra cea tare şi neclintitǎ care este Iisus Hristos, de
aceea, mesajul Evangheliei deşi vechi, din punct de vedere istoric, în sensul revelaţiei Logosului
întrupat într-un anumit timp, este mereu nou şi actual, pentru cǎ el izvorǎşte din
atotînţelepciunea divinǎ.
Sare a pământului şi lumină a lumii, Biserica lui Hristos are ca misiune propovăduirea
Evangheliei lui Hristos întru schimbarea şi transformarea oamenilor în Hristos prin Duhul
Sfânt, spre lărgirea Împărăţiei cerurilor. Misiunea de răspândire a Evangheliei este scopul şi
vocaţia Bisericii, dar şi modalitatea prin care chipul lui Hristos este restaurat şi luminat în om,
spre propria lui mântuire şi răspândirea comuniunii de credinţă cu Hristos, adică a Împărăţiei
Sale.
Experienţa dictaturii comuniste, a industrializării forţate, apoi a dezindustrializării, din
epoca post-comunistă, şi a migraţiei masive, precum şi impactul mijloacelor tehnicii moderne
au făcut ca Biserica noastră să dezvolte o practică misionară specifică, responsabilă şi utilă. În
timpul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, desfăşurarea activităţii ecleziale în perioada
dictaturii comuniste a cerut noi strategii misionare şi pastorale, precum şi o nouă abordare a
relaţiilor cu statul. În această nouă logică pastoral-misionară, s-a înscris acum mai bine de
jumătate de veac şi proiectul Apostolatului social al Patriarhului Justinian Marina care, cu toate
criticile lui, post factum, a reprezentat o modalitate creştină de participare la programul social,
naţional, evitându-se posibila ruptură între Biserica-instituţie şi religiozitate. Deşi Biserica nu
s-a putut implica public în perioada comunistă, în proiecte şi programe sociale, totuşi, pastoraţia
individuală, prin intermediul Sfintelor Taine şi Ierurgii a cunoscut o mare dezvoltare. De
exemplu, pentru susţinerea misiunii Bisericii, Patriarhul Justinian a impus obligativitatea citirii
Cazaniei, într-un timp când era dificil, iar uneori, chiar interzis, să vorbeşti despre anumite
chestiuni religioase.
Industrializarea forţată a avut ca efect şi mutarea unei părţi semnificative din populaţia
rurală în mediul urban. Mulţi creştini veniţi de la sate s-au trezit în cartiere noi, muncitoreşti,
fără biserici, rupţi de ritmul lor natural, câmpenesc şi liturgic, ceea ce a dus la o transformare
de paradigmă, mai bine zis, la o denaturare paradigmatică, indiferentismul religios şi deficienţe
comportamentale, precum alcoolismul şi agresivitatea, devenind destul de frecvente. În faţa
acestei realităţi, Biserica a trebuit să susţină, şi pentru aceştia, pastoraţia şi misiunea sa, iar aici,
Dumnezeu a lucrat prin conştiinciozitatea şi dăruirea unor preoţi curajoşi şi responsabili,
călăuziţi de înţelepciunea şi susţinerea ierarhilor lor. Un rol important l-au avut, şi atunci,
vetrele de spiritualitate monahală care, prin părinţi înduhovniciţi, au oferit îndrumare spirituală
şi speranţă creştinilor acelui timp.
206
 În perioada de după decembrie 1989, Biserica a fost pusă în faţa unor noi realităţi
misionare: epoca de libertate, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor tehnice şi de comunicare,
relaţiile libere dintre oameni, libera circulaţie şi noul cadru legislativ. Toate acestea au cerut un
răspuns misionar şi pastoral nou. Treptat, Biserica a început să reintre în viaţa publică, să susţină
educaţia religioasă în şcoala românească, să pătrundă în mass-media şi să-şi dezvolte propriul
său sistem de educaţie religioasă, teologică, în cadrul celui public de învăţământ. O realitate a
începutului acestei perioade a fost şi aceea a propagandei şi prozelitismului religios neo-
protestant, în special, de tensiuni apărute în plan local şi susţinute de unii reprezentanţi şi
credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, dar şi de deschiderea multor români spre cele
spirituale şi relaţionarea cu Biserica.
Eliminarea restricţiilor de circulaţie a permis multor români să plece în afara ţării, astfel
că în cele peste două decenii de libertate religioasă, câteva milioane de români au mers, în
întreaga Europă, în special în Italia, Spania şi Franţa şi au creat o substanţială diasporă ortodoxă.
Pentru ca aceşti fii ai Biserici noastre să nu se rupă de credinţa strămoşească şi de tradiţiile şi
obiceiurile lor româneşti, au fost înfiinţate eparhii cu numeroase parohii, peste tot, acolo unde
sunt români. Teologia ortodoxă românească, animată de un spirit ecumenic apostolic, poate fi
şi astăzi cunoscută în Apus prin intermediul parohiilor din diaspora. Prin celebrarea Liturghiei
în limba română, prin configuraţia lor culturală unică, prin spiritualitatea lor comunitară,
parohiile ortodoxe române din diaspora pot constitui promontorul Ortodoxiei româneşti în
comunitatea ecumenică de astăzi. Bunele relaţii cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine s-au
reflectat şi în primirea din partea acestora a unor lăcaşe de cult şi aşezăminte, în ţările europene
şi în întreaga lume, acolo unde diaspora românească s-a înmulţit, prin emigrarea multor români,
în special din considerente economice.

6.2. Provocări contemporane ale misiunii Bisericii

Provocările cele mai cunoscute ale societăţii noastre sunt constituite de fenomenul
globalizării cu toate implicaţiile sale, secularizarea, materialismul, ateismul militant,
înstrăinarea de Dumnezeu, anticlericalismul şi indiferentismul religios. La acestea se adaugă
probleme pastoral-misionare legate, în principal, de necesitatea înnoirii vieţii spirituale, a
aprofundării şi actualizării procesului de inculturaţie, problema salvgardării familiei
tradiţionale, misiunea migranţilor, promovarea respectului şi demnităţii creaţiei, dar şi utilizarea
noilor mijloace de comunicare socială în serviciul Evangheliei, aprofundarea viziunii simfonice
în colaborarea cu statul, ori dialogul inter-creştin şi inter-religios.
Criza economico-financiară şi social-morală a cutremurat din temelii lumea noastră,
îndemnând la meditaţie şi schimbare, la transfigurare şi înnoire, căci, aşa cum se ştie, acest
fenomen, negativ, provoacă o intensificare a căutărilor, o evaluare existenţială profundă şi oferă
germenii zidirii unei lumi noi, cu speranţa unei paradigme de viaţă mai frumoasă, mai bună şi
mai dreaptă, a unei adevărate civilizaţii creştine.
Globalizarea provoacă, într-un anume fel, misiunea şi răspunsul misionsr-pastoral al
Bisericii, căci el ridică chestiuni noi precum: mondializarea economiei şi alterarea culturilor
tradiţionale, deprecierea valorii omului şi a muncii sale, problema migraţiei şi a integrării şi
misiunii printre migranţi, raportul dintre economic şi spiritual, rolul comunicării şi al
mijloacelor tehnice moderne de comunicare în viaţa omului şi în misiunea Bisericii, ori tendinţa
207
de desconsiderare şi de dominare a omului de către ideologii sociale, politice şi economice,
dialogul inter-creştin şi inter-religios, şi, de ce nu, criza globală a ecosistemelor noastre, dacă
ar fi să enumărăm doar câteva astfel de probleme, existenţial-comunitare, contemporane.
Secularizarea sau conformarea la duhul acestei lumi, la spiritul secolului, la
superficialitatea momentului, reprezintă o profundă înstrăinare a omului de Dumnezeu, de
valorile lumii spirituale, de tradiţia şi cultura sa, în favoarea unei perspective în care omul pune
centrul valorilor sale, nu principiul inefabil, imuabil şi transcendent, Creatorul, ci omul, ca
măsură a tuturor lucrurilor.
Relativizarea adevărului şi absolutizarea unor reflectări ale lui constituie o altă
deficiență a paradigmei de civilizaţie a lumii noastre, care are la bază eroarea fundamentală a
insituirii omului drept criteriu al adevărului, fapt ce coboară acest principiu fundamental al vieţii
din transcedent în imanent şi-l supune schimbării.
Materialismul este o altă determinantă a lumii noastre care presupune valorizarea
exclusivă doar a ceea ce este supus simţurilor şi este palpabil, adică a materiei. Într-un fel este
vorba despre perpetuarea unui spirit saducheu sau a unei perspective de viaţă care face
abstracţie de eshatologie, de viaţa veşnică, limitând experienţa umană şi profunzimea trăirii
doar la viaţa de aici. Materialismul este un efect al secularismului, raţionalismului şi al
imediatului vieţii, o perspectivă pur pământească și trupească despre lume.

6.3. Specificul misiunii ortodoxe în contemporaneitate

Misiunea creștină ortodoxă are o ocazie unică de a promova întâlnirea cu Mântuitorul
Hristos, adevărată, profundă şi substanţială, aşa cum se petrece ea în lumea mirifică, profundă
şi fabuloasă a Răsăritului creștin, cu toate roadele ei binecuvântate, cu rodnicia ei
duhovnicească, cu frumuseţea ei liturgică, cu profunzimea şi rectitudinea ei doctrinară, dar şi
cu rigurozitatea canonică a dreptei credinţe. Misiunea este o obligaţie de viaţă bisericească, ea
ţine de natura intimă a Bisericii, manifestă vocaţia ei şi urmăreşte lărgirea Împărăţiei lui
Dumnezeu. Ea este o necesitate stringentă a lumii noastre, a condiţiei de fii ai lui Dumnezeu
care nu au cetate stătătoare aici, ci în cer. Când te întâlneşti cu Domnul Cel înviat şi te bucuri
de frumuseţea unei comuniuni transformatoare cu El, înnoitoare şi pline de har, doreşti să
călăuzeşti şi să araţi la cât mai mulţi oameni faptul acesta, pentru a-i introduce şi pe ei în această
mare şi mântuitoare comuniune (cf. 1 Ioan 1, 1-3).
Misiunea este, prin urmare, o modalitate unică şi originală, adecvată şi propice, fiecărui
spaţiu şi timp, de a promova comuniunea cu Hristos, de a răspândi modul de viaţă plenar cu
Hristos, prin Hristos şi în Hristos. Dar, acest demers, pentru a avea deplin succes, eficienţă şi
eficacitate, trebuie să urmeze nişte principii de acţiune concrete. De aceea, putem vorbi despre
câteva principii de desfăşurare a misiunii creștine ortodoxe, nefiind vorba despre altceva, decât
despre nişte trăsături ale experienţei ecleziale ortodoxe. Misiunea ortodoxă se fundamentează
pe bogăţia experienţei de viaţă duhovnicească a Bisericii, promovând realitatea concretă a
întâlnirii cu Mântuitorul Hristos şi roadele istorice ale acesteia, aşa cum s-au manifestat de-a
lungul timpului.
Ceea ce am crezut, cum am crezut şi felul în care a rodit cuvântul lui Dumnezeu în
spaţiul creștin răsăritean, aceea am și propovăduit, prin intermediul misiunii ortodoxe. Este, de
fapt, un alt mod de a spune că misiunea creștină ortodoxă se bazează pe realitatea întâlnirii cu
208
Hristos şi pe adevăr. Nici nu ar avea succes, de fapt, o misiune susţinută de experimente sau
calcule ştiinţifice sau pe principii, ori teorii rupte de viaţă, netrăite sau străine de experienţa
concretă dintr-un anumit spaţiu şi timp. Un alt principiu al misiunii ortodoxe este
apostolicitatea, deoarece, noi credem, cu tărie, că plenitudinea învățăturii noastre de credință
este de sorginte apostolică, ca, de altfel, şi structura sa ierarhică şi sacramentală. Aşa că,
propovăduirea Bisericii noastre este în continuitate cu ceea ce Biserica a crezut dintotdeauna şi
pretutindeni, fără a exclude creativitatea şi aprofundarea înnoitoare, care s–ar constitui într-un
al treilea principiu al misiunii creștine ortodoxe, ca parte a aspectului ei dinamic.
Ortodoxia nu este străină de a noutatea vieţii, de improprierea de noi experienţe, dar
acest lucru se face în concordanţă cu ceea ce a fost şi s-a manifestat, niciodată în contradicţie.
Dinamismul misiunii ortodoxe presupune utilizarea celor mai noi mijloace de comunicare, de
exprimare şi de acţiune, fără ca acest lucru să impieteze cumva asupra tradiţiei ortodoxe. A
promova noutatea, nu înseamnă a exclude continuitatea cu ceea ce a fost sau accepta
contradicţia cu experienţa bimilenară a Bisericii, cu „viaţa Bisericii în Duhul Sfânt” sau cu
„credinţa vie a celor morţi”. Societatea contemporană este dominată de numeroase provocări
şi crize, cărora misiunea Bisericii trebuie să le ofere, printr-o abordare echilibrată, optima
rezolvare şi ajutorul harului dumnezeiesc mântuitor, care transformă şi înnoieşte, schimbă din
temelii şi desăvârşeşte.
Etica respectului şi principiul non prozelitismului sunt alte două principii ale misiunii
ortodoxe, deoarece Biserica noastră crede cu tărie în dialogul ecumenic şi în necesitatea
respectului reciproc şi a promovării Evangheliei lui Hristos, fără a exclude şi alte experienţe şi
mărturi ale vieţii cu Hristos. De aceea, misiunea ortodoxă nu promovează combativitatea şi
logica concurenţei şi a contradicţiei confesionale. În spiritul respectului reciproc, misiunea sa
se desfăşoară fără a ponegri sau ataca vreo confesiune creştină, deoarece, nu criticând, ci
afirmând propria ofertă misionară, poţi fi un martor autentic şi corect al lui Iisus Hristos. De
asemenea, respectul faţă de alte tradiţii confesionale este un principiu fundamental al misiunii
ortodoxe. Fără a se institui într-un judecător al autenticităţi sau al veridicităţii şi profunzimii
vieţii şi mărturiei altora în Hristos, Ortodoxia îşi afirmă propria sa identitate, apreciind tot ceea
ce este bun, drept şi frumos în acestea. Căci, dacă nu respecţi mărturia fratelui tău în Hristos şi
specificul credinţei lui, impietezi asupra numelui lui Hristos Însuşi, frânând eficacitatea
procesului misionar. Ortodoxia consideră colaborarea cu lumea culturii şi valorizarea ştiinţei
ca adevărate atuuri misionare şi instrumente necesare şi utile în răspândirea Evangheliei lui
Hristos. Cultura nu poate fi străină de mântuirea omului, căci desavârşirea religioasă nu se
poate realiza singuratic, independent de obştea socială.
Adevărata ei vocaţie este aceea de a sluji omul, desăvârşirea lui, de a-l ajuta să
transceandă limitele sensibilului şi de a deveni o punte către Creator. În întâlnire cu Evanghelia,
fiecare spaţiu cultural a căpătat, pe de o parte, o specificitate şi unicitate proprie, iar, pe de altă
parte, o racordare la universal, realizându-se acea globalizare pozitivă creştină. Cultura
reprezintă expresia sufletului unui popor, hainele sau formele sale de manifestare, astfel încât
este un beneficiu evanghelic a le utiliza şi a le folosi în seviciul Evangheliei. Atât cultura, cât
şi teologia utilizează cuvântul ca mijloc de comunicare, care îşi are izvorul în veşnicul şi
rodnicul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ambele vizează în primul rând sufletul şi apoi trupul şi
slujesc binele omului, ceea ce ne arată că nu trebuie să fie în contradicţie niciodată. Apoi, ştiinţa
209
este de asemenea rod al minţii umane, dar al lui Dumnezeu, care vine să uşureze existenţa
umană şi să susţină cunoaşterea omului. Iar misiunea nu poate neglija aceste două manifestări
ale raţiunii şi sufletului uman, care prin întâlnire cu Evanghelia pot căpăta profunzime, pot fi
înnoite şi transfigurate, ca, în mod optim, să susţină efortul de mântuire al omului.
Priorităţile contemporane ale misiunii ortodoxe sunt determinate de specificul
cadrului de desfăşurare al activităţii sale. Aşa cum reiese din cele mai noi cercetări în domeniu,
dar şi din experienţa misionară contemporană, cele mai importante priorităţi misionare vin să
ofere un răspuns adecvat la nevoile ecleziale contemporane şi la provocările create de
secularism, consumism, materialiasm şi ateism.
O prioritate a misiunii ortodoxe este aceea a implicării mai active a mirenilor în
activitatea eclezială, deoarece, chiar dacă mirenii au un rol bine detreminat în Ortodoxie, iar
clericalismul a fost străin de spiritul ortodox, totuşi, implicarea acestei adevărate forţe
misionare trebuie aprofundată şi lărgită, nu numai pentru că preotul nu mai poate concentra în
mâinile sale multiplele activităţi parohiale, fiind obligat să recurgă la asistenţa nemijlocită a
credincioşilor, ci şi pentru că există o mai profundă înţelegere a Bisericii ca o comunitate
autentică de fraţi şi surori, de bărbaţi şi femei, care posedă împreună o identitate nouă în Iisus
Hristos. Participarea mirenilor la viaţa parohiei are deci un sens, pe deplin, eclesiologic.
Potenţialul mirenilor de a susţine misiunea Bisericii este impresionant, de aceea, a găsi cele mai
potrivite mijloace de implicare mai intensă, este o sarcină a misiologiei contemporane.
Dialogul permanent cu spaţiul culturii şi al ştiinţei şi intensificarea lui este, de asemenea,
o prioritate actuală, deoarece, chiar dacă Biserica noastră nu s-a manifestat contra lor niciodată,
ci doar contra ideologizării şi a utilizării lor pro domo, este nevoie ca dialogul cu acestea să fie
aprofundat. Amplificarea misiunii în mediul urban şi utilizarea de strategii misionare tot mai
eficace, în această epoca post-modernă, este o sarcină misionară prioritară. Atenuarea şi uneori
chiar pierderea conştiinţei parohiale şi a aparteneţei creştine, indiferentismul religios şi sclavia
materialismului sunt, împreună, realităţi care cer un răspuns permanent şi perspicace din partea
Bisericii. Implicarea tot mai profundă a femeilor în viaţa Bisericii, susţinerea misiunii lor
specifice şi depăşirea obstacolelor prin care adesea ele trec, precum politica feministă
proavorţionistă, constituie o altă prioritate eclezială contemporană În Ortodoxie, problematica
feminină s-a pus cu smerenie, în duhul Părinţilor Bisericii şi niciodată deasupra Bisericii sau în
contradicţie cu ea.
Prezenţa mediatică pozitivă, prin mass-media creştină şi nu numai, este o preocupare
misionară crescândă, deoarece mijloacele de comunicare reprezintă o oportunitate fericită a
epocii noastre, care trebuie valorificată pe deplin. Mass-media trebuie utilizată cât mai mult în
serviciul lui Hristos, cu insistenţa responsabilizării spirituale, culturale şi sociale a tuturor celor
implicaţi în această elaborată şi importantă activitate umană. Biserica are dreptul şi datoria de
a-şi susţine mesajul său prin intermediul tuturor mijloacelor media, pe care trebuie să le
privească ca pe un „nou Areopag”, căruia trebuie vestit Hristos Cel înviat.
După aproape cinci decenii de intoxicare marxistă, poporul român a rămas, în marea lui
majoritate, credincios Bisericii strămoşeşti. Dar, cu tot ataşamentul lui vădit faţă de Biserică,
mulţi din credincioşii noştri nu dispun de educaţia catehetică corespunzătoare. Remedierea
acestei deficienţe, provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze
credincioşii ei, se poate realiza, atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de
210
catehizare care trebuie să fie promovată la nivel de parohie. Aşa se face că implicarea tot mai
mare în susţinerea misiunii educaţionale, la nivel parohial, prin programe specifice de cateheză,
prin intermediul orei de religie din şcoli, în familie, prin mijlocirea şcolilor de teologie, prin
cuvânt, imagine şi sunet, cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială, este o prioritate reală
şi cu greutate a misiunii ortodoxe de astăzi. Migraţia masivă de populaţie din vremea noastră,
diaspora ortodoxă şi crearea de comunităţi alogene în spaţii tradiţional ortodoxe, datorită
contextului economic-social, adesea nefavorabil, crează nevoi misionare speciale şi situaţii
pastorale specifice. Chiar de la început, Biserica s-a constituit după modelul familiei, ca o
comunitate de iubire care ne înfăţişează un Dumnezeu ce invită pe fiecare şi pe toţi, un
Dumnezeu care iartă fără vreo altă condiţie decât iertarea acordată de cei invitați. Mentalitatea
secularistă a afectat însă masiv familia, ceea ce reclamă, de asemenea, noi şi puternice strategii
pastoral-misionare, pentru crearea unui răspuns adecvat şi pentru susţinerea acestei structuri
spirituale şi sociale de bază. Sigur, priorităţile şi direcţile de acţiune misionară contemporană
sunt numeroase.

6.3. Misiunea ortodoxă în societatea românească – necesitate, responsabilitate şi

continuitate istorică
Forţa dialogului şi a misiunii creștine ortodoxe în contemporaneitate constă, mai ales,
în aceea că Ortodoxia reprezintă şansa de a aduce mărturia sa unică de păstrătoare a Tradiţiei
Bisericii nedivizate, profunzimea unei spiritualităţi pline de prezenţa lui Dumnezeu, o tradiţie
liturgică şi canonică bogată şi o învăţătură de credinţă fidelă începuturilor ei apostolice.
Misiunea Bisericii noastre Ortodoxe este orientată spre aspiraţiile şi aşteptările omului de
început de mileniu trei, fiind receptivă la provocările contemporaneităţii şi la nevoie pastorale
concrete ale credincioşilor. După decenii în care forţa sa misionară a fost atenuată prin multiple
îngrădiri impuse de regimul comunist, după schimbările petrecute în anul 1989, Ortodoxia
românească a devenit treptat tot prezentă în spaţiul public, călăuzind nevoile spirituale şi
sacramentale ale credincioşilor săi, răspunzând la provocările vremurilor. Principiile generale
de misiune ortodoxă privesc bogăţia experienţei de viaţă duhovnicească a Bisericii,
apostolicitatea, creativitatea şi aprofundarea înnoitoare, etica respectului şi principiul non-
prozelitismului şi colaborarea cu lumea culturii şi valorizarea ştiinţei. Misiunea ortodoxă are
ca scop răspândirea Evangheliei lui Hristos, zidirea Trupului mistic al Domnului Hristos-
Biserica, prin aducerea de noi membri în unitate şi comuniune cu Biserica apostolică, şi
susţinerea civilizaţiei îndumnezeirii. Pentru Ortodoxie, dialogul este ceva firesc şi natural, o
întâlnire întru adevăr, care izvorâşte din dorinţa de a-L promova şi a-L face prezent în lume pe
Însuşi Domnul Iisus Hristos Cel înviat din morţi, dar şi din vocaţia omului de făptură creată
după chipul lui Dumnezeu-Sfânta Treime, -adică comuniune, spaţiu de dialog-, şi care are
impregnate în adâncul fiinţei sale deschiderea spre aproapele şi spre comuniune.
Dialogul ecumenic are în vedere, aşa cum se ştie, înaintarea spre unitatea văzută a
Bisericii lui Hristos, prin întâlniri comune, gesturi, fapte şi acţiuni concrete, în aşa fel încât,
mărturia creştină să aibă o maximă credibilitate şi eficienţă, iar Evanghelia să fie receptată cât
mai bine. Altfel, avem de a face cu contra-mărturie şi contra-slujire. Atunci când ortodocşii se
deschid dialogului ecumenic îşi manifestă siguranţa doctrinară, ferimitatea propriilor lor
convingeri şi ataşamentul faţă de tradiţia apostolică a Bisericii lor. În acelaşi timp, ei fac
211
misiune creștină ortodoxă, pentru că promovează viziunea ortodoxă asupra lumii şi vieţii,
frumuseţea spiritualităţii răsăritene. În această perspectivă, orice teamă şi frică dispare, căci nu
îţi poţi pierde propria identitate, decât dacă nu eşti convins de propriul adevăr şi dacă credinţa
ta este clădită superficial. Dimpotrivă, este vorba de o atitudine de siguranţă ecleziologică, de
fermitate şi deschidere generoasă, fără a face vreun compromis. Aşa cum se ştie, mişcarea
ecumenică nu doreşte, nici crearea unei superbiserici, care să le înglobeze pe toate celelalte,
nici crearea unei structuri ecleziale artificiale, care să ia din fiecare tradiţie confesională câte
ceva, şi nici să ne facă catolici, protestanţi sau neoprotestanţi. De aceea, mai folositor ar fi să
vorbim despre ecumenism în termenii teologiei apofatice, pentru a ne face mai bine înţeleşi şi
a nu lăsa loc la interpretări răuvoitoare.
Ortodoxia nu este o teorie, nu este o doctrină solipsistă, ci un mod de viaţă cu şi în
Hristos, ceea ce face să vedem în învăţătura noastră de credinţă un tezaur al experienţei
existenţiale bisericeşti, asemenea apostolilor care impresionaţi de Învierea Mântuitorului din
morţi şi de relaţia de viaţă cu Acesta, au devenit misionarii Lui. La fel şi noi, astăzi, trebuie să
fim promotorii vieţii în Hristos, aşa cum se manifestă ea în spaţiul şi timpul nostru. Misiunea şi
dialogul ecumenic sunt trăsături fundamentale ale înţelegerii vieţii şi activităţii Ortodoxiei în
contemporaneitate, care ne descoperă chipul Bisericii apostolice, pline de blândeţe şi lumină,
dătătoare de speranţă şi creatoare de încredere.
Ortodoxia are conştiinţa că este păstrătoarea fidelă şi autentică a tezaurului de învăţătură
dumnezeiască, aşa cum a fost transmis el de Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli şi prin ei, prin
urmaşii lor până la noi, fără a desconsidera reflectarea chipului lui Hristos şi a învăţăturii Sale
şi în alte tradiţii confesionale. A face misiune înseamnă a răspândi iubirea şi milostivirea divină,
o viziune integrală asupra vieţii umane, care să aibă în centrul ei zidirea unei lumi înnoite de
har, în care omul nu este un actor pasiv, insensibil şi netransparent lucrării Duhului, ci un
colaborator activ la transformarea fundamentelor lumii noastre şi crearea unei civilizaţii a
iubirii.
Pentru Ortodoxie, a face misiune nu este o politică şi un mod de propagandă, ci
mărturisirea firescului vieţii ei duhovniceşti, o modalitate unică şi naturală de a fi în relaţie cu
Stăpânul Vieţii şi de a propovădui valorile nepieritoare ale Evangheliei Domnului Hristos,
precum şi a felului special în care Evanghelia a rodit în spaţiul răsăritean, dar şi slujirea de a
arăta adevăratul sens al lumii.
Misiunea este vocaţie apostolică a Bisericii, ea aparţine naturii sale intime, dar ţine şi
de rostul ei în această lume, căci ea este Trupul tainic al Domnului, constituit din toţi aceia care
cred în El, Îl mărturisesc prin viaţa şi activitatea lor şi se împărtășesc de harul Duhului Sfânt,
prin intermediul de viaţă făcătoarelor Taine şi Ierurgii. Misiunea este o obligaţie de viaţă
bisericească, ea ţine de natura intimă a Bisericii, manifestă vocaţia ei şi urmăreşte lărgirea
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Criza morală şi economică ce caracterizează societatea noastră contemporană trebuie şi
poate fi depăşită prin acordarea unei priorităţi reale omului, în faţă logicii profitului cu orice
preţ, dar şi prin respectarea unei discipline riguroase în toate domeniile, fundamentate pe un
viguros sistem etic şi pe responsabilizarea tuturor acelor factori decizionali faţă de nevoile reale
ale societăţii noastre. Lumina solidarităţii, acea bogăţie nepieritoare a spiritualităţii creştine,
trebuie să strălucească asupra societăţii noastre, aflate astăzi în criză, şi să rodească spiritual,
212
etic şi moral, evidenţiind lucrurile cu adevãrat importante ale vieţii şi ceea ce este, în mod real,
folositor omului. Duhul Ortodoxiei invită spre concentrarea atenţiei şi intereselor omului spre
experierea veşniciei lui Dumnezeu, spre cultivarea valorilor lumii spirituale, spre iubire,
generozitate şi spre grija faţă de aproapele.
Ortodoxia este angajată în promovarea Evangheliei lui Hristos, în fidelitate faţă de
tradiţia sa bimilenară şi cu conştiinţa că provocările şi problemele contemporaneităţii sunt
locuri privilegiate de misiune și pastoraţie. Misiunea ortodoxă are în centrul mesajului ei dorinţa
de a oferi lumii tradiţia vie a Bisericii, parfumul vieţii apostolice, felul în care din întâlnirea
Evangheliei cu cultura şi civilizaţia spaţiilor locuite astăzi de ortodocşi, a izbucnit o frumoasă
cultură duhovnicească, s-a sedimentat o aleasă viaţă duhovnicească şi culturală care este
expresia cea mai intimă a aspiraţiilor sufletului uman. De aceea, Ortodoxia are speranţa că, prin
profunzimea şi bogăţia ei, va străluci lumina cea neînserată a Mântuitorului Hristos şi va vesti
lumii încredere, bucurie şi credinţa că, prin efortul fiecăruia dintre noi, vom trăi, în mod
autentic, bogăţia valorilor în care au vieţuit înaintaşii noştri.

BIBLIOGRAFIE

***, Religia în societate la început de secol XXI. Tendinţe europene, Valahia University Press,
Târgovişte, 2006;
BRIA, Ion, Pr., Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România creştină,
Bucureşti, 1999;
DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Editura Basilica,
2009;
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia (trad.rom.), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996;
HIMCINSCHI, Mihai, Pr., Modernitate, Globalizare, Biserică, în volumul Biserica în era
Globalizării, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
ICĂ, Ioan. jr., Ardid., MARANI, G., Gândirea Socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
MIHĂIȚĂ, NIFON, Mitr, Ortodoxie şi Ecumenism, Bucureşti, Editura Asa Media 2000;
MIHĂIȚĂ, NIFON, Mitr, Misologie creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005;
MIHĂIȚĂ, NIFON, Mitr, Misiune, pastoraţie şi slujire ecumenică, Valahia University Press,
Bucureşti, 2009;
MANOLACHE, Anca, Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1994;
MORARU, Alexandru, Pr., Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Dialog teologic şi
ecumenic, Vol. III, Tom. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2006;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Drtodoxă, Vol. I , Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

213
7. Relaţia Bisericii cu statul din perspectivă misionară (Pr. prof. dr. Valer Bel, Diac.
conf. dr. Gelu Călina)

În epoca noastră statul este prezent în aproape orice discurs public, precum și în relațiile
pe care noi ca cetățeni le avem cu instituțiile statului de la naștere până la deces. Statul Român
modern din care noi facem parte astăzi se află încă în căutarea unui model de relație
instituțională cu Biserica Ortodoxă, dar și cu orice cult religios, creștin sau nu. Din perspectivă
europeană, precum și din cauza migrației care amenință Europa, statul nostru va trebui să se
raporteze la religie și ca la un garant al ordinii sociale, ținând cont de faptul că religia este
invocată pentru acțiuni teroriste ori diverse forme de genocid. Atacurile teroriste din
contemporaneitate au condus la o serie de poziționări în chestiunea locului și rolului religiei în
statele europene și a făcut ca vocile autorizate ale Bisericii să fie din nou ascultate cu atenție.
Trebuie spus că religia are și o funcție socială preventivă, care se poate desfășura în măsura în
care instituțiile statului – care guvernează de drept spațiul social – o conștientizează și o acceptă.
Religia creștină a fost și este un liant social dar și un mijloc de promovare a păcii, a bunăstării
sociale și a culturii.
În textele juridice fondatoare, precum Constituția, Codul Civil sau Codul Penal, se
distinge între libertatea de conștiință, libertatea de gândire, libertatea religioasă ori dreptul unei
structuri religioase de a-și organiza cultul, făcându-se trimitere fie la comunitatea religioasă, fie
la cetățean, din perspectiva unor garanții pe care statul modern republican le asumă. În acest
domeniu, din ce în ce mai cuprinzător, avem de-a face cu diverse concepte care se vehiculează
dar și cu un lexic deja familiar, care este folosit pentru a delimita sau nu unele linii de analiză,
care sunt necesare pentru orice demers disciplinar specific, fie istoric, juridic, sociologic sau
filozofic. Puterea spiritului uman poate alimenta schimbări istorice majore, iar convingerea
morală joacă cel mai important rol în viaţa publică şi în politică. Acestea din urmă nu sunt însă
sinonime.
Fie datorită educației politice de factură liberală, fie din cauza unei educații precare, s-
a ajuns la un acord tacit al statelor moderne în ceea ce privește egalitatea credințelor într-un stat
modern. Ideea egalităţii credinţelor derivă din principiul constituţional modern al libertăţii
religioase și a condus la obligația de a considera ca fiind egale în fața legii toate credinţele
recunoscute de către un stat modern. Din alt punct de vedere, trebuie afirmat faptul că statul
modern și-a diminuat efortul de a apela la criteriile „clasice” ale verificării impactului social şi
a valorii morale şi sociale a unei credinţe religioase care dorește să fie recunoscută.
În ceea ce priveşte actul recunoaşterii unei religii, acesta poate şi trebuie să fie făcut
întâi de toate de teologii cei mai avizaţi ai unei epoci şi ulterior şi de organele abilitate ale
statului, care sunt chemate şi îndreptăţite să-şi expună poziţia, fie printr-un acord, fie printr-o
nerecunoaştere motivată. Dar de multe ori această ordine a fost inversată. Statul a abuzat de
puterea lui şi a acordat recunoaşterea sa unei credinţe religioase, în ciuda opoziţiei motivate a
teologilor. Consecinţele acestei nesocotiri a poziţiei teologilor s-au văzut adeseori. Trebuie
menționat că nu este vorba de „poziţia teologilor” care s-au opus la vremea lor apariţiei
creştinismului, iar această opoziţie s-a transformat în persecuţie contra Bisericii timp de trei
secole. Aici este vorba de noua paradigmă de după Edictul din anul 313 dat la Milano.

214
 Lipsa intervenţiei statelor în acordarea libertăţii de mişcare-exprimare a unei credinţe
poate conduce la diversificarea, multiplicarea credinţelor care ni se adresează pentru a le urma,
indirect însă, această realitate (adică numărul mare de credinţe religioase) subminează tocmai
capacitatea noastră de a putea adera la o credinţă verificată de istorie şi necontestată tocmai
datorită crezului ei. Deşi nu există credinţă care să nu fie contestată, inclusiv creştinismul, ne
referim numai la acele contestări care au un suport revelaţional şi raţional solid.
În faţa acestei diversități de religii, omul modern nu mai poate avea în statul său o
autoritate critică – şi de ce nu creştină - care să-i garanteze, că nu este permisă manifestarea
unor credinţe care să-i agreseze tradiţia. Vechea solidaritate dintre stat şi membrii acestuia
mergea în trecutul nu prea îndepărtat până acolo încât statul respecta religia majoritară a
cetăţenilor lui şi nu făcea acte riscante prin care ar fi periclitat suportul pe care religia l-a dat
statului dintotdeauna, în mod special prin practicarea aceluiaşi crez religios de o majoritate cât
mai mare. Odată cu apariţia confesiunilor în interiorul creştinismului au apărut şi conflictele
generate de religie, de multe ori conducând la războaie religioase îndelungate.
Revine adesea în discursul contemporan o idee mai veche ce afirmă faptul că
creștinismul și-a transmis o parte din resursele sale în democrația modernă și că ne aflăm într-
un ev post-creștin. În acest sens este binecunoscută teza lui Marcel Gauchet, care pornind de la
o analiză a realității sociale din Occident, ajunge la constatarea că situația actuală a omului
modern este situația unui om care nu mai așteaptă nimic important de la Dumnezeu, motiv
pentru care M. Gauchet consideră creștinismul ca fiind religia ieșirii din religie.
Considerații despre teocrație. Plecând de la etimologia acestui termen, observăm că,
voind să definească o formă de guvernământ, termenul teocrație asociază prin credinţă orice fel
de putere (j) lui Dumnezeu (j). În această formă de guvernământ autoritatea este
legitimată prin credinţa în Dumnezeu şi se prezintă ca acţionând în numele lui Dumnezeu. În
această structură, pentru care exercitarea puterii este legată de dreapta credinţă, un rol foarte
important îl ocupă clerul care mediază posibilele conflicte. Gândirea teocratică îşi are rădăcinile
în Sfânta Scriptură care vorbeşte de Împărăţia (cetatea) lui Dumnezeu. Fericitul Augustin a
evocat superioritatea creştinismului care inspiră guvernarea, arătând că statele păgâne sunt
incapabile să se dezvolte într-un mod superior. Din diverse interpretări ale lucrării lui Augustin,
Cetatea lui Dumnezeu, s-au născut multe doctrine şi controverse. Începând cu papa Grigorie
cel Mare (540-604) în Apus se dezvoltă teocraţia pontificală, doctrină care va sta la baza
gândirii politice medievale din Apus.
Teorii despre structura și organizarea statului din Evul Mediu. După prăbuşirea
imperiului Roman de Apus, între secolele al V-lea și al XI-lea legitimarea noilor state
monarhice s-a făcut prin intermediul instituţiei ecleziastice. Papa Grigorie cel Mare a pus bazele
unui suport ideologico-politic care a funcţionat mult timp în Occident. „Și în antichitate
existase, şi încă din plin, tendinţa de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autorităţi
transcendente. În Evul Mediu, şefii barbari, aliaţi treptat cu Biserica, au adăugat acestor tradiţii
şi pe unele venite dinspre gândirea politică orientală, tradiţii care, remodelate cu concursul
Bisericii, au creat ritualităţi proprii”.
De la aşezarea pe capul monarhului a unei coroane s-a trecut la ungere/oncţiunea, care
se săvârşea de către un reprezentant de rang înalt al Bisericii. Acest act sacral se baza pe tradiţia

215
iudaică consemnată în cartea 1Regi unde aflăm despre ungerea lui Saul (1Regi 10, 1), primul
rege al evreilor. Pe lângă creșterea importanței religioase a regilor, s-a adăugat şi credinţa că ei
pot face din oficiul lor minuni.
Papa Grigore al VII-lea (1073-1085) a relansat mişcarea de emancipare a Bisericii
apusene de sub puterea suveranilor şi a reușit prin acțiunile sale să facă să funcţioneze o
distincţie clară între ungerea sacerdotală (sau hirotonia prin care se consacră un slujitor al
Bisericii) şi ungerea regilor care nu are putere sfinţitoare. Teologia gregoriană a întrerupt
pretenţiile taumaturgice ale suveranilor medievali, deşi acestea au rezistat la unele case regale
până în secolul al XIX-lea. Reforma gregoriană a limitat puterea absolută a suveranului şi a
afirmat primatul autorităţii morale a Bisericii. În secolul al XIII-lea, Toma de Aquino (1227-
1274) a scris mult despre dreptul natural. În sancţionarea pretenţiilor absolutiste ale monarhilor,
teologii occidentali s-au folosit de dreptul divin pe care regii medievali îl aşezau la baza statului
lor, arătând că dacă monarhii se revendică prin acest drept, atunci ei trebuie să se supună
poruncilor divine: adevărului, dreptăţii şi binelui.
Evoluții ale noțiunii de stat. Marea majoritate a definiţiilor care prezintă noţiunea de
stat fundamentează apariţia şi existenţa statului pe nevoia de stabilitate a unei societăţi de
indivizi, nevoie care se exprimă foarte bine prin instituţii politice care la rândul lor sunt
acceptate şi impuse printr-un sistem de drept. Prin urmare, în sens modern, orice societate ia
forma de stat.
Naţiunea a fost definită ca un ansamblu de indivizi aparţinând prin naştere aceleiaşi ţări
şi se distinge de ideea de stat prin aceea că, deşi ideal ar fi ca fiecare naţiune să formeze un
singur stat, totuşi au existat în istorie state compuse din mai multe naţiuni, așa cum au fost
imperiile. Cei mai mulţi autori consideră că un stat care nu este bazat pe o naţiune şi pe ceea ce
numim sentiment naţional riscă să dispară, dar sunt şi autori post-moderni care critică naţiunea
ca concept politico-juridic şi cred în ideea construirii unui stat şi pe alte baze decât naţiunea.
Modelul roman imperial a fost mult timp copiat, dar prin Constantin cel Mare, statul a
fost şi încreştinat. Acela atinsese un stadiu caracterizat printre altele prin stabilitate
constituţională, iar modelul actual de stat se caracterizează printr-o continuă transformare a
instituţiilor sale. Statul roman încreştinat de Constantin cel Mare a deschis calea unei
transformări din interior, prin membrii cei mai de vază ai acestuia, ajungând la un stadiu
superior care este şi astăzi un model demn de urmat. Deși Bizanţul a căzut, iar noi suntem parte
a unor state care nu se mai revendică de la modelul statului roman încreştinat, totuși, ne aducem
aminte de simfonia dintre Biserică și Stat.
Statul este alcătuit dintr-un sistem de instituţii bine organizate, marcat de sentimentul
naţional şi de relațiile dintre membrii lui. Scopul prim al statului este urmărirea şi asigurarea
binelui comun pentru membrii săi. Printre diversele politici pe care şi le asumă statul modern
se numără şi aceea a educației, dar și a protecţiei în faţa legilor naturii și a oricărei formă de
violență.
Se știe că în vechile cetăți antice exista o unitate strânsă între religie și cel care conducea.
Atunci nu era spațiu pentru toleranță, pentru că dacă ar fi acceptat alți zei și-ar fi slăbit unitatea
politică. Acei idoli sau zei, care erau uneori acceptați în afara zeului oficial, rezistau atât timp
cât nu puneau în discuție suveranitatea statului respectiv. Statul Israel este un exemplu unic,
deoarece el nu forma doar un popor (Israel), ci era și singurul stat care a luptat permanent contra
216
idolatriei în scopul mărturisirii lui Iahve. Și în cazul evreilor se cunosc zone ale țării unde
credința a slăbit iar profeții le recomandau să nu se amestece cei drepți cu cei dintre neamuri.
Misiunea Bisericii este să se deschidă spre om și să-i aducă pe oameni la Hristos nu la
ea ca instituție, iar Dumnezeu care l-a creat pe om este singurul în măsură să judece răspunsul
omului. Vechile credințe în absolutul uman sau în idol au fost distruse de faptul Întrupării lui
Hristos care a schimbat radical paradigma puterii politice, precum și acțiunea ei, iar violența nu
poate convinge sau converti un om la creștinism.
Despre cetățenie. Statutul de cetăţean pe care îl avem toţi în lumea modernă, este
susceptibil de multiple interpretări datorită evidenţelor sale. El este un statut de care omul
modern nu poate scăpa cu uşurinţă. Dacă vom compara cetățenia cu statutul său religios, vom
constata că omul modern se poate debarasa foarte ușor de statutul său religios, însă nu la fel
stau lucrurile în ceea ce priveşte apartenenţa sa politico-juridică. Dacă în ceea ce priveşte
renunțarea la religie, statul modern vine imediat în ajutor, decretând protecţia respectivului
cetăţean, în ceea ce priveşte chestiunea cetăţeniei lucrurile sunt destul de dificile și nicidecum
imediate. Dacă ne vom referi numai la statutul apatrizilor vom vedea că acesta este blocat prin
multe mijloace de statele moderne, care sunt în competiție pentru a avea un număr cât mai mare
de cetăţeni pe baza căruia ulterior îşi revendică simbolic puterea.
Modele de raportare a statului la religie în democrația modernă. Prin vechiul model
comportamental religia comanda toate aspectele vieţii, înţelegând aici toate sistemele de
atitudini şi comportament umane. Cei care acţionează de aşa manieră îşi subordonează întreaga
lor personalitate factorului religios. În actualul model comportamental, impus de statul modern,
religia constituie un sistem separat, rezultând de aici că atitudinea religioasă este marginală.
Psihologia religioasă modernă ne arată că miezul dezbaterii dintre atitudinea apolitică şi cea
religioasă la subiecţii moderni depinde de acceptarea sau neacceptarea dintre religie şi întregul
ansamblu al vieţii individului în societate.
Liberalismul a introdus separaţia dintre sfera publică şi cea privată, lăsându-i libertăţii
individuale alegerea în ceea ce priveşte credinţa religioasă. Liberalismul însă a pus o condiţie
care nu mai funcţionează astăzi – aceea ca religia să nu interfereze în nici un fel cu domeniul
public, adică cu societatea. Fiind mai mult decât evident că între religie şi politică sunt multiple
relaţii, unele inteligibile, altele indecelabile, putem statua că există o pluralitate de moduri de
apartenenţă eclezială.
Mai putem adăuga că valorile religioase şi alegerile politice ale unui om variază în
cursul vieţii sale mai ales din cauza apartenenţei sale la un grup social. Trebuie precizat că
datorită faptului că credinţele religioase se revendică din transcendent, adică dintr-o ordine
universală, ele apar ca ceva integral şi comprehensiv şi prin această funcţie ele dau un
fundament stabil personalităţii noastre religioase.
Statul providență. Statul-providenţă este un concept foarte mobil ce s-a afirmat în
secolul al XX-lea. Această nouă refundamentare a statului îşi revendică legitimitatea dintr-o
nouă concepţie despre interesul public ce conţine drepturile sociale ale cetăţeanului.
Stabilizarea acestui concept a durat câteva zeci de ani şi nu înseamnă același lucru în toate
formele sociale pe care le-a luat. Spre sfârşitul secolului al XX-lea, acest concept a revenit în
prim-planul dezbaterilor teoretice din diverse motive, dar mai ales în contextul globalizării.
Există şi teza conform căreia trecerea de la statul protector la statul-providenţă s-a făcut printr-
217
o schimbare de optică în care societatea încetează să se gândească pe sine ca un corp pentru a
se organiza ca o piaţă. Geneza acestei noţiuni se află în Europa, mai exact în Franţa. În sens
strict, conceptul de stat-providenţă înseamnă monopolul statului în ceea ce priveşte funcţiile de
solidaritate socială sau într-o nouă definire: acel stat care se ocupă de bunăstarea socială a
cetăţenilor săi, unde este suficient să intri sau să te încadrezi într-una din categoriile sociale
recunoscute de stat (bolnav, invalid, pensionar, şomer, etc.) pentru ca să poţi beneficia de
accesul la serviciile sociale sau la alocaţii de bugetare.
Englezii folosesc expresia Welfare-State în trei paliere: pentru familie şi viaţa privată;
pentru economie şi solidaritatea profesională şi în final ca locul unde poate interveni puterea
publică. Pentru a distinge mai bine funcţiile statului-providenţă acestea sunt canalizate pe patru
tipuri de politici:
1. Politici de intervenţie publică ce garantează şi protejează drepturile sociale moderne.
2. Politici de intervenţie publică în scopul creşterii nivelului veniturilor.
3. Politici de intervenţie în scopul ameliorării condiţiilor sociale şi materiale ale
mediului înconjurător.
4. Politici de intervenţie publică pentru ameliorarea directă a competenţelor
individului.
Se poate spune că definirea statului-providență se reduce, în principal, la trei funcţii primare
pe care statul-providenţă şi le asumă:
a. O intervenţie reglementată de stat în scopul asigurării securităţii economice pentru
cetăţenii săi prin intermediul fondurilor sistemului de asigurări sociale.
b. Voinţa statului de a furniza populaţiei o serie de servicii şi echipamente de uz colectiv
la costuri mai mici decât cele de pe piaţa liberă.
c. Voinţa manifestată de a redistribui sumele ce apar din execuţia bugetară pentru a preveni
mizeria şi a proteja faţă de riscurile pe care le comportă viaţa.
Conceptul francez de stat-providență. Printre inventatorii acestui termen se numără
opozanţii francezi din al doilea Imperiu în frunte cu Emile Olivier. „Statul-providenţă este
copilul monstruos al Revoluţiei franceze” pentru că Revoluţia franceză a desfiinţat corporaţiile,
a interzis sindicatele, iar în consecinţă statul francez a fost obligat să preia în sarcina sa toate
aceste funcţii devenind ultima speranţă a nefericiţilor. Providenţa etatistă a preluat rolul
Providenţei divine care era invocată sub vechiul regim. În sensul ei de la început, noţiunea de
stat-providenţă este franceză şi negativă şi exprimă ideea că într-o societate disparată, unde
corpurile intermediare nu funcţionează în mod solidar, statul este obligat să intervină.
Statul social german (Sozialstaat). Ideea că statul german are datoria de a-i ajuta pe
săraci dar şi pe clasele muncitoare a fost des folosită în secolul al XIX-lea. Termenul de stat
social se datorează scrierilor lui Lorenz von Stein care afirma clar că statul are datorii sociale
şi că intervenţia sa dă posibilitatea să se termine conflictele dintre capital şi muncă. Mulţi
economişti şi politicieni germani militau la acea vreme (în secolu lal XIX-lea) pentru o
intervenţie puternică a statului german în viaţa economică pentru a ajunge la bunăstarea naţiunii
germane în ansamblu. Aceştia porneau în expunerile lor de la teza conform căreia între indivizii
unei naţiuni există o comunitate de limbă şi cultură care tinde să dizolve mişcarea vieţii
moderne.

218
 Prin raportare la problematica socială cele două concepţii amintite mai sus au foarte
multe puncte în comun, iar dacă prima pune accentul pe stratificarea socială, pe dispariţia
corpurilor intermediare din cauza Revoluţiei, cea germană conţine un antiliberalism şi o
filozofie pozitivă a statului.
Welfare-State este un concept cu sens şi origini diferite. El a apărut în timpul celui de-
al II-lea război mondial, mai exact în 1943 prin William Temple care era la acea dată
Arhiepiscop de Canterbury şi a fost prezentat prin opoziţie la teoria statului în război (Welfare
State). La început el a desemnat politicile sociale adoptate de britanici după al II-lea război
mondial pentru educaţie, locuinţe, serviciul naţional de sănătate, venitul minim garantat şi
pensiile. În practica britanică acest concept include noţiunea franceză şi pe cea germană de stat-
providenţă. Concepţia britanică este legată de cetăţenie şi prin aceasta rezultă un stat-providenţă
pentru toţi. Welfare State s-a dezvoltat în special în deceniul opt din secolul trecut.
Fazele construirii statului-providenţă au debutat în secolul al XIX-lea când problema
protecţiei sociale s-a pus cu tărie în Europa occidentală prin teme diferite de la un stat la altul,
prin metode diferite, prin condiţii diferite de la un stat la altul. Până în această perioadă legile
edictate pentru săraci, asistenţa comunală sau parohială, caritatea sau milostenia, filantropia,
ajutorul patronatelor sau al asociaţiilor profesionale, păreau să nu fie suficiente faţă de
problemele epocii iar ideea asigurărilor sociale obligatorii câştiga teren. Controversele în
perioada de emergenţă a statului-providenţă s-au referit în general la legile pentru săraci şi la
tradiţiile corporatiste şi profesionale.
După al II-lea război mondial statul-providenţă s-a stabilizat ajungând la crearea unui
sistem de protecţie socială generalizat pentru toată populaţia. Criza acestui tip de stat a apărut
în anii 80 prin emergenţa problemelor globale care cer să fie soluţionate.

7.1. Relația Bisericii cu Statul în perspectivă misionară în Tradiția ortodoxă

Raportul dintre Bisercă și stat în tradiția răsăriteană bizantină, care s-a precizat în timpul
secolelor IV-VIII, a fost definit ca un raport de simfonie, în sensul că o instituție nu se poate
concepe fără cealaltă, ele existând ca duoă entități imposibil de separat. Desigur această
simfonie nu poate fi precizată decât într-un sens general și nu poate fi considerată ca un sistem
social ideal creștin, deoarece, în practică, ea a avut o evoluție inegală și uneori un caracter
instabil. Totuși ea rămâne caracteristica fundamentală a tradiției ortodoxe bizantine, care nu a
acceptat nici cezaropapismul medieval din Apus, nici teoria separării, care s-a impus în epoca
modernă, după revoluția burgheză. Sistemul simfoniei este indicat în Novela 6 a împăratului
Justinian (535), în care se face distincție între sacerdoțiu (hierosyni), consacrat slujirii
realităților divine, și imperiu (basileia), consacrat ordinii relităților omenești. El va primi o
formă absolută în Epanagoge (sec. IX), proiect de lege constituțională în care cele două puteri
reprezentate de împărat și respectiv de patriarh, formează o astfel de alianță încât nu se poate
concepe una fără cealaltă. Ele coexistă inseparabil și se armonizează, fiecare având funcția și
domeniul său de răspundere și jurisdicție, în lăuntrul unuia și aceluiași organism imperial. În
virtutea acestei simfonii, împăratul acceptă să primească coroana din mâinile patriarhului
Constantinopoului, în cadrul unei ceremonii religioase în biserica Sfânta Sofia. În jurământul
său de la încoronare, împăratul trebuia să profeseze crezul ortodox, mărturisirea creștinismului

219
fiind o obligație pentru a deține oficiul imperial. Desigur, împăratul nu era încoronat ca șef al
Bisericii, iar patriarhul nu putea să încoroneze un împărat eretic. Pe de altă parte, în virtutea
aceleiași simfonii, împărații bizantini au convocat sinoadele ecumenice și au promulgat edicte
de credință împotriva ereziilor, care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia credinței,
ci și pentru unitatea imperiului. Prin sinoadele convocate de împărați - și confirmate de aceștia
fără ca ei să aibă drept de vot – Biserica creștină a avut posibilitatea să se pronunțe la nivel
universal, chiar fără prezența episcopatului întregii Biserici (la Sinodul I ecumenic – Niceea,
325 – au luat parte doar patru episcopi din Apus, iar episcopul de Roma a fost reprezentat de
către doi preoți).
Cu toate acestea, Biserica nu s-a amestecat în problemele politice și și-a păstrat
independența ei în fața statului, ceea ce este decisiv în această chestiune. Împărații bizantini,
deși au făcut presiuni asupra Bisericii chiar în probleme religioase, mai ales în alegerea
patriarhilor, n-au putut constrânge Biserica să accepte compromisuri. Ea a rezistat împotriva
împăraților arieni și iconoclaști (sec. VIII, arma ei fiind excomunicarea) și a respins (printr-un
sinod ținut la Constantinopol, în 1451) Conciliul de la Florența (1438-1439), la care ortodocșii
au fost siliți să accepte unirea cu Roma din motive politice. Acest sinod marchează, dealtfel,
sfârștul imperiului buzantin, căzut sub stăpânire otomană în 1453. Biserica Ortodoxă a avut
chiar de suferit din cauza alianței sale cu statul bizantin. De exemplu, comunitățile din teritoriile
de la marginea statului bizantin - Siria și Egipt – au acceptat monofizitismul și nestorianismul,
deoarece deciziile sinoadelor ecumenice erau ratificate de împărații bizantini, Ortodoxia
apărând astfel pentru ele ca o dctrină imperială. De asemenea, creștinii vor fi persecutați de
perși și de către arabi, nu pentru credința lor, ci pentru alianța lor cu imperiul bizantin. În plus,
se poate spune că etica patrstică a Bisericii și spiritualitatea monastică au constituit un
permanent corectiv pentru simfonia bizantină și au dat acesteia conținutul ei autentic. Pe de altă
parte, Părinții au arătat că nu se poate face o separare sau o distribuire netă între sfera materială
și cea spirituală, între Biserică și lume, chiar dacă din punct de vedere al structurilor ele apar ca
două ordini distincte. Pe lângă acestea, Biserica nu poate abandona misiunea ei socială, chiar
în condițiile în care statul este necreștin.
Una din activitățile remarcabile ale Bisericii Ortodoxe, susținută de statul bizantin a fost
organizarea misiunilor atât în lăuntrul imperiului, cât și în afara lui. În această privință, cea mai
importantă mărturie rămâne marea lucrare misionară desfășurată de vechile centre apostolice
răsăritene mai cu seamă în perioada patristică (sec. IV-VIII). Aceste centre au contribuit la
predicarea Evangheliei nu numai în Asia Mică și în spațiul dintre Marea Negră și Marea
Adriatică, ci și în regiunile de la frontiera de nord-est a imperiului, printre sciți, daci, huni, goți,
iberi, precum și printre arabii din sudul imperiului. Încă din primele secole, creștinismul
ajunsese deja în Scyiția Minor, unde, potrivit tradiției, Apostolul Andrei ar fi propovăduit la
strămoșii poporului român de astăzi, apoi, în Armenia, Georgia (convertită în sec. V prin Sfânta
Nina). Din inițiativa împăraților bizantini, adesea din motive politice, misionarii greci au fost
primiți în Persia, Caucaz, Etiopia, în Extremul Orient, la triburi din Africa de Nord. Creștinarea
formațiunilor slave, începând cu secolul al IX-lea, constituie fără îndoială unul din marile
succese ale misiunii bizantine. Aceasta rămîne opera fraților Chiril și Metodiu (de Salonic),
numiți din această cauză apostolii slavilor, care au creat alfabetul slavon zis chirilic și au
întemeiat o nouă limbă, în care au tradus texte biblice și liturgice. Datorită lor și discipolilor
220
lor, Ortodoxia creștină s-a răsăpândit în Moravia, Boemia, Macedonia și în toate regiunile
ocupate de slavii din sud-estul Dunării. Sub influența lor s-a impus principiul de a predica și
oficia slujba în limba nativă a poporului.
Imperiul bizantin a avut însă de suferit cel mai mult din cauza ocupației musulmane.
Apărută în anul 622 în Arabia, hegira, religia musulmană s-a răspândit curând în Persia, Siria,
Egipt, Africa, Spania, Constantinopol, Ierusalim. La 29 mai 1453, Constantinopolul cade sub
turci și timp de aproape 400 deani, până în 1821 – împreună cu Grecia, țările balcanice și Țările
Române – rămâne sub ocupația otomană, desigur fiecare sub diferite statute. Dar chiar după
căderea Constantinopolului, patriarhul de aici are și un rol politic, fiind numit de sultanii turci,
în secolele XV-XVIII, ca etnarh , adică conducătorul popoarelor creștine.
În spiritul acestei tradiții a avut loc și încreștinarea poporului rus. Convertirea poporului
rus constituie unul dintre cele mai mari succese ale misiunilor bizantine, începâd cu botezarea
prințului Vladimir și a locuitorilor din Kiev, în anul 981, datorită eforturilor depuse de un grup
de misionari veniți de la Constantinopol. La Rândul ei, Rusia cu capitala la Kiev, a organizat
extinderea creștinismului printre triburile slave din estul țării și triburile ungro-finice din Nord,
mai ales prin intermediul mănăstirilor. După obținerea independenței Rusiei, Biserica Rusă s-a
extins mai cu seamă în noile zone cucerite de statul rus, la tătarii din Kazan și la băștinași din
Siberia. Deși reformele eclesiastice intreprinse de țarul Petru cel Mare au produs o schismă
internă în Biserica Rusă, lucrarea de evanghelizare a continuat în rândul triburilor din Laponia
și Kamciatca, la sfârștul secolului al XVIII. Misiunea ortodoxă rusă a cunoscut o dezvoltare
extraordinară în cursul secolului al XIX-lea, ajungând până în regiuni inaccesibile din Altai și
Alasca, precum și în țări îndepărtate din afara imperiului, cum ar fi China, Coreea și Japonia.
Însăși ideea de imperiu a fost transferată în Rusia, unde a apărut a treia Romă odată cu crearea,
în 1589, a patriarhatlui de Moscova, devenit centrul ortodoxiei rusești după distrugerea
principatului kievian de către mongoli. La adăpost de ocupația otomană, Biserica Rusă a
desfășurat o activitate misionară foarte intensă, având și liniștea necesară pentru a se consacra
dezvoltării culturii poporului rus. Cutoate acestea, Biserica Rusă nu a fost scutită de o altă
influență străină ortodoxiei, și anume aceea a catolicismului. În secolele XVIIII-XIX, întreg
învățământul teologic rus stă sub influența teologiei catolice. În această vreme, totuși, începe o
renaștere a vieții spirituale condusă de stareți și de mari personalități mistice: Serghie de
Radonej, Teofan Pustnicul, Serafim de Sarov.
Sub dominația otomană care a durat peste patru secole, Bisericile ortodoxe tradiționale
din țările balcanice n-au fost capabile să desfășoare o activitate misionară de mare amploare,
fiind obligate să rămână în granițele proprii și să lupte pentru trnsmiterea credinței în rândul
populației locale. Totuși, nici dominația otomană, nici dependența canonică de Constantinopol
nu au împiedicat aceste Biserici locale să se organizeze în mod autonom și să-și formeze,
potrivit cu spiritul popoarelor respective, o cultură teologică și spirituală specifică, păstrând
unitatea de bază – dogmatică, liturgică și canonică – cu Ortodoxia ecumenică. Mai mult,
Ortodoxiile locale – a căror organizare nu trebuie să fie simplificată și nici redusă la criteriul
geografic, factorul etnic și cultural au jucat un rol principal în constituirea și definirea lor – au
salvat Ortodoxia bizantină în momentele și evenimentele istorice dificile prin care a trecut
imperiul bizantin, cum ar fi: schisma și încercările de unire cu Romna, cruciadele și dominația
otomană. Astfel, Ortodoxiilor locale le revine sarcina de a menține Bizanțul după Bizanț. Nu
221
trebuie uitat faptul că, în timp ce sub numele lui Chiril Lucaris se tipărea (în 1629), o mărturisire
de credință calvinistă, Ortodoxia era restabilită și proclamată solemn în alte regiuni ortodoxe:
Iași (1642), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă; Ierusalim (1672), Mărturisirea lui
Dositei; Moscova, 1690. România a fost în această perioadă singura țară unde se publicau cărți
în toate limbile vorbite de ortodocși: greaca, araba, georgiana, slavona, româna. În 1782 apare
la Veneția Philocalia, compusă de Nicodim Aghioritul, călugăr de la Atos, și de Macarie,
episcop de Corint. Ea a fost tradusă în slavonă de către Paisie Velicikovski și trimisă, din
Moldova, în Rusia, unde Ortodoxia era amenințată de latinizare. În toată această perioadă,
relația dintre Biserică și stat s-a desfășurat în spiritul tradiției bizantine, deoarece statele
respective erau creștine ortodoxe.
În această perspectivă misionară, inclusiv în ceea ce privește relația dintre Biserică și
stat, trebuie să fie înțeles și procesul de organizare a Bisericilor ortodoxe autocefale și
autonome, proces care a fost stimulat de mișcarea pentru constituirea statelor naționale
independente. Creștinismul răsăritean reprezintă o comuniune de Biserici surori unite prin
aceeași învățătură de credință, același cult, aceeași structură canonică și viață spirituală, dar
care se organizează și se guvernează ca Biserici autocefale sau autonome, după principiul local-
teritorial sau etnic-național. Eclesiologia care stă la baza acestei structuri cuprinde două
elemente esențiale: pe de o parte, unitatea dogmatică, sacramentală, liturgică și canonică; pe de
altă parte, diversitatea istorică, harismatică, misionară și pastorală proprie fiecărei Biserici
locale, care se organizează și conduce autonom, rămânând în comuniunea universală a întregii
Ortodoxii. Biserica locală nu este altceva decât manifestarea Bisericii universale în diverse
medii culturale și situații sociale, creând valori spirituale specifice poporului la care a fost
trimisă. Filetismul, adică autocefalismul provocat de interese șovine și rivalități etnice, care
scindează unitatea comuniunii creștine ortodoxe, a fost condamnat de sinodul din
Constantinopol din 1872.
O situație istorică nouă s-a ivit în timpul regimurilor comuniste instaurate în țările
ortodoxe, în care Biserica națională n-a mai fost Biserică de stat. Separarea instituțională dintre
Biserică și stat, necunoscută în istoria Ortodoxiei, a expus definiția Bisericii naționale unor noi
interpretări și sensuri. Bisericile ortodoxe locale din țările respective au trebuit să ducă o poitică
de supraviețuire pentru a-și putea desfășura activitatea misionară și pastorală. Firește, nu se mai
putea vorbi despre acea simfonie istorică de tip bizantin. Noile regimuri politice au adoptat o
legislație care prevedea separarea radicală dintre Biserică și stat. În plus, exista o ideologie
politică de stat care se pronunța împotriva religiei ca atare, socotită a fi ideologia unei societăți
care trebuie să dispară. Cu toate acestea, aceeași legislație prevedea și asigura libertatea
religioasă și dreptul exercitării libere a cultului, ca drepturi umane fundamentale, dar interzicea
propaganda religioasă, deci misiunea creștină. În același timp, statul exercita un control sever
asupra cultelor; existau însă multe posibilități de coexistență, de dialog și de cooperare între
creștini, precum și între creștini și cei care mărturisesc alte credințe, în lăuntrul aceleeași
comunități umane. În ciuda acestor condiții, se poate afirma că vocația de bază a Bisericii s-a
păstrat, că ea n-a abandonat rațiunea existenței sale, aceea de a fi mărturia lui Hristos în istorie,
propovăduind cu timp și fără timp Evanghelia mântuirii, chemând oamenii să primească harul,
adevărul și iubirea lui Dumnezeu.

222
 În locul Bisericii care nu a vrut să aprobe unele acţiuni nefaste ale omului modern, a
intervenit statul care a legitimat cu puterea lui trecătoare multe din acțiunile acestuia. În linii
mari se poate spune că Biserica nu este modernă, pentru că ea nu poate să legitimeze un program
care nu îndreaptă omul spre Hristos - Dumnezeu, Capul şi conducătorul Bisericii. Dacă înainte
de epoca modernă glasul Bisericii era ascultat, astăzi statul este pe punctul de a acorda, în
majoritatea democraţiilor occidentale, statut de egalitate aproape oricărei religii fără nici un
control.
Statele moderne au ieşit de sub autoritatea morală a Bisericii, iar din secolul al XVI-lea
au reușit să impună un tip de constituţie, bazată pe ideea de societate de indivizi şi nu pe o
societate de creştini. Spiritul modern a căutat mereu, prin diferite mijloace, să iasă de sub
influența Bisericii și a scos majoritatea sferelor de activitate socială de sub influenţa acesteia,
Bisericii nu i-a mai rămas decât sfera privată. Secularizarea crescândă a culturii și a modului de
viață, a structurilor sociale și a ordinii politice și juridice sunt realități a căror pondere și
amploare sunt evidente. În această situație, sub aspect misionar-pastoral, colaborarea Bisericii
cu statul, în spiritul tradiției creștine răsăritene, este foarte importantă. Prin aceasta, Biserica
are posibilitatea să iasă din sfera privată în cea publică și să-și exercite misiunea ei profetică,
aceea de a contesta tot ceea ce nu este în conformitate cu Evanghelia lui Hristos și afectează
demnitatea umană. Nu întâmplător, toate eforturile regimului comunist ateu s-au concentrat în
scoaterea Biserici din sfera publică, în speranța că, în acest fel, ea va dispărea cu timpul. Tradiția
răsăriteană (de peste 1700 de ani) în ceea ce privește relația dintre Biserică și stat își are temeiul
în cuvintele Mântuitorului Isus Hristos: ,,Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20,25).
Relațiile actuale dintre Biserică și Stat. Relațiile actuale dintre Biserică și Stat sunt
reglementate de către Constituția României adoptată în 1991 și modificată în 2003 și de
LegeaLegea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Pornind de la aceste două texte fundamentale putem identifica unele aspecte esențiale care
marchează sistemul de relații Biserică-Stat din România.
Articolul 29 al. 1din Constituția României prevede că că „Libertatea gândirii şi a opiniilor,
precum şi libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate
fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.”
Paragraful 3 al aceluiași articol precizează principiul libertății și autonomiei cultelor
recunoscândlibertatea de a se organiza în potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. Paragraful
5 arată că garanțiile acestea sunt active, Statul având obligația să sprijine exercitarea libertății
religioase și de cult și prezentând principalele domenii în care Statul își manifestă solicitudinea:
în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.Paragraful 6 al subliniază aplicarea
acestui principiu și la educarea copiilor minori, părinții având dreptul de a asigura educația
religioasă conform cu propriile convingeri.
Actul normativ la care se referă aliniatul 3 al articolului 29 din Constituție este Legea nr.
489/2006, care în conformitate cu prevederile articolului 73 alin 3 este o lege organică statut ce
o ridică la un nivel maxim de autoritate infraconstituțională.
Având în vedere că libertatea religioasă se exercită și cu ajutorul cultelor, Statul Român a
ales să recunoască 18 culte, egale în fața legii.

223
 Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 arată că în România„Cultele recunoscute sunt persoane
juridice de utilitate publică„ această recunoaștere fiind făcută prin Hotărâre de guvern, în
condițiile legii. Pentru ca un cult să fie recunoscut în România, el trebuie să dovedească
prezență în țara noastră de cel puțin 12 ani având o organizare ca asociație religioasă și să aibă
ca membri 0,1% din populația României, potrivit ultimului recensământ.
Prin art. 9 alin. 1 al Legii cultelor, Statul român se declară „neutrufaţă de orice credinţă
religioasă sau ideologie atee”. Neutralitatea Statului nu poate fi confundată cu indiferența. Ea
subliniază că România nu este un stat confesional și că pentru stat criteriile de sprijinire a
cultelor pentru exercitarea libertății religioase și de cult nu sunt subiective. Pornind de la acest
principiu statul sprijină cultele în mod proporțional cu ponderea din societate. Legea 489/2006,
Art 37arată modul concret de aplicare a proporționalității în privința contribuțiilor la salarizare
acordate la cererea cultelor recunoscute. Ordonanța Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea
unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase
recunoscute din Romania, Legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice,
Codul fiscalcompletează aceste prevederi, prevădun sprijin direct sausprijin indirect al Statului
faţă de culte. Sprijinul direct se manifestă prin subvenţii iar sprijinul indirect se manifestă prin
anumite facilități fiscale (Legea 489/2006 Art. 11 ).
Art. 7 din Legea 489/2006 recunoaşte cultelor „rolul spiritual, educaţional, social-caritabil,
cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.” Precum și „rolul
important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlaltor biserici şi culte recunoscute în istoria naţională
a României şi în viaţa societăţii româneşti.„
În art. 9 alin. (3) din Legea cultelor se arată că Statul cooperează cu cultele recunoscute în toate
domeniile de interes comun și colaborarea aceasta include și o sprijinire pentru participarea la asigurarea
exercitării garanțiilor constituționale.
Prin acest sistem constituțional și legislativ putem spune că în România sunt garantate condițiile
pentru exercitarea lucrării pastoral-misionare a Bisericii cu respectarea modului propriu în care ea
înțelege să se organizeze și să funcționeze.

BIBLIOGRAFIE

Augustin, De civitate Dei, Editura Științifică, București, 1998;

***Constituția României revizuită și republicată, Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003;
***Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 201din 21 martie 2014;
SECRETARIATUL DE STAT PENTRU CULTE, Statul şi cultele religioase, Editura Litera,
Bucureşti, 2014;
BRIA, Ion, Pr., Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982;
BRIGGS, Asa, The Welfare State in historical perspective, în Archives europeennes de
Sociologie, II, 1961, (221-258);
BRUCE, M., The Coming of the Welfare State, Routledge, London, 1968;
GAUCHET, Marcel, Le désenchantement du monde, une histoire politique de la religion,
Paris, Gallimard, 1985;
224
 GAUCHET, Marcel, La religion dans la démocratie, parcours de la laïcité, Paris,
Gallimard, 1998
ICĂ, I. Ioan, Diac., MARANI, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundammente –
documente – analize – perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
KAUFMAN, F. X., Major problems and dimensions of the Welfare-State, în S. Eisenstadt,
O. Ahimer, (eds.), The Welfare-State and its Aftermath, ed. Croom Helm, 1985;
MERRIEN, Francois-Xavier, L’Etat-providence, PUF, 1997;
MUREȘANU, Camil, Ideologia puterii monarhice în Evul Mediu, în Journal for the Study
of Religions and Ideologies, nr. 4/2003, pp. 139-148;
PERNOUD, Rene, Pour en finir avec le Moyen Age, Paris, Ed. du Seuil, 1977;
RADU, Dumitru, Pr., (coord.), Îndrumări Misionare, Cap. Biserica și lumea, pp. 425-
488, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986;
STAN, Nicolae Răzvan, Pr., (ed.), Biserica Ortodoxă și drepturile omului. Paradigme,
fundamente, implicații, EdituraUniversul Juridic, București, 2010;
STEIN, Lorenz von, Geschichte der Sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf
unsere Tage, 1850;
YANNOULATOS, Anastasios, Arhiep., Misiune la modul lui Hristos, trad. rom. Diac. dr.
Ștefan L. Toma, Editura Andreiana, Sibiu, 2013;

225
Capitolul V: Biserica Ortodoxă şi noile mişcări religioase(Pr. conf. dr.
David Pestroiu; Pr. conf. dr. Radu Petre Mureşan)

8. Aspecte psiho-sociale ale mişcărilor religioase

8.1. Considerații generale

Problema apariției și dezvoltării unei noi mișcări religioase constituie un subiect de
preocupare nu doar pentru teologi, ci și pentru sociologi sau psihologi. Studiile sociologice
pleacă de la premisa că Noile Mișcări Religioase au implicații în egală măsură pentru persoanele
care aderă, dar și pentru societate în ansamblul ei. Astfel, sociologia examinează modalitățile
prin care diversele organizații religioase se impun în societate, structurile lor economice, sociale
și politice, tipurile de lideri harismatici care furnizează legitimare divină pentru practicile și
credințele mișcării, nivelurile și tipurile de angajament care sunt cerute de la adepți. De
asemenea, studiază cazul grupărilor care încetează să existe, cunosc schimbări radicale, sau
devin, la rândul lor, organisme instituționalizate. Nu în ultimul rând, sociologia religiilor se
interesează de periculozitatea lor potenţială, plecând de la premisa că o mișcare religioasă care
se închide în ea înseşi și interzice adepţilor să aibă contacte cu societatea prezintă un grad
crescut de periculozitate sau un risc de deviere în comparație cu mișcările care sunt deschise
dialogului.
La rândul său, psihologia studiază ce tip de persoană este atrasă de idealurile, practicile și
credințele unei noi mișcări religioase și modalitatea prin care o persoană aderă la un grup
religios. Cu alte cuvinte, caută să stabilească dacă decizia de a deveni membru se datorează
unei alegeri libere sau dacă individul este adus într-o anumită stare psihologică care afectează
capacitatea lui de a lua o decizie autonomă. Acest lucru se referă la tot ceea ce are legătură cu
prozelitismul acestor grupuri: tehnici specifice, categorii socio-profesionale predispuse la
aderare, instrumente de persuasiune etc. Psihologia se interesează, de asemenea, dacă
schimbarea ideologiei și a stilului de viață în cazul unei persoane care aderă la o grupare este
benefică sau în detrimentul sănătății mentale și emoționale a acesteia. Unii membrii ai
grupărilor religioase raportează cum gruparea i-a ajutat să renunțe la droguri, alcool sau alte
vicii de care erau dependenți, în timp ce alții acuză metodele de îndoctrinare și înregimentare
practicate de grupul religios.

8.2. Dinamica Noilor Mișcări Religioase. Fenomenul banalizării harisme

Conform studiilor sociologice clasice ale lui Max Weber și Ernst Troeltsch, o grupare
religioasă (sectă în limbaj sociologic) se definește în raport cu o Biserică, prin aceea că se află
în tensiune cu societatea înconjurătoare, este formată din convertiți și este o comunitate
emoțională, fondată de un lider harismatic. Distincția dintre sectă și Biserică a fost apoi
redefinită de alți sociologi care au descris o dinamică a interacțiunii între cele două tipuri.
Astfel, o Biserică stabilită se poate acomoda lumii înconjurătoare în așa manieră, încât o parte
din membrii ei consideră că aceasta s-a îndepărtat de misiunea ei. Membrii nemulțumiți se
despart și formează un grup religios care nu acceptă nici un compromis cu societatea, resping
ideea de cler, pun mare accent pe convertire, adoptă învățături stricte. După o perioadă de timp,

226
condițiile care au dat naștere grupului religios se schimbă, iar acesta își asumă treptat
caracteristicile Bisericii pe care mai înainte o repudiase și astfel devine o organizație în căutarea
respectabilității sociale. Este ceea ce specialiștii numesc „banalizarea harismei” sau
„rutinizarea” respectivei grupări. În momentul în care se parcurge drumul invers de la sectă la
Biserică, grupul devine terenul pentru formarea de noi secte. Din această cauză, există un ciclu
nesfârșit de nașteri, transformări și schisme în cazul mișcărilor religioase.
Când Hellen G. White a început organizarea „Bisericii Adventiste de ziua a 7-a”, gruparea
trebuia să constituie „rămăşiţa credincioasă” a lui Dumnezeu pe pământ, o minoritate care în
timpurile din urmă va rămâne creştină, în condiţiile în care toţi creştinii se vor acomoda lumii
seculare. Treptat, adventiştii au început să participe la conflictele secolului al XX-lea în
rândurile unităţilor militare non-combatante, au cerut acreditare pentru colegiile lor şi au
acceptat ajutor guvernamental pentru şcoli şi spitale. Pentru aceasta, corpul profesoral a fost
trimis să se specializeze în marile universităţi ale lumii, ceea ce a influenţat conţinutul cursurilor
şi implicit mesajul transmis studenţilor.
Această direcţie avea să conducă treptat la o tensiune majoră în cadrul grupării. Pe de o
parte, ideea că Hristos trebuie să se întoarcă în curând pe pământ ca să aducă mântuire celor
credincioşi şi judecată celor necredincioşi a condus la o mare urgenţă a activităţii misionare şi,
prin urmare, la necesitatea implicării în societate sau, cel puţin, la colaborarea cu anumite
instituţii. Doctrina „rămăşiţei credincioase” pe de altă parte, cerea ca să existe o comunitate
credincioasă în care să apară Mântuitorul. Idealul era ca „Biserica Adventistă” să influenţeze
lumea fără ca ea înseşi să fie influenţată, ceea ce s-a dovedit a fi o utopie. Dezvoltarea anumitor
arii de specializare ca educaţia şi activitatea în domeniul social sau medical au impus eforturi
legate de coordonare, administrare şi organizare la diferite nivele. Pe termen lung, acest lucru
a înseamnat o deplasare a atenţiei din domeniul strict moral şi teologic spre cel administrativ
și managerial, cerut de noile metode de organizare.
În cadrul procesului de „banalizare” a harismei, un loc important îl joacă mișcările de
redeșteptare a entuziasmului religios, ghidate de ierarhie sau de lider. În istoria martorilor lui
Iehova, mişcările de (re)deşteptare sunt quasi-instituţionale şi se manifestă prin campanii
periodice, lansate în jurul unei noi date despre sfârşitul lumii sau a unei noi „descoperiri”.
Martorii nu au încetat să atragă atenţia asupra unor date concrete 1914, 1918, 1925, 1975, ca
având o semnificaţie eshatologică. Practica fixării de date a condus la o creştere rapidă la nivelul
adeziunilor cel puţin cu doi ani înainte de data fatidică, urmată de un abandon al unui anumit
număr de adepţi odată cu deconfirmarea profeţiei (considerat ca o „curăţenie” a necredincioşilor
din sânul organizaţiei). Când profeţiile despre sfârșitul lumii au eşuat, ele au fost reinterperate,
spiritualizate, astfel încât martorii au fost întăriți în credința lor, iar mişcarea nu s-a dispersat,
ci din contră, a devenit mai puternică. Acest paradox a atras atenția sociologilor religiilor care
au arătat că deconfirmarea profetică într-o grupare duce mai degrabă la o creştere a străduinţei
în activitatea de prozelitism, decât la scăderea sau încetarea acestei activităţi (Sindromul
Festinger). Teoria „sindromului Festinger” este foarte populară între sociologii religiilor, deşi
i-au fost aduse multe critici.
Evident, această teorie despre originea și dezvoltarea grupurilor religioase nu poate fi
universal valabilă. Ea se poate aplica grupărilor neoprotestante dar nu ține cont de acele mișcări
religioase care nu sunt desprinse dintr-o Biserică și care nu sunt mișcări schismatice în același
227
sens ca sectele (teosofia, scientologia).

8.3. Aderarea la un grup religios. Premisele și etapele convertirii

Fenomenul aderării la o nouă credință formează un alt capitol în sociologia religiilor, având
relevanță, în egală măsură şi pentru domenii ca psihologia, psihiatria sau psihanaliza.
Convertirea religioasă presupune o totală reorientare a ideilor, gândurilor, acțiunilor,
principiilor de viață ale unei persoane. Convertirea implică de asemenea ruperea vechilor
legături sociale sau chiar stigmatizare socială, stabilirea unei noi identități, noi modele de
comportament. În studiile de specialitate s-au conturat două modele referitoare la interacțiunea
dintre un grup religios și un potențial adept. Primul model accentuează rolul individului care,
în mod conștient, deliberat, trece la o nouă credinţă. Celălalt model vede individul ca un
instrument pasiv, care este victima unor tehnici de recrutare mai mult sau mai puțin complicate.
În mecanismul complicat al convertirii la o nouă credință trebuie să se țină cont atât de
factorii individuali, cât și de tehnicile prin care grupările religioase atrag potențialii adepți. Se
consideră că un individ dispus să adere la o mișcare religioasă se află într-un impas emoțional,
cauzat de o criză personală. O grupare are succes atunci când detectează fragilitatea psihologică,
socială, economică culturală a unui individ şi reuşeşte să-l convingă că deține cheia rezolvării
respectivelor problemele. Fără înoială, există și cazuri în care anumite persoane au resursele
financiare, puterea și libertatea de a face orice le place, inclusiv de a experimenta noi stiluri de
viaţă şi credinţă.
În limbajul sociologic, convertirea este un proces care se desfășoară în trei timpi: seducţia,
persuasiunea și distrugerea personalităţii prin îndoctrinare. Seducția acționează atunci când
potențialul adept se află într-o criză emoţională. Gruparea se străduiește să atragă fără a
înfricoşa, dezvoltând teme care intră în cadrele acceptabilităţii sociale și stabilind legături
afective cu potențialul adept. Persuasiunea urmăreşte să asigure trecerea de la planul realului,
aflat la originea neliniştilor unui individ, la planul irealului, care-i oferă soluţii. Gruparea se
preocupă în acest timp de reconstruirea personalităţii adeptului. Pentru a ajunge la rezultatul
scontat, gruparea foloseşte o mulţime de „trucuri”, similare cu cele folosite de specialiştii în
marketing şi publicitate.
Convertirea survine atunci când adeptul a renunţat la sistemul de valori anterior pentru a-
şi însuşi noile norme de viaţă care-i sunt propuse. Este momentul în care, el trebuie să-și
demonstreze ataşamentul față de grupare şi să devină la rândul lui recrutor. El își însușește
„limbajul de lemn” al grupării, care nu permite decât repetiţia şi conformismul, care-l fac surd
la orice cuvânt venit din afară. Îndoctrinarea constituie faza consolidării convertirii. Ea vizează
elimininarea oricărui spirit critic şi a spaţiului personal al noului convertit, acesta fiind ținut
ocupat prin îndeplinirea unor sarcini numeroase.

8.4. Disputa legată de „spălarea creierelor”

Metodele prin care se ajunge la atașament necondiționat față de grupare, la renunţarea „de
bună voie” la drepturile fundamentale şi la pierderea propriei personalităţi sunt cunoscute în
literatura de specialitate sub diverse denumiri: remodelare a gândirii, convertire forţată, reformă
a gândirii, persuasiune coercitivă, manipulare mentală sau „spălare a creierelor”. Discuţia legată
de „spălarea creierelor” a început în Statele Unite în anii 1980. Partizanii acestei teorii susţineau
228
că oamenii nu aderă voluntar la Noile Mişcări Religioase, ci că sunt manipulaţi de grupuri care
folosesc o psiho-tehnologie puternică şi eficientă, iar aceasta permite un control al
comportamentului lor. Margaret Singer Thaler (1923-2003), o cunoscută specialistă în Noile
Mișcări Religioase, și-a dedicat întreaga viaţă pentru dezvolta şi a argumenta această teorie în
faţa Curţilor de judecată, iar poziţia sa a devenit un subiect de dezbateri intense în cercurile
sociologice şi psihologice.
Astăzi, specialiștii în domeniul Noilor Mișcări Religioase sunt divizați în ceea ce privește
acest aspect. Unii consideră că fără manipulare mentală, secta n-ar putea exista. Manipularea
mentală privează subiectul de orice liber arbitru și de orice capacitate de analiză și îl plasează
în situația de receptivitate totală vis-a vis de discursul manipulatorului. În limbajul psihiatric,
manipularea este un ansamblu de manevre care vizează modificarea procesului decizional al
unui individ sau al unui grup social prin utilizarea tehnicilor individuale, fizice sau psihice, cu
scopul de a-l plasa sub controlul parțial sau total al autorului manipulării. Alții, în special cei
din spațiul anglofon, resping teoria „spălării creierelor”, considerând că aceasta este un pretext
pentru a suprima mișcările religioase cu credințe neconvenționale sau nepopulare. În viziunea
lor, dacă există o manipulare mentală în cadrul grupărilor religioase, aceasta nu ar fi foarte
diferită de publicitatea comercială sau electorală al cărei rost este de a influența alegerea cuiva.
În cadrul unor grupări religioase pot exista tehnici coercitive, presiuni și control, dar nu poate
fi vorba de „spălarea creierelor”, în sens absolut. Dincolo de această polemică rămân incidentele
tragice legate de sinuciderea adepților unor grupări religioase, care nu pot fi explicate dacă se
renunță la ideea manipulării mentale în cadrul sectelor. În anul 1993, în Statele Unite ale
Americii, 88 de persoane, adepte ale sectei apocaliptice Branch Davidians, din care 27 de copii,
şi-au găsit moartea, o parte prin sinucidere, iar alţii în conflictul cu forţele federale. Secta
Branch Davidians era o dizidenţă a „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” şi apăruse ca o
reacţie împotriva liniei moderate pe care o adoptase conducerea „Bisericii” faţă de problema
Parusiei.
Fără îndoială, nu toate grupările religioase sunt periculoase, mai ales dacă ne referim la
cele care au câștigat respectabilitate socială, însă există un potențial ca ele să pună în pericol
sănătatea fizică și psihică și chiar viața unei persoane. Astfel, adepţii sunt constrânşi, prin
diferite mijloace, să presteze muncă benevolă care nu beneficiază de nici o acoperire socială,
să plătească zeciuială şi să cumpere la preţuri ridicate publicaţiile grupării; viața lor de familie
este perturbată prin căsătorii aranjate, divorţuri impuse, înregimentarea copiilor; viața lor
personală este controlată strict, li se impun alte modele de referință; viața lor este pusă în
pericol, atunci când li se interzice să recurgă la îngrijiri medicale și li se impune un mod de
viaţă exagerat de auster sau din contră deviant hedonist.
În acest context, putem menționa faptul că martorii lui Iehova refuză categoric orice ajutor
medical care implică o transfuzie de sânge. Acest refuz, spun martorii, se înscrie în pregătirea
adepților pentru marea persecuţie de la sfârşitul vremurilor și va face dovada loialității față de
Iehova. Adepţii, în virtutea libertăţii lor de alegere, cer respectarea acestui drept, neezitând să
treacă drept victime sau să vină în număr mare la spitalul unde un martor se luptă între viaţă şi
moarte, pentru a împiedica o transfuzie. Cu toate că în ultima vreme Organizația „Martorii lui
Iehova” colaborează cu medici sau instituții medicale din întreaga lume, pentru a găsi cele mai
indicate procedee medicale non-sanguine, rămâne o tragedie faptul că numeroşi adepţi ai
229
Organizaţiei Martorii lui Iehova, în majoritatea lor copii, au murit din cauza refuzului de a
accepta asistenţa medicală corespunzătoare. Liderii privesc cu seninătate această problemă şi
în multe publicaţii iehoviste se minimalizează adesea valoarea vieţii umane, arătându-se că nici
cele mai eficiente medicamente nu pot înlătura moartea.
Practica cea mai importantă în scientologie se numeşte auditing, cu ajutorul ei
identificându-se engramele (traumele) din mintea unei persoane prin observarea reacţiei lui la
anumite cuvinte-cheie. Criticii scientologiei arată cã auditing-ul ignoră metodele
psihoterapeutice confirmate științific și se limitează la obținerea descătușării nervoase. De
aceea, folosirea acestei practici constituie un pericol pentru oamenii instabili din punct de
vedere psihic, conducând la stări de anxietate, la depresii, crize și căderi psihice. Este vorba de
tulburări care survin dupã dezhipnotizare, în faza de reconfruntare cu realul. Această trecere ar
trebui să fie, în mod natural, lentă, pe când în scientologie este brutală, imediată și necesită de
multe ori tratament medical și psihic. Pe de altă parte, saunele care pot dura până la 6 ore, la
care se adaugă efort muscular și hipervitaminizare, produc vertijuri, tahicardie, tulburări
cardiace, insuficiență renală și hepatică și pot deveni fatale pentru persoanele sensibile.

8.5. Impactul noilor mișcări religioase în societate

Impactul grupărilor religioase pentru societate poate fi urmărit pe mai multe nivele. Unele
dintre grupări, ca martorii lui Iehova, promovează pasivismul refunzând serviciul militar sau
votul. Altele, ca scientologia, ameninţă libertatea presei în măsura în care jurnaliştii sunt
ameninţaţi sau agresaţi, inclusiv prin campanii juridice tracasante şi alte metode „legale”. În
alte cazuri, ele aduc atingere ordinii socio-economice şi cauzează prejudicii bugetului
practicând evaziunea fiscală, spălarea banilor sau constituindu-se în false asociaţii. Există
grupări al căror ideal este să schimbe societatea din interior și de aceea tind să o infiltreze la
toate nivelele. Aceasta implică riscul de a controla și uneori chiar de a destabiliza instituțiile
publice. Scientologii sau mormonii se folosesc de o varietate de metode pentru a-și construi un
lobby eficient, au resursele financiare pentru a atrage persoane influente (jurnaliști, oameni
politici, vedete, reputați sociologi sau istorici ai religiilor), a sponsoriza conferințe științifice
sau chiar de a oferi mici „atenții” în schimbul unui punct de vedere pozitiv. Alte grupări, din
contră, au o atitudine revoluționară față de societate în ansamblul ei, consideră că lumea este
pierdută și se separă radical de ea. Există un moment când se pot simți controlate de organele
abilitate ale statutului și atunci pot reacționa aberant, dacă nu la nivel de organizație, cel puțin
în cadrul dizidențelor, așa cum s-a întâmplat cu gruparea Branch Davidians.

8.6. Limitele abordării socio-psihologice în studierea Noilor Mișcări Religioase

Sociologia religiilor și psihologia oferă un ajutor important în înţelegerea mecanismelor
prin care funcționează și acţionează sectele, dar şi a cauzelor care conferă un succes surprinzător
mesajului lor în peisajul religios contemporan. Cu toate acestea, anumite premise de la care
pleacă cercetarea socio-psihologică trebuie să fie privite cu multă prudență. Sociologii tind să
pună toate religiile pe același plan, nu sunt interesați care religie este adevărată sau falsă, nici
nu fac aprecieri asupra învățăturilor și practicilor acestor grupuri. De exemplu afirmația că și
Biserica creștină a fost inițial o sectă iudaică este promovată cu scopul de a relativiza
creștinismul și de a pune toate sectele și cultele pe picior de egalitate cu Bisericile tradiționale.
230
Este cunoscut faptul că grupurile religioase se servesc uneori de cercetători şi de specialişti
consacraţi în domeniul noilor mișcări religioase pentru a conferi un plus de legitimitate
credinţelor şi practicilor lor, mai ales dacă este vorba de grupuri controversate. În anii 1970,
„Biserica Scientologică” a apelat la o serie de specialiști în domeniul sociologiei și psihologiei
pentru a „domestici” imaginea grupării. În studiile rezultate, se arată că toate religiile, inclusiv
creştinismul, şi-au cristalizat doctrina şi practicile după o perioadă lungă de timp şi că ar fi
nedrept să pretindem scientologiei să aibă trăsăturile unei religii imediat după naşterea sa, că ar
exista asemănări între crezul de la Niceea şi cel al „Bisericii scientologice” sau că se poate face
o paralelă între practica numită „auditing” şi Taina Sfintei Spovedanii.

BIBLIOGRAFIE
ABGRALL, Jean-Mari, La mécanique des sectes. Paris: Payot, 1996;
ABGRALL, Jean-Mari, Comment les sectes conditionnent, Madrid, 1996;
ABGRALL, Jean-Mari, Tous manipulés, tous manipulateurs Paris: First Ed., 2003;
ACHIMESCU, Nicolae, Pr., Noile Mişcări religioase, Editura Limes, 2004;
BAINBRIDGE, W. S., The Sociology of Religious Movements. New York and London: Routledge,
1997;
BEL, Valer, Pr., Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;
BELLANGER, Francois, L’etat face aux derives sectaires. Actes du colloque du 25 novembre
1999, Munich, 2000 (533), p. 93-104;
BOUDERLIQUE, Max, Sectes. La manipulation mentale, Lyon, 1996;
BOUDERLIQUE, Max, Les groupes sectaires totalitaires. Les methodes d’endoctrinement, Lyon,
1998;
CHAMPION, F. & COHEN, M., Les sociologues et le problème des dites sectes, in Archives de
Sciences Sociales des Religions 41, 96 (1996): 5-15;
DAVID, Petre I., Diac., De la erezie la schismă. De la schismă la grupări anarhice, București,
1986 ;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea
prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989, București, Constanța, vol. I-III,
1997-2000;
DAWSON (ed.), Cults in Context: Readings in the Study of the New Religious Movements, 1996;
FESTINGER, Léon, L’eschec d’une prophétie. Psychologie sociale d’un groupe de fidèles qui
prédisaient la fin du monde, Paris, 1993;
INTROVIGNE, M. & MELTON, J.G. (eds.), 1996, Pour en finir avec les sectes. Le débat sur le
rapport de la commission parlementaire, 3rd ed. Paris: Dervy;
JOHNSON, Benton, On Founders and Followers: Some factors in the development of New
Religious Movements, Klass, Morton, Across the Boundaries of Belief. Contemporary issues in
the Antropology of Religios, Westview Press, 1999, p. 367-380;
MUREȘAN, Radu Petre, „Fenomenul prozelitismului - o perspectivă psihologică, sociologică şi
misionară”, Ortodoxia, nr. 3-4/2006, p. 121-140;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul
advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2012;
231
PETRARU, Gheorghe, Pr.,Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, 2000;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și Noi Mișcări Religioase în România, Iași,
2006;
POPESCU, Teodor M., Privire istorică asupra schismelor, ereziilor și sectelor. Cauzele sociale
ale apariției lor, în Studii Teologice, 7-8/1950;
POPESCU,Vintilă, Diac., Motivele care determină pe unii creștini să treacă la culte, în Studii
Teologice 7-8/1950;
POPESCU, Dumitru,Pr., Principii care stau la baza formațiunilor sectare și a activității lor
agresiv prozelitiste în Ortodoxia 3-4/1987;
JOHNSTONE, Roland, Religion and Society, New Jersey, 2004;
SALIBA, Johna, Perspectives on the New Religious Movements, 1995;
SONEA, Cristian, Pr., Apostolat și responsabilitate. O viziune teologică asupra misiunii
laicatului, Presa Universitară Clujeană, 2015;
SONEA, Cristian, Pr., Paradigme misionare, Presa Universitară Clujeană, 2016;
SONEA, Cristian, Pr., Teologia dialogului intercreștin. O introducere, Presa Universitară
Clujeană, 2017;
NATHAN, Tobie, SWERTVAEGHER, Jean-Luc, Sortir d’une secte, Le Seuil, 2003;
WRIGHT, Stuart, Leaving Cults. The Dynamics of Defection, The Society for the Scientific
Study of Religion, 1987;
ZABLOCKI, B., 1997, The Blacklisting of a Concept: The Strange History of the Brainwashing
Conjecture in the Sociology of Religion, in Nova Religio: The Journal of Alternative and
Emergent Religions 1 (1997): 96-12.

9. Noi mișcări religioase de factură sincretistă

9.1. Sincretismul. Caracteristici și tipologii

Curentul sincretist poate fi definit ca o încercare de a aduce laolaltă idei și practici dintr-
o varietate de tradiții spirituale. Astfel, scrierile diferitelor religii sunt puse pe același nivel,
fiind considerate „sacre”. În mod similar diverse zeități sunt reunite sub denumirea generică de
Transcendent, iar diferitele ritualuri se consideră că servesc aceluiași scop de a stabili legătura
cu Transcendentul. Prin urmare, se încearcă realizarea unei sinteze, unirea tuturor religiilor într-
un singur sistem. Asemenea încercări sincretiste au existat de la începuturile creștinismului. De
exemplu, gnosticismul și-a propus o perfecționare a creștinismului, încercând să-l împace cu
alte învățături religioase la modă.
În lume există, actualmente, mai multe grupări sincretiste, de exemplu Secta Moon care
este un amestec de creștinism și daoism sau Secta Bahai care reunește elemente din budism,
iudaism, creștinism, islamism. Elemente sincretiste pot fi întâlnite și în cadrul grupărilor
desprinse din matricea creștină, așa cum este cazul mormonilor. Credințele lor combină
milenarismul specific mediului protestant din secolul al XIX-lea, cu ideea de autoritate
preoțească împrumutată de la catolici și cu ritualurile de inițiere francmasonice, care constituie
baza pentru ceremoniile secrete din templele mormone.

232
 Doctrina și practicile „Bisericii scientologice” au, la rândul lor, un caracter sincretist, fiind
un mélange de science fiction, ocultism, psihanaliză, filozofie, din credinţe la modă în
societatea americană a anilor 1950-1960, precum şi din diferite aspecte ale gândirii orientale.
Dintre toate acestea, fondatorul scientologiei, Ron Hubbard a accentuat doar legătura dintre
scientologie şi religiile orientale, deși nu avea nici cele mai mici noţiuni despre credinţele
asiatice, dovadă că termenii pe care îi foloseşte sunt greşit înţeleşi şi traduşi. Hubbard şi-a dat
însă toată silinţa să lege scientologia de budism şi, într-o oarecare măsură, a şi reuşit. Există
cercetători care compară conceptul scientologic de clear cu conceptul budist de bodhi, adică
„cel luminat”. Este interesantă asemănarea dintre învățătura lui Ron Hubbard şi mişcările UFO,
populare în anii 1950, mai ales în ceea ce priveşte conceptul de tetan. De asemenea, Hubbard a
avut legături strânse cu Alistar Crowley, fondatorul satanismului modern şi cu ocultismul în
general. Cu toate acestea, la începutul anilor 1970, scientologia i-a hărţuit pe jurnaliştii care au
scris despre această legătură, mulţi fiind chemaţi în instanţă, iar alţii, obligaţi să-şi retragă
afirmaţiile. În publicaţiile oficiale ale „Bisericii scientologice”, este promovată ideea că
celelalte religii sunt doar popasuri în căutarea spirituală a omului şi că singura modalitate prin
care el poate descoperi adevărul despre sine şi despre relaţia lui cu universul este scientologia.

9.2. Sincretismul New Age

New Age este una din cele mai puternice mișcări sincretiste, manifestarea contemporană
a unei tradiții de spiritualitate alternativă, ale cărei rădăcini merg până în antichitatea greco-
romană. Curentul curge ca un râu subteran, de-a lungul secolelor creștine, ieșind la lumină odată
cu ocultismul Renașterii, cunoscut sub numele de mișcarea rosicruciană, francmasoneria
secolului al XVIII-lea, spiritualismul și teosofia secolului al XIX-lea. Influența teosofiei și a
prelungirilor ei, antropozofia și școala arcană, a fost decisivă pentru mișcarea New Age. Helena
Blavatskaia, fondatoarea mișcării teosofice, susținea că India şi Orientul în general conţin
tradiţii esoterice, pe care Europa trebuie să le re-descopere. Teosofia a fost, de altfel, prima
mișcare care a introdus hinduismul și budismul în Apus, popularizând în special învățăturile
despre karma și reîncarnare.
Antropozofia este o ramură a teosofiei, înființată în 1912 de Rudolf Steiner. Acesta
susținea că oamenii posedă întregul adevăr și întreaga înțelepciune universală în interiorul lor.
Impactul antropozofiei se poate urmări până astăzi în domeniul educațional (școlile Waldorf)
și în medicină (anumite terapii alternative bazate pe plante și minerale). Școala arcană, o altă
ramură a teozofiei, a fost fondată în 1923 de Alice Bailey (1880-1949). Multe din doctrinele
acestei școli sunt similare cu cele ale teosofiei, inclusiv învățătura referitoare la maeștrii
iluminați. Bailey ar fi fost purtătoarea de cuvânt al unui maestru ascendent tibetan, care i-ar fi
dictat 19 cărți. Alice Bailey a vorbit de întoarcerea lui Hristos în „noua epocă”, considerând că
acesta va fi însă Maitreya, adică un mare învățător mondial, care va instaura o nouă religie
mondială și o nouă guvernare mondială.
New Age nu se prezintă ca o mișcare organizată, ci, mai degrabă, ca un ansamblu de
legături fluide între persoane individuale sau organizații, între admiratorii unui gen de cărți sau
ai unor site-uri de Internet. De altfel, grupurile new-agiste se dezvoltă în rețea, într-un mod
similar internetului. Însă, în ciuda eterogenității, în New Age există o serie de constanțe.
Îndreptându-ne atenția de la o mișcare la alta, de la o revistă la alta, de la țară la țară, întâlnim
233
aceeași lingua franca, aceleași idei referitoare la condiția omului și la cum poate fi ea
transformată. Astfel, ansamblul de credințe și practici New Age poate fi reunit în jurul a cel
puțin trei preocupări principale: lărgirea conștiinței (un proces continuu pe parcursul căruia
omul devine tot mai conștient că este o parte dintr-un întreg divin), ezoterismul care cuprinde
astrologia, vizionarismul, spiritismul și alte forme de comunicare cu „entități ale luminii”
(channeling); sincretismul religios în care predomină împrumuturi din hinduism, budism,
daoism cu tehnicile lor de meditație și credința în reîncarnare. New Age vine de asemenea cu o
viziune holistă sau integratoare prin care se accentuează importanța legăturii între persoană și
societate, oameni și pământ, între lumea în care trăim și alte lumi. Sub aspect religios, acest
lucru se referă la faptul că divinitatea și creația sunt inseparabile (panteism). Se vorbește despre
Dumnezeu ca despre o “energie impersonală”, imanentă în lume, energie cosmică prezentă în
centrul fiecărei ființe. Adepţii New Age susţin că tot ceea ce întâlnim în univers: animale,
oameni, vegetale, minerale, sunt emanații ale unicei conștiințe divine.
New Age se prezintă ca o sinteză religioasă care se bazează pe câteva principii generale.
În primul rând, adepții Vărsătorului susțin că nu există nici un fel de ierarhie între religii, că
nici o religie nu este superioară alteia. În al doilea rând, ei susțin că faptul religios nu se reduce
la simplul monoteism, din această cauză fiind interesați mai ales de religiile orientale. În al
treilea rând, New Age refuză să închidă religia în limitele credinței, accesul la spiritualitate
făcându-se prin inițiere ezoterică. În al patrulea rând, New Age respinge ideea de Biserică
instituțională, promovând o spiritualitate de sine, faptul că fiecare trebuie să-și descopere
autoritatea spirituală și etică în interiorul lui. Unele din curentele sau grupările New Age
vorbesc de divinitate în termeni personali, în timp ce altele se referă la o Forță a vieții, la o
Energie creatoare, sau pur și simplu la Iubire.
În nici un caz, în New Age nu putem întâlni un Dumnezeu personal, ci o forță sau o
energie foarte apropiate de conceptul hindus de Brahma. Așa cum se știe, Brahma este forța
impersonală a existenței înseși, puterea creatoare a universului, absolutul în care brahmanii
căutau să se cufunde prin meditație. Ca ființă absolută, este totuna cu lumea care emană din el.
Brahma umple lumea și lumea se cuprinde în el. Dumnezeu este un subiect al experienței, mai
degrabă decât al credinței. Din această cauză, orice discuție despre natura lui Dumnezeu în New
Age se rezumă de fapt la descrierea experienței personale a întâlnirii cu divinitatea. Adepții
New Age nu vorbesc de persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, ci de „conștiința
hristică”, o stare de iluminare totală, de dragoste și compasiune la care trebuie să aspire toate
ființele umane. Iisus din Nazaret ar fi dezvoltat această conștiință în el, încurajând și oamenii
să facă la fel. Mulți adepți New Age cred că Iisus a atins această conștiință în timpul unei
pretinse călătorii în Orientul îndepărtat și că a devenit unul din „maeștrii ascendenți”, un grup
de elită care se află în sfera astrală și care călăuzește oamenii pentru a realiza „conștiința de
sine”.
Spiritualitatea New Age proclamă că toți oamenii sunt divini. Singura diferență între om
și „dumnezeul New Age” este că omul nu a atins încă conștiința cristică și nu a realizat
potențialul său nelimitat. Astfel, în viziunea adepților New Age, scopul vieții umane este a
deștepta „dumnezeul” din om. O consecință firească a faptului că omul se proclamă Dumnezeu
este faptul că nu mai acceptă noțiunea de păcat și nici nu mai are nevoie de mântuire.
Transformarea personală în New Age ajunge în cele din urmă să distrugă noțiunea de persoană,
234
deoarece urmărind un vis prometeic, omul se depersonalizează. Învățătura creștină pune în
centrul său pe Dumnezeu-Omul Iisus Hristos și afirmă că omul, conștient de individualitatea,
limitele și finitudinea lui, face experiența relației cu un Dumnezeu personal și se află în dialog
cu El. Theosis-ul, adică starea de îndumnezeire a omului pătruns de energiile divine necreate,
nu se realizează exclusiv prin eforturi personale, ci prin colaborarea cu harul lui Dumnezeu și
prin acceptarea faptului că suntem creaturi, ființe supuse păcatului, și în nici un caz prin
exacerbarea sinelui.

9.3. Channeling-ul în cadrul curentelor New Age

Unul din cele mai importante aspecte ale sincretismului în New New Age este, fără doar
și poate, fenomenul cunoscut sub numele de channeling sau „spiritismul New Age”. Așa cum
se știe, istoria spiritismului clasic începe cu Emanuel Swedenborg (1688-1772) care a descris
pretinsele sale experiențe spirituale. Francezul Allain Kardec (1804-1869) susținea existența
unui dumnezeu impersonal, a spiritelor care evoluează, și se perfecționează prin reîncarnare,
posibilitatea dialogului între aceste spirite și cei vii, faptul că planetele din univers sunt locuite.
Channeling-ul modern începe cu Shirley McLaine (n. 1934), o cunoscută actriță americană,
sora actorului Waren Beatty, care, în anii 1980 a descris experiențele sale în mai multe cărți
devenite bestseller-uri.
La prima vedere, channeling-ul nu este diferit de spiritismul clasic. Spiritismul,
speculează durerea firească a celor care au pierdut o persoană dragă și promite o legătură mai
apropiată cu cei care au părăsit această viaţă, pretinzând că pot intermedia convorbiri între cei
vii și cei morți şi chiar atingeri directe în cadrul „şedinţelor spiritiste“. Adepții New Age susțin
că ”se branșează” la conștiința universală mondială și că, în timpul transei, (“channeling”), o
altă entitate preia controlul personalităţii lor. Această entitate poate aparține unor civilizații
dispărute, poate fi o entitate extraterestră, un înger etc. De asemenea, scopurile celor două
fenomene, spiritismul și channeling-ul, sunt total diferite. Spiritismul se limitează la
comunicarea cu lumea de dincolo, cu scopul de a-i mângâia pe cei în viață care pierduseră pe
cineva drag, pe când channeling-ul urmărește transformarea personală a clienților în pregătirea
„noii ere”; entităţile spirituale sunt invocate cu scopul de a putea exercita un control mai bun
asupra propriei vieţi şi a propriei cariere.
Channeling-ul a fost definit ca „procesul de a primi informații de la o dimensiune diferită
de cea pe care o putem înțelege prin simțuri.” Pentru ca un fenomen să se numească channeling,
este nevoie de trei elemente necesare: un canal receptor (medium), o entitate care transmite și
un mesaj. În timpul transei, medium-ul se poate afla într-o stare de disociere completă în raport
cu realitatea, pretinzând că nu își amintește ce se petrece, sau se poate afla într-o transă parțială
în care trăiește channeling-ul ca un martor exterior. Există și cazuri care nu implică transa și în
care medium-ul aude voci care-i dictează mesaje spre a fi scrise sau în care mâna scrie automat
anumite mesaje. În sfârșit, channeling-ul poate fi spontan sau provocat. În prima variantă,
medium-ul este la dispoziția entităților care îi trimit revelații. În al doilea caz, el are controlul
asupra fenomenului și chiar îl poate provoca, folosind anumite tehnici care se pot deprinde prin
învățare sau pur și simplu poate fi vorba de înșelătorie. Entitățile caută să ne convingă că
realitatea este iluzorie și că noi ne creăm realitatea; că sinele nostru este divin și că trebuie să
conștientizăm divinitatea noastră. Toate acestea sunt prezentate într-un limbaj de iubire şi de
235
lumină, care îi înșeală pe mulți dintre semenii noștri. Mai mult, există autori New Age care
consideră channeling-ul un fenomen universal ce poate fi găsit în toate religiile, inclusiv la
profeții Noului Testament, iar afirmații de acest gen au fost preluate, din nefericire, și de mediul
academic.

9.4. Reîncarnarea în cadrul curentelor New Age

Ca descendent al gnozei, teosofiei și spiritismului, în mozaicul New Age nu putea să
lipsească credința despre reîncarnare. În accepțiunea orientală a termenului, reîncarnarea
reprezintă procesul de naşteri continue până ce sufletul atinge o stare de perfecţiune şi se
contopeşte din nou cu sursa lui (Dumnezeu, sau Sufletul Universal, Totul, Infinitul). Conceptul
de reîncarnare este strâns legat de cel de karma, care se referă la datoria acumulată de un suflet
prin faptele bune sau rele comise în timpul vieţii actuale sau a vieţilor trecute. Existența noastră
actuală, fericită sau nefericită, statutul nostru social sunt rezultatul vieților noastre anterioare.
Credința în reîncarnare a pătruns în Europa odată cu Renașterea, când umaniștii au fost seduși
de cultura greco-romană. După secolul al XVIII-lea, mulți oameni de cultură au îmbrățișat
această credință ca pe o modalitate de a se îndepărta de creștinism. Astăzi credința în reincarnare
este profesată de fracmasoni, curentele teosofice, scientologia și chiar de creștini diletanți.
Este o mare diferență între conceptul de reîncarnare, așa cum a fost el dezvoltat în Orient
și cel promovat de New Age, care ne-a parvenit prin filiera teosofică și antropozofică. Pentru
Rudolf Steiner, întemeietorul antropozofiei, reîncarnarea a fost unul din subiectele preferate. El
avea de altfel și o viziune particulară despre Întruparea Mântuitorului Hristos, susținând că El
asumă și rezolvă în Persoana Lui consecințele cosmice ale tuturor greșalelor noastre, El dă
fiecăruia forța necesară pentru a înfrânge povara karmei sale. Exprimată în termeni New Age,
reîncarnarea este acea credință menită să-l facă pe om conștient că este o parte din cosmos, că
fiecare dintre noi suntem doar o verigă a lanțului vieții, că aceeași energie însuflețește omul și
toate ființele vii din jurul lui. Trăirea unei noi vieți pe pământ nu mai este considerată o ispășire
a pedepselor, ca în hinduismul și budismul clasic, ci o șansă de progres liber asumată, o nouă
treaptă spirituală de îmbogățire în cunoașterea adevărurilor eterne.
Creștinismul respinge ferm doctrina reîncarnării, din mai multe considerente. În primul
rând, se creează o separație artificială între trup și suflet, apoi se neagă învierea trupurilor, se
minimalizează mântuirea și se ignoră unicitatea persoanei în creație. Reîncarnarea arată că
trupul uman are o importanță secundară, de vreme ce doar sufletul supraviețuiește morții. În
creștinism însă, persoana umană este unică, creată după chipul lui Dumnezeu și există veșnic,
ea nu va cunoaște niciodată un sfârșit. În această viață, omul inaugurează conștient o relație
personală cu Dumnezeu Cel Personal, o relație care se va păstra și desăvârși în veșnicie. Păzind
poruncile lui Hristos, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Său, omul se unește haric cu
Dumnezeu, devine „Dumnezeu prin har”, și în acest mod participă veșnic, ca persoană distinctă,
la Viața lui Dumnezeu. Desăvârșirea creștină constă în realizarea acestei comuniuni personale
cu Dumnezeu. Aceasta este menirea omului în veșnicie. Dar și în comuniunea supremă a omului
cu Dumnezeu, în starea de ,,îndumnezeire”, persoana umană nu este anulată, ci dimpotrivă
ajunge la desăvârșire.
Reîncarnarea anulează, de asemenea, Providența divină și necesitatea întrupării
Cuvântului lui Dumnezeu, a Jertfei și a Învierii Sale. Un creștin care crede în reîncarnare nu
236
poate crede în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a luat ființa omenească cu toate slăbiciunile
ei. De asemenea, cine crede în reîncarnare, acela nu mai crede cu adevărat în Înviere. Ne este
dăruită o singură viață și o singură șansă pentru mântuire și dobândirea vieții veșnice: „Și
precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, tot așa și Hristos,
după ce a fost adus o dată jertfă, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va
arăta celor ce cu stăruință Îl așteaptă spre mântuire” (Evrei 9, 27-28). Dacă în această viață,
omul nu intră în comuniune personală cu Dumnezeu și viața lui nu este fructificată în acest
sens, nu există posibilitatea de a o reîncepe într-o altă existență, în stare fericită.
Potrivit anchetelor sociologice, în anul 2000, 28% din populația României credea în
reîncarnare. Este unul din cele mai mari procente din Europa, fiind depășită doar de Țările
Baltice, cu peste 30% din populație care crede în reîncarnare. Însușirea acestei credințe, atât de
străină de tradiția creștină ortodoxă, se face în contextual unui anumit trend spiritual. Omul
secularizat caută pur și simplu credinţe „la modă”, pentru a înlocui vechile sale credințe și
convingeri. În al doilea rând, această credință pare să răspundă la anumite nelămuriri de natură
eshatologică asupra cărora Biserica nu a insistat corespunzător. Credința în reîncarnare pare să
ofere antidotul pentru frica în fața morții, a chinurilor veșnice și a sfârșitului lumii. Aparent,
moartea este privită cu mai multă seninătate, deoarece este doar o trecere la altă viață, pe acest
pământ, iar noțiunea de iad este desființată. Chiar sfârșitul lumii nu mai este privit cu teamă, de
vreme ce universul este ciclic.
New Age cunoaște, de câteva decenii, un mare succes în Europa. Succesul său se
datorează caracteristicilor sale mai degrabă vagi, lipsei atașamentului la o instituție sau o
dogmă, a responsabilității morale pentru faptele și modul de viață, precum și numeroaselor sale
ramificații, capabile să satisfacă toate gusturile. Sub aparența de pace și dragoste pe care par să
le transmită mesajele new-age-iste, se ascunde de fapt ambiția construirii unei noi ordini
mondiale de tip totalitar și contrară creștinismului.

BIBLIOGRAFIE
ACHIMESCU, Nicolae, Pr., Noile Mişcări religioase, Editura Limes, 2004;
ACHIMESCU, Nicolae, Pr., Universul religios în care trăim, București, 2013;
ACHIMESCU, Nicolae, Pr., Religie, modernitate și postmodernitate, București;
BĂDULESCU, Dan, Pr., Împărăţia răului: New Age. Originile, istoricul, doctrinele şi
consecinţele sale din perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, 2001;
CLOȘCĂ, Ciprian Marius, Pr., Ortodoxia și noile mișcări religioase, Lumen, Iași, 2009;
CUCIUC, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, 1996;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea
prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989, București, Constanța, vol. I-III,
1997-2000;
DANCĂ, Wilhelm, New Age sau Era Vărsătorului. Religia postmodernităţii?, în Fascinaţia
binelui. Creştinism şi postmodernitate, Editura Sapientia, 2007;
FOURNIER, Anne et PICARD, Catherine, Sectes, démocratie, mondialisation, PUF, 2002 (Ediție
în limba română Secte, democrație și mondializare, București, 2006);

237
GREER, Paul, The Aquarian Confusion. Conflincting Theologies of the New Age, în Journal of
Contemporary Religion, vol. 10, nr. 2, 1995, pp. 151-169;
HANEGRAFF, Wouter, New Age Religion and Western Culture. Esotericism in the Mirror of
Secular Thought, Leiden, 1996;
HARVEY, Graham, Coming Home and Coming Out Pagan but not Converting, în Christopher
Lamb and Darrol Bryant (ed.), Religious Conversion. Contemporary Practices and
Controversies, London: Cassell, 1999, pp. 233-246;
HEELAS, Paul, The New Age Movement. The Celebration of the Self and the Sacralization of
Modernity, Oxford, 1999;
HEXHAM, Irving and Poewe, Karla, New religions as Global Cultures, Westview Press, 1997;
HUNT, Dave, Seducerea creștinătății. Discernământul spiritual în vremurile din urmă, Editura
Agape, 1994;
HYBERTSEN, Karen Sue, Twisting Space. Women, Spirits and Halloween, în Lesly A. Northup
(ed.), Women and Religious Ritual, Washington CD, 1993, pp. 37-49;
INTROVIGNE, Massimo, Il channeling: uno spiritismo moderno?, în CESNUR, Lo Spiritismo, a
cura di Massimo Introvigne, Editrice Elle Di Ci, 1989, pp. 35-96;
INTROVIGNE, Massimo, La magie. Les nouveaux mouvements magiques, Paris, Droguet et
Ardant, 1993;
Lewis, James R. (ed.) Perspectives on the New Age, State University of New York Press, 1992;
KLIMO, Jon, Channeling. Investigations on Receiving Information for Paranormal Sources,
Jeremy Tarcher, Los Angeles, 1987;
LACROIX, Michel, L’ideologie du New Age, Dominos Flammarion, 1996;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Scientologia: religie sau ştiinţă?, în Studii Teologice, nr. 1/2007,
pp. 101-129;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Alternative spirituale în România. Secolul XXI. Perspectivă
ortodoxă, Editura Agnos, Sibiu, 2011;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și Noi Mișcări Religioase în România, Iași,
2006;
PIKE, Sarah, New Age and Neopagan Religions in America, Columbia University Press, 2004;
ROSE, Stuart, An examination of the New Age Movement: Who is Involved and what Constitutes
its Spirituality, în Journal of Contemporary Religion, vol. 13, no. 1, 1998, pp. 5- 35;
THEROUX, Yvon, Le syncretisme ou le melange subjectif de religions pour en fonder une de
primaute, în Fuss, Michael (ed), Rethinkung New Religious Movements, Rome, 1998, pp. 165-
179;
VASILESCU, Emilian, Diac., Sincretismul religios în vremea noastră, în Studii Teologice, nr. 3-
4/1967, pp. 144-156;
VLIANGOFTIS, Arsenie, Ereziile contemporane - o adevărată amenințare, Editura
Evangelismos, 2006;
WŰRTZ, Bruno, New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului, Timişoara, 1994;
YORK, Michael, The Emerging Network. Sociology of the New Age and Neo-Pagan Movements,
Rowman&Littelfield Publishers, 1995.

238
10. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc (I): grupări desprinse din
Ortodoxie şi grupări cu tendințe centrifugale

10.1. Grupări desprinse din Ortodoxie (Schismatice)

10.1.1. Mişcarea anticalendaristică (Stiliştii)

Se autointitulează: Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România.
Istoric: În 1/14 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a îndreptat calendarul, conform
recomandărilor Conferinţei Interortodoxe de la Constantinopol (mai, 1923). Acţiunea a fost
respinsă de călugări şi preoţi fără cultură, fanatici, indisciplinaţi (monahii erau obligaţi să facă
ascultare!), încurajaţi din afară (din Rusia, Athos). S-au grupat în jurul mănăstirii Slătioara,
com. Râşca, jud. Suceava. Nu au fost recunoscuţi drept „cult” aparte din partea statului român.
Întrucât nu prea aveau preoţi, au atras un arhiereu, Galaction Cordun, caterisit de Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române în 1955, pe care îl declară „mitropolit”. El hirotoneşte necanonic
(de unul singur) ca „episcopi” pe Evloghie Oţa şi Metodie Marinache (ambii excluşi din
monahism şi caterisiţi de B.O.R.). La schitul stilist de la Copăceni (jud. Ilfov) este hirotonit
episcop un alt caterisit şi exclus, Glicherie Tănase, mort în 1984 şi declarat în 1999 „sfânt”. Alt
„mitropolit” stilist a fost Silvestru Onofrei. Astfel, s-a creat o pseudo-ierarhie, în sânul căreia
au existat şi neînţelegeri (ex.: Cozma Lostun, „arhiereu” stilist – alungat de la Slătioara).
Conducerea actuală este constituită din: „mitropolit primat”, Vlasie Mogârzan, ajutat de
zece „arhierei”. Sediul central a rămas la mânăstirea Slătioara, dar au reușit să-și creeze
reprezentanțe în toată țara (așa-zise „mânăstiri” și „parohii”). La București, sediul grupării este
în cartierul Militari, la „mânăstirea Sfânta Maria”, unde activează pseudo-arhiereul Fabian.
Ierarhia stilistă actuală se recrutează din rândul celor fără pregătire teologică, al preoţilor
caterisiţi şi al monahilor excluşi. Nu au instituții de învățământ teologic.
Manifestări specifice: țin calendarul vechi, neîndreptat, calendarul este considerat
„dogmă” (cu o eroare ştiinţifică de 11 min. şi 14,02 sec. pe an). De aici se dezvoltă un fanatism
total contra Bisericii Ortodoxe Române, a clerului şi credincioşilor săi, considerați a fi eretici.
Nu acceptă rugăciunea în comun, practică botezul şi căsătoria din nou, inclusiv pentru cazurile
(extrem de rare) de preoți ortodocși caterisiți care li se alătură; aplică Pidalionul (colecţia de
canoane a lui Nicodim Aghioritul), publicat în româneşte din 1844, reeditat, fără a fi adus la zi
(cu referiri la autocefalie, patriarhie etc.). La ei Pidalionul este mai important decât Scriptura;
consideră „Taine”: spălarea picioarelor, sfinţirea bisericilor etc.; liderii lor au averi uriaşe, deşi
afişează condiţii modeste; practică peregrinările în scopul colectării de ajutoare pe la biserici şi
mânăstiri ale Bisericii Ortodoxe Române sau cerşesc fonduri cu pancarte la gât în locuri publice;
au practici bigote: nunţi fără lăutari, fără folclor, dansuri, etc.
Slătioara a devenit „centru de pelerinaj”, la „moaştele sfântului Glicherie, făcător de
minuni”, cu cazare şi masă asigurate. S-a încercat intrarea în legătură cu alte Biserici Ortodoxe:
deşi pretind că au manifestări similare Bisericilor din Rusia, Muntele Athos, Ierusalim sau
Serbia, nu au fost recunoscuţi de aceste Biserici, ci li s-a cerut să intre sub ascultarea canonică
a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Singurele structuri care i-au „recunoscut” sunt

239
„biserici” pseudo-ortodoxe schismatice similare cu a lor, din Grecia și diaspora occidentală. În
eparhii, precum Dunărea de Jos şi Tomis, creează confuzie prin greşita identificare cu lipovenii.

10.1.2. Alte structuri pseudo-ortodoxe schismatice, anticalendariste: „Asociația

Creștinilor Ortodocși Tradiționali Liberi”, „Biserica Creștinilor Ortodocși Români”,
„Biserica Ortodoxă Tradiţională” (Strămoşească) sau „a Vlahilor de Pretutindeni”,
„Mitropolia Autonomă Creştin Ortodoxă după Vechiul Calendar”, „Mitropolia
Moldovlahiei”
Diferite denumiri, pentru structuri religioase pseudo-ortodoxe în formare, cu mai multe
centre: la Piatra Neamţ, Bodești (Neamț), Fundata, Bran și Feldioara (Brașov), Constanţa,
Ruginești (Vrancea), Copăceni (Ilfov), Giurgiu, Mihail Kogălniceanu (Constanţa), Secuienii
Noi și Bucureşti. Prezenţă puternică în diaspora românească din Europa, în special din Italia.
Lideri: 1.„Mitropolitul” Ioan Preoteasa (n. 1956, la Adunații Copăceni, jud. Giurgiu), fost preot
la Parohia Saxoni, Protoieria Giurgiu Nord (1989-1990), pe care o abandonează, fugind în
S.U.A.. Soția, Maria Neagu, învățătoare, îl acuză de „imoralitate, violență, viață parazitară și
comportament nefiresc”, în procesul de divorț soluționat de Judecătoria Buftea cu desfacerea
căsătoriei din vina exclusivă a soțului ei. În S.U.A. a fost acuzat de sustragerea fondurilor
comunității românești din Las Vegas. Întors la Bucureşti, are planuri de a fi numit episcopul
Giurgiului (cu oarecare sprijin politic), dar este caterisit de Sfântul Sinod, prin Hotărârea nr.
1/2005. În 2004 este „hirotonit” mitropolit de către un sobor format din 7 „arhierei”, aparținând
de o structură schismatică: „Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă din Catacombe”, numită și
„Biserica rușilor albi”, sau, în presa românească, „Biserica – K.G.B.”, condusă de Adrian Lapin
și Varsanufie Solopov. Acțiunea s-a desfășurat în condiții obscure, într-un lăcaș de mici
dimensiuni și cu public restrâns la câteva persoane, se pare că în Cernăuți. Este remarcat în
mass-media cu prilejul săvârşirii unei rânduieli necanonice – înmormântarea unei persoane
publice decedată, potrivit cercetărilor, prin suicid. Atrage preoţi (nemulţumiţi că nu li se
recunosc „meritele”), monahi (aspiranţi la arhierie aflaţi în dizgraţie) şi credincioşi (mase de
manevră), propunând forme speciale de nesupunere faţă de ierarhie. Exemple: preotul Dumitru
Poiană din Ruginești, caterisit de B.O.R. pentru beție, comportament afemeiat și tentativă de
suicid; Pascal Paul Teofil, fost monah la Mânăstirea Bistrița; Dorel Țepurlui, fost frate la
Sihăstria Rarăului, cu pretinsă hirotonie în Muntele Athos; Ioan Popa, un infractor de drept
comun cu mai multe condamnări penale, divorțat și recăsătorit în Fundata, jud. Brașov etc.. În
2006, presa dezvăluie întâlniri secrete ale adepţilor grupării în jud. Suceava (Vatra Dornei), dar
şi peste hotare (Ucraina).
În 2007, Elena Iovu, fostă croitoreasă din Ruginești, este deconspirată ca făcând parte
din „Biserica Secretă” a lui Constantin Dogaru din Tecuci, în timp ce încerca să ctitorească un
schit ortodox la Bodești, jud. Neamț. De fapt, împreună cu soțul ei, Vasile Iovu, a donat doar
un teren, restul investiției fiind rodul ortodocșilor din zonă. În urma depistării ei ca „arhieriță”,
„femeie-preot-ortodox”, „arhimandrită” și „stareță”, „hirotonind” împreună cu Constantin
Dogaru diverse persoane în „clerul” Bisericii secrete. Centrul eparhial a dispus măsuri energice
de restaurare a ordinii și de pedepsire a celor vinovați. În acest moment, intră pe fir Ion
Preoteasa, care profită de acest conflict, oferindu-și suportul pentru Elena Iovu, căreia îi

240
recunoaște calitatea de „stareță”. Tot Ion Preoteasa încearcă înfiinţarea unei mânăstiri la
Copăceni, jud. Ilfov, fără rezultat, în urma eforturilor misionare ale preotului ortodox Lică
Lepădatu. În prezent, a rămas doar o troiță amplasată în mijlocul unui câmp. Ion Preuteasa
încearcă joncţiunea cu gruparea anticlericală şi antisinodală provenind de la Vladimireşti
(„Alianţa pentru renaştere spirituală in România”), cu nucleele dizidente din jurul unor clerici
şi monahi contestatari ai ierarhiei ortodoxe. Ion Preoteasa pierde procesul cu Biserica Ortodoxă
Română. Organizația sa nu are nici măcar statut de asociație religioasă, conform Legii
489/2006.
2. Onufrie (Olivian, născut Octavian Pop Bindiu), actualmente pretins „mitropolit
primat” şi „arhiepiscop de Bergamo”, „arhiepiscop de Sondrio şi Vercelli” etc. Fost capelan la
Penitenciarul Găeşti, autor al unor lucrări privind misiunea socială a Bisericii, se afiliază după
pensionare (2006) aşa-zisei Patriarhii necanonice de la Kiev şi conduce reprezentanţa din Italia
a acestei structuri pseudo-ortodoxe schismatice.
3. Alți lideri: Gherasim Bratu (n. Gheorghe) -„mitropolitul” autointitulatei „mitropolii
autonome după vechiul calendar), călugărul caterisit Onufrie (n. Emilian) Căruntu (caz
mediatizat în 2014 – cu pretinse minuni săvârșite într-un locaș de cult amenajat într-un garaj
bucureștean), foștii preoți, caterisiți de B.O.R.: Ştefan Popa, Gabriel Mascaş, „arhimandrit”
Filip (Constantin Florian), Mihail Claudiu Vasilache, Ştefan Bercaru, Cosmin Becică, Macarie
(Nicolae Sima) – cu acuzaţii de pedofilie, Avondios din Como (fostul ieromonah caterisit
Dimitrie Bica – homosexual militant pentru drepturile comunităţii L.G.B.T. etc.).

10.1.3. „Turma Sfântului Ilie” sau „Ucenicii Sfântului Ilie”

Gruparea a fost condamnată şi anatematizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române în 1994.
Organizatori: Ioan Zlotea – ucenic al lui Inochentie de la Balta (Liderul unei grupări
pseudo-ortodoxe schismatice din Basarabia), participant, se pare, la Sinodul local din 1924,
care a hotărât îndreptarea calendarului, numit „Tăticul de Sus”; Alexie de la Buzău (Anton
Cojocaru, fost duhovnic la maici, la mânăstirea Adam, mort în 1995), numit „Tăticul de jos”;
fraţii Dumitru şi Ilie Marin – „mămici alese”. După fantezia lor sectară, în toţi aceştia s-ar fi
manifestat Dumnezeu Tatăl întrupat, Sfântul Ilie sau Sfântul Ioan Botezătorul. După moartea
ierom. Ilie Marin, coada sa continuă să fie venerată de adepți. Actualul lider: Gheorghe
Ciurăscu din Bârlad, supranumit: „Moșul” sau „Starețul Sfântului Ilie”. La Buzău, conducătorul
este Ionel Partebună, fost absolvent de Teologie Ortodoxă la București. Alt „stareț” este Moș
Angheluță, fost zidar. Planează bănuieli privind apartenența la grupare asupra mai multor preoți
și teologi din părțile Moldovei, însă informarea asupra lor este dificilă, datorită caracterului
ermetic al grupării.
Erori doctrinare: Cred în reîncarnare. Căsătoria este considerată spurcăciune înaintea
lui Dumnezeu. Adevărata căsătorie o reprezintă traiul ca „frate şi soră”. Sunt justificate, în
schimb, devieri sexuale precum masturbarea sau homosexualitatea.
Dumnezeu este confundat cu materia (panteism), fiind identificat când cu Sfântul Ilie,
când cu Sfântul Ioan Botezătorul, zicând că trebuia să fie prezent şi Tatăl ceresc pe icoana
Epifaniei (Bobotezei). Aceasta este, fără îndoială, idolatrie. Venerează cerul şi pământul, zilele
şi calendarul. Atributul de creator al cerului şi al pământului îl are tot Sfântul Ilie.
241
 Consideră că nu numai Hristos a înviat, ci şi alte persoane sfinte: Sfântul Ilie, Inochentie,
Maica Domnului, Ioan Botezătorul. Se salută cu: ,,Sfântul Ilie ( sau fiecare din persoanele de
mai sus) a înviat; adevărat a înviat!”
Preoţii care au soţii sunt nevrednici de slujire. Există și o preoție laică, „a Sfântului Ilie”:
orice bărbat este considerat, aprioric, „diacon”, iar unii primeau și rang preoțesc, prin
„hirotonie” de către „patriarhul” Alexie.
Justifică minciuna și sperjurul pe textul din Fericiri „minţind pentru Mine”, greşit
interpretat.
Maica Domnului este moldoveancă, reîncarnată într-o monahie: Arsenia Dimofte.
Se consideră aleșii Apocalipsei (cei 144.000).
Practici: Țin calendarul neîndreptat, cu adăugiri de „sfinți”: Inochentie de la Balta,
Petrache Lupu de la Maglavit, Ioan Zlotea, Alexie de la Buzău, Ilie Marin etc. Au ritualuri
păstrate din B.O.R., la care adaugă creaţii proprii (acatiste exagerate). Au un cult accentuat
pentru ziua de vineri, atât referitor la jertfa lui Hristos, cât şi pentru Sfânta Cuv. Paraschiva.
Scot miridă specială la Proscomidie pentru „patriarhul” Alexie de la Buzău. Spovedania este
publică sau prin corespondență; ea se face în faţa bătrânilor numiţi „bunei” şi „stareţi”. Iertarea
se acordă prin sărutări sfinte şi stropiri cu aghiasmă. Euharistia se dă numai celor vrednici, fiind
oferită și pentru acasă, pentru împărtășire zilnică. Practică zeciuiala, în bani și diverse prinoase.
Exagerează pomenirile, metaniile, cultul sfintei cruci (au cruci mari, de plumb, cu care
binecuvântează în cele 4 zări).
Sunt organizaţi în Bârlad, Sibiu, Galaţi, Tulcea, Vaslui, Bucureşti, Buzău, Botoşani.

10.1.4. „Noul Ierusalim”

Gruparea se revendică a prezenta un pronunțat mesaj apocaliptic (de unde vine şi
denumirea). A fost înființată de Virginia Tudorache, moartă în 1980, ulterior declarată „sfântă”,
căreia i s-au și alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc.. Temporar, a fost atras ca simpatizant al
grupării arhiereul Irineu Bistrițeanul, care sfințește sediul grupării (autoproclamat „mănăstire”),
prin imixtiune canonică în altă eparhie. Cazul a fost cercetat de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române (în anul 1993), care a condamnat gruparea ca fiind schismatică, iar arhiereul
pomenit și-a retractat acțiunea săvârșită, rămânând arhiereu-vicar. În prezent este Arhiepiscop
de Alba Iulia.
În plan doctrinar, gruparea se remarcă prin promovarea concepției despre „revelația
deschisă”. În virtutea acesteia, se consideră autentice „mesajele” transmise din lumea de dincolo
(având diferiți „autori”: Persoanele Sfintei Treimi, Maica Domnului, sfinți, îngeri, „sfânta”
Virginia, alte persoane din anturajul grupării sau care au avut de-a face cu gruparea, care au
decedat între timp). „Mesajele” se pretind a fi auzite de unii „trăitori” la sediul mișcării, care le
transpun în scris și se publică sub formă de jurnal. Periodic, apar într-un volum de mari
dimensiuni – adevărata „biblie” nou-ierusalimiteană. „Autorii” mesajelor se adresează adepţilor
într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortografie supărătoare și exprimare stângace.
Autenticitatea lor este compromisă prin faptul că în multe situații este contrazis textul Sfintei
Scripturii. Inspiraţia este evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje).
Mesajul lor este, categoric, apocaliptic. Exemple: România este Noul Ierusalim, ţară aleasă a fi
izbăvită de urgia Apocalipsei, dar nu pentru ierarhie, care este acuzată de corupţie, ci pentru
242
credincioşii ei. Aceștia trebuie să țină post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana se
face obligatoriu cu alimente curate, necontaminate (nepoluate). Se recomandă căsătoria albă.
Au un port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă. Țin calendarul vechi.
Recomandă șederea la case, nu în blocuri.
Sediu: la Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile
soţilor Zidaru, un templu cu o arhitectură ciudată, asemenea unui zigurat, în care nu au acces
decât cei iniţiaţi. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o „mănăstire” mixtă, sfidând
canoanele. Tot aici, s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de cazare pentru „fraţi” şi „surori”,
ateliere de „creaţie” etc. Mai au și alte locuri de adunare, în case particulare din București,
Târgoviște și alte orașe.
Într-o vreme, gruparea a fost animată de prezența unor artiști, actori, oameni de cultură,
care au prețuit spiritul ei tradițional. Dintre aceștia, soții Marian și Victoria Zidaru – artiști
plastici – au impus un stil aparte, apocaliptic, în arta religioasă românească, foarte apreciat în
ţară şi străinătate. După ce unicul lor fiu moare accidentat sub zidurile unei construcţii a
grupării, fiind prezentat ca o „jertfă”, s-au realizat mai multe „comunicări” cu acesta prin
„mesajele” transmise, foarte asemănător practicii spiritiste. Într-o vreme, artiștii Gheorghe
Zamfir și Ovidiu Lipan Țăndărică, împreună cu alți interpreți de folclor, au organizat la Glodeni
întruniri artistice cu un public numeros. În prezent, artiștii pomeniți au părăsit gruparea,
rămânând doar câțiva autori ce imită vechile creații, pe care le trimit, periodic, spre vânzare la
târgurile populare, asigurând subzistența mișcării, aflată într-un evident declin.

10.1.5. Biserica Secretă (Ascunsă) a Maicii Domnului

Este o structură religioasă în formare. Liderul ei e prof. Constantin Dogaru din Tecuci,
pretins primitor al unor „noi revelaţii”, pe care le publică în mai multe volume, cu largul concurs
al unor sponsori. Se autointitulează „Înaltul Comunicator”, el însuşi „mare preot”, „hirotonind”
alte persoane, printre care şi femei, pe toate cele trei trepte. Are legături cu Turma Sfântului
Ilie, cu mişcările de la Vladimireşti şi Pucioasa.
Abateri doctrinare, cultice şi morale: există „10 ceruri”, 8 Taine (a opta: „conlucrarea
divină”), Dumnezeu-Tatăl are „încă 33 de fii neîntrupaţi”, revelaţia deschisă (noi texte
„inspirate” – scrierile lui Dogaru, viziuni profetice şi „descoperiri”), preexistenţa sufletelor,
milenarismul, spovedania în grup, interdicţii privind căsătoria şi testarea „compatibilităţii”
soţilor în prealabil, antisemitism agresiv. Practică prozelitismul: iertarea păcatelor se dă
condiţionat de răspândirea publicaţiilor dogariste („cu 150-200 de Paraclise ale Preasfintei
Treimi date de sufletul unui om care s-a sinucis, se poate scoate acel suflet din orice fel de chin
al iadului”!); adepţii sunt ameninţaţi cu moartea („accidente”), dacă divulgă secretele grupării
sau o părăsesc.
Salutul special este: Vaviov! („smerita salutare cerească”). Mesajul apocaliptic al
grupării e centrat pe „dezvăluirea” strategiilor oştilor îngereşti, prezentate ca o ierarhie militară,
cu grade diferite şi cu poziţionări specifice „celor 10 ceruri”; respectivii îngeri au felurite
numiri, unele ridicole („Sf. Heruvim Antrax”). Tuturor le sunt dedicate „slujbe” şi „acatiste”
(Acatistierul luminic). Au şi rol terapeutic, folosind diverse tipuri de raze, care pretind că
vindecă toate bolile, chiar şi pe cele incurabile (SIDA). Se reia aceeaşi temă a salvării României,
ca pământ ales şi binecuvântat, din cataclismele finale.
243
 Susţin cu frenezie canonizarea unor adepţi ai mişcării. Ultima lor „operă” monumentală
este „Biblia Maicii Domnului”, un afront adus atât sacralităţii şi unicităţii Sfintei Scripturi, cât
şi Sfintei Fecioare Maria. Cultul, adaptat după cel ortodox, se desfăşoară deocamdată în case
particulare; nu-i exclus ca pe viitor să ridice „biserici”. Există şi o „liturghie” adaptată, „a Maicii
Domnului”, cu „agneț” special, cu pecețile M.D.O.R. („Maica Domnului – Ocrotitoarea
României). Creează confuzie, atât „preoţii” cât şi „preotesele” slujind îmbrăcaţi cu reverendă
şi odăjdii, folosind „sfinte vase”.
Se semnalează nuclee formate din „preoţi”, „monahi” şi credincioşi în judeţele: Galaţi,
Brăila, Vaslui, Iaşi, Bacău, Timiş, Constanţa, Hunedoara şi în mun. Bucureşti. Un caz
mediatizat a fost cel al lui Toader Ţepeş, fost mecanic de locomotivă, „preot” al Bisericii
Secrete din Bicaz. La Oradea, activităţile grupării se desfăşoară sub paravanul fundaţiei
„Altadora 2003”.Un ţăran, Ion Marin din Ioneşti Argeş, se consideră întruchiparea
„Mângâietorului” – „profetul zilelor de pe urmă”, „Ioan cel nou – împăratul lumii noi” prin care
gruparea caută să continue fenomenul Maglavit.

10.2. Grupări cu tendințe centrifugale

10.2.2. Petrache Lupu de la Maglavit

Petrache Lupu, un cioban gângav din Maglavit – Dolj, pretindea că a avut întâlniri cu
Dumnezeu Tatăl (prima dată în 31 mai 1935), care i s-a aratat sub o salcie, sub forma unui
bătrân, i-a vindecat neputinţa şi l-a îndeamnat să predice. Fenomenul se înscrie în seria
„arătărilor divine” din prima jumătate a secolului al XX-lea (Lourdes). Petrache Lupu a fost
intens mediatizat şi speculat politic, inclusiv prin vizita regelui, care i-a devenit cumătru. S-a
înfiinţat și o mănăstire (închisă în perioada comunistă, azi redeschisă); a avut loc un pelerinaj
nemaiîntâlnit (minuni, vindecări etc.). Petrache a profitat: au avut loc exagerări (Petrache intra
prin uşile împărăteşti, se împărtăşea direct din potir etc.). Teosofii şi spiritiştii îl considerau un
medium de-al lor. Conexiunile politice l-au determinat chiar și pe Pr. Stăniloae să facă apologia
acestei pretinse forme de „revelație deschisă”, într-un studiu publicat în „Ortodoxie și
românism” (era în perioada unei tinereți înflăcărate de naționalism). În timpul comunismului,
Petrache a retractat totul, ba chiar a hulit. Apoi a devenit colectivist fruntaş. După 1989,
fenomenul s-a reluat, dar cu slabe rezultate; puțină lume își mai amintește de el. A murit în anul
1994, la vârsta de 86 de ani, şi a fost înmormântat în cimitirul parohial.
Redeschiderea mânăstirii, prin construcția bisericii noi de către un sponsor – renumită
persoană publică – a prilejuit reînvierea vechilor istorii, Petrache fiind acum numit „sfântul”
sau „omul lui Dumnezeu”.

10.2.3. Mişcarea de la Vladimireşti. Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România

S-a conturat în jurul maicii Veronica (n. Vasilica) Gurău (1920-2005), care a pretins a fi
avut vedenii (arătări) ale maicii Domnului în câmpuri cu porumbi, pe toată perioada celui de-al
doilea război mondial.
Ajunsă stareță la mânăstirea Vladimireşti (jud. Galați), monahia Veronica își publică
viziunile, care atrag mii de pelerini. Duhovnicul mânăstirii, Ioan Iovan,originar din Bihor,
practica spovedania publică şi împărtăşania permanentă. Conflictul dintre stareță și duhovnic
244
izbucnește atunci când două călugăriţe din obştea Veronicăi au sustras părticele din moaştele
Sfântului Dimitrie de la Bucureşti, pe care le-au predat ieromonahului Ioan Iovan. În vremea
raziilor comuniștilor, monahia Veronica avea îndrăzneala de a lua cutia cu Sfânta Împărtășanie
din Chivot, pe care o păstra la piept și din care se împărtășea singură. Mânăstirea a fost închisă
în anul 1957 şi transformată în I.A.S. în 1958. Atât ieromonahul Ioan Iovan, cât și stareța
Veronica sunt condamnați. După eliberare, Veronica duce o viaţă îmbelşugată în Bucureşti,
căsătorindu-se cu arhitectul Gigel Văsii, mai tânăr cu 25 de ani. Se pretinde că a fost o căsătorie
forţată, din interes, neconsumată etc. După 1989, îl părăseşte şi se reîntoarce în mănăstire, care
e reorganizată de I.P.S. Casian după normele în vigoare. Deşi s-au retipărit viziunile şi
memoriile maicii Veronica, aceasta nu le mai recunoaşte. Grupuri de uceniţe de la Vladimireşti,
conduse de Gherghiniţa şi Lucia Enache, creează anarhie şi tulbură slujbele din bisericile
ortodoxe, cu strigăte împotriva Patriarhului sau unor ierarhi. Mai nou, se organizează sub
titulaturile: Alianţa pentru Renaştere Spirituală din România (lider: Tudor Nicolae) şi Sindicatul
preoţilor „Solidaritatea” (condus de Gabriel A. Mascas), au site-uri, internet şi pretind, în mod
abuziv, că se bucură de susţinerea unor preoţi şi duhovnici renumiţi (pr. Tănase de la Valea
Plopului, în trecut: pr. Galeriu, pr. Arsenie Papacioc etc.). Au continuat legăturile cu pr. Ioan
Iovan, care între timp a fost prigonit și închis de către comuniști, caterisit între 1956-1989,
trecut pe la Plumbuita, ajuns la mânăstirea Recea, unde a continuat regretabila practică a
spovedaniei publice şi dezlegării generale pentru Împărtăşanie, sfidând canoanele şi rânduielile
bisericeşti. A decedat în 2008. „Maica Teodosia” (Zorica Laţcu) are curajul s-o numească pe
Veronica, într-un moment de exaltare, „Chipul feminin al lui Dumnezeu” şi „proorocul
planetei”.

10.2.4. Alte pericole centrifugale

Organizația Misionară Românească Oastea Domnului, cu ramura ei specifică formată din
adepții răposatului ierodiacon Visarion Iugulescu, necesită atenție sporită și coordonare din
partea ierarhiei bisericești, pentru a se evita pericolul ca anumite nuclee locale să migreze către
grupări neoprotestante, așa cum s-a întâmplat în trecut. În cazul acestor organizații, preoții și
misionarii ortodocși trebuie să urmărească îndeaproape:
- Păstrarea filiației duhovnicești față de ierarhia bisericească, ascultarea de duhovnici,
desfășurarea tuturor acțiunilor sub coordonare eclezială;
- Îndreptarea textelor din unele cântări, predici sau lucrări de popularizare a credinței,
care depășesc normele canonico-dogmatice ale Ortodoxiei;
- Îndreptarea, pe cât posibil, a stilurilor de cântare și a formatului de adunare tip ședință,
care se apropie foarte mult de practica neoprotestantă. Cultivarea prioritizării sinaxei
liturgice și a resurselor spiritualității ortodoxe - bizantine;
- Eliminarea exceselor (săvârșirea de Liturghii la mormintele unor lideri, oferirea
Împărtășaniei spre păstrare laicilor, practica ocultă a „răvașelor” etc.).
De asemenea, trebuie monitorizate atent de către ierarhia bisericească toate formele de abatere
liturgică, impedimentele canonice și ocultismele sacerdotale, față de care trebuie luate măsuri
cu tact, dar în același timp cu fermitate. Mulți dintre cei caterisiți își găsesc repede refugiul la
grupările schismatice.

245
 Bibliografie:
ADRIAN, Simeon, Pr., Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998;
ARGATU, Ștefan, Pr., Stiliștii în România: istoric, adevăr, îndreptare (documente), Editura Mila
Creștină, Fălticeni, 2009;
BOTOȘĂNEANUL, Calinic, Episcop-vicar, Fenomenul „Biserica Ortodoxă Secretă” – o erezie
la început de mileniu III, Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2006;
CLOȘCĂ, Ciprian Marius, Pr., Ortodoxia și noile mișcări religioase, Editura Lumen, Iași, 2009;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor..., vol. 2, Constanța, 1999;
GURĂU, Vasilica,Viaţa Măicuţei Veronica, vol. 1-2, Editura Arhetip, Chișinău, 1992;
CLEOPA, Ilie, Arhim., Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 3-4/1955;
MUREŞAN, Radu Petre, Pr., Stilismul în România, Editura Agnos, Sibiu, 2013;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura
Vasiliana 98, Iași, 2006;
URZICĂ, Mihail, Minuni și false minuni, Ediția a II-a, Editura Anastasia, București, 1993;
VULPESCU, Constantin (procuror trib. Putna), Rătăcirea Calendaristă, Tipografia concesionară
Alexandru Țere.

246
11. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc (II): sincretisme autohtone şi
inovaţii

11.1. M.I.S.A. – „Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut”

Este o grupare sincretică de factură orientală, coagulată în jurul personalității liderului

Gregorian Bivolaru (n. 1952, la Tărtășești - Dâmbovița). Autodidact, pasionat de religiile
orientale, el se atașează în anii 1970 unui grup de intelectuali practicanți ai Tantra Yoga, de
care se va desprinde, înființându-și propria sa grupare și autointitulându-se „guru” și „profesor
de yoga”. În această calitate, va scrie și va traduce mai multe cărți de profil. A fost acuzat de
mai multe fapte imorale (unele constituind infracțiuni, pentru care a fost urmărit de lege):
pornografie, acte sexuale cu persoane minore, sex în grup, consum de urină etc. – unele dintre
acestea fiind practicate în public, la Sala Palatului (1999) și Sala Polivalentă (2002). În 1989,
fiind anchetat pentru pornografie, a fost declarat psihopat și internat într-o clinică psihiatrică.
După 1989, gruparea va cunoaște o ascensiune fulminantă, înregistrându-se ca asociație
religioasă și câștigând mii de adepți și simpatizanți – cursanți yoga sau participanți la ședințele
de sex în grup și urinoterapie. Veniturile vor crește exponențial, permițând M.I.S.A. să dețină
proprietăți în mai multe orașe, inclusiv hoteluri și săli speciale pentru „adunări” – numite
ashramuri. În prezent, Gregorian Bivolaru e refugiat – azilant în Suedia (din 2005), fiind
condamnat definitiv la închisoare de instanţele româneşti. Și-a schimbat numele în Magnus
Aurolsson.
Doctrine: Gruparea se înscrie în rândul mișcărilor neohinduiste cu specific sincretic, în
maniera unei concilieri cu creștinismul, în cadrele deja consacrate de New Age. De altfel, adepții
nu neagă legăturile strânse sau chiar descendența față de grupări similare: Ananda Marga, Osho,
în timp ce ISKCON și Sahaja Yoga sunt etichetate drept secte. Folosesc manualul Bhagavad
Gita și teorii filosofice din Vede, Upanișade etc. Evident, s-au păstrat, ca reminiscențe hinduse:
panteismul, doctrinele privind karma, dharma, reîncarnarea, „integrarea în Absolut” ca țel
suprem al existenței etc. La acestea, s-au adăugat resurse creștine: Hristos esre considerat un
„guru”. Dumnezeu Tatăl este identificat cu Shiva, căruia i se atribuie și un corespondent feminin
(Mama – Kali). Prin faptul că este numită „Conștiință”, Divinitatea, potrivit lui Bivolaru, e
prezentă în fiecare adept. Pentru a arăta autoritate divină, Bivolaru și-a permis chiar să modifice
textul Rugăciunii domnești.
Practici: Adoptă un regim alimentar naturist, bazat pe dietă vegetariană. Adunările au
drept scop inițierea sau experimentarea unor practici yoga, dintre care cea mai răspândită (și
cea care le-a atras cele mai vehemente critici) este tantra yoga (practici sexuale, pornografice,
incestuoase). Practica yoga cuprinde patru etape: asana (postura), dharana (concentrarea
mentală), dhyana (meditația) și samadhi (starea de supra-conștiință).
O metodă de „terapie” neștiințifică este consumul de urină, pretins eliberator de stres și
boală. Celebre sunt întâlnirile de grup („spiralele yang” – cu rolul captării energiei cosmice
pozitive) - la Costinești, Băile Herculane etc. – în care localnicii sunt oripilați de nerușinarea
practicanților nudității absolute. Adepții ajung, treptat, la izolare socială, fiind siliți la
ascultarea orbească de „guru” și intendenții lui. Gregorian Bivolaru continuă să conducă, de la
247
distanță, gruparea, fiind adulat până la divinizare: i se aduc ofrande, i se venerează pozele și i
s-a stabilit deja o zi de sărbătoare personală: 12 martie.
Adepții sunt, majoritatea, elevi, studenți și persoane cu pregătire universitară. Principala
atracție a acestora este, fără îndoială, dezinhibiția sexuală. Consecințele sunt dezastruoase:
multe familii destrămate, numeroși adolescenți și tineri și-au abandonat pregătirea școlară sau
universitară, incidența bolilor psihice și a sinuciderilor este crescută în rândul adepților.
Racolarea prozelitistă de noi membri se face prin conferinţe, cursuri şi practici yoga în manieră
„modernă”; propun aşa-zisa echilibrare fizică şi psihică, dezvoltarea conştiinţei de sine etc.
Confuzii sincretiste: Adepții afirmă, în marea lor majoritate, că sunt, în continuare,
ortodocşi; unii se spovedesc (şi chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi
împărtăşanie. O concepție foarte periculoasă este identificarea practicii yoga cu isihasmul
(„isihasm yoghin”, „yoga creștină”). „Rugăciunea inimii” este considerată o formă de meditație
avansată, conform tehnicilor Japa yoga și Laya yoga. Există chiar și o formă de „post yoghinic”,
după o rețetă stabilită de Bivolaru însuși.

11.2. „Maestrul” Maitreya şi „Fiii luminii” sau „Creştinii noii ere”

Întemeietorul grupării este Francisc Horvath (şi-a schimbat în 1990 numele în Francisc
Maitreya), originar din Deva, fost tehnician în Timişoara şi profesor de desen la Vaslui.
Promovează un sistem religios sincretic new-age-ist, combinând învăţături ortodoxe şi din
religiile orientale. Se consideră: mare clarvăzător, profet, guru, reîncarnare a lui Hristos,
Mângâietorul – Duhul Sfânt întrupat şi chiar „Tatăl cel ceresc”. A murit de sărbătoarea ortodoxă
a Înălţării Domnului din anul 2003, când se pretinde că şi-ar fi părăsit corpul fizic „pentru o
vreme”, aflându-se la spitalul din Baia Mare (adepții pretind că ar fi fost ucis – „iradiat”, alții
spun că s-a supus singur înfometării). Este autor al mai multor cărţi (din care 2 „evanghelii”, 7
rugăciuni, 10 „scrisori”, 21 de „psalmi” şi numeroase „sutre”). Stilul profetic al revelaţiilor se
aseamănă cu cel al „Noului Ierusalim”, atât ca „surse” (Dumnezeu Tatăl, Fecioara Maria), cât
şi în privinţa conţinutului: salvarea exclusivistă a României, urmând noile „descoperiri”,
transmise în binecunoscutul limbaj prolix, dar cu tentă apocaliptică şi implorări patetice.
Doctrina: Din Ortodoxie e preluată credinţa în Treime, care se modifică în sensul
acceptării celorlalte avataruri ale lui Hristos: Krishna, Rama, Budha, Mahomed, Zalmoxes şi,
bineînţeles, cel actual: Maitreya. Se vorbeşte şi de Duhul Sfânt, fie confundat cu Tatăl ceresc,
fie prezentat ca o forţă (putere) a Acestuia transmisă în lume exclusiv de Maitreya şi adepţii săi.
O cinstesc şi pe Fecioara Maria, alături de alţi iniţiaţi şi „maeştri”, chemaţi în ajutor prin
„rugăciune”, făcută exclusiv în spaţii consacrate (temple) sau în faţa unor amulete (piramide)
dăruite de marele maestru. Cred în reincarnare.
Cultul: este specific oriental: adepţii se îmbracă în alb, cu brâie colorate (în special verzi
sau albastre), recită mantre (mantra specifică sectei: Uiiiiiii!!!), venerează icoane, dar şi desene
executate de maestru, cruci stilizate în forme ciudate, folosesc elemente decorative şi cultice
din budism (statuete, beţişoare parfumate etc.). Execută diverse „poziţii” yoga (a „Focului
Cosmic”) şi tehnici de meditaţie, axate pe realizarea păcii, iubirii şi armoniei (incluzând energia
sexuală) în Noua Eră.
Morala: rigoristă, chiar ascetică. Au restricţii la carne. Pretind executarea de vindecări
holistice, bioenergii, tratamente homeopate. Consumă „băuturi sfinte”, generatoare de stări
248
euforice. Adepții au forme de asceză în locuri retrase (peşteri), unde s-au semnalat decese
suspecte. În aprilie 1997, s-a înregistra tmoartea tinerei Ofelia din Oradea, de 26 de ani, în
peştera de la Roşcani. Adepţii se consideră, în continuare, creștini ortodocşi, dar „evoluaţi”.
Continuă să apeleze la preot, pentru diverse ritualuri: sfeştanie, înmormântare etc.
Prozelitism: Maytreia apărea destul de des în Bucureşti, mai ales în parcuri (preferat era
Cişmigiul), unde se remarca prin ţinuta insolită (toga albă) şi gloata de adepţi (cca. 100), care-
l înconjurau. După moartea sa, gruparea a slăbit în intensitate, dar continuă să țină cursuri în
mijlocul naturii. Dețin site-uri internet și propun o şcoală „iniţiatică” de yoga, numită
„Academia sufletului”.

11.3. Asociația „Elta Universitate”

Înființată în 1990 de către Ion Dumitrescu, fost tâmplar, autor al unui „Manual de
metafizică Elta”. Sediul actual este la Hârșova, într-un fost adăpost pentru sinistrați, transformat
în fabrică de „pâine naturală”. De altfel, aceasta este principala activitate aducătoare de profit a
grupării, fiind intens mediatizată pe internet, cu o rețea de distribuție bine pusă la punct, în toată
țara.
Doctrină și practici: Gruparea este o replică de mai mici dimensiuni a MISA.
Încurajează astrologia și ocultismul și pun pe primul plan o pretinsă formă de taumaturgie, cu
care luptă împotriva unor boli grave, precum cancerul sau diabetul. Pompos intitulată
„Universitate”, gruparea se pretinde inițiatoarea unui concept nou – „alimentația naturală”,
bazată pe „hrană vie”, adică neprelucrată termic, având un regim exclusiv vegan cu produse
crude (lapte nepasteurizat, miere, fructe, legume, cereale). Consumă sucuri naturale (apa este
exclusă). Zahărul și sarea sunt interzise. Acceptă cafeaua și țigările. Resping medicamentele și
au o igienă precară. Se îmbracă numai în alb. Practică zilnic nuditatea cel puțin o oră.
Alimentele se prelucrează prin uscare și deshidratare. Celebra lor „pâine” este, de fapt, o formă
de azimă realizată prin deshidratarea unui amestec de tărâțe și zer. Produsul este înregistrat la
OSIM și poate fi procurat de la magazine afiliate sau pe baza de comandă. Se pretinde a fi o
pâine miraculoasă, care vindecă sau ameliorează numeroase boli. Ținând cont de vânzările
acestui produs, liderii grupării pretind că au 20.000 de adepți. Își fac o publicitate asiduă pe
internet și în mediile ocultiste. O altă invenție „universitară” de tip Elta este „sexosofia”
(„înțelepciunea sexului”) : bărbații n-au voie să întrețină raporturi sexuale cu finalitate, decât
de zece ori pe an. În rest, sunt obligați să practice continența.

11.4. Radiestezia
Este o pseudo-știință cu caracter ocult, care propune pătrunderea şi cunoaşterea sinelui
uman şi influenţarea lui prin energiile pe care le captează prin diferite tehnici (exemple: nuiaua,
bagheta, pendulul etc.). Acestea pot fi pozitive sau negative, iar subiectul, odată informat, își
orânduiește viața în consecință.
În mişcare au fost atraşi şi preoţi, pretinzând realizarea de exorcisme sau evaluând
cantitatea de „energie” depozitată în diverse icoane, moaște etc. Se solicită adepţilor respectarea
cu stricteţe a dogmelor ortodoxe: Sfânta Treime, credinţa în jertfa lui Hristos etc. Se impun:
ţinerea cu stricteţe a posturilor, Spovedania, Împărtăşania.

249
 Paravanul legal al desfășurării activităților adepților acestui curent sincretico-ocult îl
reprezintă mai multe ONG-uri și SRL-uri: Asociaţia Naţională de Terapii Complementare din
România (preşedinte Bors Marian Constantin); Societatea Română de Radiestezie şi Fundaţia
română de Infoenergetică „Sf. Ap. Andrei” (preşedinte: Claudian Dumitriu). Alte personalităţi:
Dr. Ing. Constantin Cojocaru („Cojoterapia”), dr. Mudava (fost candidat la preşedinţie), Mario
Sorin Vasilescu.
Doctrinele promovate se remarcă prin amestecul de învățături ortodoxe autentice și
invenții proprii, menite să valorifice potențialul religios ancestral (neopăgânismul dacic),
precum și „descoperiri” primite pe firul revelației deschise: o așa-zisă „arhistrategie” cerească,
implicând pe Dumnezeu Tatăl și Fiul, diverși îngeri, lumina necreată etc.. Se insistă asupra
necesității modificării Constituției României, în sensul menționării statului român ca fiind
„spiritual hristic”.
Pretind a capta „energii” prin cercuri şi lanţuri umane în anumite locuri şi timpuri (Vf.
Omu, litoral etc.), unde se realizează adevărate tabere de întrunire a adepţilor. Se înscriu, mai
amplu, în curentul New Age. Zic că sunt, în continuare, creștini ortodocşi; unii se spovedesc (şi
chiar sunt împărtăşiţi!), alţii renunţă la spovedanie şi împărtăşanie. Pentru măsurarea
„efectelor” energetice ale instrumentelor radiesteziste, se folosește așa-numita „convenție
mentală” – în fapt, o formă mascată de ghicitorie ocultă.
O formă aparte de radiestezie importată în România este Reiki (fondator: japonezul Usui
Mikao). De la simpla măsurare radiestezică a unor energii și poziționarea dualistă față de
acestea, Reiki se pretinde a fi metoda de conectare a adepţilor la „sursa de energie universală”.
Evident, această sursă este impersonală și nu poate fi privită ca o divinitate, însă adepții
promovează credința în reîncarnare și alte învățături orientale. Fiind o mișcare pseudo-
medicală, această grupare urmează a fi tratată mai pe larg în tema privind ocultismul.

11.5. „Spiriţii” bihoreni

Gruparea este legată de personalitatea diac. Iosif Vuculescu de la parohia Sepreuş
(Arad); el deprinde spiritismul la Budapesta şi Viena şi predică o abordare a lui „ştiinţifică”
începând din anul 1910. Se remarcă în Oastea Domnului, unde creează un grup special. Se
consideră „vas ales” şi „presbiter” al grupării, organizând adunări în case particulare (şedinţe
la care se citeşte din Biblie, apoi se cheamă „Duhul” în stare de autosugestie, asemenea
duhoborţilor şi penticostalilor). Practică forme adaptate de spovedanie, împărtăşanie şi maslu
(„ungeri”). Se consideră mai presus de preoţi şi de episcopi, pentru că sunt hirotoniţi „direct de
Dumnezeu, de Duhul Sfânt”. Alt lider a fost Tanca Vasile (între 1930-1970). După 1970, se
încearcă recunoaşterea oficială a mişcării. Sunt separaţi de Oastea Domnului şi nu trebuie
confundaţi cu ea, fiind mai degrabă o formă de spiritism autohton, provincial.
După 1989 se observă o mare prosperitate financiară a membrilor grupării; continuă
demersurile pentru recunoaştere, primesc adepţi din rândurile celor ce se desprind din Oastea
Domnului.

11.6. Remedii privind proliferarea sincretismelor autohtone

În vederea limitării sincretismelor locale, se impune cu necesitate demascarea tuturor
tendințelor sincretice, promovate de organizații ce se pretind a fi creștin-ortodoxe sau descriu o
250
„ortodoxie evoluată” și informarea credincioșilor privind nocivitatea acestor grupări, în
cateheze, predici și la ședințele cercurilor pastorale și misionare.
Biserica Ortodoxă Română, la nivel oficial trebuie să se delimiteze de toate credințele
compromise în forme sincretice și să cheme sub ascultare preoții care sunt implicați în
favorizarea acestora. În Taina Spovedaniei, duhovnicii au datoria de a cerceta penitenții asupra
afilierii la astfel de grupări; mulți credincioși nu conștientizează păcatele săvârșite, având
impresia că fac un lucru bun.
Nevoia de maestru (guru) ar trebui estompată prin prestația preoților duhovnici apropiați
de sufletele credincioșilor, care să-i călăuzească pe aceștia pe calea mântuirii. De aceea,
rearondarea teritorială a parohiilor și construcția de noi biserici sunt deziderate esențiale, menite
să ofere noi șanse dialogului personal, prin care preotul se poate ocupa îndeaproape de sufletele
enoriașilor.
Într-o lume hedonistă, în care unele culte sincretiste propun forme de sexualitate aberante,
este necesar să se insiste asupra valoarii familiei, a echilibrului emoțional, sufletesc și fizic,
realizat în cadrul acesteia. Apoi, spiritualitatea creștină ortodoxă trebuie cunoscută și experiată
în formele ei autentice, nu prin denaturări yoghine și meditative.
De asemenea, este necesar să se afirme că sănătatea sufletească și trupească sunt
consecințe ale armoniei omului cu Dumnezeu, cu semenii, cosmosul și sinele. Toate practicile
pseudo-medicale oculte trebuie demascate ca fiind nocive, întrucât strică acest echilibru.

Bibliografie:
BĂDULESCU, Dan, Pr., Ortodoxie şi erezie, Editura Agaton, Făgăraş, 2006;
CLOȘCĂ, Ciprian Marius, Pr., Ortodoxia și noile mișcări religioase, Editura Lumen, Iași, 2009;
CUCIUC, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, București, 1996;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor, vol. 2, Constanța, 1999;
Părintele Rodion, Oameni și demoni, Editura Schimbarea la Față, 1999;
PESTROIU, David, Pr., Ocultismul contemporan: expansiune și disimulare, în vol. Invazia non-
valorilor într-o lume multimedia. Criza spirituală şi discreditarea Sacrului, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2010;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura
Vasiliana 98, Iași, 2006;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000;
Tache, Sterea, Pr., MISA – duplicitatea absolutului?, în Glasul Bisericii, LXIII, 5-8/2004.

251
12. Mişcări pseudo-religioase de factură orientală
La temelia curentului New Age se află, așa cum am văzut, predilecția față de valorificarea
sincretică a doctrinelor și practicilor provenite din religiile orientale. Specialiștii explică acest
fenomen prin mai multe cauze:
 Nevoia de spiritualitate a omului secularizat. Formalismul liturgic occidental și, mai cu
seamă, rigiditatea (neo)protestantă față de resursele spirituale au trezit în om setea unor
experiențe ezoterice: yoga, meditația etc.;
 Globalizarea – care a condus la devoalarea „misterelor” Orientului, seducătoare pentru
omul (post)modern;
 Exacerbarea individualismului – menită să schimbe paradigma tradițională a
comuniunii omului cu Dumnezeul personal, printr-o concepție autosuficientă privind
idolatrizarea sinelui, prin realizarea egocentrică a unui traseu existențial care, în urma
reîncarnărilor succesive, conduce la identificarea cu o divinitate panteistă;
 Secularismul, exprimat prin celebra sintagmă believingwithoutbelonging (Grace Davie)
a suferit recent o mutație epistemologică: se vorbește, mai nou, de belongingwithoutbelieving.
Declarativ, o imensă majoritate se declară, în România, creștin-ortodoxă. Dar, așa cum am
văzut, un procent alarmant schimbă credința în dogmele creștine - ortodoxe prin importul unor
învățături orientale (reîncarnarea, sufletul animalelor etc.).

12.1.Noi mișcări religioase de factură orientală, prezente în România

12.1.1. Societatea română pentru conştiinţa de Krishna (ISKCON) – afiliată la Societatea

Internațională pentru conştiinţa de Krishna
Întemeietorul grupării este Swami Prabhupada (1896-1977) – la New York, S.U.A., în
1966.
Doctrina mișcării presupune credința în Krishna – Dumnezeu unic, creator al lumii.
Dacă în hinduism Krishna este considerat o reincarnare a zeului Vishnu, gruparea de față îl
consideră pe Vishnu o simplă manifestare a lui Krishna. Dumnezeu este Spirit. Cunoaşterea lui
se face prin Bhakti-yoga (yoga devoţiunii). Materia este doar o umbră a spiritului. Toţi oamenii
trebuie să ajungă la conştiinţa interioară de natură „divină”. Sufletul este antimaterie. Cred în
karma și reîncarnare. Manualul utilizat de societate este Bhagavad-Gita (Cântecul Fericitului),
iar scrieri sacre respectate și urmate constant sunt Vedele.
Scopul declarat al activității lor religioase este realizarea „conștiinței de Krishna”, care
se efectuează, în primul rând, prin recitarea unei mantre specifice: Hare Krishna, Hare Krishna,
Krishna, Krishna, Hare Hare, Hare Rama, Rama, Rama, Hare, Hare. Aceasta este forma de
invocare a bucuriei supreme și energiei pozitive.
Membrii grupării poartă veşmânt tradiţional indian (galben-portocaliu), sunt raşi în cap;
ard lumânări şi beţişoare parfumate.
Practica yoga pe care o profesează este de două feluri: 1. yoga ascendentă, atunci când
pleacă de la simţuri, prin minte, ajungându-se la starea de brahman și 2. yoga descendentă

252
(recomandată de Hare Krishna). Aceasta din urmă constă în descoperirea sufletului, trezirea
conştiinţei spre a vibra în armonie cu Krishna. Este mai accesibilă europenilor, pentru că nu
impune restricţii, în afara regimului vegetarian. Adepții grupării răspândesc o literatura
specifică mișcării, se adună în săli speciale, promovează intens alimentația vegan. În România
activează sub egida Centrului de Studii Vedice Timișoara, cu activități în Arad, Buziaș, Oradea
etc.

12.1.2. Zen
Mişcarea își are originea în Orient, provenind din budismul zen, înfiinţat în seccolul al
XIII-lea de maestrul Dogen în Japonia. În Europa, este adusă de Taisen Deshimaru (1914-
1982), autorul cărţii Zen adevărat (tradusă şi la noi şi publicată în 1993, la Editura Axis mundi).
Tot el a înfiinţat „Asociaţia internaţională Zen” şi a organizat peste 100 de „dojo” (grupe) de
zen. La Paris au un templu special, considerat „mănăstire”. Pentru România şi Ungaria, lider
spiritual zen este Yvon Myoken Bec.
Doctrină: tema centrală este „zazen”, de la „za” = a se aşeza şi zen = meditaţie,
concentrare = a se aşeza la meditaţie, într-o poziţie intensă de concentrare, cu corpul şi mintea
unificate, abandonând astfel orice idee, în scopul atingerii „iluminării”. Dumnezeu este energia
fundamentală a Universului (panteism). Se consideră a fi dincolo de orice filozofie, psihologie
sau doctrină.
Practici: ,,Concentrarea” se realizează în urma aşezării pe o pernă neagră, rotundă, în
poziţia „lotus”, cu respiraţia controlată. Adepţii par obosiţi, neglijenţi şi practică meditaţia în
locuri publice, adesea împreună cu cerşetoria sub forme mascate. Promovează artele orientale:
cântare, pictură, ikebana, caligrafie, ceremonia ceaiului, parfumuri, teatru, arte marţiale. Au
alimentație vegan.
În România, activează în temple: Mokushozen-ji București și Mokushozendojo Brașov.

12.1.3. Ananda Marga (Calea Fericirii)

Mișcarea a fost organizată în India, începând din anul 1955, de către Prabhat Rainjan
Sarkar (1921-1990), numit și Shri Anandamurti sau Baba (Tatăl). A fost mare guru, care a
suferit persecuții datorită orientării politice marxiste. Mișcarea a pătruns în S.U.A. (Denver,
1967), Europa (Berlinul de Vest, Elveţia), Africa (Kenya) și în alte țări asiatice (Filipine,
Taiwan).
Doctrină: În centrul atenției este Spiritul Suprem – Parampurusha – obiect al iubirii
devoționale (bhakti – yoga). Unirea cu Absolutul se realizează prin practica yoga – kundalini.
Gruparea se pretinde salvatoarea credinţei. Odată la câteva mii de ani, vine un reformator care-
i readuce pe oameni pe calea morală. Aşa au apărut adepţii acestei mișcări. În rândurile lor se
găsesc oameni de ştiinţă (medici, informaticieni, biologi, astronomi), care explică şi adaptează
în sistem budist şi hindus noile cuceriri ale ştiinţei. Susţin că fiinţa umană este legată de energia
cosmică prin șapte centre energetice (chakre). Au teoria despre „microvita”. Aceasta este o
formă primitivă de viaţă, care face legătura între fizic şi psihic și are rol terapeutic. Ea poate fi
ajutată prin practici yoga şi meditaţii specifice. Cred în reîncarnare.

253
 Practici: Se guvernează după un Regulament: adeptul trebuie să-şi schimbe numele, să
se îmbrace oranj, să cedeze 2% din venituri grupării. Ceremoniile au loc în imobile speciale, în
faţa unor planşe cu rugăciuni în sanscrită. Ritualurile constă în: meditaţii yoga (alternate cu
relaxare și somnolenţă, cântări orientale şi dansuri). Liderii au aspectul unor călugări budişti;
se numesc dada (frate) şi didi (soră). Planează asupra unor adepţi ai Ananda Marga acuzaţii că
ar fi la originea unor incendieri, asasinate etc.
În România organizează conferinţe, ceremonii rituale, organizează asistenţă socială,
prin colectare şi distribuire de ajutoare la spitale de copii, centre de reeducare etc.. Organizarea
legală este sub forma unor O.N.G.-uri: Ananda Marga România (cu activități desfășurate la
Centrul Morningstar, București) și AMURT România (foarte prezentă în câmpul social-
filantropic, cu proiecte pentru integrarea rromilor și cultivarea toleranței etnice și religioase).

12.2.4. Meditaţia transcendentală

Fondată de indianul Mahesh Prasad Warma, care și-a schimbat numele în Maharishi
Mahesh Yogi (1918-2008). El a înființat în S.U.A., în 1959, Mișcarea de Reînnoire Spirituală.
Doctrină: Este o mișcare neohinduistă. În doctrina acesteia, atât Existența Absolută, cât
și existențele relative reprezintă aceeași realitate unică, numită Brahman. Evoluția existențelor
relative este guvernată de karma, care generează reîncarnările succesive. Viețile sunt conduse
de legi, emise de acea „forță implacabilă a naturii” – dharma.
Practici: Gruparea se pretinde a nu fi o religie, ci o practică naturală. Scopul acesteia
este răspândirea tehnicii de meditaţie numită „a inteligenţei creatoare”, cu efecte mai mult
psihice decât religioase, în opinia adepţilor. În Occident, meditaţia a ajuns să fie predată în şcoli
şi Universităţi şi practicată în mănăstiri apusene. Există peste 10.000 de instructori de meditaţie.
Ei predau, contra cost, „cele 16 rugăciuni de iniţiere”. Este aleasă câte o mantra – formulă de
incantaţie, asupra căreia se meditează câte 20 de minute, dimineaţa şi seara.
Efecte: Gruparea pretinde că influenţează benefic spiritul, reduce tensiunea
cerebrală, înlătură stresul. Este suficient, zic ei, ca toţi oamenii să mediteze de două ori pe zi,
să se cufunde în eul lor profund, pentru a se elibera, ajungând astfel la Absolut. Promovează
„efectul Maharishi”, cu pretenția că dacă rădăcina pătrată din populaţia globului practică în mod
concomitent meditaţia transcendentală, se manifestă un efect de câmp, care: reduce conflictele,
sporeşte randamentul, îmbunătăţeşte starea economică (toate acestea prin „înlăturarea stresului”
din „conştiinţa colectivă”). Sprijină globalizarea și speră într-o viitoare conducere unică pe
glob. De fapt, unele tribunale din S.U.A. și Germania au emis sentințe de restricționare a
activității grupării, acuzată de spălarea creierului, depersonalizare etc.
În România, mișcarea a pătruns clandestin în anii 1980, printre intelectuali şi practicanţi
de yoga. În anul 1992 s-a înregistrat oficial, cu sediul la Cluj şi denumirea „Asociaţia din
România a Societăţii Internaţionale de Meditaţie Maharishi Ayur-Veda”. Cursurile de meditaţie
se propagă rapid prin Case de cultură: primele gratuit, următoarele plătite. Pentru obţinerea
gradului de instructor se aplică o şcolarizare intensivă.

254
12.2.5. Sahaja Yoga
Mișcare organizată în jurul personalității „mamei pure” – Shri Mataji Nirmala Devi
(1923-2011), originară din India, născută într-o familie protestantă, foarte bogată, care a studiat
în Anglia şi a întemeiat o religie bazată pe iubirea de mamă.
Doctrină: omul se naşte cu energie (sahaja = înnăscut, spontan), adunată în 7 chakre
de-a lungul şirei spinării şi aşezată apoi în osul sacral (energia kundalini). Deși neohinduistă,
mișcarea îi adoptă, sincretic, printre iniţiaţi pe Iisus, Mohamed, Buda etc.. Organizatoarea
grupării s-a autointitulat „mama sfântă” şi „noua fecioară a României” (blasfemii la adresa
Maicii Domnului), considerându-se, de asemenea, întruparea lui Hristos și a Duhului Sfânt.
Practici: Se intenționează „realizarea sinelui”. Adepţii se strâng în jurul tabloului
„Mamei” (idol), luminat cu lumânări. I se adresează mantre şi rugăciuni (printre care şi Tatăl
nostru…). Sunt executate anumite tehnici şi poziţii de yoga (sahaja-yoga), cu totul speciale,
pentru trezirea chakrelor, aruncarea „răului” la pământ etc. Condamnă toate celelalte tipuri de
yoga. Prin mișcările mâinilor, se realizează o pretinsă taumaturgie (gruparea a avut un succes
enorm în fostele țări sovietice, de unde s-au revărsat în lume o puzderie de „vindecători” și
„bioenergeticieni”).
După căderea comunismului, și-a îndreptat atenţia spre ţările din Europa de Est. În
România s-a înregistrat încă din 1991 „Asociaţia Sahaja-Yoga România”. A organizat întruniri
cu numeros public (intrare liberă) la Sala Palatului, Sala Polivalentă etc., la care a fost prezentă
însăși lidera grupării.

12.2.6. Meditația Osho

Rajneesh Chandra Mohar (1931-1990) și-a schimbat numele în Bhagwan Shri Rajneesh,
iar apoi, spre sfârșitul vieții, în Osho. A fost un yoghin şi chiromant cu calităţi hipnotice. Născut
în India, a ajuns profesor de filozofie la Universitatea din Jabalpur. Și-a înființat mai întâi
gruparea sub forma unui ashram la Poona (1974), apoi și-a extins-o în S.U.A. (Oregon, 1981).
S-a căsătorit cu o fată bogată, cu 30 de ani mai tânără decât el, locuind o vreme într-un palat
luxos lângă New York. Discuțiile purtate cu adepții săi au fost publicate în peste 650 de volume,
în 30 de limbi, inclusiv în românește, unde au fost distribuite gratuit în masă, împreună cu ediții
ale unor jurnale.
Doctrină: scopul existențe umane este „unirea cu Cosmosul”, unire care se realizează
în trei etape: revenirea la nevinovăția copilăriei, uitarea trecutului și meditația prin liniște
interioară, opusă oricărei forme de reflecție rațională. Ca sistem de gândire, mișcarea este
dualistă, bazându-se pe coexistența contrariilor: binele și răul, sfințenia și păcatul. Se vorbește
de „noua psihologie a iluminării” și „meditația dinamică”. De fapt este vorba de o
depersonalizare, după tiparele New Age. De altfel, liderul a protestat în mod public, în 1985,
împotriva instituționalizării grupării sale, declarând că învățătura sa nu este o religie, nu are nici
dogme, nici credințe, și cu atât mai puțin poate fi numită biserică. Cel mult, acceptă denumirea
de religiozitate, o „poveste de iubire între maestru și discipol”. Adept al legii karmice și
reîncarnării, Osho a fondat o religie sincretică guruistă. Unirea cu divinul se realizează prin
yoga (luptă) și tantra (respingerea oricărei lupte). Se intenționează contracararea celor două
temeri umane fundamentale: față de sexualitate și față de moarte. Adevărata viață a omului
începe după anihilarea acestora.
255
 Practică: şedinţe colective de meditaţie dinamică, conducând până la delir şi „extaz”,
mergând până la depersonalizare (după 18 ore de exerciţii). Este numită „psihoterapie”.
În România, pe lângă publicarea unei literaturi imense din învățăturile lui Osho,
mișcarea se dezvoltă sub forma unui ONG: Centrul de Meditație Osho Joy (București), dar
pătrunde și în oraşe de provincie: Timişoara, Cluj, Arad, Constanţa. Prezența pe internet este
semnificativă, pe lângă site-ul oficial, existând numeroase alte bloguri, pagini pe rețele de
socializare etc.

12.2.7. Misiunea luminii divine

Mișcarea a fost fondată Shri Hans (1960, Patra, India). Fiul acestuia, Prem Pal Singh
Rawat (n. 1957, India), care și-a schimbat numele în Maharaj Ji, iar apoi Maharaji – „cel mai
tânăr Mesia” - a organizat ramura occidentală a grupării. Liderul are o mare putere financiară
și trăieşte o viaţă luxoasă în Denver/ Colorado (S.U.A.).
Doctrină: Este o grupare neohinduistă, care ignoră regimul castelor și ritualismul, având
o poziție favorabilă emancipării femeii și o atitudine favorabilă față de Islam. Se menține, însă,
credința în avatar-uri, precum și cultul personalității datorat față de guru. Condamnă, însă, orice
fel de expunere rațională a credinței, preferând experiența religioasă mistică, în totală obediență
față de lider.
Practici: Maharaji pretinde o nouă „cunoaştere” a energiei vitale din noi înşine, revelată
prin experienţa a 4 meditaţii: 1. la cuvântul „vibraţie”, 2. la lumină, 3. la muzica celestă și 4. la
nectar. Inițiații trebuie să se alăture unui ashram, în care regulile sunt precise: renunțarea la
bunurile personale, alimentația vegan, abstinența sexuală, eliminarea adicțiilor la alcool, tutun
etc., ascultarea absolută față de lider.
În România, concepțiile și practicile acestei grupări, ca și ale celei precedente,
influențează mult doctrina și manifestările grupărilor esoterice autohtone, precum: M.I.S.A.,
E.L.T.A. și „Fiii Luminii”.

12.2.8. Sathya Sai Baba

Este o nouă mișcare religioasă apărută în India, legată de numele întemeietorului ei. Pe
numele său adevărat Ratnakaran Sathyanarayan Raju, Sathya Sai Baba (1926-2011) a pretins a
fi reîncarnarea unui lider spiritual local, Sai Baba din Shirdi, un sincretist care urmărea o
conciliere între hinduism și islam, decedat în 1918. Sathya Sai Baba a câștigat o imensă
popularitate prin capacitățile sale oculte: clarviziune, telepatie, telekinezie, materializări de
obiecte, vindecări miraculoase etc. Milioanele de adepți îi conferă curajul de a afirma, succesiv,
că în el s-au reîncarnat, de fapt, atât divinități indiene (Shiva și Shakti), cât și Iisus Hristos,
prezentându-și gruparea drept „sinteza tuturor religiilor”.
Doctrina mișcării este sincretică, pornind, evident, de la baza hinduistă a Divinității
panteiste Brahman, atotprezentă, în chip spiritual, în fiecare ființă sau lucru. Acceptă toate
religiile, în măsura în care-și promovează teza privind reconversia acestora în propria religie.
Soluția falsului ecumenism rezidă în negarea oricărei formulări raționale în materie de credință,
preferându-se experiența trăirii religioase condusă de maestrul spiritual.

256
 Practicile sunt asemănătoare celorlalte mișcări neohinduiste: meditații, yoga,
purificarea chakrelor, dar și ocultisme, dovedite adeseori ca fiind simple escrocherii. În plus,
liderul și-a folosit influența pentru a forța pe unii adepți să întrețină relații homosexuale cu el.
În România, s-a semnalat deschiderea la București a unei filiale a mișcării, intitulată:
Centrul de studii și cercetări spirituale Sai Baba.

12.2. Misiunea ortodoxă în fața prozelitismului grupărilor de proveniență orientală

În vederea unei asumării unei reacții misionare adecvate s-ar impune corecta apreciere a
motivelor și dimensiunii expansiunii curentelor orientale în spațiul creștin secularizat, tratarea
cu celeritate, în cateheze, predici, dialoguri culturale și de tineret, a conținutului doctrinelor
orientale, cu priză la publicul ignorant, receptiv față de propagarea acestora în mass-media.
De asemenea, față de pseudo-spiritualitatea esoterică orientală și supunerea oarbă față de
un guru, Ortodoxia propune adevărata trăire în Hristos și îndrumarea vieții de către duhovnicul
păstor de suflete. Din păcate, majoritatea celor ce se raliază mișcărilor orientale nu ajung să
cunoască frumusețea, pacea și echilibrul comunității ortodoxe. Este o responsabilitate majoră
faptul de a face cunoscută devenirea spirituală propusă de Ortodoxie. Preoții au obligația de a
trata acest subiect cu maximă responsabilitate, în cadrul pastorației individuale și la scaunul
duhovniciei (mulți dintre adepții și simpatizanții unor mișcări orientale continuă să se considere
aparținători la credința ortodoxă, ba chiar într-o formă „evoluată”).
Nu ar lipsită de interes înființarea unei structuri guvernamentale menite să supravegheze
activitatea noilor mișcări religioase, așa cum există deja în alte țări europene (Elveția, Germania
etc.) mai cu seamă implicările lor în sfera serviciilor sociale, asupra cărora planează suspiciunea
de prozelitism.

Bibliografie:
ACHIMESCU, Nicolae, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj, 2004;
CLOȘCĂ, Ciprian Marius, Pr., Ortodoxia și noile mișcări religioase, Editura Lumen, Iași, 2009;
CUCIUC, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, București, 1996;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor, vol. 2, Constanţa, 1999;
DUMEA, Claudiu, Religii, Biserici, secte, privite din perspectivă catolică, Editura Sapientia,
Iași, 2002;
FUSS, Michael, Rethinking New Religious Movements, Pontifical Gregorian University, Roma,
1998;
MAYER, Jean-Francois, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, Editura Enciclopedică,
București, 1998;
PESTROIU, David, Pr., Activitatea noilor mișcări religioase în București, astăzi. Analiză
misiologică, în Epifania, revistă de dialog ortodox, Nr. 19, Iași (decembrie 2011 – februarie
2012), pp. 127-133;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Editura
Vasiliana 98, Iași, 2006;
VERNETTE, Jean, Sectele, Editura Meridiane, București, 1996;

257
WILSON, Bryan, CRESSWELL, Jamie, New Religious Movements. Challenge and Response,
Routledge, London.

258
13. Ocultism: satanism, vrăjitorie, practici pseudo-medicale

13.1. Ocultismul
Ce este ocultismul?
Ocultismul reprezintă ansamblul manifestărilor desfăşurate sub influenţă satanică, cu
scopul realizării unor fapte miraculoase, în urma unor activităţi secrete, a căror cunoaştere este
rezervată exclusiv celor iniţiaţi.
Manifestările oculte au suscitat un interes enorm din partea oamenilor, din cele mai
vechi timpuri. S-a încercat, dintotdeauna, rezolvarea unor chestiuni existențiale, printre care:
influențarea voii lui Dumnezeu, determinarea coordonatelor propriei vieți în viitor și
emanciparea lor, cunoașterea realităților privind evenimentele cosmice, trecute, prezente și
viitoare. De la casele regale și clasele sacerdotale și până la oamenii simpli, s-a putut observa
până astăzi o adevărată frenezie în ceea ce privește apelarea la ocultism pentru soluționarea
acestor probleme.
Motivele teologice ale condamnării ocultismului
În primul rând, trebuie subliniat faptul că ocultismul are drept suport al acțiunilor sale
forța malefică a vrăjmașului diavol, deși reclamă o lucrare benefică. Faptul acesta este
evidențiat foarte bine de Sfântul Apostol care arată că: ,,însuşi Satana ia chip de înger al luminii”
(2 Corinteni 11,14).
În al doilea rând, ca o circumstanță agravantă a motivului anterior, ocultismul este
beneficiarul unei foarte mari ofensive a disimulării, care încearcă în mod disperat să-l salveze
de oprobiul binemeritat la care îl supune teologia.
Pe filiera amplă a rătăcirilor pe care curentul New Age le consideră emancipări, asistăm
la împlinirea actuală a profeției lui Isaia: ,,Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care
numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!”
(Isaia 5, 20).
Pretinsa folosire a harului de către practicanții ocultismului este condamnabilă. În actele
magice, clarviziuni, ghicitorie, bioenergii și terapii „alternative” nu lucrează sub nici o formă
harul dumnezeiesc, ci forța diavolească, ascunsă uneori sub pojghița fragilă a unor aparente
stări de bine sau rezolvări ale unor probleme curente.
După instalarea energiei negative, răul își face simțită lucrarea, chiar dacă, pentru
început, se induce senzația unui bine conjunctural. Așa se explică și larghețea cu care vrăjitorii
și ghicitorii induc în eroare pe cei naivi, manevrându-le în față obiecte sfinte: icoane, lumânări,
tămâie, aghiasmă sau solicitându-le post, rugăciune, spovedanie și împărtășanie, ca necesități
obligatorii pentru împlinirea ritualului ocult.
Respingerea ocultismului, cu temeiuri în Revelația divină
În Pentateuh, unde este definită cu strictețe Legea morală a Vechiului Testament, găsim
două pasaje care se referă la practicile oculte și necesitatea condamnării lor: 1. „Întru tine să nu
se afle nimeni care să-și treacă fiul sau fiica prin foc, nici unul care vestește prevestind, nici un
prezicător sau ghicitor sau vrăjitor sau vreunul care descântă farmece sau care cheamă spirite
sau care citește minunățiile sau care vorbește cu morții. Căci urâciune este înaintea Domnului
tot cel ce face acestea...” (Deuteronom 18, 10-11) și 2. „Să nu descântați, nici în zborul păsărilor
259
să ghiciți...Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați, fiindcă ei vă
întinează...” (Levitic 19, 26; 31).
Cu toate aceste interdicții clare și categorice, găsim în Vechiul Testament și exemple de
încălcare a voii lui Dumnezeu, cel mai elocvent fiind cel al regelui Saul, care solicită vrăjitoarei
din Endor să-i cheme duhul lui Samuel, pentru a afla dinainte rezultatul luptei de la Ghilboa.
Episodul, descris în capitolul 28 al primei cărți a Regilor, comportă un interes deosebit din
partea cercetătorilor, existând trei variante de interpretare a ritualului ocult: 1. vrăjitoarea se
comportă ca un medium-ventriloc, imitând vocea lui Samuel; 2. un diavol ia chipul lui Samuel,
îngrozind-o chiar și pe vrăjitoare; 3. prin îngăduința lui Dumnezeu, Samuel însuși se arată, fapt
care ar explica mustrările aspre aruncate asupra lui Saul. Oricum, potrivit cărții 1Paralipomena,
10,13-14, Saul a murit „întru fărădelegile lui...după cuvântul Domnului, pe care el nu l-a păzit,
atunci când el, Saul, a întrebat-o pe cea care cheamă morții să-i caute răspuns și când i-a răspuns
profetul Samuel...și nu pe Domnul l-a căutat...”.
Legea lui Moise nu prevedea doar restricții cu privire la practicile oculte, ci impunea și
pedepsirea prin ucidere cu pietre, atât a celor care săvârșeau aceste fărădelegi, cât și a
solicitanților lor (Ieșire 22, 18; Levitic 20,27). Pe lângă cazul morții lui Saul, mai cunoaștem
condamnarea regelui Manase la exilul babilonic (2 Paralipomena 33, 6-11), distrugerea cetății
Ierusalimului (Ieremia 14, 14-16), a cetății Ninive (Naum 3,4), precum și a Babilonului (Isaia
47, 12-14) – toate acestea având ca motiv esențial, alături de alte nelegiuiri, practicarea
ocultismului.
Tot în Vechiul Testament asistăm la dese interacțiuni dintre poporul ales și neamurile
păgâne, cazuri în care se poate observa cum Dumnezeu îi ridiculizează pe practicanții
ocultismului, prezenți în număr mare, mai cu seamă pe lângă curțile regale ale respectivelor
popoare. Faraonul Egiptului practica ghicitul într-o cupă specială, amintită în istorisirea lui Iosif
și a fraților săi. O primă întâlnire cu vrăjitorii Egiptului o găsim în timpul lui Moise, aceștia
reușind, cu puterea demonică, să repete și ei primele două plăgi trimise de Dumnezeu, dar
nemaiputând face nimic pe parcursul desfășurării celorlalte opt (Ieșire 7,22; 8,7,18-19).
Chemat de Balac, regele Moabului, să-i blesteme pe israeliți, vrăjitorul păgân Balaam îi
binecuvintează pe aceștia de trei ori, din porunca lui Dumnezeu, indicând, în mod profetic,
nașterea lui Mesia din neamul evreilor (Numerii, cap. 23-24).
Vrăjitorii, magii și descântătorii caldei sunt neputincioși în a reproduce și a tâlcui visele
regelui Nabucodonosor (Daniel 2,2); singur Daniel, cu putere de la Dumnezeu, face acest lucru,
primind mai apoi titulatura de „mai-mare al descântătorilor” (Daniel 4,9).
În Noul Testament, prezența unor forme de ocultism se arată diferențiat în relatările
despre activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos (din cele patru Evanghelii) și cele despre
activitatea Apostolilor (din Faptele Apostolilor și Epistole).
Un prim episod interesant, legat de practicile oculte, menționat în Noul Testament, se
consemnează cu prilejul Nașterii lui Iisus, când Acesta primește darurile aduse de cei trei magi
din răsărit, călăuziți de stea. Vocile unanime ale astrologilor de astăzi se unesc în a încerca să
demonstreze că demersurile lor ritualice sunt pe deplin justificate, prin faptul de a fi următorii
magilor biblici. Acest lucru nu este adevărat: magii – înțelepți, poate preoți, cel mai probabil,
persani – sunt un simbol al universalității mântuirii, adusă prin întruparea lui Hristos, iar steaua

260
arată participarea întregului cosmos la acest proces de transformare, de redefinire pentru
veșnicie.
Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu se confruntă fățiș cu diavolul. Conștient de gravitatea
faptului de a-L ispiti pe Dumnezeu, Satana I se arată personal, nu prin interpuși. Interdicțiile
severe privind practicile oculte la poporul evreu, coroborate cu arealul misionar limitat de
Hristos la spațiul teritorial al Palestinei, fac ca Evangheliile să nu consemneze vreo întâlnire a
Domnului cu vrăjitori. Lupta Sa directă cu diavolul continuă, însă, pe toată durata activității
Sale pământești, eliberându-i pe cei posedați de duhuri necurate. Aceste fapte minunate Îi vor
atrage, însă, etichetări nedrepte din partea fariseilor, care, negându-I puterea dumnezeiască, vor
exclama: „Acesta nu-i scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor” (Matei 12,
24), prilejuindu-I Domnului să arate răspicat: „...Eu îi scot pe demoni cu Duhul lui
Dumnezeu...” (Matei 12, 28).
Transmis Apostolilor, același Duh al lui Dumnezeu îi va face pe aceștia să iasă biruitori
în lupta cu necuratul diavol și uneltele lui. O primă confruntare se iscă în clipa întâlnirii cu
Simon Magul. Propunerea acestuia de a cumpăra harul cu bani este mai mult decât o simplă
ispită; ea pune acut problema echivalării lucrării lui Dumnezeu, exprimată de puterea
sacerdotală a apostolilor, cu lucrarea acelui vrăjitor, care-și dorea o îmbunătățire a
„performanțelor” sale demonice. Iată de ce, până astăzi, slujitorii bisericești se confruntă cu un
tip special de demonism, numit simonie.
În Filipi, o găsim pe una din predecesoarele „Uraniilor” noastre de astăzi: slujnica
ghicitoare, numită și „pitonisă”, sau având „duh pitonicesc”. Aceasta „le aducea stăpânilor ei
mult câștig” (Faptele Apostolilor 16,16). Faptul ne duce cu gândul la situația jenantă din zilele
noastre, când suntem inundați în presă, la televizor și chiar pe internet de predicții astrologice,
care aduc bani frumoși, faimă, publicitate și vânzări rapide celor ce le găzduiesc.
Opoziția față de credința cea adevărată îl va costa vederea pe Elimas, vrăjitor și profet
mincinos din anturajul guvernatorului Sergius Paulus din Pafos, Cipru. De altfel, Apostolii
rămân fideli poruncii dumnezeiești de respingere categorică a oricărei lucrări demonice. Sfântul
Pavel vorbește chiar de o luptă „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Iar sentința Apocalipsei este
categorică: „Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii la idoli și toți cei ce
iubesc și lucrează minciuna!” (Apocalipsa 22,15).
În sprijinul demersului nostru, putem aduce și temeiuri numeroase din Sfânta Tradiție.
Sfinții Părinți au condamnat în operele lor practicile oculte, asimilându-le ritualisticii păgâne
pe care o combăteau în apologiile lor. Ei constatau că, în paralel cu învățătura creștină, exista
tendința perpetuării unor forme de magie, rămase din păgânism, care reprezentau adevărate
tentații pentru creștini, mai ales în ceea ce privește ghicirea celor viitoare. Desigur, creștinii
fuseseră avertizați încă din primul secol de apariția profeților mincinoși (1Ioan 4,1).
Însă forța demonică persista atunci, ca și astăzi, prelungindu-se în diferite forme și
adaptându-se celor mai diverse situații. Nu ne mirăm, așadar, că Sfinții Părinți condamnă cu
fermitate vrăjitoria, atât prin legislații sinodale (Can. 24 Ancira, 36 Laodiceea, 61 și 65 Trulan),
cât și prin canoane particulare (Can.7, 8, 65, 72 și 83 ale Sfântului Vasile cel Mare, can. 3 al
Sfântului Grigorie de Nyssa, can. 2 al Sfântului Ioan Postitorul). Aceste canoane condamnă o
serie largă de practici oculte, precum: magia, vrăjitoria, ghicitoria, farmecele, descântecele,
261
portul amuletelor, astrologia etc., iar interdicțiile canonice penitențiale în privința lor sunt dintre
cele mai aspre. Aceste manifestări sunt asemănate uciderii sau desfrâului contra firii, fiindu-le
aplicate epitimii ce merg până la 20 de ani de oprire de la Sfânta Împărtășanie și chiar 30 de
ani, în cazul fermecătorilor. În cazul clericilor dovediți ca vinovați, sentința ce se impune cu
necesitate este caterisirea. Au existat, însă, în istoria Bisericii, și cazuri de întoarcere profundă
la Hristos, cu căință sinceră și îndreptarea vieții, cum a fost, de exemplu, Sfântul Ciprian de
Antiohia, convertit de către Sfânta Iustina Fecioara, ajuns episcop și apoi martirizat din porunca
lui Deciu, la mijlocul secolului al III-lea creștin.
Practicile diavolești oculte
1. Satanismul, cu ritualuri oculte, demonice, precum cele practicate în cimitire sau în
templele neopăgâne şi masonice, combinate cu consum de alcool și droguri, muzică, dans, filme
cu mesaje subliminale.
2. Vrăjitoria şi magia, cu toate formele lor: farmece, descântece, legări și dezlegări de
cununii, „făcături de soartă” etc. Puterea demonică pune stăpânire pe oameni, dominându-l atât
pe practicant, cât și pe cel asupra căruia sunt îndreptate vrăjile, dacă nu este întărit în credință,
har și fapte bune. Tot aici se încadrează pretinsa cunoaștere și influențare a ceea ce se numește
„destin”, „soartă”, „karma”, atât la nivel personal (prin ghicit în palmă, în cărți, bobi, zaruri,
cafea sau ghioc, astrologie, horoscoape, precum și orice alte practici similare), cât și la nivel
mondial (predicții politice, economice, militare, ale cataclismelor naturale etc. Ex.:
Nostradamus, Hâncu).
3. Practici pseudo-medicale: bioenergie, clarviziune, radiestezie, reiki, alte
„comunicări” de natură „spirituală”: spiritism, necromanție, telepatie, telekinezie, levitație,
psihometrie, moniție, premoniție etc.

13.2. Satanismul
Istoric și caracteristici
Satanismul este un termen generic pentru grupările care promovează ideologii și
credințe bazate pe admirația față de Satan. Cercetătorii consideră că satanismul face parte din
familia grupărilor magice, alături de vrăjitorie, neopăgânism și Voodoo, definindu-se în antiteză
cu creștinismul. Originile satanismului sunt legate de diferite curente eretice care s-au
manifestat la începuturile creștinismului. Sectele gnostice îl preamăreau pe Satana deoarece i-
a descoperit lui Adam gnoza, adică cunoașterea binelui și răului și l-a ajutat să se revolte
împotriva unui creator gelos. Această „cunoaștere secretă” care s-a transmis peste veacuri i-a
„luminat” pe toți cei care au vrut să pretindă că ei sunt dumnezei. La rândul lor, sectele
maniheiste din primele veacuri ale creștinismului l-au ridicat pe Satana la rang de divinitate, ca
fiind principiul precosmic, necreat și atotputernic din care a ieșit universul. Cultul propriu-zis
al satanei a fost practicat în primele veacuri creștine de secta mesalienilor, iar mai târziu de
secte luciferiene. Închinarea la Satana sau posedarea au fost capete de acuzare în procesele de
vrăjitorie din Europa Apuseană în secolele XVI-XVII. Scriitori ca Byron, Shelly sau
Lermontov, Baudelaire, Hugo l-au preamărit pe Satana în operele lor. La fel au făcut și
existențialiști ca Gide, Sartre sau Camus. Există o legătură strânsă între satanism și masonerie,
așa cum se arată în lucrările de specialitate.

262
 Fondatorul satanismului modern este Aleister Crowley (1875-1947), francmason și
membru al Ordo Templi Orientis. Acesta și-a construit un sistem ocult propriu, bazat pe
dictonul Fă ceea ce vrei, aceasta este toată legea. Pentru el, Absolutul este instinctul biologic
descătușat, care trebuie lăsat să savureze, fără nici o restricție, plăcerile vieții. Prin ritualuri
compuse din practici sexuale aberante și jertfe sângeroase, Alistar Crowley își propunea să-și
aservească energiile secrete ale cosmosului, să-și depășească condiția, iar în final să
experimenteze propria natură divină. Principiul divin întruchipat de el este tocmai Satan, motiv
pentru care religia sa poate fi caracterizată ca panteism satanist.
Între grupările sataniste mai cunoscute se numără: Prima Biserică a lui Satan (First
Church of Satan) fondată în 1966 de Anton Szandor La Vey. La Vey predică un individualism
radical unde Satan apare ca ca cel care îl ajută pe om să se elibereze de toate restricțiile artificial
impuse și să respingă ideologiile care condamnă plăcerile de orice fel. Ritualurile practicate
sunt relativ simple în comparație cu ale altor grupări sataniste și cuprind elemente răstălmăcite
din messa catolică. Templul lui Set (Temple of Set) este o organizație satanistă desprinsă din
„Biserica” lui La Vey, sub conducerea lui Michael Aquino (fost general-colonel al armatei
americane și consilier al președintelui Reagen). Acesta pretindea că Satan i s-a descoperit ca
Set, veche divinitate a Panteonului egiptean. Aquino a menținut, cu mici modificări, cele cinci
grade de inițiere din Organizația lui La Vey: satanist, magician, sacerdot al lui Mendes,
magistru, mag, și i-a adăugat un al șaselea, respectiv mag ipsissimus. Set nu a creat lumea, ci
doar ființa cea mai evoluată în procesul de dezvoltare a conștiinței. Rolul lui constă în faptul că
i-a adus omului lumina cunoașterii, respectiv de a fi separat de creație și de a putea urma o cale
aleasă de el însuși.

Tipologii sataniste
Ritualurile sataniste presupun depunerea unui jurământ de slujire lui Satan, de denigrare
și luptă împotriva lui Dumnezeu. Cinstirea lui Satan este asociată cu consumul excesiv de alcool
și droguri, jertfirea unor animale, practicarea sexului în grup și invocarea spiritelor malefice.
Adepții cred în puterea răului, de aici comportamentul lor preponderent antisocial, agresivitatea
mergând până la sinucidere și crimă. Ritualurile cuprind sacrificii de animale, îndeosebi câini
sau pisici. Ritualul de inițiere presupune tatuarea pe mâni și pe corp cu insemne specifice,
lepădarea de Hristos, urinarea pe cruce, jură că nu se vor mai întoarce niciodată la credința
creștină. Liturghia neagră face parte din practica rituală a oricărei grupări sataniste. Ea este
inversiunea ritualului creștin, mai precis a misei catolice. În cadrul acestui ritual au loc sacrificii
de animale sau vătămări corporale grave, torturi, violuri ritualice.
Simbolurile sataniste sunt în special pentagrama cu chipul stilizat al fiarei care
reprezintă stăpânirea lui satan peste întreaga lume. Tatuajele sunt de regulă figuri din mitologia
greacă, capete de țap, pantera, crucea întoarsă (însemn roman care simbolizează înfrângerea
credinței creștine), cap de mort, oase de mort dispuse sub forma crucii. Sataniștii cred că Satan
folosește membrele din față ale animalelor pentru a merge pe pământ, de aceea practică
mutilarea animalelor. Perculozitatea grupărilor sataniste constă în îndemnurile la dezordine
socială, consumul de droguri și alcool, uciderea, sinuciderea, vandalismul, ura rasială, practici
oculte.

263
 Sataniștii utilizează drogurile ca pe o șansă de a fi altcineva, de a-L nega pe Dumnezeu
cu un curaj nebun, de a face din rău un dumnezeu. Și în antichitate se foloseau anumite substanțe
înainte de practicarea unor ritualuri oculte. Satanismul se manifestă, de asemenea, mascat prin
intermediul filmelor horror unde răul este prezentat ca o realitate imediată, care îngrozește prin
apariția sa. Mesajul filmelor de acest gen este că răul nu se corectează, ci se pedepsește, se
zdrobește. Personajul pozitiv este cel care distruge, pulverizează practic personajul negativ.
Mulți tineri și chiar copii sunt dependenți de acest tip de filme care ajunge să-i transforme și pe
ei în „ființe horror”, ființe care încearcă să-și improprieze modalitatea de acțiune a răului și să
o afirme ca atare în societate. În ultimii ani, în Statele Unite, au fost semnalate mai multe
incidente tragice în care copii sau tineri au intrat în magazine, școli și au ucis zeci de persoane.
O parte a muzicii rock este un vehicul prin care se transmit idei sataniste. Rock-ul este
un tip de muzică care exprimă cel mai bine angoasele sufletești, descătușarea sentimentelor,
refularea. Răcnetele care se aud la concertele rock par să vină dintr-un incoștient colectiv care
se dezlănțuie cu toată energia de care este capabil. Este important de știut că muzica rock
provine din cultura africană și are legături strânse cu șamanismul și animismul. Muzica rock
conține adesea încurajări pentru ieșirea din viața comună și situarea într-un plan teribilist al
existenței. Satanismul în muzica rock este frecvent, dacă avem în vedere că numele unor fomații
de muzică rock conțin aluzii sataniste (ex. celebra formație ACDC este prescurtarea de la „anti
christ/death to christ ”; interpreții șochează prin vestimentație și obiecte ciudate (cruci întoarse,
microfoane din oase umane), mulți dintre ei fiind practicanți sau admiratori ai ocultismului. De
exemplu întemeitorul celebrei formații Led Zeppelin avea un cult pentru Aleister Crowely, a
cărui casă din Scoția a cumpărat-o, iar piesele pe care le interpretează incită la violență în
societate și la ură față de creștinism.
În România satanismul a pătruns după 1990, prin Ungaria și Basarabia. Semne ale
prezenței grupărilor sataniste sunt vizibile în vandalizarea cimitirelor, sacrificarea rituală de
animale, în special pisici, și în ultima vreme chiar crime abominabile. Din 1999 există și un site
al Bisericii sataniste din România. Satanismul în România ține mai degrabă de teribilismul
vârstei, decât de o credință acceptată în mod conștient. Este o formă de protest, chiar inconștient
la adresa societății sau o dorință de imitare a societății apusene, a unor tendințe care înainte de
1989 nu se puteau afirma. Primul caz de suicid satanist în România s-a înregistrat în 1995 în
Brănești lângă București.

BIBLIOGRAFIE:
ACHIMESCU, Nicolae, Noile mișcări religioase, Editura Limes, 2002;
CLOȘCĂ, Ciprian Marius, Pr., Ortodoxia și noile mișcări religioase, Editura Lumen, Iași, 2009;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea
prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989, București, Constanța, vol. I-III,
1997-2000;
INTROVIGNE, Massimo, Enquete sur le satanisme. Satanistes et antisatanistes du XVIIe a nos
jours, Editions Dervy, Paris, 1994;
JURCAN, Emil, Satanismul în cadrul ocultismului. O analiză creștină, Alba Iulia, 2009;
LEWIS, James, Satanism Today, An Encyclopedia of Religion, Folklore and Popular Culture,
2001;
264
MOODY, Edward, Magical Therapy: An Antropological Investigation of Contemporary
Satanism, în Lorne Dawson (ed.), Cults in Context: Readings in the Study of the New Religious
Movements, 1996, p. 287-312;
RICHARDSON, James (ed), Satanism, New York, 1991.

13.3. Magia şi vrăjitoria

Delimitări conceptuale
Descrisă ca stare de robie spirituală, magia este, potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, „o
cale comodă, pentru că nu cere niciun efort moral, dar tocmai de aceea e o pantă pe care omul
se rostogolește de la demnitatea de ființă liberă și spirituală”. Este una din formele prin care
posesia demonică s-a perpetuat până astăzi, continuând înșelarea prin forme noi, hibridizate,
extrem de agresive și contagioase. De aceea, Biserica are, la adresa ei, o atitudine combativă,
cu mijloace proprii, duhovnicești, acționând diferențiat și etapizat, pentru obținerea țelurilor ei:
întoarcerea celor rătăciți și transpunerea lor pe calea mântuirii.
Deşi magia şi vrăjitoria acoperă acelaşi domeniu ocult, fiind foarte asemănătoare în
privinţa conţinutului, se deosebesc în formă: magia este considerată o „ştiinţă”, rezervată celor
„iniţiaţi”, cu „studii” de specialitate, în timp ce vrăjitoria este practicată de persoane cu o
pregătire modestă, fără pretenţii de ştiinţificitate.
Dacă în trecut se știa limpede că vrăjitoria este demonică, astăzi avem de-a face,
invariabil, numai cu practicanți de „magie albă”. Printr-un artificiu de efect, se decelează magia
albă, „pură”, „nevinovată”, ba chiar „binefăcătoare”, prin opoziție cu magia neagră,
înfricoșătoare și malefică, despre care nu se mai vorbește aproape deloc, fiind, practic, o noțiune
fără fond. Căci toți practicanții magiei au trecut în zona „albă”, luptându-se cu un „negru”
imaginar, ale cărui coordonate doar se intuiesc, drept consecințe ale acțiunii răului în lume. Prin
urmare, dacă în trecut vrăjitoarele se adunau noaptea, la bălți sau prin cimitire, pentru ritualurile
oculte, astăzi le găsim la Stonehenge, Himalaya, Tibet, piramidele egiptene, Cuzco, piramidele
aztece, iar în România la Peștera Ialomicioarei, Kogaion sau Omu, unde pretind că „se încarcă”
în spirale de energie universală. Lucrarea diavolească a rămas, însă, aceeași, iar magia, cu toate
eforturile ei de a ne convinge că poate fi și „albă”, rămâne la fel de întunecată ca întotdeauna.
Așadar, orice magie este neagră, fiind săvârșită cu puterea vrăjmașului, și se deosebește radical
de lucrarea harului prin semne și minuni, în Biserică, aceasta din urmă nefiind nicidecum
magică, ci rezultantă a exprimării vizibile a puterii lui Dumnezeu, invocată prin rugăciune.

Susținerea manifestărilor oculte de către mișcarea New Age

Contextul socio-cultural al epocii în care trăim, postmodernitatea, are un rol determinant
în definirea unui sistem mult mai complex, cu evidente tendințe sincretice, numit de cercetători
New Age. Sub paravanul acestui curent ideologic planetar, se ascund și cele mai perfide forme
ale ocultismului demonic din zilele noastre, adesea atent disimulate sub masca propășirii
binelui. Este vorba, însă, de o teribilă înșelare, întrucât acest „bine” este privit unilateral și
egoist, ascunzând, de fapt, fața opusă a răului. Din păcate, cei mai afectați sunt copiii și
adolescenții, asupra sufletelor cărora se acționează în mod deliberat distructiv, prin produse de
market pseudo-cultural. Pericolul enorm al acestor agresări psihotice asupra personalității în
265
formare a celor mici constă tocmai în inversarea valorilor, ajungându-se la o glorificare a
ocultismului, folosit ca mijloc și scop în devenirea individuală. Chiar dacă Binele învinge
întotdeauna Răul, nu se face nici o referire la acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, Acesta fiind
înlocuit cu „Omul” – în cel mai pur stil new-age-ist.
Încă din start, sistemul pseudo-religios New Age s-a autodefinit prin raportare directă
la astrologie, afirmând pătrunderea omenirii într-o nouă epocă, pusă sub stindardul semnului
zodiacal al Vărsătorului. De aici o isterie generală pentru punerea în valoare a prezicerilor
realizate prin toate mijloacele demonice posibile: horoscoape (cu variante: chinezesc, indian,
japonez etc.), ghicit (tarot, chiromanție, dat în bobi, urmele de zaț în ceașca de cafea etc.). Au
apărut celebrii „clarvăzători”, care pretind că pot realiza comunicări de tip spiritist și necromant,
s-au dezvoltat așa-numitele „terapii medicale alternative”, care urmăresc promovarea unei noi
politici medicale, bazată în special pe utilizarea bioenergiilor – înșelări de ultimă oră, care
profită de disperarea celor aflați în suferință. Toate acestea se petrec în afara Bisericii, căreia i
se neagă rolul mântuitor, recunoscându-i-se, cel mult, funcția de păstrătoare a unor tradiții etno-
culturale, considerate, din start, depășite.
Una din formele cele mai periculoase ale ocultismului dezvoltat pe filiera New Age este
cel practicat de francmasonerie. Ritualurile masonice, secretul lor și fatalismul amenințărilor
privind divulgarea lui sunt deja de notorietate. La fel cum este și afirmarea credinței în Marele
Arhitect al Universului, o denumire care ascunde, de fapt, tot o închinare la diavol, după cum
arată și reprezentările lui din templele masonice. Țelul propus – acela de a cuceri puterea
pământească (politică, economică, militară și chiar religioasă) – este, el însuși, satanic. Satana
este cel ce Îl ispitea pe Hristos cu măririle deșarte ale acestei lumi, în timp ce El a propovăduit
aducerea lumii sub stăpânirea lui Dumnezeu și orientarea ei către împărăția cerurilor.

Ocultism și folclor
Așa cum am mai arătat, în România continuă să existe, mai cu seamă în mediul rural,
dar și la periferia unor așezări urbane, practicanți ai magiei de sorginte populară, moștenită pe
filonul etosului românesc, ca o consecință a simbiozei dintre daci și romani. Formarea poporului
român ca popor creștin a avut ca particularitate păstrarea unor obiceiuri și practici păgâne,
rămase adânc înrădăcinate în conștiința populară, unde și-au făcut loc ca tradiții pseudo-
religioase și s-au transmis prin viu grai până astăzi. Evident, transmiterea orală ne indică în mod
clar caracterul folcloric al acestor manifestări. În contextul cercetării noastre, avem datoria de
a le menționa, atrăgând atenția asupra demonismului lor implicit.
1. Vrăjitoria lucrează, mai ales, asupra momentelor „marilor treceri” prin viață: nașterea (ursita
și ursitoarele), căsătoria (farmece, descântece, „legări” și „dezlegări” de cununii, rituri legate
de nuntă), moartea (rituri ale înmormântării, dar și vraja cu lucruri de la morți, mitul strigoilor).
Pe cât sunt de înșelătoare, pe atât sunt de periculoase mai ales acele descântece care urmăresc
progresul material imediat (de pildă, abundența laptelui la vite).
2. Ghicitoria îmbracă forme diverse, de la horoscoapele populare (gromovnice – care dau
referiri atât la caracterele umane, cât și la mersul vremurilor, anotimpurilor și condițiilor
climaterice), până la formele de ghicit clasice: în bobi, în palmă etc.;
3. Superstițiile subminează credința creștină și o prelucrează într-un destin fatal, condiționat
de întâmplări curente;
266
 4. Interpretarea viselor – considerate neapărat premonitoare, descifrabile după un algoritm
general valabil.
Toate acestea sunt practici neopăgîne cu un demonism implicit pe care Biserica creștină
le respinge cu fermitate.
Preotul trebuie să condamne cu fermitate toate aceste practici, aplicând măsurile
canonice care se impun. Este cunoscut faptul că, speculând apetența spre tradiționalismul
exagerat a unor slujitori, se ajunge să primeze folclorul, în detrimentul rânduielii bisericești
stabilite de Sfinții Părinți. De aceea, este bine să se analizeze cu atenție viața spirituală a
credincioșilor, aplicând, acolo unde este cazul, epitimii corespunzătoare, punând în valoare
statura moral-duhovnicească a păstorului de suflete, în calitate de conducător al turmei
încredințate spre mântuire.

Ocultism sacerdotal – o practică condamnabilă a unor slujitori

Există în Biserică, din păcate, o categorie de slujitori lipsiți de vocație, care caută să
înlocuiască aplecarea spre studiul Scripturii și Părinților, precum și trăirea unei vieți
duhovnicești, în deplină moralitate și respect față de rânduielile ecleziastice, cu o preoție axată
pe cultivarea unor tradiții folclorice sau tributară arghirofiliei. Atunci când vectorul credinței
lipsește, este ușor de înțeles că demonismul își face loc, transformând slujitorii lui Dumnezeu
în slujitori ai Mamonei. Abaterile privind transmiterea și lucrarea harului dumnezeiesc sfințitor
conduc spre două tipuri grave de consecințe: 1. ineficacitatea slujirii, atunci când ritualul se
încalcă în mod abuziv și, mai grav, 2. o slujire în sens negativ, cunoscută sub numele de vrajă
sau magie cu cele sfinte.
1. În primul caz, nu legăm în nici un caz eficiența transmiterii harului de personalitatea
sacerdotului, ci o condiționăm de exprimarea respectului față de Revelație, ca și față de întregul
ansamblu de norme morale, canonice și liturgice tezaurizat de Biserică. La acest capitol, cele
mai cunoscute abateri întâlnite în practică sunt: adaptarea (folclorică) a rânduielilor de slujbe,
mai cu seamă în privința Tainelor (suprimarea unor rugăciuni la nuntă și botez – de ex.:
lepădările), încurajarea unor pomeniri și rugăciuni (acatiste) pentru răul aproapelui, pentru
„soartă bună” (cu varianta new-age-istă: „karma”), pentru câștig material (loto, bingo, negoț
etc.), pentru „legări” și „dezlegări” de cununii etc.
2. Magia cu cele sfinte subsumează o seamă de practici care indică spre o clară subjugare
demonică a celui ce-o săvârșește. Dintre acestea, remarcăm: „deschiderea cărții” – formă de
ghicitorie (numită și ghitie, în fapt escrocherie), Evanghelia devenind suport al prevestirilor de
tot felul (a nu se confunda cu ritualul Maslului), promovarea unor metode de pedeapsă, de
răzbunare (blesteme, rugăciuni pentru răul altuia, etc.), mediatizarea unor false minuni, în
scopul atragerii naivilor (arătări „prevestitoare” în icoane, cruci, bușteni, stânci, legume, bălți,
peșteri, păsări, animale sau chiar în calendare de perete). Comerțul cu obiecte „sfinte”
(sfințitoare, tămăduitoare, deschizătoare de pântece, dătătoare de noroc sau ghinion, pământ sau
apă sfințite, cărți, broșuri - Talismanul, Epistolia-) este o activitate condamnabilă, atunci când
nu are drept suport credința, ci împlinirea „magică” a pretențiilor invocate, fiind vinovați atât
preotul care încurajează această faptă, cât și credinciosul care o acceptă, făcându-se părtaș.
Gravitatea tuturor acestor rătăciri este dublată de statura preotului, ca reprezentant al lui

267
Dumnezeu. Când acesta se lansează în premoniții sau încurajează rezolvarea „magică” a unor
cereri și acatiste, el, practic, Îl ispitește pe Dumnezeu.
Se cuvine să amintim și practicile abuzive privind ritualurile de exorcizare, precum
Molitfele Sfântului Vasile și ale Sfântului Ioan. Sunt considerate exagerări atât abuzul, cât și
refuzul în ceea ce privește săvârșirea lor.

BIBLIOGRAFIE
ALEXE, Gheorghe, Pr., Practici magice și combaterea lor: Magia și religia creștină, în Studii
Teologice, VI (1954), 7-8, pp. 439-457;
ANKERBERG, John, WELDON, John, Realitatea despre astrologie, trad. Florin Paladie, Editura
Agape, Făgăraș, 1996;
Cojocaru, Haralambie, Pr., Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie,
vrăjitorie și obscurantism. Combaterea magiei, în Studii Teologice, I (1949), 5-6, pp. 333-341;
COMĂNECI, Ioan, Pr., Puterea farmecelor, a vrăjilor și lucrările demonilor, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2008;
DRĂGULIN, Gheorghe I., Pr., Împotriva farmecelor și a altor superstiții. Analiză teologică și
mod de „dezlegare” a lor, Editura Proxima, București, 2004;
ELIADE, Mircea, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale, Ed. Humanitas, București, 2006;
ILIESCU, M., Pr., Despre superstiții, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;
JURCAN, Emil, Pr., Satanismul în cadrul ocultismului. O analiză creștină, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2009;
MANOLACHE, Anca, Cunoașterea ocultă – falsificare a cunoașterii adevărului, în Studii
Teologice, VI (1954), 3-4, pp. 174-188;
MOCEANU, Ovidiu, Pr., Visul și împărăția, Ediția a II-a, Editura Egumenița, Galați, 2007;
MUREȘAN, Radu-Petre, Pr., Alternative spirituale în România, Editura Agnos, Sibiu, 2011;
AGHIORITUL, Nicodim, Sfântul, Despre vrăjitorie, trad. Ion DIACONESCU, Editura Sophia,
București, 2003;
PESTROIU, David, Pr., Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de manifestările oculte, în: Glasul
Bisericii, 7-9, 2008, pp. 268-278;
PESTROIU, David, Pr., Combaterea ocultismului în opera Sfântului Vasile cel Mare, în Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” a Universității din București, Anul IX
(2009), pp. 147-164;
PESTROIU, David, Pr., Ocultismul contemporan: expansiune și disimulare, în vol. Invazia non-
valorilor într-o lume multimedia. Criza spirituală şi discreditarea Sacrului, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, pp. 471-489;
REZUȘ, Petru, Pr., Superstițiile și combaterea lor, în Studii Teologice, II (1950), 9-10, pp. 593-
595;
REZUȘ, Petru, Pr., Considerațiuni asupra originii și combaterii superstițiilor, obscurantismului,
bigotismului, fanatismului și fatalismului, în Glasul Bisericii, XII (1953), pp. 363-367;
RODION, Părintele, Oameni și demoni, Editura Schimbarea la Față, 1999;
STAN, Liviu, Pr., Superstițiile și obscurantismul mistic, în Studii Teologice, II (1950), 3-6, pp.
280-287;

268
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Formele și cauzele falsului misticism. Domeniul magiei, în Studii
Teologice, IV (1952), 5-6, pp. 252-257;
VASILESCU, Emilian, Diac., Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în Studii
Teologice, I (1949), 5-6, pp. 307-313.

13.4. Practici pseudo-medicale

Medicina holistă New Age
Apariția diverselor curente și mișcări New Age în anii 1970 - 1980 a fost însoțită de un
boom al practicilor de vindecare alternativă. Medicina New Age se pretinde a fi una holistă,
globală, care pleacă de la ideea că omul nu se reduce doar la corpul său material, ci că posedă
de asemenea un corp mai subtil, energetic. Oamenii se îmbolnăvesc atunci când fluxul de
energie este blocat. Pentru îndepărtarea blocajelor, este nevoie să se apeleze la practici ca
acopunctura, diverse forme de yoga, zen, reiki, shiatsu etc., care să ducă la fluidizarea energiei
și la „intrarea în armonie” cu universul. Toate aceste parctici se bazează pe conceptul New Age
despre existența unei forţe vitale, care sprijină şi susţine viaţa, o forță care nu este vizibilă,
măsurabilă sau explicabilă ştiinţific, ci este o energie „cosmică” sau „universală”.

Tehnica de vindecare Reiki

Reiki este un termen care desemnează în același timp forța universală a vieții, cunoștința
obţinută din cunoașterea inițiatică a acestei forțe și tehnicile referitoare la transmiterea acestei
forțe. Adepții metodei reiki susțin că aceasta permite re-echilibrarea fluxului de energie din
organisme şi lucruri, punând utilizatorul în contact direct cu energia naturală și dându-i puterea
să o conserve. Activarea acestei energii permite, susțin ei, tratarea bolilor și a dezechilibrelor,
fără a intra în conflict cu medicina clasică. Această „tehnică de vindecare”, descoperită și
dezvoltată de călugărul budist Mikao Usui (1865-1926), a fost introdusă în Occident de Hawayo
Takata (1900-1980), o japoneză născută în Hawai. Aceasta a modificat istoria și principiile reiki
pentru a le face mai accesibile în Occident. Din momentul în care a ajuns în Occident, reiki
Takata s-a îmbogățit cu alte practici orientale în special ezoterice, îndepărtându-se și mai mult
de sistemul descoperit de Mikao Usui. Astfel, se vorbește de echilibrarea chakrelor, influenţa
aurei, poziții speciale pentru tratarea anumitor boli, reguli pentru o alimentație sănătoasă, ghizii
spirituali etc. În prezent, există aproximativ 30 de tipuri diferite de reiki, precum și multe sub-
grupe și ramuri.
Reiki nu se poate practica fără inițiere. Inițierea constă într-o serie de proceduri care au
ca scop „acordarea celui inițiat la frecvențele energiei reiki”, pentru ca acesta să o poată accesa
și să o transmită mai departe, spre propriul corp (fizic și energetic) sau spre alte persoane,
animale, plante, obiecte etc. Aceste proceduri constau într-o succesiune de gesturi dublate de
imagini mentale, executate de maestru sau profesor, într-o ordine precisă. În cadrul reiki există
mai multe modalități de inițiere: inițiere în transmiterea energiei cu mâinile, inițiere în
transmiterea energiei la distanță, inițiere în transmiterea energiei în timp, inițiere în folosirea
simbolurilor. După „acordaje” evoluția studentului este individuală, el putând să acceadă la
nivelele reiki, sub îndrumarea „Maestrului”.
În ceea ce privește tratamente reiki, acestea sunt diferite de la o metodă reiki la alta.
Cele mai folosite se referă la „vindecarea la distanță” care se practică folosind o fotografie a
269
persoanei care are nevoie de vindecare. Atunci când practianul „scanează” fotografia cu mânile,
percepe o senzație de rece în dreptul organului bolnav. De asemenea, în cursurile reiki se arată
că poate fi trimisă energie și persoanelor decedate, pentru a le ajuta să găsească drumul spre
lumină și pentru a le susține într-o posibilă reincarnare. Reiki atrage mulți adepți prin faptul că
nu are interdicții și aparent nu intră în contradicție cu nimic. Celor interesați li se promite că
vor avea la îndemână o tehnică eficientă prin care se vor putea energiza, atât ei înșiși, cât
persoanele din jur, ceea ce le va aduce armonie și echilibru în viața de zi cu zi.

Reiki și Ortodoxia
Adepții reiki susțin că nu există nici o contradicție între această practică și credința
creștină ortodoxă. Mai mult, maeștrii lor le recomandă participarea la slujbele Bisericii,
spoveditul, rugăciunea, împărtășania, folosirea aghiasmei. Cu toate acestea, în practicile de
vindecare alternativă, ca reiki, întâlnim învățături străine de ortodoxie. De exemplu, răul din
viața cuiva este explicat exclusiv prin atacurile energetice care au fost îndreptate împotriva lui
(farmece, atacuri psihice) sau prin legile karmice cărora li se supune. Vina nu mai este așadar
în om, în păcatele lui, în îndepărtarea lui de Dumnezeu, ci în afara omului, în ceva străin de
persoana lui. Numai cei „inițiați” pot identifica natura răului care atacă și numi acștia pot aplica
„tratamentul” corespunzător, deci Biserica nu mai are nici un rol, ea este doar remorca acestor
„vindecători”, o depozitară de energii care trebuie întrebuințate.
Cei care popularizează în țara noastră aceste practici încearcă să le prezinte desprinse
din contextul religios din care provin. Ei încearcă să le înfățișeze la început ca pe niște tehnici
de autovindecare și vindecare, după care, celor care se angrenează în practicarea lor, le sunt
prezentate ca niște practici al căror scop este însănătoșirea sufletească, dobândirea unor puteri
paranormale și apoi eliberarea spirituală. Abia după câțiva ani de practicare se întrevede
puternicul substrat religios și ocult pe care se sprijină aceste mișcări sau curente. Mai mult,
persoanele care practică reiki ajung să fie acaparate de maeștrii lor, îi privesc pe aceștia ca pe
niște idoli, gândesc în anumite tipare, se exprimă într-un anumit limbaj, - înțeles numai de ei,
sau nici chiar de ei-, și se izolează de familie.
Nu se poate ignora faptul că, pentru omul contemporan, vindecarea este un subiect foarte
important și că anumiți oameni sunt entuziasmați de rezultatele reiki. În general vorbind, există
mulți semeni de-ai noștri care cedează ușor la soluții-minune pentru viața și sănătatea lor, le
folosesc fără să bănuiască efectele lor pe plan duhovnicesc și consideră că pot fi buni creștini
în continuare. Toate formele de medicină complementară practicate în România la ora actuală,
inclusiv reiki, profesează erezii contrare adevărurilor creștine ca panteismul, reîncarnarea,
predestinația astrală, făcând abstracție de existența lui Dumnezeu cel personal și a harului divin.
Aceste practici sunt antropocentriste și au substrat religios în filosofiile religiilor orientale,
exprimat în ideea că eu vindec, eu ajut pe alții. Ele pleacă de la premisa că izvorul vindecării
este înăuntrul nostru şi că putem să o dobândim conectând energia noastră interioară la energia
cosmică. Reiki propune vindecarea trupului cu ajutorul propriilor mijloace: accesul la o energie
care poate fi accesată oricând și unirea cu acea energie.

270
 Concepția creștină ortodoxă despre boală
Învățătura creștină ortodoxă ne arată că îndepărtarea noastră de Dumnezeu-Izvorul vieții
duce la împuținarea propriei noastre vieți, care merge de la moarte sufletească, la boală și uneori
chiar la moarte trupească. Patimile sufletului și bolile trupului, ca tulburări ale stării firești de
sănătate, nu pot fi tratate prin mijloace mecanice, cum ai schimba o piesă la o mașinărie care
nu mai merge, ci omul trebuie să participe conștient la vindecarea întregii sale ființe și să
conlucreze cu harul divin, apelând și la mijloacele științei medicale lăsate de Dumnezeu. Boala
trupească are și ea un rol în îndreptarea omului, iar vindecarea vine de la Dumnezeu, iar medicii
sunt slujitori ai Lui, după cum mărturisesc medicii credincioși. Restabilirea sănătății sufletești
și în ultimă instanță a celei trupești (dacă acest lucru ajută la mântuirea persoanei respective)
înseamnă restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu, care curăță cauzele bolii (păcatele),
tămăduiește efecte (rănile), apoi restaurează prin har firea umană căzută. Vindecarea o primim
cu adevărat prin rugăciune și participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, prin cunoașterea și
trăirea autentică a credinței creștine ortodoxe (Iacov 5, 14-15).

Remedii misionar-pastorale pentru combaterea fenomenelor oculte

Combaterea și limitarea fenomenelor oculte presupune un efort susținut din partea
preoților. Astfel, împlinirea pastorației individuale (duhovnicia), prin cercetarea temeinică a
personalității penitenților este necesară pentru a observa în ce măsură aceștia au fost înșelați
de ispita magiei, sub orice formă.
Apoi, se impune cercetarea temeinică de către autoritatea eclesială a slujirii misionar-
pastorale a preoților și aplicarea măsurilor disciplinare și canonice care se impun, față de cei ce
favorizează sau practică ocultismul. De asemenea, este necesară protejarea spațiilor ecleziale
de influența profanatoare a adepților satanismului, precum și altor secte și grupări oculte și
tipărirea de broșuri care să arate netemeinicia și caracterul anticreștin al superstițiilor, a magiei
și astrologiei.
Se impune explicarea, în predici, cateheze și discuții duhovnicești, a semnificației
teologice și liturgice a momentelor principale ale vieții omului (naștere, botez, cununie,
înmormântare).â
Combaterea obscurantismului se poate realiza prin dialog coerent între teologie și știință,
pentru elucidarea cauzelor și consecințelor fenomenelor naturale extreme, întrucât s-a constat
foarte corect că „superstițiile se nasc din ignoranță”.
Nu în ultimul rând, considerăm necesară colaborarea cu organele de ordine publică în
vederea demascării tuturor actelor de escrocherie, înșelăciune, șarlatanie, asociate adeseori
practicilor oculte.

BIBLIOGRAFIE
ABGRALL, Jean Marie, Les charlatans de la santé, Payot, 1998;
ARGEȘEANU, Ovidiu Dragoş, Pr., Reiki. Între mit şi realitate, Editura Dao Psi, 2008;
AUSTIN, Jennie, Practica Reiki, Meteor Press, 2009;
BĂDULESCU, Dan, Împărăţia răului: New Age. Originile, istoricul, doctrinele şi consecinţele
sale din perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, 2001;
DANCĂ, Wilhelm, Fascinaţia binelui. Creştinism şi postmodernitate, Editura Sapientia, 2007;
271
HRISTENCO, Dumitru, Reiki modern, Editura Teora, 2002;
HUNT, Dave, Seducerea creștinătății. Discernământul spiritual în vremurile din urmă, Editura
Agape, 1994;
LARDEUR, Thomas, Les sectes. Savoir les reconaitre, comprendre leurs mécanismes, les
comattre efficacement, aider les victimes, Paris, 2004;
LENNOIR, Frederic, Les metamorphoses de Dieu. La nouvelle spiritualite occidentale, Plon,
2003;
LÜBEK, Walter, FRANK, Arjava Petter, LEE ROLAND, William, Spiritul Reiki. Manual complet al
Sistemului Reiki, Meteor Press, 2009 (apologetic);
MCCLENTON, Rhonda, Spirits of the Lesser Gods. A Critical Examination of Reiki and Christ-
centered Healing, Boca Raton, 2005;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Alternative spirituale în România. Secolul XXI. Perspectivă
ortodoxă, Editura Agnos, Sibiu, 2011;
PFEIFER, Samuel, Dr., Vindecare cu orice preţ? O evaluare a medicinii alternative din
perspectivă spiritual creştină, Editura Ariel, Timişoara, 1996;
POPESCU, Vlad, Dincolo de frontierele Reiki, Editura Rao, 2011 (apologetic);
ROSS, Anamaria Iosif, The Anthropology of Alternative Medicine, Berg, 2012;
STANCIU, Vasile, Aproape totul despre Reiki, Editura Europolis, Constanţa, 1997;
WÜRTZ, Bruno, New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului, Timişoara, 1994.

272
14. Noi mişcări religioase eshatologice cu un prozelitism agresiv

14.1 Mormonii - „Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile”

„Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile” (mormonă) a fost fondată de Joseph Smith (1805-
1844) în anul 1830 în Statele Unite. Joseph Smith pretindea că a fost vizitat de Dumnezeu Tatăl
şi de Iisus Hristos şi că a primit misiunea să restaureze „adevărata Biserică” şi „adevărata
preoţie” pe pământ. Mai târziu, a primit şi vizita îngerului Moroni, care i-a arătat locul unde
erau ascunse vechile cronici ale israeliţilor emigraţi în America şi care l-a ajutat să le traducă.
Astfel a apărut Cartea lui Mormon, considerată de mormoni o completare a Bibliei şi pe care
Joseph Smith pretindea că a tradus-o de pe nişte tăbliţe de aur, scrise în egipteana reformată.
În ciuda controverselor care au urmat acestui eveniment, în jurul lui Joseph Smith s-a
format un mic grup de convertiţi care primeau prin el viziuni şi revelaţii personale şi care au
constituit nucleul mișcării mormone. Creşterea puterii politice şi comerciale a mormonilor,
precum şi introducerea unor noi doctrine şi practici (poligamia, botezul pentru cei morţi) au
generat un conflict puternic, nu numai cu societatea în mijlocul căreia se aflau, dar şi cu o parte
a propriilor adepţi. În anul 1844, Joseph Smith şi fratele său Hyram au fost asasinaţi de o
mulţime furioasă. Bringham Young (1801-1877), care a preluat conducerea, i-a condus pe
mormoni în Utah, unde poligamia a putut fi practicată în voie şi unde s-au concentrat eforturile
mormonilor pentru a construi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Succesorii lui Brigham
Young au încercat să păstreze prin orice mijloace poligamia ca specific al mișcării mormone,
dar în final, ca urmare a intrării în vigoare a legii federale contra bigamiei (1882), „Biserica
Mormonă” a renunţat la această practică în anul 1890.
Studiile referitoare la eshatologia mormonă subliniază necesitatea abordării acesteia din
perspectivă istorică, având în vedere că elaborarea ei s-a făcut progresiv şi că i-au fost aduse
numeroase modificări de-a lungul timpului. Acest itinerar zbuciumat se datorează în mare parte
adaptării la contextul socio-politic şi cultural în care mormonismul evolua, dar şi la
imperativele legate de prozelitism. Astfel, mormonismul „clasic” se caracteriza printr-o
aşteptare milenaristă intensă, subliniată chiar de titulatura adoptată: Biserica Sfinţilor Ultimelor
Zile. După moartea lui Joseph Smith în 1844, peregrinarea „Bisericii Mormone” în mai multe
locuri din America, precum şi dificultăţile întâlnite au „socializat” doctrina, care părăseşte
terenul utopiei religioase pentru a obţine recunoaştere socială. Abandonarea practicii poligamiei
în 1890, după ce se insistase mult asupra însemnătăţii şi inspiraţiei sale divine, este un exemplu
clasic în acest sens.
Mormonii disting două mari categorii de semne prevestitoare ale sfârșitului lumii: cele
negative se referă la o serie de calamnităţi şi dezastre, ca şi la o decădere morală fără precedent,
iar cele „pozitive” se referă la restaurarea „adevăratei Biserici” şi apariţia „Cărţii lui Mormon”,
începutul construirii templelor mormone și expansiunea mormonismului în lumea întreagă.
Actualmente „Biserica Mormonă” are patru învățături legate de a doua venire a lui Hristos
pe pământ: 1) Mântuitorul Se va întoarce în slavă şi va domni personal în timpul mileniului; 2)
în momentul venirii Lui va avea loc distrugerea celor răi şi învierea celor drepţi; 3) nimeni nu
cunoaşte timpul venirii Lui; 4) cel credincios, prin studiul semnelor, poate fi pregătit pentru
273
acest eveniment.
A doua venire a Domnului, spun mormonii, este precedată de două revelaţii ale lui Hristos
faţă de „poporul Său”, respectiv întoarcerea lui Hristos în templul Său, adică în „Noul
Ierusalim” (Sion). Acesta urmează să fie zidit de către „sfinţi”. A doua revelație constă în
apariţia lui Hristos în locul numit Adam-ondi-Ahman (Spring Hill, Missouri), unde potrivit
învăţăturii mormone se găsea paradisul terestru. În cele din urmă, Hristos va apare întregii lumi
în slavă. Pentru cei drepţi va fi o zi de pace şi mântuire, când toată nedreptatea va înceta, iar
pentru cei păcătoşi va fi neîndurătoare. În acel moment, conform doctrinei mormone, va avea
loc marele conflict al ultimelor zile, numit „bătălia Armaghedonului”, temă care se regăseşte
în literatura eshatologică a numeroaselor denominaţiuni protestante din lumea anglo-americană.
Conform viziunilor lui Joseph Smith, grupate în două scrieri: Cartea lui Moise şi Perla de
mare preţ, mormonii aşteptau întemeierea Noului Ierusalim în Jackson County, Missouri.
Mormonii au ajuns în teritoriile profeţite în anul 1838 şi au pus bazele templului în „Grădina
Edenului”. Templul urma să fie cel mai mare dintre templele „sfinţilor”, locul în care Hristos
se va întoarce înainte de a apare lumii întregi la a doua Sa venire. Cu toate acestea, templul nu
a fost niciodată construit, din cauza severelor presecuţii. Stabiliţi în cele din urmă în Utah,
„sfinţii” nu au încetat să spere că profeţia va fi împlinită.
Învăţătura despre „adunarea la Sion” a fost motorul unei formidabile mobilizări a „sfinţilor”
spre America. Până în anii 1930, „Biserica Mormonă” nu încuraja organizarea credincioşilor ei
în afara Utahului. Cei care se alăturau „Bisericii Mormone” trebuiau să emigreze spre „Sion”,
pentru pregătirea Regatului celei de a doua veniri. Obligaţia de a se aduna la Sion a fost treptat
abandonată, din cauză că „Biserica Mormonă” nu putea asigura bunăstarea tuturor convertiţilor
mormoni, care soseau în America în contextul în care Utahul devenise unul dintre statele
Confederaţiei Americane. Prima Preşedinţie mormonă lansează, la începutul secolului al XX-
lea, ideea unei biserici internaţionale cu comunităţi permanente şi începe să descurajeze
emigrarea în America. În anul 1899, „sfinţii” care doreau să emigreze erau sfătuiţi să rămână
în ţările lor, iar din 1901 au început să se înfiinţeze „stâlpi ai Sionului” (stakes) în afara
Utahului. Sionul urma să fie construit de toate naţiunile pământului, de toţi „sfinţii” adunaţi în
trăire şi rugăciune, chiar dacă locuiau în teritorii străine.
„Biserica Mormonă” accentuează astăzi că venirea Fiului Omului este „iminentă”, fără să
avanseze însă date concrete. Cu toate acestea, Joseph Smith a profeţit că Hristos va reveni pe
pământ „în timpul acestei generaţii”, făcând speculaţii în legătură cu semnificaţia anului 1890.
Aşteptarea din jurul anului 1890 este surprinsă cu fervoare în toate publicaţiile mormone ale
vremii. Pentru a tempera acest entuziasm, care ar fi avut consecinţe nefaste asupra mişcării în
cazul eşecului profeţiei, autorităţile „Bisericii Mormone” conferă treptat o turnură spirituală
acestui eveniment, direcție care s-a menținut până astăzi. „Biserica Mormonă” continuă să
afirme că a doua venire a Domnului este iminentă, dar se evită stabilirea unor date concrete.
Încă de la început, mesajul eshatologic a jucat un rol important în cadrul eforturilor
misionare ale „Bisericii Mormone”. Accentul pus pe aşteptarea celei de a doua veniri a fost
motorul predicii primilor misionari, una din bazele succesului mormon la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Revenirea lui Hristos pe pământ a fost aşteptată cu nerăbdare, ca momentul răsplătirii
strădaniilor lor. Când Hristos va începe împărăţia Sa de 1000 de ani, „sfinţii” vor participa la

274
guvernare alături de El, vor avea posibilitatea să-şi zidească templele şi să lucreze pentru
strămoşii lor. Perioada care preceda acest moment dobândea, prin urmare o miză deosebită.
Este interesant de arătat că, pe măsură ce aspectul eshatologic al învățăturilor mormone
pierdea din consistenţă, „Biserica Mormonă” a abandonat încercările de a construi o societate
separată şi s-a concentrat, în schimb, pe „construirea unei culturi religioase autonome”.
Cercetătorii vorbesc astăzi de „Imperiul Mormon”, a cărui avere, estimată la multe miliarde de
dolari, nu încetează să crească prin investiţii la bursă, cumpărare şi vânzare de proprietăţi,
terenuri, construcţii. Venitul astfel obținut este investit în construirea de temple, în finanţarea
activităţii misionare, în menţinerea agenţiilor umanitare, în producerea literaturii de
propagandă, în subvenţionarea educaţiei.Toate acestea arată că mormonismul are o strategie
expansionistă care vizează în primul rând acapararea celor mai importante instrumente de
putere (economia, comunicaţiile, politica, educaţia).
La baza acestei strategii se află înseși învățătura eshatologică a Bisericii Mormone. În mod
paradoxal, se accentuează faptul că acumularea bogăţiei pleacă de la dorinţa de a construi
Regatul lui Dumnezeu pe pământ. Toate aceste realizări sunt considerate o anticipare a timpului
când popoarele de pe pământ vor veni la ei pentru conducere şi îndrumare. Ideea că America
va fi anihilată ca putere politică, dar va continua să supravieţuiască prin intermediul „Bisericii
Mormone” este populară astăzi printre mormoni. În speranţa că Hristos se va reîntoarce în
curând, pentru a guverna regatul lui Dumnezeu pe pământ, „Biserica Mormonă” trebuie să fie
pregătită pentru a prelua puterea economică şi politică a Statelor Unite şi apoi a lumii întregi.
Astfel, există o legătura strânsă între învăţăturile eshatologice şi expasiunea mormonismului.
Realizările economice, implicarea în politică, evanghelizarea la scară mondială, programul
umanitar şi cel educaţional vădesc eforturile „Bisericii Mormone” de a transforma această lume
în „Împărăţia” a cărei conducere o va prelua Hristos la a doua Sa venire

BIBLIOGRAFIE
ACHIMESCU, Nicolae, Noile Mişcări religioase, Editura Limes, 2004;
ARRINGTON, Leonard J. and BITTON, Davis, The Mormon Experience, New York, 1979;
BOROWIK, Irena, BABIBSKI, Grzgorz, New Religious Phenomena in Central and Eastern
Europe, Krakow, 1995;
BROOKS, John L., The Refiner's Fire. The Making of Mormon Cosmology, 1644-1844, New
York: Cambridge University Press, 1994;
CLOȘCA, Ciprian, Pr., Ortodoxia și Noile Mișcări Religioase, Editura Lumen, 2009;
CORNWALL, Marie (ed), Contemporary Mormonism. Social Science Perspectives, Urbana:
University of Illinois Press, 1994;
DAVID, Petre I., Diac., Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea
prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989, București, Constanța, vol. I-III,
1997-2000;
FELEA, Ilarion, Pr., Ereticii și rătăcirile lor doctrinare, Editura România Creștină, 1999;
FOURNIER, Anne et PICARD, Catherine, Sectes, démocratie, mondialisation, PUF, 2002; Ediție
în limba română: Secte, democrație și mondializare, București, 2006;
MILLER, Thimoty, When Prophets die. The postcharismatic Fate of New religiosu Movements,
State University of New York Press, 1991;
275
MOORE, Laurence, Religious Outsiders and the Making of Americans, New York: Oxford
University Press, 1986;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Alternative spirituale în România. Secolul XXI. Perspectivă
ortodoxă, Editura Agnos, Sibiu, 2011;
O'DEA, Thomas, F, The Mormons, Chicago: The University of Chicago Press, 1957;
OSTELING, Richard N., The Power and the Promise. Mormon America, San Fransico: Harper
San Fransico, 1999;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, 2000;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și Noi Mișcări Religioase în România, Iași,
2006;
SHEPARD, Gordon, A Kingdom Transformed. Themes in the Development of Mormonism, Salt
Lake City: University of Utah Press, 1984;
RALSTON, Walter Martin, The Kingdom of Cults, Mineapolis, 1977; Ediție în limba română:
Împărăția cultelor eretice, Oradea, Editura Cartea Creștină, 2001.

276
 14.2. Adventiștii de Ziua a Șaptea - „Biserica Adventistă de Ziua a 7-a”
Originile mişcării adventiste sunt legate de mişcarea milerită care s-a dezvoltat în
America în anii 1830, în contextul unei mari revigorări a aşteptărilor apocaliptice. William
Miller (1782-1848), un predicator baptist profețise că sfârșitul lumii va avea în loc în 1843, apoi
în 1844, reușind să atragă un număr mare de adepți. După „Marea Dezamăgire” din 1844, o
parte a mileriţilor a refuzat să accepte eşecul calculelor. Ei au susţinut că în 1844 s-a produs
ceva foarte important, dar nu pe pământ, ci în cer, și anume că Hristos a intrat în camera a doua
a „Sanctuarului ceresc”, în Sfânta Sfintelor. Această teză a fost acceptată de un grup de mileriţi
în frunte cu James White şi Joseph Bates. În acest context, tânăra Hellen Gould Harmon (1827-
1915) începe să aibă primele ei viziuni despre poporul ales, a doua venire a Domnului şi Noul
Ierusalim, viziuni care au încurajat grupul de mileriți și au dus la formarea mișcării adventiste.
În jurul anului 1863, adventiştii au creat o organizaţie care îşi avea cartierul general în Battle
Creek, Michigan. Treptat, au început să se construiască primele instituţii: edituri pentru
răspândirea mesajului lor, şcoli şi colegii pentru instruirea predicatorilor, şcoli şi facultăţi de
medicină cu orientare pe tratamente naturiste ne-medicamentoase şi mâncare vegetariană, toate
puse în slujba răspândirii mesajului că „sfârşitul se apropie”. În 1903 sediul central s-a mutat la
Washington DC.
Deși învățăturile adventiste provin în mare parte din protestantismul conservator, există și
elemente care-i deosebesc de protestanţi: credinţa în întoarcerea iminentă a lui Hristos,
respectarea zilei de sâmbătă, învăţătura despre „judecata investigativă” şi un mare accent pe
„stilul de viaţă sănătos”. La acestea se adaugă credinţa că „darul profeţiei” s-a manifestat prin
Hellen G. White care urmează să tălmăcească canonul biblic până la sfârşitul istoriei.
Adventiştii consideră că, aşa cum Dumnezeu a dăruit darul profetic Sfântului Ioan Botezătorul
pentru a anunţa prima venire a Domnului, tot astfel, în vremurile din urmă, va trimite din nou
darul profetic, astfel încât fiecare credincios să se poată pregăti pentru a întâmpina pe
Mântuitorul.
Hellen G. White a elaborat o eshatologie care acorda o atenţie specială evenimentelor
legate de a doua venire a Domnului. Un rol important în scenariul apocaliptic urmau să-l joace
Satan (balaurul din Apocalipsă) şi „aghiotanţii lui”, Biserica Romano-Catolică, Protestantismul
apostat, adică Bisericile Protestante şi membrii lor care nu au acceptat mesajul advent, precum
și Statele Unite. Toţi aceştia urmau să-i persecute pe adventiştii loiali, mai întâi în America,
apoi în întreaga lume. Eshatologia ei s-a conturat într-o formă definitivă în lucrarea The Great
Controversy between God and Satan, care urma să inspire deopotrivă frică şi speranţă
adventiştilor. Lucrarea accentua faptul că adventiştii sunt rămăşiţa credincioasă a lui Dumnezeu, o
minoritate care în timpurile din urmă va rămâne creştină, în condiţiile în care toţi creştinii se
vor acomoda lumii seculare. Adventismul va fi refugiul adevăraţilor credincioşi în zilele din
urmă. Această înţelegere cerea, înainte de toate, ca „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” să
se menţină şi să-şi îndeplinească rolul ei vital, și anume propovăduirea sfârşitului lumii.
„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” învaţă că la a doua venire a lui Hristos, drepţii
care vor fi înviaţi şi cei care se vor afla pe pământ vor fi răpiţi la cer şi vor domni acolo cu
Hristos 1000 de ani. Păcătoşii vor fi nimiciţi de slava prezenţei lui Hristos. Este vorba de
Judecata milenială post-adventă care priveşte „lumea”, dar şi pe îngerii răi. La sfârşitul
277
mileniului va avea loc întoarcerea lui Hristos pe pământ, împreună cu sfinţii; a doua înviere, a
celor necredincioşi, care va fi o înviere spre judecată, eliberarea lui Satan; distrugerea celor
păcătoşi. După această distrugere a răului, Dumnezeu va creea un cer şi un pământ nou în care
vor locui drepţii lui Dumnezeu.
Intrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc este o învăţătură de bază în eshatologia adventistă.
Adventiştii cred că, după Înălţare, Hristos a inaugurat activitatea Sa preoţească în ceruri şi
numai în urma acestei activități credincioşii se bucură de roadele morţii Sale pe cruce.
Adventiștii cred că Hristos îndeplineşte în sanctuarul ceresc o curăţire care este tipologic
echivalentă cu lucrarea marelui preot în Ziua Curăţirii. Această învăţătură se bazează pe textele
din Epistola către Evrei, care arată dimensiunea arhierească a slujirii lui Hristos, precum și pe
profețiile cuprinse în Cartea Apocalipsei şi în Cartea lui Daniel. Pe baza unor calcule biblice
complicate, adventiștii consideră că momentul de la care Mesia a început lucrarea finală de
curăţire în locaşurile cereşti este anul 1844 d.Hr. Doctrina preoţiei lui Hristos, împreună cu inter-
pretarea profetică a textelor de la Daniel furnizează „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” o
identitate istorică. Adventiştii văd mişcarea lor nu ca pe un accident istoric, ci ca pe rezultatul
intervenţiei speciale a lui Dumnezu în problemele umanităţii.
Adventiştii cred că Sabatul va fi marele test de loialitate la sfârşitul vremurilor. El va fi
linia de separaţie între cei care-i slujesc lui Dumnezeu şi cei care nu-i slujesc. Adventiştii
pretind că la începutul creştinismului nu exista decât o Duminică anuală care comemora
Învierea şi că duminica a înlocuit sabatul începând cu secolul al IV-lea. Adventiştii au
împrumutat această credinţă de la Baptiştii de Ziua a Şaptea, primul grup neo-protestant care a
respectat sâmbăta în Lumea Nouă-America. Joseph Bates (1792-1872), un important lider
milerit, a contribuit la răspândirea acestei doctrine, prin numeroase scrieri. Hellen G. White a
fost convinsă de argumentele lui Joseph Bates şi în anul 1846 a început să respecte sabatul. În
anul următor, ea avea prima viziune despre sabat, dar abia după 1850 problema respectării
sabatului a fost deplin clarificată la adventişti.
Întârzierea Parusiei este o problemă reală cu care se confruntă „Biserica Adventistă de ziua
a 7-a”. Deoarece au trecut mai multe generaţii de adventişti care au sperat să vadă a doua venire,
se caută argumente pentru a explica întârzierea Parusiei. Până astăzi, liderii „Bisericii
Adventiste de Ziua a Şaptea” oscilează între două explicaţii. Pe de o parte întârzierea este
cauzată de faptul că adepţii „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” nu sunt încă pregătiţi
pentru acele evenimente, deci nu au ajuns la nivelul moral pe care-L cere Dumnezeu; pe de altă
parte, nu a fost predicată Evanghelia la toată lumea, aşa cum a propovăduit Hristos, deci
activitatea lor de prozelitism nu şi-a atins încă scopul.
De multe ori, în dorința de a grăbi venirea adventului se ajunge la o contestare a conducerii
şi chiar a învăţăturilor „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. În anul 1976, teologul adventist
Ronald L. Numbers a argumentat că sfaturile medicale ale Hellenei G. White aveau o origine
mai mult umană decât divină. În 1982, un alt adventist, Walter T. Rea denunţă plagiatul pe
scară largă în lucrările Hellenei G. White, lucrări despre care adventiştii afirmă că au fost scrise
sub inspiraţie divină. A urmat o controversă majoră generată de un important teolog adventist,
Desmond Ford care a atacat învăţătura „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” despre
sanctuarul ceresc şi despre judecata pre-adventă.
În ciuda credinţei lor că „sfârşitul lumii este aproape”, adventiştii tind să prindă rădăcini şi
278
mai adânci în societate, prin aceasta luptând pentru întârzierea apocalipsei. Aceasta nu
înseamnă că adventiştii au abandonat asteptările eshatologice. Ei continuă să creadă că Iisus se
va întoarce curând, şi că totul se va întâmpla după scenariul prezis de Hellen G. White. Această
aşteptare intensă a sfârşitului a atras numeroşi adepţi care au redescoperit entuziasmul primei
generaţii de membri şi s-au angajat cu fervoare în prozelitism. „Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea” a învăţat însă lecţia din anul 1844 şi nu a mai fixat niciodată un termen precis pentru a
doua venire a Domului, acest lucru devenind apanajul grupărilor care s-au separat de ea de-a
lungul timpului.

BIBLIOGRAFIE
ACHIMESCU, Nicolae, Noile Mişcări religioase, Editura Limes, 2004;
BOROWIK, Irena, GRZGORZ, Babibski, New Religious Phenomena in Central and Eastern
Europe, Krakow, 1995;
CLOȘCA, Ciprian, Pr., Ortodoxia și Noile Mișcări Religioase, Editura Lumen, 2009;
DAVID, Petre I.,Diac., Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi intensificarea
prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989, București, Constanța, vol. I-III,
1997-2000;
FELEA, Ilarion, Pr., Ereticii și rătăcirile lor doctrinare, Editura România Creștină, 1999;
FOURNIER, Anne et Catherine Picard, Sectes, démocratie, mondialisation, PUF, 2002; Ediție în
limba română: Secte, democrație și mondializare, București, 2006;
INGEMAR, Lenden, The Last Trump. An historico-genetical study of some important chapters
in the making and development of the Seventh-Day Adventist Church, Las Vegas, NV: Peter
Introvigne, Massimo and Gordon Melton (ed.), Pour en finir avec les sectes. Le débat sur le
rapport de la commission parlementaire, Paris: Dervy, 1996;
LAWSON, Ronald, Seventh-Day Adventist Responses to Branch Davidian Notoriety. Patterns of
Diversity within a Sect Reducing Tension with Society, “Journal for the Scientific Study of
Religion” , 34/1995, pp. 323-341;
MILLER, Thimoty, When Prophets die. The postcharismatic Fate of New religiosu Movements,
State University of New York Press, 1991;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Atitudinea Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul
advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2012;
PEARSON, Michael, Millenial Dreams and Moral Dilemmas. Seventh-Day Adventism and
Contemporary Ethics, Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1990;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, 2000;
PETRARU, Gheorghe, Pr., Secte neoprotestante și Noi Mișcări Religioase în România, Iași,
2006;
VANCE, Laura, Seventh-day Adventism in Crisis. Gender and Sectarian in an Emerging
Religion, Chicago, 1999;
WALTER, Ralston Martin, The Kingdom of Cults, Mineapolis, 1977; Ediție în limba română:
Împărăția cultelor eretice, Oradea, Editura Cartea Creștină, 2001.

279
 14.3. Martorii lui Iehova
Sunt cunoscuţi şi sub denumirile: studenţii în Biblie, milenişti, russellişti. Reprezintă o
grupare advento-milenistă în plină expansiune prozelitistă, cu un pronunţat caracter
eshatologic. Denumirea actuală datează din 1931 şi face referire la textele biblice: ,,Voi sunteţi
martorii Mei – zice Domnul” (Isaia 43,10) şi ,,Eu sunt Cel Ce exist prin Mine Însumi – Iahweh”
(Ieşire 3,14). Se accentuează, în mod exagerat, faptul că Dumnezeu ar avea un nume exclusiv,
cu caracter sacru, dar care acceptă variaţiuni de scriere şi pronunţare de la un popor la altul (în
limba română, Iehova).
Istoric. Fondatorul grupării este Charles Taze Russell – un presbiterian de nuanţă
pietistă, devenit apoi adventist şi sfârşind prin a-şi înfiinţa propria mişcare. Bogat, călătoreşte
la Locurile Sfinte şi-şi sistematizează primele idei doctrinare: iminenţa sfârşitului lumii,
inexistenţa iadului, conceptul de Armaghedon, mileniul. Strânge, în 1872, primii „studenţi în
Biblie”. Acordă o mare importanţă Vechiului Testament.
Încă de la început, gruparea îşi dezvoltă, ca specific, predilecţia pentru calcule ale
Parusiei. Exemple: 1874 – primul eşec, dar şi prima „consolare”: „Hristos vine ca un fur”; 1875
– de la 625 î. Hr. – anul robiei şi ultimul jubileu -, se adaugă 50 de jubilee (2500 de ani), pentru
a se ajunge la Mileniu – Marele Jubileu; 1878 – înviază şi apostolii, la 3 ani şi jumătate de la
venirea „în duh”; 1914 – o nouă venire „pe nori”: Hristos îşi strânge aleşii (144.000 de persoane,
cf. Apocalipsa 7, 1-8 şi 14, 1-5), cu care va guverna din cer peste paradisul pământesc. Această
lucrare continuă şi astăzi, iar încheierea ei este iminentă. Calculele pentru acest an se bazează
pe textul din Apocalipsa 12, 6-14 – echivalenţa între 1260 de zile şi sintagma: o vreme, vremuri
şi jumătate de vreme. Forţând lucrurile (considerând pluralul vremuri ca dual), iehoviştii adună:
3 timpuri şi ½, care trebuie socotite în cele 1260 de zile, rezultând un timp = 360 de zile. 7
timpuri = 360x7=2520 zile (606 î.Hr. – 1914 d.Hr.).
În 1925, noul lider, J. F. Rutherford, afirmă: „starea de lucruri a lui Satan diavolul se va
termina până cel mai târziu la 31 decembrie 1925”. Această pretenție se baza pe următorul
calcul: primul jubileu al lui Moise a avut loc în 1575 î.Hr. Adunând 70 de jubilee (3500 de ani),
rezultă anul 1925. În anul 1975 este propus de un alt lider - N.H. Knorr - următorul calcul: de
la facerea lumii până în 1975 sunt fix 6000 de ani (cele 6 zile ale creaţiei), care se continuă cu
odihna milenistă (ziua a 7-a).
Anul 2000 i-a fascinat pe iehoviştii de rând; capii, însă, au fost reţinuţi. După atâtea
eşecuri, au preferat o variantă ambiguă: sfârşitul lumii va veni până la trecerea generaţiei aflată
în viaţă în 1914, anul venirii lui Hristos pe nori.
Doctrina. Numele lui Dumnezeu, sacru şi exclusiv, este Iehova – prezent în traducerea
lor eretică a Bibliei (New World Translation) de 7210 ori, inclusiv în Noul Testament. Nu cred
în Sfânta Treime. În concepţia lor, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt nicidecum Persoane
dumnezeieștie, egale cu Tatăl. Hristos este „cel mai mare om care a trăit vreodată”. Poate fi
considerat, cel mult, un dumnezeu (fără a fi scris cu majusculă, în mod intenţionat). Anterior
întrupării, dar şi după aceasta, este confundat cu Arhanghelul Mihail. Este subordonat Tatălui
(arianism). Duhul Sfânt este considerat o energie impersonală. Evident, se afirmă o clară
inferioritate faţă de Tatăl şi Fiul (macedonianism).
Calculează Parusia, evidenţiază „semnele” ei, susţin frenetic mileniul – împărăţie
pământească de 1000 de ani a lui Hristos cu aleşii Săi.
280
 Nu cred în suflet, nici în iad şi chinuri. Învierea aleşilor se va face „din memoria divină”.
Cei mântuiţi vor fi separaţi în două „clase”: 144.000 de „martori” vor guverna în cer cu Hristos,
restul vor continua să locuiască pe pământ. Afirmă că este iminent Armaghedonul – războiul
final între bine şi rău -, din care numai iehoviştii vor fi salvaţi.
Nu cinstesc pe Maica Domnului, sfinţii, moaştele. Neagă crucea; afirmă că Hristos a
fost răstignit pe un par. Nu au sărbători şi sunt foarte ostili atât celor creştine (Paşte, Crăciun),
cât şi celor laice. Nu au Sfintele Taine. Prozelitismul este o cerinţă expresă formulată adepţilor;
am putea spune că l-au ridicat la rang de dogmă.
Practici ce contravin moralei creştine. Interzic efectuarea transfuziilor de sânge, a altor
tratamente medicale, vaccinuri, transplanturi. Se invocă în mod fals textul din Faptele
Apostolilor 15, 28-29, care restricţionează consumul sângelui ca hrană; Refuză în mod categoric
să se implice în vreo formă de apărare a patriei: promovează ideea de guvern mondial – „regatul
lui Iehova”. În consecinţă, sunt renumiţi pentru nerespectarea drapelelor naţionale, a imnelor
de stat, refuzul exercitării dreptului la vot etc.; Practică izolarea socială; Refuză contactele cu
„nemartorii”, în afara întâlnirilor prozelitiste. Consideră lumea ca fiind, în genere, demonică, şi
pe toţi oamenii ca fiind posedaţi de diavoli. De aceea, nu acceptă să se afilieze vreunei alte
grupări (sindicat, partid, echipă sportivă etc.). Proferă acuzaţii de posedare demonică a tuturor
organizaţiilor religioase, sociale, politice, naţionale şi internaţionale.
Cultul. Au 5 adunări pe săptămână, dedicate pregătirii activităţilor prozelitiste:
Întrunirea de serviciu, Şcoala de minister teocratic, Întrunirea publică, Studiul Turnului de
veghere, Studiul de carte. Clădirile dedicate cultului se numesc „Sălile Regatului”. Aici
ritualurile sunt sumar reprezentate, întrucât prioritățile sunt date de organizarea propagandei și
raportările „de teren”. Au o singură zi anuală de întâlnire, cu numeros public: „comemorarea
morţii lui Isus”. Organizează, periodic, congrese, în cadrul cărora se efectuează botezuri
publice, în piscine. Atât nunta, cât și înmormântarea sunt folosite ca prilejuri prozelitiste.
Prozelitismul. Martorii lui Iehova sunt renumiţi pentru tenacitatea cu care fac
prozelitism în familie şi societate. Sunt celebre vizitele lor, de la uşă la uşă, pentru studii
„gratuite” ale Bibliei la domiciliu. Publică revistele cu cel mai mare tiraj de pe glob: Turnul de
veghere şi Treziţi-vă!, broşuri, pliante, cărţi. Au un adevărat manual de prozelitism, intitualat:
Să aducem argumente din Scripturi. Pentru Martorii lui Iehova, cel mai important lucru este
sporirea numărului de membri cu orice preț. În unele țări, precum Germania sau Grecia,
prozelitismul lor este restricționat prin lege.
În România, deși Art. 29 din Constituție condamnă învrăjbirea religioasă, Martorii lui
Iehova au reușit, înșelând vigilența autorităților, să strecoare în Statutul lor, aprobat de Guvern,
acțiunea de a propovădui „de la ușă la ușă” (Art. 13). Pentru a nu fi socotită o activitate de
învrăjbire, ar fi fost normal să fi scris: „de la ușă iehovistă la ușă iehovistă”. Din păcate, nu este
așa. De aceea, ei deranjează adeseori ușile ortodocșilor cu blasfemiile lor. Câteva aspecte despre
prozelitismul iehovist trebuie știute: Este o acțiune extrem de bine organizată. Toate cele 5
întruniri săptămânale iehoviste abordează teme legate de activitatea „de teren”. Au o carte
specială care îi învață cum să răspundă oricărei interpelări; învață replicile pe dinafară, existând
adevărate „scenarii” ale dialogurilor imaginare, pe care le iau în calcul. Vor să aibă, cu orice
preț, ultimul cuvânt! Pentru a câștiga încredere, deplasarea pe teren se face întotdeauna în
grupuri mici, uneori incluzând și copii. Se îmbracă elegant, sobru, și au o exprimare plăcută,
281
înșelătoare. Cunosc la perfecție terenul vizitat. La sfârșitul fiecărui traseu, completează o fișă
amănunțită privind activitatea desfășurată: gradul de ocupare a imobilelor, număr de persoane,
vârstă, profesie etc. De aceea, dacă va spune cineva, din politețe: „N-am timp acum să discut
cu dvs.”, să nu se mire dacă va fi întrebat, din nou, peste câteva zile: „acum aveți timp?”
Adeseori, propagandiștii sunt asistați, din apropiere, de lideri locali, precum și de juriști, pentru
a interveni în cazul în care cineva ar obstrucționa activitatea lor. Numeroși preoți ortodocși și
credincioși care li s-au opus au fost chemați în fața instanțelor de judecată cu plângeri penale.
Sunt obișnuiți să fie refuzați și li se transmite sarcina de a continua, cu insistență, propaganda,
chiar în caz de eșec. Li s-a inoculat credința că întreaga societate este satanizată, cu excepția
lor, de aceea se și numesc „turma cea mică”. Una dintre temele de bază ale prozelitismului este
denigrarea Bisericii străbune ortodoxe și a slujitorilor ei. Deși se laudă că nu percep contribuții
financiare, acest lucru nu este adevărat. Căci la adunările lor, participanții fac „donații”
substanțiale.
Situaţia Martorilor lui Iehova în România. Pătrunderea lor în România este legată de
numele ardeleanului Ioan B. Sima, întors din S.U.A. în 1920. În anul 1927, acesta îşi dă seama
de rătăcirea milenistă, pe care o retractează. Preiau conducerea maghiarii J. Kiss şi K. Szabo,
care organizează mişcarea în clandestinitate. Au fost interzişi prin lege între 1927-1944 şi 1948-
1989. În 1990 se legalizează ca asociaţie religioasă. Încearcă să organizeze un Congres mondial
la Bucureşti în 1996, însă acţiunea va fi anulată, în urma reacţiei viguroase a societăţii civile.
În urma unui proces controversat, statul român a fost obligat să-i recunoască drept cult religios
în anul 2000, figurând astfel şi în Legea cultelor în vigoare, nr. 489/2006.
Recunoaşterea drept cult religios, evidențiind tendinţa de autodeterminare și instituționalizare
a grupării, stârneşte mânia unor aripi extremiste (dizidenţa: Asociaţia Credinţa Adevărată a
Martorilor lui Iehova din România – cu sediul la Cluj-Napoca, care reproşează, în principal,
organizaţiei-mamă, tocmai acest tip de colaboraţionism cu statul „satanizat”).

BIBLIOGRAFIE
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Atitudinea Bisericilor Tradiționale europene față de prozelitismul
advent, Editura Universității din București, 2007;
MUREȘAN, Radu Petre, Pr., Martorii lui Iehova pe calea instituţionalizării. Problema adaptării
unui discurs sectar, AFTOUB, 3 (2003-2004), pp. 555-573;
PESTROIU, David, Pr., Ortodoxia în faţa prozelitismului Martorilor lui Iehova, Ediția I, Editura
Insei Print, București, 2005, Ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2013;
PESTROIU, David, Pr., Martorii lui Iehova – sunt ei creştini?, Ediția I, Editura România creştină,
București, 1999; Ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2013.

282