SUFERINŢA – CALE SPRE CUNOAŞTERE

Prof. Ignat Gabriela

Şcoala Gimnazială „Ion Bojoi” Flămânzi

Botoşani

Dintotdeauna omul a fost mistuit de o dorinţă nestăpânită, de a şti, de a cunoaşte cât

mai multe, tinzând uneori spre a crede că poate cuprinde totul. Cu cât se informează mai
mult însă, el devine conştient de limitele sale, de slăbiciunile sale, pe care de cele mai
multe ori nu le poate învinge. Dar şi aşa, cunoaşterea rămâne, parcă, singura făclie care îi
luminează drumul spre aflarea scopului său în această lume, singura agoniseală care-i
poate da speranţă pentru viitor, singurul motor care-l propulsează dincolo de efemer şi
imanent.
Şi asta pentru că sămânţa ei a fost sădită în om ontologic, chiar de la crearea lui, prin
chipul Făcătorului, împrumutat în vederea comunicării şi relaţionării cu Acesta spre
realizarea asemănării. Însă, primul pas făcut spre cunoaştere i-a adus omului un eşec total,
căci ascultând de sfatul Înşelătorului, în loc de dobândirea acesteia s-a dezbrăcat de harul
lui Dumnezeu şi şi-a dat seama de goliciunea sa, pustiirea lăuntrică stăpânindu-i până azi
sufletul.
Pomul cunoştinţei binelui şi răului, de care Dumnezeu l-a oprit pe Adam să se atingă,
reprezintă, în viziunea sfântului Maxim Mărturisitorul, creaţia văzută: “Contemplată
duhovniceşte, ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci
celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de
cele dumnezeieşti”1.
Dumnezeu i-a dat minte omului nu doar pentru a-L cunoaşte pe El, ci şi toate făpturile
sensibile şi inteligibile. Aşadar, înainte de cădere, Adam se bucura de cunoaşterea acestora
în relaţie cu Creatorul lor. Înţelegând că de la El îşi au fiinţa le putea contempla rostul lor,
fiind vorba de o cunoaştere spirituală, după cum afirmă sfântul Maxim: „ întreg cosmosul
inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil în chip tainic prin formele simbolice, celor ce
1
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, p.43
 pot să vadă; şi întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minţii, în
acela se afla acesta, prin înţelesuri, iar în acesta, acela, prin figuri 2”. Iar sfântul Apostol
Pavel zice, la rândul său: ”Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la întemeierea lumii,
înţelegându-se din făpturi“ (Rom. l, 20).
Căzând, privirea i-a fost mutată de la Creator, iar făpturile au fost înţelese
independent de El, în chip trupesc.  Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre
schimbarea şi decăderea suferite de cunoaşterea primordială a omului: “în locul cunoaşterii
dumnezeieşti şi spirituale, a primit cunoaşterea trupească. Orbindu-i ochii sufletului şi
căzând din viaţa cea nepieritoare, a început să vadă cu ochii cei trupeşti” 3. Această
cunoaştere trupească este supusă simţirii şi deci, nu poate avea judecată dreaptă căci este
oarbă, întunecată, pătimaşă.  Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: “După cum cei care sunt
în întuneric nu pot cunoaşte natura lucrurilor, tot aşa cei care vieţuiesc în păcat nu văd
limpede lucrurile, şi aleargă după umbre deşarte, socotind că sunt adevărate” 4. Omul căzut,
cel mai adesea, crede că lucrarea minții este exclusiv rațională, ajungând să considere
cunoașterea rațională drept singurul mod autentic de cunoaștere sau chiar singurul posibil.
Predat rațiunii, omul cade, cum spun Sfinții Părinți, în "robia cugetelor", care merge de la
formele de gândire cele mai empirice și cele mai puțin organizate până la construcțiile
ingenios elaborate ale cugetării celei mai abstracte.
Creatura a cedat în faţa ispitei de a fi ca Dumnezeu Creatorul, ceea ce este împotriva
oricărei raţiuni şi posibilităţi. Dar în loc de îndumnezeire, păcatul i-a adus suferinţă,
aceasta fiindu-i şcoală de îndreptare, ca să cunoască pentru totdeauna că el, făptura, nu
poate fi ca Făcătorul său.
Sfinţii Părinţi spun că păcatul celui dintâi om a adus pe lume suferinţa şi a fost
pricinuită de libertatea lui de a alege, mai precis de actul prin care omul, călcând porunca
dumnezeiască, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi singur s-a lipsit pe sine de fericita stare din
Rai. Pierzându-şi astfel prin propria-i greşeală bunurile de care se bucura atunci prin
împărtăşirea de Bine, a lăsat să intre în el mulţimea relelor, între care şi suferinţa. Sfântul
Grigorie de Nyssa scrie chiar despre răul cel mai mare, moartea, care a survenit în lume tot
din cauza curiozităţii iresponsabile a primului om că : „a ajuns să guste răul în urma unui

2
ibidem, p.42
3
ibidem , p.43
4
ibidem, p.45
 gest liber al voii sale, introducând răul în sângele său” şi „căzând, pentru o clipă de
plăcere, din fericirea cuvenită unor fiinţe lipsite de patimi, suntem de-acum mânaţi spre
rău. De aceea se întoarce iarăşi omul în pământ, ca un ciob de lut ajuns netrebnic”5.
La originea tuturor relelor stă, așadar, omul, mai exact, voința sa liberă, îndreptată spre
păcat. Cauza răului în lume este iubirea de sine a omului ce nu dorește decât trăirea clipei,
a prezentului.
Dar deşi suferinţa s-a născut din răutate, din păcat, ea poate fi socotită şi ca
binecuvântare pentru om, căci Dumnezeu, fără a fi vreodată cauza bolilor și suferințelor,
poate totuși să le folosească în vederea progresului spiritual al omului și pentru zidirea
duhovnicească a celor din jurul lui. Cel afectat primește în același timp puterea de a folosi
necazurile care vin asupra sa spre binele său duhovnicesc. Dumnezeu pune unele limite
lucrării diavolești (cf. Iov 12, 2, 6) și nu permite ca omul să fie ispitit peste puterile sale (I
Corinteni, 12, 13). Iar cei ce vor reuși să suporte relele diavolești întru ei, vor dobândi
imense binefaceri spirituale pe care altfel, după voia lor proprie, nu le-ar fi putut cunoaște.
Suferința în viața noastră are rol de curățare, șlefuire, pentru a fi aflați vrednici de
Împărăția lui Dumnezeu. Calea spre mântuire este strâmtă, chinuitoare, dureroasă, însă
înțelegându-i valoarea, o putem transforma în bucurie. Nu putem separa omul de suferinţă,
căci venirea sa în lume nu se poate realiza fără această condiţie, la fel cum de cele mai
multe ori părăsirea acestei lumi este precedată de aceasta. Eugen Dorcescu afirmă că „cea
mai sigură cale către cunoaştere e suferinţa”. Drumul în care suferinţa duce înspre
cunoaşterea de sine este pavat cu încercările omului de a se regăsi, de a fi el însuşi în
condiţiile în care nu mai rămâne nimic din el, aceasta e adevărata provocare a durerii : să
fim noi înşişi când nu mai rămâne nimic din noi. O lecţie care ne învaţă că prin suferinţă
omul nu trebuie neapărat să supravieţuiască, ci să devină el însuşi. Ancorat în realitatea
suferinței, poet de o mare sensibilitate spirituală, Eminescu îşi afirmă şi el poziţia de
acceptare a suferinţei în „Odă în metru Antic” : „Suferinţă tu, dureros de dulce...până-n
fund băui voluptatea morţii Neîndurătoare”. În acest caz vorbim despre o suferinţă
mistuitoare a inimii, a neîmplinirii ; acceptarea suferinţei are drept scop regăsirea sinelui:
„Ca să pot muri liniştit, pe mine mie redă-mă”. Nimeni nu poate lua locul celui aflat în
suferință. Toate necazurile sunt personale, transfigurarea creatoare a omului. Noi putem
5
Jean Claude-Larchet, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, trad. din lb.fr. de Marinela Bojin, Editura Sophia,
Bucureşti, 2008, p.28
 ajuta pe cel în suferință cu sfatul, Dumnezeu cu puterea și lumina Sa, dar curățirea și
luminarea interioară trebuie să o facă fiecare în parte. Contemplația liberă, rugăciunea
liberă, dragostea liberă alcătuiesc însăși esența suferinței ce duce la desăvârșire.
Cauza și efectul suferinței la nivel spiritual este dobândirea cunoașterii. Dumnezeu a
vrut să ne facă mai buni, mai înțelepți și mai supuși voinței Sale.
Omul postmodern îl acuză pe Dumnezeu de toate suferințele și necazurile cu care se
confruntă. Descoperirile ştiinţifice şi tehnologice aplicate la nivelul trupului şi având
succese uimitoare în domeniile apariţiei, conservării şi prelungirii vieţii au transformat
durerea biologică şi în suferinţă duhovnicească. Dacă, în trecut, oamenii priveau cu mai
mult optimism durerea trupească, acum aceasta generează panică, revoltă, depresii,
ajungându-se uneori până la sinucideri. Faţă de suferinţa fizică, cea duhovnicească devine
mult mai profundă şi mai gravă6. Suferinţa elimină ”iluziile de securitate şi nemurire care
par a prevala în afara credinţei creştine. Decojeşte spoiala de siguranţă care poate acţiona
ca o barieră atât de puternică în faţa Evangheliei. Slăbind trupul, suferinţa facilitează
acţiunea sufletului, mistuit poate de amintirea purităţii pierdute” 7.
Soluţia oferită de credinţă suferinţei “se concretizează în acceptare şi asumare a
încercărilor şi în afirmarea încrederii în sensul transcendent al vieţii, în convertirea durerii
şi transferarea ei din realitatea fizică în cea spiritual” 8. Astfel ea poate conduce la o
perfecţionare sau la o desăvârşire a credinţei. Depinde de noi dacă ne deschidem lui
Dumnezeu, explorând mesajul transmis prin experienţa dureroasă. Suferinţa nu este un rău
absolut, un rău care izolează, separă şi însingurează, ci dimpotrivă, ea poate naşte
solidaritate şi comuniune cu ceilalţi semeni. Această perspectivă a valorii eterne și unice a
fiecărei persoane umane create după chipul lui Dumnezeu este extrem de importantă astăzi,
într-o lume a secularizării, în care dimensiunea sacră a vieții a slăbit foarte mult. Există
astăzi un utilitarism foarte mare, dar foarte puțină convingere în ceea ce privește valoarea
eternă și unică a persoanei umane. De aceea, în rugăciunile Bisericii, cererea cea mai
frecventă este: ne rugăm pentru sănătatea și mântuirea sa/ lor. Ne rugăm pentru sănătatea și
mântuirea oamenilor, ele fiind două valori esențiale pentru viața persoanei umane.

6
Ştefan Iloaie, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, p.99
7
Pr. Dr. Liviu Petcu, Suferinţa şi creşterea spirituală, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2012, pp.171-172
8
Ştefan Iloaie,op.cit., p.100
 Suferința este calea spre ascensiune, calea spre cunoaștere. Un om fericit pe deplin
nu va medita niciodată atât de profund ca unul care se află pe muchie de cuțit…nu va
încerca niciodată să se cunoască îndeajuns de bine ca cel ce caută rezolvarea unei
probleme. Suferința este, pentru cei ce înteleg șansa care li se oferă, calea spre sine. Calea
spre autocunoaștere, spre adevăr. Raţiunea suferinţei de a exista rezidă în capacitatea ei
uluitoare de a transforma individul, de a-l ajuta în atingerea potenţialului său maxim,
subliniind expresia „tot răul spre bine”. Suferinţa nu este decât consecinţa bolii (corpului,
sufletului), al cărei scop este de a restabili sănătatea, ordinea. De fapt, în acestă lume orice
conflict are drept scop restabilirea ordinii, stării iniţiale, precedente, la fel cum
dezorganizarea necesită ordine, războiul reclamă pace; tot aşa suferinţa este o stare de criză
în care omul ca unitate bio-psiho-socială tinde spre el însuşi, spre un el mai bun.
Simpla reflecție intelectuală nu este suficientă pentru a răspunde la problema
suferinței în lume, de aceea omul trebuie să creadă, „să se privească cu ochii lui
Dumnezeu”, așa cum ne învață Evdokimov. Gândirea conform căreia Dumnezeu este
vinovat de suferința noastră este eronată; nu așa trebuie gândit, ci că, există o legătură între
Dumnezeu și suferință. Dumnezeu se dovedește atotputernic în slăbiciune. Avem atâtea
exemple în istorie de la oameni care au ştiut să sufere: martiri, eroi, prizioneri, deţinuţi
politici etc.; oameni care au rămas în umbra societăţii contemporane care se pare că au
uitat de greutate (efort, durere, lacrimi) şi au pornit în căutarea extazului, plăcerii,
performaţei, o lume care cultivă hrană moartă, etichetată drept „fericire”, o lume care a
uitat că aceiaşi ochi care plâng ştiu şi să ne bucure. Mântuitorul ne învaţă că suferinţa nu
este decât fericirea cu minus: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei, 5:4).
În stricăciunea şi suferinţa trupului se fac simţite pentru om slăbiciunea fiinţei sale
pământeşti, caracterul efemer al existenţei sale în această lume şi în general, fragilitatea sa,
insuficienţa sa, relativitatea sa, limitele sale. Pierderea sănătăţii apare ca simbolul şi chiar
ca semnul sensibil al pierderii stării paradisiace. Aducând sufletul în limitele trupului,
boala şi suferinţa distrug iluziile de plenitudine şi de autosuficienţă pe care omul le poate
avea înainte, inspirate fiind de o sănătate pe care el o credea durabilă. Ele îi arată sărăcia şi
chiar goliciunea sa ontologică şi-l fac să-şi aducă aminte că este ţărână. El nu mai poate să
se considere ca un absolut, orgoliul său fundamental este sfărâmat 9. Dostoievski vorbeşte
9
Jean-Claude Larchet, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, trad. din fr. de Marinela Bojin, Editura Sofia,
Bucureşti, 2004, p.87
 despre puterea suferinţei de a trezi şi dezvolta conştiinţa. Astfel atitudinea faţă de suferinţă
este determinată de valorile pe care persoana îndurerată le posedă şi le manifestă, în ciuda
noutăţii totale în care e nevoită să le aplice.
Acceptarea lui Hristos solicită o anumită atitudine a omului. Îndurarea suferinţei
împreună cu El este una dintre ele, căci astfel “suferinţa poate fi în mod decisiv benefică,
atât pentru efectul ei direct asupra pacientului, cât şi pentru abilitatea ei de a întreţine
comunicarea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi”10. Astfel că a fi unit cu Hristos înseamnă şi a
împărtăşi suferinţele Sale şi a nădăjdui să împărtăşeşti şi slava Sa. "Suferinţa din prezent va
face loc slavei viitoare, la fel desigur cum Vinerea cea Mare a făcut loc Zilei Paştelui.
Pentru cei aflaţi în afara credinţei creştine, care refuză să creadă în orice altceva decât
ordinea prezentă a lucrurilor, suferinţa nu poate fi considerată decât un sfârşit. Nu există
posibilitatea de transformare. Dar creştinul cunoaşte transfigurarea suferinţei prin înviere -
şi ca urmare, trăieşte în speranţă"11.
Lucrarea de față se dorește a fi o analiză a ceea ce reprezintă suferința pentru om și
cum ar trebui acesta să se raporteze la ea. Problema suferinței nu poate fi rezolvată însă ar
trebui să-l ajute pe om să o integreze în viața sa, făcând-o cale spre dobândirea vieții
veșnice căci nu putem gusta din bucuriile raiului, fără a sorbi din cupa amară a încercărilor.

Bibliografie

10
Pr. John Breck, Darul sacru al vieţii, traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Patmos – Cluj-Napoca, 2001, p.268
11
Pr. dr. Liviu Petcu, op.cit.,p. 204
1. Breck , Pr. John, Darul sacru al vieţii, traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul, Editura
Patmos – Cluj-Napoca, 2001
2. Iloaie Ştefan, Cultura vieţii-aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2009
3. Larchet Jean- Claude, Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, trad. din lb.fr. de Marinela
Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2008
4. Larchet Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura
Sofia, Bucureşti, 2001
5. Larchet Jean-Claude, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, trad. din fr. de Marinela Bojin,
Editura Sofia, Bucureşti, 2004
6. Petcu, Pr. Dr. Liviu , Suferinţa şi creşterea spirituală, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2012

Rezumat
 Suferinţa reprezintă o cale de cunoaştere a sinelui în primul rând, a limitelor
personale, a nevoii de relaţie, de celălalt, de comuniune, de împărtăşire, iar apogeul sau
scopul însuşi al acestui fel de cunoaştere este cunoaşterea lui Dumnezeu Care Se relevă
celui suferind, celui care se smereşte, celui care este încovoiat de suferinţă. Iar scopul
acestui fel de cunoaştere este înfăptuirea unirii cu Cel cunoscut şi Care ni S-a făcut
cunoscut spre aceasta, împlinirea umanului, cum spunea Nichifor Crainic, şi
îndumnezeirea omului.

Numai atunci cunoaşterea şi-a atins scopul, altfel avem de-a face cu tot soiul de
cunoaşteri false, lipsite de substanţă şi de sens.