Forme organizare politică în lumea antică

Apariţia statului şi rolul său. Statul a apărut ca urmare a dezvoltării societăţii umane. Era o cerinţă
necesară pentru organizarea producţiei materiale, pentru dezvoltarea vieţii spirituale, pentru apărarea teritoriului
şi pentru asigurarea ordinii interne dintre diferite grupări sociale.
Statul apăra teritoriul împotriva invaziilor externe, dar cucerea şi teritorii noi fie de la vecini, fie în
ţinuturi îndepărtate (coloniile greceşti; războaiele de cucerire purtate de Roma) şi a jucat un rol deosebit în
organizarea vieţii economice, construirea de sisteme de irigaţie, edificii publice, temple etc.
Forme de state. Statele din Orientul antic au îmbrăcat diferite forme: oraşe-state, regate şi imperii. în
regate puterea de stat era concentrată în mâinile unui singur om, monarhul sau despotul. El avea puteri depline
în stat; voinţa sa era socotită lege, era considerat proprietarul întregului pământ şi era considerat sacru.
Monarhul avea sub ordinele sale înalţi funcţionari proveniţi din familiile cele mai bogate ale aristocraţiei.
Despotismul este deci o caracteristică principală a statelor din Orient. Puterea monarhului se baza pe sprijinul
aristocraţiei funciare, militare sau comerciale şi pe al preoţilor.
Primele oraşe-state au apărut în Orient, în sudul Mesopotamiei. Ele s-au format din aşezări modeste care,
treptat, au devenit oraşe-state (oraşul şi teritoriul din jur), adică centre economice, politice şi militare (la
sumerieni: Ur, Nippur, Lagaş şi Umma, la akkadiem: Kiş şi Akkad), la amoniţi Babilon, la asirieni Assur şi
Ninive, la chaldeeni din nou Babilon. Conducătorii locali (patesi, ensi) au devenit, mai târziu, adevăraţi regi.
Oraşe-state au existat şi la fenicieni. Unele dintre acestea au jucat, temporar, rol de hegemon: Ugarit,
apoi Sidon ( ai cărui marinari erau renumiţi negustori-piraţi), Tyr, care în secolul al X-lea î.Hr. făureşte o
puternică alianţă cu celelalte oraşe feniciene, iniţiază un comerţ intens pe Marea Roşie şi întemeiază numeroase
colonii în bazinul apusean al Mării Mediterane, între care şi Cartagina. Oraşe-state s-au format şi pe insula
Creta, unele devenind strălucite centre ale culturii (Cnossos).
Regatul si imperiul în Orientul antic. Principalele forme de stat în Orient au fost regatul şi imperiul.
Regatele s-au format fie din orase-state, fie din uniunile de triburi. Prin cuceriri, unele se vor transforma în
imperii. Atât regatele, cât şi imperiile prezintă trăsături comune, toate sunt monarhii despotice. Regatele aveau o
anumită unitate economică, socială şi etnică, în timp ce imperiile, constituite prin cotropire, erau conglomerate
de popoare, care exploatau şi jefiiiau populaţiile subjugate, urmărind să acapareze materii prime şi sclavi.
Necontenitele războaie au dus la epuizarea resurselor economice ale imperiilor, iar luptele interne la
slăbirea puterii centrale şi a armatei. Drept urmare, ele s-au destrămat şi de multe ori statele eliberate au devenit
întemeietoare ale unor noi imperii (Babilon, Persia etc.).
Primele regate care au devenit imperii s-au constituit în Mesopotamia, ajungând - prin cuceriri - la o
vastă expansiune teritorială: Akkad, Imperiul Babilonian, Regatul Asirian, Imperiul Noului Babilon sau
Chaldean. Războaiele crâncene, uciderea şi deportarea populaţiei cucerite au provocat nemulţumirea popoarelor
supuse. Atacurile triburilor războinice din afara graniţelor au măcinat forţele acestor imperii, care au căzut rând
pe rând, ultimul (Imperiul Noului Babilon) fiind cucerit de perşi (538 î.Hr.).
Regatul Egiptului a fost înfiinţat în jurul anului 3000 î.Hr., de faraonul Menes. îndelungata istorie a
Egiptului se împarte în trei perioade mari, dintre care cea mai însemnată a fost perioada Regatului nou, când
statul egiptean s-a transformat într-un imperiu. Dintre numeroşii faraoni se distinge Tutmes al Ill-lea (secolul al
XIV-lea î.Hr.), în timpul căruia Egiptul cucereşte Palestina, Siria, Fenicia si Etiopia. Faraonul Ramses al Il-lea
(secolul al XIII-lea î.Hr.), pe lângă mari cuceriri, a fost renumit şi prin construirea unor oraşe şi temple
splendide. După o lungă perioadă de declin, în anul 525 î.Hr., Egiptul ajunge sub stăpânirea Persiei.
Regatul evreilor. La sfârşitul mileniului al doilea.,în Palestina a apărut regatul evreilor. Triburile
evreieşti, treptat, au cucerit Canaanul, viitoarea lor patrie. Ele s-au aşezat în două grupe mari: în nord triburile
izraelite, iar în sud cele iudee. Un rol important în luptele împotriva duşmanilor externi 1-a avut Saul (în jurul
anului 1025 î.Hr.), care a realizat unificarea triburilor şi a fost ales primul rege al evreilor. După moartea lui,
David (1012-973 î.Hr.) a consolidat puterea statului, i-a izgonit pe filisteni şi a ocupat ultimul centru al
autohtonilor. Ierusalimul, pe care 1-a transformat în capitala ţării şi a construit palatul regal pe muntele Sion de
lângă oraşul străvechi. Urmaşul lui, Solomon (973-933 î.Hr.), a iniţiat importante reforme administrative, a
întărit ţara cu cetăţi şi a construit templul din Ierusalim, care a devenit centrul religios şi spiritual al evreilor.
După moartea lui ţara s-a împărţit în două regate: Izrael şi ludeea. Asirienii au cucerit temporar Izraelul, iar
noul Babilon, în anul 586 î.Hr., a ocupat Ierusalimul, a dărâmat templul şi o mare parte a locuitorilor au fost
duşi în captivitate. în perioada elenistică a început emigrarea în masă a evreilor, dar prin religie, prin cultul lui
Jahve, ei au reuşit să-şi păstreze identitatea lor etnică.
În Podişul Iranian perşii au creat cel mai mare imperiu din Orientul Apropiat, cuprinzând popoarele
Asiei Mici, între care şi grecii de pe litoral, Mesopotamia, Siria, Palestina si Egiptul. Vastul Imperiu Persan a
fost organizat de regele Darius (521-486 î.Hr.).
Imperiul era împărţit în districte administrative, numite satrapii, fiecare având în frunte câte un
guvernator - satrap. Capitala imperiului, Persepolis, era legată de regiunile cele mai îndepărtate prin drumuri
bine construite. Pentru înviorarea vieţii economice, Darius a emis monede de aur şi de argint. Toate popoarele
din imperiu, cu excepţia perşilor şi mezilor, îi plăteau tribut în natură şi în bani. în afară de administraţie,
coeziunea imperiului era asigurată de armată, formată din unităţile de elită ale perşilor şi mezilor şi din
detaşamentele populaţiilor subjugate.
În India primele formaţiuni statale s-au mărginit la teritorii mici, în fruntea cărora stătea un principe sau
rajah (rege). în cursul secolului al VI-lea î.Hr., în valea Gangelui au luat fiinţă două state: Magadha şi Kosala.
Magadha devine cel mai puternic stat din India de Nord, având capitala la Pataliputra. Cel mai renumit rege a
fost Aşoka (în secolul IV î.Hr.) care a cuprins într-un singur stat toată India şi a introdus numeroase reforme.
În China primul stat a luat fiinţă în valea râului Yangtze la începutul mileniului al II-lea î.Hr. Sub
domnia diferitelor dinastii (Shang, Zhou) statul şi-a extins treptat teritoriul, iar după o perioadă de destrămare,
împăratul Qin-Shi-Huang-di (221-205 Î.Hr.) a asigurat, prin forţă, unitatea statului şi a impus o serie de reforme.
După moartea sa, în urma multor frământări sociale, a ajuns la tron dinastia Han (secolul III î.Hr. - secolul III),
care şi-a extins dominaţia asupra Indochinei, Coreei şi Turchestanului şi a respins atacurile hunilor. Marile
răscoale ale ţăranilor, meşteşugarilor si sclavilor au dus la căderea dinastiei Han, după care imperiul chinez s-a
destrămat în mai multe state.
Oraşul-stat (polis) aristocratic şi democratic în Grecia. Oraşele-state, forme caracteristice de organizare
politică la greci, au fost întemeiate în cursul secolelor VIII-VI î.Hr., mai întâi pe litoralul Asiei Mici (Milet,
Phoceea, Efes), apoi în Grecia continentală (Corint, Atena, Sparta etc.). Dinfre acestea, cele mai reprezentative
sunt Sparta (stat aristocratic) şi Atena (stat democratic).
Statul spartan, format în secolul al VIII-lea î.Hr., era condus de doi regi, consideraţi şefi militari
supremi şi preoţi, de sfatul bătrânilor (gerusia) şi de adunarea poporului (apella), formată din spartanii majori.
Organul cel mai important al statului spartan era colegiul celor cinci efori având drept de control asupra tuturor
activităţilor. La viaţa de stat participau numai spartanii. Stat militarist aristocratic, Sparta, după multe războaie
de cucerire, în secolul al IV-lea î.Hr. a impus majorităţii oraşelor-state din Peloponez o alianţă politică şi
militară prin care şi-a asigurat hegemonia în Grecia.
În secolele VII-VI î.Hr., în Atena, puterea politică era deţinută de eupatrizi. Organele supreme de
conducere erau colegiul celor nouă arhonţi, aleşi anual, areopagul (organ suprem de judecată şi confrol) şi
adunarea poporului.
în urma frământărilor interne si a unui sir de reforme, statul atenian va dobândi un caracter democratic. O
deosebită importanţă au avut reformele iniţiate de Solon (594): adunarea poporului (ecclesia), din care făceau
parte toţi cetăţenii, devine organul suprem al puterii de stat. Sunt înfiinţate noi instituţii: sfatul celor patru sute
(bule), care discuta problemele privitoare la buna funcţionare a statului şi pregătea şedinţele adunării poporului,
tribunalului juraţilor (heliaia), organ juridic.
Democratizarea statului atenian a fost continuată de Clistene (510 î.Hr.). Prin reformele sale, în locul
triburilor gentilice. Atena a fost împărţită în unităţi terito-rial-administrative (deme); astfel, unitatea politică
nemaifiind ginta, puterea eupatrizilor decade. Au fost reorganizate instituţiile mai vechi. Sfatul celor patru sute
devine sfatul celor cinci sute şi se creează colegiul celor zece strategi. Totodată, s-a introdus ostracismul, cu
scopul de a asigura buna fiincţionare a sistemului democratic, deoarece cetăţeanul bănuit de uneltiri împotriva
puterii de stat era exilat pe timp de zece ani.
 Democratizarea statului atenian a fost definitivată prin reformele lui Pericle, care, în calitate de prim
strateg, a condus Atena în anii 443 Î.Hr. Pericle a lărgit atribuţiile adunării poporului, care făcea legile, decidea
în probleme privind războiul şi pacea, hotăra în toate chestiunile politice, economice, militare, culturale şi
juridice ale statului şi controla executarea hotărârilor. Celelalte organe şi-au menţinut atribuţiile anterioare, dar
o deosebită importanţă a fost acordată colegiului strategilor, ai cărui membri nu puteau fi traşi la răspundere
decât pentru trădare sau eşec militar. Pentru a se asigura drepturi egale tuturor cetăţenilor, fimcţiile erau ocupate
prin tragere la sortai, iar pentru ca fiecare cetăţean, indiferent de starea materială, să-şi poată exercita drepturile
politice, Pericle a introdus remuneraţia pentru participarea la activitatea în diferite organe de stat.
Prin aceste reforme, în Atena a triumfat democraţia.
Strălucirea democraţiei ateniene n-a fost de lungă durată. Inegalitatea de avere, ruinarea ţăranilor,
conflictele între oraşele-state greceşti, cauzate de lupta pentru hegemonie dintre Sparta şi Atena, au provocat
războiul peloponeziac (431-404 î.Hr.), în care puterea Atenei a fost zdrobită, iar criza oraşelor-state greceşti s-a
adâncit, si ele au fost cucerite de o nouă putere, regatul Macedoniei, care s-a riciicat în timpul lui Filip al II-lea.
Imperiul Macedonean. În 336-323 î.Hr., regele Macedoniei, a continuat cuceririle tatălui său, punând
bazele unui vast imperiu, care se întindea de la Dunăre până la hotarele sudice ale Egiptului, de la Marea
Adriatică până la Ind. Alexandru a încercat să organizeze într-un singur stat numeroasele populaţii ale uriaşului
imperiu. în esenţă, el a menţinut organizarea administrativă a Imperiului Persan.
Pentru asigurarea bunului mers al administraţiei, pentru dezvoltarea armatei, el i-a folosit pe macedoneni,
greci şi persani. în realitate. Imperiul Macedonean, creat prin cuceriri si cotropiri, era un conglomerat de
popoare cu nivel de dezvoltare social-economică inegal, a cărui coeziune era asigurată de către armată. într-un
timp atât de scurt nu s-a putut forma o societate unitară. De aceea. Imperiul Macedonean a durat numai cât a
trăit întemeietorul său.
Cu Alexandru Macedon începe o nouă perioadă în istoria antică, perioadă numită epoca elenistică (336-
30 î.Hr.), în cadrul căreia elementul elen dobândeşte un rol dominant atât în viaţa economică, cât şi în cea
politică şi culturală.
După moartea lui Alexandru Macedon imperiul s-a dezmembrat în mai multe state, numite elenistice,
dintre care cele mai importante au fost Egiptul (Regatul Ptolemeilor), Siria (Regatul Seleucizilor) &\ Macedonia
(Regatul Antigonizilor).
Statul la geto-daci. În secolul I î.Hr., sub conducerea regelui Burebista (82-44 î.Hr.), triburile geto-
dace au fost unite într-un stat independent. Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Tracici”, a creat un
stat care se întindea de la Bug şi Marea Neagră până în Slovacia, din Carpaţii Păduroşi până în Balcani. După
moartea sa, statul s-a dezmembrat în mai multe regate mici. Unitatea statului va fi refăcută, dar de dimensiuni
mai mici, de un alt mare rege, Decebal (87-106), care îşi avea central politic, militar, administrativ şi cultural, ca
şi Burebista, în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa. în timpul celor doi regi, Burebista şi Decebal, statul dac a
cunoscut o perioadă de mare înflorire economică şi politică. Totodată, geto-dacii au intrat în contact cu marile
civilizaţii ale lumii antice (greacă şi romană), influenţându-se reciproc.
Statul roman. în dezvoltarea sa, statul roman a evoluat de la oraşul-stat la republică şi apoi la imperiu
(principatul şi dominatul). Tradiţia consideră întemeierea oraşului Roma în anul 753 Î.Hr.; conducerea statului
roman aparţinea regelui, a cărui putere era limitată de autoritatea Senatului şi de Adunarea poporului, în anul
509 î.Hr., în urma unei răscoale a întregului popor, îndreptată împotriva abuzurilor regalităţii, a fost instaurată o
nouă formă de guvernare, republica, condusă de patricieni. Republica va cuprinde o perioadă îndelungată din
istoria poporului roman, din anul 509 până în anul 27 î.Hr., când a fost instaurat principatul. în primele două
secole ale republicii, plebeii duc o luptă susţinută cu patricienii, reuşind să obţină drepturi politice şi civile. în
cursul acestor lupte s-au cristalizat instituţiile republicane ale puterii de stat: magistraturile. Adunările
poporului şi Senatul.
Republica instaurează o politică de expansiune teritorială, care are drept rezultat cucerirea Italiei
(secolele V-III î.Hr.), a Cartaginei si a bazinului Mării Medi-terane (nordul Africii, mare parte a Peninsulei
Iberice, sudul Galiei), Peninsula Balcanică, partea de vest a Asiei Mici. Situaţia creată prin marile cuceriri a
dovedit că republica nu mai corespimde exigenţelor sporite. începe o frământată perioadă de răscoale ale
sclavilor, ale populaţiilor din Italia (aliaţii - socii), iar pe plan politic se desfăşoară lupta între două partide
politice (cel aristocratic - optimaţii şi cel democratic - popularii). Republica a intrat într-o etapă de criză.
După o perioadă de războaie civile se instaurează dictatura militară de către Caesar. In conducerea
statului, Caesar se baza pe armată. Această formă a puterii o exprimă şi titulatura sa. El se numea comandant
suprem - imperator - şi se înconjura, chiar pe timp de pace, de o gardă specială; a menţinut magistraturile
republicane, dar pe cele mai importante le deţinea personal (tribun al poporului, consul, mare preot etc.).
Nobilimea senatorială nu se putea mulţumi cu pierderea puterii şi ca urmare a pus la cale o conspiraţie
împotriva lui Caesar, care la 15 martie anul 44 î.Hr. a fost asasinat. După moartea sa urmează o perioadă de
războaie civile, care s-au încheiat cu victoria lui Octavian (nepotul şi moştenitorul lui Caesar).
Octavian Augustus (27 î.Hr. - 14) introduce o nouă formă de guvernare, numită principat sau imperiu,
în care puterea de stat era concentrată în mâinile unui singur om; se menţin şi organele de stat ale republicii,
supuse însă voinţei principelui sau împăratului. în aparenţă, puterea de stat se împarte între Senat şi principe,
care poartă titlul de preşedinte al Senatului (principes senatus); în realitate, principatul este o dictatură
militară, o monarhie în care împăratul exercită singur puterea. Octavian August era comandant suprem al
armatei (imperator) și i s-a acordat titlul de Augustus (sfânt, sacru), care îi conferea o autoritate morală şi
politică deosebită. Totodată, el a fost ales consul si tribun al poporului, i s-a acordat funcţia de mare preot şi
titlul de părinte al patriei. De aceste funcţii şi titluri se vor bucura şi urmaşii lui Augustus, adică viitorii
împăraţi.
El a reuşit să restabilească ordinea în imperiu şi să cucerească noi teritorii şi state (Raetia, Noricum, Pannonia,
nord-vestul Hispaniei), să instaureze „pacea romană" (Pax Romana), de care se bucura, în primul rând, clasa
dominantă.
Principatul instaurat de Augustus se menţine până în anul 284, când este înlocuit cu o nouă formă de
guvernare, numită dominatul. In acest îndelungat interval de timp, imperiul este guvernat de împăraţi din patru
dinastii mai importante. După moartea lui Augustus obţine puterea dinastia lulia-Claudia (14-68), dinastia
Flavillor (69-96), dinastia Antoninilor (96-193), dinastia Severilor (193-235). În timpul Antoninilor, Imperiul
Roman a ajuns la apogeul dezvoltării sale, dar a cunoscut şi începutul declinului. Din această dinastie face parte
Traian (98 117), unul dintre cei mai de seamă împăraţi, care, pentru cucerirea Daciei şi consolidarea graniţelor
imperiului, a purtat războaie cu dacii, conduşi de regele Decebal, reuşind cu greu să înfrângă rezistenţa lor
eroică. Durata îndelungată a războaielor dintre daci şi romani constituie o mărturie a forţei si trăiniciei statului şi
poporului dac.
După o perioadă de războaie civile, de criză economică, politică şi militară, cunoscută sub numele de
monarhie militară, împăratul Diocletian (284-305) introduce dominatul (284-476).
Consecinţele creării marilor imperii şi locul lor în dezvoltarea civilizaţiei antic
Antichitatea acunoscut diferite tipuri deforme de organizare politică: de la oraş-stat la regat, de la
republică la imperiu.
Majoritatea imperiilor din Orient fuseseră efemere ca durată, fiind create prin cuceriri şi cotropiri. Cu
toate acestea, ele au contribuit la accelerarea dezvoltării economice, sociale şi culturale a teritoriilor cucerite, la
apariţia şi consolidarea relaţiilor dintre popoare şi, în ultimă instanţă, la o sinteză a întregii lumi antice. Dacă, la
începutul epocii antice, aproape fiecare stat a dus o viaţă izolată, spre sfârşitul ei putem vorbi de relaţii
economice şi culturale între regiuni foarte îndepărtate, ca, de pildă, între bazinul Mării Mediterane şi China,
între China şi India, între Imperiul Roman şi India.
Regatul, apoi Imperiul Egiptean, a avut o deosebită influenţă asupra populaţiilor din Palestina, Fenicia şi
Siria, dar şi asupra vecinilor săi sudici din Africa (Etiopia). Statele din Mesopotamia au influenţat felul de viaţă
al popoarelor din stepa siro-fe-niciană. Săpăturile arheologice recente dovedesc marele impact al Babilonului
asupra populaţiilor din Siria. Oraşele, instituţiile culturale şi legislaţia imită aici modelul babilonean. Imperiul
Chinez a făurit cea mai înaltă cultură în Orientul îndepărtat, care a influenţat dezvoltarea Coreei, Japoniei,
Indiei Anterioare, a popoarelor nomade din nordul Chinei. Prin crearea „drumului mătăsii", China a stabilit
legături trainice cu India, cu Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu Europa. La rândul ei şi China a împrumutat multe
realizări ale civilizatiei Indiei.
Marea sinteză a civilizaţiilor din bazinul Mării Mediterane, în special cea a grecilor cu Orientul Apropiat,
Podişul Iranian şi India, a fost realizată de elenism, dezvoltat pe teritoriul Imperiului lui Alexandru Macedon.
Stabilirea de legături între Grecia şi Orient şi sinteza elementelor culturii, religiei, vieţii economice si sociale în
cadrul cărora domina elementul elenic au produs elenizarea civilizaţiei orientale din Asia Anterioară.
Cu totul deosebită a fost civilizaţia Imperiului Roman, care, spre deosebire de celelalte imperii, a
realizat cu mult succes nivelarea diferitelor provincii, unitatea economică, socială, culturală şi chiar lingvistică
a imperiului. Popoarele cucerite, între care şi dacii, au preluat cultura materială a romanilor, apoi modul lor de
viaţă si, în sfârşit, limba, adică s-au romanizat. Atunci când populaţiile migratoare au cucerit teritoriile romane,
locuitorii romanizaţi se vor amesteca cu migratorii, dând naştere popoarelor şi limbilor romanice, neolatine
(italienii, francezii, spaniolii, portughezii, românii etc.).
Statul, în lumea antică, a apărut ca urmare a formării popoarelor, a proprietăţii, a structurii sociale şi a
îmbrăcat forme variate. Indiferent de forma lor, statele din Orientul antic aveau un caracter despotic.
O deosebită importanţă prezintă în istoria antică dezvoltarea polisului grec - având ca prototip Atena -
unde cetăţenii, bucurându-se de drepturi depline, participau la viaţa politică, creându-se astfel democraţia
antică. Statul roman, cea mai mare întindere teritorială a antichităţii, a avut un rol foarte important în
răspândirea civilizaţiei antice. Spre deosebire de celelalte imperii. Imperiul Roman a avut o existenţă
îndelungată, contribuind la formarea unei culturi unitare si ia apariţia noilor popoare.
oraș-stat - - forma de oraganizare politică în antichitate, care prin dezvoltarea economică și politică va da
naștere la regate și imperii antice: Assur, Babilon, Roma etc. Erau orașe independente din punct de vedere
politic, ale căror teritorii includeau și teritoriile adiacente dependente.
polis - orașele-state care se aflau în Grecia Antică. Cele mai multe polisuri au apărut între secolele IX - VI î.Hr..
Ele erau o formă de organizare social-politică și economică a societății sclavagiste. Polisurile din Grecia antică
au avut mai multe tipuri de guvernare:
 Monarhia- unele polisuri erau conduse de câte un rege care avea următoarele funcții: comandanți
militari, judecători supremi, dar nu pretindeau că sunt fii de zei ca monarhii din Orientul Antic
 Aristocrația- unele polisuri erau conduse de un număr mai mare de aristocrați
 Tirania- anumite polisuri erau conduse de câte un tiran care era, de obicei, de partea oamenilor săraci
 Democrața (demos = popor, kratia = putere) - toți cetățenii (dar nu și femeile și sclavii) aveau dreptur în
conducerea cetății, drepturi pe care și le exercitau în cadrul adunării cetățenilor

aristocrație - formă de guvern în care puterea era lăsată pe mâna câtorva privilegiați;
meritocrație - sistem în care se aleg persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor
obținute
regat - formă de stat în care puterea supremă o deține, pe viață, o singură persoană numită rege; monarhie
republică - stat în care guvernarea se exercită în numele tuturor prin reprezentanți aleși pe un timp determinat.
imperiu - monarhie condusă de un împărat; teritoriu care cuprinde un stat dominant și regiunile controlate de
acesta
principat – în Roma antică: sistem de guvernare instaurat de Octavian August la sfârșitul războaielor civile.
Denumit și imperiu sau imperiul timpului care a durat între anii 27 î. Hr.și 285 d. Hr., fiind înlocuit de o nouă
formă de guvernare, dominat,instaurată de Dioclețian. Epoca principatului se caracterizează prin participarea
Senatului la conducerea statului, caracterul electiv și limitat în timp al magistraturii supreme și prin
netransmiterea ereditară a demnității imperiale. 
dominat - regim monarhic totalitar al Imperiului roman de după Dioclețian, moștenit și de Imperiul bizantin.
elenism - perioadă în istoria și civilizația societății sclavagiste a popoarelor din bazinul Mării Mediterane, între
epoca cuceririlor lui Alexandru Macedon și căderea imperiului acestuia sub stăpânirea romană, prin amestecul
formelor grecești de organizare politică, culturale, religioase cu cele orientale
dictatură – regim politic în care o persoană (sau un grup de persoane) este învestită cu autoritate nelimitată
prin legi și adesea bazată pe violență
despotism - regim politic caracterizat prin puterea nelimitată și guvernarea arbitrară, neîngrădită de nicio lege,
a despotului; absolutism, tiranie, autocrație; despoție