1

10. PRELUCRABILITATEA PRIN AŞCHIERE A METALELOR

10.1. DEFINIREA PERLUCRABILITĂŢII PRIN AŞCHIERE.

CRITERII DE APRECIERE A PRELUCRABILITĂŢII PRIN
AŞCHIERE

10.1.1. Definirea prelucrabilităţii prin aşchiere

Marea majoritate a materialelor se comportă diferit la prelucrarea prin diverse

procedee de aşchiere. Totodată chiar la prelucrarea prin acelaşi procedeu există mai
multe cerinţe de comportare pentru materialul de prelucrat. Cert este ca în final
trebuie să obţinem piesa în configuraţia dorită şi cu condiţiile de calitate respectate
dar cu cheltuieli minime. Acest lucru implică existenţa mai multor criterii ce
trebuiesc luate în considerare atunci când apreciem modul de obţinere al piesei finite.
Rezultă că prelucrabilitatea prin aşchiere, printr-o definiţie foarte concisă, constă
în modul de comportare al diverselor materiale în timpul procesului de aşchiere,
în raport cu diverse criterii de apreciere.
În literatura de specialitate prelucrabilitatea prin aşchiere mai poate fi întâlnită şi
sub denumirea de aşchiabilitate.

10.1.2. Criterii de apreciere a prelucrabilităţii

Aşa cum rezultă din definirea prelucrabilităţii există în mod obiectiv mai multe
criterii de apreciere acest lucru rezultând din modul complex de desfăşurare a
procesului de aşchiere cu accente de particularitate pentru fiecare procedeu în parte.
Principalele criterii pe baza cărora se apreciază prelucrabilitatea sunt enumerate
mai jos.
 Uzura identificată pe tăişul aşchietor într-un anumit interval de timp.
După acest criteriu mai bun prelucrabil este materialul care uzează cel mai
puţin tăişul aşchietor într-un interval de timp dat.
 Viteza de aşchiere ce determină aceeaşi uzură într-un interval de timp
dat. Mai bun prelucrabil în acest caz este materialul care se prelucrează cu
viteza cea mai mare la atingerea aceleaşi uzuri în acelaşi interval de timp.
 Timpul de aşchiere efectivă până la atingerea unei anumite uzuri. Ca un
caz particular al acestui criteriu este durabilitatea tăişului aşchietor, în
condiţii date. Dintre două materiale mai bun prelucrabil este acela care
este aşchiat cât mai mult timp, în condiţii date, până la atingerea unei
uzuri impuse (în caz particular până la atingerea uzurii admisibile).
 Volumul de material aşchiat în unitatea de timp (debitul de material
aşchiat). Utilizând acest criteriu, dintre două materiale aşchiate în condiţii
 2

date, mai bun prelucrabil este acela care determină îndepărtarea unui
volum cât mai mare de material.
 Valoarea forţei de aşchiere, respectiv a forţei specifice de aşchiere, la
prelucrarea în aceleaşi condiţii. În această situaţie mai bun prelucrabil,
dintre două materiale, este acela care se prelucrează cu forţa (respectiv
forţa specifică) cea mai mică.
 Temperatura medie din zona de aşchiere. Mai bun prelucrabil, dintre
două materiale, în acest caz, este acela care în zona de aşchiere are
temperatura cea mai mică.
 Puterea necesară desfăşurării aşchierii, respectiv energia consumată
la aşchiere. Acest criteriu combină criteriul vitezei de aşchiere şi criteriul
forţei de aşchiere. Evident mai bun prelucrabil, în acest caz, este
materialul care are nevoie de puterea cea mai mică pentru desfăşurarea
aşchierii.
 Calitatea suprafeţei prelucrate. Mai bun prelucrabil în acest caz este
materialul la care suprafaţa prelucrată are cea mai mică rugozitate.
 Forma aşchiei şi modul ei de degajare. Acest criteriu prezintă aspecte
diferite, în funcţie de procedeul de prelucrare. Astfel la burghierea pe
maşini de găurit aşchiile trebuie să se fie spiralate pentru a se degaja uşor
din zona de aşchiere dar în acelaşi timp, să nu fie prea lungi. În cazul
strunjirii însă acest gen de aşchii nu este convenabil deoarece creează
dificultăţi în evacuare.
 Tendinţa de a forma depuneri pe tăiş. Depunerea pe tăiş, mai ales în
cazul finisărilor, contribuie la inconstanţa preciziei de prelucrare, şi în
consecinţă este un element negativ. Mai bun prelucrabil este deci
materialul care nu are tendinţa de a se depune pe tăişul aşchietor.
 Tendinţa de a fisura la treceri bruşte de dimensiune. În această situaţie
mai bun prelucrabil este materialul la care nu apar fisuri la treceri bruşte
de dimensiune.
 Mărimea bavurilor rezultate la intersecţia dintre suprafaţa
prelucrată şi altă suprafaţă prelucrată anterior. Mai bun prelucrabil în
această situaţie este materialul la care bavura este foarte mică sau chiar
lipseşte.
Din trecerea în revistă a principalilor criterii se poate trage concluzia că
prelucrabilitatea ia în considerare mai multe criterii. Alegerea criteriilor este în
funcţie de procedeul de prelucrare (strunjire, burghiere, frezare, etc.), de felul
prelucrării (degroşare, finisare), de tipul sistemului tehnologic de prelucrare
(burghiere pe maşini de găurit, burghiere pe strung, etc.), etc. Fiecare din criteriile
alese pot să aibă aceeaşi importanţă sau nu.
De regulă primele teri criterii sunt grupate în prelucrabilitatea pv iar ultimile
patru criterii sunt întâlnite sub denumirea de prelucrabilitatea pa.
În afară de criteriile enunţate anterior mai pot fi luate în considerare şi altele în
funcţie de situaţia concretă întâlnită în practică. Totodată aceste criterii pot căpăta
diverse variante în funcţie de diversele „şcoli de aşchiere”.
 3

10.2. MODUL DE CERCETARE AL PRELUCRABILITĂŢII

Pentru ca datele despre prelucrabilitatea prin aşchiere să fie general valabile

trebuie ca experimentările să îndeplinească anumite cerinţe:
 se va folosi aceeaşi maşină-unealtă pentru toate materialele supuse
cercetării;
 se vor folosi scule aşchietoare identice;
 epruvetele folosite pentru încercări vor avea aceleaşi dimensiuni şi acelaşi
grad de prelucrare;
 se vor alege aceleaşi criterii pentru materialele supuse comparării;
 prelucrarea rezultatelor se va face în acelaşi mod.

10.3. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ PRELUCRABILITATEA

Factorii ce influenţează prelucrabilitatea prin aşchiere pot fi grupaţi după cum

urmează:
1. influenţa proprietăţilor fizice, mecanice şi tehnologice ale materialului de
prelucrat;
1.1. rezistenţa la rupere prin tracţiune;
1.2. alungirea specifică;
1.3. gâtuirea specifică;
1.4. rezistenţa la forfecare;
1.5. rezilienţa;
1.6. rezistenţa la cald;
1.7. duritatea;
1.8. conductibilitatea termică;
1.9. proprietăţile electrice;
1.10. dilatarea termică;
1.11. coeficientul de frecare de alunecare;
1.12. sensibilitatea la ecruisare;
1.13. rezistenţa la coroziune.
2. influenţa compoziţiei chimice şi a unor factori metalurgici;
2.1. compoziţia chimică;
2.2. modul de elaborare a semifabricatelor prin turnare.
3. influenţa structurii materialului de prelucrat;
3.1. mărimea grăuntelui ;
3.2. constituenţii structurali;
3.3. incluziunile structurale;
3.4. structura în benzi.
4. influenţa tratamentelor termice şi a prelucrărilor anterioare aşchierii;
4.1. tratamentul termic;
4.2. prelucrările mecanice la cald;
4.3. prelucrările mecanice la rece
 4

4.4. prelucrări pregătitoare.

5. influenţa sculei aşchietoare;
5.1. natura materialului tăişului aşchietor;
5.2. proprietăţile fizico-mecanice ale materialului sculei aşchietoare;
5.3. parametrii geometrici ai părţii aşchietoare.
6. influenţa mediilor de aşchiere.
În continuare se va trata influenţa unor factori asupra prelucrabilităţii prin
aşchiere.

10.3.1. Influenţa rezistenţei la rupere prin tracţiune şi forfecare

Influenţa rezistenţei la rupere prin tracţiune şi forfecare are relevanţă în cazul

materialelor la care se folosesc dar prezintă aspecte diferite în funcţie de criteriul de
prelucrabilitate adoptat. Astfel, dacă se utilizează drept criteriu de prelucrabilitate
uzura sculei aşchietoare (prelucrabilitate pv) odată cu creşterea rezistenţei la rupere
atât prin tracţiune cât şi prin forfecare prelucrabilitatea scade (fig. 10.1).

Pv
[V60]
(m/min)

r , f [danN/mm2]
Fig. 10.1

10.3.2. Influenţa durităţii materialului de prelucrat

Duritatea materialului de prelucrat influenţează diferit prelucrabilitatea sa în

funcţie de criteriile ce se iau în considerare. Dacă se are în vedere influenţa durităţii
asupra durabilităţii tăişului aşchietor atunci acesta este de forma celei din figura 10.1,
adică, odată cu creşterea durităţii prelucrabilitatea se înrăutăţeşte.
Dacă însă pe lângă durabilitatea sculei aşchietoare se ia în considerare şi
rugozitatea suprafeţei prelucrate atunci prelucrabilitatea este influenţată ca în figura
10.2. Diagrama prezentată, valabilă în cazul prelucrării oţelurilor, indică faptul că
există valori optime pentru duritatea materialului de prelucrat, valori care asigură o
bună prelucrabilitate atât în cazul oţelurilor carbon cât şi în cazul oţelurilor aliate.
 5

În cazul oţelurilor carbon

P(%) duritatea optimă are valori de 180 
200 HB iar în cazul oţelurilor cu un
conţinut mare de nichel şi crom
maximul prelucrabilităţii este pentru
o valoare a durităţii de 300 HB.
Trebuie avut în vedere faptul că
odată cu creşterea temperaturii
semifabricatului scade atât rezistenţa
la rupere cât şi duritatea sa ceea ce
determină o modificare a
prelucrabilităţii.
HB
Fig. 10.2

10.3.3. Influenţa conductibilităţii termice

Conductibilitatea termică influenţează în sens pozitiv prelucrabilitatea mai ales

dacă se ia drept criteriu uzura tăişului sculei. O conductibilitate scăzută, aşa cum este
în cazul oţelurilor inoxidabile, conduce la o evacuare dificilă a căldurii din zona de
aşchiere ceea ce determină o creştere a temperaturii şi în consecinţă o intensificare a
uzurii tăişului. Acest lucru poate fi parţial contracarat prin utilizarea lichidelor de
aşchiere.

10.3.4. Influenţa proprietăţilor electrice

În general materialele metalice sunt bune conducătoare de electricitate. Dacă şi

materialul tăişului aşchietor este bun conducător de electricitate atunci între piesă şi
sculă se formează un termocuplu generator de curent electric. Cu cât acest
termocurent este mai mare cu atât se intensifică uzura tăişului aşchietor şi în
consecinţă prelucrabilitatea scade. Rezultă, din acest punct de vedere, că
prelucrabilitatea depinde şi de cuplul piesă – sculă aşchietoare.

10.3.5. Influenţa rezistenţei la coroziune

Aparent rezistenţa la coroziune nu ar avea influenţă asupra prelucrabilităţii. Dar

cum pentru creşterea rezistenţei la coroziune a unui oţel (ex. oţeluri inoxidabile) se
adaugă nichel, crom, molibden, etc., rezultă că se reduce prelucrabilitatea prin
intensificarea uzării tăişului sculei.
Pentru îmbunătăţirea prelucrabilităţii oţelurilor inoxidabile se adaugă elemente
care să realizeze acest lucru. Dar elementele care se adaugă (ex. sulful) diminuează
rezistenţa la coroziune şi în consecinţă trebuie să se facă un compromis. Un exemplu
de oţel care ar satisface corespunzător atât rezistenţa la coroziune cât şi
prelucrabilitatea este oţelul care are 18% Cr, 1,5% Mo şi 0,15% S.
 6

10.3.6. Influenţa compoziţiei chimice

Compoziţia chimică a materialului de prelucrat determină în mod hotărâtor

prelucrabilitatea acestuia. În funcţie de elementele chimice din componenţa
materialului de prelucrat şi de modul de elaborare a semifabricatului rezultă
proprietăţile sale fizico-mecanice şi chimice.
În cazul fontelor şi oţelurilor (care sunt aliaje feroase) elementele de aliere se
împart în elemente dorite (introduse intenţionat pentru a modifica proprietăţile
fizico-mecanice şi a îmbunătăţi prelucrabilitatea) şi elemente nedorite sau
însoţitoare.
Din categoria elementelor însoţitoare fac parte următoarele: sulful (S),
fosforul (P), siliciul (Si), manganul (Mn), azotul (N), oxigenul (O).
 Sulful, în general, are o influenţă favorabilă asupra prelucrabilităţii dar
înrăutăţeşte unele proprietăţi fizico-mecanice şi tehnologice cum ar fi rezistenţa la
rupere, rezilienţa, sudabilitatea, rezistenţa la coroziune, plasticitatea la cald, etc.
În cazul oţelurilor cantitatea de sulf, în mod obişnuit, variază între 0,15 şi 0,3%.
În cazul oţelurilor inoxidabile această cantitate conduce la o creştere a vitezelor de
prelucrare şi la o fragmentare a aşchiilor. Totodată în cazul oţelurilor austenitice şi
martensitice un conţinut de sulf de 0,1% şi un conţinut de mangan de 0,05%
contribuie la o creştere a prelucrabilităţii cu 30…40%. În cazul oţelurilor de înaltă
prelucrabilitate raportul dintre mangan şi sulf trebuie să fie de cel puţin 8:1.
Conţinutul de sulf, în cazul fontelor obişnuite, variază între 0,005 şi 0,15%. Sub
formă de sulfură de fier favorizează solidificarea cementitei, care este dură şi casantă,
conducând la o înrăutăţire a prelucrabilităţii prin aşchiere. În cazul fontelor maleabile
raportul dintre mangan şi sulf trebuie să fie cuprins între 2,63 şi 2,95.
 Fosforul are o influenţă asemănătoare cu sulful asupra prelucrabilităţii
fontelor şi oţelurilor. În oţeluri, 0,1% fosfor conduce la o îmbunătăţire a
prelucrabilităţii şi din acest motiv, alături de sulf, se utilizează în compoziţia
oţelurilor pentru automate.
În cazul fontelor fosforul micşorează prelucrabilitatea. În mod obişnuit se
găseşte în proporţie de 0,15…0,25% iar în fontele rezistente la uzură poate ajunge
până la 1,5%.
 Siliciul, în cazul oţelurilor, înrăutăţeşte prelucrabilitatea. Silicaţii
intensifică uzura prin abraziune ceea ce conduce la intensificarea uzurii sculei
aşchietoare. În cazul fontelor siliciul are un efect opus faţă de oţeluri, fiind un
element puternic grafitizant, ceea ce conduce la micşorarea rezistenţei şi durităţii
pieselor turnate şi în consecinţă creşte prelucrabilitatea acestora.
 Manganul se găseşte în oţeluri în proporţie de 0,5…1,35%. Prezenţa lui în
cantităţi mici favorizează prelucrabilitatea iar apropierea de limita superioară este
obligatorie în oţelurile de înaltă prelucrabilitate cu sulf, în care combinaţia chimică
dintre mangan şi sulf conduce la apariţia unor incluziuni ce uşurează modul de
formare a aşchiilor. Dacă conţinutul de mangan depăşeşte 1,35% prelucrabilitatea se
 7

înrăutăţeşte iar un oţel austenitic cu un conţinut de 12…14% mangan practic este

neprelucrabil.
Utilizarea manganului în fonte conduce la creşterea durităţii acestora şi în
consecinţă la o scădere a prelucrabilităţii.
 Azotul, în oţeluri, are o influenţă similară fosforului, facilitând
fragmentarea aşchiilor. În proporţii de 0,04…0,08%P şi 0,007…0,12%N, fosforul şi
azotul contribuie la o îmbunătăţire semnificativă a prelucrabilităţii prin aşchiere a
oţelurilor.
În cazul fontelor cantitatea de azot este în mod obişnuit de 0,0015…0,015% şi
are un efect pozitiv asupra prelucrabilităţii acestora.
Cantităţi mai mari de azot peste limitele menţionate anterior, atât în fonte cât şi
în oţeluri, conduc la înrăutăţirea prelucrabilităţii mai ales în cazurile când se formează
nitruri.
 Hidrogenul, în cazul fontelor, este în mod obişnuit cuprins în intervalul
0,510 …410-4, fiind un element puternic antigrafitizant. Rezultă creşterea durităţii
-4

acestora şi implicit scăderea prelucrabilităţii.

 Oxigenul, în funcţie de elementele de aliere din oţeluri şi fonte, formează
combinaţii cu duritate mai mică sau mai mare care conduc fie la înrăutăţirea
prelucrabilităţii, fie la îmbunătăţirea acesteia.
Elementele de aliere se introduc în cazul fontelor şi oţelurilor cu scopul de a
îmbunătăţi fie proprietăţile mecanice, fie prelucrabilitatea lor. Printre cele mai
întâlnite elemente de aliere sunt: carbonul, aluminiul, cromul, manganul, nichelul,
molibdenul, cuprul, plumbul, staniul, titanul, wolframul, bismutul, seleniul,
telurul, vanadiul, zirconiul.
 Carbonul, dintre elementele din componenţa oţelurilor şi fontelor joacă
rolul cel mai important. În funcţie de conţinutul de carbon se produc schimbări
semnificative ale proprietăţilor fizico-mecanice, chimice şi tehnologice ale oţelurilor
şi fontelor.
Oţelurile cu un conţinut de carbon C<0,25%, având o structură preponderent
feritică, determină în timpul aşchierii apariţia depunerilor pe tăiş ceea ce înrăutăţeşte
calitatea aşchierii şi în consecinţă scade prelucrabilitatea p a, însă ferita, având duritate
mică uzează puţin tăişul aşchietor ceea ce determină o bună prelucrabilitate pv.

150

100
pv
[V60 50
m/min ]
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5
C%
Fig. 10.3
 8

În cazul oţelurilor cu un conţinut de carbon de C = 0,25÷0,4% ferita se

îmbogăţeşte cu granule de perlită ceea ce implică o diminuare a tendinţei de formare
a depunerilor pe tăiş dar totodată şi o creştere a capacităţii de abrazare faţă de
suprafeţele cu care vine în contact. În aceste condiţii se îmbunătăţeşte
prelucrabilitatea “pa” dar scade prelucrabilitatea “pv”.
Astfel diagrama din figura 10.3 arată că odată cu creşterea conţinutului de
carbon scade viteza de prelucrare a oţelului când durabilitatea tăişului este de 60 de
minute.
La oţelurile cu (0,4 ÷ 0,8%)C predomină perlita a cărei duritate este destul de
mare. Ca atare creşte rezistenţa materialului şi deci trebuie redus regimul de aşchiere.
Aşchiile se formează, însă, în condiţii foarte bune - aşchii scurte. În cazul în care
procentul de carbon C > 0,85%, pe lângă perlită, în structură, mai apare şi o reţea de
cementită care solicită puternic scula şi în consecinţă prelucrabilitatea pv scade.
În cazul fontelor (care de regulă au un conţinut de carbon de 2,6 …3,2%) nu s-a
reuşit stabilirea unei relaţii analitice de dependenţă a prelucrabilităţii de conţinutul de
carbon datorită elementelor de aliere din componenţa acestora, care formează cu
carbonul diferiţi compuşi, cu diverse durităţi. Totuşi, în cazul fontelor albe, s-a
constatat că odată cu creşterea conţinutului de carbon se intensifică uzura tăişului
aşchietor şi în consecinţă scade prelucrabilitatea.
 Aluminiul, introdus în cazul oţelurilor pentru dezoxidare, diminuează
prelucrabilitatea acestora. În cazul fontelor, la concentraţii de 1…5%Al, datorită
efectului grafitizant, prelucrabilitatea se îmbunătăţeşte.
 Cromul se adaugă în oţeluri şi fonte pentru îmbunătăţirea rezistenţei
mecanice şi chimice dar înrăutăţeşte prelucrabilitatea lor. În cantităţi mici, la oţeluri,
prelucrabilitatea este puţin afectată dar în cantităţi medii şi mari prelucrabilitatea
scade foarte mult.
În cazul fontelor alierea cu crom înrăutăţeşte prelucrabilitatea datorită efectului
puternic antigrafitizant. Pentru îmbunătăţirea prelucrabilităţii se adaugă alte elemente
de aliere.
 Nichelul, folosit în cazul oţelurilor, determină o diminuare a
prelucrabilităţii prin aşchiere, iar în cazul fontelor, datorită efectului uşor grafitizant
şi în corelaţie cu siliciul, conduce la o mărire a prelucrabilităţii.
 Plumbul, adăugat în oţeluri, îmbunătăţeşte prelucrabilitatea acestora atât
prin micşorarea coeficienţilor de frecare cât şi prin fragmentarea aşchiilor. În cazul
fontelor însă, mai ales a fontelor nodulare, plumbul, în cantităţi mici, are o influenţă
negativă diminuând cantităţile de grafit şi de ferită şi implicit prelucrabilitatea.
 Cuprul, în oţeluri, cu adaos de plumb şi sulf, contribuie la îmbunătăţirea
prelucrabilităţii însă în cantităţi mari efectul este invers. Utilizat în fonte, datorită
efectului grafitizant, conduce la o îmbunătăţire a prelucrabilităţii. La un precent de
până la 1% îmbunătăţirea este evidentă dar peste această cantitate efectul se
diminuează ca apoi să devină constant.
 Molibdenul, utilizat în cazul oţelurilor în proporţie de peste 2%,
diminuează prelucrabilitatea. Acelaşi efect, de diminuare a prelucrabilităţii, se
constată şi în cazul fontelor, datorită efectului grafitizant.
 9

 Wolframul, introdus mai ales în pentru îmbunătăţirea proprietăţilor

mecanice şi termice ale acestora, înrăutăţeşte prelucrabilitatea prin intensificarea
uzurii abrazive.
 Titanul, în oţeluri, dacă depăşeşte de peste 5 ori concentraţia carbonului
înrăutăţeşte brusc prelucrabilitatea prin aşchiere prin formarea unui compus chimic ce
intensifică uzura sculei aşchietoare.
 Vanadiul, tot în oţeluri, are efecte similare cromului, formând carburi care
micşorează prelucrabilitatea.
 Zirconiul, adăugat tot în oţeluri, conduce la formarea unor incluziuni ce
au efect similar cu cele ale sulfului şi în consecinţă îmbunătăţeşte prelucrabilitatea.

10.4. METODE DE DETERMINARE A PRELUCRABILITĂŢII

10.4.1. Clasificarea metodelor

O primă clasificare a metodelor de apreciere a prelucrabilităţii are la bază

utilizarea sau nu a aşchierii şi în consecinţă există metode directe (utilizează
aşchierea) şi metode indirecte (foloseşte alţi indicatori).
Altă clasificare ia în considerare durata efectuării experimentărilor existând
metode clasice şi metode rapide.
Totodată metodele directe de determinare a prelucrabilităţii se clasifică şi în
funcţie de indicatorii utilizaţi. Astfel poate exista următoarea clasificare a metodelor
directe:
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe studiul uzurii
sculei aşchietoare;
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe studiul forţei de
aşchiere;
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe studiul energiei
consumate;
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe studiul regimului
termic al zonei de aşchiere;
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe compararea
volumului de material aşchiat în unitatea de timp;
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe studiul calităţii
suprafeţei prelucrate, a formei şi modului de degajare a aşchiilor;
 metode de determinare a prelucrabilităţii ce au la bază alte
caracteristici ale aşchierii (unghiul de forfecare a aşchiei, rezistenţa
specifică la aşchiere, etc.);
 metode de determinare a prelucrabilităţii bazate pe studiul
caracteristicilor mecanice ale materialului prelucrat.
Metodele indirecte, la rândul lor, se pot clasifica astfel:
 metodă ce studiază rezistenţa la rupere prin întindere;
 metodă ce studiază rezistenţa la rupere forfecare;
 10

 metodă ce studiază duritatea materialului;

 metodă ce studiază alungirea relativă;
 metodă ce studiază structura materialului;
 metodă ce studiază capacitatea de uzură prin frecare;
 metodă ce studiază coeficientul de dispersie termică;
 metodă ce studiază coeficientul de absorbţie termică.
Indicii de prelucrabilitate folosiţi pot fi atât absoluţi cât şi relativi, ultimii
rezultând ca rapoarte între indicele de prelucrabilitate absolut al materialului de
cercetat şi indicele de prelucrabilitate absolut al materialului considerat etalon.
În rândurile ce urmează se vor evidenţia câteva metode de determinare a
prelucrabilităţii bazate pe studiul uzurii tăişului aşchietor şi pe calitatea aşchierii.

10.4.2. Metode de determinare a prelucrabilităţii „pv”

10.4.2.1. Metoda trasării diagramelor uzură-timp

Metoda cu titlul de mai sus compară, în cazul aşchierii prin strunjire a mai
multor materiale, uzurile rezultate pe faţa de aşezare a sculei aşchietoare, condiţiile
de aşchiere fiind identice (acelaşi tip de epruvetă, aceeaşi maşină-unealtă, acelaşi
regim de aşchiere, de regulă fără răcire, aceeaşi sculă aşchietoare şi în aceeaşi stare de
uzură). În această situaţie, dintre două materiale, mai bun prelucrabil este acela care,
după acelaşi timp de aşchiere, determină cea mai mică uzură pe faţa de aşezare a
sculei aşchietoare. Figura 10.4 exemplifică cele scrise anterior.

VB (mm)
m1

VB1 m2

m3
VB2

VB3

0  (min)
Fig. 10.4

Se constată cu uşurinţă că cel mai bun prelucrabil este materialul m3 deoarece la

timpul 0 determină cea mai mică uzură pe faţa de aşezare a sculei aşchietoare.
 11

10.4.2.2. Metoda trasării diagramelor durabilitate-viteză (T-V)

Această metodă este cea mai completă dar şi cea mai costisitoare deoarece
presupune încercări de lungă durată, până la epuizarea timpului de durabilitate al
sculei, la prelucrarea fiecărui material cercetat, cu mai multe viteze de aşchiere.
Pentru efectuarea încercărilor sunt necesare mai multe epruvete identice, din
fiecare material cercetat, urmând ca acestea să fie supuse unor condiţii identice de
aşchiere cu excepţia vitezei. Astfel fiecare material va fi prelucrat utilizând, pe rând,
trei sau patru viteze de aşchiere, cu o viteză aşchiindu-se până la depăşirea valorii
uzurii admisibile, trasând apoi caracteristica uzurii şi, cu ajutorul uzurii admisibile, se
determină durabilitatea. Se obţin în felul acesta, pentru fiecare material perechi de
valori viteză de aşchiere-durabilitate (V1 -T1 ; V2 -T2 ; etc.) care permit
reprezentarea, în coordonate logaritmice, a dreptelor de durabilitate (figura 10.5).
Cea mai bună prelucrabilitate o va avea materialul care, la aşchierea cu o
anumită valoare “v0” a vitezei, va asigura cea mai mare durabilitate, sau acel material
care permite utilizarea celei mai mari viteze de aşchiere pentru o durabilitate “T0”
stabilită anterior.

log T
m3

m1 m2

T*m3

T0
T*m2

T*m1

v0m1 v0m2 v* v0m3 log v

Fig. 10.5

Din figura 10.5 se poate constata că la o valoare a vitezei de aşchiere „v*” cea
mai mare durabilitate corespunde materialului „m3” deci acesta este cel mai bun
prelucrabil dintre cele trei materiale supuse încercărilor.
Dacă se ia o valoare a durabilităţii „T0” se constată că materialul „m3” s-a
prelucrat cu viteza de aşchiere cea mai mare şi în consecinşă este cel mai bun
prelucrabil.
 12

10.4.2.3. Metoda aşchierii cu viteză variabilă (procedeul strunjirii frontale)

Procedeul strunjirii frontale este unul dintre cele mai vechi şi probabil cel mai
folosit pentru determinarea rapidă a prelucrabilităţii „pv”. Modul de lucru, în acest
caz, are la bază strunjirea frontală a unei epruvete în formă de disc (figura 10.6).

lg n

2Rn
d 
s

lg Ri
Fig. 10.6 Fig. 10.7

Epruveta are un alezaj central pentru ca strunjirea frontală să se înceapă de la

acesta, deci de la viteză de aşchiere mică.
Se vor utiliza minim 4 turaţii, pentru fiecare turaţie aşchierea efectuându-se până
la apariţia uzurii catastrofale. Turaţiile se vor alege astfel încât n max / nmin  5 (pentru
ca rezultatele să dea valori veritice). Uzura catastrofală este pusă în evidenţă de
apariţia unei fâşii lucioase pe suprafaţa materialului prelucrat. Se va măsura diametrul
la care apare uzura catastrofală determinându-se în acest mod raza de uzare Rn. În
acest mod se obţin perechi de date „niRi”. Cu ajutorul acestor date, în coordonate
logaritmice, se trasează o dreaptă, ca în figura 10.7. Cu ajutorul diagramei se
determină tangenta unghiului „” iar apoi utilizând relaţia 10.1 se determină
exponentul „m” din relaţia lui Time (rel. 10.2). În aceeaşi relaţie există şi constanta
„C” care se află utilizând relaţia 10.3.

m 1
tg  10.1
m 1
C
v [m/min] 10.2
Tm
Rn 2  R n  n Rn
C  vm  m 10.3
s  n  m  1 1000 s  n  m  1

După aflarea valorilor pentru „C” şi „m”, extrapolând rezultatele, se determină

cu uşurinţă (rel. 10.2) acea viteză de aşchiere pentru care după 60 de minute de
 13

prelucrare tăişul aşchietor atinge uzura admisibilă – v60 -. Experimentările făcute de

unii cercetători au arătat că aflarea vitezei de aşchiere „v 60” prin procedeul strunjirii
frontale nu diferă cu mai mult de 10% faţă de procedeul strunjirii longitudinale
(viteză de aşchiere constantă) dar consumul de timp şi de material este de
aproximativ 10 ori mai puţin (10 ore şi 100 kg. de material – procedeul strunjirii
longitudinale; 40 min. şi 12 kg. de material – procedeul strunjirii frontale).
Valoarea durabilităţii de 60 de minute este valabilă pentru tăiş aşchietor din oţel
rapid. Pentru alte materiale folosite la scule aşchietoare se pot lua alte durabilităţi (ex.
90 de minute pentru tăiş din carbură metalică lipită, 20 de minute pentru tăiş din
carbură metalică fixată mecanic, 480 de minute la prelucrarea pe strunguri automate).
Totodată se pot utiliza şi alţi indicatori pentru prelucrabilitate (ex. v 60B0,2 – viteza de
aşchiere care după 60 de minute de aşchiere determină apariţia unei uzuri pe faţa de
aşezare de 0,2 mm, când t=2 mm şi s=0,25 mm).

10.4.2.4. Metoda aprecierii prelucrabilităţii în procente

Metoda aprecierii prelucrabilităţii în procente are la bază raportul dintre viteza

de aşchiere „v60” a materialului de prelucrat (sau alt indicator de acest tip) şi viteza de
aşchiere „v60” a materialului etalon (sau alt indicator de acest tip), conform relaţiei
10.4.
v 60
Ip = 100 [%] (10.4)
v 60etalon
Ca material etalon poate fi considerat, în cazul oţelurilor, materialul AUT40 sau
oţelul OLC45.
Metoda americană de apreciere a prelucrabilităţii în procente ia drept
material etalon oţelul american pentru automate SAE 1112, cu sulf, tras la rece şi
având HB = 179.Principalele condiţii în care se desfăşoară experimentările sunt:
- strunjire longitudinală;
- tăişul aşchietor din oţel Z-80 W18 (aproximativ echivalent oţelului
românesc Rp3);
- avansul de lucru 0,063 mm/rot;
- adâncimea de aşchiere 0,35 mm;
- durabilitatea sculei T = 480 min;
- ungere corespunzătoare.
În condiţiile de mai înainte viteza de aşchiere pentru oţelul etalon este de 55
m/min iar prelucrabilitatea prin aşchiere se apreciază cu relaţia 10.5.

v
p%SUA = 100 [%] (10.5)
55
unde „v” [m/min] – viteza de aşchiere a materialului supus încercărilor în condiţiile
materialului etalon.
 14

10.4.3. Metode de determinare a prelucrabilităţii „pa”

Metodele de determinare a prelucrabilităţii „pa” iau în considerare calitatea

aşchierii şi în consecinţă sunt mai mult calitative decât cantitative. Ele urmăresc
forma aşchiilor şi modul lor de degajare, existenţa sau nu a bavurilor la o suprafaţă
prelucrată prin aşchiere, calitatea suprafeţei prelucrate (rugozitatea), tendinţa de lipire
a aşchiilor de suprafaţa de degajare a sculei aşchietoare, formarea depunerilor pe tăiş,
apariţia fisurilor la treceri bruşte de dimensiune, dar şi mărimea forţelor de aşchiere
sau lungimea unui alezaj prelucrat cu forţă constantă (elemente cantitative).
În rândurile ce urmează se vor prezenta câteva metode de determinare a
prelucrabilităţii „pa”.

10.4.3.1. Metoda burghierii şi retezării pe strung

Se confecţionează epruvete cilindrice, de dimensiuni egale, din toate

materialele cercetate. Fiecare epruvetă este supusă unor găuriri cu burghiul, urmate
de retezări, din care rezultă câteva inele, fig. 10.8. Pentru aprecierea prelucrabilităţii
“pa” se cercetează rugozitatea alezajelor inelelor obţinute, precum şi eventuala
prezenţă a bavurilor în urma retezării. Se consideră că au o bună prelucrabilitate “p a”
acele materiale la care în urma retezării rezultă inele fără bavuri şi o suprafaţă
interioară netedă.

Fig.10.8

10.4.3.2. Metoda încercării la crestare

Din materialele supuse experimentării se realizează epruvete cilindrice de

dimensiuni egale, care se vor cresta prin strunjire cu avans radial (fig. 10.9).
Încercarea se bazează pe faptul că forţa de aşchiere se măreşte la creşterea
adâncimii crestăturii şi la aşchierea unui material mai greu prelucrabil. Pentru a se
putea trage concluzii asupra prelucrabilităţii materialelor încercate cuţitul de canelat
va fi fixat într-un dinamometru pentru măsurarea componentelor Fy şi Fz ale forţei
totale de aşchiere, iar crestarea se va face în toate cazurile la aceeaşi adâncime. Cel
mai greu prelucrabil va fi materialul pentru care va rezulta cea mai mare forţă de
aşchiere. De asemenea, prin aceste încercări se poate aprecia prelucrabilitatea şi
 15

studiind calitatea suprafeţei obţinute, modul de formare a aşchiilor, rotunjirea vârfului

cuţitului, tendinţa de formare a depunerilor pe tăiş, etc.

Fig. 10.9

10.4.3.3. Metoda burghierii cu forţă constantă

În cadrul acestei metode se confecţionează epruvete de dimensiuni egale din

toate materialele cercetate şi se supun pe rând găuririi cu burghiul, în condiţii identice
de aşchiere (fig. 10.10). În acest scop geometria burghiului va fi identică în toate
cazurile, turaţia va fi egală şi se va lucra fără lichid de răcire. Mişcarea de avans a
burghiului nu va fi realizată de maşină. ci se va obţine cu ajutorul unui dispozitiv
special care asigură forţă axială constantă (Fax = ct.).

Fax = const.

Fig. 10.10
 16

Un astfel de dispozitiv poate fi realizat printr-o modificare foarte simplă adusă

unei maşini de găurit cu coloană sau montant (ex: G25). În acest scop, pe tamburul
manetei pentru acţionarea manuală a avansului, se fixează capătul unui cablu. În
continuare, cablul este înfăşurat de mai multe ori pe tamburul manetei respective, iar
la celălalt capăt se fixează un taler pe care pot fi aşezate diverse greutăţi.
Folosind în toate cazurile aceeaşi încărcare, deci aceeaşi forţă axială, rezultă că
după acelaşi interval de timp, afectat tuturor încercărilor, se vor obţine în epruvetele
testate alezaje de adâncimi diferite.
Prelucrabilitatea “pa” cea mai bună o va avea materialul la care s-a obţinut cea
mai mare adâncime (h) a alezajului.
Această metodă poate fi îmbunătăţită în sensul că pot fi luate în considerare şi
alte criterii. Decizia finală privind prelucrabilitate, fiind o decizie multicriterială, se
va lua folosind metoda utilităţilor. Criteriile ce pot fi luate în considerare sunt:
 forma aşchiilor şi modul lor de degajare;
 tendinţa de aderare a aşchiilor la tăiş şi pe canalele elicoidale ale
burghiului;
 calitatea alezajului obţinut;
 existenţa şi mărimea bavurii rezultate în urma burghierii;
 adâncimea (h) a alezajului obţinut la forţă constantă.
Modul concret de luare a deciziei este tratat pe larg în sursa bibliografică [121].

10.5. DATE PRIVIND PRELUCRABILITATEA PRIN AŞCHIERE A

UNOR MATERIALE METALICE

Dat fiind faptul că la ora actuală nu există o unitate de vederi cu privire la

prelucrabilitatea prin aşchiere a diverselor materiale, datele existente în literatura de
specialitate nu sunt unitare şi de cele mai multe ori calitative. Totuşi, aşa cum sunt,
aceste date oferă suficiente informaţii pentru a şti la ce să ne aşteptăm în cazul
prelucrării prin aşchiere a unui material.
Conform [85] aşchiabilitatea oţelurilor şi fontelor, apreciată în procente faţă de
materialul etalon care sunt oţelurile inoxidabile martensitice (aşchiabilitate 100%),
poate fi condensată în figura 10.11, unde sunt identificate următoarele grupe de
materiale metalice:
1. Oţeluri inoxidabile feritice 7. Fonte
2. Oţeluri inoxidabile martensitice 8. Oţeluri pentru scule
3. Oţeluri inoxidabile austenitice 9. Aliaje refractare
4. Oţeluri pentru automate 10.Aliaje de cupru
5. Oţeluri carbon 11.Aliaje de aluminiu
6. Oţeluri aliate
În cadrul grupelor identificate mai înainte există o variaţie mare a
prelucrabilităţii, aceasta fiind în funcţie de diversele mărci de materiale, care evident,
au diverse compoziţii.
 17

p%

200

11

150
4
10

100 7
2
1 3
5 6 8
50
9

Material

Fig. 10.11
Tabelul 10.1, conform [129], prezintă coeficientul de prelucrabilitate în
procente, pentru diferite grupe de oţeluri şi pentru trei procedee de prelucrare
(strunjire, frezare, burghiere).

Tabelul 10.1
Nr. Coeficientul de prelucrabilitate p%
Grupe de oţeluri
crt. Strunjire Frezare Burghiere
1 Oţeluri de construcţie C0,6% 100 100 100
2 Oţeluri de construcţie C0,6% 85 80 80
3 Oţeluri pentru automate 120 - 120
4 Oţeluri aliate cu Cr 85 85 85
5 Oţeluri cu Mn 80 75 70
6 Oţeluri cu Cr şi Ni 90 90
7 Oţeluri cu Cr, Ni şi W 80 80 70
8 Oţeluri rapide 60 60 60

În sursa bibliografică [91] este studiată aşchiabilitatea aliajelor de zirconiu,

aliaje ce se folosesc cu precădere în tehnica nucleară. La prelucrarea acestora prin
aşchiere trebuie luate măsuri speciale deoarece aşchiile fine se autoaprind şi ard la
temperaturi ridicate. Aşchiile rezultate ar trebui păstrate în containere metalice cu apă
şi în afara secţiilor de prelucrare. Cel mai bine este ca aşchiile să fie arse în locuri
izolate iar dacă totuşi în timpul prelucrărilor se autoaprind stingerea focului nu se va
 18

face cu apă ci cu nisip. Pentru ca temperatura de aşchiere să fie cât mai scăzută se va
lucra cu viteze de aşchiere reduse şi avansuri mari (aşchii groase) şi debit mare de
fluid de răcire-ungere trimis prin curgere liberă sau pulverizare. Fiecare procedeu de
prelucrare prezintă diferite particularităţi la prelucrarea aliajelor pe bază de zirconiu,
particularităţi de care trebuie să se ţină seama.
Industria aeronautică foloseşte aliaje cu aluminiu şi magneziu, cele cu magneziu
având tendinţa de autoaprindere şi în consecinţă rezultă precauţii semnalate la aliajele
pe bază de zirconiu. Sursa bibliografică [108] studiază prelucrabilitatea aliajelor deci
implicit şi a celor aliate cu magneziu. În tabelul 10.2 sunt date aprecieri calitative
privind prelucrabilitatea aliajelor de aluminiu.

Tabelul 10.2
Nr. Aprecierea globală
Destinaţia Simbolul aliajului
crt. a aşchiabilităţii
AlSi12, AlSi12Fe1, AlSi12Cu1,
1 Bună
AlSi12Cu1Fe1, AlSi9Cu2, AlSi6Cu1
2 AlMg10 Acceptabilă
3 AlMg9SiFe1 Bună
Aliaje de
4 AlMg5 Foarte bună
turnare
5 AlMg3, AlMg2Si4Fe1 Foarte bună
6 AlSi12Mg, AlSi10Mg, AlZn5MgTi Bună
AlCuTi, AlCuMgTi, AlSi8Cu3,
7 Foarte bună
AlSi8Cu3Fe1
8 Al99Mg, Al99Mg1, Al99Mg2 Scăzută
AlMg1, AlMg2, AlMg3, AlMg4,
9 Bună
AlMg5
10 Aliaje de AlMn1, AlMn1Mg1 Scăzută
11 deformare AlMgSi, AlMgSiE, AlSiMgE Bună
12 plastică AlMgSi1, AlMg1Si1, AlSi1MgCu Acceptabilă
13 AlZn3Mg2Ti, AlZn4Mg2 Acceptabilă
14 AlCuMg, AlCu4Mg1, AlCu4Mg2 Destul de bună
15 AlCuMg2NiSi, AlCu28SiMn Bună

În finalul acestui capitol se poate spune că prelucrabilitatea prin aşchiere

necesită în continuare cercetări mai ales la apariţia materialelor noi dar şi o
sistematizare completă a datelor existente până în prezent în literatura de specialitate.