Jennifer Cody

Epstein
Zeii pedepselor
cereşti
Traducere din engleză şi note de
ANCA DAN şi SÂNZIANA DRAGOŞ
Titlul original: The Gods of Heavenly Punishment, 2013

Humanitas, 2015
Versiune ebook: v1.0, octombrie 2018
 Pentru Katie şi Hannah,
care îmi sunt zeiţele luminii,
inspiraţiei şi viitorului

Deşi se bazează pe un eveniment real (bombardarea

oraşului Tokyo în 1945) şi dă viaţă unor personaje inspirate
de personalităţi istorice reale, romanul Zeii pedepselor cereşti
este în ultimă instanţă o operă de ficţiune. Drept urmare,
toate întâmplările, afirmaţiile şi dialogurile din paginile sale
sunt produse ale imaginaţiei autoarei şi nu au rol de
documente istorice.
 Războiul este cumplit. Artistul are menirea de a-l urma până
în miezul său, până în inima fiecărui combatant – nu să
vorbească despre armate şi naţiuni şi statistici – ci să-l
surprindă în intimitatea profunzimii lui.
D.H. LAWRENCE
 I
HAMBURG, NEW YORK
 Mai 1935

Urcarea părea foarte dificilă, roata mare scârţâia, motorul

trepida şi s-a poticnit de vreo patru ori până au ajuns ei în
vârf. Dar meritase să aibă răbdare, aşa cum merita de fiecare
dată, erau atât de sus, că lumea săracă, peticită şi fărâmiţată
părea mică şi inofensivă, ca decorul unui trenuleţ de jucărie.
Era senzaţia cea mai apropiată de zbor pe care şi-o putea
imagina.
— S-a stricat? a întrebat Lacy Robertson, care şedea lângă
el. De ce s-a oprit aşa?
Cam a ridicat din umeri.
— Poate că trebuie să ungă mecanismul, cine ştie.
Şi-a întins braţele în lături, savurând sentimentul de
izolare şi tihnă, puterea ciudat de atotştiutoare pe care i-o
dăduse întotdeauna ascensiunea aceasta. Sub ei se întindea
parcul de distracţii Hamburg, cu iarba ce începea să prindă
tonurile roşietice ale toamnei şi cu corturile unduind în
bătaia vântului ca nişte pânze de corăbii. Băieţei cu tunsori
de marinari şi fetiţe cu cârlionţi ca nişte tirbuşoane alergau
chirăind ca nebunii de la un stand la altul, de la un joc la
altul, de la un chioşc la altul. Părinţii se ţineau după ei,
îmbrăcaţi în hainele lor ponosite de duminică, oprindu-se
câte un pic în faţa Celui mai Tare Om din Lume, sau la
Întrecerea Buclucaşilor, sau la Parada Modei, glumind unii
cu alţii; nu prea stăteau însă nicăieri suficient de mult încât
să cumpere ceva. De fapt nimeni n-avea bani.
Câţiva plimbăreţi se strecurau printre corturi spre pista
improvizată, unde fusese anunţată mai devreme o
demonstraţie acrobatică pe aripile avioanelor. Totuşi, pe
luciul mat al aripilor nu se zărea nici urmă de femei în
costumaşe cu paiete, iar păsările scânteietoare zburau
răsturnate, în stol, pe fundalul norilor ce începeau să se
întunece.
Doamne, îşi zise Cam în gând, într-o bună zi am să aflu şi
eu cum e.
 — Uită-te la ei, spunea Lacy, nu cred că bietul om
mănâncă mare lucru înainte să se urce în cutia aia de
conserve. Dac-aş fi în locul lui, aş da urgent la raţe.
Vocea, de obicei profundă şi cam răguşită pentru o fată, îi
era acum ascuţită şi ciudat de firavă. Când Cam s-a întors
spre ea, a văzut că era palidă – palidă ca gulerul-şal al
jachetei albe pe care o purta.
— Te simţi bine? a întrebat-o el.
— Mi-e cam frică de înălţime, atâta tot, a răspuns ea cu un
zâmbet care voia să spună A, nu-i nimic. Dar îşi ţinea buzele
atât de strânse, că-i fugise tot sângele din ele.
— Serios? Dar… stai puţin. Nu tu ai zis că vrei să urcăm în
Roata Mare?
Fata a dat din cap cu emfază:
— Da, să trăiţi. Eu am fost aceea.
Ca pentru a-i sublinia cuvintele, vagonetul lor a mai
înaintat, cu o smucitură, vreo jumătate de metru. Apoi s-a
oprit cu un hârâit, de parcă rămăsese fără benzină. Mişcarea
clătină vagonetul, şi Lacy se agăţă de uşă închizând ochii
strâns. Avea nişte gene incredibil de lungi şi de dese, cum au
fetele din reclamele la rimel. Mai ales genele ei îl fascinau pe
Cam. Nu neapărat fiindcă erau atât de feminine, de graţioase
şi de frumoase, cât pentru că genele lui erau exact la polul
opus: atât de blonde şi de subţiri, că uneori, în lumină
puternică, ochii – la fel ca ai fratelui şi ai tatălui lui, de altfel
– păreau să nu aibă deloc gene, precum cei ai şopârlelor.
— Nu pricep, a spus el luând-o de mână fără să-şi dea
seama (ceea ce era ciudat, având în vedere că la întâlnirea lor
anterioară numai la asta se gândise, dar nu îndrăznise s-o
facă). De ce să te dai în ceva de care ţi-e frică?
Fata şi-a deschis ochii, coborându-i spre degetele lor
împletite, apoi i-a ridicat spre el cu privirea aceea piezişă,
care îi atrăsese atenţia săptămâna trecută. O privire care-l
măsura şi-l întorcea pe toate părţile ca pe o jucărie pe care o
iei la întâmplare de pe un raft, o privire indulgentă şi
amuzată.
 — Păi, printre altele, a zis ea, m-am gândit că, dacă o să
fiu speriată de-adevăratelea în prezenţa ta, o să te hotărăşti
în sfârşit să mă iei de mână.
Cam a simţit cum i se înroşesc urechile şi obrajii. A vrut
să-i dea drumul la mână, dar Lacy Robertson i-a strâns
palma atât de tare, că inelul ei i s-a înfipt dureros în carne.
— Nici să nu te gândeşti, a zis ea.
Cam şi-a dres glasul. Respiră adânc, se muştruluia în
gând.
— Deci, de fapt, nu eşti speriată?
— A, ba da, a răspuns ea. Sunt de-a dreptul îngrozită.
Băiatul a râs scurt.
— Şi a meritat să mori de frică numai ca să te ţină un tip
de mână?
— Nu orice tip, a răspuns ea pe un ton care l-a făcut iarăşi
să roşească până-n vârful unghiilor. Şi nu-i vorba numai de
asta, a adăugat strâmbându-se şi strângându-l din nou cu
putere de mână, căci roata se hurduca iar. E ceva ce-mi
spunea tata mereu.
— Ce anume?
— Că modul cel mai bun de a combate frica este să încerci
să faci exact ce te sperie mai tare.
— Cred că-i o strategie bună.
— Nu-i aşa? De aceea s-a înrolat şi-a plecat să lupte în
Filipine.
— Fiindcă-i era frică de filipinezi? a întrebat el uitându-se
pieziş.
— Nu, tăntălăule. Îi era frică de luptă. În şcoală a fost
ciuca bătăilor. Dar tu probabil că nu ştii prea multe despre
astfel de lucruri, nu-i aşa?
Mai multe decât crezi, şi-a zis el în gând. Dar şi-a ţinut
gura – asta era întotdeauna cea mai sigură opţiune.
Fata se uita la cer.
— S-ar părea că deocamdată ne-am oprit de tot, a spus ea
privindu-l ironic. Mi-aş lua mâna înapoi acum, dacă nu ţi-e
cu supărare.
 — Nici să nu te gândeşti, s-a împotrivit Cam trăgând-o
spre el protector.
— Nu te teme, a spus ea râzând, ţi-o dau înapoi.
Desfăcându-şi uşurel degetele dintr-ale lui, şi-a luat poşeta
din poală şi a deschis-o. Băiatul o privea uimit. Iar a făcut-o,
şi-a zis el în gând; deşi nu era lămurit ce anume făcuse. Avea
ceva de-a face cu totala dezinvoltură pe care i-o inspira, ceva
ce nu mai văzuse decât la Mike şi la mama lui. Dar era şi
felul în care, în numai două întâlniri câte avuseseră până
atunci, fata reuşise să ajungă, fără efort, la miezul lucrurilor.
Sau, în orice caz, la ceea ce era pentru el foarte aproape de
miezul lucrurilor. Oricum, de un lucru era sigur, şi anume că
treaba asta-i plăcea.
— Şi eu am fost întotdeauna de aceeaşi părere, a zis el
lăsându-se pe spate.
— La ce anume te referi? a întrebat ea scotocind prin
poşetă.
Inelul uriaş, care i se înfipsese mai devreme în mână şi
care avea aceeaşi culoare cu ochii ei, licărea în lumina
piezişă a soarelui de după-amiază. Şi faţa îi era puţin cam
verzuie, drept care Cam spera că nu caută vreo pungă sau
altceva în care să vomite. Spre uşurarea lui, Lacy scoase doar
un ruj argintiu şi o oglinjoară asortată, de mărimea unui
dolar de argint.
— Vorbeam despre frică, a răspuns el.
Fata s-a încruntat la propria-i imagine din oglindă,
vopsindu-şi buzele cu furie, ca şi cum operaţiunea aceea ar fi
putut să prevină un dezastru.
— Serios? Nu mi s-a părut deloc că ai fi uşor de speriat.
Ha, făcu el în gând.
— Toată lumea se teme de câte ceva, n-am dreptate?
Văzând-o ţuguindu-şi buzele, s-a întrebat din nou cum ar
fi s-o sărute. Se întrebase şi săptămâna trecută, când
văzuseră împreună Mările Chinei. Chiar îşi spusese atunci că
o s-o facă la sfârşitul întâlnirii. Dar tocmai în ultima clipă,
acolo, pe aleea din faţa casei ei, se lăsase păgubaş, pentru că
îl năpădise iar teroarea paralizantă a vechii lui bâlbâieli.
— Dar pe dumneavoastră ce vă sperie, domnule Cameron
Richards Junior? Trăsnetele? Hunii? Rechinii?
— De fapt, nimic de genul ăsta, a ridicat el din umeri cu
prefăcută nepăsare. Mi-e frică mai degrabă de… nu ştiu… de
chestii mai mărunte.
— Cum ar fi?
Cum ar fi să ai nevoie de cinci minute ca să inviţi o fată la
dans şi, drept rezultat, fata să-ţi râdă în nas. Cum ar fi să-şi
dea profesorii ochii peste cap ori de câte ori ridici şi tu mâna.
Cum ar fi ca tatăl tău să te prezinte necunoscuţilor astfel: „El e
băiatul meu, Cameron Junior. Nu vorbeşte prea bine.”
— Să mă fac de râs, cred, a zis în cele din urmă, prudent.
Lacy a ridicat mirată ochii din oglinjoară:
— Tu?
Băiatul a dat din cap, simţind cum i se înroşesc iar obrajii,
în ciuda privirii ei verzi, răcoroase, care-l făcea să se simtă ca
şi cum ar fi plutit pe o mare de culoarea mentei.
— Ei, asta-i tare de tot!
A închis oglinjoara cu un pocnet şi a izbucnit într-un
hohot sănătos şi dezinhibat – alt lucru care-i plăcea lui Cam
la ea.
— Ce anume e tare?
— Tu eşti tare, a zis ea scuturând din cap. Chiar n-ai nici
cea mai vagă idee, nu-i aşa?
— Despre ce să am idee?
— Despre tine, prostănacule. Fetele din cămin ţi-au dat
nota maximă.
— Nota maximă pentru ce?
— Păi, ştii tu… În clasamentul tipilor.
Băiatul tot nu pricepea, aşa că ea îi ţinu o mică prelegere,
desenând cu rujul în aer fiecare literă:
— Merge de la A la D. A înseamnă că eşti super, B că eşti
OK. C înseamnă că eşti acceptabil.
— Şi care-i nota cea mai mică?
— E.
 Mâinile fetei nu mai tremurau, iar observaţia aceasta îi
dădea o uşoară satisfacţie. Era ca şi cum şi-ar fi propus s-o
facă să-şi uite spaimele, iar acum constata că eforturile lui
dăduseră roade.
— E înseamnă că eşti nasol, a continuat Lacy. D e numai
puţintel mai bine.
— Şi cum e D?
— Semicaraghios, rânji ea punându-şi rujul în poşetă. Dar
tu n-ai de ce să-ţi faci griji. În ceea ce le priveşte pe prietenele
mele, tu eşti A. Un veritabil AMTP.
Habar n-avea ce însemna AMTP, dar nici nu voia s-o
întrebe.
— Şi-atunci de ce râzi?
— Fiindcă de fapt nu eşti deloc aşa. Nici măcar nu încerci
s-o faci pe grozavul.
Nu-şi dădea seama dacă fata îşi bătea sau nu joc de el.
— Păi ar trebui?
Fata l-a privit atent preţ de câteva clipe. Apoi s-a aplecat în
faţă, până ce nasul aproape i l-a atins pe-al lui:
— Ce să trebuiască? a şoptit ea.
Cam a tras cu putere aer în piept, mai mult gustând decât
mirosind parfumul ei dulce, cu iz de mosc. A trebuit să facă
uz de fiecare picătură de voinţă ca să nu se smucească
înapoi, şi în clipa aceea a simţit cum o să se întâmple iar:
cum o să deschidă gura şi gândurile i se vor îngrămădi toate
ca nişte cocoloaşe de seu în spatele limbii. Cum o să îngaime
pâh-pâh-pâh, ca un motor în pană de benzină şi cum
zâmbetul ei o să se preschimbe într-o încruntătură de
dezgust.
— Ţi-a mâncat pisica limba? a întrebat fata în şoaptă. Ce
să trebuiască?
Respiră adânc, îşi zicea el în gând. Respiră adânc şi
vorbeşte rar. Acum ştii cum s-o scoţi la capăt.
Ştia, într-adevăr. Îşi petrecuse vara dinainte de începerea
colegiului stând aproape tot timpul singur în camera lui, în
faţa oglinzii pe un scaun cu spătarul drept, cu Metodologia
auto vindecării de bâlbâială cronică (ediţia a treia) în braţe.
Cu ochii ţintă la buze, mandibulă şi limbă, urmase cu
religiozitate paşii prescrişi, învăţând să-şi păstreze mâinile şi
faţa relaxate în timp ce vorbea; respirând din diafragmă, ca
un cântăreţ de operă; folosind în mod deliberat, din ce în ce
mai des, cuvinte „explozive” ca „stai” sau „prind” sau „clar”,
ca să nu le mai evite din reflex în vorbire. Când venise luna
septembrie, nu scăpase încă de tot de bâlbâială, dar reuşea
să şi-o stăpânească în mare măsură. Şi-o înghesuise în
fundul esofagului şi-al minţii şi de obicei rămânea ascunsă
acolo… doar dacă nu lăsa garda jos.
Sau dacă nu era agitat. Sau speriat.
Respiră adânc, îşi spunea acum în gând, şi vorbeşte rar.
— S-să o fac pe grozavul.
S-a crispat la auzul felului căznit în care pronunţase
primul cuvânt, dar Lacy nu părea să fi remarcat nimic.
— Nu, rosti ea abia auzit. Vrei să ştii de ce?
Băiatul a dat din cap, nemaiîndrăznind să vorbească.
— Fiindcă nu vreau să te înhaţe vreo altă tipă din campus.
S-a aplecat în faţă şi, pentru o clipă, Cam a încremenit,
crezând că o să-l sărute pe gură. Dar l-a sărutat pe obraz, cu
duioşie.
Când fata s-a îndreptat de spate, au rămas o clipă ochi în
ochi. Apoi, fără să-şi mai dea timp să gândească, s-a aplecat
şi a sărutat-o pe gură. Îi simţea buzele moi, calde, însufleţite,
îi simţea asprimea jachetei. Relieful subtil al claviculei. Îşi
simţea inima tremurându-i în piept ca un planor în aer şi se
simţea pe sine la treizeci de metri deasupra propriului trup,
de parcă ar fi stat într-o altă Roată Mare, invizibilă, şi s-ar fi
uitat în jos la el însuşi: un Cam Richards mititel care sărută
o Lacy Robertson mititică, în micuţa gară de jucărie în care
se preschimbase parcul Hamburg.
S-au sărutat până când nu mai puteau spune unde se
terminau buzele, pielea şi mirosul ei şi unde începeau ale lui.
Lacy nu părea că avea de gând să se oprească, iar el începea
să-şi pună problema dacă să-şi strecoare mâna pe sub bluza
ei, dar scaunul s-a smucit din nou şi fata s-a desprins în
sfârşit din îmbrăţişare, cu gura mânjită de ruj. A avut o
scurtă senzaţie de cădere, care i-a dat furnicături în degetele
de la picioare, dar nu-şi putea da seama dacă era de la sărut
sau de la mişcarea scaunului. Apoi s-a uitat în jur şi a văzut
că nu mai aveau mult până ajungeau pe sol. A început să
râdă: bucurie amestecată cu îndoială.
— Ce-i? a întrebat Lacy pe un ton uşor indignat,
ştergându-şi colţul gurii cu degetul ei rozaliu.
— C-cred că nu mă aşteptam la aşa ceva, a răspuns el
trecându-şi o mână prin păr şi pe gât. Avea pielea caldă încă
de la atingerea ei.
— La ce, la smucitură?
— Nu. L-la… la sărut, a răspuns el râzând.
— Ba eu mă aşteptam de ceva vreme, a replicat ea
aruncându-i o privire scurtă, piezişă.
Ce mai fată, a clătinat el din cap, încă ameţit.
— Spune-mi, la ce te gândeşti? l-a întrebat Lacy pe un ton
cât se poate de serios, privindu-l atent. Chiar în clipa asta.
Cam a închis ochii; ameţeala nu-i trecuse încă de tot.
— Ăă… Cred că mă gândesc că celor mai multe fete pe care
le cunosc le-ar fi frică să facă ce-ai făcut tu acum.
Fata şi-a strâns încă o dată buzele. Apoi s-a aplecat spre el
şi l-a sărutat din nou – de data asta scurt, mai mult ca o
mângâiere. După care şi-a îndreptat spatele, contemplând cu
un aer satisfăcut cerul unde, printre nori, avioanele scriau cu
fum alb Zboară cu un Camel.
— Un motiv în plus, a zis ea.

Se apropia seara şi lumina zilei nu mai era aşa de

puternică; umbrele corturilor se alungeau din ce în ce mai
mult. De comun acord terminaseră cu caruselele şi cu
jocurile. Hoinăreau încet prin parc cu degetele împletite,
legănându-şi mâinile într-un ritm care lui Lacy i se părea
cum nu se poate mai natural. Îi plăcea atingerea lui la fel de
mult cum îi plăcea înfăţişarea lui: degetele îi erau fine, dar
puternice, palmele calde, dar uscate. Îi plăceau obrajii lui
palizi – care acolo, sus, în Roata Mare, i se făcuseră roşii ca
sfecla – şi catifelaţi ca ai unui copilaş, chiar şi la cinci după-
amiază. Se întreba cât de des se bărbierea, apoi a încercat
să-şi imagineze cum arăta când făcea asta. Gol de la brâu în
sus, cu un prosop înfăşurat în jurul şoldurilor înguste.
Simţea cum se încălzeşte uşor pe dinăuntru.
— Acum încotro o luăm? a întrebat-o el.
— Oriîncotro mă duci, a zis ea ridicând din umeri.
— În regulă, i-a răspuns pe tonul lui uşor tărăgănat, calm
şi încrezător.
Era atât de diferit faţă de băieţii cu care se întâlnise în
timpul facultăţii sau în liceu, sau chiar în gimnaziu. În
primul rând, arăta mai bine. Cu părul lui blond şi ochii
albaştri părea un atlet sau un star de cinema suedez. Dar
înfăţişarea unui tip nu însemna mare lucru pentru Lacy. Cu
cât tipul arăta mai bine, cu atât îşi dădea mai puţină
osteneală s-o cucerească, cel puţin asta observase ea.
Dar acest Cameron Richards Junior era altfel. Nu se purta
ca un bărbat frumos. De fapt, se purta exact pe dos. Nu era
pe deplin lămurită, dar Cam avea o timiditate combinată în
mod ciudat – deşi nu tocmai neplăcut – cu o prudenţă
încordată, atât în felul în care asculta, cât şi în felul în care
vorbea. Asta îi dădea un fel de soliditate, care n-avea în ea
nici urmă de aroganţă. Sau poate că era forţă, îmblânzită de
nesiguranţă de sine. Orice-ar fi fost, Lacy o simţise din plin
în ziua când îl întâlnise prima oară, la cursul de literatură
engleză, şi îşi scăpase (absolut accidental, deşi colegele ei de
cămin n-o credeau în ruptul capului) caietul pe pantofii lui
scâlciaţi.
— Vai de mine, spusese ea. Tocmai se pregătea să mai
spună ceva, să adauge un comentariu neserios despre
picioarele lui mari sau despre degetele ei alunecoase. Dar
când se uitase la el, o privea cu atâta surprindere şi
concentrare, cu ochii lui albaştri ca văzduhul larg deschişi,
că vorbele îi rămăseseră în gât.
 — Te-am lovit? îl întrebase în schimb.
El clipise şi-şi linsese buzele. La început Lacy crezuse că
n-o să-i răspundă. Dar apoi a zâmbit şi a tras ostentativ aer
în piept.
— Daa, spusese el tărăgănat. Mulţumesc, n-am nimic.
După curs o aşteptase afară, pe hol şi, cu aceeaşi atitudine
fermă şi totodată nesigură, o invitase la cinema. Deşi ştia că
nu trebuia să accepte de prima dată (aşa spuneau toate
revistele şi toate prietenele ei), Lacy primise bucuroasă şi-i
spusese că abia aştepta să-i vadă pe Jean Harlow şi pe Clark
Gabie în Mările Chinei, rugându-l apoi s-o ia vineri la şapte şi
jumătate.
Tot timpul filmului, fata îşi ţinuse mâna uşor deschisă pe
braţul scaunului, ca un pescar care aruncă momeala în apa
scânteietoare a mării. Degetele li se atinseseră când el se
servise din popcornul ei şi la scena în care Clark Gabie
trebuia să se bată cu piraţii malaysieni. La explozia tunului
de pe vapor tresăriseră amândoi şi braţele li se loviseră. În
afară de asta însă el nu făcuse nicio încercare s-o ia de mână
sau s-o atingă şi, spre marea ei dezamăgire, situaţia nu se
schimbase nici la McKinsey, unde merseseră după film, la o
cafea.
Dar măcar la McKinsey începuse să vorbească. Îi povestise
despre ferma tatălui lui, că era cea mai mare din ţinut şi
astfel reuşise să se salveze de executarea silită când
economia intrase în criză. I-a spus ce norocos se simţea că ai
lui avuseseră bani să-l trimită la colegiu şi cum tatăl lui –
care iniţial voise ca el să-şi ia o slujbă după terminarea
liceului („Nu m-a crezut niciodată prea isteţ”) – îl lăsase
totuşi să plece. Nu pentru că asta îşi dorise Cam, ci pentru
că nu se găseau locuri de muncă şi nici n-aveau să se
găsească o bună bucată de vreme.
La fiecare întrebare pe care i-o punea Lacy, o întreba şi el
ceva despre ea – nici asta nu era ceva obişnuit la tipii de care
fusese atrasă în trecut. Lacy fusese întotdeauna vorbăreaţă,
dar cu el îi era deosebit de uşor să discute, cuvintele îi
veneau repede şi fluent, ca şi cum rolul ei era să umple tot
spaţiul pe care-l lăsa liber vorbirea lui tărăgănată. I-a
povestit la rândul ei despre slujba sa de la Biroul de
Asistenţă Socială, unde lucra cu jumătate de normă,
distribuind bonuri de masă săracilor, care păreau mai puţin
recunoscători pentru ajutor şi mai mult ruşinaţi de faptul că
aveau nevoie de el. I-a povestit despre visul ei de a trăi în
California şi de a vizita Orientul într-o bună zi.
— Ar trebui să vii şi tu cu mine, îi spusese ea. Ai putea fi
un fel de Jean Harlow, cu părul ăsta platinat. Am putea
naviga prin Mările Chinei pe un vapor de marfă.
Băiatul a stat şi s-a gândit, cu fruntea plecată, de parcă
oferta ei ar fi fost una categorică.
— Nu le prea am eu cu apa, spusese în cele din urmă,
tărăgănat.
— Vorbeşti serios? Şi-atunci cum vrei să ajungi la Pekin?
— Cu avionul, bineînţeles, răspunsese el zâmbind.
Şi aşa începuse să-i povestească de fascinaţia lui pentru
avioane, pe care o avea încă din copilărie. Asta îl şi făcuse,
iniţial, să-şi ia diploma în inginerie aeronautică, la Buffalo.
Pe urmă îşi dăduse seama că ceea ce îşi dorea el cu adevărat
era să zboare cu avionul, nu să construiască avioane. Se
gândea chiar ca după absolvire să se înroleze în Forţele
Aeriene, lucru care o impresionase, dar o şi speriase un pic
pe Lacy; nu-şi dădea totuşi seama dacă era vorba despre
teama de înălţime pe care o avea de când se ştia sau despre o
teamă prematură că el va zbura departe de ea.
La sfârşitul întâlnirii, Cam n-o atinsese altfel decât cu
ochii lui albaştri, iar când se despărţiseră era iarăşi
dezamăgită.
Acum Cam stătea cu capul dat pe spate şi urmărea
aeroplanele care încă-şi făceau pe cer acrobaţiile ameţitoare.
Lacy l-a strâns iar de mână.
— La ce te gândeşti, cu aerul acesta visător? l-a întrebat ea
tachinându-l.
— Îmi aminteam de o altă dată când am fost în parcul
ăsta, i-a răspuns el cu zâmbetul lui somnoros.
— Cu o fată?
— Cu tata şi cu fratele meu. Aveam şapte ani pe atunci.
— Ai un frate?
— Mike. E cu doi ani mai mic decât mine.
— Probabil a fost grozav. Dintotdeauna mi-am dorit o soră.
Mama ei avea peste patruzeci de ani când o născuse –
„surpriză norocoasă”, cum o numeau ei.
— Cred că ar fi fost bine, a răspuns el ridicând din umeri.
— Când o să am copii, o să fac neapărat doi, a adăugat ea,
deşi acesta era un alt subiect pe care articolele despre
întâlniri şi prietenele ei îl interziceau. Să fii copil unic te
poate face să te simţi îngrozitor de singur.
— Şi să fii fratele cuiva te poate face să te simţi aşa, i-a
răspuns el privind-o într-un fel ciudat.
Mâinile li s-au desprins o clipă, dar ea a apucat-o din nou
pe-a lui, strângând-o cu putere. Băiatul a zâmbit şi i-a dus
degetele la buze. Le-a sărutat – un sărut delicat, scurt şi
ezitant, de parcă, la urma urmei, încă se temea că ea va
spune nu.
— Asta de unde e? a întrebat el atingând uşor inelul
mamei ei.
Lacy l-a scos de pe deget şi i l-a întins:
— Mama îi spune „Întoarce-te cu bine acasă la mine”.
— E un nume lung pentru o bijuterie atât de mică.
— Nu-i aşa? Dar are o poveste nu-prea-lungă.
— Spune-mi-o, a zis el zâmbind.
Fata i-a întors zâmbetul:
— Inelul acesta a fost al mamei şi, mai înainte, al mamei
ei. Ea i l-a dat tatei când a plecat la luptă sub comanda lui
MacArthur. I-a spus să-l aducă înapoi din Filipine cu bine, că
altfel îl omoară.
— Mama ta vorbeşte ca tine, a râs Cam.
— Multă lume zice asta, a răspuns ea ridicând din umeri.
Treceau pe lângă Casa Minunăţiilor. S-au oprit o clipă din
vorbă, căci un individ bun de gură, cu un turban pe cap,
începuse să tragă de ei să le ghicească viitorul.
— Un bănuţ de cinci, striga el la Cam. Atât te costă să afli
ce te aşteaptă în viaţă! Află acum! Fii pregătit pentru mai
târziu!
Cam a dat din cap, dar nu s-a oprit.
— Nu crezi în ghicit? l-a întrebat Lacy.
— Mai degrabă nu vreau să-mi cunosc viitorul, a zis el. În
felul ăsta, dacă e ceva de bine, prefer să fie o surpriză.
— Şi dacă nu-i de bine?
— Măcar nu-mi fac griji înainte să se întâmple, a ridicat el
din umeri.
I-a dat inelul înapoi şi a privit-o gânditor în timp ce şi-l
punea pe deget.
— Deci tatăl tău s-a întors? a întrebat el. De la război?
Lacy a dat afirmativ din cap, trecându-şi uşor degetul
peste montura de argint, puţin cam încărcată. Nu-i spusese
niciodată mamei ei, dar inelul acesta i se păruse întotdeauna
oarecum de rău augur. Verdele fumuriu al pietrei şlefuite o
făcea să se gândească la otravă, deşi nu văzuse în viaţa ei
otravă verde.
— Şi asta s-a datorat inelului?
A rostit întrebarea pe un ton atât de serios, de parcă ar fi
crezut cu adevărat în puterea lui; Lacy s-a simţit copleşită de
un val de tandreţe. S-ar putea să mă îndrăgostesc de tipul
ăsta, şi-a zis în gând, iar această revelaţie a surprins-o într-
atâta încât a trăit unul dintre acele rare momente în care nu
a mai putut rosti nimic.
— Adică părinţii tăi au crezut că lucrul acesta s-a datorat
inelului? a adăugat el repede, interpretând greşit tăcerea ei.
Fata a dat din umeri, cu inima bubuindu-i încă în piept:
— Mama n-a spus-o niciodată clar. Dar după întoarcerea
tatei l-a purtat zi de zi până am împlinit eu şaisprezece ani.
Şi atunci mi l-a dat mie.
— De ce tocmai la şaisprezece ani?
— Atunci am început să ies cu băieţi.
Cam a râs din nou discret; acesta era încă un lucru care-i
plăcea la el. Alţi bărbaţi râdeau sau prea tare, sau fără rost,
sau câteodată prea puţin.
— Stai să ghicesc, a zis el. Voia să te întorci acasă cu bine?
Era din nou cu ochii după avioane, şi fata se întreba cum
reuşea să suporte fie şi gândul că ar fi putut urca în aşa
ceva.
— Da, a răspuns scurt în cele din urmă. Asta voia.
Dar mintea îi stătea la cu totul altceva. Eşti un tip curajos,
Cam Richards, i-a spus ea în gând. Eşti grozav. Nu trebuie să-
ţi mai dau drumul.
Ceea ce era, fără îndoială, încă un lucru care nu trebuia
avut în vedere la a doua întâlnire. Doar că – aşa cum părinţii
şi colegele ei de cameră îi spuneau întruna – ei nu-i prea
stătea în fire să respecte regulile.
 II
KARUIZAWA, JAPONIA
 Mai 1935

Era ora aceea magică. Cerul avea o nuanţă de roz

întunecat, norii erau trandafirii, tiviţi cu argintiu, iar soarele
ce cobora spre apus scălda în raze stacojii bătrâna lor casă
de vacanţă cafenie. Billy Reynolds şedea în iarba înaltă, lângă
fata îmbrăcată în stil indian; de gâtul subţire şi pistruiat îi
atârna, ca în fiecare clipă de două săptămâni încoace, noul
lui Brownie.
Mama îi dăruise aparatul de fotografiat cu o săptămână în
urmă, de ziua lui de naştere, după ce Billy reuşise să stingă
doar jumătate din cele douăsprezece lumânări de pe gofra
belgiană, pentru că îl apucase un acces de tuse. După ce se
liniştise şi băuse un pic de apă, mama îi întinsese obiectul
strălucitor. Aşa, simplu: fără ambalaj, fără o felicitare scrisă.
În timp ce spăla vasele după micul dejun, îi spusese într-o
doară, printre altele, că-l văzuse interesat de fotografiile din
Naţional Geographic şi se gândise că i-ar plăcea să facă şi el
fotografii.
— Ilustrează viaţa pe care o duci acum, îi sugerase ea.
Trăieşti într-un loc deosebit. Şi n-o să stăm o veşnicie în
Japonia.
Apoi îl sărutase pe creştetul roşcat şi-i dăduse pachetul cu
gustarea pentru şcoală.
Până seara, Billy terminase o rolă întreagă de film şi făcuse
o listă cu materialele de care avea nevoie ca să-şi transforme
debaraua în cameră obscură. Stătea întins pe pat, uitându-
se la posterul cu Yukiko Ono lipit pe tavan, cu aparatul
masiv odihnindu-i-se pe piept şi cu botul lui Rasputin,
câinele, odihnindu-i-se pe coapsă. Îşi imagina expoziţii
deschise în întreaga lume, unde avea să fie considerat un
vizionar, asistentele superbe care aveau să-i lustruiască şi
să-i pregătească miliardele de lentile pentru următoarea
capodoperă. Pe scurt, îşi imagina cum totul va căpăta, în
sfârşit, un rost pentru el. Una peste alta, fusese o aniversare
grozavă, mult mai frumoasă decât cea din urmă cu un an,
când tatăl lui îl luase să-i vadă pe Tokyo Giants 1, să petreacă
şi ei „ca bărbaţii”, şi cât ţinuse jocul nu-i adresase nici măcar
o vorbă.
Totuşi, după ce stinsese lumina, îşi auzise părinţii
certându-se iar în bucătărie:
— Ai fi putut cel puţin să mă întrebi, spumega tatăl său,
cu accentul lui ceh, care devenea întotdeauna mai pronunţat
atunci când era agitat. Tu chiar nu-ţi dai seama că trăim pe
muchie de cuţit – cu toate cursurile tale profesionale şi cu
şcoala copilului, şi cu lefurile care scad lună de lună de când
a început toată porcăria asta cu China?
— N-a fost din cale-afară de scump, răspunsese mama, cu
accentul franţuzesc pe care şi-l controla perfect, ca
întotdeauna. Şi-o să-i canalizeze imaginaţia. O să-i dea un
scop. Are nevoie de un hobby, Anton.
— De prieteni are nevoie, pufnise tatăl său.
— Prietenii vor veni şi ei odată cu hobby-ul, răspunsese
prompt mama sa. Deşi, dacă tu ţi-ai petrece mai mult timp
cu el, sunt convinsă că ar fi cât se poate de încântat.
În tăcerea care se lăsase, inima lui Billy a început să bată
mai tare – de frică să nu rămână fără aparat sau la gândul de
a petrece mai mult timp cu tatăl său, nici el nu ştia. Dar
când l-a auzit punându-şi gheaţă în pahar şi mormăind în
barbă pe ceheşte, a ştiut că Brownie-ul o să rămână în viaţa
lui. Mama câştigase şi de data asta.
Acum, sprijinit în coate, Billy o privea cu atenţie pe fetiţa
de lângă el. Stătea întinsă pe spate şi-şi ridicase picioruşele
scurte aproape perpendicular pe cer. Era încruntată. Avea
unghiile de la picioare vopsite în roşu. Dar lăsând la o parte
oja, erau nişte picioruşe tare drăgălaşe: durdulii. Aproape
perfecte. Le fotografiase deja de două ori, odată cu tălpile pe
iarbă şi o dată ridicate şi depărtate, încadrând casa care se
vedea în depărtare. Îi părea rău că n-avea cum să surprindă
culorile şi contrastele: oja roşu închis. Franjurile verzi ale
firelor de iarbă îndoite sub călcâiele ei fără cusur. Carnea
1
Echipă japoneză de baseball.
moale şi roz; petele de noroi şi de iarbă care o acopereau.
— Trebuie să te speli înainte să mergi acasă, i-a spus el în
japoneză fetiţei. Pe picioare. Altfel o să murdăreşti podeaua.
Fetiţa s-a uitat la el cu ochii ei negri, enormi, care-i
aminteau de Prinţesa Trandafirului Roşu din povestea fraţilor
Grimm. Billy remarcase că nu era prea vorbăreaţă. De fapt,
toată după-amiaza nu scosese decât două cuvinte: Nani? (Ce-
i asta?) şi Mistte? (Poţi să-mi arăţi?), de amândouă dăţile
arătând spre Brownie. Billy îi răspunsese de fiecare dată în
japoneză, deşi, după spusele mamei lui, Yoshi înţelegea
engleza şi chiar un pic de franceză. Poate că din cauza asta
era aşa de tăcută. Trei limbi sunt cam multe pentru un copil
de şase ani. Ştia asta din proprie experienţă.
— Totte, a ţipat Yoshi de parcă-i auzise gândurile. Fă o
poză.
Arăta cu un degeţel dolofan spre cer. Ascultător, Billy şi-a
dat capul pe spate şi a ridicat obiectivul, deşi iniţial n-
avusese de gând să strice pelicula pentru un pătrat de cer
gol. Dar a observat o mişcare în colţul din stânga jos şi,
întorcându-se, a văzut un şoim cafeniu rotindu-se deasupra
pădurii din vale. Era foarte aproape şi foarte mare. Numai
anvergura aripilor trebuie să fi avut vreo doi metri.
Fluierând încetişor, băiatul a reglat obiectivul până când
burta gălbuie a păsării s-a văzut în cele mai mici detalii.
Apoi, cu degetul pregătit de declanşare, i-a urmărit zborul
lent, neştiind ce anume aştepta, dar imediat şi-a dat seama:
umbra neagră a prădătorului întinsă peste vârfurile verzi ale
copacilor ce înconjurau poieniţa de la poalele dealului.
A apăsat declanşatorul: clic. Sunetul şi senzaţia asta îi
plăcuseră la nebunie încă de prima dată: ţăcănitul timpului
oprit brusc în loc. Magica diafragmă care surprindea viaţa îţi
dădea posibilitatea s-o examinezi şi poate s-o şi explici.
— To’tta no? a întrebat Yoshi.
— Am făcut, mulţumesc, a încercat el în engleză de data
aceasta. Poate o să-i dau tatei o copie, să i-o dea tatălui tău.
Fetiţa s-a uitat la el cu o mutrişoară inexpresivă, apoi s-a
ridicat în picioare clătinându-se un pic.
— O-shiko, l-a anunţat ea. „Mă scapă pipi.”
— Aa, OK, a răspuns Billy încurcat. Trebuia s-o ducă şi la
baie? Dar dacă aveau pretenţia s-o şi ajute să facă? Ideea că
ar putea fi atât de aproape de intimitatea unei fete – chiar şi
a uneia mici, ca Yoshi – îl umplea de silă şi de panică. S-a
ridicat totuşi în picioare, întinzându-i mâna:
— Bine, hai să mergem.
Dar Yoshi o luase deja la fugă spre casa din vale, coborând
dealul cu rochiţa roşie fluturându-i ca un steag. Băiatul a
pornit-o după ea alergând în salturi mari şi ţinându-şi
aparatul strâns la piept; s-a împiedicat de vreo două ori în
muşuroaie şi a ajuns-o din urmă abia în curtea din spate,
unde erau şi adulţii.
Părinţii lui Billy erau cunoscuţi pentru recepţiile cu câte o
sută de invitaţi pe care le organizau la casa de vacanţă, dar
la dineul acesta participau doar patru persoane. Erau mama
şi tatăl lui Yoshi, amândoi japonezi. Tatăl acesteia îl ajuta pe
tatăl lui Billy să construiască clădiri. Şi mai erau domnul şi
doamna Yamashita, care, în ciuda numelui, erau americani
la prima generaţie. Domnul Yamashita era unul dintre cei
mai pricepuţi proiectanţi de la biroul tatălui lui Billy din
Aoyama.
Gâfâind uşor, Yoshi s-a repezit spre frumoasa ei mamă,
care a strigat în engleză, râzând:
— O, Doamne sfinte, domnişoară Yoshi! Unde arde?
Şi, în timp ce vorbea, şi-a cuprins copila cu braţele ei albe
şi a început s-o legene uşor şi să-i sărute creştetul brun.
Yoshi i-a şoptit ceva la ureche. Mânat de impuls, Billy a
ridicat aparatul, pregătindu-se să le fotografieze. Dar
văzându-l pe tatăl său că se încruntă, l-a lăsat iar jos.
— De ce nu poţi să mergi singură? a întrebat doamna
Kobayashi în franceză. Eşti fetiţă mare. Sunt convinsă că te
descurci. Uite, a arătat ea spre uşa deschisă. Intră acolo –
şterge-te întâi pe picioare – şi-o să vezi uşa băii după colţ.
 — Oui, je peux2, a aprobat Yoshi cu buzele ţuguiate,
privindu-şi mama cu o mină gravă.
S-a dat jos din braţele mamei şi a pornit-o spre casă cu
paşi precauţi, de parcă se apropia de peştera unui balaur. S-
a uitat înapoi aşteptând o încurajare şi, cum Hana îi făcu un
semn energic din cap, a tulit-o în întunericul răcoros.
— E impresionant, a spus mama lui Billy în japoneză. Are
numai şase ani şi vorbeşte trei limbi!
— E greu de crezut, a răspuns zâmbind Kenji Kobayashi,
şi dintele de aur i-a sclipit în lumina apusului. Eu abia pot
vorbi japoneza cum trebuie, şi mă ocup nici mai mult nici
mai puţin decât de Liga Naţiunilor.
— N-aveţi de gând să vă retrageţi, nu-i aşa? a întrebat
George Yamashita pe un ton reţinut.
Kenji l-a privit într-un fel pe care Billy îl mai văzuse uneori
la japonezii nativi când aveau de-a face cu japonezi născuţi
în America – uşor intrigat, uşor încurcat.
— Numai dacă Anglia şi America se poartă urât, a răspuns
el. Oi, Omae? a întrebat întorcându-se spre soţia lui, n-ar fi
cazul să mergi cu ea?
— N-ar fi cazul să mergi tu? i-a întors-o ea glumeţ.
Kenji, roşu la faţă de la cele două beri Kirin pe care le
băuse, s-a înroşit, după cum i se părea lui Billy, şi mai tare.
— Asta-i treabă pentru mame.
Hana Kobayashi a lăsat, oftând, paharul pe masă şi s-a
ridicat de pe scaun, netezindu-şi fusta pe coapse.
— Să sperăm că nu-i o alarmă falsă. Toaletele acestea sunt
un lucru nou pentru ea.
A făcut un pas spre casă, dar s-a răzgândit şi s-a întors.
— William-san3, voiai mai devreme să ne faci o fotografie?
a întrebat ea.
— Ăă… nu, se bâlbâi el. Nu-i nimic.
— Ei, hai! a intervenit Beryl cu căldură. Ar trebui să le faci.

2
Da, pot (în franceză, în original).
3
Sufix onorific adăugat la nume, folosit pentru ambele sexe, între
persoane de rang egal (în japoneză, în original).
A primit aparatul de curând, de ziua lui, a adăugat ea
întorcându-se spre Hana.
— Ocazie cu care m-a adus la faliment, a spus Anton
mormăind.
— Hai, ajunge, ţi-am spus că a fost ieftin, l-a dojenit ea şi
s-a întors din nou spre Hana: Imortalizează viaţa pe care o
duce aici, ca să le poată arăta copiilor lui cum a fost să creşti
în Japonia.
Copiii mei? s-a mirat Billy în gând. Nu fusese vorba despre
aşa ceva.
— Ce idee minunată, s-a entuziasmat doamna Kobayashi.
Copiii trebuie să aibă pasiuni creative şi deschidere spre
cultură. Eu una o învăţ pe Yoshi franceză marţea şi engleză
joia, în fiecare săptămână. Şi sunt deja trei ani de când ia şi
lecţii de pian.
S-a uitat preocupată spre Billy, apoi spre Anton,
mângâindu-şi colţul gurii roşii cu un deget atent
manichiurat.
— Unde să stau, Billy-san?
Billy şi-a făcut de lucru cu ceasul diafragmei, luptându-se
cu un copleşitor val de sfială. A ridicat apoi aparatul la ochi
ca pe un scut şi a indicat un punct lângă uşă:
— Ăă, poate acolo. Nu, staţi aşa. Poate un pic mai aproape
de intrare? Lumina e mai bună…
Doamna Kobayashi s-a aşezat în locul indicat, iar el o
urmărea prin obiectiv:
— Gata?
— O, Doamne, nu. Stai o clipă, a spus ea deschizându-şi
grăbită poşeta. Stai să-mi refac machiajul.
Asta suna ciudat, mai ales din partea cuiva care avea mai
puţină nevoie de machiaj decât oricare altă femeie pe care o
văzuse Billy vreodată. În orice caz, în comparaţie cu faţa lui
(plină de pistrui, lungă ca a unui personaj de desene
animate, încadrată de o claie încâlcită de păr roşu), a ei era
aproape fără cusur. O adevărată frumuseţe, cum ar fi zis
colegii lui de la St. John. O tipă tare.
 În ceea ce-l privea pe Billy, el nu prea dădea atenţie
farmecelor feminine. Drept e că la şcoala de băieţi la care
mergea nici nu prea avea ocazia. Dar în cazul doamnei
Kobayashi era greu să le ignori, cel puţin din punct de vedere
estetic. Se îmbrăca şi se mişca emanând o eleganţă semeaţă
care părea în total dezacord cu standardele frumuseţii
feminine de aici. Frumuseţea japoneză – cel puţin din câte
remarcase Billy până atunci – presupunea să înfăşori femeile
ca pe nişte victime ale păianjenilor, într-o mulţime de straturi
de mătase, şi-apoi să le ceri să se poarte ca şi cum ar fi
invizibile. Prin contrast, doamna Kobayashi era oricum,
numai invizibilă nu. De fapt, părea hotărâtă să-i facă pe
oameni s-o observe. În orice caz, el nu s-ar fi aşteptat ca
soţia lui Kobayashi-san să arate astfel – Kobayashi-san, pe
care îl văzuse pe şantierele tatălui său fără cămaşă, cu un
prosop înfăşurat în jurul capului şi cu monpe4 pătaţi de
sudoare şi de terebentină.
— În regulă, a spus ea veselă. S-a rezolvat.
Când a privit-o de data aceasta prin obiectiv, a observat nu
numai că-şi pudrase nasul şi-şi împrospătase rujul de pe
buze, dar şi că îşi pusese un Winston nou în portţigaretul
lung, pe care-l ţinea în aer cu un gest moale, cam cum ţine
un dirijor bagheta în pauzele dintre părţile unui concert.
— A, eşti fermecătoare, a suspinat Mary Yamashita. Parcă
eşti o Rita Hayworth japoneză. Eşti un om norocos,
Kobayashi-kacho5, a adăugat ea în japoneză.
— Aşa e, a încuviinţat Kenji, deşi felul în care-şi privea
nevasta l-a surprins pe Billy, căci nu era prea diferit de felul
în care-l privise mai devreme pe George: intrigat. Încurcat.
— OK, a spus băiatul. Zâmbiţi.
Doamna Kobayashi a zâmbit. Strălucitor. Zâmbetul unui
adevărat star de cinema. Clic. Billy se pregătea să-i
mulţumească şi eventual să o roage să-i mai pozeze o dată,
când dinăuntru s-a auzit o bufnitură puternică şi plânset de
4
Pantaloni de lucru (în japoneză, în original).
5
Sufix onorific cu înţelesul de „şef” (în japoneză, în original).
copil. În spatele lor, Kenji Kobayashi a sărit în sus surprins.
— Ţi-am spus să te duci cu ea, a ţipat el la nevasta sa,
împroşcând câţiva stropi de bere din pahar.
— Ara6! a exclamat Hana, strângând din buze. Quelle
catastrophe!
Dar a ţâşnit spre casă uimitor de repede, ţinând cont de
înălţimea tocurilor pe care le purta.
— Anata7, a strigat ea. Sufleţelule, ce s-a întâmplat?
— Teatru curat, a remarcat tatăl lui Billy clătinând
cuburile de gheaţă din paharul gol.
— Sper că fetiţa n-a păţit nimic, a spus Mary îngrijorată.
— Alors, sigur că nu, a liniştit-o Beryl. Copiii mai cad
uneori.
Într-adevăr, peste câteva clipe plânsul s-a oprit şi, după
scurt timp, Yoshi a apărut ţopăind, cu faţa încă brăzdată de
lacrimi, dar luminată de un zâmbet mândru:
— Papa! a strigat ea alergând la el. Am reuşit! Am găsit
baia şi am făcut pipi şi m-am spălat pe mâini ca o fetiţă
mare!
— Bravo, a spus Kenji ridicându-se şi luând-o în braţe,
apoi aşezându-se la loc cu ea în poală. De la asta a fost
hărmălaia aia? De la spălatul pe mâini?
— Nu, otoo-san8, a răspuns ea trăgându-l de nas. Aia a fost
uşa. Mi-am prins degetul în ea.
Şi-a ridicat degetul mijlociu, pe care Kenji l-a apucat între
degetul lui mare bătătorit şi arătător şi l-a examinat
încruntat.
— Trece până te măriţi, a spus în cele din urmă şi l-a atins
uşor cu buzele. Dar mama unde-i?
— Acum a trebuit ea să facă pipi, l-a lămurit Yoshi
răspicat, şi toată lumea a izbucnit în râs.
Toată lumea în afară de Billy. Văzându-i pe tată şi pe fiică
împreună, a simţit cum i se încordează corzile vocale, de

6
Vai de mine! (în japoneză, în original).
7
Tu (în japoneză, în original).
8
Tată (în japoneză, în original).
tristeţe parcă şi, fără măcar să-şi dea seama, a ridicat din
nou aparatul. A simţit ochii tatălui său aţintiţi spre el fără să
fie nevoie să-i vadă cu adevărat şi a ştiut că erau, ca de
obicei, dezaprobatori. Dar de data aceasta se hotărâse să-i
ignore.

Baia de la parter în care se afla Hana Kobayashi era la fel

de modernă, aerisită şi minuţios ornamentată ca şi holul care
ducea la ea. Principalul material era lemnul, dar se găseau şi
câteva inserţii de oţel şi sticlă sclipitoare. Tavanul boltit şi
luminatorul în pantă îţi dădeau sentimentul că te aflai
undeva într-o combinaţie de saună suedeză şi templu
japonez construit în secolul al XVII-lea. Stând în spatele
fetiţei, Hana studia toate aceste detalii în oglinda cu ramă
din lemn de tec care era indiscutabil sculptată manual şi
importată de cine ştie unde, cu mare cheltuială.
Ţinea degeţelul lui Yoshi sub robinetul de oţel – comandă
specială –, deşi n-avea idee dacă apa călduţă avea într-adevăr
vreun efect asupra loviturii. Avea însă cu siguranţă un efect
psihologic: după cinci minute în care Yoshi stătu cocoţată pe
un taburet, cuprinsă de braţele Hanei, plânsetul ei se
transformă treptat în sughiţuri şi-apoi în suspine pe care
fetiţa le preschimbă într-o tăcere meditativă. Aceasta, la
rândul ei, conduse la o tipică întrebare fără răspuns:
— Cine a inventat apa?
— Cine a inventat apa? a repetat Hana în engleză (îi plăcea
să folosească toate trei limbile cu fetiţa ei, fie şi numai pentru
plăcerea de a vedea cât de repede părea Yoshi să înveţe). Nu
ştiu cine a inventat-o. Cineva cu adevărat deştept. Căci…
uite! E mai bine, desho9? a întrebat ea ridicând degeţelul lui
Yoshi până la oglindă.
De fapt, cu unghiuţa lui mărginită de lunula albă, în formă
de seceră, degeţelul arăta exact la fel ca atunci când Hana
dăduse buzna înăuntru, fără să se fi oprit măcar să-şi scoată
pantofii. O găsise pe Yoshi ghemuită în faţa băii, plângând şi
9
Nu-i aşa? (în japoneză, în original).
uitându-se la mânuţa ei stângă de parcă i-o retezase cineva
de tot. Acum totuşi fetiţa îşi închidea şi-şi deschidea
pumnişorul durduliu, uitându-se galeş la şuvoiul de apă de
Karuizawa ce scânteia în soare.
— Apă ajutat, a aprobat ea, întâlnind în oglindă ochii
mamei.
— Da, apa a ajutat, a spus Hana, adăugând în sinea ei: E
adorabilă. Fiindcă aşa era. Pur şi simplu adorabilă. Cu
adevărat frumoasă – deşi nu în conformitate cu standardele
după care era reprezentată frumuseţea în vechile picturi şi
rulouri de mătase, cu sprâncene groase şi cu ochii negri ca
tăciunele. Frumuseţea lui Yoshi era mai vioaie: sprâncenele
fine, închise la culoare, bărbia delicată. Păcat că era mai tot
timpul încruntată. Părea că, încă de la vârsta de şase ani,
simţea povara lumii; ca şi cum ştia deja că vârsta copilăriei e
mai degrabă o scurtă introducere în mult mai copleşitoarea
lume a adulţilor.
— Acum eşti mai neagră decât mine, a spus fetiţa din nou
în japoneză. Se uita la braţul mamei, care se încrucişa cu al
ei la încheietura mâinii.
— Ai dreptate, a recunoscut Hana. Am stat joi la soare.
— În costum de baie?
— Nn10.
— Pe acoperiş?
— Nn, a dat Hana iarăşi din cap în semn de aprobare.
Nici cu asta nu era Kenji de acord – cu felul în care se
căţăra pe acoperişul plat de ţiglă cu ochelarii de soare şi cu
cartea şi petrecea câte o după-amiază întreagă pe dig, cu
atelierele din Honjoku pulsând în ritmuri metalice la
picioarele ei şi cu cerul plin de fum al oraşului deasupra. Lua
cu ea întotdeauna aceeaşi carte: volumul de D.H. Lawrence
pe care i-l dăduse Andrew după cea de-a patra lecţie pe care
o făcuseră împreună. Deşi o citise deja de-atâtea ori – de-o
sută? de-o mie de ori? –, încât nici nu mai avea nevoie s-o
deschidă. Cuvintele îi erau incrustate în minte la fel de clar
10
Un mod de a încuviinţa (în japoneză, în original).
precum chipul perfect al fetiţei ei: „Era bătrână, se simţea ca
şi cum ar fi avut milioane de ani. Şi în cele din urmă nu mai
putea suporta povara propriei fiinţe. Trebuia să fie posedată
ca să se dăruiască. Ca să se dăruiască.”11
Aşa te văd eu pe tine, îi spusese Andrew. Mi s-a părut atât
de clar când am recitit-o aseară. Şi cum ea era şocată atât de
cadou, cât şi de comentariu – romanul avea o aură de
perversitate de-a dreptul mistică, şi-ar fi trebuit să fie atât de
evident ce însemna iar Andrew păruse atât de tandru şi de
atent, păruse că înţelege atât de bine dilema ei, încât Hana
izbucnise în lacrimi, acolo, pe loc. Chiar în faţa lui. Ceea ce
avusese drept consecinţă faptul că-i căzuse în braţe.
Hm! Ce plăcut e să te ating! spusese el mângâindu-i cu un
deget pielea ascunsă, moale şi caldă, de pe talie şi şolduri. Îşi
aplecase faţa şi-şi frecase obrazul de pântecele şi de coapsele
ei, iar şi iar… Prima oară se întâmplase în marţea aceea, apoi
în joia care urmase, şi-apoi în fiecare marţi şi joi, timp de doi
ani. Doi ani. Două zile distanţă între vizite. Două zile ca să-şi
vină în fire. Cinci zile ca să-i fie dor de el aşa de tare, încât
absenţa lui să i se pară la fel de palpabilă ca trupul lui palid,
uscăţiv. Atunci urca în grabă treptele ambasadei, trecea pe
lângă gardienii japonezi cu feţe împietrite şi intra în biroul lui
fără ferestre, ţăcănind cu tocurile ei elegante, englezeşti pe
gresie şi ţinând caietul simplu, negru în poşetă. Gardienii se
înclinau şi spuneau „Ohayo Gozaimasu Sumimoto-sensei”, iar
secretara lui Andrew apăsa pe un buton şi anunţa „Domnule
Greensborough, a sosit domnişoara profesoară”.
O vreme se prefăcuseră că el continua să studieze, luând
dicţionarele şi punându-le unul lângă altul peste articolul din
Asahi12 sau peste eseul de Okada pe care le alesese Hana ca
să pretindă că lucrează cu ele. Dar în scurt timp nu-şi mai
bătuseră capul cu ritualurile acelea şcolăreşti. Andrew încuia
uşa şi-o răsturna pe canapea sau pe covor sau (o dată) de-a
curmezişul biroului lui cu placă de marmură, iar în cursul
11
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley (cap. X).
12
Asahi Shimbun, unul dintre cele cinci ziare naţionale japoneze.
acestor şedinţe el era profesorul. Îi arăta ce să facă, unde să-l
mângâie, de unde să-l apuce. Când să accelereze şi când să
încetinească. Îi acoperea pielea cu pielea lui, centimetru cu
centimetru. Când îi spusese „O să mă însor cu tine” părea să
fie sincer, aşa că ea alesese să-l creadă.
Amintindu-şi de toate astea, pufni cu amărăciune. Îl
crezuse! Ea, care învăţase deja de multă vreme să nu mai
creadă pe nimeni: pe părinţii care o târâseră în copilărie în
oraşul acela sufocant şi lipsit de culoare „de peste gârlă” (ce
nume mincinos: era un univers, o gaură neagră goală şi
dureroasă). Nici pe profesoarele de la şcoala particulară din
Highgate, care oficial o găseau „fermecătoare” şi „exotică”,
dar pe care le auzea şoptind vorbe nimicitoare, precum
„sălbatica cea galbenă” sau „micuţa gheişă” când credeau că
nu le aude nimeni. Şi în niciun caz nu credea în vreuna
dintre cele două ţări pe care le considerase odată „acasă”, dar
descoperise – mult prea târziu – că niciuna n-o dorea. Că era
prea ciudată şi străină ca să se simtă bine-venită în oricare
dintre ele şi că acesta era un fapt pe care nu-l puteau
schimba nici toate scuzele şi ploconelile din lume.
Acasă era un loc în care trăiai, dragostea era un lucru pe
care nu-l luai în glumă, bucuria era un cuvânt potrivit
pentru un Charleston pe cinste, fericirea era un termen
ipocrit, bun să-i păcăleşti pe alţii…
Pe el îl crezuse.
— Mama?
Glăsciorul firav i se insinuă în conştiinţă ca un fir
strălucitor pe un fundal întunecat şi zdrenţuit. Hana strânse
din ochi, dându-şi seama că mintea i-o luase iar razna. I se
întâmpla din ce în ce mai des în ultima perioadă.
— Tati spune că soarele o să te facă neagră ca o filipineză
sau ca o indiancă, i-a zis micuţa pe un ton sever.
Femeia a închis ochii, încercând să zâmbească.
— Păi nu chiar tatăl tău te-a învăţat că fiecare japonez are
înăuntrul lui o bucăţică din soare? a întrebat ea, ridicându-şi
copila de pe taburet. Asta cum vine? Poţi să-mi spui?
 — E din cauza lui Amaterasu, trâmbiţă imediat Yoshi.
Zeiţa Soarelui. A fost bunica lui Ninigi. Iar Ninigi a fost stră-
străbunicul lui Jinmu-Tenno, primul Împărat.
Hana a aprobat cu o înclinare a capului, deşi bineînţeles
că nu credea o iotă din toate bazaconiile acelea, care erau
predate acum la şcoală la fel de serios ca lecţiile de ştiinţe.
— Deci vezi, a zis ea râzând forţat (râsul ei era parcă
mereu forţat în ultima vreme), din moment ce suntem toţi
copiii Împăratului, toţi trebuie să avem un pic de soare
înlăuntrul nostru. Dar eu uneori simt… simt că bucăţica mea
de soare dă să se stingă. Aşa că stau la soare ca s-o aprind
din nou.
Asta de unde-i venise?
Yoshi s-a încruntat, muşcându-şi buza de jos.
— Poate că aş putea să ţi-o aprind eu, a zis fetiţa în cele
din urmă.
Auzind-o, Hana simţi că-i stă inima-n loc.
— Asta şi faci, a răspuns ea netezind gulerul alb al copilei.
Apoi, pe negândite, a luat fetiţa în braţe şi a strâns-o atât de
tare, că aceasta a început să scâncească şi să se zbată. Dar
Hana nu i-a dat drumul decât după ce a respirat de trei ori
adânc – trei răsuflări binecuvântate, pline de iarbă, de praf şi
de soare. Pline de sudoare de copil mirosind a turbă. Când i-
a dat în sfârşit drumul, a avut sentimentul iraţional, dar
nespus de înfricoşător, că în curând, chiar foarte curând, o
să întindă mâna după copilul ei şi n-o să îmbrăţişeze decât
aer.
Nu-i nimic real, şi-a spus în gând, şi ştia că acesta era
adevărul. Asta-i spusese şi doctorul Fukuyama luna trecută,
când Hana petrecuse trei zile în pat fără nicio suferinţă
evidentă, în afară de teroarea că, dacă va pleca din casă, va
dispărea. „Trebuie să vă străduiţi să vă păstraţi calmul,
doamnă Kobayashi”, îi ceruse doctorul de familie categoric,
prescriindu-i un medicament chinezesc din plante. „Liniştiţi-
vă gândurile. Gândiţi-vă la lucruri frumoase. La lucruri
liniştitoare: valurile scânteietoare ale oceanului într-o zi de
vară. Aburii şi tihna primăverii calde din nord”… Doar că ea,
evident, ura oceanul – toată pustietatea aceea de apă
cenuşie. Şi nu mai putea păşi într-un onsen13 fără să se
enerveze. În niciun caz dezbrăcată. Anii petrecuţi la Londra îi
exacerbaseră pudoarea.
Yoshi stătea în uşă, fixându-i chipul cu ochii ei negri:
— Mami, acum mergem afară?
O, Doamne, şi-a zis Hana, gândindu-se la Kenji, cu faţa lui
roşie şi cu ochii injectaţi, care sigur se vor întoarce iar
acuzatori spre ea.
— Bineînţeles. Dar mami… Mami trebuie să facă şi ea pipi.
Du-te înainte şi spune-i lui papa cum te-ai purtat tu ca o
fetiţă mare.
Micuţa a dat din cap şi s-a întors pe călcâiele înverzite de
iarbă. S-a uitat peste umăr la Hana încă o dată, apoi a luat-o
la fugă cu pas neauzit, ca o pisică, spre ieşirea din casă.
La fel de neauzit, Hana a închis uşa în urma ei. S-a stropit
cu apă rece pe faţă, apoi s-a lăsat să cadă pe taburetul care
tocmai fusese onorat de prezenţa picioruşelor lui Yoshi,
perfecte, dar groaznic de murdare. Ştia că soţul ei o s-o
considere vinovată atât pentru că o lăsase pe fetiţă să iasă
singură, cât şi pentru că o lăsase să intre singură în casă.
Soţul ei: paznicul ei. Soţul ei: salvatorul ei cel vânjos.
Ar trebui să te simţi norocoasă, îi şoptise mama ei în timpul
primei lor omiai14, la un an după plecarea lui Andrew. La
momentul acela se întâlniseră deja cu vreo şase candidaţi
care, toţi, (după cum le informase cu regret peţitorul după
aceea) refuzaseră politicos o a doua întâlnire. Dar Kenji – un
constructor din Osaka, ce se trăgea dintr-o familie de
muncitori şi care dovedea o hotărâre neclintită în a-şi depăşi
condiţia – se îndrăgostise lulea încă de la început; o privea
cum îşi soarbe ceaiul, cum îşi aprinde ţigara şi cum mănâncă
folosind furculiţa şi cuţitul cu aceeaşi fascinaţie cu care un

Baie cu apă termală (în japoneză, în original).

13

14
Întâlnire aranjată pentru cunoaşterea a doi tineri, în scopuri
matrimoniale (în japoneză, în original).
copil urmăreşte un spectacol chinezesc de umbre. Aproape
pe întreg parcursul întâlnirii, nici n-a îndrăznit să i se
adreseze direct. Dar după ce au plătit nota, şi-a adunat în
fine curajul: Viaţa printre occidentali nu i se păruse murdară
şi un pic cam rău mirositoare? Sau de-a lungul anilor se
obişnuise cu ei?
La început, Hana crezuse că glumeşte. Dar când şi-a dat
seama că nu glumea, i-a întors întrebarea, amintindu-i că şi
el lucra cu străini.
— De obicei sunt numai câţiva străini, a zis el zâmbind
larg şi clătinând din cap. Şi în cea mai mare parte a timpului
lucrează în aer liber. Aerul curat e de ajutor.
I-a făcut cu ochiul, iar Hanei i s-a părut că tocmai primise
o palmă peste faţă. Ştiu totul despre tine, părea că vrea să
spună semnul acela. Ştiu că în privinţa asta n-ai de ales.
— Nu-mi place, îi spusese ea mamei ei câteva clipe mai
târziu, în salonul femeilor de la Imperial. E prost. E
needucat. E…
— E un om bun, i-o retezase mama sa. E cel mai bun pe
care-l poate găsi cineva ca tine, cu toate poveştile şi zvonurile
care circulă pe seama ta.
Era o furie atât de mare şi atât de neaşteptată în glasul lui
Tatsuko Sumimoto, că Hana rămase cu gura căscată. Poate
din cauza aceasta mama ei se mai îmblânzise puţin.
— Fii rezonabilă, Hana-chan15. Trebuie să te măriţi. Nu poţi
să stai cu noi pe vecie. Iar el poate să te apere, după toate
prin câte-am trecut tatăl tău şi cu mine.
Acum, după şase ani, amintirea aceea încă o făcea să
zâmbească plină de amărăciune. Ca şi cum mama ei ar fi
încercat vreodată s-o protejeze! Ca şi cum aristocratica
doamnă Sumimoto ar fi auzit pledoariile ei: scrisorile triste,
îndurerate, care traversaseră oceanul în acei primi patru sau
cinci ani ai exilului Hanei la Londra. La fiecare i se
răspunsese doar prin câte-o pagină-două atent redactate pe
15
Sufix cu înţeles diminutiv, ataşat numelor proprii pentru bebeluşi,
copii, bunici, adolescenţi (în japoneză, în original).
un ton jovial şi care ignorau complet rugăminţile ei
stăruitoare de a fi luată acasă.
Şi totuşi, pe măsură ce pregătirile de nuntă avansau, se
semnau contractele şi se schimbau daruri, devenea din ce în
ce mai clar că mama sa bătea în retragere, deşi, e drept, doar
în sinea ei. Fiica ei! Nepoată de samurai! Să se mărite cu un
dulgher de cea mai umilă condiţie – un om care recunoscuse
cu mândrie că luase parte la construcţia hotelului în care
urmau să facă nunta! Cu toate astea o împingea în
continuare de la spate şi alegea rochiile de nuntă şi planifica
petrecerea şi scurta săptămână de miere în Hokkaido. Iar
Hana îi urma fără nicio vorbă indicaţiile, stând răbdătoare în
picioare cât durau probele, aprobând invitaţiile cu o faţă
lipsită de orice expresie. Păcălindu-se în fiecare dimineaţă, la
trezire, că această căsătorie era o soluţie temporară; o soluţie
care s-o ajute să reziste până când Andrew o să-şi vină în fire
şi-o să se întoarcă în Tokyo sau o să trimită după ea.
Andrew. Nu te gândi la el.
Oftând, Hana a pus jos portţigaretul, netezindu-şi părul cu
amândouă mâinile. În ultima vreme, cu afacerea lui
înfloritoare şi cu programul tot mai încărcat, soţul ei nu mai
părea la fel de îndrăgostit. Şi totuşi era un om bun. Se purta
foarte frumos, cel puţin în privinţele cu adevărat importante.
Era soţia lui, o fiinţă superioară, iar el o venera cu o spaimă
ciudată, idolatrică, precum un sălbatic, era o veneraţie
bazată pe o frică imensă, şi chiar pe ura faţă de puterea
idolului, a temutului idol… Îi aducea din călătoriile lui
bijuterii, cafea şi alte delicatese. Îi construise o baie în stil
occidental, cu ţevile în interior; o cameră-garderobă în stil
occidental, cu bară şi cu umeraşe. Un suport de pantofi în
stil occidental, pentru dragii ei pantofi italieneşti şi
englezeşti, pe care până în ziua de azi refuza să-i lase în
genkan16 ca o gospodină de rând, fiindcă se temea că
vizitatorii o să i-i fure. În legătură cu toate astea el nu
16
Zonă de la intrarea unei case, unde sunt lăsaţi pantofii (în japoneză, în
original).
spunea nimic, după cum nu spunea nimic nici despre
competenţele ei limitate în limba maternă sau despre faptul
că plecăciunile ei erau stângace, sau că se amesteca uneori
în discuţiile bărbaţilor. Uneori Hana îl surprindea privind-o
cu un amestec de adoraţie şi nedumerire, ca şi cum încă nu
ştia ce era ea sau cum ajunsese să fie a lui. Uneori îl
dispreţuia pentru asta. Dar alteori o înduioşa, la fel ca multe
dintre apucăturile lui de bărbat necioplit: felul în care îşi
îngrămădea orezul în gură cu beţişoarele, ca un copil; cum
bea bere Kirin caldă la micul dejun. Cum se ruga la strămoşi,
cu o incantaţie profundă şi guturală, care ei i se părea ciudat
de liniştitoare, deşi n-o prea înţelegea: nam amidabutsu nam
amidabutsu nam amidabutsu…17
Pentru toate astea, Hana se străduia să se poarte frumos,
îşi dădea toată silinţa să se poarte „normal” cu prietenii şi
colegii lui, cum erau şi cei strânşi acolo în seara aceea (un
cuplu american de origine japoneză, cam lipsiţi de
personalitate; o franţuzoaică masculină care le dădea tuturor
ordine; şi arhitectul acela mărunţel şi suplu, cu ochii lui
pătrunzători, cu care o tot urmărea ca o pasăre de pradă
flămândă). Îi făcuse şi ea cadouri lui Kenji la aniversarea
căsătoriei, de ziua lui de naştere sau de Anul Nou. Într-un
rând îi brodase chiar şi o cravată de mătase la fel cu una pe
care o admirase el când merseseră odată să-l vadă pe Clark
Gabie în Sporting Blood. Făcuse toate acestea ca să-şi arate
recunoştinţa pentru faptul că o apăra şi – ce era şi mai
important – pentru că i-o dăruise pe Yoshi; ceea ce însemna
că, pe lângă toată grosolănia, exista multă delicateţe şi fineţe
în el. Căci fetiţa era perfectă. Atât de miraculos de perfectă –
singurul lucru bun din viaţa ei chinuită şi plină de greşeli.
Când o privea era ca o minune, ceva mult mai intens decât
orice bucurie pe care o avusese vreodată. Era lucrul cel mai
apropiat de sentimentul religios pe care şi-l putea ea
imagina.
Şi-a amintit din nou de Anton Reynolds – arhitectul cel
17
Incantaţie către Buddha.
mărunţel şi încordat –, şi gândul acesta a dat naştere unui
val de emoţii contradictorii. Anton îi amintea un pic de
Andrew, cu felul lui aparte, morocănos, de a-şi manifesta
politeţea, iar Hana simţea asta ca pe ceva potenţial
primejdios. Într-o vreme, asemenea bărbaţi – fie ei japonezi
sau străini – îi trezeau dorinţa nesăbuită de a-i strânge în
braţe. De a-i înghesui, prin vreun tertip, prin seducţie sau
pur şi simplu cu forţa, în golul pustiu care era viaţa ei. Nu
făcuse încă aşa ceva; nu ajunsese atât de departe. Şi totuşi,
simţea că o să se întâmple…
Şi-a dat seama că tremura un pic. S-a ridicat încet,
sprijinindu-se de chiuvetă. Când şi-a recăpătat echilibrul, şi-
a pudrat fruntea, nasul şi bărbia, apoi s-a rujat cu
meticulozitate.
A ieşit în hol. Dar nu s-a îndreptat spre ieşire, ci în direcţia
opusă. Hotărâse că voia să vadă casa.

— Doamne, a exclamat soţia lui, uitaţi-vă cum aleargă!

Oaspeţii s-au întors ascultători s-o vadă pe fetiţa de şase
ani a lui Kenji coborând vijelios dealul. Anton Reynolds s-a
trezit gândindu-se la autoritatea pe care o avea întotdeauna
Beryl, chiar şi când purta un şorţ de bucătărie. Oare din
cauza accentului ei franţuzesc puternic? Din cauza siluetei şi
ţinutei ei uşor masculine? Oricare ar fi fost cauza, dacă ea le-
ar fi sugerat s-o ia toţi la fugă spre poalele dealului sau chiar
să-şi dea drumul la vale pe şezut, cu toţii ar fi ascultat-o.
Singura posibilă excepţie era soţia lui Kenji, care avea nişte
tocuri înalte, total nepractice.
Lăsându-se pe spate în şezlong, arhitectul a luat o
înghiţitură din paharul de Tom Collins18 şi a început s-o
studieze pe furiş pe soţia angajatului său. Înainte de ordinul
lui Beryl, tocmai se servea de portţigaretul foarte lung (şi
acela total nepractic, trebuia s-o spună) ca să-şi sublinieze o
afirmaţie legată de literatura engleză modernă.
— Ştiu că toată lumea vorbeşte de fapt numai şi numai
18
Cocktail preparat din gin, lămâie, zahăr şi apă minerală.
despre sex, spunea ea cam precipitat, de parcă ar fi băut
câteva ceşcuţe de espresso înainte să vină aici. Dar în
Chatterley există şi altceva în afară de aspectele evident
carnale. După părerea mea, Lawrence este în primul şi-n
primul rând un inovator în domeniul literaturii. Pentru asta
merită mult mai multă consideraţie.
— Într-adevăr, răspunse George Yamashita, aruncându-i
lui Anton o privire cât se poate de grăitoare. Mary Yamashita
– Dumnezeu s-o binecuvânteze – roşise de-a binelea. Era clar
că se gândeau la ce se gândise şi Anton în urmă cu o oră,
când o văzuse prima dată pe Hana îndreptându-se spre el cu
paşi mari, îmbrăcată cu o rochie albă de vară, încălţată cu
pantofi cu tocuri impozante şi arătând mai puţin a nevastă
de japonez şi mai mult a fotomodel dintr-o reclamă la
croazierele pe Mediterană: Cine naiba e femeia asta?
Evident că Anton ştia cine era: soţia contractorului său
favorit, Kenji Kobayashi. Kenji vorbea uneori despre
okusama19 sa ca despre o femeie „modernă” şi „foarte
occidentală”, clătinând din cap ca la rostirea unui diagnostic
fatal. Dar Anton îşi închipuise că era vorba despre o
modernitate înscrisă în standardele japoneze: probabil o
coafură cu ondulaţii permanente combinată cu un kimono de
bun-gust. Sau o pereche de pantofi cu model vag occidental,
compensaţi de un evantai. Aşa că atunci când această
apariţie exotică alergase spre el strigând „Aha, deci acesta
este faimosul şef! În-cântată!”, fusese nevoit să-şi încleşteze
falca, pur şi simplu ca să nu-i cadă.
Făcându-şi de lucru cu un cub de gheaţă, Anton nu se
putea împiedica să nu se întrebe dacă Kenji anticipase sau
poate chiar se temuse de reacţia lui. Dacă acesta era într-
adevăr motivul pentru care nici el, nici Beryl n-o
cunoscuseră până în seara aceea. Ciudat era că-l cunoştea
pe Kenji de mai bine de zece ani – încă de pe vremea când
lucraseră împreună la proiectul imperial al lui Frank Wright.
La prima vedere, Kobayashi părea să întruchipeze tot ceea ce
19
Soţie (în japoneză, în original).
îi spusese Frank lui Anton despre legendarii meşteri dulgheri
japonezi: puternici, cinstiţi şi simpli, având o legătură
aproape spirituală cu lemnul, pe care învăţau să-l prelucreze
din generaţie în generaţie. „Cu adevărat sarea pământului”,
spusese Frank admirativ, iar Anton nu putuse decât să fie de
acord. Îl văzuse pe Kenji ţinând strungul cu mâinile lui
bătătorite atât de delicat de parcă ar fi ţinut un prunc, şi
totuşi cu suficientă forţă încât să desprindă din lemn fâşii
răsucite, groase şi aurii, la fel de uşor cum ar fi măturat
rumeguşul de pe bancul de lucru. Îl văzuse mângâind o
bârnă cu palmele deschise şi cu ochii închişi şi-apoi găsindu-
i unghiul perfect fără echer sau raportor. Era şi foarte
devotat: când se produsese cutremurul din ’23, el se
întorsese pe şantier înainte să se sfârşească ultima oscilaţie,
ca un general care-şi adună soldaţii aflaţi în degringoladă.
Toţi îl venerau. Până şi sfrijiţii de salahori coreeni pe care
Kenji îi jignea uneori fără perdea, numindu-i „neam de
puturoşi”.
Cu toate astea, Anton tot nu reuşea să priceapă cum de se
însurase Kenji cu o femeie atât de cosmopolită. De fapt, pe
măsură ce după-amiaza târzie se scurgea în toată
splendoarea ei melancolică – apusul de soare superb,
băuturile servite în curtea al cărei pavaj încă păstra căldura
zilei, susurul blând al apei care se insinua învăluind şi
interferând cu plânsetul gutural al lui Bessie Smith –,
enigma aceasta continua să-l sâcâie, deşi enigma care era
însăşi Hana Kobayashi începea să se limpezească.
— Am crescut la Londra, spunea ea ca răspuns la
întrebarea cuiva, pare-se, deşi s-ar fi putut crede că
răspundea gândurilor lui Anton. Am făcut şcoala acolo
începând de la vârsta de opt ani. Sigur, pe vremea copilăriei
mele nu era un lucru neobişnuit. Mulţi negustori ca tatăl
meu plecau dincolo de ocean. Neobişnuit în cazul meu a fost
faptul că, atunci când părinţii mei s-au întors la Tokyo – cred
că era în anul când împlineam zece ani –, pe mine m-au lăsat
acolo.
 — Mon Dieu! a exclamat Beryl care, după cum observă
Anton, a aruncat iute o privire spre Billy, care cobora şi el
dealul cu chiu, cu vai. Dar de ce te-au lăsat acolo? Şi pentru
câtă vreme?
Hana a ridicat din umeri cu o detaşare care, ca şi salutul, i
s-a părut lui Anton un pic prea studiată.
— Ca să-mi desăvârşesc educaţia occidentală. Am stat
acolo încă nouă ani. Sigur, am mai venit de câteva ori în
Japonia, în vacanţe. Dar drumul costa mult şi prin anii ’20
afacerea tatălui meu a intrat în declin.
Hana îi amintea lui Anton de cineva. Dar nu reuşea deloc
să-şi dea seama de cine…
— Şi cum era şcoala? a întrebat Mary Yamashita,
curioasă.
Hana şi-a înfipt o ţigară în portţigaret, apoi s-a lăsat pe
spate şi şi-a aprins-o cu un gest leneş.
— La Miss Pentworth? Aţi citit Jane Eyre?
— Chiar aşa de rău era?
— Nu chiar, a râs Hana. Dar am fost crescută de un
detaşament de fete bătrâne englezoaice.
— Deci părinţii dumneavoastră nu v-au adus înapoi până
n-aţi terminat şcoala? a întrebat Anton, nereuşind să-şi
ascundă mirarea.
— Imediat după aceea, i-a răspuns întorcându-se spre el şi
aruncându-i o privire caldă, întunecată şi plină de înţelesuri,
care a trezit în el o emoţie ascunsă.
— Şi aţi vrut să vă întoarceţi acasă?
— Acasă? a întrebat ea gânditoare. Păi, cred că nu. Ştiţi,
aş fi vrut să-mi continuu studiile la universitate, literatură
engleză, sau poate teatru. Mi se spusese că aş putea obţine o
bursă. Dar la momentul acela, părinţii mei au hotărât că
sosise timpul să mă întorc şi să devin o soţie japoneză după
toate regulile.
S-a oprit pentru a sufla fumul de ţigară, care luă forma
unui graţios inel oval.
— Şi astfel, a reluat ea privindu-l lung pe Kenji, mi-au
găsit un soţ.
Contractorul, care nu vorbea engleză, a dat totuşi din cap
binevoitor.
— Or-u-do20 Japan, a spus el arătând spre sine. Vechea
Japonie. Noua Japonie, a arătat el apoi spre soţia lui.
— So desu nee21, a zis Mary Yamashita în japoneză. Mă
întreb unde ne încadrăm eu şi George în sistemul ăsta.
— Voi? Voi nu sunteţi nici una, nici alta, a spus Kenji
simplu. Numai faţa japoneză, a adăugat el, arătându-şi
obrazul rotund şi roşu.
A urmat o pauză stânjenitoare. Anton şi-a dres glasul.
— Păi, se pare că asta-i bine pentru amândoi, a spus el
umplându-şi şi aprinzându-şi pipa. O să vă trimiteţi şi voi
fetiţa la un internat în Anglia?
— Kenji ar trimite-o mai degrabă în Manciuria, a clătinat
Hana din cap cu un zâmbet silit. Mai ales de când Liga
Naţiunilor s-a supărat pe Japonia pentru… să-i spunem
aventura ei de acolo.
— Şi de când Japonia a părăsit Liga Naţiunilor?
— Nebuni, a zis Hana dându-şi ochii peste cap. Oameni
nebuni, nebuni. Cred că sunteţi de acord, domnule Reynolds,
că militarii ne duc la pieire.
Intuind din nou esenţa conversaţiei, în ciuda barierei
lingvistice, Kenji i-a aruncat o privire mustrătoare. Până şi
Anton a ridicat din sprâncene. Nu din cauza afirmaţiei, cu
care era de acord din toată inima, ci din cauza francheţei cu
care fusese făcută. Era periculos în vremurile acelea să
vorbeşti deschis împotriva guvernului. Cu numai o lună în
urmă, doi scriitori disidenţi fuseseră împuşcaţi de nişte
indivizi pe care ziarele îi catalogaseră „criminali”, dar despre
care toată lumea ştia că lucrau pentru poliţia militară. Chiar
şi doi dintre proiectanţii lui Anton fuseseră reţinuţi în cursul
ultimei luni şi interogaţi în legătură cu presupuse legături cu
mişcarea socialistă afiliată universităţii.
20
Pronunţie alterată în stil japonez a cuvântului englezesc old.
21
De acord, aşa este (în japoneză, în original).
 Şi totuşi, femeia aceasta, care purta în mod inexplicabil
numele contractorului său, nu se sfia deloc să-şi exprime
deschis părerea asupra acestui subiect. De fapt era de-a
dreptul radioasă. Şi uşor sfidătoare. Parcă-i o bujie, s-a trezit
Anton spunându-şi în sinea lui. Apoi – spre propria-i
surpriză, întru câtva – a încercat să şi-o imagineze în pat.
Imaginea era ştearsă şi mai degrabă impresionistă – sâni mici
şi albi, capul lăsat pe spate, gura roşie, umedă şi larg
deschisă – imaginile obişnuite ale unei fantezii sexuale
voalate. Şi totuşi, era îndeajuns de tulburătoare încât să nu
se poată uita în clipa aceea în ochii negri ai lui Kobayashi.
Fetiţa familiei Kobayashi coborând cu bine panta dealului,
dând buzna în curte cu picioruşele ei goale.
— Mama! a strigat ea, repezindu-se spre Hana, care-şi
deschisese braţele delicate.
— O, Doamne sfinte, domnişoară Yoshi! Unde arde? a
exclamat ea în engleză.
— Nu arde, a ciripit Yoshi în aceeaşi limbă, apoi s-a ridicat
în vârful picioarelor şi a şoptit ceva în urechea delicată a
mamei sale.
— De ce nu poţi să mergi singură? a întrebat Hana, în
franceză de data aceasta, ridicând din sprâncenele pensate.
Eşti fetiţă mare. Sunt convinsă că te descurci. Uite, arătă ea
spre uşa deschisă. Intră acolo – şterge-te întâi pe picioare –
şi-o să vezi uşa băii după colţ.
Yoshi a rămas o clipă pe gânduri, scuturându-şi
picioruşele murdare. La o oarecare distanţă în dreapta lor,
Anton l-a văzut pe Billy intrând în curte şi ridicând prompt
Brownie-ul. Gestul l-a enervat de-a binelea: ajunge cu
aparatul ăla! Băiatul ăsta nu mai poate trăi decât prin
lentilele lui? S-a încruntat scuturând din cap, dar nu înainte
ca Hana Kobayashi – care simţise, fără îndoială, o nouă
ocazie de a se afla în centrul atenţiei – să le arunce câte o
privire scurtă, întâi băiatului, apoi lui.
— Oui, je peux, a răspuns Yoshi şi a luat-o la fugă spre
casă.
 — Impresionant, a izbucnit Beryl, exprimându-se, din
politeţe, în singura limbă pe care o cunoşteau toţi.
Cu un zâmbet larg, Kenji a contrazis-o cu modestie, în
timp ce Anton încerca să-şi închipuie cum de se întâmplase
să apară combinaţia aceasta ciudată dintre est şi vest.
Desigur, Hana însăşi afirmase că era vorba de o căsătorie
aranjată. Dar de ce să fi fost aranjată cu Kenji? Deosebirile
dintre ei treceau cu mult dincolo de „Vechea Japonie” şi
„Noua Japonie”. Ea era o intelectuală; el, un om de rând. Ea
era în mod deschis progresistă; el, un tradiţionalist de
neclintit, care credea cu adevărat că Hirohito era un ikegami,
un zeu coborât pe pământ. Hana era albă ca laptele şi
subţire ca o trestie, Kenji era smead, greoi şi rotund ca un
ţăran. Anton nu reuşea să şi-i imagineze luând cina
împreună, cu atât mai puţin dormind în acelaşi pat…
Nechemată, imaginea femeii goale i-a răsărit din nou în
minte. Bujie.
Enervat, Anton şi-a clătinat paharul, făcând să sune
gheaţa din el. Nu fi idiot, îşi zise. Hana i se părea de fapt
snoabă, în încercarea ei de a face din propriul copil o
maimuţică trilingvă. Şi, bineînţeles, el era însurat – avea o
căsnicie fericită. Beryl n-o fi fost chiar star de cinema şi n-ar
fi purtat niciodată asemenea pantofi. Dar însemna mult mai
mult pentru el. Era sufletul lui pereche.
Îndreptându-şi din nou atenţia spre conversaţia de grup, i-
a văzut pe soţii Kobayashi schimbând priviri tensionate.
— N-ar fi cazul să mergi tu? întreba Hana.
— Asta-i treabă pentru mame, insista el.
Hana a oftat ridicându-se.
— Să sperăm că nu-i vreo alarmă falsă, a spus ea în
engleză.
În timp ce-şi netezea fusta, surprinse privirea lui Anton, şi
acesta avu senzaţia extrem de neplăcută că femeia ştia exact
la ce se gândea el – şi că era de acord. Apoi se întoarse, dar
nu spre casă, ci spre Billy.
— William-san a întrebat ea, voiai să faci o fotografie?
 O, Doamne, şi-a zis Anton în gând.
Billy era şi el surprins. Faţa i se făcuse aproape la fel de
roşie ca părul.
— Nu-i nimic, a spus el grăbit, spre uşurarea lui Anton.
Dar Beryl s-a amestecat şi ea, explicându-i Hanei
precipitat cum îi oferise băiatului ei o mină de aur.
Povestindu-i cum îşi „ilustrează” Billy viaţa din Japonia cu
aparatul pe care „ei” i-l oferiseră, iar apoi Hana a rostit
cuvântul „minunat”, pentru că „toţi copiii au nevoie de
pasiuni” şi adăugând că micuţa Yoshi lua lecţii săptămânale
de engleză şi de franceză, şi de asemenea lecţii de pian. Se
specializează fără îndoială în compozitorii englezi şi francezi,
îşi zise Anton. Apoi şi-a luat pudriera şi şi-a pudrat nasul,
după care şi-a aplicat meticulos pe buze rujul roşu închis.
— Ah, eşti fermecătoare, a suspinat Mary Yamashita.
— Zâmbiţi, a spus Billy cu jumătate de gură.
Hana şi-a ţuguiat buzele, care acum îi străluceau, roşii şi
umede. Apoi şi-a pus o mână în şold şi a zâmbit larg, ca o
starletă.
Snoabă, şi-a zis Anton din nou. Se pregătea să facă un
comentariu sarcastic, cum că ar fi vrut să-i ceară autograful,
când din hol s-a auzit o bufnitură îngrijorătoare, urmată
imediat de plânsetul subţirel al unui copil speriat.
Doamne. Casa era plină de veselă şi de antichităţi scumpe,
pe care el şi Beryl le adunaseră din târgurile de la sfârşit de
săptămână. De ce Dumnezeu trimisese femeia aia copilul
singur?
Şi totuşi, Hana nu părea câtuşi de puţin îngrijorată.
Aruncând peste umăr un glumeţ „Quelle catastrophe!”, s-a
îndreptat repede spre casă.
— Ce actriţă, a murmurat Anton pe un ton înţelegător.
— Nu se termină niciodată, a spus Kenji cu glas scăzut,
uitându-se în ochii lui Anton. Părea că vrea să mai adauge
ceva, dar s-a oprit.
— Copiii mai cad câteodată, a spus Beryl ca să-i
liniştească şi, bineînţeles, toată lumea s-a liniştit,
ascultătoare. Până şi Yoshi părea uşurată când a apărut în
fugă, după o clipă, alergând ca o vijelie spre genunchiul
tatălui ei şi lăudându-se în gura mare cum triumfase ea
asupra toaletei.
Kenji Kobayashi şi-a cules fetiţa de jos, aproape strivind-o
în îmbrăţişarea lui de om vânjos. În momentele acelea
trăsăturile şterse i se îmblânziseră: arăta aproape frumos. Pe
Anton îl impresionase dintotdeauna felul în care bărbaţii de
aici puteau fi cei mai crunţi războinici de pe planetă şi, în
acelaşi timp, dovedeau atâta tandreţe neprefăcută faţă de
vlăstarele lor. N-ar fi fost de mirare dacă propagandiştii
Ministerului de Război s-ar fi bazat tocmai pe legătura
părinte-copil când scriau despre împărat şi poporul său. În
ceea ce-l privea, Anton nu avusese niciodată o relaţie prea
tactilă cu fiul lui. În primul rând, băiatul era numai piele şi
os. I s-ar fi părut că ţine în braţe o marionetă.
Dar dacă ar fi fost ca Anton să fie într-adevăr sincer cu
sine – lucru foarte dificil, de altfel –, era şi din cauza amintirii
dureroase a celuilalt William. Primul William. Cel despre a
cărui existenţă acest William nu ştia nimic. Acel William – îi
spuneau Willy – semănase foarte mult cu Anton, cel puţin în
cele şase luni cât trăise. Poate că din cauza aceasta îl şi
iubise cu atâta disperare; de câte ori ţinea pruncul în braţe
simţea cum o dragoste caldă îi lichefia însuşi miezul fiinţei,
de obicei calm şi echilibrat. Iar când, după nicio jumătate de
an, holera îl luase de lângă ei, se simţise ca şi cum nişte
berbeci de demolare şi-ar fi croit drum chiar prin inima lui.
Oftând, a mai luat o înghiţitură din pahar, dându-şi seama
că era gol.
— Cine mai bea un pahar? a întrebat el ridicându-se.
Beryl i-a aruncat o privire intrigată, cu ochii ei de culoarea
ierbii-negre.
— Mary? a întrebat el ignorând-o. George? Kenji, bei tot
Kirin22?
— Dacă nu-i prea mare deranjul.
22
Marcă de bere japoneză.
 — Ne aşezăm în curând la masă, a spus Beryl calmă. Dar
de ce nu mai pregăteşti o carafă? Mai este nişte gheaţă în
răcitor. Carafa de cristal de la mama e pe raftul de sus al
bufetului din camera de zi.
— Da, doamnă, a spus Anton înclinându-se uşor, ca un
majordom.
A trecut repede pe lângă micuţa cascadă şi a intrat,
oprindu-se să-şi lase pantofii în genkan înainte să păşească
pe tatami-ul23 care era aşternut în holul de la intrare. În
graba lui, nu s-a uitat când a dat colţul şi aproape că s-a
ciocnit de Hana Kobayashi. Se vedea clar că-şi dăduse din
nou cu ruj.
O clipă nu au făcut decât să se holbeze unul la celălalt, ea
cu ochii strălucindu-i, el cu inima bubuindu-i în piept.
— Ah, Doamne, a exclamat ea în cele din urmă, în engleza
ei ciudat de precipitată. V-am lovit? Mă tem că eram cam
visătoare. Ar fi cazul să mă uit pe unde păşesc.
Lui Anton propriul râs i se păru cam stânjenit. Îi simţea
din plin parfumul – mosc, dar cu un iz de lavandă. Iarăşi: nu
era un parfum pe care să-l asocieze cu o japoneză. Hana îi
amintea clar de cineva. Dar de cine?…
— Trebuie să mărturisesc, a continuat ea pe un ton vesel,
sprijinindu-se de zid, că am tras un pic cu ochiul prin casă.
E la fel de minunată ca grădina încântătoarei dumneavoastră
soţii. Chiar aţi proiectat-o singur-singurel?
— De la cap la coadă, a răspuns Anton, deşi n-avea idee de
ce. Nici măcar nu ştia ce însemna acest lucru.
Doamna Kobayashi a scos un pachet de Winston şi a
scuturat uşurel o ţigară, după care şi-a înfipt-o cu grijă în
portţigaret.
— Aş vrea să vă felicit pentru inventivitate. Şi pentru
spiritul dumneavoastră… jucăuş.
— Mulţumesc, a zis Anton privindu-i degetele fine care
înconjurau micuţul cilindru alb. Nimeni nu mai catalogase
23
Împletitură de paie de orez (cu dimensiuni standard, de obicei având
lungimea de două ori mai mare decât lăţimea) care se pune pe podele.
vreuna dintre clădirile lui ca fiind „jucăuşă”. Şi nici el nu se
considera, în nicio privinţă, o persoană jucăuşă.
— Vorbesc foarte serios, a insistat Hana ducând
portţigaretul la buze şi suflând fumul spre ventilatorul leneş
din tavan. Într-o asemenea casă mi-ar plăcea să trăiesc, dacă
aş avea de ales. Şi nu numai pentru că are o baie aşa de
modernă.
— Păi, evident… a zis Anton, Kenji ar putea…
— Kenji n-ar vrea, l-a întrerupt femeia. Soţului meu nici
măcar nu i-ar da prin minte să construiască ceva atât de
diferit de felul în care construiau tatăl lui şi tatăl tatălui lui.
Ca să am apă şi canalizare în casă a trebuit pur şi simplu să-
l bat. Atât de conservator este.
Vocea îi era ciudat de ascuţită, şi în mintea lui Reynolds s-
a conturat un gând care i se înfiripase odată cu acea primă
strângere de mână un pic cam prea entuziastă: ceva nu-i în
regulă. Ceva dincolo de accentul ciudat şi de ţinuta exagerat
de dreaptă. Vechea poveste tristă, dickensiană. S-a uitat în
altă parte, înghiţind în sec. Când a privit-o din nou, a văzut
că închisese ochii, de parcă o durea ceva.
Că se cam ameţise era cât se poate de evident: atât prin
felul în care se legăna uşor, cât şi pentru că era încălţată.
Până acum, în casa lui japoneză nu mai intrase nicio femeie
japoneză încălţată, iar el nu prea ştia ce să facă. Să-i atragă
discret atenţia? Să se ofere să-i ducă el pantofii în genkan?
Părea o sugestie ciudat de intimă, care-i tăia răsuflarea,
dându-i un sentiment de disperare.
Hana a deschis însă brusc ochii.
— Iertaţi-mă, a spus ea pe un ton însufleţit, ar trebui să
mă întorc în curte.
S-a întors şi şi-a reluat mersul, iar Anton a tras aer în
piept, pregătindu-se să ofteze adânc – de uşurare sau de
regret, nici el nu era în stare să spună. Dar atunci…
Atunci… La primul pas, unul dintre tocuri i s-a agăţat în
ceva, probabil într-un nod din ţesătura tatami-ului sau într-
un colţ al chilimului turcesc pe care Beryl îl întinsese peste
podeaua în stil japonez, drept care Hana Kobayashi s-a
prăbuşit peste el. Din instinct, Anton a prins-o, cuprinzându-
i cu braţul talia, care, nu se putu împiedica să remarce, era
tot atât de diferită faţă de cea a lui Beryl pe cât e un lujer de
bambus faţă de un trunchi de copac. Tot din reflex, cu mâna
liberă a încercat s-o prindă de braţ, ca s-o ajute să-şi
recapete echilibrul. Dar accidental – pur şi simplu, complet
accidental! – degetele lui şi-au greşit ţinta şi au aterizat, cu
palma în jos, tocmai pe sânul stâng al Hanei Kobayashi.
A urmat o clipă de panică încremenită. Femeia s-a uitat în
jos, la degetele lui tremurătoare, şi apoi din nou în sus, la
ochii lui îngroziţi. În momentul acela, Anton deja se retrăgea.
Dar, spre stupoarea lui, Hana Kobayashi l-a tras înapoi,
apăsându-i degetele mai adânc în carnea ei. S-a lipit de el cu
un icnet stins, de fiinţă neajutorată. Şi cum el rămăsese pe
loc, s-a răsucit împreună cu el cu o mişcare exersată şi
surprinzător de puternică, aşa încât acum ea se sprijinea de
perete, iar el era lipit de ea. În clipa următoare s-a ridicat pe
vârfuri şi şi-a lipit buzele de cele ale bărbatului, chiar când
buzele lui încercau să articuleze o scuză bilingvă: „Shitsurei,
vă rog din suflet să mă iertaţi”.
Dacă în clipele acelea Anton Reynolds s-ar fi privit pe el
însuşi cu obişnuita lui stăpânire de sine, şi-ar fi pus
întrebarea: „La ce naiba te gândeşti?” Dar răspunsul era
evident: nu se gândea la nimic. La absolut nimic. De fapt, în
clipele acelea nimic din mintea lui nu putea fi considerat
gând. Doar un sentiment – o senzaţie nelămurită că sărutul
doamnei Kobayashi era un fel de semnal. Un semnal
catifelat, umed şi teribil de excitant, pe care, dacă s-ar fi
hotărât, l-ar fi putut urma. O înştiinţare fără cuvinte cum că,
dacă ar gusta din plin înţelesul jilav al gurii ei, ar putea
descoperi un secret crucial, un secret pe care poate că nici el
nu-l ştia încă, altul decât cel de care se ascunsese toată
viaţa.
Aşa se face că i-a răspuns la sărut. A sărutat-o iar şi iar,
gustând fumul tutunului ei englezesc şi rujul lipicios. Îi
simţea sfârcul tare apăsându-i podul palmei şi, în spatele lui,
zvâcnetele inimii. Îi simţea limba atingându-i dinţii şi
propriul trup însufleţindu-se, penisul trezindu-i-se aproape
dureros la viaţă.
Acolo, în holul de la intrarea în casa visurilor lor, pe care el
o construise şi o decorase cu atâta meticulozitate împreună
cu soţia sa, Anton Reynolds o împingea pe soţia lui Kenji
Kobayashi în perete. Şi-a înfipt degetele în sânul ei mic,
suficient de tare încât ea să geamă – de durere, da, dar şi în
semn de încurajare, apăsându-i palma pe trup cu mâna ei
rece, în caz că el n-ar fi nimerit unde trebuia. Doamne, şi-a
zis el atunci. Doamne, nu pot face aşa ceva. Dar i-a simţit din
nou limba atingându-i buzele şi nu s-a mai gândit nimic. A
deschis pur şi simplu gura, aşa cum nu făcuse niciodată cu
Beryl, care considera „sărutul franţuzesc” gauche24, atât ca
denumire, cât şi ca act în sine. I-a simţit, ca o jenă plăcută,
osul şoldului intrându-i în vintre şi s-a împins din nou în ea
gemând încetişor. Femeia i-a urmat mişcarea. Apoi şi-a luat
mâna de pe mâna lui, şi Anton a avut deodată percepţia
şocantă a coapselor ei dezvelite, lipite de catarama curelei lui.
Şi-a lăsat năuc mâna în jos şi a mângâiat-o sub talia
subţire. I-a simţit pielea delicată din punctul în care piciorul
începea să se îngroaşe, cuta uşor mai aspră a încheieturii
coapsei şi şi-a dat seama – Doamne sfinte – că nu purta
lenjerie intimă, ceea ce l-a dezgustat, în aceeaşi măsură în
care l-a excitat şi mai tare. A zăbovit un pic pe părul ei
pubian – mai aspru şi mai rar decât al lui Beryl apoi s-a
îndreptat, foarte încet, spre despicătura moale şi caldă a
vulvei ei. Se aştepta oarecum ca ea să-l oprească aici, să-i
dea mâna la o parte, dar ea a şoptit ceva într-o limbă
oarecare (Anton era prea preocupat ca să-şi dea seama în
care limbă), însemnând „O, da” sau „Ah, te rog” sau „Da,
acolo”.
I-a simţit mâna prinzându-l şi a avut, în fine, primul gând
coerent după un timp care i se păruse o eternitate: Sunt pe
24
Stângaci (în franceză, în original).
cale să am o aventură. Gândul acesta l-a şocat, dar nu l-a
oprit şi nici măcar nu l-a încetinit, până când nu s-au
întâmplat două lucruri care au pus capăt brusc îmbrăţişării.
Mai întâi, o altă femeie a strigat în spatele lor: „Kaji da!
Abunai!”25 Şi în aceeaşi clipă a simţit printre aromele de
mosc, de lavandă şi tutun un iz de fum adevărat. Asta i-a
înlocuit pe dată pofta trupească cu groaza: lucrase cu
materiale japoneze îndeajuns de mult ca să ştie că ceea ce le
făcea de preferat (greutatea redusă, flexibilitatea, o anumită
uscăciune) le expunea în foarte mare măsură la pericolul
incendiilor. Era şi cazul casei lui, cea „originală şi jucăuşă”.
Pe scurt, şi-a dat seama ce repede putea pierde totul.
Aşa că s-a oprit din a o săruta pe soţia lui Kenji şi s-a
întors. În spatele lui nu era nicio femeie, ci fiul său, Billy, cu
afurisitul lui de aparat bălăbănindu-i-se la gât. Billy, care se
holba ca o stafie pistruiată şi arăta prosteşte spre podea.
Urmând direcţia degetului subţirel şi alb, Anton a văzut că
holul de la intrare tocmai luase foc. Totuşi nu era mare lucru
– doar o arsură cât o cireaşă, de la ţigara Hanei, care căzuse
pe jos. Nu apucase încă să se extindă. Dar era de ajuns să-l
abată – cel puţin pentru moment – de la gândul că fiul lui
tocmai îl văzuse giugiulindu-se cu o străină.
Acţionând din reflex, s-a răsucit şi a început să calce
flacăra micuţă care (evident) i-a ars ciorapul. A început să
înjure şi să ţopăie, cu erecţia încă evidentă, cât se poate de
conştient de caraghioslâcul situaţiei. Dar cele două secunde
de durere au dat roade: atât flăcăruia, cât şi erecţia se
stinseră.
Gâfâind, s-a întors şi a văzut că Hana Kobayashi îşi
trăsese – cu o eficienţă de-a dreptul uimitoare – fusta la loc.
Când a observat că se uita la ea, şi-a dus mâinile la gură.
— Gomen nasai26, a spus ea cu vocea aceea suspect de
limpede şi politicoasă, de parcă n-ar fi făcut decât să verse
un pahar cu vin. O, Doamne. Vă rog să mă scuzaţi…
25
Foc! Aveţi grijă! (în japoneză, în original).
26
Îmi pare rău, vă rog să mă scuzaţi (în japoneză, în original).
 — Nu… nu. E-n regulă, a răspuns Anton automat. Nu-i
nimic grav.
— Papa? a întrebat Billy cu un firicel de glas.
— Billy, a spus Anton întorcându-se spre el şi trecându-şi
un deget peste mustaţă – un deget care acum mirosea a
Hana Kobayashi –, te rog condu-o pe doamna afară, la masă.
După aceea adu-mi un făraş şi o cârpă udă.
A reuşit să rostească toate astea pe un ton calm. Dar
pentru că băiatul se holba în continuare la el, a simţit cum
îşi pierde controlul.
— Hei, a explodat Anton în cele din urmă. Ce naiba mai
aştepţi? Dă-i drumul!
Billy şi-a frecat ochiul stâng şi pentru o clipă Anton s-a
speriat că o să izbucnească în lacrimi, lucru pe care băiatul îl
făcea încă supărător de frecvent, în ciuda vârstei („E
sensibil”, susţinea Beryl).
— Da, tată, a răspuns însă copilul cu aceeaşi voce
ascuţită, de fată. Kotchira e kite, kudasaimashite, i s-a
adresat el apoi Hanei.
„Vă rog să poftiţi cu mine.”
 III
USS HORNET, OCEANUL PACIFIC
 Aprilie 1942

Era la vreo două ceasuri după răsărit când a înregistrat

bubuitura unui tun de pe unul dintre crucişătoare.
Cam Richards s-a ridicat buimac în capul oaselor, auzind
mesajul cu sunet metalic ce ieşea din aparatul 2I-MC: „Aici
cartierul general. Cartierul general. Toţi oamenii la posturile
lor în dispozitivul de luptă. Acesta nu este un exerciţiu.
Cartierul general. Cartierul general”.
Primul lui gând s-a îndreptat către Blonde Bombshell, care
se afla sus, pe puntea de decolare, cu fuzelajul lui lustruit
expus la orice ar fi putut să cadă din cer. Al doilea gând a
plecat spre soţia lui, care tocmai îi apăruse în vis. În viaţa
reală ea n-avea habar unde se afla şi n-ar fi putut ajunge la
el chiar dacă ar fi ştiut. Dar în vis era acolo, pe puntea de
decolare a Hornet-ului, udă de la ploaia care cădea şuvoaie,
încălţată cu pantofi roşii cu tocuri înalte şi cu unghiile date
cu ojă asortată. Îşi ţinea o mână pe pântece şi pe cealaltă pe
botul Bombshell-ului, era încruntată şi încerca să-i spună
ceva. Dar, normal, prin zgomotul motoarelor, mugetul
vântului şi cu toate clătinăturile uriaşei nave, n-avea nici cea
mai vagă idee ce voia să-i zică.
Ar fi trebuit, îşi spunea el acum, să înlocuiesc uşa de la
pivniţă înainte să plec. Ar fi trebuit să repar fonograful. Ar fi
trebuit… Portavionul s-a cutremurat din pricina unei alte
explozii şi toate grijile astea vagi şi disparate s-au concentrat
în două gânduri foarte clare: Ne-au găsit. Ne-au găsit, iar eu
nu sunt pregătit.
Pentru ce nu era pregătit nu-i era prea clar. Să zboare,
poate. Să se prăbuşească sau să-şi avarieze avionul. Să-şi
omoare echipajul sau să moară el însuşi. Sau poate – ceea ce
nu era deloc improbabil în privinţa acestei misiuni – pentru
toate patru la un loc. Oricum, s-a repezit împleticindu-se la
dulap şi şi-a băgat picioarele reci în pantalonii pătaţi de sare.
Ar fi trebuit să dorm mai mult, îşi spunea în gând.
Într-adevăr, se culcase cu mai puţin de patru ceasuri în
urmă, petrecându-şi cea mai mare parte a nopţii compunând
o scrisoare pentru Lacy.

Dragă Lace,
Cred că asta-i ultima mea noapte pe puntea acestei
ciozvârte plutitoare de metal. Misiunea începe mâine şi, cum
nu pot să-ţi pomenesc nimic despre ea în scris, poţi fi sigură
că-ţi spun totul în gând, ca de obicei. E ciudat, dar parcă am
început să simt că nimic nu se petrece cu adevărat până nu
fac asta. Adică până nu afli şi tu. Până nu am OK-ul tău. Deşi,
chiar dacă aş putea face asta în realitate, probabil că aş ezita,
fiindcă nu vreau să-ţi faci griji pentru mine şi, în fine, chestia
pe care urmează s-o facem mâine-seară te-ar îngrijora.
Deocamdată însă, e linişte. În seara asta cerul a fost iarăşi
roşu – „încântarea marinarilor”, cum se spune (îţi aminteşti
când ţi-am zis asta?). E un semn bun pentru zborurile de
mâine, ceea ce e bine, fiindcă avem nevoie de tot ajutorul pe
care-l putem căpăta. Toată lumea e agitată. Nimeni nu
recunoaşte, dar se vede pe feţele lor, din gesturile lor şi din
faptul că nimeni nu vrea să fie singur. Oamenii vorbesc mai
puţin decât de obicei şi înjură mai mult, dacă aşa ceva e
posibil (da, eu încerc să mă abţin, de dragul tău, dar e foarte
greu aici). Aseară am stat toţi la popotă vreo patru ceasuri,
chiar şi după ce s-a dat stingerea. Ştiam că mult timp de-acum
încolo s-ar putea să fie ultima noastră ocazie de a dormi în
ceva care să semene cu un pat adevărat. Şi ştiam, normal, că
avem nevoie de odihnă. Totuşi, nimeni nu avea chef să spargă
gaşca. Aşa că am stat la taclale şi am ascultat-o la radio pe
Tokyo Rose27 până ne-am săturat de cântecele alea
deprimante ale ei. Şi-am jucat cărţi. N-ai să mă crezi… Chiar
am câştigat! Toată colecţia de discuri ale lui Bob Eberly. Sper
că ăsta-i un semn că mâine o să avem noroc…

27
Iva Toguri, americancă de origine japoneză, crainică a postului japonez
de radio, gazda unei emisiuni de propagandă dedicate trupelor americane
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
 Acum însă, în timp ce stătea acolo rebegit şi încerca să-şi
încheie fermoarul, avea sentimentul înspăimântător că nu
era deloc un semn bun şi îi venea mai degrabă să se ascundă
sub pătură decât să se supună ordinului. De parcă i-ar fi
ascultat gândurile, în uşa cabinei s-a auzit ciocănitul unei
mâini nervoase. Cam a mai tras o dată, tot degeaba, de
fermoar, apoi a luat poziţia de drepţi, pentru că James
Doolittle în persoană tocmai îşi vârâse capul mic pe uşă.
— Sir, l-a salutat Cam de-a dreptul şocat, deoarece
comandantul nu-i mai făcuse niciodată o vizită personală.
Doolittle i-a făcut semn să lase la o parte formalităţile:
— Nu te-am văzut pe punte, nici în popotă. Voiam să mă
asigur că te-ai trezit. Plecăm. Cu tot echipamentul de zbor.
Cam s-a uitat la ceas. Era 7:30.
— Plecăm acum? a întrebat el.
— Da. Chiar acum.
Pilotul mai în vârstă avea o figură aspră. Nările i se
deschideau ca nişte pâlnii sub nasul care, după părerea lui
Cam, îl făcea să semene cu un uliu. Era deja complet echipat
de zbor.
— Decolăm acum, domnule? a insistat Cam, ca să se
asigure.
Doolittle a încuviinţat din cap. Cam a simţit şi mai tare
nodul din gât. Linişteşte-te, îşi spunea în gând. Respiră.
— Ce s-a întâmplat?
— La ora 6:00 am fost observaţi de un pichet de pază.
Nashville a deschis focul ca să-l scufunde – de aici hărmălaia
care s-a auzit. Dar probabil că echipajul a anunţat baza. Cu
cât decolăm mai repede, cu atât mai bine. Crezi că eşti gata?
a întrebat el, bătându-l pe Cam pe umăr.
Cam se străduia să dea din cap şi încerca să înţeleagă în
ce măsură se schimba situaţia. În primul rând, aveau să
atace capitala Japoniei în toiul zilei. Şi dacă pichetul
anunţase baza din Tokyo, ei nu pierduseră numai adăpostul
întunericului, ci şi elementul-surpriză. Aşa că vor intra în
acţiune tunurile antiaeriene şi avioanele de vânătoare
japoneze, iar Cam ştia de la antrenamente că Zero-urile
acelea puteau atinge patru sute de mile pe oră în picaj. Nici o
şansă ca avioanele Mitchell care mai erau şi supraîncărcate
cu combustibil şi armament – să le poată depăşi.
— Cât de departe suntem acum, domnule?
— Cam şapte sute de mile.
Fir-ar să fie! Planul original prevedea decolarea la patru
sute de mile de coasta Japoniei. Nici la şase sute de mile nu
era sigur că aveau suficient combustibil ca să se retragă pe
teritoriul Chinei, aşa cum cerea planul.
— Putem transporta combustibilul necesar pentru cele
două sute de mile în plus, domnule? a reuşit el să întrebe,
deşi se simţea de parcă i-ar fi legat cineva traheea strâns cu
o sfoară.
Doolittle a ridicat din umeri, adică „Vom vedea”.
— Luăm fiecare câte douăzeci şi cinci de galoane în plus.
N-o să fie mare diferenţă. Cel puţin nu în privinţa
bombardamentului.
S-a uitat o clipă ţintă la Cam – semnificativ, sau cel puţin
aşa i s-a părut tânărului. Apoi şi-a coborât privirea de uliu pe
fermoarul încă deschis al pantalonilor lui Cam, iar acestuia i
s-a părut că buzele strânse i s-au destins puţin.
— E clar ce ai de făcut, fiule? a întrebat colonelul.
— Da, domnule, a răspuns Cam trăgându-şi grăbit
fermoarul şi spunându-şi iar în gând: Nu sunt pregătit.
— Atunci ne vedem sus.
Doolittle a dat din cap şi s-a întors pe călcâie, luând-o la
fugă spre cea mai apropiată scară ce ducea pe puntea
superioară. Cam a rămas pe loc, uitându-se în urma lui.
Noaptea trecută, când coborâse în fine la cabina lui,
coridoarele erau goale ca la morgă, luminate doar de lămpile
fără fum care proiectau pe pereţi umbre nelămurite. Văzuse
un şobolan alergând spre pupă, cărând ceva în bot. Un
marinar cobora şi el, probabil spre sala motoarelor. Acum
coridoarele erau înţesate. Oamenii goneau încruntaţi în
ambele direcţii, prin uşile şi bocaporţii etanşi care aveau să
fie în curând blocaţi şi sigilaţi. Se înghesuiau în toate
closetele de proră cu putinţă şi apoi se chinuiau să iasă,
încheindu-şi cămăşile şi pantalonii, îndesându-şi căştile pe
cap. Cam auzea tot felul de strigăte şi fluierături, de ordine şi
întrebări: „Care-i treaba?”, „Am fost loviţi?”, „Unde naiba-i
Smitty?”, „Care dintre ei?”. Aerul stătut scânteia, încărcat de
o energie nouă.
Lui Cam îi tremurau încă mâinile în timp ce-şi punea
capătul centurii la locul lui, îşi întindea ciorapii şi-şi vâra
picioarele în ghete. „N-o să fie mare diferenţă în privinţa
bombardamentului”, spusese Doolittle. Adevărat, îşi zicea
Cam. Numai în privinţa retragerii. A smucit atât de tare de
limba maro a centurii, că partea de piele l-a muşcat supărată
de şolduri. A lărgit-o din nou mormăind. Şi-a tras pe el bluza
de zbor, şi-a fixat curelele paraşutei şi şi-a încheiat
cataramele căştii de zbor cu degete tremurătoare. Şi-a
verificat încă o dată trusa B-4, pe care o refăcuse de opt ori
de când părăsise uscatul. Acum conţinea ceea ce decisese el
până la urmă că era esenţial: tablete de cafeină, trusa de
bărbierit, whisky-ul pentru ofiţeri pe care li-l împărţise Doc
White săptămâna trecută („în scopuri medicale”, spusese el
făcându-le cu ochiul). Un pic de hârtie igienică – se spunea
că chinezii nu folosesc deloc aşa ceva, lucru la care Cam nu
se ostenise să se gândească. Câteva batoane de ciocolată
Mounds, ca să-l ajute să reziste, presupunând că avea să
scape cu viaţă. Toate păreau la locul lor. Totuşi, în timp ce se
îndrepta spre scara care ducea către puntea superioară, în
minte i s-a strecurat sentimentul nelămurit că uitase ceva
important.
Croindu-şi drum pe coridor, a verificat din nou lista pe
care o avea în minte: inelul lui Lacy era pus la loc sigur, în
buzunarul interior al bluzei, alături de bricheta Black
Crackle ornată cu emblema USAAF 28 – aripile de argint – din
care Doolittle îi dăruise fiecăruia câte una la prima lor

USAAF: United States of America Air Force (Forţele Aeriene ale Statelor
28

Unite ale Americii).

întrunire de la popotă. Pistolul era în tocul lui, la locul
cuvenit, plăcuţele de identificare şi cartonaşul cu expresii
chinezeşti erau toate unde trebuiau să fie. Cuţitul de
vânătoare, busola şi lanterna le pusese deja în spaţiul de
depozitare al avionului. Masca de gaze? Muniţia de rezervă?
Şi acestea erau toate la bord, verificase de mai multe ori… Şi-
a amintit abia când ajunsese deja la doar un nivel distanţă
de scara de la pupă: „Toate astea şi, în plus, raiul”. Discurile
lui Midge. Le spusese tuturor că o să le ia cu el, să le poată
asculta la petrecerea de la Chungking, în cinstea victoriei.
În stânga şi în dreapta lui se căţărau gâfâind o mulţime de
marinari şi Cam se mira cum de se putea măcar gândi la un
cântec, când singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l aibă în
minte era o rugăciune. Dar nici n-a apucat să-şi termine
gândul, că a şi luat-o în jos pe scară, cu tălpile bocancilor
lovind treptele ca într-un solo de baterie: pap-pap-pap. Îşi
imagina vocea lui Bob Eberly subliniind ritmul, şi gândul
acesta, deşi nepotrivit cu momentul, încă i se părea firesc. A
hotărât chiar în clipa aceea că, atunci când o să se întoarcă
acasă – dacă o să se întoarcă o să-i povestească lui Lacy cum
s-a dus înapoi după discurile ei. O să-i povestească şi despre
visul acela ciudat: cu ploaia, cu pantofii roşii. Felul în care-şi
ţinea ea strâns şi apăsat mâna, cu manichiura proaspăt
făcută, pe pântecul suplu şi plat. Dar oare Lacy avea măcar
pantofi roşii? Nu-şi amintea. Dacă nu avea (îşi spunea el în
timp ce gonea în sus pe scara de oţel, ieşind în aerul umed al
dimineţii, sub cerul înnorat), o să-i cumpere o pereche. La
naiba. O să-i cumpere şi un fonograf nou. O să-i cumpere de
toate.

Destinaţia le fusese anunţată chiar în ziua aceea blândă de

primăvară în care avioanele şi echipajele lui Doolittle
fuseseră îmbarcate pe Hornet. În clipele acelea, majoritatea
celor din Forţele Aeriene îşi verificau avioanele şi se
obişnuiau în acelaşi timp cu balansul vaporului, iar Cam şi
Midge nu făceau excepţie. Spre deosebire de fratele lui,
Michael, Cam nu se prea dădea în vânt după mare. Dar
gândul la Billy al lui, care atârna de o macara de şase metri,
aşteptând să fie trântit greoi pe punte, îi provoca mai multă
greaţă decât bancurile de nisip de care se ciocniseră cu o
noapte înainte. I se părea că şi avioanele cele mari aveau rău
de mare, aşa cum stăteau înghesuite în boxele construite
pentru zveltele Dauntless29.
Până atunci, superiorii nu suflaseră nicio vorbuliţă despre
misiune, aşa încât Cam se gândea resemnat că va mai avea
de aşteptat cel puţin câteva zile. Posibil chiar până în ziua în
care urmau să zboare spre destinaţia super-secretă care
fusese aleasă. Cu siguranţă nu se aştepta la un asemenea
anunţ, când podul Golden Gate nici nu dispăruse încă în
zare. Dar exact asta se întâmplase: chiar când se apleca să
verifice rotorul stâng al Cyclone-ului (putea să jure că, pe
când se aflau încă pe uscat, îl auzise hârâind uşor), sistemul
de amplificare al navei a început să cârâie.
Cam i-a făcut semn lui Midge să oprească motoarele, şi
copilotul a deschis geamul lateral al avionului, aplecându-se
în afară.
— La dracu! a făcut el enervat.
Se văita şi de mahmureală. Porecla lui întreagă („Midget” 30)
se referea nu tocmai la statura lui deşirată, de vreo 1,83, ci la
faptul că-i sărea foarte uşor ţandăra, iar cei mai mulţi dintre
camarazi ştiau asta şi se fereau din calea lui.
Dar în momentul în care printre hârâieli s-a auzit vocea
ascuţită a comandantului navei, chipul lui Midge a luat o
nouă înfăţişare, de concentrare intensă. Şi-a lăsat mâinile în
jos, şi-a îndreptat spinarea şi s-a uitat în spate, la Cam, să se
asigure că asculta şi el.
— Ne-am gândit că v-ar plăcea să ştiţi că ţinta acestei
unităţi de luptă este Tokyo, scârţâi vocea lui Mitschner.

29
Avion de recunoaştere şi de bombardament aflat în dotarea Forţelor
Aeriene ale SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
30
Persoană foarte scundă, pitic; aici joc de cuvinte, făcându-se referire la
expresia short fuse, a-i sări ţandăra (în engleză, în original).
Armata va bombarda Japonia, iar noi trebuie să ajungem cât
putem de aproape de inamic. Asta este pentru noi toţi şansa
de a le da japonezilor o doză din propriul lor medicament.
Acest scurt discurs a fost urmat de o tăcere perplexă – se
auzeau doar vântul, valurile şi ţipetele pescăruşilor. Cam nu
auzea decât gândurile celorlalţi: Să-i bombardăm pe japonezi?
De pe apă? La început a crezut că înnebuniseră cu toţii. Dar
pe urmă s-a gândit la instrucţia din ultimele câteva
săptămâni – când au învăţat să decoleze cu un B-25 de două
tone cu viteză dublă şi pe o distanţă de trei ori mai mică
decât parametrii normali – şi totul a început să capete sens.
Părea că toată lumea urma acelaşi raţionament, pentru că
tăcerea a fost urmată de un cor asurzitor de strigăte. Cam
avea impresia că absolut toţi bărbaţii de pe vas scoteau
urlete de aprobare, deşi Midge rămăsese fără grai, lucru care
nu-i stătea în fire. Şedea pe scaunul lui şi se uita la podea,
de parcă atunci ar fi fost trezit din somn. Apoi s-a plesnit
peste frunte cu casca de zbor.
— Să fiu al naibii, a strigat el către Cam. Tokyo. Ei, am
cam dat de belea.
Pe faţa lui nerasă de mult se întindea un rânjet, iar Cam
simţea că şi pe faţa lui (aproape imberbă, ca de obicei) se
întâmpla acelaşi lucru. Cutezanţa planului era şocantă, dar îi
stârnea şi o undă de nesăbuită uşurare, fiindcă în sfârşit
făceau ceva. Trădarea din Oahu va primi un răspuns.
Frustrarea cumplită pe care le-o provocase tuturor duminica
aceea însorită, prima din luna decembrie a anului trecut, va
fi răzbunată. Şi asta făcea ca totul să aibă un rost, pentru că
lucrul cel mai înspăimântător legat de atacul japonez era că-l
făcuse să se simtă groaznic de neputincios. Semăna un pic
cu bâlbâială cu care se luptase în primii lui optsprezece ani
de viaţă. Sau cu obligaţia de a lupta pe întuneric. Sau cu un
sac de iută tras peste cap când eşti legat de mâini şi de
picioare şi trebuie pur şi simplu să stai şi să aştepţi
următoarea lovitură.
Dar ei nu mai stăteau. Tokyo, păzea, că te facem praf, îşi
spunea Cam în gând, în acea zi însorită de 2 aprilie. Şi-a
azvârlit casca de pilot în înaltul cerului albastru şi chiar a
înghiontit un flăcău cu nădragi largi care se afla prin
preajmă, ceea ce nu mai făcuse de când se îmbarcase,
întrucât cei mai mulţi dintre marinari păreau să-i considere
pe aviatori la fel de folositori şi de simpatici ca şobolanii
înecaţi.
De data asta totuşi marinarul – un tip slăbănog, cu nişte
urechi aproape cât ale lui Dumbo – l-a înghiontit şi el
strigând: „Mulţumim, băieţi”. După care, spre mirarea lui
Cam, i-a trântit un pachet de Winston în palmă.
— Pentru drum, l-a lămurit el cu un zâmbet larg.
Mai târziu, la popotă, după ce lucrurile se liniştiseră,
Doolittle le-a confirmat ţintele: Tokyo, Yokohama, Osaka,
Kobe şi Nagoya. I-a anunţat că fiecare echipaj trebuia să-şi
aleagă propriul obiectiv. Şi când s-a dovedit – deloc
surprinzător – că toată lumea alesese ca primă opţiune
Palatul Imperial, maiorul a eliminat-o imediat.
— Vreau să vă amintesc o precizare pe care a făcut-o
comandantul Hap Arnold anul trecut: folosirea bombelor
incendiare împotriva oraşelor este contrară politicii noastre
de atacare a obiectivelor militare. Asta înseamnă că
bombardăm uzine şi fabrici militare, şi nimic altceva. Clar?
Oamenii se cam scărpinaseră în cap, dar nimeni nu
scosese o vorbă. Apoi bombardierul de pe Busta Gut a ridicat
mâna. Mickey Franklin era din Iowa, şi ochii lui semănau cu
cei ai vacilor pe care le mulgea el acolo: căprui, trişti şi cu
gene lungi. Faţa lui palidă era năpădită de acnee.
— Domnule, a început el, eu… Eu vreau doar să fiu sigur
că am înţeles bine. Spuneţi că ţintele noastre sunt de natură
militară. Dar într-unele lucrează civili. N-am dreptate?
Doolittle a încuviinţat dând din cap.
— Planul actual prevede decolarea la sfârşitul după-
amiezii, ceea ce înseamnă că vom ajunge la Tokyo pe la
miezul nopţii. Sperăm că la ora aceea majoritatea
muncitorilor vor fi acasă, iar noi ne vom atinge scopul de a
provoca distrugeri de infrastructură. Dar da, e aproape sigur
că muncitorii sunt civili. Şi sunt femei şi chiar copii printre
ei. N-avem ce face. Ăsta-i războiul.
Din nou linişte. Apoi a ridicat mâna Bill Fitzhugh, copilotul
de pe avionul doi:
— Hirohito nu e ţintă militară, domnule? a întrebat el.
— Nu e, a clătinat Doolittle din cap.
— Dar nu el comandă Armata Imperială?
Doolittle şi-a încruntat sprâncenele groase. Deşi n-avea
mai mult de 1,67 – abia dacă era un pic mai înalt decât Lacy
fără tocuri – era de departe cel mai impunător ofiţer pe care-l
cunoscuse Cam. Asta se datora în parte felului deconcertant
în care te privea. Când Cam auzise că această legendă vie a
aviaţiei va conduce misiunea „foarte periculoasă”, dar
altminteri neprecizată la care urma să participe, prima lui
teamă nu fusese că o să păţească ceva el, sau echipajul, sau
chiar avionul. Teama lui, cât se poate de reală, era că o să-l
dezamăgească pe omuleţul acesta legendar.
— Hirohito este o figură emblematică, spunea Doolittle.
Toţi experţii cu care am stat de vorbă sunt de acord: dacă-l
lovim – dacă-i facem cel mai mic rău –, războiul o să fie de
trei ori mai greu. Nimic n-o să-i unească mai mult pe
japonezi decât un atac asupra Templului Cerului.

Acum, după două săptămâni, în timp ce-şi aduna toţi

piloţii, comandantul părea vizibil agitat. Îşi ţinea mâna
stângă în cea dreaptă, strâns, de parcă ar fi oprit-o să facă
vreun rău.
— Mă tem că mai am nişte veşti proaste, le spunea el.
Echipajul vaporului susţine că vom avea vânt din faţă de
douăzeci şi patru de noduri pe oră pe aproape tot drumul
până la Tokyo.
Un oftat general: combustibilul avea să fie acum şi mai
preţios.
— Acum avem şanse al dracului de mici să ajungem în
China, a mormăit Midge.
 Era mai mult o observaţie decât o nemulţumire.
— Dar planul rămâne acelaşi? a întrebat Ted Dawson,
pilotul principal de pe Ruptured Duck.
— Neschimbat, a confirmat Doolittle. Decolaţi repede.
Zburaţi razant cât puteţi de mult, până vă atingeţi ţintele.
Daţi drumul ouălor. Urmaţi semnalele de radioghidaj,
alimentaţi repede. Şi apoi roiţi-o în China liberă.
Vocea lui Doolittle s-a frânt uşor la cuvintele „roiţi-o”, iar
Cam a simţit şi el brusc un nod în gât. Se gândea la inelul
verde din buzunarul de la piept al bluzonului, când
comandantul îşi reveni şi-şi frecă mâinile cu mişcări iuţi.
— Încă un lucru vreau să adaug, a continuat el. Date fiind
schimbările de ultimă oră, şansele să ajungeţi până-n
punctul ăsta… ei bine, sunt cam reduse. Aşa că, dacă cineva
vrea să se retragă, acum e momentul s-o spună. Nu e nicio
ruşine şi nu veţi suporta niciun fel de consecinţe. Avem şase
echipaje de rezervă şi o grămadă de piloţi de pe Dauntless cât
se poate de pregătiţi să vă ia locul.
Şi-a plimbat privirea pe deasupra grupului cu fălcile atât
de încleştate, încât Cam aproape că-i putea vedea relieful
măselelor prin obraji. Când ochii i-au întâlnit privirea aceea
tăioasă şi întunecată, a simţit că-l ia cu fiori. Dar nu a cedat.
Nimeni nu a cedat. În spatele lor vântul mugea şi şuiera, iar
ei toţi se legănau după mişcările vaporului, care sălta pe
spinarea unui val uriaş. Când a coborât din nou, avioanele
fixate cu lanţuri s-au ciocnit între ele.
— Se retrage cineva? a întrebat Doolittle.
Emoţiile lui Cam erau la fel de violente ca valurile; pentru
prima dată în trei săptămâni aproape că avea rău de mare. Şi
totuşi ştia că n-o să spună nimic. Când comandantul o să se
uite fix la el şi-o să-i spună: „Cam Richards, eşti proaspăt
căsătorit, iar fratele tău e şi el înrolat, aşa că până la urmă
chiar n-avem nevoie de tine” – el tot avea să ceară, cât se
poate de răspicat, să zboare. Aşa că i-a întors lui Doolittle
salutul şi strângerea de mână şi a răspuns, de asemenea,
urării sale sobre de noroc. Apoi s-a întors pe călcâie, să vadă
de avion.
Şi după zece minute, iată-l: instalat şi legat cu centura în
scaunul din stânga, cu paraşuta în spate, alături de Midge;
aburii răsuflărilor lor păreau sidefii în răceala umedă a
dimineţii.
Palmele îi transpirau, cu toate că era frig şi nici nu băuse
cafea. În mod normal ar fi băut o oală întreagă la micul dejun
– mai ales că dormiseră aşa de puţin. Dar adunarea sunase
înainte de micul dejun şi abia după ce toţi erau prinşi cu
centurile pomenise cineva de mâncare şi de băutură.
Băgând mâna în buzunarul bluzonului, îşi încleşta şi-şi
descleşta degetele pe batista dantelată în care ţinea inelul lui
Lacy. Dacă ar fi putut, l-ar fi scos de acolo. Dar nu-i era la
îndemână, cu Midge lângă el şi cu Miller, navigatorul, la
cincisprezece centimetri în spatele lui, aşezat la masă,
studiind îngrijorat harta.
— Vreau să-l porţi, spusese ea, înmânându-i-l pus pe un
lănţişor de argint şi clipind spre el în lumina lunii. Poate că o
să ne aducă noroc, la fel ca părinţilor mei.
— Eu nu cred în noroc, îi răspunsese el. Ceea ce era
adevărat: viaţa îl învăţase că trebuia să conteze doar pe sine
însuşi. Numai pe sine însuşi; să supravieţuiască criticilor
tatălui său şi ale idioţilor care-l tiranizau în liceu; să-şi
stăpânească limba tremurătoare. Lacy ştia bineînţeles toate
astea, şi totuşi a continuat pe tonul ei, de parcă i-ar fi zis
„măi, nătărăule, măi”.
— Ştiu asta, dar nu dau nicio ceapă degerată pe ce crezi
tu. Îl iei cu tine şi gata. Poţi să-l ţii în mână când ai chef să
mă ţii pe mine în braţe. Ceea ce se va întâmpla în fiecare
clipă, nu-i aşa că am dreptate?
Cam nu se putuse împiedica să râdă:
— Nu ştiu dacă ai dreptate. Dar o să-l ţin în mână în
fiecare seară înainte să mă duc la culcare, Lacy Lady.
Lacy l-a privit o clipă cu ochi umezi, dar neînfricaţi. Apoi i-
a tras urechea spre buzele ei.
— Ai face bine să mi-l aduci înapoi, a şoptit ea. Altminteri,
nu te mai osteni să te întorci, ticălosule.
Aşa că, de dragul lui Lacy, şi fiindcă n-avea voie să ia cu el
scrisorile ei, sau fotografia ei, sau orice ar fi putut constitui
un indiciu despre cine era şi de unde venea în caz că ar fi
fost descoperit, şi, în plus, fiindcă orice s-ar fi întâmplat, o
părticică din el voia întruna s-o ţină în braţe, Cam luă inelul.
Nici în ruptul capului nu se punea problema să-l poarte la
gât, aşa că-l învelise într-una dintre batistele ei cu margine
de dantelă, aceeaşi pe care-o folosise ca să-i şteargă rujul de
pe obraz. Credincios cuvântului dat, în fiecare seară înainte
să adoarmă, scotea ghemotocul alb din sacul lui de
campanie. Într-un fel de ritual sumbru, îşi lipea pânza
mânjită cu roşu de obraz şi ţinea inelul mic şi greu în palmă.
Îi amintea de soţia lui, într-adevăr. Dar îi amintea şi de
poveştile pe care li le citea mama, lui şi fratelui său, pe când
erau copii: poveşti simple, clare, ce începeau cu „A fost odată
ca niciodată” şi în care uneori era vorba despre un prostănac
bâlbâit, cam ca el, care, la sfârşit, în ciuda tuturor
aşteptărilor, trăgea adânc aer în piept, se lupta cu balaurul şi
câştiga mâna prinţesei. Deşi, evident, el câştigase deja mâna
prinţesei…
— Nu se întâmplă să ai ceva mâncare pe-aici, nu-i aşa? a
întrebat Midge dând buzna în gândurile lui şi uitându-se fix
la locul în care mâna lui Cam dispărea sub bluză. Hei, Cam,
băiete! Te-ai plictisit deja? Dormi sau ce faci?
Cam s-a întors spre secundul lui. Ca de obicei, Midge era
înghesuit incomod pe scaunul său, cu picioarele sale lungi
înţepenite sub tabloul de bord compact al lui Billy. Cam îl
întrebase odată de ce-şi alesese meseria aceea, când era
evident că n-avea statura potrivită pentru ea. Midge se uitase
ţintă în ochii lui şi-i răspunsese pe un ton lipsit de orice
inflexiune:
— Ştiai că evreii nu cred în îngeri?
Cam a clătinat din cap: nu ştia.
— Păi nu credem, a zis Midge. Am aflat de la rabin. Şi la
scurtă vreme după asta m-am hotărât să mă fac pilot, din
moment ce zborul cu avionul e singurul lucru care mă aduce
mai aproape de rai.
Acum prietenul lui bătea o ţigară Lucky Strike neaprinsă
de genunchi, în ritmul unui tir rapid.
— N-ai de gând s-o fumezi, nu? l-a întrebat Cam.
— Nu, a răspuns Midge, dar Doamne Isuse, ce n-aş da…
Ori pentru asta, ori pentru o duşcă din pileala aia maronie a
lui Doc White.
— Care-i treaba, Friedman? Chiar aşa de îngrijorat eşti?
Încerca să pară glumeţ şi, spre cinstea lui, Midge a
reacţionat ca şi cum reuşise.
— Îngrijorat, domnule locotenent? Moi? s-a strâmbat el în
stilul lui Grucho. De ce să fiu îngrijorat, ce s-ar putea
întâmpla?
Cam s-a căznit să zâmbească, deşi ştiau amândoi prea
bine interminabilele răspunsuri la această unică întrebare.
— Dar tu ce ai acolo, de fapt? a întrebat Midge uitându-se
la buzunarul de la bluzonul lui Cam, iar Cam s-a uitat în jos,
să vadă dacă mâna lui era tot acolo.
— Nimic, a spus el repede, trăgându-şi mâna afară. Un
talisman.
— Din câte ştiu, tu nu crezi în noroc.
— Poate că m-am răzgândit.
Midge i-a aruncat o privire ciudată.
— Sper că ai luat şi discurile alea!
Cam a indicat un loc sub scaun.
— Bun, a zis Midge. Am auzit că Lawson a luat fonograful
pentru aterizarea de la Chungking.
Cam a pufnit. Încă i se părea absurd să ia cu ei muzică
într-o asemenea misiune.
— Dacă ajungem la Chungking, a mormăit el.
— O să ajungem, i-a răspuns Midge, impasibil ca o stâncă.
Punându-şi ţigara în gură, tot neaprinsă, s-a ghemuit
morocănos în scaunul lui. După o jumătate de secundă
totuşi, faţa i s-a luminat şi s-a îndreptat de spate, aproape
atingând cu capul tavanul de oţel al cabinei.
 — Fir-aş al naibii! a izbucnit el. Uite-l, pleacă. Pleacă
Bătrânul.
Cu inima bubuindu-i în piept, Cam s-a întors în direcţia în
care privea Midge. Într-adevăr, avionul lui Doolittle îşi tura
motoarele. Elicele se învârteau şi vaietul lor sfâşietor se
auzea până în capătul opus al punţii.
— Fă-i praf. A strigat Midge. Du-te şi arată-le tu lor,
numărul unu!
Apoi, către Cam:
— Hei, dacă tot ai început să crezi în noroc, mă întreb
dacă n-ar fi fost bine să-i urmăm exemplul şi să rămânem la
numărul şase.
Ca mulţi zburători din şcoala veche, Doolittle credea că
aduce ghinion să sfinţeşti un avion. Majoritatea celorlalţi
piloţi îşi dăduseră seama destul de repede că în domeniul
acesta exista din start prea puţin noroc, şi jumătate dintre
avioanele Billy fuseseră botezate la Eglin. Cam îl numise pe-
al lui după Jean Harlow, în memoria morţii ei timpurii şi a
primului film la care fusese împreună cu Lacy. Pe deasupra,
îi plăcea şi jocul de cuvinte cu bomba31.
— Bănuiesc c-o să aflăm curând, a spus el.
În timp ce ofiţerul de lansare îşi pregătea fanioanele, un
marinar a ţâşnit în faţa lui şi a împins repede la o parte
saboţii care blocau roata din faţă a avionului. Cu toate
zvâcnetele şi hurducăturile navei, mişcările lui precise aveau
o elasticitate nervoasă, de parcă se pregătea să pornească pe
intervalul dintre bănci la propria lui cununie. Cam se zgâia
pe deasupra siluetei lui ghemuite, încercând să-l zărească pe
comandant, dar tot ce-a reuşit să vadă a fost cerul şi reflexia
turnului.
— Mă-ntreb dacă-i îngrijorat, a zis el.
— Bătrânul? a întrebat Midge pe un ton fornăit. Mă-
ndoiesc. Un om care a supravieţuit primului looping din lume
nu se sperie din orice.
31
Jean Harlow (1911-1937), actriţă la Hollywood, simbol al anilor 1930,
supranumită şi The Blonde Bombshell (Bomba blondă).
 — E şi el om, a insistat Cam. Mănâncă şi se cacă la fel ca
toată lumea.
Doolittle stătea acum în picioare pe frâne. Cam îi ghicea cu
greu silueta prin parbrizul de plexiglas al avionului unu.
Motoarele erau turate la maximum şi paletele elicelor se
contopiseră în nişte discuri lucioase şi translucide. Hornet
era acum aşezat pe direcţia vântului, ca să-i ajute pe piloţi să
se ridice mai repede. Atâta avantaj aveau şi ei de la
nenorocita asta de furtună: un asemenea vânt puternic sub
aripi îi încetinea pe de o parte, dar pe de alta, îi ridica
suficient de repede încât să se desprindă de punte fără
incidente. Şi dacă nu reuşeau… Cam simţea iar că se
înfioară.
Dincolo de proră, valuri înalte de zece metri se rostogoleau
spre ei ca nişte munţi Fuji cu creştetele acoperite de zăpadă.
Spaţiile dintre ele erau asemenea unor canioane, încreţite şi
întunecate, atât de adânci, încât nu li se vedea fundul.
Avionul lui Doolittle continua să tureze motoarele, şi Cam
încerca să nu-şi închipuie cum unul dintre valurile acelea
monstruoase înghite aparatul, cu tot cu echipaj. Apoi puştiul
cu păr roşu a împins şi ultimul sabot care bloca avionul unu,
coca navei a lovit un val mai mare decât celelalte, şi puntea
de decolare s-a ridicat la un unghi de cel puţin 45 de grade.
— Fir-ar să fie, a zis Midge vârându-şi iar în gură ţigara
neaprinsă şi apucându-se s-o mestece. A cui ziceai c-a fost
ideea asta cretină?
Cam s-a mulţumit să clatine din cap, căci era cât se poate
de sigur că n-o să fie în stare să scoată vreo vorbă. Şi-a
încleştat buzele şi s-a uitat la figura încruntată a ofiţerului
de lansare, care măsura din ochi cocoaşele de apă ce loveau
nava şi-şi mişca buzele numărând secundele la care se
succedau. A ţinut mâna cu fanionul ridicată atât de mult
timp, încât lui Cam i s-a părut o veşnicie şi a simţit nevoia să
se repeadă şi să i-o dea el în jos. În cele din urmă însă ritmul
valurilor a început să corespundă, motoarele lui Doolittle au
ajuns la sunetul potrivit, iar fanionul a coborât ca o lovitură
umedă de karate: Start!
În timp ce ofiţerul se lăsa într-un genunchi ca să evite
impactul cu aripa avionului ce se îndrepta spre el, Doolittle
eliberă frânele. Avionul unu înainta greoi, cu o viteză
imposibil de mică, cu flapsurile complet coborâte, şi Cam a
simţit cum o bandă invizibilă de cauciuc i se încolăcea în
jurul pieptului. N-o să reuşească, îşi zicea în gând şi simţea
cum încheieturile îi înţepeneau, de parcă i-ar fi îngheţat
brusc. O să se ducă direct în jos. O să cadă în mare.
Botul lui Doolittle s-a lăsat mult în jos în momentul în care
roţile din dreptul aripilor au părăsit scândurile punţii. Dar,
spre uşurarea lui Cam, pilotul l-a ridicat imediat,
îndreptându-l spre cer. Apoi a început să ia altitudine, cu
cele două motoare luptându-se vitejeşte cu vântul umed şi cu
gravitaţia.
— Hă, fir-ar să fie, a repetat Midge, dar de data asta vesel.
Doolittle a executat întoarcerea de 36 de grade pentru a
zbura în lungul vaporului, reglându-şi deschiderea arcului
după semnul de pe suprastructură care afişa orientarea
giroscopică a navei. În timp ce-l urmărea cu privirea, Cam a
simţit cum banda de cauciuc din jurul pieptului i-a plesnit
deodată: putea din nou să respire. Şi-a coborât privirea spre
puntea de decolare, unde echipajul portavionului izbucnise
în chiote. Nu putea auzi mare lucru din pricina zgomotului
motoarelor, dar şi-a văzut propriul echipaj bucurându-se:
Midge izbea cu piciorul lui mare în podea şi bătea din palme,
iar Miller urla ca un ogar la vânătoare. Fără să vrea, Cam a
început şi el să strige „Daaaaaaaaa”, până când plămânii
plini de fum i-au curmat în cele din urmă glasul.
Ca răspuns, Doolittle s-a înclinat spre dreapta şi şi-a
coborât aripa în semn de bucurie. Apoi, nemaiaşteptând
decolarea celui de-al doilea avion, s-a afundat cu toată viteza
în ceaţa dinspre vest. Cam a urmărit cu privirea cât a putut
de mult nava scânteietoare, până când contururile acesteia
s-au contopit cu norii de culoarea oţelului.
— Trag mare nădejde c-o să-l mai vedem, a strigat Midge,
iar Cam a dat din cap a încuviinţare. Apoi, din senin, s-a
trezit că râde: hohote grele, seci, care-i izvorau de undeva
mai jos de brâu şi durau câte zece secunde bune.
— Ţi-e rău? l-a întrebat Midge, aruncându-i o privire
îngrijorată.
— Nu, a răspuns Cam ştergându-se la ochi cu mâneca.
Când s-a uitat din nou în sus, avionul doi se îndrepta în
viteză spre apă.
— Şi uite cum o luăm iar de la capăt, cânta Midge. Ca un
ceas. Bam-bam-bam.
Cam nu văzuse niciodată un ceas care să facă bam-bam-
bam, dar Midge avea dreptate. Bam: avionul unu o lua din
loc. Avionul doi: Bam. Trei, iarăşi bam. Până la avionul şase,
toţi reuşiră să decoleze fără incidente, deşi avionul cinci –
Pete pilangiul – îi păcălise pe toţi după ce un val sălbatic
aruncase prora vaporului într-o adâncitură neprevăzută, fix
în secunda în care roţile avionului părăseau puntea. Pentru o
clipă, cât prora zvâcnea în sus, spre cer, tuturor li se făcuse
părul măciucă, fiindcă părea că avionul pur şi simplu căzuse
în apă. Dar după o altă clipă prora coborâse, iar
bombardierul a apărut precum pasărea Phoenix, cu roţile
atingând apa, dar cu botul îndreptat spre nori. În momentul
în care s-a ridicat, un alt chiot general a măturat puntea
portavionului. De data asta, echipajul lui Cam s-a abţinut.
Erau toţi ocupaţi cu pregătirile. Era rândul lor.
Cam simţea cum botul Bombei blonde sălta în timp ce
împingătorii îi potriveau roata din faţă în dreptul liniei albe; îi
simţea carcasa vibrând în timp ce băieţii care răspundeau de
bombe verificau şi zăvorau chepengul de la compartimentul
de stocare. A aruncat repede o privire în spate şi l-a văzut pe
Miller care, cu faţa palidă ca luna, îşi făcea cruce. Apoi a
observat că ofiţerul de lansare se uita fix la el.
Pentru o secundă i-a revenit în minte zumzetul acela
exasperant: Nu sunt pregătit. Dar zgomotul lui îndărătnic a
fost repede înghiţit de vuietul motoarelor şi, spre propria lui
mirare, şi-a auzit vocea în interfon, acoperind toate celelalte
zgomote:
— Pilotul către echipaj. E toată lumea gata?
A fost uimit cât de calmă – ba chiar autoritară – îi era
vocea, dar ceilalţi nu păreau câtuşi de puţin surprinşi. A
auzit nişte „Gata!” cârâite, după care abia a mai apucat să-şi
zică în gând: Asta e; pot încă să ies de-aici, căci ofiţerul de
lansare i-a observat degetul mare ridicat în semn de „Sunteţi
gata?” şi l-a ridicat şi el, salutându-l. Apoi, cu o mişcare lină,
ca de dans, a înălţat fanionul în pătrăţele deasupra capului.
S-a lăsat pe un genunchi, şi-a coborât braţul întins la nivelul
umărului şi a arătat hotărât spre punte: Start.
Aproape din reflex, Cam a eliberat frânele şi a început să
ruleze. Şi iată-i gonind de-a lungul liniei albe, alunecoase;
inima îi bubuia în ritmul vibraţiei motoarelor gemene.
Albastrul uniformelor de marină şi cenuşiul murdar al
suprastructurii vaporului au început să curgă amestecate pe
lângă Bomba blondă, care prindea viteză. Când a trecut pe
lângă ofiţerul de lansare (aflat acum în siguranţă, întins pe
punte), Cam a tras atât de tare de manşă, că şi-a simţit
coatele pârâind şi a văzut cerul prăvălindu-se spre el ca un
zid ud de beton. Au ajuns la marginea navei în momentul în
care se retrăgea un alt val cu creastă albă; botul avionului a
luat-o în jos, spre apă, cu tot cu curajul lui Cam. A tras de
manşă în sus cu toată puterea şi a avut chiar un moment în
care i s-a părut că simte o trepidaţie, temându-se c-o să intre
în vrie. Era clar că Midge – care urla „Draaace, Cam! Fii atent
la viteză! Fii atent la bot, pentru numele lui Dumnezeu!” – se
temea de acelaşi lucru.
Dar a reuşit să se redreseze, simţind acum încordarea în
tricepşi şi în regiunea inferioară a spatelui. A modificat un
pic unghiul cu orizontala, a mai tras un pic de manşă… şi
spre totala lui încântare şi groază… s-a ridicat. Valurile
împestriţate cu frişcă erau acum sub ei, îndepărtându-se
clipă de clipă.
Abia după ce s-au ridicat flapsurile a simţit că-l ard
plămânii şi şi-a dat seama că-şi ţinuse răsuflarea pe toată
durata decolării. Respiră, îşi zicea în gând şi a dat drumul
aerului într-un „oooooof” răguşit. S-a înclinat spre dreapta ca
să-şi regleze busola, încleştându-şi mâinile pe manşă de i s-
au albit încheieturile degetelor. La şaptesprezece metri
altitudine, plafonul de nori era dens ca lâna de oaie. Dar
mintea lui era acum limpede şi sprintenă; nu mai era plină
de grijile şi spaimele de acum zece minute, ci de versurile
fandosite ale cântecului favorit al lui Lacy, despre adieri
sentimentale şi izvoare visătoare şi drumuri pline de aventuri
doar pentru el. Nici nu reuşea să se audă în vacarmul acela,
dar fredona în timp ce se avântau spre înălţimi, iar huruitul
motoarelor Cyclone îi acoperea cu generozitate vocea afonă.
Au zburat spre nord-vest timp de cinci ore. După prima
rundă de „Bravo!” au ţinut o scurtă consfătuire în legătură
cu mâncarea şi cu băutura şi au ajuns la concluzia că nu
stăteau deloc bine. În afară de Giamatti, care avea
întotdeauna la el două sandviciuri cu şuncă picantă („Sunt
italian, domnule”, îi spusese el prin staţie. „Noi nu facem
niciodată nimic dacă nu suntem sătui.”), n-aveau de fapt
nimic de mâncare, cu excepţia celor trei batoane de ciocolată
ale lui Cam, turtite şi făcute praf în timpul decolării.
Lucrurile stăteau la fel de prost şi în privinţa lichidelor:
Bergermann descoperise un bidon cu apă călâie înghesuit
după spătarul scaunului lui, dar asta era tot ce aveau toţi
cinci de băut. Îngrijorat de posibilitatea deshidratării şi a
crizelor de hipoglicemie, Cam le-a ordonat să drămuiască
hrana în mod chibzuit. Dar au terminat totul în prima oră:
au sorbit cu grijă apa din bidon şi au tăiat sandviciurile în
soldăţei. Midge avea maniere alese, mâncând cu degetul mic
şi păros ridicat, de parcă servea ceaiul la Palatul
Buckingham.
— Păi, a zis el când a terminat, uitându-se la roua care se
aduna în lacrimi mari pe parbriz, e mai bine decât nimic.
Cam l-a aprobat dând din cap, deşi lui i se păruse ceva
mai rău decât nimic. Mâncarea nu făcuse decât să-i
stârnească pofta, apa abia îi umezise buzele, iar stomacul îi
ghiorăia şi mai şi. Şi abia acum, când n-aveau mâncare în
avion, iar următoarea masă era pură teorie, şi-a dat seama
că în ultimele zile nu mâncase mai nimic – nici măcar când
avusese ocazia. Stătea şi el la coadă şi-şi umplea tava, ca
toată lumea de pe vapor. Dar când se aşeza la masă, între o
criză timpurie de constipaţie şi agitaţia generală, abia dacă
mai mesteca şi altceva în afară de propriile unghii. Se întreba
dacă mai pierduse şi altcineva micul dejun şi-i era măcar pe
jumătate la fel de foame pe cât îi era lui, dar nu a spus nimic
cu voce tare. De fapt, în următoarele două ore, nimeni nu a
mai rostit nimic în afară de strictul necesar. Ştiau cu toţii că
acestea puteau fi ultimele lor ore împreună, sau ultimele lor
ore de viaţă. Aşa că nu prea erau multe cuvinte importante.
Raza aceea stingheră de lumină care a apărut în timpul
drumului exact asta era: o rază de lumină ce spărgea
plafonul de nori la vreo două sute de mile de uscat. Săgeata
aceea sclipitoare a fost în curând urmată de alta, apoi de
încă două. Apoi de o mulţime, până ce norii s-au împrăştiat
ca prin minune. Altitudinea joasă şi vântul puternic din faţă
îngreunau încă menţinerea traiectoriei. Dar Midge a preluat
pentru scurt timp comanda, cât a folosit Cam tineta şi şi-a
întins şi masat braţele, care-l dureau. Când s-a întors la
locul lui, cerul era albastru, iar apa scânteia de parcă însuşi
bunul Dumnezeu împrăştiase nestemate pe toată suprafaţa
ei unduitoare. Midge s-a uitat la Cam. Pentru prima dată de
când Hornet dispăruse din raza privirilor lor, zâmbea.
— M-am gândit să-ţi dreg un pic vremea asta căcăcioasă
cât timp ai stat în spate, i-a strigat el.
Cam i-a zâmbit la rândul său, dar, fără să-şi dea seama de
ce, i s-a pus un nod în gât. Ca şi cum copilotul lui chiar ar fi
făcut o adevărată minune. Pentru el personal.
— Vezi? a strigat în timp ce se strecura la loc pe scaunul
pilotului. Să-l ia dracu’ pe rabinul ăla al tău. Tu chiar eşti un
înger.
— Rabinul meu spune că nu există nici diavoli, i-a întors-o
Midge, trăgându-i un pumn în umăr.
 — O să ne ia dracu’ pe toţi dacă nu reuşim să găsim
afurisitele alea de repere, a strigat Miller din spate. Scuzaţi-
mi exprimarea.
În ultima oră scrutase orizontul cu binoclul şi părea
îngrijorat, deşi, când Cam îl întrebase dacă erau pe ruta
corectă, încuviinţase.
— Ar trebui să fim aproape de-acum, nu-i aşa? a întrebat
din nou Cam.
— Da, dacă nu ne-am abătut din drum. Coasta trebuie să
apară din clipă-n clipă.
Lui Cam îi zvâcnea inima, deşi exact asta sperase să audă.
Ca să se liniştească, s-a întoarse la cântecul „Toate astea şi,
în plus, raiul”, încercând să-şi amintească toate cuvintele.
Tot sucea ultimul vers (era „îmi dai dragostea ta şi dragostea
ta-i o melodie” sau „îmi dai dragostea ta şi dragostea ta-i atât
de dulce?”), când Miller şi Midge au început să strige
„Pământ!”.
— Unde? a urlat şi el. Unde-i pământul?
— Cam la douăzeci de grade stânga faţă de botul
avionului, a răspuns Miller. Uite-acolo. Vezi chestia aia? E
farul Inobusaki.
Midge a ridicat binoclul şi s-a uitat cu multă atenţie la
coordonatele indicate.
— Dap, a zis el în cele din urmă, ai dreptate. Asta da
privelişte. E prima palmă de uscat pe care mi-au poposit
ochii în ultimele trei săptămâni.
Cam şi-a simţit pulsul luând-o razna.
— Dă-mi şi mie binoclul, a strigat el. Ţine tu o clipă
manşa, te rog.
Avea pumnii atât de înţepeniţi de cât strânsese mânerele
de metal, încât la început, când şi-a desfăcut degetele, îl
dureau. Dar durerea i s-a potolit când şi-a scos ochelarii şi a
dus binoclul la ochi.
La început, totul era alb: două rotocoale de lumină albă,
întretăiate de genele lui subţiri şi rare. A clipit de câteva ori,
a schimbat direcţia, şi teritoriul inamic s-a materializat ca o
viziune, scăldat în lumina soarelui de sub ei.

Timp de săptămâni întregi încercase să şi-l închipuie:

Nippon, Ni-hon. Chiar copiase cu grijă în carnetul lui
semnele: şi . Originea Soarelui. Aflase asta dintr-o serie de
prelegeri ţinute dimineaţa la popota ofiţerilor de pe Hornet de
către ultimul ataşat al marinei la Tokyo dinainte de război,
un bărbat palid şi firav, pe nume locotenent-comandor
Spencer Jackson. Unii oameni le ziceau acestor discuţii
„exerciţii pentru tărtăcuţă”. Midge le numea „Cum să te
împrieteneşti cu japonezii şi cum să-i influenţezi” 32 şi
întotdeauna întârzia, în caz că binevoia să participe. Cam
însă era prezent în fiecare dimineaţă la 8:30, în primul rând,
cu o concentrare pe care n-o avusese niciodată în timp ce
studia bazele aeronauticii. „Oamenii ar trebui să ştie câte
ceva despre locurile pe care urmează să le bombardeze”, îi
scrisese el lui Lacy.
Şi chiar învăţase câte ceva. În afară de , aflase că
japoneza nu semăna deloc cu chineza, deşi folosea caractere
chinezeşti. Foloseau caractere chinezeşti fiindcă timp de mii
de ani, ca majoritatea naţiunilor asiatice, de altfel, îi
admiraseră şi-i imitaseră pe chinezi, la fel cum multe naţiuni
occidentale îi imitaseră pe francezi. Acum se părea însă că
trecuseră de faza admiraţiei şi voiau, pur şi simplu, teritoriile
lor – începând cu Manciuria, pe care armata lui Hirohito o
invadase în 1930 şi pe care de atunci o ţineau strâns în
gheare. Se retrăseseră din Liga Naţiunilor în semn de protest,
atunci când organizaţia ceruse retragerea trupelor japoneze
de pe teritoriul chinez.
— De ce naiba o vor aşa de mult? întrebase cineva.
— O vor, răspunsese locotenent-comandorul Jackson, în
parte pentru că ritmul uluitor în care s-a modernizat Japonia
a creat o nevoie disperată de resurse – lemn de construcţie,
oţel, cărbune, teren agricol – pe care o ţară de mărimea sa
32
Aluzie la cartea de dezvoltare personală a lui Dale Carnegie, Cum să te
împrieteneşti cu oamenii şi să-i influenţezi.
pur şi simplu nu le poate furniza. Dar guvernul speră, de
asemenea, să asigure spaţiu vital pentru populaţie. Ei văd
Manciuria cam cum vedeau pionierii americani Vestul
Sălbatic. O consideră teritoriul lor de dezvoltare.
— Doar că nu-i teritoriul lor, observase Midge.
— Sigur că nu e, spusese Jackson. Şi nici Wake, Guam,
Borneo sau Filipine. Exact acesta este motivul pentru care îi
bombardăm, domnule locotenent.
— Credeam că-i bombardăm pentru că ne-au bombardat şi
ei pe noi, în insula Oahu33, se mirase Giamatti.
— Au bombardat Oahu ca să nu încercăm noi să-i oprim să
preia controlul asupra Extremului Orient, rostise Jackson
răspicat.
S-a lăsat o scurtă tăcere, întreruptă de un glumeţ din
spate, care a zis tărăgănat:
— Păi, e al naibii de sigur că au înţeles greşit.
Pornind de la aceste prelegeri, Cam ajunsese să-şi
imagineze inamicul lor din Pacific ca pe un fel de combinaţie
între diferitele cartiere chinezeşti pe care le ştia el, New York
City şi, poate, Lilliput, din cauza staturii mici pe care se
spunea că o au japonezii. De unde era el acum însă, Japonia
nu părea altceva decât o bucată de mătase decolorată,
întinsă deasupra valurilor. Coasta ei nisipoasă era
împodobită cu dantele de ceaţă, presărate ici-colo cu puncte
albe care, de la distanţă, scânteiau ca gheaţa sau ca
marmura. Când s-au apropiat, punctele s-au dovedit a fi
bărci: fregate dichisite de pescuit şi vase de pază de coastă,
la fel ca acela pe care îl scufundaseră cu câteva ceasuri în
urmă. Zburau îndeajuns de jos încât să zărească oamenii de
pe ele, dintre care mulţi se uitau în sus, la ei. Şi-a adunat
curajul, aşteptându-se la alarmă, tiruri antiaeriene şi
urmărire, dar, spre marea lui mirare, japonezii nu se agitau
şi nu strigau. În loc de asta – şi la început a crezut că avea
33
Oahu insulă hawaiiană în Oceanul Pacific pe care se află Pearl
Harbour. Bombardarea acestuia de către japonezi la 7 decembrie
1941 a determinat intrarea SUA în cel de-al Doilea Război Mondial.
halucinaţii –, făceau cu mâna.
Cam a lăsat jos binoclul, ca să-şi frece ochii uscaţi. Dar
când s-a uitat iar spre ei, i-a văzut din nou salutându-i
veseli, cu mâinile ridicate.
— De ce fac cu mâna? a întrebat el stupefiat.
Midge a luat binoclul şi s-a uitat şi el în jos.
— Să mă ia naiba dacă ştiu. Poate cred că am venit să-i
eliberăm.
— Nu cred, a strigat Miller de la locul lui.
— Ce ai zis? se răsuci Midge în scaun.
— Probabil ei cred că suntem japonezi, a răspuns Miller.
Tre’ să fie emblema. Are cercul acela roşu pe ea, ştii?
— Şi?
— Şi cred că de acolo, de jos, se vede ca sorii ăia roşii pe
care îi pictează ei pe steagurile lor.
— Ăia-s sori? s-a mirat Midge. Credeam că-s nişte chiftele
babane şi roşii.
Cam a clătinat descumpănit din cap. După exerciţiile
pentru tărtăcuţă şi după toate antrenamentele, credea că
analizase din toate unghiurile ceea ce s-ar putea întâmpla
când ar intra în spaţiul aerian al Japoniei. Se gândise chiar
şi la kamikaze – „vântul divin” despre care japonezii credeau
de secole că-i va apăra de orice invadatori – materializându-
se din senin şi măturându-i de pe cer la fel cum măturase
flota hanului Kubla de pe mare. Că norii vor dispărea ca prin
minune şi inamicul îi va întâmpina cu zâmbete strălucitoare
– asta i se părea de domeniul supranaturalului.
— Păi, a strigat Midge, orice-ar fi, nu par să fi ştiut că
venim. Poate că vasul pe care l-am scufundat n-a apucat să-i
anunţe.
Era cel mai bun scenariu la care ar fi putut spera. Şi
totuşi, acest neaşteptat dar oferit de involuntara deghizare îl
neliniştea şi mai tare pe Cam. Era ca şi cum se adăposteau
în spatele a ceva prea mic ca să-i ascundă prea multă vreme
privirilor. Ca şi cum ar fi fost un bărbat voinic care se tupila
în spatele unui bolovan mititel.
 Nu-l înveselea nici faptul că indicatorul nivelului de
combustibil trecuse de-acum binişor de semnul de trei
sferturi – şi asta în ciuda faptului că Bergermann umpluse
de mai multe ori rezervorul. Poate că, îşi zicea Cam, asta ar fi
răzbunarea zeului vântului. Nu un muson de şaizeci de
noduri care să-i dea de-a rostogolul din nori, ci o simplă lipsă
de combustibil.
Sub ei, bărcuţele albe păreau să crească şi să se
înmulţească, iar căpitanii lor mititei continuau să le facă
semne încurajatoare cu mâna. După o vreme, Midge le-a
făcut şi el cu mâna. Cu un gest ce semăna cu cel al reginei
Mary, cu palma ţeapănă şi cu degetele-i păroase rotindu-se
împreună deasupra încheieturii noduroase. Chiar dacă l-o fi
văzut cineva de la sol, sigur n-a priceput gluma.
— Gălbejiţi proşti, a fornăit el. Dacă am veni într-un cal de
lemn, ne-ar băga fuga-fuguţa înăuntru.
— Da, i-a răspuns Cam. Şi unde mai pui că n-ar trebui să
ne mai batem capul cu nenorocitul ăsta de combustibil.
Midge a zâmbit strâmb. Dar schimbul de cuvinte s-a oprit
aici. Pe măsură ce se apropiau de ţintă, avea sentimentul din
ce în ce în ce mai puternic că însăşi misiunea lor se afla
acolo, cu ei, în cabină. Ca o gorilă de zece tone, nu prea lăsa
loc de conversaţie.
Când au ajuns, în sfârşit, deasupra ţărmului, au constatat
că se aflau pe plaja principală, o fâşie aurie ce înconjura o
mare de verdeaţă, deasă şi abundentă. Pescarii din bărci
deveniseră pescarii de pe uscat, cu plasele pline ochi de peşti
argintii ce se zvârcoleau de mama focului. Erau şi oameni
care făceau plajă, adunaţi sub umbrele viu colorate, femei
purtând ochelari de soare şi pălării cu boruri largi şi moi,
copii cu şepci de baseball. Şi ei le făceau leneş cu mâna,
toropiţi de soare, dar Midge se plictisise de-acum de jocul lui
şi nu-i mai băga în seamă. Era ocupat să verifice
coordonatele şi să le noteze, ca să le poată raporta la
cartierul general. Uitându-se la el, Cam a observat barba
ţepoasă care se întindea, din ce în ce mai deasă, pe maxilarul
prietenului său. La ultima oră de exerciţii pentru tărtăcuţă,
instructorul lor remarcase că unii aviatori – scutiţi aici
temporar de strictele stipulări ale Forţelor Aeriene Americane
privitoare la părul facial – experimentau tot felul de bărbi şi
de mustăţi. Îi sfătuise pe toţi să se bărbierească înainte de
decolare.
— Nu ca să vă dau un motiv de agitaţie în plus, adăugase
el repede, ci pentru că am auzit că una dintre tehnicile
favorite de tortură ale armatei japoneze constă în a smulge
bărbile şi mustăţile. Foarte lent.
Midge fusese şi el, bineînţeles, ca toată lumea, proaspăt
bărbierit la decolare. Dar începea deja să arate ca un urs
păros. Cam – care, la fel ca fratele lui, putea să sară o zi
peste bărbierit fără să se observe prea tare – nu mai văzuse
pe nimeni căruia să-i crească aşa de repede barba. Dacă ar fi
avut apă la bord, ar fi fost tentat să-l pună pe Midge să se
bărbierească acolo, pe loc. Dar n-aveau apă şi, după cum s-a
văzut imediat, n-aveau nici timp, pentru că peste câteva clipe
au traversat linia albă, tremurată, care marca locul unde
ţărmul devenea nisip.
Apoi linia a rămas în urma lor, iar grăunţele fine şi albe s-
au adunat într-un desen ce părea o enormă tablă de şah
dintr-o ţară de basm pictată în verde. Căsuţe din lemn
cenuşiu se iţeau din mijlocul orezăriilor. Oamenii umblau
încoace şi-ncolo cărând în spinare unelte, boccele din pânză
viu colorată sau copii. Când Bomba blondă trecea huruind pe
deasupra lor, unii ţărani îşi scoteau pălăriile de paie şi le
fluturau încet, arătându-le parcă drumul spre Tokyo. Cam a
văzut câţiva copii căţăraţi în piersici – fetiţele cu codiţe
împodobite cu panglici, băieţeii cu tunsori soldăţeşti, şi toţi le
făceau întruna cu mâna. Se întreba de ce nu erau la şcoală.
Era curios ce învăţau ei când se duceau la şcoală, dacă
studiau aceleaşi materii ca el, doar că în japoneză. Se întreba
dacă unii copii japonezi se bâlbâiau, iar alţi copii japonezi îşi
băteau joc de ei. Ka-ka-kamikaze.
Se gândea la poporul acesta politicos, care părea atât de
paşnic, care trimisese soldaţi japonezi în China şi piloţi
japonezi în Hawaii şi care, drept consecinţă, îl adusese pe el
aici. Nu păreau nişte monştri, în stare să smulgă bărbile
bărbaţilor. Păreau nişte oameni obişnuiţi, făcând ceea ce
făcuseră dintotdeauna părinţii şi bunicii lor şi, mai înainte,
părinţii bunicilor lor. Din câte ştia Cam, aveau de gând să
continue acelaşi fel de viaţă până la moarte, cu sau fără
război. Să se trezească, să-şi pună pălăriile şi sandalele şi
hainele largi, mohorâte. Să muncească din zori şi până la
apusul zilelor lor japoneze. Să se aşeze la cină cu nevestele şi
copiii lor şi, când cina se încheia, să se retragă în întuneric
ca să mai facă nişte copii.
— Frumos, n-am ce zice, a strigat Midge pe un ton
dezaprobator, de parcă japonezii nu meritau o ţară frumoasă.
Cam a încuviinţat din cap. Apoi s-a uitat în sus, a oftat şi
a tras de manşă atât de repede, că nici n-a avut timp să-i
atragă atenţia lui Miller.
— Hei, a strigat Miller scoţându-şi nasul din maldărul de
hârtii, ce faci?
— Iartă-mă, a strigat şi Cam, da’ uită-te şi tu. Drăcia asta
parcă a apărut din senin.
Ajunseseră la un templu lăcuit, având o poartă uriaşă, ca
o arcadă cu creneluri; pereţii şi grinzile erau vopsite într-un
roşu intens, lucios. Acoperişul era făcut din ţigle albicioase
care păreau din lut, ca solzii netezi de peşte. Ca stil
arhitectural, templul semăna foarte mult cu modelul acela
miniatural pe care-l văzuse Cam odată într-un magazin de
curiozităţi, sculptat într-o bucată mică de corn de fildeş cu o
minuţiozitate uluitoare. Însă numai când s-au apropiat şi-au
putut da seama că era o clădire uriaşă. Numai uşa de lemn
avea aproape înălţimea casei lui părinteşti. Poarta masivă era
înaltă de vreo treizeci de metri, dacă nu şi mai mult.
Vopseaua roşie era strălucitoare, la fel de strălucitoare ca
unghiile lui Lacy după vizita ei săptămânală la salon.
— Ai idee cum îl fac aşa de strălucitor? a strigat el la
Midge.
 Copilotul s-a mulţumit să clatine din cap.
Templul a rămas în urmă, învăluit într-o ceaţă roşiatică,
iar Cam a mai verificat o dată harta, scărpinându-se în cap
pe sub cască. S-a întors să se consulte cu Miller.
— Unde naiba e totuşi Tokyo? a strigat el. Ar trebui să fie
fix în faţa noastră. Dar nu văd nimic cât de cât diferit faţă de
ce-i acum sub noi.
Miller s-a foit un pic pe scaun. S-a uitat la hartă, apoi jos,
la sol, apoi la busolă şi iar la hartă.
— Chestia asta e o porcărie, a strigat el. Nimic din ce-i pe
ea nu corespunde cu ce se vede la sol. Să mor eu dacă n-au
păstrat-o de la războiul trecut cu Japonia. Când naiba o fi
fost şi ăla.
S-a frecat pe frunte, apoi a ridicat binoclul. Îşi scosese
mănuşile ca să facă nişte calcule, şi Cam i-a văzut verigheta
sclipind în lumina soarelui de amiază.
După alte câteva minute de cercetat solul şi hârtia,
navigatorul a pus harta pe masă şi a întors-o ca s-o poată
vedea şi Cam.
— Nu-i unde-ar trebui să fie, a spus el, dar cred că ar
trebui să virăm în dreptul depresiunii ăsteia mici. Aş zice
vreo douăzeci de grade la stânga. Dacă facem asta, şi am
dreptate, în aproximativ jumătate de ceas atingem ţinta.
— Sigur? a întrebat Cam.
— Nu, să mă ia dracu! a răspuns Miller. Scuze pentru
exprimare. Dar sunt destul de sigur că asta-i cea mai bună
presupunere pe care pot s-o fac.
Ridicând din umeri, Cam a modificat direcţia după cum îi
spusese Miller. Acul indicatorului de nivel al combustibilului
coborâse de-acum la aproape un sfert, deşi la fel de bine
putea să i se înfigă lui în inimă. O jumătate de ceas, şi-a zis
el. O să mai avem numai vapori în rezervor când o să pornim
spre China. Asta în caz că vor mai fi în aer. Se spunea – şi
Cam credea asta – că cele mai rele prăbuşiri pot deveni cele
mai bune dacă te afli într-un loc pe care l-ai ales tu. Măcar
mori repede: bam. Zdrobit de beton sau de asfalt. Străpuns
peste tot de plexiglas. Făcut fărâme de suflul exploziei
alimentate de combustibil. Cea mai puţin eficientă moarte
era în aterizările eşuate: scufundarea lentă în apele pline de
rechini – asta era cel mai rău. Aşa că în loc să-şi imagineze
avionul zburând cu rezervorul gol, îşi imagina o moarte
rapidă, uşoară, şi o persoană importantă – Jimmy Doolittle,
George C. Marshall, poate chiar Roosevelt în persoană –
sunând-o pe Lacy ca să-i dea vestea: „Singurul lucru pe care
pot să vi-l spun, doamnă Richards, este că soţul
dumneavoastră a murit instantaneu. Nu a suferit deloc”. A
încercat apoi să-şi imagineze durerea lui Lacy la aflarea
veştii, dar nu reuşea să audă decât obişnuitul ei ton glumeţ:
„Mare nătărău”, şi-o imagina rostind şi trăgându-şi o palmă
peste frunte cu mâna ei cu manichiură îngrijită. „Of,
Doamne. Zău că-l omor.”
Survolau alt templu, acesta în culorile pietrei şi ale
pământului, şi le răspundeau la salut unor călugări raşi în
cap şi îmbrăcaţi în rase roşietice („Fraierii”, a zis Midge
batjocoritor). Au zburat peste un deluşor înverzit. După care:
— Sfântă Vacă din New Delhi, a strigat Midge. Pentru că
sub ei se întindea, netedă ca gheaţa albastră, rada portului
Tokyo. Muntele Fuji se ridica paşnic, exact ca în Naţional
Geographic, învăluit tot într-o ceaţă subţire, cu luciri albe,
albastre şi violet. Între Tokyo şi Yokohama era întins un şir
de baloane de baraj, şi la început toată lumina aceea, şi apa,
şi albeaţa aceea lucioasă l-au făcut pe Cam să se destindă
puţin. Dar pe urmă şi-a amintit că lumina îi făcea o ţintă mai
uşoară pentru artileria antiaeriană.
— E şi ceva bun în faptul că ajungem ziua, a strigat Miller.
Măcar acum vedem baloanele alea, lua-le-ar dracu.
— Mda, a răspuns Cam. Voise să adauge „Fix ca la circ”,
dar dintr-odată nu i s-a mai părut nostim. A zis în schimb:
— Ne ţinem de direcţie, Miller?
— Strâns ca panglica de la pălăria lui Dick34, să trăiţi!
34
Tighter than Dick’s hatband e expresie idiomatică (în engleză, în
original).
 — De fapt, ce mama dracului înseamnă vorba asta? s-a
răsucit Midge în scaun.
Miller a dat din umeri fără să-şi ridice ochii de pe hartă. Pe
buza de sus avea broboane de sudoare. Când a verificat din
nou combustibilul, Cam a simţit şi el că-i transpiră palmele
în mănuşi (acul arăta acum sub un sfert; bum-bum-bum, îi
făcea inima). A ridicat avionul la cinci sute de metri şi a
redus acceleraţia până a ajuns la viteza de bombardament.
— Cred că suntem în regulă, a strigat el către Midge, nu
atât pentru că ar fi crezut asta, ci mai mult pentru că tăcerea
era al naibii de apăsătoare.
A durat cam cinci minute până au depăşit rada, cu
mulţimea ei de docuri şi cu neîncetatele operaţii de dragare.
Au trecut pe lângă alte vase – nu doar bărcuţe de pescuit, ci
şi iahturi sau bărci cu motor. Vase frumoase. Unele pe care
(cel puţin după părerea nu prea avizată a lui Cam) le-ar fi
invidiat şi oameni ca Rockefeller sau Vanderbilt. Apoi au
ajuns în sfârşit deasupra oraşului, cu casele lui uşoare, cu
ferestre de hârtie şi acoperişuri în ape. Au ajuns deasupra
străzilor pline de gospodine ce forfoteau printre magazinele
decorate cu steaguri şi firme de pânză şi printre cele câteva
clădiri impunătoare, în stil occidental, cu coloane ionice şi
trepte de marmură, care adăposteau sedii de bănci. Erau şi
clădiri mari, de cărămidă, care păreau să fie şcoli, iar elevii
uneia dintre ele s-au înghesuit pe acoperişul roşu, plat, când
Bomba blondă a trecut pe deasupra lor. Nu se vedea prea
bine de la înălţimea aceea, dar lui Cam i s-a părut că zăreşte
băieţi cu uniforme şi şepci maro-gălbui şi fete cu codiţe, cu
bluze lălâi şi pantaloni largi. Copiii păreau să ţopăie
încântaţi, ceea ce i-a provocat prima tresărire de vinovăţie.
Ca şi cum decolase în dimineaţa aceea special ca să
păcălească nişte copii. Să le câştige încrederea înainte să le
facă oraşul una cu pământul.
— Prima ţintă e chiar în faţa noastră, a strigat Miller. La
aproximativ cinci, poate şapte minute, cel mult.
— Înţeles, a zis Cam. Să ne pregătim.
 A repetat instrucţiunile în staţie şi s-a întors la harta lui
după ce a auzit confirmarea echipajului.
— Chiar în faţă? a întrebat el, pregătindu-se sufleteşte
pentru prima lovitură.
— Poate cinci grade spre est, nu mai mult, i-a răspuns
navigatorul.
Toţi cei cinci bărbaţi stăteau acum cu spatele drept pe
scaunele lor, cu ochii fixaţi pe oraşul ce se întindea sub ei. În
timp ce bifau etapele de pregătire a lansării bombelor, Cam
îşi zicea: Pot s-o fac. Dar gândul îi părea îndepărtat şi ciudat,
fără legătură cu acţiunile pe care le îndeplineau mâinile lui –
orientarea avionului către ţintă. Stabilizarea avionului. A
auzit cum s-au deschis scrâşnind trapele magaziei de bombe,
apoi, printre vâjâielile şi huruielile cacofoniei generale, a
simţit cum se prelinge o linişte nouă, proaspătă. Parcă toţi
oamenii din avion – şi Bomba blondă însăşi – îşi ţineau
răsuflarea.
Se simţea ameţit. Respiră, îşi ordona el, expirând puternic
printre buzele strânse. Acum nu mai era loc de greşeli: cea
mai mică deviere de la coordonate putea să falsifice
indicaţiile lui Miller, ceea ce l-ar fi putut determina pe
Bergermann să interpreteze greşit localizarea ţintei şi pur şi
simplu s-o rateze.
Ajunseseră de-acum în centru. Cam a observat că aici
clădirile aveau un aspect oarecum modern, dar mohorât: cele
mai multe erau pătrate, cenuşii, scunde şi late, înghesuite
una într-alta. La un moment dat totuşi, au trecut pe
deasupra uneia care părea surprinzător de modernă: o
clădire rotundă, cu intrări boltite şi cu ferestre din tavan
până-n podea, care sclipeau în lumina soarelui. Avea o firmă
mare scrisă în kanji35 şi în engleză, pe care chiar a reuşit s-o
citească parţial: O-W-E-N-EL-E-V-A-T-O-R-C-O… Cam a
rămas o clipă pe gânduri. Owen. Asta era o companie
americană. Îi văzuse numele stanţat pe plăcuţa scării rulante
de la magazinul Sattler din Buffalo. Nu-i dăduse niciodată
35
Litere chinezeşti folosite în sistemul modern de scriere japoneză.
prin cap că o companie americană ar fi putut avea o
reprezentanţă în oraşul pe care fusese instruit să-l atace,
deşi părea destul de normal ca unele să aibă. Lucraseră
americani aici înainte de război? Dar cu siguranţă nu mai
erau acolo, nu-i aşa?
— Mai avem aproximativ două minute, l-a anunţat Miller.
— Înţeles, a răspuns Cam, anunţându-l la rândul lui prin
staţie pe Bergermann, care i-a răspuns cu „înţeles,
domnule!”.
Şi fără mult tam-tam (de altfel, la ce naiba se aştepta, la
surle şi trâmbiţe?) a simţit zguduitura primei bombe lansate.
Avionul a zvâcnit un pic, asemenea unei fete care ţopăie de
nerăbdare şi, cât ai clipi, a şi ouat primul ou.
Şi după aceea bam-bam-bam: luminiţa roşie a clipit din
nou; un nou zvâcnet plăcut al avionului. La a treia aprindere
a beculeţului, Cam ştia că dăduseră drumul incendiarelor –
zeci de bombe micuţe, experimentale, care aveau să se
împrăştie ca plevuşcă speriată în bătaia vântului şi aveau să
stârnească zeci de focuri mici. La a patra a răsuflat uşurat şi
s-a rezemat de spătar, bucurându-se de cât de uşor era
acum avionul şi de promptitudinea cu care răspundea la
mişcările manşei. Scăpaseră de încărcătură.
— Am terminat? a întrebat el în microfon, primind drept
răspuns un cor de „înţeles”-uri amestecat cu hârâieli.
Sigur, de fapt nu terminaseră încă. Mai trebuia să-şi ia
tălpăşiţa de-acolo, să se menţină în aer şi să găsească un loc
suficient de sigur pentru aterizare. Totuşi, Cam a simţit cum
i se destindeau degetele de la picioare în bocancii transpiraţi
şi cum îi slăbea un pic încleştarea pumnilor pe manşă. Era
posibil să fi fost chiar aşa de uşor? Oare chiar loviseră ceva?
Ca să se asigure, a coborât puţin aripa şi a aruncat repede o
privire înapoi – exact la timp ca să vadă bomba de două sute
de kilograme a lui Bergermann prăbuşindu-se peste uzina
metalurgică.
Şi următoarea imagine a fost de-a dreptul suprarealistă –
aproape că i se părea o halucinaţie a ochilor lui obosiţi. Dar
nu: când s-a mai uitat o dată, clădirea aceea solidă se
împrăştia pur şi simplu în aer. Nu ca o explozie, ci ca un
balon imens de cărămidă. Cele patru ziduri se expandau,
desfăcându-se unul de altul de parcă însuşi zeul vântului îşi
revărsa peste ele întreaga putere a răsuflării lui fierbinţi.
A văzut cum zidurile înfoiate se încordau şi tremurau, apoi
iar se încordau, apoi iar tremurau, până când au părut să
încremenească pentru o clipă. Apoi, exact ca în basmul pe
care mama lui i-l spusese de-atâtea ori, uzina a sărit în aer,
scuipând cenuşă şi sfărâmături în toate părţile. Fragmentele
de materie erau aruncate sărbătoreşte în înaltul cerului.
Ultima imagine înainte de a pierde totul din ochi a fost aceea
a hârtiei – mormane de hârtie – izbucnind prin acoperiş şi
prin ferestrele fărâmiţate şi avântându-se mai sus şi mai sus,
în văzduhul albastru şi limpede de primăvară.
Apoi mica suprafaţă distrusă a dispărut, şi pe străzi au
apărut iar clădiri intacte şi omuleţi. Cam a observat că
oamenii nu le mai făceau cu mâna. Acum fugeau, căutând
adăpost. Priveliştea l-a umplut de o agitaţie aprigă, care i-a
încleştat gâtlejul şi i-a zdruncinat vintrele, iar pentru o clipă
a simţit un chef nebun să-i hăituiască. I-a venit brusc poftă
să-i împuşte pe japonezii ăia care fugeau prin oraşul lor urât
şi prăfos; nu neapărat pentru că erau japonezi, ci pentru că
în sfârşit fugeau. I-a trecut chiar prin minte să-l cheme pe
Giamatti prin staţie şi să zboare mai jos, pentru ca mitraliera
să fie eficientă. Dar chiar atunci Midge a strigat „Atenţie!” şi
Cam a ridicat ochii şi a văzut o pasăre – una mare, cu pene
cafenii, albe şi negre, cu ciocul ascuţit căscat într-un cârâit
disperat – trecând milimetric, ca o săgeată, prin faţa
parbrizului.
A strâns din ochi şi pasărea a dispărut, iar odată cu ea şi
pofta de a ucide. A scuturat din cap, care i se părea deodată
foarte uşor. Ce naiba a fost asta? se întreba năucit.
Apoi s-a uitat la ceasul de la mână şi a văzut ceva şi mai
ciudat: că întreaga operaţiune abia dacă durase vreo treizeci
de secunde.
 Treizeci de secunde.
— Sfinte Sisoe, a mormăit el şi a mai făcut o dată
socoteala. Era corectă. Ceea ce nu prea era în regulă, atâta
timp cât cel mai mare şi probabil cel mai profund eveniment
din viaţa lui durase mai puţin decât un spălat pe dinţi. Se
părea că Midge avea cam aceleaşi gânduri, căci s-a aplecat şi
i-a dat un pumn admirativ în spinare:
— A fost rapid, a strigat el. Slavă Domnului că putem în
sfârşit să fumăm.
— Numai umblă atent cu chestia aia.
Midge a răspuns scoţându-şi, ca un şcolar, în afară buza
de jos, pe care barba îi crescuse de-acum de-a binelea:
— Dă-o-ncolo, comandante, nu mai are ce să ia naibii foc,
că nu mai e combustibil.
Tehnic vorbind, asta nu putea fi adevărat – cel puţin atât
timp cât motoarele mergeau. Dar Cam s-a mulţumit să ofteze
şi i-a dat secundului său permisiunea. A privit tăcut cum
Midge îşi îndrepta ţigara mestecată, deschizând căpăcelul
brichetei şi aprinzând-o. Cât flacăra a luminat faţa lungă şi
bărboasă a prietenului său, Cam s-a simţit năpădit de un
sentiment usturător, foarte asemănător cu dragostea.

Spre uimirea lor, au reuşit să iasă din spaţiul aerian

japonez fără nicio zgârietură, deşi pentru scurtă vreme
fuseseră urmăriţi de patru avioane negre, greoaie. La
început, când le-a văzut în spatele lor, lui Cam i-au tremurat
pumnii, dar aproape înainte să simtă teroarea, a auzit în
microfon o voce pe care abia după câteva clipe a recunoscut-
o drept a lui: Deviere! Ţintiţi! Foc de voie! Şi cu toate că
trasorul a explodat îndeajuns de aproape ca să facă trupul de
oţel al Bombei blonde să şuiere, Giamatti i-a luat în vizor şi
înainte să coboare ca să scape de ei, Cam a fost răsplătit cu
priveliştea fumului gros şi negru ce izvora dintr-una din
fiarele negre. Nu aveau vreme să stea să vadă dacă se
prăbuşeşte. Dar în timp ce zburau razant spre Kyushu, Cam
l-a auzit pe ţintaş ţipând ca un copil care tocmai îşi doborâse
propriul record la pinball.
Scăpaseră de restul urmăritorilor coborând şi mai mult,
aproape până la nivelul firelor telefonice. Dar după ce
ieşiseră din încărcătură şi, din păcate, după ce arseseră
aproape tot combustibilul, Bomba era la fel de uşor de
manevrat ca un planor. Cam n-avusese nicio dificultate să
scape de japonezi, care, spre sincera lui uimire – dar
adeverind prezicerile lui Doolittle –, luaseră cozile de mătură
vopsite în negru cu care mecanicii înlocuiseră rachetele ca să
facă loc pentru combustibil (majoritatea modificărilor aveau
acest scop) drept arme adevărate, aşa că se ţineau la câţiva
metri distanţă de ei. Când Cam coborâse şi mai mult –
aproape atingând firele de telefon, dar retezând vârfurile
înfrunzite ale câtorva arbori ginkgo –, urmăritorii se
retrăseseră, recunoscând probabil că ar fi fost sinucidere
curată să se lase aşa de jos de la altitudinea la care se aflau.
Până la urmă, avioanele care mai rămăseseră i-au mai
urmărit mai mult de ochii lumii, iar Cam a scăpat de ei pe
cea de-a doua jumătate a unei curbe în S pe care o făcuse ca
să pară că se întorcea spre Tokyo. Bergermann i-a confirmat
prin staţie că inamicul nu se mai vedea, drept care în
carlingă a avut loc o scurtă rundă de chiote şi de bătăi
zdravene pe spate.
Dar în momentul în care se îndreptau în sfârşit spre Marea
Chinei de Est, o singură privire aruncată indicatorului de
combustibil i-a făcut inima lui Cam să bată atât de tare,
încât începuse să-l doară. Drept care şi-a aţintit ochii afară,
pe umbrele care se alungeau deasupra Japoniei de sud în
după-amiaza târzie.
Sub ei, clădirile începeau să se rărească iar, şi cenuşiul
asfaltului era înlocuit de ţărână şi de iarbă şi de orezării în
care se zăreau lucrători şi copii care le făceau cu mâna şi
care era clar că nu aflaseră încă ultimele veşti. Apoi orizontul
s-a deschis din nou şi uscatul a fost înlocuit de valuri tivite
cu spumă albă şi de cerul care se întuneca spre sud.
Vântul se înteţea şi Cam ar fi vrut să vireze un pic spre
nord, ca să evite furtuna. Dar aveau ordine clare să se ţină
departe de Rusia, căci în viziunea cartierului general era mai
bine să aterizezi la japonezi decât la comunişti.
Drept care s-a pus de acord cu Miller şi au ajustat
traiectoria pentru a ajunge la Chungking. Nu prea se ruga el
în perioada aceea, după cum nici în soartă nu prea avea
încredere. Dar când au ajuns deasupra apei, iar acul a atins
zona roşie, a simţit cum buzele lui rosteau o rugăciune
fierbinte:
Te rog. Te rog, lasă-ne să ajungem cu bine la sol. Te rog,
lasă-mă să trăiesc ca să mă pot întoarce la ea.
Şi, cel puţin pentru o vreme, rugăciunea şi vaporii din
rezervor păruseră de-ajuns ca să-şi poată continua drumul.
Norii se îngroşau, dar vântul din faţă îşi mai slăbise un pic
viteza, iar Miller l-a anunţat că stabilise, în sfârşit, direcţia
precisă. La un moment dat, Midge a dat un ghiont scaunului
lui Cam şi a strigat: „La naiba, uite”, iar când s-a uitat în jos,
a văzut trei portavioane imperiale, masive, exact sub ei. Dar
deşi probabil îi observaseră şi de-acum aflaseră cu siguranţă
despre raid, vapoarele au ignorat total Bomba blondă. În
câteva clipe au dispărut şi ele.
În carlingă se înstăpâni din nou liniştea plină de zgomote.
Când Cam a cercetat orizontul, l-a văzut la fel de înnorat
cum fusese la decolare, iar deasupra lui ploaia cădea ca un
văl întunecat.
— Arată cam nasol, a spus Midge.
— Mda.
— N-o putem lua pe deasupra?
Cam a clătinat din cap. În condiţii normale, asta ar fi fost
şi opţiunea lui. Dar cu rezervoarele goale şi cu Dumnezeu
ştie câte mile de mers până la Choocchow Lishui, nu voia să
rişte să consume combustibil în plus. Mai bine să tragă cât
mai mult de el şi să-şi pună nădejdea într-o aterizare bună.
Nu putea decât să se roage ca furtuna să fie mai blândă în
interior decât părea de la distanţă.
Dacă păstrau cursul actual, Miller era de părere că urmau
să atingă musonul în aproximativ douăzeci de minute. Cam
s-a hotărât să facă o pauză de câteva minute, ca să-şi întindă
oasele şi să-şi uşureze vezica de orice urmă de lichid ar mai fi
conţinut, să-şi scoată casca şi să-şi scarpine ţeasta încinsă şi
leoarcă de sudoare. Stomacul – care fusese foarte cuminte şi
tăcut în timpul bombardamentului – şi-l simţea acum plin de
pietricele ascuţite.
După ce şi-a tras fermoarul la loc, şi-a pipăit iar
buzunarele, sperând să mai descopere prin ele câte ceva –
vreo bomboană veche, vreun M&M stingher – care-i scăpase
mai devreme. Singurul lucru pe care l-a găsit a fost un
cocoloş de gumă deja mestecată, care se opunea eforturilor
lui de a-l piguli de scame şi de resturile murdare de foiţă. În
cele din urmă l-a aruncat în latrină, rezistând unui ciudat
impuls de a-şi pune o dorinţă, ca atunci când arunci un
bănuţ într-o fântână.
În timp ce se întorcea la locul lui, avionul a săltat zdravăn
în sus, făcând rezervorul latrinei să plescăie ameninţător.
— Totul e în regulă, a strigat Midge, care înhăţase manşa
copilotului cu amândouă mâinile lui mari. Doar o mică zonă
de turbulenţă. Suntem chiar în pragul ei.
— O să fie bine, a zis Cam strecurându-se la loc pe
scaunul lui. O să reziste.
Dar, în timp ce-şi lega centura de siguranţă, şi-a simţit din
nou inima-n gât. Aproape totul în jurul lor era deja cenuşiu
ca bumbacul nespălat: nu vedea nici la doi paşi dincolo de
parbriz. Ploaia lovea avionul cu mii de pumni mici,
răzbunători, şi lui Cam i se părea că aripile îi tremurau ca de
durere. Şi, ce era mai grav, ar fi putut jura că motorul din
stânga începuse să se bâlbâie. Deşi era posibil ca acest lucru
să se întâmple doar în mintea lui buimacă. Mai devreme i se
păruse că-l aude fredonând şi bătând ritmul melodiei
Departe, în inima Texasului36.
— Ţie-ţi sună bine? a strigat el, arătând cu capul spre
36
Deep in the Heart of Texas — cântec american faimos, foarte popular la
începutul anilor 1940.
geam. Mi s-a părut adineaori că s-a poticnit.
Midge şi-a aplecat urechea păroasă spre est:
— Eu n-aud nimic. Dar tot nu-mi place balamucul ăsta.
Chiar nu vrei să încerci să ieşi deasupra?
Cam a clătinat din cap.
— Sunteţi bine acolo, în spate? l-a întrebat el pe Miller.
Navigatorul i-a făcut semn că da, deşi avea buzele
încleştate şi faţa albă ca varul. Cam şi-a amintit că, în ciuda
tuturor poveştilor lui texane cu rodeo pe cai sălbatici, Miller
era, dintre absolut toţi, cel mai predispus la rău de avion. De
obicei lua medicamente. Dar după zece ceasuri în aer,
probabil că niciun praf şi nicio pastilă din lume nu-şi mai
făceau efectul.
— Vrei o pungă? a strigat Cam la el, dar Miller i-a făcut
semn să se întoarcă şi s-a aplecat din nou asupra hărţii.
Pentru mai multă siguranţă, Cam a revăzut în gând
procedura de salvare: Primul avertisment: să informeze
echipajul despre decizia lui. Al doilea avertisment: să le
ordone tuturor să sară. El, Midge, Miller şi Bergermann aveau
să iasă prin trapa din faţă; Giamatti prin cea din spate. Pilotul
principal iese ultimul din avion. Toate acestea erau scrise în
instrucţiunile operaţiunilor de zbor ale lui Michael, pe care
el, laolaltă cu toţi piloţii, şi le fixase bine în memorie. Măcar
ştia că trapele funcţionează: echipajul de la sol le verificase
cu o seară în urmă, înainte de a pune toate avioanele la
culcare.
Dar erau unele întrebări pe care, cu tot dreptul la
informare, nici nu se puteau gândi să le pună: Cât de rece
era, de obicei, Marea Galbenă cea negalbenă în aprilie? Şi ce
avea să se aleagă de toate discurile acelea noi? Parcă nu-i
venea la îndemână să le lase acolo. Semăna cu o trădare. Dar
nici să sară în necunoscut cu un vraf de plăci în braţe nu
avea sens. Şi-o şi închipuia pe Lacy: Ceee? Doamne sfinte!
Doar ştii că deja am învăţat pe de rost fiecare cuvinţel din
cântecul acela, naiba să-l ia!
Avionul se hurduca iar.
 — Isuse, striga Midge.
— Doamne, a zis şi Miller.
Avea glasul gâtuit şi, când i-a aruncat o privire, Cam i-a
văzut faţa cenuşie şi lucioasă în spatele ochelarilor. Ţinea
ochii închişi, dârdâia şi strângea un crucifix între degetul
mare şi arătător.
Au trecut astfel zece minute de zgâlţâieli şi pierderi de
altitudine, timp în care Cam a fost nevoit să-l asculte pe
Miller dând la raţe şi să-i simtă mirosul vomei; dar şi-a dat în
cele din urmă seama că aşa nu aveau s-o scoată la capăt.
— Trebuie să ieşim de-aici, a strigat el către Midge şi
Miller. Forţez prea mult. Mă tem să nu rupem vreo…
Dar nici n-a apucat să-şi termine vorba, că aerul umed şi
rece s-a umplut de un brusc şi înspăimântător de puternic
crrrr-aac – ca o bară uriaşă de oţel lovind acoperişul
bombardierului.
— Ce ce-a fost asta? a scâncit Midge, stingând repede
ţigara.
— Un… un fulger? a întrebat Cam, simţind cum i se
chircesc degetele, atât din cauza fulgerului, cât şi la auzul
tremurului din propria-i voce. Dar ceilalţi nu dădeau niciun
semn că i-ar fi observat bâlbâiala. Miller ţinea acum
crucifixul cu o mână, şi cu cealaltă se ţinea de scaun. Midge
verifica furibund indicaţiile şi butoanele de pe tabloul de
bord. A tras de câteva ori de maneta de comutare pe pilot
automat, apoi de cea a generatorului de rezervă. Când s-a
întors iar spre Cam, faţa lui bărboasă era aproape golită de
sânge.
— Fir-ar, a scrâşnit el. Uite!
Arăta spre indicatorul de combustibil, afurisitul de
indicator de combustibil, şi Cam nu mai putea să se
eschiveze. Când s-a uitat la el, a simţit că inima îi cade direct
prin tălpile bocancilor: în ultimele câteva secunde, acul
sărise de la mijlocul zonei roşii până aproape dincolo de ea.
— Drace, a urlat el, zgâlţâind turbat de manşă, încercând
instinctiv să câştige o altitudine suficientă pentru
catapultare. Cum s-a-ntâmplat una ca asta?
— Cred că unul dintre japonezi a lovit rezervorul, a spus
Midge cu glasul frânt.
Ca într-o piesă de teatru, chiar atunci a cârâit şi staţia,
auzindu-se vocea stridentă a lui Bergermann:
— Trăgătorul către comandant. Cred că pierdem
combustibil.
Cam a înghiţit în sec, simţind în gură gust de ciocolată şi
de fiere.
— Eşti sigur că nu-i ulei? a întrebat el fără prea mare
speranţă.
A urmat o pauză lungă. Apoi:
— Nu. Aproape sigur e combustibil.
Cam s-a răsucit în scaun.
— Miller, a lătrat el, care sunt coordonatele? Suntem
destul de sus ca să sărim? La ce distanţă suntem de
Choochow?
Miller a părut să revină la viaţă. Şi-a consultat hărţile şi a
strigat:
— Două mii de metri. Suficient de sus încât să sărim. Dar
la limită. Cât despre Choochow, e greu de spus.
Cam s-a uitat prin geamul lateral. Norii fierbeau şi se
rostogoleau sub ei ca nişte pături groase, cenuşii.
— Măcar suntem deasupra uscatului?
— Nu sunt sigur. Cred că suntem undeva spre nord.
Spre nord, şi-a zis Cam. La naiba. Asta însemna
Manciuria? Manciuria era sub ocupaţie japoneză – cel puţin
aşa îşi amintea de la cursurile pentru tărtăcuţă. A început
să-şi mestece limba şi să cântărească situaţia. Nimeni nu
scotea un cuvânt. Miller şi Midge se uitau la el plini de
speranţă şi amândoi păreau foarte atenţi; lipsa de formalism
din ultimele ceasuri fusese înlocuită cu recunoaşterea
ierarhiei oficiale a echipajului. Cam era şeful. Lui îi revenea
sarcina de a-i salva. Ce să fac? se întreba. Ce dracu’ mă fac?
A închis ochii şi a atins în gând inelul cel verde al lui Lacy.
Apoi, fără măcar să-şi dea seama, a luat hotărârea. A deschis
ochii.
— Trebuie să ne catapultăm, a ordonat el şi a întins mâna
ca să acţioneze soneria de alarmă şi staţia în succesiune
rapidă, după care a comutat pe pilot automat. Atenţie, toată
lumea. Midge – deschide trapa centrală; Bergermann –
verifică dacă totul e închis – mai ales trapele
compartimentului pentru bombe – şi dacă ai paraşuta. Apoi
întoarce-te aici cât de repede poţi. Giamatti…
— Da, să trăiţi.
— Deblochează trapa ieşirii de urgenţă din turela de la
pupa. Eşti singur acolo, aşa că asigură-te că-i totul în ordine.
Toată lumea să-şi verifice paraşutele. Dacă vreţi să luaţi ceva
cu voi, faceţi-o acum. Asiguraţi-vă că ce luaţi vă încape în
buzunare. O să aveţi nevoie de amândouă mâinile ca să
trageţi de coardă şi să vă dirijaţi aterizarea şi vreau să aveţi
braţele libere dacă aterizaţi la japonezi.
Au urmat câteva clipe de zăpăceală. Bergermann s-a
strecurat prin uşiţa joasă; avea faţa de aceeaşi culoare cu
gulerul cămăşii, acolo unde nu era mânjit cu ulei de motor şi
praf de puşcă. Bluzonul şi buzunarele îi erau burduşite cu
tot ce apucase să înghesuie în ele în timp ce se pregătea de
salt. Cu coada ochiului, Cam l-a văzut pe Midge
înghesuindu-şi în deschizătura bluzonului ultimele trei
pachete de Lucky Strike şi recipientul plat de whisky al
doctorului White. Miller s-a aplecat o clipă sub masa
navigatorului. Când a ieşit de acolo avea în mâini Biblia şi
două suluri de hârtie igienică, pe care le-a băgat repede unul
după altul în spaţiul dintre bluzon şi piept.
Cam se uita în sacul lui. Acum, că nu mai avea ciocolată,
nu prea mai era mare lucru care să merite efortul. Nu putea
sări cu briciul de bărbierit, ar fi fost de-a dreptul stupid.
Whisky-ul i-ar fi prins bine – dar cum era într-o sticlă, nu se
prea putea hotărî. Mai erau busola şi cuţitul de vânătoare,
dar le avea în faţă şi nu era sigur dacă merita să piardă timp
ca să le ia de-acolo…
Până la urmă s-a hotărât să sară aşa cum era, scoţând
doar inelul lui Lacy din buzunar şi punându-l pe deget, ca să
fie sigur. Era prea mic, bineînţeles. Cerculeţul delicat de aur
era făcut pentru degete fine de femeie, nu pentru degetul lui
mic, bătătorit şi umflat. Dar a reuşit să-l treacă peste prima
încheietură, oprindu-se pe la jumătatea degetului, unde-l
simţea vibrând la fiecare bătaie a pulsului. Apoi el şi Miller s-
au luptat cu zăvorul trapei de ieşire din faţă, până când, în
sfârşit, aceasta s-a deschis şi furtuna a intrat urlând
înăuntru.
Vântul şi zgomotul i-au făcut pe toţi să sară îndărăt. Cam
a văzut trecând pe feţele lor, ca un fulger mental, gândul că
vor ieşi din găoacea mecanică, familiară, şi se vor arunca în
necunoscutul torenţial. Şi-a ţinut răsuflarea, întrebându-se
dacă vreunul dintre ei se va bloca. Dar Bergermann – primul
în fatidica ordine a salturilor (trăgătorul, navigatorul,
copilotul, pilotul principal) s-a îndreptat fără ezitare spre
trapă. Şi-a proptit picioarele de-o latură şi mâinile de
cealaltă.
— Sunt gata, să trăiţi, a strigat el acoperind urletele
vântului.
— Bine, a răspuns Cam. Nu uita manevra. Capul pe spate
şi te răsuceşti spre stânga, spre elice când sari, ca să nu te
loveşti la cap. Suntem cam jos, aşa că trage de coardă în
momentul în care te eliberezi. Încercăm să ne întâlnim la sol,
dar băgaţi toţi capul la cutie până ne lămurim cu ce avem de-
a face acolo jos.
Trăgătorul a dat din cap în semn că înţelesese şi şi-a scos
picioarele prin trapă. Apoi, cu viteza fulgerului, a dispărut.
— Gata, locotenente? s-a întors Cam spre Miller, încercând
să păstreze un ton calm.
În spatele ochelarilor, ochii lui Miller erau tiviţi cu roşu. Pe
la colţurile gurii avea resturi de vomă uscată şi-şi ţinea Biblia
prin bluzon ca pe un prunc nenăscut pe care fusese
însărcinat să-l ocrotească. Ceva din gestul lui se agăţa de
amintirile lui Cam cum se agaţă o pieliţă ruptă de la unghie
de o suprafaţă netedă de nailon. Şi-a alungat senzaţia şi a
pus o mână pe umărul lui Miller. Texanul a salutat:
— Gata, să trăiţi.
După saltul lui Miller, Cam a rămas cu ochii la trapa de
salvare. Simţea pe faţă răsuflarea udă a vântului, şi pentru o
clipă i-a revenit în minte visul din noaptea care trecuse: Lacy,
pe vapor. Strigând la el în ploaie. Cu mâna încleştată pe
pântece. Cam simţea zvâcnituri dureroase în degetul mic şi a
căzut pe gânduri, ţinând strâns inelul. Atunci şi-a dat seama
şi a simţit cum i se înmoaie genunchii.
Midge îşi fixase paraşuta şi acum trăgea o duşcă sfidătoare
din whisky-ul lui Doc White. L-a văzut pe Cam clătinându-se
uşor şi l-a prins de braţ.
— Hei, eşti în regulă, comandante? Vrei să rămân eu
ultimul?
— Nu, a strigat Cam, sunt OK. Doar că…
— Ce-i? a strigat şi Midge, uitându-se la el îngrijorat, cu
ochii lui negri.
Cam a scuturat din cap.
— Doar că…
O să creadă c-am luat-o razna. Dar s-a trezit că spune mai
departe:
— Cred… Cred că s-ar putea ca Lacy să fie gravidă, a
strigat el. Şi-apoi a rămas aşa, nemişcat, în timp ce cuvintele
reverberau în avion şi-n furtună şi-n capul lui năuc.
Midge se holba la el uluit, deschizându-şi buzele ţepoase.
Apoi şi le-a lins şi a urlat – de parcă erau împreună la
popotă, şi nu pe punctul de a sări de la mii de metri înălţime
deasupra teritoriului inamic necunoscut.
— Nu mai spune! Eşti sigur?
Cam a dat din cap, cu toate că n-avea nici cea mai vagă
idee cum naiba de era sigur. Şi totuşi era. Avea deodată
convingerea neclintită că va fi tată. Aşa cum avusese
convingerea că trebuia să abandoneze avionul.
— La naiba, a zis Midge. Păi, felicitări, comandante. Eşti
sigur că nu vrei să rămân eu ultimul? a insistat el cu vădită
îngrijorare.
 Dar înainte de a apuca să răspundă, avionul a făcut din
nou un salt, şi Cam s-a trezit trântit peste masa lui Miller.
Hârtiile zburau în toate părţile. S-a izbit cu tâmpla de colţul
ascuţit al mesei de oţel şi în faţa ochilor a văzut o explozie de
lumină, sau poate un fulger.
— Cam, eşti în regulă? a strigat Midge.
Cam şi-a pipăit fruntea şi a dat peste ceva ud şi cald. Când
şi-a privit mâna, era plină de sânge. Bandaje, i-a trecut prin
minte. Ar fi trebuit să-mi iau bandajele. Dar se simţea bine –
se simţea OK. S-a întors spre Midge să-i spună, însă strigătul
i-a fost acoperit de zgomotul pe care se temuse să-l audă încă
de când părăsise puntea portavionului: motorul din stânga
bolborosea şi tuşea ca un fumător înrăit care se îneacă.
Apoi – pur şi simplu – nu s-a mai auzit.
Doamne, îşi zicea Cam în timp ce avionul se înclina spre
stânga, destul de tare încât el şi cu Midge să fie proiectaţi
unul peste altul în celălalt perete al cabinei, lipiţi de oţelul
cuprins de trepidaţii.
— Lua-m-ar naiba! urla Midge chinuindu-se să se tragă
înapoi. Trebuie să sărim. Se rostogoleşte deja spre stânga…
Începuse să-şi croiască drum pe lângă masa lui Miller,
întinzând una după alta mâinile lui mari. Când a ajuns la
Cam, i-a întins mâna liberă.
— Hai, urla el. Şi cum Cam nu-i dădea niciun răspuns, a
repetat: Hai, Cam. Acum.
N-are rost, ar fi vrut Cam să-i răspundă. Nu poţi să te lupţi
cu afurisitul de zeu al vântului. Dar era prea obosit ca să se
certe, aşa că s-a mulţumit să clatine din cap.
— Hai37, a urlat Midge din nou, răguşit. Tre’ să scapi cu
viaţă, amice. La naiba, o să fii tată, pentru numele lui
Dumnezeu!
Cam se holba la prietenul lui. La început nu înţelegea ce
voise să spună copilotul. Dar apoi şi-a dat seama – şi ştia că
era adevărat. Aşa că, făcând un efort supraomenesc, cu toată
ploaia şi mugetul vântului, şi durerile din trup, şi-a desprins
37
Da (în japoneză, în original).
mâna de perete şi şi-a întins-o în faţă. A simţit mâna
puternică a lui Midge înşfăcându-i degetele şi a tresărit când
inelul lui Lacy i s-a înfipt în palmă. Durerea l-a mai trezit un
pic. A reuşit să se tragă mai în faţă.
— Tu sari primul, a strigat Midge când Cam a ajuns în
sfârşit la trapă. A încercat să mai refuze o dată – la urma
urmei, el era comandantul –, dar Midge i-a strâns cu
brutalitate curelele paraşutei şi l-a împins mai aproape de
trapă. Tu sari primul, a zbierat el. Vin şi eu în secunda
următoare.
Era prea greu să se lupte şi cu Midge, şi cu gravitaţia, şi
cu avionul care se poticnea şi se răsucea. Aşa că şi-a tras
capul şi şi-a strâns genunchii în poziţia fetală descrisă în
manual, dar neexecutată niciodată practic. Strângând din
dinţi, s-a împins în jos până a ieşit. L-a observat vag pe
Midge sărind imediat după el.
Şi cădeau, şi cădeau prin noaptea sfâşiată de ploaie, iar
avionul rămăsese să ţipe de unul singur în întuneric.
Când şi-a venit în simţiri, totul în jurul lui era negru şi ud,
aerul era închis şi murdar şi înţepător şi încărcat de un
miros de fecale pe care parcă-l ştia, parcă nu-l ştia. S-a
mişcat un pic şi tâmpla învineţită l-a săgetat dureros.
Bandajele, s-a gândit el ameţit. Le luase până la urmă? Nu-şi
amintea. De fapt habar n-avea unde se afla şi cum ajunsese
acolo. Capul îi zvâcnea atât de puternic, încât aerul din jurul
lui vibra. Îl auzea pur şi simplu zăngănind: zang, zang, zang.
Cam a încercat să-şi mişte puţin capul şi a simţit sub
obraz ceva moale, asemănător cu noroiul, dar mult mai
scârbos. Căcat, a scrâşnit el. Dar nu de furie sau supărare, ci
pentru că-şi dăduse brusc seama în ce zăcea. A încercat să
se ridice în şezut, dar când a vrut să-şi mişte braţele,
amândouă îi erau amorţite şi inerte. Nici picioarele nu şi le
simţea. Păreau moarte.
(Zang, zang, zang…) Calm, îşi zicea în gând. Trebuie să-ţi
păstrezi calmul.
Coastele îl dureau când respira, dar a reuşit să răsufle o
dată adânc. Respiră. Şi odată cu răsuflarea aceea, a început
să-şi amintească frânturi: tusea Bombei blonde. Întreruperea
aceea înfiorătoare. Înspăimântătoarea „jumătate de linişte” a
unui avion zburând cu un singur motor. Îşi amintea cum se
izbise de peretele despărţitor, şi cum se umpluse de sânge, şi
cum se certase cu Midge care să sară primul. Şi-apoi şi-a
amintit căderea: la început leşinase, dar îşi revenise repede şi
deschisese ochii în întunericul apăsător, dându-şi seama că
zbura spre pământ şi, deşi ştia că era imposibil, i se păruse
că vede zburând lângă el o siluetă neagră, lungă, cu margini
albe, ondulate. Sfinte Sisoe, îşi amintea că gândise: ăsta chiar
era un înger. Apoi şi-a amintit cum i se deschisese paraşuta,
căderea devenise o plutire leneşă, după care leşinase iar.
Şi-acum, iată-l aici: orb, paralizat, zăcând pe o pernă de
rahat.
Gemând, a încercat iar să ridice capul. A clipit, începând
să perceapă o diferenţă între ceea ce vedea cu ochii închişi –
adică nimic – şi cu ei deschişi: o geană de lumină murdară,
grunjoasă. Aerul nu era proaspăt, aşa că la început crezuse
că se află undeva într-o incintă. Dar când şi-a mişcat capul
într-o parte şi-n alta, a simţit o atingere aspră pe frunte şi pe
obraji. Un soi de pânză. Pânză de sac. Sac, şi-a spus. Am un
sac în cap.
L-a năpădit o senzaţie de claustrofobie, înăbuşitoare, cu
greţuri şi fierbinţeală. A încercat s-o alunge, să-şi adune
gândurile. Inima încă îi bubuia (zang, zang, zang), dar când
mintea i s-a mai limpezit, şi-a dat seama că ceea ce se auzea
nu era de fapt inima lui. Era alt zgomot: ceva îndepărtat, ca o
bătaie de ciocan. Metal pe metal. Şi peste sunetul acela se
auzeau glasuri de bărbaţi, înăbuşite, şi Cam s-a simţit
cuprins de un val de bucurie. Poate că au găsit Bomba, îşi
zicea el. Poate că s-au apucat s-o repare… Şi până să-şi dea
seama ce face, s-a trezit strigându-şi echipajul:
— Midge? Miller? Sunteţi acolo?
Simţea cuvintele ca pe nişte lame sfâşiindu-i gâtlejul
uscat. Zăngănitul s-a oprit imediat. Apoi rahatul de sub
obrazul lui a început să tremure şi mai mult a simţit decât a
auzit paşi, urmaţi de un schimb de cuvinte repezit între nişte
voci care nu semănau deloc cu cele ale lui Midge sau Miller.
Erau profunde, guturale, cu suişuri şi coborâşuri pe care
Cam nu le recunoştea. Ceea ce a recunoscut însă imediat a
fost tonul lor furios.
Nişte mâini l-au prins cu putere de labele picioarelor, dar
nici pe acestea nu le putea mişca. Mâinile l-au apucat de
subţiori şi au început să-l târască; picioarele lui lăsau dâre
prin murdăria vâscoasă de pe jos. Şi-a dat seama că-şi
pierduse un bocanc. Poate şi ciorapul. A simţit o scurtă, deşi
inutilă uşurare când a priceput că mirosul de rahat se
estompa.
Printre strigăte şi mormăieli, a fost proptit în genunchi.
Apoi a primit o lovitură de picior suficient de puternică încât
să simtă că i se rupsese ceva înăuntru. S-a chircit de durere,
dar a fost împins înapoi în sus şi lovit încă o dată. Apoi, pe
nepregătite, sacul i-a fost scos de pe cap şi a văzut cerul
albastru şi lumina albă şi (deşi era cu siguranţă ziuă acum)
stele căzătoare. Surpriza i-a smuls un ţipăt şi l-a făcut să
închidă strâns ochii.
— U-unde sunt? a întrebat el răguşit.
— Nani! a strigat cineva. Apoi a mai auzit ceva, poate
Hana-sana, şi a simţit o lovitură în cap, îndeajuns de
puternică încât să-l facă să urle şi să-i dea lacrimile. Urechile
îi ţiuiau, dar printre ţiuituri auzea încă vocile vorbind între
ele în limba aceea aspră, necunoscută. Care zicea Spencer că
e diferenţa dintre chineză şi japoneză? Una dintre ele era
tonală. Dar ce auzea el acum era sau nu tonal? Şi era oare
cu putinţă să fi aterizat în China liberă? Şi-a strâns pumnul
mâinii drepte, încercând să regăsească strânsoarea inelului
lui Lacy pe degetul mic. Dar din punctul de vedere al
creierului, putea să nu mai aibă mâini deloc. A reuşit cumva
să-şi ia inima-n dinţi şi să încerce din nou să deschidă ochii,
ţinându-i la început abia mijiţi. Când loviturile s-au oprit, i-a
deschis de tot.
 Primele lucruri pe care le-a văzut au fost cizmele. Cizme de
călărie, negre, lucioase, care urcau până la genunchii
îmbrăcaţi în kaki şi care aveau câte un pinten argintiu la
fiecare gleznă. A ridicat ochii mai sus şi a întâlnit nişte
pantaloni bufanţi, kaki, şi o centură neagră, groasă. De
centură atârna o teacă uşor curbată, atât de lungă, că vârful
ei argintiu aproape atingea pământul. Privirea i-a urcat mai
sus, spre faţa bine rasă şi spre mustaţa mică şi subţire, spre
nasul acoperit de o cicatrice urâtă, vineţie. Ochii negri ai
ofiţerului erau fixaţi, fără să clipească, pe faţa lui Cam şi,
pentru o clipă, acesta din urmă s-a uitat şi el prostit în ochii
lui. Ofiţerul s-a încruntat şi a rostit ceva repezit, iar unul
dintre bărbaţii din spatele lui a păşit grăbit în faţă. S-a oprit
şovăitor în faţa lui Cam, adunându-şi gândurile parcă, până
când ofiţerul a strigat din nou. Bărbatul mai scund s-a întors
şi l-a salutat, apoi s-a răsucit înapoi spre Cam.
— Ah, şi-a dres el glasul, arătând cu degetul spre pieptul
lui Cam, tu – american.
Nu era atât o întrebare, cât o afirmaţie. Cam s-a uitat la
însemnele lui, încercând să-şi aducă aminte cum erau
uniformele ofiţerilor din armata japoneză. Văzuse o poză la
cursurile pentru tărtăcuţă, dar oricât se chinuia, nu reuşea
să-şi amintească nici cel mai mic detaliu.
— Tu american! a repetat furios mărunţelul.
Cam a dat din cap. Ca să se asigure, şi-a spus numele,
gradul şi numărul de înmatriculare, aşa cum fusese instruit
să facă dacă era luat prizonier:
— Cameron Richards. Locotenent major, Forţele Aeriene
ale Armatei Statelor Unite, număr de înmatriculare 400675.
Omul părea nedumerit, drept care Cam a repetat mai lent.
Atunci celălalt a dat în sfârşit din cap şi s-a întors spre cel cu
sabia, vorbind agitat. Ofiţerul nu-şi luase în tot acest timp
ochii de la Cam. Strângea din buze de parcă ar fi văzut ceva
extrem de dezgustător. Cu toate că, îşi zicea Cam, şi el ar fi
putut face aceeaşi faţă dacă s-ar fi uitat la un om tăvălit prin
rahat.
 Pipăindu-şi cu degetele mânerul sabiei, ofiţerul i-a dat
roată lui Cam, şchiopătând uşor. L-a împuns uşor cu vârful
cizmei, apoi s-a întors şi-a început din nou să vorbească.
Bărbatul cel scund, care fusese desemnat, se pare,
translator, dădea întruna din cap în timp ce celălalt ofiţer îşi
încheia predica şi plimbarea, trăgându-se un pic la o parte,
cu privirea mereu încruntată.
Ofiţerul mai scund s-a apropiat, frângându-şi mâinile:
— Căpitanul Yamazaki-dono38 spus că tu… pi-rot, a zis el
arătându-l iar cu degetul. Tu – pi-rot. Tu… Tokyo.
Yamazaki. Cam simţea că se năruie: era al dracului de
sigur că acesta era un nume japonez.
Mititelul şi-a încârligat degetele de la cele două mâini şi a
scos un sunet care voia să imite un motor. Apoi şi-a lipit
palmele una de alta, le-a coborât spre pământ cu un şuierat
şi la sfârşit le-a despărţit, mimând cu stângăcie o explozie.
Fir-ar să fie, îşi zicea Cam. Tâmpla îi zvâcnea atât de rău,
încât simţea că se prăbuşeşte, dar se străduia să rămână în
genunchi.
— Nu sunt pir… pilot, a reuşit el să spună. Şi n-am fost la
Tokyo. Sunt Cameron Richards, locotenent major, Forţele
Aeriene ale Armatei Statelor Unite, număr de înmatriculare
400675. Am sărit din avion şi m-am lovit la cap.
Translatorul se uita urât la el, apoi s-a întors spre ofiţer şi
a început să turuie. Omul cu sabia i-a răspuns încruntat
ceva. Apoi s-a uitat spre unul dintre bărbaţii adunaţi în
spatele lor, singurul care nu purta uniformă. Era mai bătrân
decât ceilalţi, mai scund şi mai îndesat, cu sprâncene groase,
negre şi ochi mici şi strălucitori – era aproape arătos, şi
părea grosolan, dar jovial. Uitându-se la Cam, şi-a deschis
gura într-un zâmbet larg, prietenos, deconcertant, dezvelind
un dinte mare de aur chiar sub buza de sus. A făcut o
plecăciune către Yamazaki şi a ieşit repede, însoţit de unul
dintre soldaţii mai tineri.
În lipsa lor, Cam a început să se uite pe furiş în jur. Avea
38
Sufix de politeţe aşezat după nume proprii (în japoneză, în original).
impresia că se aflau la un soi de fermă, ceea ce părea
plauzibil, cel puţin judecând după intensitatea duhorii.
Învăţaseră la cursurile pentru tărtăcuţă că fermierii chinezi
folosesc excremente umane pentru fertilizarea culturilor. Dar
nu a văzut pe nimeni care să semene a fermier, şi nici vreun
animal. A văzut trei tancuri aliniate la marginea unei orezării
şi, mai încolo, o echipă de muncitori care construiau ceva ce
semăna cu o tabără. Boc, boc, boc. Abia când a zărit un
camion parcat la câţiva metri distanţă s-a lămurit, în sfârşit,
cine-l găsise. Camionul era marca Ford, ceea ce i se păru de-
a dreptul de pe altă lume. Dar pe prelată avea imprimat un
cerc de un roşu mohorât.
Bărbatul cu dintele de aur şi soldatul s-au întors peste
doar câteva clipe. Duceau între ei un asiatic foarte slab, legat
la ochi, care n-avea pe el decât o pereche de pantaloni
zdrenţuiţi. Omul tremura şi vorbea repezit, deşi nimeni nu
părea să-l asculte. La comanda ofiţerului care purta sabie, a
fost şi el îmbrâncit şi obligat să îngenuncheze.
Translatorul cel mititel a făcut un pas în faţă.
— Tu, s-a răstit el la Cam. Tu. Anoooo…
Apoi, brusc, ochii au început să-i fulgere.
— Tu pi-rot de bombe, a strigat el încântat, ca un copil
care tocmai şi-a amintit răspunsul la o întrebare foarte grea.
Tu bombe Tokyo. Omorât mulţi mulţi. Copii.
Cam a clătinat iar din cap.
— Cameron Richards, şoptea el. Locotenent major, Forţele
Aeriene ale Armatei Statelor Unite, număr de înmatriculare
400765.
Doamne, fă-i să nu mă omoare.
Începea să simtă furnicături dureroase în degetele de la
mâini: sângele îşi relua, încetul cu încetul, circulaţia. Îşi
căuta disperat mâna dreaptă cu cea stângă. Când a găsit-o, a
simţit că-i stă inima-n loc. Nu mai avea inelul. Asta i se
părea mai înspăimântător decât însuşi faptul că fusese
capturat de japonezi. Doamne, îşi zicea în gând uitându-se la
omul cu dintele de aur. Acesta tocmai îşi aprindea o ţigară cu
o brichetă mare, strălucitoare. Cam a privit-o tâmp câteva
clipe, apoi şi-a dat seama că era bricheta lui, Zippo 39-ul pe
care i-l dăduse Doolittle, ca de altfel tuturor piloţilor
participanţi la misiune.
Observându-i privirea, civilul i-a zâmbit din nou,
arătându-şi dintele sclipitor. Şi-a strecurat bricheta în
buzunarul de la piept şi, în timp ce aceasta dispărea, Cam s-
a simţit năpădit de un val de furie neputincioasă. Ar fi vrut
să spună ceva. Dar ce-ar fi putut spune? Hei, dă-mi-o înapoi,
că-i a mea?
Ofiţerul cu sabie începuse iar să urle:
— Miro!40 Ahhhh… Tu! Tu. Tu.
S-a oprit, a mârâit furios şi a vorbit repezit către bărbatul
mai scund, care i-a răspuns mormăit ceva din care a prins
doar cuvântul „uite”. Ofiţerul a dat din cap şi s-a întors iar
spre Cam:
— Tu, s-a răstit el. Uite.
A lătrat un alt ordin, şi un soldat a făcut un pas înainte şi
l-a înşfăcat pe Cam de păr, întorcându-l cu faţa spre
asiaticul care tremura în continuare. Cam a simţit respiraţia
accelerându-i-se şi devenind superficială, de parcă aerul din
jur s-ar fi rarefiat brusc. A bâjbâit cu mâna dreaptă după cea
stângă, cu speranţa absurdă că-şi pusese de fapt inelul pe
mâna cealaltă. I se părea că aceea era ultima lui speranţă.
Dar nu a găsit nimic. Nici inelul cu piatră verde, nici
verigheta. Niciun fel de metal, îi luaseră până şi ceasul.
Ofiţerul cu sabie stătea acum în faţa asiaticului
îngenuncheat, atingându-i părul negru aproape cu blândeţe.
Arăta ca un preot nebun care-i dădea binecuvântarea unui
discipol, dar Cam şi-a dat repede seama – cu un zvâcnet
dureros – că de fapt îi poziţiona capul. I-l împingea de la baza
gâtului. Îi înclina gâtul palid, subţire.
Cu un zâmbet feroce, ofiţerul s-a tras un pas înapoi şi a

39
Zippo marcă de brichetă folosită de armata americană mai ales în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
40
Cască bine ochii! (în japoneză, în original).
început să-şi legene sabia ca pe o bâtă de baseball.
— Tu, a zis el iar către Cam. Tu. Uite.
Cam s-a uitat ascultător, cu toate gândurile adunate pe
linia subţire a gâtului prizonierului îngenuncheat. Pielea nu-i
era galbenă, ci netedă şi albă ca fildeşul. Ca dantela veche.
Lacy41, i-a venit în minte exact în clipa în care ofiţerul îi
trăgea omului amândouă mâinile în spate. Apoi omul s-a
uitat la Cam, s-a uitat în ochii lui. Zâmbea, aşa cum
zâmbeau copiii de pe acoperişul şcolii din Tokyo. Aşa cum
zâmbea omul cu dintele de aur.
Apoi, pe chipul ofiţerului a apărut o expresie de
concentrare sinistră. Sprâncenele negre şi groase i s-au
îmbinat, dinţii i s-au dezgolit. A dat drumul unui ţipăt atât
de ascuţit, încât ai fi zis că fusese eliberat de o femeie. NU, a
urlat Cam în gând; dar sabia se îndrepta deja şuierând spre
prizonier şi l-a izbit cu un plescăit sonor. Şi capul omului
îngenuncheat s-a desprins, rostogolindu-se pe pământ.
Rostogolit. Exact. Pe pământ.
Lumea se întunecase şi începuse să se învârtă în jurul lui.
A închis ochii. Simţea cum se clatină pe genunchi. Dar
soldaţii – care izbucniseră în urale ca şi când căpitanul lor
izbutise un tur complet42 – l-au tras iar în sus, smucindu-i
capul pe spate şi plesnindu-l peste amândoi obrajii.
— Uiteee, a şuierat unul dintre ei; şi, deşi nu-i mai ardea
să vadă nimic, Cam a deschis ochii. Yamazaki era aplecat
deasupra cadavrului, care se prăbuşise în faţă. Din ciotul
gâtului ţâşnea sângele. Ofiţerul a lovit cu piciorul capul tăiat
şi acesta s-a rostogolit vreo jumătate de metru, până în faţa
lui Cam, care l-a privit, căci îşi dădea seama că asta voiau de
la el.
Legătura de pe ochi căzuse şi ochii negri erau larg
deschişi. Se uitau orbi spre cer, cu o privire nu atât speriată,
cât preocupată. Buzele ridate îi erau deschise, de parcă ar fi
vrut să dea glas unei uşoare îngrijorări. Cam a observat – cu
41
Denumirea englezească a dantelei este lace.
42
Tur complet - termen din baseball.
un fel de detaşare ciudată, abstractă – că pe partea aceea a
cadavrului nu prea era sânge. Gura i s-a umplut de gustul
amar de fiere şi, deşi n-avea nimic în stomac, şi-l simţea
urcându-i în gât o dată, de două ori, de mai multe ori.
Când a reuşit să-şi oprească spasmele, a ridicat încet ochii
spre ofiţer, care ştergea lama sabiei cu o bucată de pânză.
Metalul scânteia ameţitor în soare, dar el nu-l zărea, căci
privirea îi rămăsese aţintită la cârpă. Numai că nu era o
cârpă. Era o batistă de culoarea fildeşului, lucrată cu multă
fineţe, tivită cu dantelă croşetată de mână. Când a terminat
de curăţat sabia, Yamazaki a aruncat-o lângă capul retezat.
Şi, cu toate că urmele de ruj pe care Cam le mângâia în
fiecare noapte când era pe Hornet se pierduseră sub sângele
de un roşu strălucitor, pe colţul batistei se vedea clar
monograma neagră: LSR.
— Tu, a rostit iarăşi interpretul, cu un glas ciudat de
răbdător, aproape plictisit. Tu. Pi-rot. Bombe. Tokyo. Tu…
alţii. Unde. Cum. Câţi. Spune la căpitan Yamazaki. Acum.
A aşteptat o clipă cu un zâmbet vag, în timp ce Cam
încerca să-şi adune gândurile. Apoi a izbucnit ofiţerul, pe
tonul lui aproape isteric:
— Tu VORBEŞTE! ţipa el. Hanase! VORBEŞTE!
S-a repezit cu paşi mari la american şi l-a lovit cu muchia
lată a sabiei în cap, cu o mişcare atât de rapidă, că s-a auzit
un şuierat. Lumea a explodat într-un milion de cioburi
ascuţite de lumină şi Cam a simţit cum faţa i se loveşte de
pământ. Cu aceeaşi iuţeală totuşi, a fost smucit înapoi sus. A
început să horcăie, cu gust de pământ pe limbă. Cu colţul
ochiului l-a văzut pe omul cu dintele de aur clătinând din
cap în semn de compătimire sau dezaprobare.
— VORBEŞTE! a ţipat din nou Yamazaki.
Cam se uita în jos, la capul chinezului şi la batista lui
Lacy, plină de sânge. Gândul îi fugi la ea, cum stătea în
ploaie, cu mâna pe pântec, şi-l striga. Şi-a amintit şi de
Midge, uriaşul evreu-înger, cum îl obligase să sară înaintea
lui.
 Şi deodată, ca într-o epifanie, capul i-a devenit limpede.
Da, şi-a zis. Da, am să vorbesc.
A răsuflat adânc, simţind cum aerul îi zgâria plămânii, şi
şi-a aruncat din nou repede ochii spre omul cu dintele de
aur, care dădea din cap încurajator. Gestul acesta i-a stârnit
un val de speranţă atât de puternic, încât s-a clătinat iar pe
genunchi. De data asta însă, s-a îndreptat singur. Va vorbi.
Le va spune tot ce vor să ştie şi, în schimb, ei îi vor cruţa
viaţa. Încerca să-şi alcătuiască discursul în minte, în timp ce
se holba la omul cu dintele de aur, de parcă acesta era
singurul japonez care l-ar fi putut salva. Ajută-mă, îl implora
în gând şi omul părea să înţeleagă, căci i-a zâmbit larg şi le-a
spus celorlalţi câteva vorbe, iar ceea ce le-a spus i-a făcut să
amuţească.
Toţi îl aţintiseră cu privirea. Cam îşi lingea buzele. Dar
când a deschis gura, cuvintele nu au vrut să iasă. A încercat
încă o dată, începând cu numele misiunii. Şi de data asta
cuvintele i s-au topit în gură ca nişte cuburi de gheaţă:
— Puh-puh-puh…
A închis ochii şi lacrimile au început să-i curgă pe obrajii
mânjiţi de rahat. Te rog, şi-a zis iar în gând, clătinând din
cap. Când a deschis din nou ochii, ofiţerul se apropiase cu
un pas de el, cu faţa albă şi descompusă de furie.
— Nazeda, a urlat el. Bakani SuruNA43…
A ridicat iarăşi sabia şi a coborât-o, oprind-o de data
aceasta la doi centimetri de faţa lui Cam. Te rog, a încercat
americanul să spună, te rog, nu…
Dar nu s-a auzit nici de data asta nimic. Era secătuit.
Ofiţerul a scuipat în ţărână, lângă genunchii lui. Apoi,
încet de tot, a trecut în spatele lui Cam, un pic spre stânga. A
urmat o clipă de tăcere, în care nu-şi auzea decât ţiuitul
propriilor urechi, după care a simţit mâna ofiţerului pe cap.
Aproape blândă. Poziţionându-i-l. Trăgându-i gulerul în jos.
Vă rog, implora el iar în gând şi simţea cum între picioare i se
prelingea ceva cald şi ud. I-a văzut pe cei câţiva soldaţi
43
Ce faci, dobitocule?
privindu-l hipnotizaţi. Îşi dădea seama după ochii lor
strălucitori ce se întâmpla; că sabia ofiţerului se înălţa; că
vibra în aer. I-a văzut pe toţi ţinându-şi răsuflarea în
aşteptarea coborârii şuierătoare şi şi-a spus – la modul idiot,
automat: Respiră. A închis ochii într-o rugăciune tăcută, cu
degetele încleştate spasmodic, de parcă inelul verde ar mai fi
putut să-l trimită acasă viu şi nevătămat. Vă rog, a gemut iar
în gând. Nu sunt pregătit… Nu sunt…
Dar n-avea niciun efect. De fapt nu conta. A auzit
strigătele brutale din jurul lui şi şuieratul lamei de oţel şi
propria lui voce înălţându-se ascuţită ca pentru a opri
lovitura, numai că, bineînţeles, n-a făcut-o.
Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost ţipătul.
 IV
SHIN NAGANO44, MANCIURIA

44
Shin Nagano – Noul Nagano, aflat în Manciuria, regiune din nord-estul
Chinei ocupată de japonezi între 1931 şi 1945. Denumire provenită de la
oraşul Nagano – capitala prefecturii Nagano din Japonia, în perioada
ocupaţiei japoneze, în nordul Manciuriei au fost colonizaţi masiv
agricultori din această prefectură. În Manciuria, japonezii au creat un
stat-marionetă (1932-1945), numit Manchukuo, sub conducerea
ultimului împărat chinez, Pu Yi.
 Aprilie 1942

— Tot nu înţeleg, a spus Yoshi.

— Ce nu înţelegi?
— De ce nu poţi veni acasă.
Kenji şi-a terminat de mâncat orezul cu o răsucire
îndemânatică a beţişoarelor, culegând ultimele două boabe
de pe cutia bento45 şi băgându-le în gură. A mestecat scurt şi
a înghiţit. Apoi a oftat.
— Yoshi-chan, îţi aminteşti ce ţi-am spus când am început
aici lucrarea Împăratului? Despre vulpe şi caseta cu comori?
Era a doua zi a lui Yoshi în Shin Nagano, şi luau prânzul
pe o colină înverzită la ale cărei poale se afla şantierul tatălui
său. De jos se auzea zgomotul ciocanelor lovind oţelul, clang-
clang-clang. Ţineau în poală seturile de prânz „Răsăritul” –
cutii lăcuite conţinând murături umeboshi46 roşii, aşezate în
cuiburi pătrate şi albe de orez. I se păreau destul de bune,
deşi nu putea să nu le observe simplitatea – mai ales în
comparaţie cu cina extravagantă la care o invitase Kenji cu
două seri în urmă, când ajunsese în Harbin. E drept că o
avertizase – între două îmbucături de filet mignon şi de
caviar, la lumina lumânărilor şi pe fundalul unei delicate
piese de Chopin, interpretate la un pian alb de o solistă din
Rusia – că restul călătoriei ei n-o să prea semene cu
începutul.
— Mdaa, rostise ea tărăgănat. Spuneai că Manchukuo e
caseta cu comori a Japoniei. Ascunde în ea bogăţiile, viitorul
ţării. Şi că hizoku – bandiţii – sunt ca vulpile. Dacă nu ne
apărăm caseta cu comori, ne-o fură bandiţii.
— So da, răspunse el. Exact aşa. Manchukuo e caseta
noastră cu comori, viitorul nostru. Şi de aceea sarcina mea
nu e numai să-l edific, ci şi să-l apăr.
— Dar chiar tot timpul? Trebuie să stai tot anul aici?

45
Caserolă compartimentată pentru felurile de mâncare ale unei porţii de
prânz.
46
Prune murate (în japoneză, în original).
 Tatăl său îi aruncase o privire care exprima în aceeaşi
măsură dragoste şi exasperare – la fel ca pe vremea când
încă se mai ruga de el să-i ia un ponei.
— Da, e o slujbă cu normă întreagă.
— Dar nu fac ei toată munca? a arătat fata cu beţişoarele
spre hamalii de jos. Unul dintre ei şedea pe o grindă
metalică, la vreo cinci metri de pământ, cu picioarele osoase
aşezate pe un eşafodaj de bambus. Striga ceva la ofiţerul
japonez care-i supraveghea, un om subţirel, şchiop de un
picior, cu cizme lustruite şi cu o sabie enormă bălăngănindu-
i-se la şold. Ofiţerul a ridicat din umeri şi s-a uitat la ceas.
Apoi a strigat repezit ceva către băiatul înalt pe care-l
remarcase Yoshi mai devreme şi care şedea de cealaltă parte
a clădirii, ascuţind un băţ la un capăt. Băiatul a dat din cap,
a lăsat băţul jos, s-a ridicat greoi în picioare şi s-a dus să
aducă o scândură groasă dintr-o stivă ce se afla undeva, în
dreapta.
Kenji s-a rezemat în coate, urmărind direcţia privirii fetei.
— Ăştia nu-s constructori, Yoshi-chan. De fapt cei mai
mulţi dintre chinezoii de-aici sunt prizonieri. O clipă dacă-ţi
iei ochii de pe ei, fac totul fărâme la loc. Iar Yamazaki-san a
fost contabil în viaţa civilă.
Şi-a scos ţigările din buzunarul de la piept, s-a încruntat o
clipă, apoi a scos o brichetă pe care Yoshi n-o mai văzuse
până atunci (mare de tot, neagră, cu nişte aripi argintii).
Fetei i se părea îmbătrânit. În ultimele şase luni, părul scurt
i se făcuse aproape cenuşiu, iar pielea, bătută de soarele din
câmpiile Chinei de Nord, i se înnegrise în aceeaşi măsură.
Cercetându-şi tatăl cu atenţie, Yoshi s-a simţit deodată
lovită de un val de jale, aceeaşi jale pe care o simţea adesea
când îl privea plecând din casa lor de la Tokyo: sentimentul
că, odată cu plecarea lui, propria ei lume se subţia, aşa cum
se subţiază aerul când ajungi în vârful unui munte înalt.
Teama ca acea imagine a lui, cu pachetul de mâncare într-o
mână şi cutia de scule în cealaltă, să nu cumva să fie ultima
pe care o vede. Teama ca el să nu dispară de tot.
 — Dar n-ai putea petrece în Tokyo măcar o săptămână în
fiecare lună? insista ea. Mi-e foarte dor de tine. Şi mamei la
fel, a adăugat ea după o uşoară ezitare.
— Ţi-a spus ea că i-e dor? a întrebat-o Kenji cu un zâmbet
fals.
Yoshi a împuns o murătură cu un beţişor. De fapt, Hana
nu spusese deloc aşa ceva, după cum nici pentru călătoria
aceasta de pe continent nu arătase nici cel mai mic interes,
deşi fata se rugase de ea săptămâni întregi. Spera ca aerul
proaspăt de pe continent să înlăture cumva starea de rău
care cuprindea încet, dar sigur, braţele, răsuflarea, privirea
mamei. Îşi imagina cum ar fi picotit amândouă într-un
compartiment al vagonului de dormit de clasa I, pe căile
ferate ale Manciuriei de Sud, şi cum ar fi citit împreună în
vagonul restaurant, în faţa ceştilor de ceai şi-a feliilor de
pâine prăjită. Şi-l imagina chiar şi pe Kenji aşteptându-le în
Gara Centrală din Harbin, şi cum toţi trei devin din nou, ca
prin minune, o familie „normală”.
Dar Hana, odată ce lua o hotărâre, nu admitea nici în
ruptul capului să şi-o mai schimbe.
— Ce să caut eu, Doamne iartă-mă, în Manciuria? Să
călăresc cămile? Să păzesc oile?
— Ai putea să-ţi cumperi blănuri noi, îi sugerase Yoshi.
Tata zice că sunt o mulţime de locuri de unde poţi să
cumperi blănuri la preţuri foarte miici.
— Mici, o corectase Hana (vorbeau în engleză). O singură
silabă. Mici.
— Mici, repetase Yoshi.
— Îmi închipuiam că blănurile sunt ieftine acolo – sau
necostisitoare –, da, adăugase mama ei. Altfel cum mi-ar fi
cumpărat tatăl tău deja trei? Că doar nu mă duce în locuri
unde le-aş putea purta…
— Se poartă cum trebuie? a întrebat Kenji.
— Cine? a întrebat şi Yoshi întorcându-se spre el.
— Cine crezi? a zis el râzând. Mama ta, normal. A mai
primit vreo vizită de la kempeitai47?
Yoshi a clătinat din cap. În primăvara trecută, la genkan
apăruseră doi bărbaţi îmbrăcaţi în trenciuri kaki, cu nişte
insigne argintii. Deşi Hana nu a vrut să se uite la hârtiile lor,
au luat-o totuşi cu ei, obligând-o să se încalţe cu nişte
papuci de casă care nu se potriveau deloc cu rochia şi
ducând-o între ei, cu un mers ţeapăn, până la maşina pe
care o lăsaseră parcată lângă bordură. În următoarele
ceasuri, Yoshi şi-a făcut temele, a citit preţ de o oră, iar la
şase fix a pus două tacâmuri pe kotatsu48, pentru cină.
Dar mama ei nu s-a întors acasă în seara aceea – şi nici în
seara următoare. În cea de-a treia zi, înnebunită de grijă şi
buimacă din cauza lipsei de somn, Yoshi i-a spus în sfârşit
vecinei şi celei mai bune prietene a ei, Satako, ce se
întâmplase. Mama lui Sa-chan i-a telegrafiat lui Kenji şi a
doua zi Hana a apărut, trasă la faţă şi murdară, cu ciorapii
de mătase făcuţi ferfeniţă. A sărutat-o pe Yoshi pe creştet,
fără să se uite în ochii ei, şi a urcat în dormitorul ei de la
etaj. În anul care trecuse de-atunci nu mai ieşise din
dormitor decât ca să se întindă în şezlongul verde din salonul
de la parter.
— Bine, a aprobat Kenji printr-o mişcare a capului,
jucându-se cu bricheta.
— E nouă? a întrebat Yoshi curioasă, întinzând mâna
după ea.
— Ce, asta? a întrebat şi el întinzându-i-o.
Yoshi a răsucit în mâini micul obiect, pipăind aripile de
argint şi trecându-şi degetul peste inscripţia în engleză.
Locotenentului Cameron Richards, scria acolo. Cu adâncă
recunoştinţă şi mare admiraţie din partea Forţelor Armate
Aeriene ale Statelor Unite.
— E din America? a întrebat ea surprinsă.
— De la pilotul acela despre care ţi-am scris, a încuviinţat

47
Poliţia militară a Armatei Imperiale Japoneze (în japoneză, în original).
48
Măsuţă joasă, cu o sursă de căldură pentru a menţine mâncarea caldă
(în japoneză, în original).
Kenji.
— A, da, a răspuns Yoshi netezindu-şi părul cu mâinile şi
încercând să-şi amintească ce-i scrisese tatăl său. Ceva
despre un american care se prăbuşise nu departe de Shin
Nagano. Îl găsise chiar Kenji – fără cunoştinţă – în timp ce
cerceta împrejurimile în căutarea amplasamentului potrivit
pentru nişte cazărmi noi. Suntem meniţi să câştigăm războiul,
scria el, dacă prostănacii ăştia de americani nu sunt în stare
să-şi conducă propriile avioane…
— N-au voie să fumeze? a întrebat fata.
— Prizonierii n-au voie să facă foc, a clătinat din cap Kenji.
În plus, unde-i el acum, n-are nevoie de ea.
— E mort? a întrebat Yoshi clipind.
— Nn.
— De pe urma rănilor?
— Aşa s-ar zice.
Kenji a strivit ţigara în iarbă. A dat din cap şi i-a întins
bricheta lui Yoshi, să se uite la ea.
— So ieba49 – bine că mi-am amintit. Asta-i pentru mama
ta.
Yoshi i-a dat bricheta înapoi şi a luat pacheţelul mic din
mâna tatălui ei. Era un săculeţ de mătase chinezească, viu
colorat, pe care erau brodate nişte flori, cu o culoare ceva
mai deschisă. A golit săculeţul în palmă şi a găsit un inel.
Era din argint patinat, lucrat în filigran. Montura era făcută
din bucle şi fundiţe fin lucrate, încolăcite în jurul unei pietre
sclipitoare, de un verde închis. Era cu siguranţă cel mai
frumos lucru pe care-l văzuse Yoshi în răstimpul de o zi şi
jumătate de când plecase din Yamato.
— De cum l-am văzut m-am gândit la Okaa-san50, a spus
Kenji. Îi plac lucrurile occidentale, ne51? Şi cu siguranţă de o
blană nouă n-are nevoie.

49
Să revenim la oile noastre; prin urmare; dacă aşa stau lucrurile (în
japoneză, în original).
50
Mama, în limbaj familiar (în japoneză, în original).
51
Nu-i aşa? (în japoneză, în original).
 — De unde-l ai?
— A, l-am găsit pe undeva…
Yoshi se juca cu inelul, încercând să şi-l închipuie pe
degetul alb, subţire, al Hanei. Imaginea i-a stârnit un
neaşteptat şi copleşitor dor de casă. Oare ce făcea Hana în
clipa aceea? Îşi înghiţea cu regularitate toate pastilele şi
prafurile pe care le avea de luat? Se schimba din pijama când
se trezea? Ori stătea în pat ori pe şezlongul verde scriind
scrisori pe care nu le trimitea niciodată, către persoane
despre care nu vorbea niciodată (un anume Andrew, un
anume Anton)?
— Pune-l undeva bine, nee, i-a spus tatăl ei. Vreau să ştie
că mă gândesc la ea.
Dacă te-ai gândi cu adevărat la ea, ai veni acasă, şi-a zis
Yoshi, dar pe urmă şi-a spus că era probabil nedreaptă cu el.
Tatăl ei era un om cumsecade: toată lumea pe care o
cunoştea ea spunea acelaşi lucru. Pur şi simplu muncea ca
să-şi facă un rost, pentru el şi pentru ţara lui. La urma
urmei, la Tokyo abia dacă era ceva mai mult decât un
dulgher, chiar dacă se însurase cu nepoata unui samurai.
Dar aici – aici era un fel de rege, îşi zicea ea privindu-l cu
coada ochiului în timp ce îşi supraveghea şantierul, ogoarele
de soia şi, dincolo de ele, satul pe care-l ridicase din nimic.
Un rege care făcuse să ţâşnească sate şi recolte din aridele
stepe chinezeşti; un rege care ajuta Japonia să-şi regăsească
demnitatea, eliberată de imperialismul şi ipocrizia
occidentalilor. (King Kenji, îşi zicea ea în gând în engleză, ca
să vadă cum sună.) Iar inelul însemna că n-o uitase de tot pe
Hana. După ce se va încheia războiul, se va întoarce acasă.
După ce războiul va fi câştigat.
Simţindu-se ceva mai bine, Yoshi şi-a întins degetele spre
cazărmi, închipuindu-se o eroină dintr-un film de la
Hollywood, Scarlett O’Hara sau poate Dale Tremont în
Jobenul. I-a văzut cu ochii minţii pe Fred Astaire, sau poate
pe Clark Gabie, aplecându-se asupra elegantei ei mâini.
Ducând-o la buze; şoptind ceva rafinat: Madame, sunt
fermecat…
— Fii atentă să nu-l pierzi, i-a atras atenţia Kenji. Nu uita,
e pentru mama ta. Ţie ţi-am luat capa aceea de blană din
districtul rusesc.
Fetiţa a dat din cap şi-a scos inelul de pe deget, iar tatăl ei
i sărit în picioare, întinzându-şi braţele musculoase spre
soare.
— Ar cam trebui să ne întoarcem, a zis el scoţând încă o
ţigară din pachet. Voiam să te prezint domnişoarei Oguchi,
învăţătoarea noastră. Mă gândeam că ai putea s-o ajuţi un
pic la şcoala cea nouă – cerul mi-e martor că tare multă
nevoie avem de ajutor. Dar întâi trebuie să schimb două
vorbe cu căpitanul Yamazaki.
— Bine, a zis Yoshi strecurând inelul la loc, în săculeţul
lui. A, tati?
— Nn.
— Spuneai că chinezii de jos sunt prizonieri. De ce?
— Cum adică, de ce? s-a încruntat Kenji.
— De ce-au fost… făcuţi prizonieri?
— Pentru că sunt hizoku, evident.
— Dar ce-au vrut să fure?
— Pământul, Yoshi-chan. Au vrut să ne fure pământul, a
lămurit-o el îndesându-şi la loc o pulpană de cămaşă care-i
ieşise din pantaloni.
Yoshi a dat din cap, dar în sinea ei era tot nelămurită: cum
poate cineva să fure pământ? Nu era ca şi cum ai fura
bijuterii sau bani. Sau chiar o maşină – deşi pe tatăl său
părea să-l îngrijoreze şi asta. Când o luase cu maşina de la
Gara Harbin, fata observase că-şi vopsise vechiul Ford (pe
care-l adusese cu el de la Tokyo) în acelaşi verde intens,
precum cel al muşchiului de pădure, la fel cu camioanele
armatei japoneze, care se vedeau peste tot. Ba chiar pictase
câte un soare hinomaru52 pe amândouă portierele, ca nişte
obraji rotunzi şi roşii de matrioşti.
52
Literal, „soare rotund“, denumind steagul naţional japonez (un disc
roşu pe fundal alb) (în japoneză, în original).
 În timp ce tatăl său o lua la fugă pe panta uşoară, Yoshi
înnoda cu grijă baierele săculeţului de mătase, strecurându-l
în buzunarul exterior al ghiozdanului de şcoală, unde avea să
fie în siguranţă. S-a apucat să lege la loc cutiile bento într-un
furoshiki53 roşu-aprins, dar a auzit chiar în faţa ei o voce
necunoscută:
— Hei! Tu eşti Yoshi-chan?
A ridicat speriată ochii şi l-a văzut pe băiatul care, mai
devreme, ascuţea băţul.
— Da, a răspuns ea precaut.
— Bună ziua, a rostit el pe un ton uşor zeflemitor,
înclinându-se. Eu sunt Masahiro Shinagawa.
A cântărit-o o clipă, gânditor, din priviri, apoi a arătat spre
cele două bocceluţe pe care Yoshi tocmai le terminase de
legat:
— Tatăl tău m-a trimis să iau alea. I le duc mamei să le
spele.
— Astea? a întrebat fata nelămurită, uitându-se şi ea la
cutiile legate în furoshiki. Kenji nu spusese de unde le luase,
aşa că se gândise că era treaba ei să le spele.
— Bine, poftim, i le-a întins ea cu un gest ţeapăn.
După ce băiatul le-a luat, Yoshi şi-a netezit părul şi i-a
aruncat o privire cercetătoare printre gene. Nu era obişnuită
să stea de vorbă cu băieţii. Cel puţin nu fără să mai fie
cineva de faţă. La Tokyo, după şcoala primară, băieţii şi fetele
mergeau la şcoli diferite şi erau strict supravegheaţi ori de
câte ori se aflau împreună.
— Tatăl tău ne-a vorbit mult despre vizita ta, a spus
Masahiro. Sper că ai călătorit confortabil.
— Mulţumesc, am călătorit bine.
Băiatul a îngenuncheat ca să lege cele două boccele de
băţul cu care venise.
— Avea dreptate, a zis el uitându-se atent în sus, la ea.
— În legătură cu ce?
53
Boccea, pânză în care se leagă diverse obiecte pentru a fi transportate
(în japoneză, în original).
 — Eşti foarte frumoasă.
— A spus el asta? s-a mirat Yoshi simţind cum îi ard
obrajii din cauza cuvintelor îndrăzneţe. Nu-şi putea imagina
că un băiat din Tokyo ar fi putut spune un asemenea lucru
aşa, din senin. Dar era surprinsă şi pentru că ei nu-i spusese
Kenji niciodată că e frumoasă. Hana îi mai spunea câteodată,
însă într-un fel care părea să includă sau să implice un
„dar”: „Ah, Yoshi-chan”, zicea ea, când Yoshi cobora cu bluza
încheiată strâmb, sau cu un fir dus la ciorapi, sau cu vreo
pată de cerneală pe mâini ori pe obraji. „Eşti aşa de
frumoasă, dar…”
— Sigur că da, a răspuns băiatul. Şi eşti, într-adevăr.
Semeni cu fata din reclama la săpunul Kanebo.
— Uso, a zis ea nervoasă. Minţi.
Îi venea să se ciupească: stătea într-adevăr aici, pe un
câmp din Manciuria, şi un ţărănuş, aproape bărbat, îi făcea
complimente? I-a venit în minte o imagine: ea era
Grusinskaia, balerina aceea din Grand Hotel, bătrână şi
tristă. Iar băiatul ăsta, Masahiro Shinagawa, putea fi Felix
von Geigurn, elegantul baron-cum-hoţ de bijuterii care se
duce să-i fure perlele, dar în loc de asta îi fură inima.
— Câţi ani ai, de fapt? a întrebat băiatul.
— Treisprezece. Şi jumătate.
„Jumătatea” nu era tocmai adevărată – peste două
săptămâni împlinea treisprezece. Dar i se părea că
„treisprezece” era prea puţin.
— So ka. Eu am şaptesprezece.
— Ah, s-a mirat ea. Eşti… eşti bătrân.
Masahiro a izbucnit în râs, iar Yoshi a simţit că roşeşte şi
mai tare. Baka54 şi-a spus în gând. Ce actriţă proastă ai fi. Şi
a rămas cu ochii pironiţi în pământul cafeniu, răscolindu-l
cu vârful pantofului negru, până când el a încetat să mai
chicotească.
— Îmi pare rău, n-am vrut să spun asta!
— Înţeleg.
54
Prost, idiot (în japoneză, în original).
 Încă ghemuit pe jos, şi-a scos o scobitoare din buzunarul
monpe-ului şi şi-a înfipt-o între dinţi. Avea dinţii foarte albi, a
băgat ea de seamă, întrebându-se dacă avea vreun mod
special, tradiţional de a-i curăţa.
— Cum îţi place Manshu55 din câte ai văzut până acum?
— Păi e… a şovăit ea, nevrând să mai spună vreo prostie.
Manciuria nu arăta deloc ca în afişele şi pliantele acelea
guvernamentale pe care le văzuse, cu peisaje bucolice, câmpii
mănoase şi muncitori îmbujoraţi. În schimb, satul care o
întâmpinase ieri îi păruse asemenea scheletului prăfuit al
unei comunităţi de pe altă lume. Deşi bine construite (Kenji
avusese grijă de asta), clădirile rotunde şi butucănoase din
Shin Nagano i se păruseră neobişnuit de greoaie în contrast
cu câmpia netedă mongolă. Şi dincolo de ele, pe câmpurile
îngălbenite, vaci costelive se amestecau cu cai deşelaţi,
părând picaţi din cer printre cămilele scârbite. Era cât se
poate de diferit de oraşul Harbin, atât de vioi şi de
cosmopolit.
— E… foarte simplu, a rostit ea în cele din urmă.
— Simplu? s-a mirat el, ridicând o sprânceană.
— Într-un sens bun, bineînţeles, a adăugat ea iute, Harbin
e prea aglomerat.
— Da’ e un oraş pe cinste, nu-i aşa? a încuviinţat el, cu
înţelepciune. Ai ajuns şi la grădina zoologică?
— Am stat doar o noapte, a răspuns ea, clătinând din cap,
apoi am venit direct aici. Tata zicea că are de lucru.
— Aşa e tatăl tău, mereu are de lucru, a continuat el, plin
de admiraţie. Datorită lui există satul ăsta, să ştii!
— Ştiu, cum să nu! a zis Yoshi înroşindu-se din nou, de
mândrie de data aceasta. Aşa face el mereu.
Băiatul a încuviinţat din cap, semn că nu era câtuşi de
puţin surprins.
— Era un adevărat model. Împăratul ar trebui să-i dea o
medalie.
Apoi s-a ridicat şi şi-a aşezat prăjina pe umăr. Yoshi a
55
Manciuria (în japoneză, în original).
început să-şi scuture firimiturile de pe bluza albastră,
aşteptându-se ca el să se răsucească pe călcâie şi să plece.
Dar când şi-a ridicat din nou ochii, el era tot acolo… privind-
o pur şi simplu.
— De ce te uiţi aşa? l-a întrebat ea în cele din urmă.
— Pentru că, a răspuns el foarte serios, eşti foarte
interesantă.
— Eu? a râs fata, şi sunetul i s-a părut prea tare şi
prostesc. Ie56, da’ de unde? Tu eşti mult mai interesant decât
mine!
— Cum aşa? a întrebat el ridicând din sprâncene.
— Un băiat japonez care trăieşte în China? Asta e ceva
interesant! Mult mai interesant decât o fată japoneză venită
de la Tokyo.
— Eu sunt mai degrabă manciurian decât japonez, a
ridicat el din umeri. Aproape că nici nu-mi aduc aminte de
Naganoken57. Iar surorile mele n-au fost niciodată acolo.
Şi şi-a întors privirile spre barăci, unde un salahor chinez
se apleca periculos de mult ca să apuce o scândură pe care i-
o întindea un tovarăş de-al lui, cocoţat pe o scară.
— Şi-apoi, curând vor veni şi alţii de-ai noştri. Dacă nu
chiar mai mulţi. Că Manciuria e colacul de salvare al
Japoniei.
Yoshi a încuviinţat din cap – de multe ori îl auzise pe Kenji
spunând asta.
— Oricum, ar trebui să cobor şi eu, să mă duc după tata, a
spus ea arătând spre şantier, unde Kenji se vedea vorbind
aprins cu un ofiţer Kantogun58, ce purta o sabie mare.
— Şi eu trebuie să duc astea acasă înainte să plec la
adunarea din seara aceasta a Detaşamentului de Apărare al
Tinerilor Pionieri.
Ea a oftat, dezamăgită dar şi uşurată.

56
Nu (în japoneză, în original).
57
Prefectura Nagano.
58
Diviziune radicală şi agresivă a Armatei Imperiale Japoneze, cantonată
în Manciuria.
 — Ei, bine! Mi-a făcut plăcere să te cunosc, a continuat
Yoshi, făcând o plecăciune după cuviinţă. Poate ne mai
întâlnim până mă întorc eu la Tokyo.
— Rămâi cu tatăl tău săptămâna asta? a întrebat el
aruncându-i o privire ciudată.
— Da, săptămâna asta şi jumătate din cealaltă.
— Atunci sunt sigur că o să ne mai întâlnim, a răspuns
plecându-se şi el. Jya, ne.59
După care s-a răsucit pe tălpile lui goale şi murdare şi a
luat-o în sus pe deal. Cutiile legate în boccea i se
bălăngăneau la fiecare pas. Yoshi îl privea îndepărtându-se,
nesigură de ceea ce tocmai se întâmplase, simţind cum îi
zvâcneşte pulsul în grumaz.
— Yoshi-chan!
Tatăl său îi făcea semn să coboare. Şi-a pus ghiozdanul pe
umăr şi a pornit-o cu grijă în jos pe coasta dealului, auzind
tot mai tare zgomotele şantierului, pe măsură ce se apropia.
Când a ajuns în dreptul lor, s-a oprit o clipă, intimidată de
faţa plină de cicatrice şi de ciupituri de vărsat a ofiţerului.
Băgând de seamă că şovăie, el i-a zâmbit şi i-a făcut semn să
se apropie. Ruşinată, s-a dus lângă Kenji.
— Asta-i soldăţelul dumitale? l-a întrebat ofiţerul pe Kenji.
— Aşa e! a răspuns acesta din urmă, bătând-o pe Yoshi pe
umăr. Tocmai vorbeam cu căpitanul Yamazaki despre cât de
bine merg lucrurile pe-aici. Cred că-ntr-un an de-aici încolo,
avem totul în mâna noastră, din Burma 60 până-n Insulele
Solomon61. Japonia va conduce estul, iar Germania, vestul.
— So da! a dat din cap căpitanul. Pe voi tinerii vă aşteaptă
un viitor glorios! a urmat el, făcându-i cu ochiul lui Yoshi. N-
ai vrea să vii şi tu mâine cu noi la antrenamentul Ligii de
59
La revedere (în japoneză, în original).
60
Actualmente Myanmar, regiune de-a lungul Golfului Bengal, situată în
sud-estul Asiei, mărginită de Bangladesh, India, China, Laos şi
Thailanda; fostă colonie britanică, devastată în cel de-al Doilea Război
Mondial.
61
Arhipelag în Oceania, mărginit la est de Papua Noua Guinee şi la nord-
vest de Vanuatu.
Apărare a Femeilor din Japonia Mare62? Eu mă ocup de fetele
din sat în fiecare dimineaţă, la şase.
— Sigur că o să vină, s-a repezit să răspundă Kenji,
zâmbind bucuros, spre dezamăgirea lui Yoshi.
— Bine, de-abia aştept! a spus Yamazaki, salutând-o
scurt, milităreşte. Yoshi a şovăit o clipă, neştiind dacă să
salute şi ea sau să facă o plecăciune, aşa cum se obişnuia la
Tokyo. S-a decis în cele din urmă să salute, spre
amuzamentul căpitanului.
— Tati, s-a smiorcăit ea pe când căpitanul se îndepărta, de
ce i-ai spus că o să mă duc la antrenament?
— Da’ ce? a întrebat el prefăcându-se că nu înţelege, voi
nu faceţi antrenamente la şcoala aia grozavă a ta de la oraş?
Yoshi a dat din cap, deşi ceea ce făceau ei la şcoală după
adunarea de dimineaţă era mai degrabă un exerciţiu de balet
decât pregătire de luptă. Nici măcar nu aveau suficiente săbii
pentru toţi copiii, aşa că jumătate din clasă folosea bastoane
împodobite cu panglici. Şi oricum nu aveau niciun ofiţer
Kantogun să-i înveţe mişcările.
— Cred că o să fiu prea obosită mâine-dimineaţă, a
început ea prudentă. Şase dimineaţa e groaznic de devreme,
nu crezi? Şi eu am străbătut atâta drum, sigur voi dormi
dusă la ora aceea.
— Nici vorbă, a clătinat din cap tatăl ei, te-am lăsat să
dormi doar azi. Dar aici toată lumea se trezeşte la cinci
dimineaţa să cânte imnul şi să se închine la palatul
împăratului.
La cinci? a gemut Yoshi în sinea ei.
— La palatul împăratului Pu Yi?
— Nu, prostuţo! La palatul adevăratului Împărat.
Tennoheika. Cel al Japoniei.
— A!
S-a încruntat, încercând să găsească o altă scuză. Dar
gândurile i-au fost întrerupte brusc de un strigăt şi de o
62
Asociaţie caritabilă înfiinţată în 1932, sub coordonarea Ministerului
Apărării, care a sprijinit ocuparea Manciuriei.
buşitură zdravănă din spatele lor. Speriată, s-a întors şi l-a
văzut pe omul care lucra mai devreme pe acoperişul barăcii
căzut pe jos. Ceilalţi hamali au azvârlit scândurile din mâini
şi s-au năpustit în jurul lui.
— Nan da, Kuso!63 a blestemat tatăl său, luând-o la fugă
spre ei.
Yoshi a şovăit o clipă, apoi l-a urmat. Când a ajuns în
dreptul lor, cel căzut gemea ţinându-se de fluierul piciorului,
în timp ce tovarăşii lui încercau să-l ridice în capul oaselor.
Deşi nimeni altcineva nu mai era rănit, arătau cu toţii de
parcă ar fi păţit acelaşi lucru.
— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea pe Kenji.
— Chinezoiul dracului n-a fost atent.
Tatăl ei s-a aplecat şi a pipăit piciorul bărbatului,
apăsându-l cu degetele lui groase şi încruntându-şi
sprâncenele în timp ce omul urla de durere. Apoi Kenji s-a
ridicat, scuturându-şi praful de pe genunchi, străfulgerându-
i cu privirile încrâncenate pe oamenii speriaţi.
— Se întâmplă a doua oară săptămâna asta, a spus
căpitanul, care apăruse şi el în spatele lor. Nici nu le pasă că
e pentru soldaţii Maiestăţii Sale. Din partea lor, ori
construiesc un coteţ de câine ori asta, tot aia e!
A scuipat dezgustat şi şi-a ridicat nervos capul în timp ce
unul dintre muncitori i-a spus ceva cu voce abia auzită.
— Ce zice? l-a întrebat Yoshi în şoaptă pe Kenji, care
urmărea discuţia cu ochii micşoraţi.
— Tot insistă că şantierul e periculos, că au nevoie de mai
multe braţe de muncă şi de mai multe schele ca să termine la
timp. Şi vor să-l ducă pe nenorocitul ăsta la doctor.
— Piciorul lui arată rău de tot, a spus Yoshi dând
compătimitor din cap şi privind din nou chipul chinuit al
muncitorului. Aveţi un doctor aici în Shin Nagano, nu?
— Avem, a pufnit el, dar nu pentru d’alde d’ăştia ca el.
Uite că prostia asta ne dă îndărăt cu cel puţin o zi! Şi
doctorul Ohta are altele mai importante de făcut.
63
Rahat! (în japoneză, în original).
 — Chiar aşa?
Năucită, Yoshi s-a uitat din nou la rănit, avea chipul livid
ca hârtia şi ochii îi sticleau de durere. Nesigură, şi-a întors
din nou privirile spre tatăl ei, care vorbea în şoaptă cu
căpitanul Yamazaki.
— Dar, tati…
— De ce nu te duci tu înapoi la maşină, i-a spus el,
preocupat, făcându-i semn cu mâna să plece de acolo.
Ea a şovăit o clipă, apoi a încercat din nou.
— Eu… eu aş putea să-l ajut. Am învăţat la şcoală cum să
acord primul ajutor, în caz că ajunge războiul şi la Tokyo.
Dacă am găsi o stinghie, poate aş putea să…
I se părea o idee bună: ar fi putut astfel să demonstreze
cât era de îndemânatică şi salahorul s-ar fi simţit mai bine,
totul fără să-l mai deranjeze pe doctor.
Dar Kenji a străfulgerat-o cu privirea.
— N-ai auzit ce-am spus? Du-te de-aici!
Vocea i se îngroşase din pricina furiei abia stăpânite. Yoshi
a clipit uimită, temându-se că va izbucni în lacrimi.
Tati, l-a strigat ea în gând, privindu-l rugătoare, dar Kenji
se întorsese deja spre ofiţer. Înghiţind în sec, s-a întors şi ea,
apucând-o, fără să vadă încotro merge, pe drumul noroios
spre sat, pe lângă stiva de scânduri şi uneltele împrăştiate şi
pe lângă locul în care Masahiro Shinagawa stătuse cu
picioarele încrucişate. Ajunsă la maşina Ford, s-a lăsat moale
pe tabla ei încinsă de soare. Simţea că tremură toată din
pricina accidentului, dar şi a purtării tatălui ei.
Are dreptate, a încercat să se convingă singură, e tare
presat. Şi vrea să fie totul perfect de dragul împăratului…
Şi totuşi, chiar în timp ce gândea toate acestea, o parte a
minţii ei îşi dădea seama că o speriase nu doar mânia tatălui
ei, ci şi ceva din expresia salahorului şi din felul în care
tovarăşii lui se îngrămădiseră în jurul său, îngroziţi şi
neajutoraţi.
Tremurând încă, a deschis uşa Fordului şi s-a aşezat pe
scaunul din stânga. Locul copilotului, cum îi spusese
întotdeauna Kenji. Locul din spate era al mitraliorului de
apărare. „Ei, ia zi, prinţesă de la oraş”, o întrebase el în
dimineaţa aceea, „ce preferi azi: copilot sau mitralior de
ariergardă?” Şi-a pus ghiozdanul în poală şi a început să-i
desfacă una câte una cataramele, vrând să scoată inelul ca
să-i mai treacă timpul. Şi în vreme ce se căznea să desfacă
şnurul de mătase, a tresărit din nou la auzul unui alt zgomot
puternic venit dinspre şantier. Dar nu fusese un strigăt sau o
bufnitură, ci pocnetul răsunător al unei puşti.
Simţindu-şi pulsul zvâcnind, Yoshi s-a răsucit şi s-a
ridicat pe jumătate din scaun, străduindu-se să vadă ce se
întâmpla pe şantierul cufundat acum în tăcere. Într-o parte
se aflau şase muncitori amuţiţi. Cel de-al şaptelea, tatăl ei şi
căpitanul nu se zăreau nicăieri.
Peste vreo zece minute a apărut Kenji, s-a aşezat pe
scaunul şoferului şi a pornit motorul.
— Blestemaţii ăştia de chinezoi! a bombănit el, dând
maşina înapoi. Detaşamentul 186 soseşte peste zece zile.
Cum dracu mai pot eu să le pun un blestemat de acoperiş
deasupra capului acum?
Au străbătut în tăcere câteva mile pe drumul hurducat,
plin de bolovani.
— Tati, a început în cele din urmă Yoshi, cu o voce
plăpândă.
— Da.
— Tu lucrezi acum pentru armată?
Îi pusese adesea întrebarea aceasta când era mai mică şi el
încetase să mai invite occidentali acasă la cină, afişându-se
în schimb cu ofiţeri japonezi îmbrăcaţi în uniforme de
culoarea muşchiului verde, cu insigne strălucitoare. Dar el
scutura mereu din cap, explicându-i că a lucra pentru
Armata Imperială nu însemna că devenise şi el soldat, aşa
cum dacă ar fi lucrat la compania de ascensoare Owen sau la
compania de motoare Ford nu însemna că devenise gaijin64.
Acum însă şi-a trecut mâna prin părul tuns scurt şi-a
64
Străin, orice persoană care nu este japoneză (în japoneză, în original).
spus:
— Suntem în război Yoshi-chan, suntem cu toţii în armată!
Yoshi şi-a petrecut săptămâna următoare învăţând lucruri
despre viaţa în Noul Paradis al lui Kenji. Când vorbeau de
Manshu majoritatea spuneau „ ”, adică Paradisul pe
pământ, sau „ ”, Lumea Nouă. La şcoală îi spuneau „
”, Drumul Regal spre Paradis. Dar dintr-un motiv
anume, toate aceste denumiri nu i se potriveau tatălui ei. Cu
obiceiul lui de constructor, el îşi făcuse propria sa imagine şi
o folosea în scrisorile pe care li le trimitea acasă Hanei şi lui
Yoshi: Noul Paradis arată cam ca Hokkaido, doar fără atâta
zăpadă şi cu zile mai lungi. Sau: Aici, în Noul Paradis,
aproape că nu e nevoie de îngrăşământ, grânele cresc
extraordinar de iute. Sau: Oraşele din Noul Paradis au toată
măreţia Berlinului sau a Parisului, dar cu o tentă asiatică
unică.
Pentru Yoshi însă, chiar dacă Shin Nagano părea nou, nu
arăta deloc a paradis. Dormea într-o încăpere mică şi
grosolană, în casa mică şi robustă a lui Kenji, din mijlocul
satului. Mânca mai ales produse locale: orez şi soia, napi şi
morcovi. Le ajuta pe femeile durdulii şi arse de soare să ţeasă
pânză şi să piseze mochi65, prinzându-şi degetele în suveică şi
încordându-şi muşchii braţelor.
Kenji îi verifica zilnic cunoştinţele despre cultivarea
porumbului şi a boabelor de soia sau despre interpretarea
unui nor de ploaie ori despre cum se măsura aciditatea
pământului. A mai dus-o de câteva ori pe şantier, timp în
care barăcile au căpătat pereţi şi acoperiş, discuta cu ea
planurile de construcţie şi îi povestea despre sosirea trupelor,
care era planificată pentru începutul lui iunie. Despre
salahorul care căzuse de pe schelă nu pomeneau niciodată,
iar Yoshi nu l-a mai văzut după aceea. Totuşi, câteva zile mai
târziu au apărut pe şantier alţi patru salahori prizonieri şi
execuţia proiectului a revenit la normal.
65
Un tip de orez cu bob scurt, dulce, cu un conţinut ridicat de amidon,
folosit în bucătăria japoneză (în japoneză, în original).
 De cele mai multe ori se trezeau deodată dimineaţa, la
primul cântat al cocoşului, pentru ca împreună cu alţi
frontierişti să meargă în mijlocul satului, să se încline şi să
aducă mulţumiri împăratului care le-a făcut posibilă această
viaţă nouă. După aceea, Yoshi o ajuta pe Oguchi-sensei66,
care se străduia să-i ţină în frâu pe elevii ei desculţi şi
gălăgioşi. Şcoala pe care le-o clădise Kenji nu avea încă nici
bănci sau scaune, nici măcar o hartă a imperiului care tot
creştea, aşa că ei stăteau aşezaţi pe jos, într-un cerc
asemenea soarelui, dacă nu cumva făceau antrenamente sau
se plecau dinaintea portretelor lui Tenno67.
Portretul acela – uriaş, atârnat în mijlocul peretelui din
faţă – era singurul lucru care amintea de şcoala lui Yoshi din
Tokyo. De fapt, era unul şi acelaşi portret, dinaintea căruia
se pleca zilnic, la adunare, de mai bine de zece ani de-acum,
cel pe care profesorii ei îşi riscaseră viaţa să-l salveze, cu un
an în urmă, când şcoala fusese mistuită de un incendiu
puternic. I se părea de neînchipuit că şcolăriţele scrobite din
capitală şi ţărănuşii cu unghiile murdare se înclinau
deopotrivă dinaintea aceluiaşi Tenno-heika şi a familiei sale şi
se întreba dacă şi ei gândeau la fel. Dacă vreunul dintre
copiii mai mici credeau – aşa cum crezuse şi ea când era
micuţă – că oamenii aceia ce păreau atât de îndepărtaţi îşi
duceau viaţa numai aşa cum apăreau în poze: dinaintea
palatului, înţepeniţi şi scrobiţi, neclintiţi, asemenea statuilor
zeului Kannon68 de la templu. Îşi închipuia că în nopţile mai
reci servitorii veneau şi îi acopereau cu pături sau că, ori de
câte ori ploua sau ningea, le apărau cu umbrele capetele
sfinte.
— Dar ei când se duc la toaletă? a întrebat-o ea în şoaptă
într-o bună zi pe Satako, în toiul adunării de dimineaţă.
— Şşşşttt! a repezit-o Sa-chan, în timp ce rigla învăţătoarei

66
Învăţător, profesor (în japoneză, în original).
67
Împăratul Japoniei (în japoneză, în original).
68
Una dintre zeităţile budiste cele mai adorate în Japonia, personificând
compasiunea.
o pocnea, trosc! pe Yoshi peste umeri pentru lipsa ei de
respect.
Sarcina ei principală era să-i ajute pe copii să îşi
însuşească lecţiile de istorie a familiei imperiale, aşa că îi
asculta zi de zi. Şi recita şi ea împreună cu ei: Hirohito se
trăgea direct din primul împărat Jimmu, fiul lui Hikonagisa
Takeugaya Fukiaezu no Mikoto, fiul lui Toyotama, fiica zeului
mării Owtatsumi şi I likohohodemi no Mikoto, care, la rândul
lui, era fiul prinţesei Konohana-Sakuya şi al lui Ninigi-n-
Mikoto, fiul lui Ame no Oshihomimi no Mikoto, nimeni altul
decât fiul marii zeiţe a soarelui Amatarasu însăşi.
— Aşa că înţelegeţi de ce, le explica ea, aşa cum făcuseră
şi profesorii ei, fiind şi noi copiii împăratului, avem cu toţii o
părticică de soare în noi.
De obicei copiii dădeau din cap şi zâmbeau. Dar într-o zi, o
fetiţă a ridicat mâna şi a întrebat:
— Au şi tonin-ii soare în ei?
A fost prima întrebare la care nu a putut să răspundă pe
loc: a deschis gura, şovăind, neştiind ce să spună, dar din
ultima bancă a sărit un băiat:
— Chinezoii nu au soare în ei! Altceva au!
— Ce anume, Jiro? a întrebat Oguchi-sensei.
— Doo-doo69. De-aia miros aşa urât!
Şi în timp ce copiii se prăpădeau de râs, el le zâmbea
mândru cu gura până la urechi, chiar şi când Oguchi-sensei
l-a scos iute afară să-şi primească pedeapsa.

După ore lucra un ceas sau două la tema pe care i-o

dăduse profesoara de istorie pentru călătoria aceasta: o
compunere de cinci pagini despre viaţa şi cultura dintr-un
sat pionier. Restul zilei şi-l petrecea alături de Kenji,
mergând cu el unde avea treabă, aşteptându-l când vorbea
cu căpitanul Yamazaki sau când dădea telefoane din biroul
lui. Uneori îşi petrecea timpul încercând să deseneze în
jurnalul ei ceea ce vedea, ca să-i poată arăta mai apoi şi
69
Excremente, în limbajul copiilor (în japoneză, în original).
Hanei: porţile arcuite, de lemn ale oraşului, gravate cu
lozinca: „Înţelegere între Japonia şi Manciuria”. Primăria cu
mormântul pilotului american în spate (o movilă cenuşie,
mohorâtă). Poligonul în care se trăgea cu arcul şi silozurile.
Prăvălia satului, care lui Yoshi nu i se părea decât un şopron
mic şi dărăpănat, cu firma „Kumamoto Coloniale” mâzgălită
cu vopsea pe uşă.
Şi bineînţeles câmpurile: faimoasele câmpii din Manshu,
roditoare, bătute de vânturi, lucrate cot la cot de ţărani
japonezi şi chinezi. Săpau şi semănau, biciuind boii deşelaţi
care trăgeau pluguri, făcând brazde pentru noile recolte ce-i
vor hrăni pe toţi. Kenji îi spusese că înainte de venirea
japonezilor, chinezii foloseau metode agricole vechi şi
primitive. Prin urmare, câmpurile atât de mănoase de când
erau lucrate de oamenii împăratului nu produseseră nici
măcar jumătate până atunci.
— Erau mai rău ca sălbaticii din peşteri, i-a spus el odată,
pe un ton ce părea deopotrivă îngăduitor şi uşor dezgustat,
nu foloseau nici măcar boi sau cai ca să are. Ăsta e unul
dintre motivele pentru care a trebuit să venim aici: să-i
învăţăm metodele moderne de agricultură.
— Atunci ar trebui să fie foarte recunoscători, a spus
Yoshi, destul de îndoită, fiindcă niciunul dintre chinezii pe
care îi văzuse nu părea prea recunoscător.
Unii, puţini la număr, asemenea tinerei femei care îi făcea
curăţenie şi-i gătea lui Kenji, erau politicoşi şi, uneori, chiar
veseli. Servitoarea i-a dat felii de portocală şi lămâie cu zahăr
şi a părut de-a dreptul încântată când Yoshi i-a spus că sunt
haochi, delicioase. Dar cei mai mulţi manciurieni pe care i-a
văzut au impresionat-o prin faptul că păreau posaci şi
înspăimântaţi; nu semănau deloc cu ţăranii radioşi care
apăreau braţ la braţ cu ofiţerii japonezi în afişele ce
împânzeau Tokyoul proclamând: „Două naţiuni, un singur
vis”.
— Dar nu sunt suficient de recunoscători, a spus Kenji.
 Îl vedea pe Masahiro Shinagawa aproape în fiecare zi, îşi
încrucişau privirile dimineaţa, în timpul plecăciunilor pe care
le făceau spre Tokyo, şi apoi când trecea pe lângă el prin sat
sau pe câmp. Dar era suficient să facă un scurt schimb de
saluturi şi de fiecare dată îi tăia răsuflarea, cu zâmbetul
strălucitor care-i scotea la iveală dinţii albi. Yoshi a încercat,
ca din întâmplare, să-l descoasă pe tatăl său despre flăcău:
unde se născuse în Nagano-ken, ce fel de familie avea, dar, în
mod ciudat, Kenji nu sufla niciun cuvânt.
— E băiat bun, un adevărat patriot, i-a spus el scurt într-o
zi, adăugând: Păcat de taică-său!
— Dar ce-a păţit?
— S-a prăpădit. De gripă. Am avut o epidemie urâtă pe-aici
anul trecut.
— Vai! Bietul Masahiro!
Kenji a ridicat din umeri.
— Masa e puternic. Îmi pare mai rău de surorile lui,
micuţele Aki şi Maki… e greu să creşti fără tată.
Asta ştiu şi eu, s-a gândit Yoshi, dar n-a spus nimic.
Apoi, într-o după-amiază răcoroasă de primăvară, cu două
zile înainte de a se reîntoarce la Tokyo, Kenji i-a spus că vor
merge până la „casa văduvei Shinagawa”, să vadă ce are
acoperişul hambarului. Deşi a pomenit asta aşa, într-o
doară, Yoshi i-a simţit ochii aţintiţi asupra ei, cântărindu-i
reacţia.
— Sună bine! i-a răspuns ea, străduindu-se să-şi păstreze
calmul, deşi simţea că o mănâncă pielea capului de emoţie.
La prima vedere, căsuţa i s-a părut modestă, curată şi în
bună stare. Podelele erau bine măturate, avea un tatami nou
în spate şi ferestre de sticlă foarte curate. Focul trosnea în
căminul dinaintea căruia se afla Masahiro, spărgând alune,
decojindu-le şi azvârlindu-le într-un coş împletit. Pulsul i s-a
înteţit când a dat cu ochii de el şi, deşi aştepta cu nerăbdare
de o săptămână să meargă acolo, a fost brusc copleşită de
timiditate. Îi era necaz că nu-şi pusese rochia albastră în
locul celei galbene, ar fi putut cel puţin să-şi strângă părul în
sus, ca să pară ceva mai matură.
Văduva era o tânără trupeşă, cu faţa rotundă, şi părea nu
cu mult mai bătrână decât Yoshi, deşi, având în vedere
vârsta fiului ei, trebuia să aibă ceva ani în plus. Purta în
spinare un prunc gângurind şi, pe un şold, o altă fetiţă
micuţă. S-a oferit să le servească prânzul. S-a năpustit în
bucătărie, de unde a apărut cu hinomaru70 aşezat în aceleaşi
tăviţe din care mâncaseră în ziua când căzuse salahorul. Cu
o voce puternică, dar calmă, i-a îmbiat pe tată şi pe fiică să
bea apă de fântână sau ceai alb „special” de la Habrin.
În timp ce Yoshi şi Kenji mâncau, Maki-chan – fetiţa de doi
ani – se juca pe jos cu o adevărată menajerie de animale
cioplite în lemn. Copila avea chipul şi obrajii îmbujoraţi ai
mamei sale şi, în timp ce adulţii sporovăiau, ea o privea
clipind pe Yoshi, cu ochi nevinovaţi. După câteva clipe s-a
ridicat şi-a pornit-o clătinându-se pe picioruşele ei dolofane.
Ajunsă în dreptul lui Yoshi, i-a pus în poală una dintre
jucăriile ei ude de salivă.
— Căluţu’, a ciripit ea, ano nee71? Uite domnu’ cal!
— Mulţumesc, i-a răspuns Yoshi, răsucind uşurel
jucărioara în mâini.
Dacă nu lua în seamă saliva, jucăria era chiar frumoasă,
destul de zgrunţuroasă, dar măiestrit cioplită. Lemnul îi
părea cunoscut, la fel şi mirosul lui, deşi nu-i venea în minte
de unde. Pândind o pauză în discuţie, i-a întins jucăria
tatălui ei, întrebându-l:
— Tati, ce lemn e ăsta?
El a întins mâna peste masă s-o ia.
— Molid mongol, a răspuns el, esenţă tare. Foarte greu de
cioplit. Ne, Shinagawa-san, e din cele făcute de Masa-kun72?
— E, nu-i mare lucru, a răspuns ţăranca, plecându-şi
capul, lui îi place să meşterească, precum ştii!
70
Aici, fel de mâncare din orez alb, cu prune murate în mijloc, asemenea
steagului japonez (în japoneză, în original).
71
Vezi? (în japoneză, în original).
72
Sufix onorific adăugat la nume de către un adult care se adresează
unui copil sau tânăr de gen masculin (în japoneză, în original).
 — Familia Shinagawa a avut un magazin de jucării pe
vremea când locuia la Nagano, i-a explicat Kenji lui Yoshi.
— Dar înainte să plecăm noi de-acolo – după ce preţul
orezului a scăzut atât de mult, că au rămas toţi lefteri –,
nimeni n-a mai avut cu ce să mai cumpere jucării, a spus ea
râzând. Ce păcat!
Yoshi i-a aruncat o privire lui Masahiro, care, auzindu-şi
pomenit numele, şi-a ridicat ochii de la lucrul pe care îl
făcea, dar nu s-a uitat nici la Kenji, nici la mama lui, ci de-a
dreptul la Yoshi, de parcă ea ar fi fost cea care vorbise. Când
a văzut că fata i-a întors privirea, i-a zâmbit, uşor de tot, de
parcă s-ar fi ivit o dâră de lumină.
Tatăl ei ţinea încă în mână jucăria de lemn, întorcând-o pe
toate părţile în lumină.
— Ia te uită, l-a lăudat el, faci progrese, băiete, e o jucărie
foarte frumoasă!
— Jucărie, a ţipat Makiko şi a azvârlit o maimuţică spre
foc.
Văduva a făcut un pas înapoi, oprind cu îndemânare
jucăria cu piciorul.
— Mulţumesc, acum a devenit foarte priceput şi la cioplitul
baionetelor din bambus.
— E bine să ştie şi asta, a spus Kenji, dând din cap, o să-i
prindă bine cândva.
Ceva din felul lor de a vorbi o făcea pe Yoshi să se simtă
ciudat.
— Şi mie îmi place să cioplesc, a spus ea iute, deşi habar
nu avea dacă îi plăcea sau nu. Nici măcar nu-i trecuse
vreodată prin cap să încerce. Dar Kenji vorbea mai departe
cu văduva.
— Ştii ce? a început el, îngândurat, poate ar fi cazul să
încep să-l învăţ pe Masa-kun câte ceva despre construcţii.
După ce pleacă Yoshi acasă, am putea să facem un plan. Să
mi-l trimiţi de câteva ori pe săptămână, după-amiaza, să-l
ajute pe Yamazaki-san.
— Yoshi pleacă acasă! a chiuit Maki, bătând din palmele ei
durdulii.
— Şttt, a domolit-o văduva. Nu fi obraznică, Maki-chan,
nouă ne place că Yoshi-chan a venit să se joace cu noi, nu-i
aşa? Apoi a adăugat: E foarte frumos din partea
dumneavoastră, Kobayashi-shachyo73. Cred că vă deranjaţi
prea mult.
— Nu, deloc, a negat Kenji cu tărie, îmi face plăcere. Când
termină şcoala?
— Termină de tot în mai.
— Şi apoi merge mai departe, la una dintre academiile
militare?
— Saa74, a oftat Shinagawa-san pironindu-şi ochii mari în
podea, aşa ne gândiserăm şi noi, deşi acum Dumnezeu mai
ştie de unde o să găsim bani.
— Nu-ţi face griji în privinţa banilor, a întrerupt-o Kenji,
doar ţi-am mai spus. Găsim noi bani. Familii ca ale dumitale,
care au făcut atât de mult pentru patrie, merită să fie
răsplătite.
Apoi s-a ridicat şi şi-a întins oasele, îndreptându-se spre
Masahiro, lângă vatră.
— Ce zici, Masa-kun? l-a întrebat el, bătându-l pe umăr. O
să fii un ofiţer de nădejde pentru împărat, sunt sigur de asta!
— Da, domnule!
Ochii i-au zburat iute spre Yoshi, şi s-au abătut apoi cu
aceeaşi iuţeală.
— Ce-ai vrea să te faci? a urmat Kenji. Ofiţer de marină
care să doboare portavioane americane sau poate soldat al
cerului? Să îţi iei zborul şi să bombardezi America, aşa cum
au făcut vitejii noştri în decembrie? Sau vrei să rămâi aici să-
ţi aperi ţara?
— Mă gândesc că după ce termin şcoala mi-ar plăcea să
mă înrolez la Kantogun, dacă vor să mă primească.
— Bună alegere, oricum e destul de periculos să zbori cu
blestematele alea de avioane. Deşi am auzit că piloţii primesc
73
Sufix onorific cu înţelesul de „şef‘ (în japoneză, în original).
74
Nu ştiu (în japoneză, în original).
mâncarea cea mai bună, a continuat el chicotind. Dar sunt
sigur că mama o să aibă grijă să te îndoape bine înainte de a
pleca. E mare lucru că ştie să gătească aşa bine!
— Vai, nu, a tăgăduit văduva, punându-şi ruşinată mâna
la gură. Nu, zău, ştiţi cât sunt de neîndemânatică! Aşa îmi
spunea mereu Takehiro.
A mutat fetiţa pe celălalt şold. Mişcarea a făcut-o pe
micuţă să izbucnească într-un plâns puternic şi neobişnuit
de răguşit, pe care nici legănatul nu l-a putut domoli.
— Vai de mine, iar îi e foame, iertaţi-mă, vă rog…
Văduva a făcut o plecăciune şi s-a aşezat pe un balansoar
lângă ei, descheindu-şi nasturii cămăşii şi dând la iveală un
sân durduliu, surprinzător de alb. Atât mişcarea aceasta, cât
şi alăptatul în sine erau făcute cu o naturaleţe pe care Yoshi
o găsea cam stânjenitoare, deşi s-a pomenit că nu-şi putea
dezlipi ochii de la ele. Makiko se uita şi ea. De fapt, în vreme
ce surioara ei lipăia, s-a îndreptat bălăngănindu-se spre
mama ei şi s-a proptit într-o doară de şoldul ei, asemenea
unui cowboy american sprijinit de bar, ba chiar a ridicat şi o
mânuţă dolofană şi a pus-o la fel de degajat pe celălalt sân al
văduvei.
— Al meu? a întrebat ea.
— Nu, i-a răspuns văduva cu blândeţe, ăsta e sânul
surioarei tale, Maki-chan.
Sân, s-a gândit Yoshi, mune75, sein76. Se întreba cum s-ar fi
spus în chineză şi dacă Masahiro ştia. Era un gând ciudat,
stânjenitor de intim, şi o făcea să se simtă ruşinată, dar şi
neobişnuit de tulburată.
După ce copilul a terminat, Kenji – care părea să nu
găsească nimic nepotrivit în alăptatul acesta în văzul tuturor
şi încuviinţa tihnit din cap – a deschis un pachet neînceput
de ţigări Golden Hawks şi s-a ridicat în picioare.
— So ieba, spuneai că-ţi curge prin acoperişul ăla cârpit?
— Cum adică? a întrebat văduva nedumerită, după care
75
Sân (în japoneză, în original).
76
Sân (în franceză, în original).
aruncând o privire spre Yoshi, a dat din cap. A, da, da… Mi-e
teamă că grajdul din faţă a păţit ceva la ultima furtună.
— Hmm, şi cum ţi-ai dat seama?
Văduva a privit-o din nou pe Yoshi printre genele ei lungi,
bovine.
— Fânul dinăuntru era ud, a răspuns ea abia auzit. Nu
văd cum s-ar putea întâmpla una ca asta dacă n-ar fi vreo
gaură în acoperiş.
— Păi atunci, de ce nu ne-am duce amândoi să vedem
despre ce e vorba?
— Vai, lăsaţi, n-aş putea să vă deranjez cu asta, a spus
văduva scuturându-şi mâinile durdulii. Aţi făcut şi aşa
destule pentru noi.
— Da’ de unde! Nu sunt eu dulgherul satului? E datoria
mea.
S-a ridicat scuturându-şi firimiturile de pe pantaloni şi,
din obişnuinţă, s-a sculat şi Yoshi, deşi gândul de a mai
vedea încă un grajd în locul acela înţesat de grajduri o făcea
să-şi înăbuşe un oftat. Dar, spre surprinderea ei, tata a
scuturat din cap.
— Tu rămâi aici, Yoshi-chan, să ai grijă de asta mică,
împreună cu Masa-kun.
— Bine, a răspuns ea şovăind.
— Aşa, fetiţa mea cuminte! Ii ko da.
„Fetiţa mea cuminte,” vorbele acestea au umplut-o de
bucurie, nici nu-şi mai amintea de când nu le mai auzise. Se
întâmplase cu siguranţă la Tokyo – într-una din rarele dăţi
când tatăl său venise s-o vadă înainte de a se culca. O
întrebase ce făcuse în ziua aceea şi apoi o scuturase uşurel
de bărbie şi o lăsase să-i atingă dintele de aur, ca să-i poarte
noroc. Ii ko da! îi spusese el atunci.
Acum, îndesându-şi picioarele mari în pantofi, i-a aruncat
un zâmbet larg, strălucitor.
— Vezi să nu faci vreo prostie, a spus, făcându-i cu ochiul
şi ieşind în grabă după văduvă.
 Când uşa s-a închis scârţâind, Yoshi şi-a aruncat privirea
spre vatră. Rămăsese singură cu Masa. Gândul acesta îi
zburlea părul de pe ceafă. Simţea cum sângele i se zbătea
cald în tâmple şi respiraţia i se înteţea, de parcă n-ar mai fi
fost aer în încăpere.
Linişteşte-te, îşi spunea în sinea ei. E doar un băiat şi el.
Cui îi pasă că sunteţi singuri?
Simţea privirile lui Masa aţintite asupra ei, de parcă şi el
gândea acelaşi lucru.
Înghiţind în sec, Yoshi îşi privea picioarele frumos aliniate,
încălţate cu şosete albe. Desigur, şi-a amintit ea, nu erau
chiar singuri. Mai era şi Maki, motivul pentru care se aflau
amândoi acolo. Şi-a întors capul spre fetiţă, care moţăia la
picioarele fratelui ei, ţinând strâns în mâna dolofană o văcuţă
de jucărie sculptată în lemn.
— Doarme după-amiaza?
Masa a ridicat din umeri, curăţând mai departe alune.
— Câteodată, aşa cred. Eu nu prea sunt acasă în timpul
zilei, aşa că nu ştiu ce face.
— Dar nu lucrezi şi sâmbăta?
— Ba da, de cele mai multe ori. Am stat azi acasă doar
pentru că am auzit că vii tu.
Yoshi a simţit cum îi iau foc obrajii.
— De ce?
— Pentru că am vrut să te văd, a răspuns el simplu.
Pentru o clipă a simţit că-i încremeniseră toţi muşchii. Ca
să se verifice, în timp ce el se întorcea la curăţatul alunelor, a
încercat să mimeze cântatul la pian, bătând cu degetele pe
genunchi începutul Gymnopediei nr. 1 a lui Satie; mâna
dreaptă părea să-i funcţioneze cum trebuie. După câteva
măsuri, a încercat şi cu mâna stângă, bătând o triadă
jucăuşă pe pulpă.
— Ce tot faci acolo? a întrebat Masahiro, holbându-se la
mâinile ei.
— Anoo… nani mo77, a spus ea iute, roşind şi ascunzându-
77
Ei... nimic! (în japoneză, în original).
şi mâinile la spate. Ăăă, mă gândeam doar…
— La ce?
— La Erik Satie.
— Adică? a întrebat el ridicând o sprânceană.
— Compozitorul? Din Franţa?
— N-am auzit niciodată de el.
— Jodan desuyo78, a râs ea.
El a scuturat din cap, uşor iritat.
— A scris şi marşuri?
— Nu, doar muzică clasică. Uneori cânt la pian, când sunt
la Tokyo.
— Ai pian? La tine acasă?
— E al mamei, a spus ea, simţindu-se parcă vinovată. Am
luat lecţii de la trei ani.
— Te-a învăţat chiar mama ta?
— Nu, o nemţoaică evreică m-a învăţat.
— Evreii nu pot fi nemţi.
Yoshi s-a gândit o clipă.
— Ei bine, totuşi vorbeşte germană. Locuieşte cu familia în
Yokohama şi vine în oraş de două ori pe săptămână.
— Vezi, am zis eu că eşti interesantă, a spus el, dând
uşurel din cap. Nimeni de pe-aici nu cântă la pian.
— Ba la Habrin se cântă la pian. Am văzut eu la Hotelul
Yamato. Cânta o rusoaică îmbrăcată în rochie de seară.
— Ai stat la Yamato când ai fost la Harbin? a întrebat el
neîncrezător.
— Doar o singură noapte, când am ajuns acolo.
— Foarte elegant, a urmat el, privind aluna pe care o
decojea. E putredă, a adăugat aruncând-o în foc.
Yoshi l-a privit nelămurită. Se supărase pe ea? Greşise
oare când pomenise de hotelul luxos? Sigur nu crede că sunt
interesantă, s-a gândit ea, nemulţumită. Crede că sunt
ciudată… nepatriotă. Era o senzaţie pe care o ştia prea bine:
când stătea la coadă la peşte, gospodinele din cartier
şuşoteau în spatele ei suficient de tare ca să audă frânturi de
78
Glumesc (în japoneză, în original).
cuvinte: „englez” şi „kempei” 79 şi „spion”. La şcoală,
profesorul le dăscălea despre atitudinile nepatriotice şi le
spunea elevelor „să se asigure că reclamă orice întâmplare
ciudată de pe strada lor, mai ales dacă în ea erau implicaţi
străini”. Nu se uita direct la Yoshi, dar alte fete întorceau
capul spre ea. Şi le simţea privirile ca pe nişte ace ascuţite
înfipte în faţă.
Brusc, mica încăpere i s-a părut mai puţin primitoare şi
mai degrabă înăbuşitoare. Simţind că o ia cu ameţeală, s-a
ridicat în picioare.
— Unde te duci? a întrebat-o Masahiro, văzând că se
îndreaptă spre uşă.
— Păi… trebuie să-l întreb ceva pe tata.
— Ce? a iscodit-o el.
Ea a mers înainte, a traversat camera din trei paşi şi a
intrat pe genkan, căutându-şi pantofii în grămada de
încălţări. Când i a găsit, s-a grăbit să-şi vâre picioarele în ei.
L-a auzit cum se ridică şi o urmează până în pragul uşii.
— Dar nu poţi să aştepţi până se întoarce? a întrebat el
încruntându-se. Nu te duce. De ce trebuie să-l întrebi chiar
acum?
— Pentru că mi-e teamă c-am să uit, a minţit ea, simţind
cum îi arde faţa, pe când îngenunchea să îşi încheie
cataramele pantofilor.
— Ce să nu uiţi?
— Când… când o să plece trenul luni, a mormăit ea.
Trebuie să mă apuc de împachetat.
— Vin şi eu cu tine, a spus el, intrând în genkan.
— Ba nu, a ripostat ea fără suflare. Vin iute înapoi.
Şi-a aruncat ochii în toate părţile, căutându-şi disperată
haina care nu se vedea nicăieri, probabil că văduva o pusese
într-altă parte. Yoshi s-a oprit o clipă şi apoi s-a întors spre
uşă, deschizând-o.
— Vin iute înapoi, a repetat ea, avântându-se în aerul rece.
În timp ce mergea în pas grăbit prin noroi şi iarbă, a mai
79
Membru al Poliţiei militare japoneze (în japoneză, în original).
aruncat o privire peste umăr. Masahiro se uita la ea pe geam.
Nu-i vedea bine chipul, dar cu siguranţă nu părea mulţumit.
Crede că sunt ciudată, s-a gândit ea din nou. De ce oare şi-
o fi închipuit că el o crezuse altfel? Manshu era departe de
Tokyo, dar tot în Japonia.
Şi-a iuţit pasul, luând-o la fugă prin iarbă, mânată de
acelaşi amestec de disperare şi speranţă copilărească pe care
o simţea cu ani în urmă, când fugea în braţele lui Kenji. S-a
simţit mai uşurată când a ajuns la uşa grajdului şi s-a oprit
să-şi treacă mâna prin păr. Apoi a apucat clanţa grosolană
de fier…
Şi-a încremenit.
Sunetele care răzbăteau de dincolo de uşă erau deopotrivă
de neînţeles, dar fără îndoială gemete şi icnete pe care niciun
animal, altul decât omul, nu le-ar fi putut scoate. Vocea
văduvei îşi pierduse blândeţea şi timiditatea de mai devreme
şi suna acum gâfâită şi agitată. Şi, pe măsură ce foşnetele şi
bufniturile se înteţeau, parcă începea să ţipe. Şi dacă şi-ar fi
luat inima în dinţi, Yoshi ar fi strigat şi ea.
Cât despre vocea tatălui ei… ei, bine, chiar era vocea lui. O
cunoştea prea bine. Şi-i era teamă să se gândească mai
departe… Ce anume or fi făcând acolo doi oameni în toată
firea? Ce însemna asta exact? Auzise ea şoptindu-se pe la
şcoală şi chiar văzuse o gravură veche ce trecuse pe furiş pe
sub bănci în timpul orelor. Făceau chestia aia! Dar despre ce
chestie o fi fost vorba?
Mama, s-a gândit ea, şi cuvântul a izbit-o ca o măciucă,
strivindu-i creierul. Pentru o clipă şi-a închipuit că o să
cedeze, trântindu-se pur şi simplu pe jos. Poate o să moară
degerată, chiar acolo pe pământul tare şi pe iarba mânjită.
Poate tata o să dea de ea şi-o să-i pară rău. Până una-alta, s-
a lăsat în jos pe o coapsă. Dar tocmai atunci sunetele s-au
înteţit din nou: un geamăt gros, un muget înăbuşit, o
gâfâitură. Stomacul i s-a încleştat pe neaşteptate, iar orezul
alb şi curat s-a amestecat brusc cu murăturile roşii, formând
o zeamă rea şi îngreţoşătoare.
 Înghiţindu-şi gustul amar din gură, Yoshi s-a căznit să se
ridice din nou în capul oaselor, străduindu-se să nu facă
zgomot. După aceea s-a uitat înapoi, spre fereastra casei
familiei Shinagawa. Masahiro nu mai era acolo, şi l-a
închipuit aşezat din nou dinaintea focului, curăţând alune,
cu Maki adormită la picioarele lui.
Yoshi a şovăit o clipă, apoi a luat-o încet spre casă, cu
mâinile încrucişate peste pântec. Pe când se apropia de uşa
frumos şlefuită, simţea că vorbele acelea ale tatei i se
învârteau nu numai în minte, ci şi în stomac, provocându-i
un val greţos de ură de sine, care ameninţa să-i răscolească
din nou mâncarea ce de-abia se potolise. Ii ko, s-a gândit ea,
necăjită. O „fetiţă cuminte” care stătea în casă, sporovăind cu
un băiat, în timp ce tatăl ei făcea lucruri ruşinoase cu mama
lui. O „fetiţă cuminte” care îşi lăsase singură mama bolnavă
timp de două săptămâni, ca să stea cu cel care le trădase pe
amândouă.
Mergea înainte, fără să aibă habar ce-o să facă odată
întoarsă în casă. De fapt nici nu-i venea să se mai ducă
acolo. Ar fi vrut să fie înapoi la Tokyo, sau în trenul de mare
viteză Asia, sau chiar pe vaporul cu care călătorise din
Japonia în colonia coreeană care-i întorsese stomacul pe dos.
Oriunde în altă parte decât în locul acesta impecabil dar
otrăvit, acest Nou Paradis, această „linie a vieţii” către
Japonia, care, în momentul acesta cel puţin, părea să fi
devenit brusc o condamnare pe viaţă.
A încercat să se gândească la un film occidental, la ceva în
care să se piardă, cel puţin mental. Dar ce-i venea în minte
nu era alcătuirea obişnuită de celuloid, cu blonde care
dansau şi confederaţi avântaţi. Era, mai degrabă, un film
diferit, mohorât şi dureros, fără nicio urmă de culoare sau
lumină. Zgrunţuros şi trist, cu o fată palidă şi singură, care
îşi pierduse mama şi îşi pierdea acum şi tatăl. O fată care
rămânea mereu pe dinafară, indiferent unde s-ar fi aflat, care
spunea mereu ce nu trebuia şi arăta alandala. O fată care nu
va fi niciodată privită ca fiind „normală”.
 Yoshi se uita pierdută la fata din filmul acela groaznic,
îndreptându-se ţeapănă spre uşa de lemn. A ciocănit uşor,
auzind ecoul gol, fără inflexiuni, apoi, neprimind niciun
răspuns, a deschis-o şi a intrat, închizând-o încet în urma ei.
Înăuntru, casa arăta ca înainte: ordonată şi bine măturată,
mirosind a ceai stătut şi a orez fiert. Dar nu i se mai părea
deloc primitoare. Nimic nu mai părea să-i ofere un adăpost
sigur: nici focul care trosnea şi scotea câte o flacără în vatra
de cărămidă, nici băiatul cu picioare lungi, lângă care se
aşezase din nou.
Auzindu-i paşii uşori, Masa Shinagawa şi-a ridicat ochii.
Privirile li s-au încrucişat şi Yoshi a simţit o foarte scurtă,
dar strălucitoare explozie de întunecime.
— I-ai găsit?
— Hai.
— L-ai întrebat pe tatăl tău ce voiai?
— Nu.
Simţind că-i tremură genunchii, Yoshi s-a prăbuşit pe o
pernă pe podea. Nu s-a mai deranjat să-şi pună picioarele
sub ea, ci şi le-a încrucişat întinse dinaintea ei, aşa cum ar fi
făcut un bărbat – lucru pentru care tatăl ei ar fi admonestat-
o dacă ar fi fost de faţă. Dar nu e aici, nu-i aşa?
Maki-chan, trezită din nou, se juca acum cu un alt
animăluţ de lemn. Văzând-o pe Yoshi, i-a întins pumnuleţul
ei lucios şi dolofan:
— Şoricelu’, a ciripit ea, anno nee? Uite, domnu’ şoricel.
— Mulţumesc, a răspuns Yoshi mecanic, luând jucăria cu
degete care nu mai simţeau nimic, abia stăpânindu-şi
pornirea de a plesni copilul şi de a arunca figurina pe foc.
Dar a început să o răsucească în palmă, mai întâi apăsându-
i doar marginile şi colţurile ascuţite, tare de tot, ca să simtă
durerea. Încetul cu încetul totuşi, ceva din forma obiectului i-
a atras atenţia. Aşa cum spusese Maki, era un şoarece. Dar
nu era dintr-aceia cu patru picioare, ca toate rozătoarele, ci
mai degrabă o arătare cu picioare subţiri, cu urechi mari,
rotunde şi cu mănuşi în mâini, ca în desenele animate.
 Pentru o clipă, i s-a părut că e încă o glumă proastă. Încă
un semn ţipător al coşmarului în care nimerise.
— Ăsta e Mickey-san? a întrebat ea, fără să se adreseze
cuiva anume.
— Şoarece, a repetat copila, îndepărtându-se de-a buşilea.
Yoshi a ridicat jucăria la lumina focului, înăbuşindu-şi un
hohot de râs nebunesc. Înainte de război, tatălui ei îi
plăcuseră Mickey şi Minnie, Donald şi Pluto. Chiar îi adusese
lui Yoshi jucării cu cheiţă cu chipurile lor, făcute la o fabrică
pe care o construise el în Kurashiki. Acum însă, era
îndeobşte recunoscut că astfel de imagini erau lipsite de
patriotism. Puţinele jucării rămase pe rafturile magazinelor
din Tokyo erau mai ales soldăţei, tancuri şi puşti, eroi ai
unui război mititel neluptat încă.
— Îţi place? a întrebat-o Masa, privind-o din nou, cu ochi
blânzi şi plini de milă (sau i se părea ei?). Pot să-ţi fac şi ţie
una!
— Ăsta e chiar Mickey Mouse?
— Saa, a răspuns el hâtru. Dar n-o să spui nimănui!
Cu mai puţin de un ceas în urmă, schimbul acesta de
cuvinte ar fi încântat-o peste măsură, acum însă nu făcea
decât să o înfurie.
— E chiar un Mickey Mouse? Ca cel din desenele
americane?
Masa a ridicat din umeri, jignit.
— L-am făcut cu mâna mea, nu crezi? Asta nu-l face
japonez?
Yoshi şi-a lăsat ochii în jos. Nu se auzea niciun sunet în
încăpere, în afară de răsuflarea uşor înfundată a lui Maki şi
de trosnetul domol al focului. Apoi, cu coada ochiului l-a
văzut pe Masahiro împingându-şi taburetul într-o parte şi
ridicându-se în picioare. Nu a lăsat să se vadă că îl
observase, nici măcar când el a străbătut încăperea fără
zgomot şi s-a aşezat pe jos, chiar dinaintea ei, cu picioarele
încrucişate. Atât de aproape, încât li se atingeau genunchii.
— Aş putea să-ţi fac şi ţie una, i-a spus el domol. O să
cioplesc ceva special pentru Yoshi. Un cerb, poate. Dar, dacă
stau şi mă gândesc, nu cred că se cade. E prea tăcut…
prea… nu ştiu… prea molatec.
A privit-o cu ochii lui negri, strălucitori, căzut pe gânduri.
— Ce-ai zice de un şoim?
— Un şoim? a râs ea, un râs aspru ca o tuse, ce a sfâşiat
tăcerea forţată. Aşa mă vezi tu pe mine? Cu gheare şi nas
mare, coroiat?
— Ba mie îmi plac şoimii. Sunt puternici. Şi frumoşi.
Dar eu nu sunt puternică. Şi nici frumoasă. Şi-a ferit
privirea. Şi totuşi şi-ar fi dorit să-i dea ceva – un talisman pe
care să-l ia cu ea în trenul Asia şi să-l ţină strâns în mână
tot drumul înapoi către Tokyo. Ceva care să nu aibă nimic
de-a face cu tatăl ei sau cu Manciuria sau cu războiul…
— Eu pot să cioplesc şoimi frumoşi, să ştii! i-a spus el pe
un ton ademenitor, ridicându-şi sprâncenele pentru a fi mai
convingător.
Semăna atât de mult cu un negustor şiret, că Yoshi s-a
pomenit zâmbind.
— Ei bine, a încuviinţat ea, aproape fără să vrea. Atunci
aşa să fie. Dar să-mi faci o şoimiţă!
— O şoimiţă o să fac! a încuviinţat el. Una frumoasă,
delicată, puternică.
Şi agita jucăria în glumă pe dinaintea ei. Fără să-şi dea
seama, Yoshi i-a dat mâna la o parte. Gestul nu avea nicio
însemnătate anume, dar atingerea degetelor lor în aer i-a
stârnit o senzaţie în şolduri, în genunchi şi în scobitura
tălpii.
Am atins un băiat, s-a gândit ea uimită, şi pentru o clipă i-
a pierit din minte orice gând despre cele petrecute în grajd.
Şi-apoi, până să-şi dea seama ce se întâmplă, băiatul şi-a
mişcat degetele cu aceeaşi iuţeală cu care scotea din coji
alunele maroniu-sidefii. Şoricelul a căzut pe podea, iar
degetele lui nu numai că le atingeau pe ale ei, ci i le
apucaseră blând, dar ferm, ca nişte coji protectoare. Yoshi a
rămas cu ochii pironiţi la degetele lor. Era şi aceasta încă o
trădare a Hanei? Să se ţină de mână cu băiatul a cărui
mamă făcea mai mult decât să se ţină de mână cu Kenji în
grajd?
Tulburată, s-a dat înapoi. Dar el a tras-o îndărăt, cu un
gest destul de puternic. În timp ce se apleca spre faţa ei, fata
şi-a întors capul, uşor speriată. Dar el i-a şoptit la ureche:
— Nu-ţi fie frică.
Vorbele acestea o gâdilau ca nişte fulgi micuţi. Yoshi
simţea că o mănâncă pielea capului şi că i se înmoaie
genunchii.
— De ce să-mi fie frică?
— De nimic. Totul va fi bine. Îţi promit. Poţi să ai încredere
în mine.
Ea a şovăit, simţind cum lacrimile îi înţeapă pleoapele. Nu
se cuvenea – era chiar imoral şi ilegal – să se ţină de mână în
felul acela. Singuri, într-o cameră, în timp ce părinţii lor
făceau chestia aia, afară. Şi totuşi, cum şedea acolo, avea
senzaţia surprinzătoare că mâinile acelea necuvenite erau
însăşi linia vieţii ei, că putea fi singurul lucru care ar fi ţinut-
o la suprafaţă în clipa aceea.
Şi au rămas aşa, ţinându-se de mână şi privindu-se în
ochi, o vreme ce li s-a părut nesfârşită, până când uşa
grajdului a scârţâit şi s-au auzit paşi afară, iar Maki a dat
fuga în genkan ţipând: Oka-chan! Otoo-san! Okaeri!80, chiar în
momentul în care uşa de la intrare s-a deschis şi s-a închis
la loc cu zgomot şi au auzit vocea văduvei spunând:
— Makiko! Ce cauţi aici în genkan? Cu pantofii ăştia?
Murdari! Murdari!
— Haide, las-o în pace! i-a strigat Kenji. Nu-i nimic rău cu
murdăria curată şi cinstită din Noul Paradis. O s-o ajute să
crească mare şi puternică. Asemenea mamei ei.
Şi numai când picioarele lui Kenji au făcut podelele să
scârţâie, Yoshi şi Masa şi-au dat drumul la mâini. Şi chiar
după ce au plecat, ea tot i-a mai simţit urmele degetelor
apăsându-i uşurel marginile palmelor.
80
Mama! Tata! Bine aţi venit înapoi! (în japoneză, în original)
 — Maki i-a spus „tata”, a şoptit ea.
Masa a zâmbit, puţin cam trist. Şi abia în acel moment şi-
a dat seama: copila îi spusese „tată” lui Kenji pentru că el
chiar era tatăl ei. Ea era şi copilul lui Kenji.
Simţind că o apucă greaţa, Yoshi s-a îndreptat din nou
spre uşă. Dar Masa a oprit-o iar, punându-i mâna pe umăr.
Ea s-a întors, sperând să primească o lămurire. O asigurare
că ceea ce auzise şi văzuse în ultima jumătate de oră nu avea
nicio semnificaţie: nici intimitatea blândă din vocea tatălui ei
când li se adresa văduvei şi copiilor ei şi nici sunetele
îngrozitoare din grajd.
— O şoimiţă, i-a spus Masa, făcându-i cu ochiul. O să ţi-o
fac până mâine. Şi-ai să poţi s-o iei cu tine la Tokyo când
pleci. Şi când o să ne întâlnim acolo, am să-ţi aduc şi un
şoim ca să-i ţină de urât.
Ea s-a frecat la ochi cu mâneca.
— Ai să vii la Tokyo?
El i-a aruncat un zâmbet larg şi alb, de parcă l-ar fi
întrebat ceva atât de evident şi nevinovat încât l-ar fi vrăjit
de-a binelea.
— Aşa cum ţi-am spus când ne-am văzut prima dată. Sunt
sigur că noi doi ne vom mai întâlni.
 V
POLIGOANELE DE ÎNCERCARE DIN
DUGWAY, UTAH
 Aprilie, 1943

Clădirile se înălţau pe nisipul spălăcit al ţinutului Utah,

deopotrivă diferite şi nepotrivite. Satul german (supranumit
în glumă şi „Kraut House”) era ceva mai departe de ele.
Asemenea aşezării japoneze, nu era de fapt un sat, ci doar o
replică serioasă a unui bloc berlinez cu apartamente de
închiriat. Avea pereţii de cărămidă, acoperişul mansardat şi
consolidat cu lemn, oţel şi tablă galvanizată.
Satul japonez – clădirea construită de Anton Reynolds – se
înălţa la câteva zeci de metri de buncărul de beton în care se
afla el acum. Văzut prin binoclul militar, părea un
doppelganger81 şubred al vecinului său teutonic. Pereţii îi
erau din lemn şi hârtie, acoperişul din ghips întărit cu lut, cu
olane de ceramică deasupra, desfăşurându-se graţios
asemenea unor valuri cenuşii în soarele de iarnă. Studiindu-
le mai bine acum, lui Anton – care le arsese în cuptor cu
mâna lui – i s-a părut că vede într-o doară platoul din secolul
al XVIII-lea al soţiei sale aşezat dinaintea unei turme
vijelioase de vite.
Ce gând ciudat! Şi deopotrivă stânjenitor de transparent.
Asemenea viselor pe care le tot avea despre casa lor din
Nagano, care se prefăcea în scrum dinaintea ochilor lui.
Beryl, cea care-l trezea de obicei din aceste coşmaruri, se
împotrivise de la bun început ca el să accepte această
comandă.
— Eu tot nu pot înţelege de ce te-ai şi dus acolo! se
plânsese ea cu o seară în urmă, când o sunase din tabăra
ofiţerilor de la Dugway. Nu a fost de ajuns că le-ai construit
blestemăţia aia?
Şi Anton fusese de aceeaşi părere, cel puţin la început. Dar
după ce terminase clădirea în New Jersey (şantierul era
aproape de biroul lui din New Hope, iar satul, asemenea
multora dintre clădirile sale de inspiraţie japoneză, era
proiectat să poată fi demontat şi montat la loc cu uşurinţă),
81
Dublură (în germană, în original).
semnase documentele cerute de armată pentru livrare şi
transferase totul la baza militară de aici.
În noaptea aceea împachetase toate scrisorile, chitanţele,
derogările, formularele, planurile şi desenele pentru
„operaţiunea Casa de întâlnire” în fâşii groase de ziar, legate
cu frânghie răsucită, de măcelărie, şi le pusese la păstrat în
biroul lui. Dar nu în locul obişnuit (în dulapul metalic de sub
gravura cu tânăra japoneză cu părul coafat ce atârna pe
fereastra dinspre răsărit a biroului), ci într-un cufăr acoperit
de pânze de păianjen, lăsat pradă mucegaiului din şopronul
din grădină. A azvârlit pachetul înăuntru, a trântit cu zgomot
capacul greu al cufărului şi l-a încuiat. Apoi a aruncat cheia
în fluviul Delaware. Era un gest pur simbolic, încuietoarea
fiind stricată de ani de zile, motiv pentru care cufărul se afla
în acel şopron, în loc să stea în pod, cu toate celelalte obiecte
de călătorie. Dar dintr-o pricină greu de cunoscut, asta l-a
făcut să se simtă mai bine. Ca şi cum toată chestiunea
aceasta atât de neplăcută se încheiase, în cele din urmă.
Owarida! şi-a spus în sinea lui, privind flecuşteţul acela de
argint înnegrit căzând şi dispărând, scufundându-se într-un
loc neştiut, în nămolul de pe fundul fluviului. S-a sfârşit!
Şi în săptămânile care au urmat se comportase de parcă ar
fi crezut cu adevărat că totul se terminase: se cufundase în
alte proiecte cu o concentrare nefirească. A stat treaz două
nopţi una după alta ca să termine planurile pentru
modernizarea unei case de la ferma unui artist din
Lambertville. S-a ferecat în birou weekenduri de-a rândul, ca
să proiecteze o extensie la o fermă de piatră de lângă Philly. A
petrecut trei săptămâni în Montauk, sorbind o poşircă de vin
din sticle în formă de peşte, ca să proiecteze o casă lăbărţată
pe plajă pentru un creator de modă cu minţile tulburi.
Totuşi, după satul japonez, toate acestea păreau terne,
triviale chiar. Dacă ar fi să spunem adevărul (deşi oficial una
ca asta nu ar fi cu putinţă, căci Comitetul de Cercetare
pentru Apărare – CCA – fusese cât se poate de explicit),
proiectul Dugway fusese cel mai captivant din tot ce făcuse
Anton de la întoarcerea din Tokyo. În primul rând, era prima
clădire exclusiv japoneză pe care o făcuse, punând la
socoteală şi cei şaptesprezece ani cât locuise efectiv în
Japonia. Nici vorbă de îmbinare între est şi vest, nicio
fereastră cubistă sau vreo galerie în stil internaţional şi nicio
tentă maură subtilă la arcurile ferestrelor sau la uşi. Din
temelie până-n horn, toată clădirea trebuia construită aşa
cum ar fi făcut-o meşterii japonezi. Guvernul punea la
dispoziţie oricât era nevoie.
„În afară de meşteri japonezi”, îi atrăsese Anton atenţia
oficialului CCA, care venise tocmai din Virginia să-i propună
acest proiect şi să-i arate hărţi şi machete, fotografii aeriene
ce dovedeau cât de ineficiente fuseseră bombardamentele
anterioare, asemenea raidului Doolittle, şi cât de mare nevoie
aveau atât de poligoane, cât şi de armament mai sofisticat.
„Ei bine”, a răspuns colonelul Neal Jamison, „nu spunem
că va fi uşor să construim aşa ceva aici, dar putem să vă
punem la dispoziţie forţa de muncă a deţinuţilor. Însă,
atenţie, nu din lagărele în care sunt închişi cu japonezi, acest
lucru e socotit prea riscant. Dar forţă de muncă zdravănă,
americană. Instituţiile Corecţionale ale statului Utah sunt în
preajmă”.
Dacă o fi desluşit grimasa de dezgust de pe chipul lui
Anton, nu a lăsat să se vadă, deşi – după cum Anton era
convins că îi fusese cercetat tot trecutul cu de-amănuntul –
Jamison trebuia să ştie că maistrul lui preferat era un
japonez nissei82 din San Francisco. George Yamashita şi
familia lui fuseseră deţinuţi în lagărul de la Butte Lake până
în urmă cu câteva luni, când fuseseră eliberaţi, datorită unui
avocat evreu bun şi sprijinului financiar însemnat acordat de
Anton. Şi toţi trei lucrau acum la Ferma New Hope. Tehnic
vorbind, George era „consultant agricol”, deşi neoficial era tot
mâna dreaptă a lui Anton. Totuşi, acesta rămăsese secretul
lor. Dacă vreun oficial CCA ar fi ştiut că un „Jap” adevărat
82
Literal, a doua generaţie, japonez născut în afara Japoniei, din părinţi
japonezi din Japonia (în japoneză, în original).
(cel puţin ceea ce îşi închipuiau ei că ar fi fost adevărat)
avusese vreo minimă contribuţie la satul japonez, i-ar fi
băgat la zdup pe amândoi pe veci.
În cele din urmă, nu construcţia în sine le crease cele mai
mari probleme şi nici găsirea muncitorilor care ar fi putut să
o ridice, ci materialele. Cu embargoul impus de război,
lucruri simple – cum ar fi fost un tip anume de lemn şi ipsos
necesare – erau aproape imposibil de găsit. Călăuziţi de
talentul de detectiv al lui George (deşi născut în Berkeley,
poseda un al şaselea simţ în privinţa descoperirii de
materiale compatibile cu cele japoneze), energizaţi de cafeaua
dublu filtrată şi de sendvişurile cu ardei roşu şi brânză ale
lui Beryl, cei doi şi-au bătut capul să găsească înlocuitori:
ratan pentru bambus, brad Douglas din Munţii Stâncoşi în
loc de molid japonez, lavă hawaiiană în loc de ipsos de nămol
din Hakone. Ţiglele ceramice Kawara pentru acoperiş
dispăruseră şi ele, dar după câteva experimente Anton a ales
să folosească un amestec de caolin şi lut roşu, glazurat cu
nisip fin alb, căruia el şi Beryl îi dădeau formă şi-l ardeau
într-un cuptor pe care soţia lui îl cumpărase de la un prieten
sculptor atunci când hotărâse – pentru scurt timp – să-şi
încerce talentul la ceramică.
Dar şi mai greu de înlocuit s-a dovedit a fi hârtia de orez
necesară pentru uşile culisante shoji. Şi-au petrecut mai bine
de trei săptămâni încercând tot felul de tipuri de hârtie
americană de diverse greutăţi: de la cea de împachetat la
foiţă. Le-au întins pe rame de placaj, le-au privit în soare să
vadă dacă au acelaşi aspect şi seamănă la atingere. Până la
urmă s-au învoit să folosească pergament. Nu împrăştia
lumina la fel (ce spusese Tanikazi despre shoji? Că „ar trebui
să filtreze lumina soarelui în cameră aşa cum apa transpune
întunecimea tuşului pe pagina albă a artistului”.). Dar era
plăcută la atingere. Culisând fiecare uşă nouă de la stânga la
dreapta, ca s-o încerce, Anton se simţea năpădit de mândrie
pentru creaţiile sale, chiar dacă se străduia să nu şi le
închipuie mistuite de flăcări.
 Ultimele veneau podelele. Importurile de tatami fuseseră
interzise de mai bine de un an, dar după o mulţime de
telefoane, ajunseseră la San Francisco, şi de acolo în
Chinatown, şi mai departe, la magazinul universal Gump din
Post Street, unde a găsit doar patru. Iar lor le trebuiau
patruzeci.
Neavând încotro, le telegrafiase celor de la CCA,
sugerându-le să folosească fân, pur şi simplu, pe care să-l
umezească înainte. Ardea mai iute decât tatami-ul, dar era
tot ce putea fi mai apropiat de original din ce avea la
îndemână acolo. Spre marea lui surprindere însă, la nicio
săptămână după aceea, s-a pomenit la şantierul Hoboken cu
încă cinci duzini de rogojini, stivuite frumos într-un camion
militar. Când l-a întrebat pe şofer de unde proveneau, i s-a
spus că fuseseră „împrumutate”.
Verificându-le pe fiecare în parte, Anton încercase să nu se
gândească la cei de la care fuseseră „împrumutate”. Dar
asemenea fantomelor uşilor shoji cuprinse de flăcări, ei îi tot
apăreau în minte, vieţile lor trecute desprinzându-se din
cicatricele şi tăieturile întipărite în împletitura dură: urme ale
unei măsuţe încărcate cu cărţi sau mâncare, ojă picurată de
la o pedichiură neglijentă, o tocitură în formă de pătrar de
lună, cam de forma tocului unei sandale de copil. Şi-aceste
urme mărunte lăsate de vieţi distruse îl obsedau. Dar aşa
cum îşi tot repeta în gând, el fusese cel ce se învoise să facă
această treabă. Şi era nevoit să accepte regulile care se
impuneau.
Pentru munca propriu-zisă de construcţie, se alesese în
cele din urmă cu compania Maroni Brothers, o şleahtă de
italieni spurcaţi la gură, dar de treabă, din New Jersey. Din
câte ştia el, niciunul nu fusese închis după ce Italia trecuse
de partea Axei, deşi bănuia că unii dintre ei intraseră la zdup
pentru fapte mult mai lumeşti. Când venise să le vadă sediul
din Hoboken, cu aerul îmbâcsit de fum şi pereţii îngălbeniţi,
decoraţi cu afişe prinse în piuneze alături de icoane cu
Fecioara Maria, lui Anton i-a venit să râdă de absurdul
situaţiei: cu mâinile lor mari şi piepturile păroase, cu
crucifixurile legănându-li-se la gât şi părul lucios, încărcat de
pomadă, fraţii Maroni nu aduceau nici pe departe cu
muncitorii dichisiţi şi aproape goi cu care era el obişnuit să
lucreze în Răsărit. Dar pe măsură ce se înălţa satul – stâlp
cu stâlp, grindă cu grindă –, era destul de mulţumit de
îndemânarea oamenilor. Şi chiar şi acolo, în New Jersey,
înălţate de acele mâini occidentale păroase, frumuseţea
simplă a clădirilor nu contenea să-l uimească.
Căci, în ciuda scopului său sinistru, satul japonez
întruchipa tot ce preţuia Anton la tradiţiile arhitecturale
japoneze. Avea o practicalitate aproape vaporoasă, cu o
structură solidă, dar uşor de mânuit, asemenea aerului. Era
suficient de tare încât să reziste la musoni şi la covorul de
mucegai care năpădea totul în verile umede din Kanto. Dar în
interior era o atmosferă delicată, pătrunsă de un calm
bisericesc. De fapt, hălăduind pe culoarele ce miroseau a
curăţenie, după terminarea clădirii, Anton – tot mai stânjenit
de proiect pe măsură ce se materializa – s-a pomenit a fi
neaşteptat de liniştit. Şi s-a simţit pătruns de acel respect
pentru profesia sa pe care îl simţise până atunci doar în
Orient. Era aproape ca o mică întoarcere acasă, deşi a fost
nevoit să-şi reamintească faptul că nu era nici pe departe
aşa. Căci nu era oare tocmai acesta scopul acelui sinistru
exerciţiu? Să-şi folosească admiraţia „suspectă” faţă de stilul
japonez pentru ceva util? Să le arate blestemaţilor ăstora de
americani blestematul lui americanism? Şi, desigur, să pună
capăt tuturor acestor escrocherii militariste în aşa fel încât să
se poată sfârşi, în fine, războiul, şi cele două naţiuni să-şi
poată vedea mai departe de vieţile lor?
— Dar ăsta ar putea fi acum scopul tău, îi spusese Beryl,
când i-a mărturisit frământările sale. Există însă o diferenţă,
chéri, între a ţine partea ţării tale şi a omorî civili.
— Dar cine a zis că sunt civili? s-a răţoit el.
— Anton! l-a mustrat ea, este o casă de locuit, nu o
baracă. E clar că armata americană vrea să bombardeze
obiective civile.
— Şi crezi că asta transformă totul în crimă?
Ea a ridicat din umeri, cu un gest foarte franţuzesc.
— Nu e crimă, i-a întors el vorba. E război.
Ea a ridicat din nou din umeri, de parcă ar fi vrut să
spună: „Şi care-i diferenţa?”
Reîntors acasă în vacanţă de la Universitatea Princeton,
fiul său, Billy, a fost mult mai calm când i-a povestit despre
proiect. La început şi-a fixat privirile în podea, clipind de mai
multe ori, de parcă ar fi vrut să plângă. De obicei aceste
toane ale lui Billy îl iritau, dar de data aceasta îl găsea de-a
dreptul enervant.
— Crezi că am făcut rău? l-a întrebat el. Mama crede că e
o crimă.
Băiatul, student în anul întâi de-acum, a clătinat din cap.
— Nu, nicidecum. Nu cred asta. Doar că… avem prieteni
acolo. De unde ştii că n-ai să-l omori pe vreunul dintre ei?
Anton a simţit că se prăbuşeşte ceva în el la auzul acestei
întrebări.
— De ce spui ei? Noi suntem americani. Suntem cu toţii de
aceeaşi parte a baricadei.
— Ştiu, s-a repezit să-i răspundă fiul lui. Şi eu am fost
înfuriat de episodul Pearl Harbour, la fel ca toată lumea. A
fost un gest atât de laş, de atroce. Fără putinţa de a ne
apăra. Dar – şi asta poate părea meschin, naiv, sau ia-o cum
vrei – nu mă pot împăca cu gândul că pentru a câştiga
războiul suntem nevoiţi să ucidem oameni care n-au avut
nimic de-a face cu pornirea lui.
— Dar nici n-au încercat să-l oprească, a subliniat Anton.
Billy şi-a ridicat privirea spre el, iar Anton şi-a dres glasul.
Unii au încercat totuşi, şi el ştia prea bine. Şi, rând pe rând,
au fost amuţiţi de armată, dacă nu prin detenţie, prin ceva
mult mai sinistru.
— Oricum, a continuat el studiindu-şi pielea lustruită a
pantofilor, îmi închipui că toţi cunoscuţii noştri de acolo au
reuşit să plece din ţară. Sau cel puţin să iasă din marile
oraşe. Dar dacă n-au făcut-o… a urmat el ridicând din
umeri, sperând că părea mai degajat decât se simţea cu
adevărat.
— E război. Se şi moare în război. Şi cu cât o fac mai iute,
cu atât mai repede se termină războiul.
— Chiar crezi că e atât de simplu? a întrebat Billy,
ridicând o sprânceană roşcată.
— Da, aşa cred, din păcate.
Şi chiar credea. Totuşi, cuvintele acelea pronunţate chiar
de el îl deranjau mai mult decât ar fi recunoscut. Îi aminteau
de ceva respingător, despre care citise undeva – un
comentariu făcut de un general care condusese raiduri
aeriene în Europa: „Dacă omori destui”, spusese el, „atunci
n-o să se mai bată”.

De îndată ce structura a fost înălţată, a urmat dotarea ei.

Toate magazinele japoneze de pe coasta de vest până în
Honolulu erau închise, dar echipa lui Anton reuşise să
găsească suficiente echivalente ale materialelor de bază cu
care lucrase el la Tokyo: mese de lemn şi cufere de depozitare
din Chinatown. Unele mărunţişuri (paravane pliabile, un
ceainic mare de metal) din recuzita unui studio RKO din L.A.
Au mai apărut şi alte lucruri „de împrumut” donate de
guvern: o găleată de baie din lemn. Pernuţe de şezut. Un
uscător de rufe din lemn. A apărut până şi un camion cu o
căsuţă de păpuşi: o vilă cu două etaje, minuţios proiectată şi
mobilată complet, cu paneluri fusuma culisante, saltele
futon, lampioane. Avea până şi un serviciu micuţ de ceai.
Asemenea satului japonez, nici căsuţa de păpuşi nu era
populată, poate că micuţii ei locuitori fuseseră mutaţi în
pătuţurile de campanie ale vreunui copil bolnav. Dar ceştile
şi farfurioarele mici cât unghia – din porţelan glazurat,
albastru cu galben, koto-yaki – mai aveau rămăşiţele unui
praznic minuscul de rămas-bun. Bolurile micuţe erau încă
unsuroase.
Cu căsuţa păpuşilor instalată în colţul din sud-est al unei
camere de zi de la parter (deşi Anton habar n-avea cum ar fi
interpretat un geromant acest aranjament), proiectul era
oficial terminat. Echipa a închinat un pahar din ultimul sake
Tengumai83 al lui Anton. Iar el a botezat casa cu sticla goală,
ca şi cum ar fi fost un vapor care pornea în prima croazieră.
Ceea ce şi era de fapt, într-un anume fel.
— Kampai!84 a spus el ridicând paharul de sake. Pentru
cel mai japonez proiect din cariera noastră!
— Şi pentru zdravenele braţe de muncă americane… a
adăugat George – fără vreo urmă de ironie, spre lauda sa.
Satul japonez a mai rămas în locul său din Jersey încă
vreo şase zile, pradă vânturilor de noiembrie, înjurăturilor şi
pietrelor aruncate de tinerii din partea locului. În cea de-a
şaptea zi, într-o vineri, şi-au făcut apariţia din nou
basculantele armatei, şi fraţii Maroni au început să dărâme
clădirea cu greu. George şi Anton urmăreau din şezlonguri,
cu câte o bere Budweiser în mână şi cu urechile aţintite la
ceea ce li se părea a fi o avalanşă verbală ce însoţea fiecare
lovitură de ciocan: „Futu-le mama lor de japonezi!” „Şobolani
galbeni afurisiţi!” „Chinezoi care-i sug sula lu’ Hitler.”
(Asemenea majorităţii americanilor, muncitorii nu înţelegeau
diferenţa dintre Regatul de Mijloc şi Edo).
Când clădirea s-a făcut praf, italienii s-au adunat din nou
în jurul ei, ca o gloată care năpădeşte carcasa prăvălită a
unei victime nenorocite.
— Sayonara, sat jap, a spus Gio, fratele mai mare,
privindu-l drept în ochi pe George Yamashita şi izbind cu
piciorul o grindă prăbuşită pe jos, nu cu suficientă forţă încât
să o rupă, căci era prea nouă ca să cedeze, dar suficient de
tare ca să sublinieze ce voia să spună. Mama lor de japonezi
jegoşi! a repetat el. O să vă arătăm noi exact ce meritaţi!
În mod surprinzător, George a zâmbit.
— Ai dreptate, a încuviinţat el.

83
Tengu — spirit al muntelui, al pădurii, spirit dansator; tip de băutură
sake tradiţională.
84
Noroc! (în japoneză, în original).
 — Cum de poţi răbda una ca asta? l-a întrebat Anton mai
târziu, când satul dispăruse şi ei rămăseseră singuri pe locul
acoperit de ruine.
— Nu de la tine am învăţat că ceea ce nu te ucide te
întăreşte?
— Poate că da, a recunoscut Anton, dar pe mine chiar m-
ar putea ucide aşa ceva. E chiar mai rău decât ce mi-au făcut
nemţii la universitate.
— Mi-ar fi la fel de rău la Tokyo, a răspuns George,
ridicând din umeri.
Ceea ce era foarte adevărat: înainte de a pleca din Japonia,
familia Yamashita fusese de nenumărate ori hărţuită de
Kampetei, faimoasa poliţie secretă a armatei. George fusese
de două ori reţinut pentru cercetări, suspectat ca „spion”; la
fel se întâmplase şi cu soţia lui de origine hawaiiană. Poliţia
năvălea regulat în casa lor, construită în stil neo-Edo în
Ebisu. Într-o zi o urmăriseră chiar şi pe fiica de nouă ani a
lui George, care venea de la Şcoala Americană. În mod ridicol
– sau mai degrabă înspăimântător –, i-au cerut să-şi
urmărească părinţii. „Pereţii au urechi”, i-au spus ei, şi
„dulapurile au ochi”.
— Ăsta e preţul să fii american, i-a spus George. Trebuie
să-l plătim cu toţii, a oftat el, scărpinându-se în creştetul
capului. Doar că unii dintre noi trebuie să plătim ceva mai
mult acum. Sper doar ca blestematul ăsta de război să se
termine mai iute. Şi mai sper că asta va ajuta, a urmat el,
aruncând o privire spre locul unde fusese satul.
„S-a terminat. Owarida.” Terminase şi el.
Şi totuşi, încă o dată, nu terminase totuşi. Căci atunci
când colonelul Jamison l-a sunat peste o lună de zile să-i
spună când va avea loc testul, Anton s-a pomenit că nu mai
era atât de hotărât să nu participe. S-a înmuiat şi mai tare
atunci când a aflat că arhitectul satului german, Erich
Mendelsohn, va fi prezent cu siguranţă, la fel şi Curtis
LeMay, maiorul corpului aerian care răspundea de
operaţiunea „Casa de întâlnire”, un om atât de entuziasmat
de bombele sale incendiare, încât i se spunea „LeMay rade
tot”.
Deşi era curios să-l cunoască pe acest simbol al forţelor
aeriene, Anton nu voia să se ducă. Cu întreaga sa fiinţă
istovită de călătorii şi de război, nu voia altceva decât să uite
de Dugway. Dar, pe măsură ce Jamison continua să-i
vorbească, îi azvârlea fraze de genul „rezultate finale optime”
şi „experienţa dumitale dovedită” şi „viteza presupusă a
bombei pe fondul vitezei vântului şi impactul aşteptat”, satul
i se ivea ca o apariţie blestemată dinaintea ochilor. Zidurile îi
erau netede, luminile estompate. Acoperişurile cu ţigle ca
solzii de peşte se înclinau uşor. Nu avea cum să nu se
gândească că acela era acoperişul lui. Creaţia lui. Până când
Jamison a ajuns să pomenească şi de un posibil bonus
pentru participarea la acest exerciţiu, Anton ştia deja că nu
putea să-şi lase clădirea să-şi sufere soarta nefericită în
absenţa celui care o dusese pe lume. Omul care era de fapt
părintele ei.
— Ei bine, ce părere aveţi, domnule Reynolds? l-a întrebat
Jamison.
— Trebuie să-mi consult agenda, a răspuns Anton, deşi
ştia prea bine că nu avea nimic programat.
După ce a închis telefonul, s-a aşezat din nou la planşetă,
cu ochii pierduţi pe un teanc de aprobări de construcţie
pentru Montauk85, fără să le citească de fapt. A deschis cutia
himitsu-bako86 pe care i-o dăruise Kenji Kobayashi după ce
încheiaseră lucrările la clădirea Hotelului Imperial. Anton o
ţinea întotdeauna la îndemână, pentru că îl liniştea, poate
într-un mod pervers. A mai deschis-o o dată. Era trecut de
miezul nopţii şi s-a trântit în pat, mai istovit decât se simţise
vreodată în ultimele luni şi, cu toate acestea, i-a luat mai
bine de o oră ca să adoarmă. Iar după ce a adormit, în fine, a
avut din nou visul acela:

85
Bază militară marină şi aeriană din South Fork, Long Island.
86
Cutie-puzzle japoneză care se deschide printr-o serie de mişcări
complicate (în japoneză, în original).
 Se făcea că era iarăşi în faţa casei lor de vacanţă din
Karuizawa, cufundat în plăcutul sunet al unor cete de greieri
şi broaşte de copaci. Noaptea era înmiresmată, aerul părea
greu şi dulce, cum putea fi doar în miezul verii la Nagano.
Anton îşi umplea pipa lui favorită din lemn de cireş, cu
gândul să se bucure de ea pe post de digestiv, după masa de
seară. A aprins un chibrit. Apoi, dintr-odată totul a amuţit în
jurul lui. S-a oprit pur şi simplu, de parcă vara îşi ţinea
respiraţia ei cu iz dulceag de lut. Şi-a mai auzit un singur
cuvânt: Anata, iubitule. Era o voce de femeie, răguşită, dar
totuşi blândă. O voce de fumătoare, cu un pronunţat accent
britanic. Anton o ştia prea bine. Cunoştea acele sunete
melodioase, grave. A-na-ta. Dar în vis nu le putea asocia unui
chip.
Apoi pământul a început să se zgâlţâie, zbătându-i-se sub
picioare cu aceeaşi violenţă ireală pe care o simţise în timpul
cutremurului din Kanto din anul 1923. Beryl, s-a gândit el
atunci. Soţia şi copilul lui se aflau încă în casă. Copilul lui…
cel care supravieţuise.
Şi-a aruncat pipa şi s-a năpustit spre uşa de la intrare,
simţindu-şi picioarele îngreunate de neputinţa fugii din vis.
Apoi s-a pomenit pe burtă, scrâşnind din dinţi din pricina
izbiturii şi a forţei cu care casa se prăbuşea dinaintea ochilor
săi. Nu prefăcându-se în cioburi de sticlă şi bârne strivite,
aşa cum ar fi trebuit să se întâmple cu o casă doborâtă de
cutremur, ci înnegrindu-se, chircindu-se şi dezintegrându-se,
asemenea unui castel făcut de un copil, din nisip uscat,
spulberat de vânt.

S-a trezit la trei dimineaţa, plângând în liniştea umedă, şi

a rămas nemişcat până când întunericul a încetat în cele din
urmă să se mai rostogolească şi a putut să desluşească
formele din încăpere: paravanul din colţ, pictat de mână, cu
o salcie abstractă, de pe vremea când Beryl se apucase de
pictură. Farfuriile din porţelan de Ibaraki adunate de Beryl
din târgurile duminicale şi din magazinele de antichităţi,
expuse pe dulapul antic chinezesc. Diplomele înrămate de la
Asociaţia Arhitecţilor Japonezi şi de la Universitatea Femeilor
Creştine din Tokyo. Propria lui diplomă de la Universitatea
din Praga. Şi mai aproape de el, Beryl. Dormind.
Anton a privit-o o vreme: soţia lui, cu sprâncene puternice,
cu bărbia micuţă şi ascuţită. Cu trăsăturile şi unghiurile care
i s-au mai înmuiat pe măsură ce a înaintat în vârstă: talia ei
tot mai mare, arcul gâtului cândva foarte suplu. Nu fusese
niciodată prea micuţă şi în timp devenise masivă, anii
împlinind-o cu vivacitate şi carnaţie, în timp ce trupul lui
Anton se micşora văzând cu ochii. („Jack Sprat” 87, îl alinta ea
uneori). Dar rămăsese totuşi Beryl. Aceeaşi femeie
atrăgătoare, cu maxilare puternice, pe care o întâlnise pe
puntea ultimului vapor cu aburi care pleca din Portofino
înainte ca Marele Război să izbucnească şi în Italia.
Pentru o clipă, lui Anton i-a venit s-o trezească, doar ca să-
i audă vocea. Voia să o audă vorbind, râzând de el. Să-i
risipească stânjeneala puternică ce-l cuprinsese din pricina
visului şi a celeilalte voci. Dar nu a trezit-o. Şi-a pus yukata88
şi papucii şi a pornit-o lipăind în jos pe scări, până în birou.

Odată ajuns în birou, s-a aşezat la planşetă, cu privirile

pierdute la gravura care-i atârna deasupra biroului. Se
intitula Mo-dahn Garu89 şi era o altă găselniţă de-a lui Beryl.
O descoperise într-o prăvălie de artă de pe una dintre aleile
lăturalnice din Shibuya şi o agăţase în holul casei lor din
Karuizawa, la nici două săptămâni după vizita familiei
Kobayashi. Când a dat cu ochii de ea, Anton a încremenit,
simţind cum i se zbate inima, de parcă ar fi căzut într-o
capcană. Femeia din imagine avea părul tuns rotund, buzele
vopsite cu roşu aprins şi o ţigaretă interminabilă între
87
Erou al unei poezii englezeşti pentru copii: „Jack Sprat nu putea mânca
gras / Nevastă-sa nu mânca slab / Aşa că-ntre ei doi / Lingeau farfuriile
de tot“.
88
Chimono uşor, de vară, necăptuşit, purtat deopotrivă de bărbaţi şi de
femei (în japoneză, în original).
89
Fată modernă (în japoneză, în original).
degetele ei lungi. Purta o rochie scurtă, dreaptă, cu talia
joasă, tipică anilor ’20, şi avea pe chip o expresie de
amuzament răutăcios. Şi semăna descumpănitor de mult cu
Hana Kobayashi.
În primul moment avusese ideea prostească să scoată
gravura de pe perete. Să o ascundă undeva, ca pe o dovadă
incriminatorie. Dar în loc să facă asta, în seara aceea i-a
spus într-o doară soţiei, în timp ce stăteau unul lângă altul
în fotolii, citind:
— Frumoasă gravură ai găsit… aia nouă din hol.
— Nu-i aşa? a mormăit ea, fără să-şi ridice ochii din
revista Arts and Crafts Internaţional Monthly. Mi s-a părut că
îmbină frumos tonurile de albastru şi roşu din covor. Foarte
interesant tipul ăsta… Kotani. Mi-ar plăcea să văd o expoziţie
cu lucrările lui.
— Îhîm, a mormăit Anton.
Şi asta a fost tot ce-au discutat pe tema aceasta. Fără nicio
învinuire subtilă în vocea sau în ochii ei. Fără nicio privire
piezişă, să-i vadă reacţia. Pe undeva, zeii se amuzau pe
socoteala lui, se gândea Anton.
Acum studia chipul femeii, încă proaspăt, strălucitor şi
neofilit. Şi ea îi întorcea privirea, uitându-se uşor către
stânga, peste umărul lui. Încă i se mai părea răutăcioasă şi
amuzată. Dar i se părea că a mai apărut şi o altă nuanţă în
privirea ei. Să fi fost tristeţe, învinuire?
Şi-a lăsat, oftând, capul în mână, masându-şi pielea cu
degetele, ca şi cum ar fi putut să-şi elibereze astfel amintirile
încarcerate acolo.
Dar bineînţeles că gestul lui nu a avut niciun efect. Aşa că
şi-a îndreptat spatele şi a închis ochii, lăsându-le să-l
învăluiască în tristeţea lor.

Partea cea mai rea din aventura lor era că ar fi putut sfârşi
cu uşurinţă la fel cum începuse: cu o simplă coliziune de
trupuri într-un hol. O scăpare întâmplătoare de judecată şi
de fidelitate. Anton era hotărât să-i pună capăt chiar aşa şi
se asigurase că se purta în consecinţă, evitând privirile Hanei
Kobayashi în timpul dineului din seara aceea. Răspunzându-
i monosilabic la întrebări. Îndepărtându-şi iute piciorul de al
ei, când din pură întâmplare (sau nu?) li se atinseseră
degetele pe sub masă. La plecarea familiei Kobayashi, s-a
ferit de îmbrăţişarea europeană cu două sărutări a Hanei,
strângându-i în schimb mâna zdravăn, în stil american.
Iar când a doua zi i-a sosit la birou un pachet: o sticlă de
whisky Glenfiddich, care probabil costase o mică avere la
Tokyo, şi un exemplar din Opere alese de D.H. Lawrence,
planul lui a fost – cel puţin la început – să le trimită înapoi.
Apoi a citit şi cartolina, scrisă cu o caligrafie perfectă, de
şcolăriţă: Îmi pare nespus de rău pentru necazul pe care l-am
provocat. Te rog să mă laşi să te invit la masă ca să mă
revanşez.
A rupt-o, bineînţeles, punându-şi în buzunar bucăţile
sfâşiate cu gândul să le arunce în diverse coşuri de gunoi din
Aoyama. A reîmpachetat darurile, frunzărind un pic cartea
mai întâi. I s-a părut lirică şi chiar frumoasă pe alocuri,
altminteri destul de egocentristă, copilăroasă şi uşor
obsesivă. Deloc asemănătoare cu femeia care i-o oferise.
După ce a închis cartea, şi-a schimbat totuşi intenţia
iniţială de a-i returna totul. Nu avea nimic de-a face cu – oare
cum spusese ea? – „aspectele carnale evidente” ale cărţii. Nu
voia pur şi simplu să fie nepoliticos, mai ales faţă de soţia
celui mai bun meşter constructor al lui. Şi ea păruse atât de
tulburată în ziua aceea. Atât de disperată. Cel mai bun, mai
matur lucru pe care trebuia să-l facă era să o întâlnească
într-un loc public, neutru şi sigur, unde să-i explice cu
blândeţe că el era însurat şi să-i sugereze, cu tact, desigur,
că era posibil ca ea să aibă nevoie de ajutor profesionist. Mai
ales dacă (aşa cum bănuia Anton) suferea de o formă de
nimfomanie.
Aşa că i-a cerut secretarei să-i răspundă pe hârtie oficială
cu antet, informând-o că era dispus să o întâlnească. Şi pe
un ton cât se poate de neutru, i-a spus lui Beryl că fusese
invitat la masă, în semn de scuză pentru faptul că Hana
Kobayashi fusese cât pe ce să le dea foc la casă.
— O, ce drăguţ din partea lor! a exclamat Beryl. Ştii unde
te vor duce?
— Nu încă, i-a răspuns Anton, fără să-i corecteze
interpretarea.
A doua zi, Hana i-a răspuns printr-o cartolină parfumată,
cu miros de levănţică, în care preciza ziua de marţi, la ora
prânzului, la Hotelul Imperial. Anton s-a dus cu cele mai
curate şi onorabile intenţii (ar fi putut jura asta pe
mormintele fraţilor săi morţi).
A găsit-o aşezată la o masă lângă fereastră, îmbrăcată într-
un costum alb mulat pe corp, cu o pălărie cu boruri largi, cu
buzele şi unghiile colorate într-o nuanţă maronie uimitoare,
dar de bun-gust. Când l-a zărit, a zâmbit şi şi-a ridicat
portţigaretul aşa cum un ghid turistic şi-ar fi ridicat umbrela.
Anton a fost nevoit să recunoască faptul că nu citea pe
chipul ei nici urmă de disperare sau de confuzie.
Când a ajuns în dreptul mesei, el i-a întins mâna, uşor
stânjenit. Dar, spre surprinderea lui, ea s-a ridicat şi i-a
făcut o plecăciune adâncă.
— Este de neiertat ceea ce am făcut, a spus ea în cel mai
formal stil japonez. Totuşi, am aroganţa de a vă cere să-mi
acordaţi iertarea.
Deşi nu era sigur pentru care faptă i se cerea iertare (că
era să-i dea foc la casă? Că riscase să-i distrugă căsnicia?
Sau ambele?), Anton a iertat-o oricum. A invitat-o să se aşeze
la loc, în timp ce un chelner se apropia cu meniurile şi cu
două cupe de şampanie aşezate pe o tavă purtată pe sus.
— Mi-am permis să-i povestesc despre rolurile diferite pe
care le-am avut în construirea acestei clădiri, i-a spus Hana
ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Anton.
— Ce roluri?
— Ei bine, soţul meu a fost constructorul-şef aici, nu-i
aşa? Şi dumneata nu l-ai ajutat pe Frank Lloyd Wright când
s-a ridicat clădirea?
 Anton a încuviinţat din cap, dorindu-şi să nu-l fi pomenit
pe Frank Wright şi să fi folosit orice alt cuvânt în loc de „s-a
ridicat”.
— Aşa e. Am venit aici cu el, de fapt.
— Sunt convinsă că toată lumea vă întreabă acelaşi lucru,
a început ea, aplecându-se conspirativ peste masă către el.
Dar cum era el? Cum era să lucrezi cu el?
Anton a şovăit un pic. Venise aşteptându-se la orice din
partea ei: scuze lacrimogene, tirade furioase. Declaraţii
pătimaşe de dragoste. Îşi pregătise chiar şi răspunsuri
pentru orice fel de avansuri i-ar fi făcut. Dar era totuşi
nepregătit pentru un interogatoriu despre legăturile sale cu
un arhitect mult mai cunoscut decât el. Şi-a stăpânit un
suspin.
— La început a fost de-a dreptul minunat. Ce vrei? Aveam
doar douăzeci şi trei de ani. Să am şansa să lucrez într-un
oraş ca Tokyo cu cineva de talia lui Frank… cred că-ţi
închipui.
Ea şi-a înclinat capul într-o parte, cu buzele uşor
depărtate şi cu perla rozalie a limbii ivindu-se în colţul gurii.
Pentru o clipă i-a revenit în minte ca o arsură atingerea şi
gustul acelei limbi – moale şi acră, uşor sărată şi netedă. Le-
a alungat cu hotărâre.
— N-o să uit primul nostru drum prin Yokohama. Era în
ajunul Anului Nou. Toată lumea era pe străzi, îmbrăcată cu
cele mai strălucitoare culori şi modele, fluturând steguleţele
acelea hinomaru. Şi aerul era parfumat de mireasma tămâii şi
a castanelor coapte şi a prăjiturilor mochi90…
S-a oprit o clipă, revăzând scena în minte: veselia reţinută
a străzii. Plecăciunile şi zâmbetele radioase ale vecinilor care
se felicitau între ei. Clipa cu dimensiuni aproape spirituale
când a văzut primul templu antic, atât de auster şi pur, de
parcă s-ar fi ivit direct din pământ. Veneau de pe chei către
hotel: Frank şi Miriam într-o ricşă, Anton cu Beryl într-alta.
Şi în timp ce familia Wright mergea înaintea lor, Frank s-a
90
Prăjituri din orez (în japoneză, în original).
întors către ei şi-a exclamat:
— Uite, înfrânţii îi poartă pe învingători în sus pe Fuji! Ha,
ha…
Miriam (Doamne Dumnezeule, Miriam! Cu turbanele ei de
satin şi acele argintii ale seringilor cu morfină băgate în
jartierele ei franţuzeşti) ţipa mereu la el pentru un motiv sau
altul. Tocmai se căsătoriseră (în cele din urmă), dar era
limpede că totul se terminase între ei.
— Trebuie să ţi se fi părut totul foarte ciudat, a spus Hana
sorbind din şampanie.
El şi-a dezlipit privirea de pe urma de ruj lăsată pe pahar
ca un sărut şi a ridicat din umeri.
— Călătorisem destul de mult până atunci.
— Totuşi… Uneori îmi dau seama cât de străin trebuie să
îi pară Orientul unui occidental. E ceva mai… nu ştiu cum să
zic, a şovăit ea, lăsându-şi capul într-o parte, gânditoare.
Aproape ca de pe altă lume.
— Cum adică de pe altă lume? Ca de pe Marte?
Ea a râs şi şi-a aprins un alt Winston.
— Cam aşa. Când eram mică şi m-am mutat la Londra,
îmi aduc aminte că aveam ideea stranie că Japonia trebuie
să fi ieşit dintr-alt pământ, cu totul diferit de cel al Angliei.
Chiar din elemente diferite… culoarea ceaiului, spre
exemplu. Sunetul muzicii. Chiar şi modul în care
funcţionează o uşă. În vest nu se găseşte nimic de felul
acesta. Nu există nicio legătură.
— Aşa e, a răspuns Anton, dându-şi seama oarecum uimit
că nici ideile lui nu erau prea departe de ale ei.
Hana i-a oferit o ţigară pe care a refuzat-o, luând încă o
înghiţitură din şampanie şi deschizând meniul. Pe măsură ce
studia aperitivele, şi-a dat în fine seama de cine îi amintea
ea. De Miriam Noel Wright.
— Somonul cu sparanghel şi sos olandez este destul de
bun, i-a sugerat ea, de parcă el nu ar mai fi mâncat acolo
niciodată.
— Mulţumesc, am mai mâncat asta, a spus el ridicând o
sprânceană.
Când a apărut chelnerul, a comandat bœuf bourguignon şi
salată iceberg cu brânză cu mucegai. A privit cu oarecare
uimire cum i se reumple paharul cu şampanie: nu-şi dăduse
seama că-l golise atât de repede. Hana a mai comandat
şampanie şi a luat o chiflă din coşul de pâine. A înapoiat
meniul, scuturând uşor din cap.
— Nu mănânci?
— Nu pot să mănânc când sunt emoţionată.
— Emoţionată?
A expirat o trombă de fum, studiindu-l de parcă ar fi
încercat să ia o decizie. În cele din urmă a spus:
— Unii oameni – adică unii bărbaţi – au efectul acesta
asupra mea.
La început Anton a crezut că nu auzise bine: Hana
spusese asta ca şi cum ar fi pomenit într-o doară de o alergie
la vreun fel de mâncare. Când şi-a dat seama ce a vrut să
spună, s-a simţit dezorientat pentru o clipă. Nu se simte bine,
s-a gândit el, aşa cum gândise şi cu două săptămâni în
urmă. Atunci i-a trecut prin minte că probabil era momentul
potrivit să-i reamintească faptul că el era căsătorit.
Dar ea se întorsese deja la Frank.
— Aşa deci, a reluat ea vioaie, la început a fost minunat să
lucrezi cu marele om. Dar după aceea?
Femeia îl studia în continuare, atentă, cu ochii micşoraţi şi
oarecum amuzată. El avea senzaţia stânjenitoare că pierduse
controlul asupra a ceva, deşi nu era prea sigur despre ce era
vorba. A sorbit din şampanie.
— A… şi-apoi, a urmat el fără grabă. Apoi a început
proiectul. Şi… ei bine, să zicem că nu a fost tocmai cum m-
am aşteptat.
— Adică a fost mult mai greu?
— Adică îngrozitor.
Ea a izbucnit într-un hohot de râs gros şi nestăvilit, fără a
se mai osteni să-şi acopere gura, aşa cum ar fi făcut-o
majoritatea femeilor japoneze, şi Anton s-a simţit prosteşte
de mândru că reuşise să o facă să râdă.
— Kenji spunea că avea toane.
Anton s-a strâmbat.
— E un fel de a zice. Când făceam practică în Wisconsin,
eram studentul lui preferat. Aici, nimic din ce făceam nu era
bine. Nu-i plăcea nicio schiţă, niciun proiect. Îmi adresa
insulte pe care nu se cuvine să le pronunţ. Am fost mai jignit
în acea primă lună de zile decât fusesem toată viaţa până
atunci.
I s-a adus mâncarea, într-un talger de argint acoperit, şi i-
a fost pusă dinainte pe faţa de masă albă, impecabilă.
Chelnerul a ridicat capacul cu un gest teatral.
— Bœuf bourguignon, a rostit el, de parcă anunţa un
oaspete imperial.
Pe când omul se apleca să dea la o parte nişte firimituri de
pâine de pe faţa de masă, Hana i-a şoptit ceva la ureche. El a
încuviinţat din cap, fără să i se citească nimic pe chip, şi a
vârât firimiturile în şervetul scrobit pe care l-a îndesat cu
îndemânare în buzunarul şorţului. Apoi a luat lingura de
supă şi cuţitul de unt nefolosite de dinaintea lui Anton, le-a
pus pe tavă şi a plecat.
— Şi-atunci ce-ai făcut? l-a întrebat Hana, sprijinită de
spătarul scaunului, cu braţele încrucişate, cu paharul de
şampanie pe jumătate golit într-o mână. Ai răbdat jignirile de
dragul experienţei?
Oricât de uşoară ar fi fost şampania, Anton o simţea
îngreunându-i şi gândurile, şi mişcările. Că ar fi afectat-o şi
pe Hana… asta nu se vedea deloc: arăta la fel de proaspătă şi
stăpână pe sine ca atunci când o văzuse pentru prima dată,
deşi obrajii începuseră să-i strălucească uşor. Ce pomeţi
frumoşi! s-a gândit el şi, înainte de a se putea controla, şi-a
imaginat cum i-ar fi mângâiat cu degetele.
Dregându-şi vocea, şi-a îndreptat atenţia către o bucăţică
de carne pe care o tăia cu cuţitul. Şi pe când o ridica de pe
farfurie, ochii ei întunecaţi îi urmăreau mişcarea, adăstând
asupra buzelor lui după ce el şi-a vârât bucata în gură. S-a
foit stânjenit, conştient de erecţia pe care o simţea.
I-a trebuit o clipă să-şi aducă aminte unde rămăsese.
— După trei luni mi-am dat seama că nu avea rost. Omul
se hotărâse, nu se ştie din ce pricină, să mă categorisească
drept o problemă gravă. Şi nimic din ceea ce aş fi făcut nu i-
ar fi putut schimba convingerea.
Ea a clătinat din cap, rozând uşor muştiucul
portţigaretului de fildeş, într-un fel care îi stârnea fiori pe
şira spinării.
— Aşa că ţi-a fost mai uşor să pleci pur şi simplu!
— Să plec de la Wright, dar nu din Japonia.
Coborându-şi privirea la cel de-al doilea pahar de
şampanie, Anton a şovăit o clipă. El nu bea aproape
niciodată la prânz. Dar ce mama naibii! s-a gândit şi l-a dat
pe gât.
— Mă îndrăgostisem deja, a continuat el, de oameni, de
tradiţie. De estetica japoneză a construcţiei. Aşa că mi-am
unit forţele cu un alt arhitect care tocmai aterizase aici. Şi-
am deschis împreună o nouă companie în Aoyama.
Chelnerul s-a întors şi s-a aplecat să şoptească ceva la
urechea Hanei. Femeia l-a ascultat fără ca expresia chipului
ei să trădeze nimic şi-apoi a încuviinţat din cap. Omul a scos
ceva din buzunar şi i-a strecurat în palmă, apoi a făcut încă
o plecăciune şi a plecat.
— Ce-a fost asta? a întrebat Anton, în timp ce ea îşi
împreuna mâinile în poală.
— Doar ceva ce-am uitat ultima dată când am fost aici, a
răspuns ea ridicând din umeri. Şi cum a primit domnul
Wright demisia dumitale? Cu elan?
Cuvântul l-a făcut să zâmbească, deşi nu-şi dădea seama
de ce.
— Nicidecum. A rămas dinaintea mea, străfulgerându-mă
din priviri. Apoi a ieşit ţanţoş din cameră. A doua zi am
primit o scrisoare de la el – cred că o mai am pe undeva. Mă
făcea laş şi trădător.
— Trădător? a întrebat ea, cu ochii măriţi, chiar aşa a zis?
 Anton a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
— În armată, scria el, aş fi fost împuşcat pentru trădare.
Şi a chicotit, decupând cu grijă încă o bucată de carne de
vită şi băgând de seamă, uşor ameţit, că paharul lui de
şampanie fusese umplut din nou. Şervetul îi căzuse pe jos.
Când s-a aplecat să-l ridice a dat cu ochii de un picior cu o
pulpă netedă, curbată, încălţat în sandale cu talpa groasă şi
cu barete. Nu acordase niciodată prea multă atenţie degetelor
de la picioare. Dar cele ale Hanei Kobayashi erau perfecte:
palide şi foarte graţioase, subţiindu-se elegant. Unghiile lor
erau colorate cu multă grijă în acelaşi roşu aprins ca şi cele
ale mâinilor şi – fără să-şi dea seama din ce pricină – şi-a
închipuit-o goală, vopsindu-le.
Am ajuns deja prea departe, şi-a spus în sinea lui.
S-a ridicat ameţit, plănuind să se uite la ceas şi să exclame
că trebuie să plece mai devreme. Dar ceea ce a văzut pe masă
i-a schimbat gândul. Lângă farfuria lui apăruse cheia unei
camere a hotelului: numărul 27.
Şi-a ridicat privirea către Hana Kobayashi, care îl urmărea
atentă şi uşor amuzată de partea cealaltă a mesei.
— Asta… ce-i? a întrebat el, arătând spre cheie.
— O cheie, i-a răspuns ea blând, apoi şi-a stins ţigara şi
şi-a scos pudriera şi o cutie de argint pentru ruj.
— Nu, s-a bâlbâit Anton, în vreme ce ea, calmă, începuse
să se rujeze. Adică, văd şi eu că e cheia unei camere. Dar ce
caută lângă farfuria mea?
Inima îi bătea atât de tare, că abia îşi mai putea auzi
vorbele. Cu toate acestea, Hana era imperturbabilă. A închis
tubul de ruj, l-a aşezat în cutiuţa lui şi i-a dat drumul,
împreună cu pudriera, în geanta ei scumpă, italienească.
Apoi s-a ridicat în picioare, aranjându-şi jacheta albă peste
şolduri într-un fel care-i punea în evidenţă silueta reflectată
de geamul ferestrei.
— Te aşteaptă pe tine, ca şi mine de altfel. Sus, la camera
27. Dar nu te grăbi, a adăugat ea, uitându-se la friptura
neterminată. Mănâncă pe îndelete!
 Uimit, Anton a privit cum se îndrepta, parcă plutind, spre
ieşire, oprindu-se doar cât să-i şoptească ceva chelnerului,
care a dat din cap şi a făcut o plecăciune. Apoi – ca prin
minune – a dispărut. Fără să se uite înapoi.
O vreme a rămas cu privirile pierdute la canatul uşii în stil
neomodernist (creaţia sa) prin care ieşise ea. Apoi s-a uitat la
ceas. Nu stătuseră la masă nici măcar patruzeci de minute,
iar el nici nu apucase să-şi termine salata.
Încăperea strălucitoare părea că se leagănă. Şi-a scos
ochelarii, ştergându-i, cu minţile aiurea. Şi-n timp ce-i punea
la loc, i-a fluturat pe dinaintea ochilor o imagine a sa pe
marginea unei prăpăstii. Era o metaforă atât de grăitoare, că
s-a simţit ruşinat de-a dreptul, dar ruşinea n-a risipit-o însă.
I-a persistat în minte, obligându-l să o privească. Şi să-şi
pună întrebarea evidentă: Ce-avea să facă mai departe? Să se
arunce în abis? Să se dea înapoi de pe buza prăpastiei?
S-a gândit la Beryl, la sărutul rece, plasat cu zgomot pe
obrazul lui în dimineaţa aceea. S-a gândit la Hana, atunci, în
hol, la felul în care i-a apăsat palma pe sân. S-a uitat la
paharul lui de şampanie, uscat, gol şi înalt, şi la al Hanei,
plin pe jumătate cu lichidul auriu, cu marginea sclipind sub
urma roşie, arcuită.
Ceea ce urmează să fac îmi va schimba viaţa pentru
totdeauna, s-a gândit el.
A băgat cheia în buzunar şi s-a ridicat.

A găsit-o aşezată la măsuţa de toaletă, cu ochii pierduţi la

propria imagine. Îşi scosese pălăria şi pantofii, dar restul
hainelor erau încă frumos călcate şi bine aranjate. Când i-a
zărit privirea în oglindă, expresia de pe chip i-a rămas
neschimbată, deşi lui i s-a părut că înghiţise în sec.
S-a îndreptat şovăitor către ea, simţindu-şi pulsul
zbătându-i-se în tâmple. În ciuda celor întâmplate, el tot se
mai aştepta – spera, de fapt – ca ea să-l oprească înainte de a
ajunge în dreptul ei, să-i spună că a înţeles greşit, că erau
amândoi căsătoriţi. Că el era pervers. Şi cum de îndrăznea să
meargă după ea acolo.
Dar bineînţeles că ea nu a făcut nimic din toate acestea. L-
a urmărit doar în timp ce se apropia de ea, cu privirea golită
de orice expresie, cu spatele drept ca o dansatoare. Când a
ajuns în dreptul ei şi s-a oprit fâstâcit, s-a ridicat şi s-a
întors cu faţa către el. Pe chip i se citea o expresie rugătoare,
uşor obsedată.
— Probabil crezi că sunt îngrozitoare, a spus ea.
— Nu, nu cred asta, nu cred deloc.
A întins mâna şi i-a mângâiat uşor obrazul cu degetul
mare, ca şi cum i-ar fi şters o lacrimă. Ea a zâmbit trist şi i-a
atins degetul cu degetele ei. Şi-apoi a izbucnit totul, la fel de
neprevăzut cum începuse şi atunci în hol, la fel de inevitabil
cum ştiuse că va fi.
De data asta nu mai era nici Billy, nici vreo ţigară căzută.
Erau doar el şi ea, un pat şi o uşă ferecată. Fără să-şi
permită să gândească (nutegândinutegândinutegândi), a tras-
o spre el, strângând-o atât de tare, încât picioarele ei
încălţate cu ciorapi s-au desprins de podea. Pentru o clipă au
rămas aşa: el cu faţa îngropată în gâtul ei, iar ea cu mâinile
albe strângându-i-le pe ale lui atât de tare, că-l dureau. Apoi
s-au pomenit în pat, cu jacheta albă şi bluza descheiate cu
forţa, cu fusta albă ridicată până în talie. Trupul ei s-a
arcuit, în timp ce el se apleca spre silueta ei firavă,
scrutându-i chipul, năpădit de o grimasă ce ar fi putut fi de
durere sau de dorinţă, dar, orice ar fi fost, îl forţa cu
disperare să se scufunde în ea, acolo, pe loc. Era prea grăbit
ca să-şi scoată pantalonii, care i-au căzut în vine, ca ai unui
clovn, în timp ce el îi descoperea pulpele netede, făcându-şi
loc printre ele. Era atât de diferită de Beryl – mică şi strâmtă.
Şi umedă – atât de umedă, încât pentru o clipă s-a gândit la
mare, o mare strâmtă, umedă, caldă şi roşie prin care el se
zbătea gâfâind. Printre bătăile puternice ale inimii a auzit o
voce ciudată, sugrumată şi mânioasă. I-a luat ceva timp ca
să-şi dea seama că era vocea lui, că se împreuna şi mugea ca
un animal şi că ea ţipa şi gâfâia odată cu el.
 La un moment dat aproape că s-a speriat – de sălbăticia şi
disperarea actului. A privit din nou în jos şi i-a văzut gura
deschisă atât de tare, că-i putea vedea adâncitura rozalie a
gâtlejului, cu omuşorul clătinându-i-se ca un giuvaier de
granat. Avea ochii strânşi tare, cu genele umezite de lacrimile
care-i şiroiau – ceva care, dacă i s-ar fi întâmplat soţiei lui, l-
ar fi făcut să se oprească şi să o întrebe dacă păţise ceva. Dar
cu Hana Kobayashi avea efectul contrar. Îl făcea să împingă
mai iute şi mai tare, să o facă s-o doară – un sentiment pe
care nu îl avusese niciodată faţă de vreo femeie. Dar şi
presiunea din mădularul său era ceva ce nu mai simţise
vreodată, creştea asemenea unei acumulări extatice care
ameninţa să explodeze la următoarea împingere. Forţa şi
greutatea apăsărilor sale o făceau să sară şi să se scuture pe
cearceaf ca o păpuşă de cârpe, şi asta îl excita şi mai tare,
deşi după aceea s-a simţit extrem de umilit de
comportamentul său.
Când s-a istovit, a simţit că-i ia foc întreg trupul, cu flăcări
explodându-i prin fiecare por. Tremura incontrolabil şi s-a
prăbuşit peste ea, cu pielea furnicată de o sensibilitate
extremă. Dar, spre nedumerirea lui, ea l-a împins într-o
parte.
— Nu, nu, nu, nu încă! a gemut ea, spunând ceva în limba
franceză. Apoi l-a rostogolit şi l-a încălecat, sprijinindu-şi
palmele pe pieptul lui. Şi a început să se legene înainte şi
înapoi, scrâşnind din dinţi şi frecându-se de el până când a
simţit că ceva îi tremură şi se înmoaie în mădulare. Şi-a dat
capul pe spate şi a slobozit un strigăt de disperare totală.
După aceea, au rămas întinşi unul lângă altul pe
cearceaful umed, nemişcaţi, pe jumătate îmbrăcaţi, răvăşiţi.
Lui Anton i se învârtea capul. Avea gura şi gâtul uscate, de
parcă ar fi alergat printr-o furtună de nisip. Şi-a întors faţa
spre ea şi-a văzut-o rămasă cu privirile pierdute la tavanul pe
care el îl proiectase împreună cu Frank Wright. Avea ochii
atât de ficşi, că s-a cutremurat gândindu-se: Aşa o să arate
când va fi moartă. Apoi, îngrozit de propria sa lipsă de
simţire, a întins mâna şi i-a atins din nou obrazul.
Când s-a întors şi i-a înfruntat privirea, nu mai plângea,
dar avea încă ochii umflaţi şi umezi. Tristeţea ei evidentă l-a
făcut să simtă că trebuia să spună ceva şi a deschis gura,
doar că nu a găsit nimic de spus.
Ea a fost cea care a vorbit prima.
— Îţi mulţumesc.
— Pentru ce? a întrebat Anton, nevenindu-i să creadă că
cineva pe care îl adusese într-o stare atât de disperată şi-ar
putea exprima gratitudinea pentru asta.
Dar ea a clătinat din cap, de parcă enormitatea
răspunsului făcea că însăşi pronunţarea lui să fie inutilă.

Se întâlneau adesea, o dată sau de două ori pe săptămână.

Uneori la Hotel Imperial, alteori la alte hoteluri. Alte dăţi la
ceainăria Shinjuku, unde prietenii lui japonezi aveau întâlniri
discrete cu amantele lor, deşi Anton nu folosea niciodată
cuvântul „amantă” atunci când se gândea la ea, ceea ce se
întâmpla fără încetare. În mintea lui, o amantă era ceva
asemănător unei neveste, o femeie după care tânjeai, pe care
o iubeai şi cu care poate că făceai şi copii, dar pe care erai
nevoit să o ţii departe de dragul bunei-cuviinţe, al politicii
sau al păcii domestice. Ceea ce era între el şi Hana părea cu
totul diferit: ca o bătălie pe care o tot purta şi o pierdea. O
prăpastie în care se tot prăbuşea. O greşeală pe care se părea
că nu se putea împiedica să nu o facă. Aventura lor era atât
de nepotrivită – greşită în atâtea privinţe, dincolo de cadrul
lumesc al infidelităţii. Era greşită pentru că îşi trăda nu
numai soţia, dar şi pe cel mai bun prieten, fiinţa pe care el o
respecta şi o iubea cel mai mult pe lumea asta. Şi nu era
bine, de asemenea, pentru că – aşa cum începuse să-şi dea
seama tot mai mult – Hana era mult mai afectată decât îşi
închipuise vreodată.
Uneori, când întârzia, descuia uşa şi o găsea plângând pe
pat.
— Credeam că ai plecat, suspina ea. Credeam că m-ai
părăsit, aşa cum fac toţi.
Cine? ar fi vrut să o întrebe. Cine te părăseşte? Când? Dar
nu i-a dat niciodată ocazia să întrebe, căci de îndată ce se
apropia de ea, începea să-şi scoată hainele şi să-l silească să
se întindă pe pat, pe podea sau pe birou. Şi-apoi porneau să
facă ceea ce nu putea descrie decât ca împreunare – făceau
dragoste cu atâta furie şi forţă, că de multe ori îşi produceau
unul altuia durere.
Dar chiar în momentele cele mai pasionale, Anton avea
senzaţia, că Hanei îi lipsea ceva, ceva ce i se luase sau la care
renunţase de bunăvoie sau pe care nu avusese niciodată
şansa să-l dobândească. Era frumoasă şi uimitor de
inteligentă, cu un usturător simţ al umorului, care-l putea
face să râdă până-l durea burta. Era cea mai dezinhibată
femeie cu care se culcase vreodată – ceea ce nu însemna prea
mult, căci experienţa lui se limita la o bătrână prostituată
vieneză şi la soţie. Dar ceva din extremismul ei părea aproape
nihilist, de parcă pentru ea sexul era un mod de a se
pedepsi. Şi spunea lucruri care îţi dădeau fiori pe şira
spinării.
— Te-ai întrebat vreodată, i-a spus ea într-o după-amiază
(după o întâlnire amoroasă explozivă, care începuse într-un
taxi şi se terminase pe scara de serviciu a unui hotel), cum ar
fi să te arunci de pe un acoperiş? Să termini cu toate?
— Nu. Dar tu? a răspuns Anton uimit.
— M-am gândit.
Stătea întinsă pe patul pe care tocmai se prăbuşiseră şi îşi
atingea uşor cu degetul sfârcul, care purta încă amprenta
dinţilor lui.
— De ce? a întrebat-o el tulburat. Eşti deprimată?
I-a aruncat o privire plină de dispreţ amestecat cu milă.
— Uneori, i-a răspuns oftând şi apucându-l de mădular.
Altădată i-a cerut să-i descrie exact ce simţise când o
văzuse pentru prima dată pe viitoarea sa soţie. I s-a părut că
păcătuieşte, dar nu s-a putut abţine să nu-i povestească –
aşa cum nu se putuse abţine să nu o încalece cu câteva clipe
mai înainte, sau cu o săptămână în urmă, sau prima dată
când se întâlniseră la Imperial. I-a povestit cum amândoi se
întorceau de la Portofino, în gloata panicată care alerga să
prindă ultimul vapor cu aburi înainte de izbucnirea
războiului. Beryl era o fată puternică, trupeşă, şi ţinea în
braţe o urnă verde, smălţuită, despre care Anton avea să afle
mai târziu că urma să folosească drept vas de spălat. El nu
ducea nimic altceva în afară de o valiză şi un bilet la clasa a
treia şi, în timp ce dădea buzna să-şi ocupe cuşeta, s-a izbit
de ea.
— Am auzit-o trăgându-şi sufletul, i-a spus el Hanei, cu
un sunet moale, adânc şi hârâit, pe care eram convins că am
să mi-l amintesc mereu. Apoi a scăpat urna, şi nu ştiu cum
am reuşit să dau drumul valizei la timp ca s-o prind.
Şi şi-a scuturat capul, întrebându-se – aşa cum făcea
deseori – ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi prins-o.
— Şi-apoi ce s-a întâmplat? l-a întrebat Hana cu ochii
strălucindu-i în lumina lumânărilor.
— I-am spus singurul lucru care mi-a venit în minte.
— Ce anume?
— „Ce urnă frumoasă aveţi, domnişoară!”
Hana a slobozit un hohot de râs scurt, răguşit.
— Mi-a răspuns că dăduse o nimica toată pe ea, că o
cumpărase de pe o străduţă de la periferia oraşului Napoli şi
că-i amintea de o lucrare a Pictorului lui Polifemos 91. Apoi a
izbucnit în râs văzându-mi mutra.
— De ce?
Anton a zâmbit trist.
— Spunea că arătam de parcă mi-ar fi vorbit în swahili.
Ceea ce era foarte adevărat. Numele grec pronunţat cu
accentul ei franţuzesc într-o engleză pe care eu nu o ştiam
prea bine pe atunci… Habar n-aveam ce-mi auziseră
urechile.
Dar înţelesese totuşi alte lucruri. Uitându-se în ochii aceia
91
Pictor de vase ceramice din Atena sau Egina lucrările sale fiind datate
între 670 şi 650 î.Ch.
căprui, uimitori, simţise o bogăţie de idei fantastice, o
comoară de observaţii intuitive şi perspicace. O înclinaţie
spre isterie produsă de exces de dreptate şi spre gesturi
prostesc de drăguţe. Nu s-a îndrăgostit de ea pe loc – nu cu
totul, iar când a făcut-o, în fine, a fost mai degrabă ca o
buşitură decât ca un pas de dans atent studiat. Dar îşi
dăduse seama că aceea era fata cu care dorea să stea de
vorbă la cină, până târziu, în noaptea cu parfum marin, şi
poate pentru tot restul vieţii…
Însă nu i-a spus, desigur, toate acestea Hanei Kobayashi.
S-a întins şi a întrebat cu ochii aţintiţi în tavan:
— Dar la tine cum a fost? Când l-ai văzut pe Kenji prima
dată?
Ea nu a răspuns mult timp. Şi când a vorbit, în cele din
urmă, a spus ceva care l-a făcut să se cutremure:
— Ca moartea, sau poate ca începutul morţii.
Şi-a muşcat buza.
— Până să-l întâlnesc pe el, aveam o idee despre mine pe
care o înţelegeam. Că eram esenţialmente occidentală şi că
şederea mea aici era temporară. Eram convinsă că într-o
bună zi voi fi în stare să mă întorc în Anglia, să-mi reiau
viaţa pe care o dusesem acolo.
— Şi de ce n-ai făcut-o? De ce nu le-ai spus părinţilor că
nu voiai să te măriţi?
— Tu nu înţelegi, a răspuns ea, scuturând din cap. Nu am
avut altă opţiune. Ori mă măritam, ori îmi trăiam restul
zilelor în casa lor, ca fată bătrână. Nu aş mai fi avut nicio
şansă de a mai ieşi vreodată undeva. Erau atât de dezamăgiţi
de mine.
— Dezamăgiţi? Deşi merseseşi în Anglia la cererea lor şi
învăţaseşi să vorbeşti engleza şi franceza atât de bine?
Ea s-a ridicat un pic, întinzând mâna după ţigările
Winston şi aprinzându-şi una, iar genele ei păreau şi mai
lungi în lumina tremurândă a brichetei.
— Vezi tu, ei nu au vrut ca eu să devin englezoaică, voiau
să mă întorc ca o japoneză perfectă, cu toate obiceiurile şi
gesturile şi aspiraţiile de viaţă japoneze neatinse. Şi cu
deprinderi de conversaţie impecabilă în trei limbi.
— Şi nu asta au căpătat?
Ea l-a privit amuzată.
— Cu siguranţă că de-acum cunoşti prea bine ce-mi poate
pielea.
Anton şi-a dres vocea.
— Aşa că ţi l-au găsit pe Kenji, a spus el, întinzând mâna
să-şi ia pipa şi ochelarii pe care – după ce-i strivise odată de
speteaza patului – şi-i scotea mereu înainte de a face
dragoste.
— Vreme de doi ani au încercat să-mi găsească pe
altcineva, dar şi-au dat seama că nimeni nu mă voia.
— Şi tu de ce ai acceptat?
— De ce nu? a răspuns ea, ridicând din umeri. Era un
mod de a scăpa. Cel puţin Kenji avea bani şi prieteni străini.
Anton a încuviinţat printr-o mişcare a capului, încercând
să pună cap la cap cele auzite.
— Şi cum adică e ca moartea?
Ea a oftat istovită.
— Pentru că mă amăgeam. În adâncul sufletului meu
ştiam că prin căsătorie îmi pecetluiam soarta, a spus ea
expirând fumul. Ce nu ştiam era cât de mult îmi va tăia acest
lucru legătura cu tot restul.
Ca de obicei, el nu avea habar despre ce vorbea Hana şi
nici cum ar fi trebuit să reacţioneze. Îşi dădea seama doar că
era singură, probabil cea mai singură persoană pe care o
întâlnise în viaţa lui. Şi nimic din ce ar fi putut face – s-o ţină
în braţe pe întuneric, să se cufunde între coapsele sale, nici
măcar să-i propună (într-un avânt cauzat în totalitate de
libidou) să fugă împreună – nu ar fi putut să-i risipească
singurătatea. Unicul lucru care părea că-i produce un pic de
bucurie adevărată era să vorbească despre fiica ei. Yoshi-
chan, minunea care vorbea trei limbi.
— De ce te încăpăţânezi s-o înveţi limbi străine? a
întrebat-o Anton odată, după ce Hana i-a povestit ultima
ispravă literară a lui Yoshi: terminase de citit singură
basmele fraţilor Grimm în limba engleză. Mai ales că nici ţie
nu prea ţi-au fost de folos.
— Pentru că pe ea o vor ajuta. Vor fi o uşă pentru ea, ceva
mai târziu.
— O uşă?
Hana a încuviinţat din cap, trasându-i cu degetul o linie
electrizantă între gât şi buric.
— Lucrurile se vor schimba până se face ea mare. Acestea
vor fi instrumentele pentru a realiza ceea ce eu n-am putut
face în timpul vieţii mele. Îi vor deschide o cale de ieşire.
— Şi de ce crezi că ea va dori să plece? a întrebat el
încordându-se, în timp ce mâna ei bâjbâia mai jos,
gâdilându-l.
— Pentru că, a răspuns femeia zâmbind vag, în ţara asta
nu e nimic de făcut pentru femeile care nu vor ceea ce
hotărăsc bărbaţii pentru ele. Iar ea este destul de deşteaptă
încă de pe acum ca să înţeleagă asta. Deocamdată i-a intrat
în cap că vrea să se mute în Manciuria la un moment dat.
— Manciuria? a întrebat Anton descumpănit, dar şi
sperând, cu vinovăţie, că asta va reuşi să-i despartă cumva.
Ea a ridicat din umeri.
— Asta pentru că Kenji petrece atât de mult timp acolo.
Când va împlini optsprezece ani va fi pregătită pentru
călătorii adevărate.
Şi-apoi mâinile ei l-au luat în stăpânire şi-au încetat să
mai vorbească.
De mai multe ori, când se despărţea de ea (cu pielea
scrijelită, cu dureri musculare şi cu conştiinţa gata să
izbucnească asemenea unei alarme de foc cu cinci sonerii),
Anton îşi spunea că era ultima oară. Că în ziua următoare îi
va scrie biletul acela pe care îl tot amâna, cel care va pune
capăt acelei legături, cu blândeţe, dar ferm. Nota prin care
chiar s-a pus capăt nu a venit totuşi de la el, ci de la
ambasador. A aterizat pe biroul lui Anton într-o bună zi de la
sfârşitul lui noiembrie ’37 şi-l informa că, din pricina
ostilităţilor nestăvilite faţă de China, a susţinerii de către
preşedinte a Legii Neutralităţii şi a posibilităţii tot mai mari
ca America să instituie embargou asupra mărfurilor
japoneze, ambasada îi avertiza pe toţi cetăţenii americani
care aveau afaceri acolo să le închidă şi să se pregătească să
părăsească ţara.
Până la sfârşitul lunii, Beryl cercetase toate şcolile
particulare de pe Coasta de Est şi Anton încheiase un
contract pentru construirea unui ashram92 modern în
Bombay. Până la sfârşitul anului, aranjase să-şi transfere
firma asociaţilor lui japonezi şi vorbise cu vecinii să aibă grijă
de cele două case ale lor. Dar nu reuşise să-i spună nimic
Hanei.
Nu din cauză că nu ar fi vrut s-o facă. Era sigur că va afla
oricum, în cele din urmă, de la Kenji. Dar ori de câte ori
încerca să formuleze acest lucru în cuvinte, se scufundau în
vechiul lor joc. Apoi au mai rămas două luni până la plecarea
vaporului, şi-apoi doar una, şi apoi doar două săptămâni.
Apoi două zile, când s-au văzut ultima dată la ceainărie.
După împreunarea lor obişnuită, pasională şi inventivă,
Hana s-a desprins de el şi a aţipit pe futon. Asta se întâmpla
tot mai des în ultima vreme, căci nu dormea bine noaptea.
De obicei Anton o trezea înainte de a pleca. De data asta
totuşi, s-a aplecat doar deasupra ei, privind-o. I-a privit
intens genele lungi, gura arcuită, obrajii perfecţi. Deşi stătea
drept, simţea o greutate pe piept, de parcă i-ar fi explodat
cutia toracică. Ceea ce nu s-a întâmplat însă. Şi oricum,
trebuia să se întâlnească cu Beryl, să-şi verifice pachetele şi
listele contactelor în caz de urgenţă şi să găsească o soluţie
pentru câine. Aşa că a întins mâna şi a mângâiat obrazul
adormit al Hanei Kobayashi.
Şi-apoi a plecat.
Acum privea pierdut gravura, cu degetele sprijinite de
cutia lui Kenji. Nu e crimă, e doar război, se gândea el. Nu era
treaba mea s-o salvez. Dar cuvintele i-au sunat găunoase, ca
92
Centru în care se săvârşesc ritualuri sacre în religia hindusă.
o rugăciune golită de sens, către un zeu sau o zeiţă în care
nu mai credea.
Şi-a umplut pipa şi a aprins-o. Visul i-a revenit în minte
cu toată durerea lui himerică: chibritul care dă să se
aprindă. Pauza de respiraţie a broaştelor de copac. Şi vocea –
vocea Hanei. Anata. Anton şi-a strâns pleoapele ca să şteargă
totul. Când le-a deschis din nou, s-a pomenit în postură de
luptă, cu braţul stâng încordat şi ridicat în dreptul urechii.
Cu pumnul tremurând. Cu privirile împăienjenite lipite de
gravura lui Kotani.
Mai târziu, nu-şi amintea cum s-a făcut de a izbit cutia
himitsu-bako. A văzut doar crăpătura adâncă în lemnul
vopsit, a perceput zornăitul cioburilor care cădeau pe podea.
O tăcere scurtă, uimită, timp în care îşi dădea seama ce
făcuse. După aceea fâsâitul măturii pe podea, în vreme ce
aduna amorţit, pe făraş, aşchiile de lemn şi cioburile
strălucitoare de sticlă.
Anton a aruncat cu grijă mizeria în coşul pe care Beryl îl
împletise într-una dintre fazele ei artizanale. O oră mai târziu
– la şase fix – a ridicat telefonul şi a dictat o telegramă către
colonelul Jamison. Doar trei cuvinte, fără introducere sau
încheiere:
VIN ACOLO. STOP.

Anton şi-a potrivit binoclul şi a focalizat înapoi spre zidul

din faţă al satului japonez. Oricât de ciudat părea să-l vezi
dinaintea unui bloc german de apartamente, având în spate
lanţul muntos Wasatch din Utah, îşi păstra întreaga graţie şi
funcţionalitate pe care şi le amintea: chiar şi aici părea a fi
într-adevăr japonez. Nu-i era greu să umple în închipuirea sa
structura graţioasă cu elementele de viaţă cotidiană pe care
şi le amintea cu pregnanţă: gospodine care alungau cu
mături şi cârpe praful şi murdăria de pe tatami. Care se
opinteau să scoată aşternuturile, să le bată bine afară. Fetiţe
care săreau coarda, cu codiţele săltând în ritmul
cântecelelor: Don guri korokoro / Don buri ko... 93 Băieţi care
jucau onigokko94 sau se luptau sau alergau pur şi simplu
ţipând, ceea ce se pare că făceau tot timpul băieţeii din Tokyo
(Billy fiind doar o excepţie). Vedea câini dormind în pragul
uşilor, în timp ce căruţa adunătorului de găinaţ îşi croia
drum hodorogind…
— Au întârziat, a spus Erich Mendelsohn, evreu neamţ
care dăduse peisajului urban al Berlinului o mare parte din
tenta sa expresionistă, înainte de a fugi din oraş în 1937.
Trupeş şi cu răsuflarea îngreunată (Anton nu-l văzuse
niciodată grăbindu-se, dar respira întotdeauna de parcă
tocmai fugise de rupsese pământul), Mendelsohn îşi
construise satul solid şi greoi chiar aici, în poligonul de
testare. Spre deosebire de materialele japoneze, ale lui –
cărămizi, oţel şi ciment – erau prea grele ca să fie
transportate de remorci.
— Au întârziat, a mai spus el încă o dată, privindu-şi
încruntat ceasul.
— Ei, ce vrei? i-a răspuns Anton indiferent, deşi îşi simţea
stomacul încordat. E doar un exerciţiu.
— Păi nu aşa se câştigă un război! Reichul se pişă pe
programul lor blestemat!
Drept răspuns s-a auzit un hohot de râs bărbătesc dinspre
grupul care stătea dinaintea adăpostului. Era compus din
trei bărbaţi, doi îmbrăcaţi în civil, probabil de la Standard Oil
and Boeing. Se agitau în jurul celui de-al treilea bărbat, un
ofiţer mătăhălos pe care Anton îl întâlnise în dimineaţa aceea
la micul dejun.
Curtis LeMay avea o bărbie pătrăţoasă, ca în desenele
animate, un nas bulbucat şi ochi umflaţi, cu pungi dedesubt,
semănând cu un buldog. Aspectul său înfiorător era sporit şi
de faptul că jumătate din faţă îi părea a fi paralizată. Anton îl
cunoscuse oficial cu o dimineaţă în urmă, la un mic dejun
organizat de NCCA la popota ofiţerilor din Dugway. După ce
93
O ghindă a căzut / Şi s-a rostogolit (în japoneză, în original).
94
Leapşa (în japoneză, în original).
Jamison a făcut prezentările („Domnule maior, vă rog să
faceţi cunoştinţă cu Anton Reynolds, unul dintre doctorii
noştri în arhitectură”), şi-a dat seama că în timp ce-şi beau
cafeaua LeMay îl cântărea din priviri.
— Aşa, doctore, a început tărăgănat LeMay, am auzit că ai
trăit în Japonia.
A pronunţat „Japonia” accentuând începutul „Jap”.
— Da, a răspuns Anton, am avut un birou de arhitectură
la Tokyo.
— Domnul Reynolds, a intervenit iute Jamison, a
contribuit la proiectarea Hotelului Imperial. A lucrat cu
Frank Lloyd Wright.
Anton a încuviinţat, stăpânindu-se să nu-şi dea ochii peste
cap.
— Acela care a rezistat la marele cutremur? a întrebat
LeMay.
— A suferit totuşi o scufundare, a răspuns Anton,
încuviinţând printr-o mişcare a capului. Dar fundaţia
plutitoare pe care am creat-o a absorbit cea mai mare parte a
undelor de şoc.
— Însă incendiile de după cutremur, cele provocate de
sobele de gătit ale oamenilor şi de te miri ce altceva, au dat
gata oraşul în cele din urmă, a urmat maiorul cu voce
domoală, dar stăruitoare, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi avut
un înţeles ireparabil.
— Aşa este. Peste şaizeci la sută.
— Şi după părerea dumitale, doctore, un incendiu masiv
ar putea cauza şi azi la Tokyo o pagubă asemănătoare?
Pe dinaintea ochilor i s-au perindat imagini ca într-o
prezentare rapidă de diapozitive: gara Ueno ajunsă un
morman fumegând de cenuşă şi oase înnegrite. Cartierul rău
famat Yoshiwara rămas fără intrările pavoazate ale
magazinelor şi fără curtezanele cu mânecile fluturânde. Cu
canalele înfundate de leşuri umflate. Şi-apoi, fără vreo
legătură anume, imaginea Hanei Kobayashi goală, răsturnată
pe spate. Cu gura deschisă atât de tare, că era dureros chiar
şi să o priveşti…
— Depinde şi de condiţii, a răspuns el, trecându-şi un
deget pe sub gulerul cămăşii. De umiditate, de vânt. Dar da,
teoretic ar putea.
Buzele groase ale lui LeMay s-au strâns în jurul ţigării de
foi care, în timp ce vorbea, se mişca asemenea unui ciot mic
de coadă.
— Bine… foarte bine, a spus el, mângâind gânditor ciotul
de ţigară. Pot să te mai întreb ceva, doctore?
— Desigur, i-a răspuns Anton, părându-i rău că Jamison îl
prezentase ca „doctor în arhitectură”.
— De ce ai stat acolo, cu japii, atâta amar de ani?
Era o întrebare la care răspunsese adesea cu oarecare
precauţie – mai ales când era pusă de oameni ca LeMay. De
obicei răspundea ceva de genul: „Soţiei mele i-a plăcut acolo”
sau „Era nevoie de expertiză americană în construcţii” sau
pur şi simplu „Ne-am trezit într-o bună zi tot acolo, după
douăzeci de ani”. Ca un Rip Van Winkle amorţit şi
transpacific.
Înfruntând privirea de granit a lui LeMay, Anton s-a
pomenit de data aceasta că formulează un răspuns complet
diferit şi oarecum sfidător:
— Sunt arhitect, domnule maior. Cred că am stat atât
pentru că le admir clădirile.
LeMay a zâmbit din nou. Şi de data aceasta zâmbetul era
mai degrabă o încordare decât o destindere a buzelor.
— Ei bine, a spus el, sper din tot sufletul că nu eşti prea
legat de ele.

Anton şi-a ridicat privirile. A scrutat cerul. Nu se vedea

nimic în afara unui şoim singuratic de câmpie, care se profila
puternic şi auriu în lumina soarelui de dimineaţă, părând
nemuritor. Croncănitul lui i s-a părut plângăcios şi
cunoscut. În clipa în care s-a auzit un motor pornind afară,
toate capetele acoperite cu căşti de protecţie s-au răsucit
într-acolo. Spre dezamăgirea tuturor, s-a dovedit a fi acelaşi
vechi camion militar care-i adusese acolo şi care se
împotrivea să meargă în marşarier. Oamenii din buncăr
priveau tăcuţi cum dădea înapoi, cu roţile scrâşnindu-i pe
nisip.
— Hmmm, a pufnit Mendelsohn. Alarmă falsă! a urmat el,
ştergându-şi fruntea.
Anton şi-a îndreptat din nou atenţia asupra şoimului care
dădea încă târcoale pe cer. Oare ce-o fi văzând de acolo, de
sus? Cu siguranţă mai mult decât vedea el. Fără niciun
motiv, pasărea s-a lăsat brusc în jos. Noh aru taka tsume wo
kakusu. Şoimul înţelept îşi ascunde ghearele, să nu i le vadă
prada. Asta i-o spusese Hana odată când o întrebase de ce
nu-şi folosea cunoştinţele mai bine: să lucreze ca traducător,
de exemplu. Sau să predea.
Dar acest taka nu se ferea deloc. Era aproape provocator.
Se prăbuşea, spintecând aerul cu viteză, ca mai apoi să se
înalţe din nou la vedere. Fermecat, Anton şi-a reglat lentilele
binoclului, mărind imaginea la maximum.
— Ai pariat şi dumneata? l-a întrebat Mendelsohn.
— Cum adică?
— LeMay a deschis o listă de pariuri pentru fiecare sat.
— I-auzi! a exclamat Anton luându-şi binoclul de la ochi.
Dumneata ai pariat?
Civilii se vedeau încuviinţând din cap în timp ce maiorul le
vorbea încet, arătând către un afiş pe care îl adusese cu el.
Avea şi Anton unul în servietă: „Forţa aeriană: de ce este
esenţială pentru viitorul Americii?”
— Da, a răspuns el morocănos. Zece dolari pentru satul
german. Cel puţin patruzeci la sută daune. Deşi trebuie să
recunosc că mă aştept la mai mult.
— Şi-al meu?
— La dumneata e mai sigur. Şaizeci şi cinci la sută.
Anton s-a simţit atins, de parcă el însuşi ar fi fost vinovat
de vulnerabilitatea proiectului, şi nu două mii de ani de
tradiţie japoneză.
— Nu mai spune? Chiar aşa mult?
 Mendelsohn şi-a scuturat capul puternic.
— Poate chiar mai mult. Pereţii dumitale, prietene, sunt
făcuţi din hârtie.
Ceea ce Anton nu putea nega, cu siguranţă.
— Nu cred că am să pariez, a spus el cu prefăcută
uşurinţă, n-aş vrea să-ţi stric şansele de a câştiga.
A privit înapoi spre cele două clădiri care se ridicau tăcute
pe fundalul verde-albăstrui.
— Pe dumneata nu te deranjează niciun pic? l-a întrebat
Anton încet. Atâta muncă… să fie distrusă, aşa?
— Nu, a răspuns neamţul fără să şovăie.
Anton se gândea că, în situaţia de faţă, poate era o decizie
lipsită de înţelepciune. Dar simţea însă că nu aceasta era
cauza încruntării neamţului.
— Dar vechea dumitale patrie, l-a îmboldit el în
continuare, fără să se poată opri. Vechii prieteni, vecinii,
colegii de muncă? Nu-ţi pare rău?
Mendelsohn s-a întors să privească din faţă intrarea larg
deschisă a buncărului. O vreme nu a răspuns.
— Eu am construit cele mai moderne muzee din Berlin, a
spus el în cele din urmă, tot pe şoptite. Şi trei şcoli am
construit, am făcut până şi o blestemată de biserică, a urmat
el, ştergându-şi din nou fruntea. Apoi, acum şase ani, mă
pomenesc că-mi spun că sunt străin în propria mea ţară şi-
mi iau şi dreptul de practică. Mi-au retras şi premiile. Le
scriu în fiecare săptămână mamei şi surorii mele. Şi ştii ce?
Niciuna nu-mi mai răspunde.
Vocea îi tremura şi şi-a dres glasul. Când s-a întors din
nou cu faţa, avea ochii roşii, iar Anton a simţit că-l
năpădeşte mila. Dar când a început să vorbească, neamţul
şi-a scuturat capul pletos.
— Dumneata ai o religie, domnule Reynolds?
Era o întrebare, dar suna a acuzaţie.
— Cândva… acolo, acasă, a răspuns Anton cu prudenţă.
Luterană, romano-catolică. Dar să-ţi spun drept, aş spune că
acum sunt mai mult budist.
 — Ca japii?
— Ca unii dintre ei, a răspuns Anton schiţând un zâmbet.
Neamţul a rămas serios.
— Dar mama dumitale unde e, domnule Reynolds?
— La Praga.
— Şi nu eşti îngrijorat? Naziştii se poartă cu alte
naţionalităţi aproape la fel de rău cum s-au purtat cu ai mei.
A pronunţat „ai mei” cu o ironie vădită, care i-a amintit lui
Anton de felul în care LeMay pronunţase Japonia..
— Primesc des veşti de la ea, a urmat Anton, evitând să
răspundă la întrebare. Deşi gândul i-a zburat, desigur,
imediat, la cei doi fraţi ai lui executaţi de nazişti pentru rolul
lor în mişcarea ilegală de rezistenţă. Se gândea la
răspunsurile mamei sale ori de câte ori îi cerea să se întoarcă
în America: Nu am niciun motiv să plec de aici, dragul meu, îi
scrisese ea. Dacă nu ieşi în evidenţă, îţi dai seama că nimic nu
s-a schimbat aici de fapt. Nodul din stomac i s-a întărit şi mai
mult.
— Nimic nu s-a schimbat acolo de fapt, a spus el.
Mendelsohn i-a aruncat o privire plină de înţeles, apoi s-a
întors din nou către clădiri.
— Şaizeci şi cinci la sută, a repetat el. Dar, de fapt, sper
din tot sufletul că ambele o să ardă din temelii.
Ca şi cum i-ar fi subliniat cuvintele, un huruit apăsat a
umplut încăperea, mult mai pregnant şi mai răsunător decât
sunetul camionului cel mare. La început a fost ca o vibraţie,
dar pe măsură ce se apropia, zgomotul se amplifica,
materializându-se în sunetul clar al unui avion cu mai multe
motoare care zbura la joasă altitudine. Într-o clipă şi-a făcut
apariţia un bombardier. Două linii de argint întretăiate: un
crucifix scânteietor pe cer.
Şoimul a plonjat încă o dată, dispărând din raza vizuală.
— Uite-o, le-a strigat LeMay prin tot zgomotul acela.
Bomba blondă II – un B29. Ultimul model al Forţelor Aeriene
Armate. Desfătaţi-vă ochii, domnilor! Ce vedeţi aici e viitorul
armatei SUA şi al tehnicilor moderne de luptă.
 Douăzeci şi trei de binocluri s-au îndreptat ascultătoare
spre soare.
— Deştept nume, a băgat de seamă Mendelsohn, cu
aceeaşi voce neutră.
Anton nu-şi dădea seama dacă glumea sau nu.
Avionul era imens, avea aproximativ 150 de picioare 95 în
lăţime şi 100 şi mai mult în lungime. Pe coadă era pictată
Jean Harlow în culori ţipătoare, cu sânii atât de scoşi în
evidenţă, că artistul ar fi putut s-o picteze de-a dreptul goală.
— Uită-te bine, domnule Reynolds, i-a strigat LeMay,
privindu-l ţintă pe arhitect. Asta e lupoaica ce-o să-ţi
pulverizeze casa astăzi.
— Dac-o să reuşească să rămână pe cer, a mormăit
Mendelsohn.
Anton a încuviinţat din cap: un model asemănător se
zdrobise de pământ chiar săptămâna trecută, omorându-l pe
însuşi şeful Diviziei de cercetare Boeing şi jumătate din
echipa de proiectare. Jamison le dăduse asigurări serioase că
identificaseră problema şi că era exclus să se repete un
incident „similar” în ziua aceea. Şi totuşi, Anton nu se putea
opri să nu şi-l imagineze: Bomba blondă năpustindu-se spre
ei cu zgomot infernal. Şocul mut, apoi panica zgomotoasă.
Buncărul zgâlţâindu-se la fel ca himitsu-bako-ul său. Ce a
spus armata când au bombardat civili americani în deşertul
Utah? Îi vor spune lui Beryl că el murise la datorie? Îi vor
decerna postum o „Inimă violetă”96?
Şi totuşi, Bomba nu părea să şovăie în niciun fel. A dat
ocol poligonului de încercare fără grabă, în direcţia opusă
şoimului. O dată, de două ori.
— Căpitanul Frank Marshall stă pe locul pilotului, le-a
strigat colonelul Jamison, e un elev de-al lui Curtis, a zburat
în trei misiuni deasupra Germaniei.
— Aşa e, a confirmat LeMay. Deşi a acceptat să facă asta

Picior unitate de măsurare a lungimii, echivalentă cu 30,5 cm.

95

96
Decoraţie a armatei americane pentru militarii răniţi sau omorâţi în
misiune.
pentru mine, cu condiţia să fie el cel care conduce atacul
adevărat asupra oraşului Tokyo. Şi eu i-am spus: Dacă
loveşti ţinta, ai la dispoziţie şi Yokohama şi Osaka. La dracu!
O să-i dau până la urmă şi Hiroshima!
Încă o serie de zâmbete de circumstanţă, mai degrabă
văzute decât auzite. Anton şi-a întors privirea către cele opt
pătrăţele de sticlă ale parbrizului bombardierului, dar nu a
reuşit să discearnă chipul pilotului. În schimb a văzut
spatele Hanei, şira spinării ei care se încovoia uşor,
arcuindu-se sub el ca un pod subţire şi alb. A încercat să-şi
imagineze satul său cu mintea pilotului lui LeMay, care-i ura
pe japonezi. Dar nu putea vedea altceva decât pe Hana,
întinsă ca atunci când o lăsase acolo, în ceainărie, cu părul
împrăştiat ca o aură neagră. Apoi s-a auzit o schimbare
uşoară, dar distinctă, în zgomotul făcut de avion, ca un fel de
măcinat metalic, îndepărtat.
— Uite-l că vine! a strigat Mendelsohn.
Tocmai atunci gurile bombardierului s-au deschis, de
parcă ar fi scos un căscat uriaş, mecanic, şi-au slobozit o
puzderie de bombe incendiare micuţe, ce păreau a fi aproape
inofensive, chiar drăgălaşe. Pe măsură ce se izbeau de
pământ, Anton simţea cum îl cuprinde greaţa. Crezuse că se
va da un semnal de avertizare înainte de atac. Că va exista
vreun comentariu sau vreo numărătoare. Dar uitându-se în
jur, nu a văzut niciun alt chip surprins. Oamenii erau
încântaţi şi concentraţi, încăperea se golise de orice alt sunet
în afară de şuieratul bombelor incendiare care cădeau şi de
vuietul ca de tunet al motoarelor avionului. Fiecare pereche
de ochi înrămaţi în metal urmărea sferele acelea strălucitoare
care se prăbuşeau peste ţinte. Eşti american, şi-a spus el,
pentru asta l-ai construit. Fiecare mişcare, fiecare scândură
pentru asta au fost făcute. Şi apoi: Nu era treaba ta să o
salvezi.
A privit cu oarecare uimire cum prima bombă a lovit satul,
a izbit acoperişul vălurit, ciobind câteva ţigle de culoarea
fumului. S-a aprins pentru scurt timp, dar apoi a părut că s-
a stins pur şi simplu şi, parcă trădându-l, inima i s-a mai
uşurat un pic. Dar apoi au lovit şi celelalte, câte un mic
fulger strălucitor căzând unul după altul. Grindina de oţel,
foc şi combustibil solidificat căzută pe acoperiş părea o
zăpadă uşoară. Pentru o secundă sugrumată, aerul rece a
părut că-şi ţine respiraţia. Apoi întreg acoperişul dănţuia în
flăcări.
— Uite cum se duce! a ţipat LeMay. La mulţi ani, domnilor!
Aplauze ici şi colo, chiar şi chiuituri. Alte câteva cercuri de
flăcări. Alte bufnituri, un geamăt. Întregul sat era cuprins de
flăcări acum, ca un zid masiv de foc. Dogoarea răzbătea chiar
şi la sute de metri distanţă: Anton îşi simţea casca încinsă pe
frunte. Îl usturau sprâncenele şi-i vuiau urechile din pricina
ţiuitului puternic şi a exploziei care-i lovea timpanul, de
parcă însuşi aerul din casă ar fi luat foc. A închis din nou
ochii şi a văzut cufărul, scăunelul din baie. Micuţa casă a
păpuşilor fără păpuşi, cu castronelele lipicioase. A văzut cum
îi explodează shoji ca nişte semnale luminoase de alarmă,
flăcările izbucnind la parter, ca să se înalţe apoi temeinic în
sus, până când au atins valul clocotitor de gaze şi scântei
rotitoare care trebuie să fi cuprins tavanul încăperii până
acum.
A închis din nou ochii şi a văzut o altă imagine: silueta
întunecată a unei femei, subţire, dezbrăcată. Săltând într-o
câmpie roşie mişcătoare.
Când a privit din nou, luaseră foc şi bârnele exterioare de
susţinere şi pereţii. Casa scotea un geamăt ca un scârţâit
sau ca un oftat de moarte. Apoi s-a înclinat uşor spre
dreapta. După aceea încă un pic, de parcă ar fi râs de ei.
— Haide, du-te, a strigat cineva.
Ascultătoare, casa s-a prăbuşit la pământ, într-o ploaie de
scântei portocalii şi roşii care săreau de jos în sus. Au urmat
şi mai multe aplauze.
— Fir-ar să fie! a strigat LeMay acoperind zgomotul. A
lovit-o! A lovit-o, mama ei de casă! Chiar la ţanc!
Mendelsohn s-a întors către Anton, cu chipul roşu, dar
transfigurat de bucurie. Şi-a scos casca de protecţie şi
fruntea îi era îmbrobonată de sudoare.
— Uimitor! a strigat el, pe când zumzetul motoarelor se
îndepărta şi trosnetul focului de afară se mai domolea încetul
cu încetul. Sunt convins, domnule Reynolds, că am câştigat
pariul. Uită-te numai la blestemăţia asta cum arde!
Anton s-a uitat, cu ochii înlăcrimaţi… din pricina căldurii.
— Felicitări, domnilor doctori! a strigat LeMay către cei doi
arhitecţi. Sperăm să meargă la fel de bine şi cu satul german!
— Aşa să fie! a strigat Mendelsohn, zâmbind larg către
Anton, aşteptând ca acesta din urmă să zică ceva.
Dar Anton îşi pierduse vocea. Avea gâtul uscat şi-l durea
capul. Încăperea mirosea a fum acru. S-a frecat la ochi să-şi
limpezească privirea şi-apoi s-a uitat la ceas. Sfinte
Dumnezeule. Părea imposibil, dar durase doar paisprezece
minute. Paisprezece minute şi întreg satul fusese prefăcut
într-o grămadă de cenuşă în flăcări. Şi nu se sfârşise încă.
Flăcările erau mai mici acum, dar încă pâlpâiau, lingând
hulpave nisipul înnegrit.
Şi nu o să mai rămână nimic. Nimic de tot.
 VI
TOKYO, JAPONIA
 Martie 1945

Masahiro se afla în spatele vagonului, întinzând mâinile

spre ea, strigând-o, iar Yoshi încerca să ajungă la el – cu
braţele întinse, cu degetele încordate dureros ca să-l apuce.
— Aşteaptă, striga ea, aşteeeeaaaaptă!
Dar vocea i-a fost acoperită de şuieratul trenului, o
pufnitură otrăvită care părea că năpădeşte întreg universul.
Roţile netede de oţel au început să se pună în mişcare. Coşul
strălucitor al locomotivei azvârlea fumul. Ea privea disperată
cum trenul prindea viteză, ducându-i-l pe Masa pe şine
lucioase şi traverse cafenii, prefăcându-se într-o licărire la
orizont. Ciudat însă, pe măsură ce trenul se pierdea în fumul
depărtării, şuieratul lui nu se diminua, ci sporea într-un
muget, ca să se prefacă apoi într-un vaiet trist…
Apoi şi-a scuturat capul pe pernă şi s-a ciupit tare de braţ,
ca să-şi dea seama că nu era părăsită, ci adormise numai.
A întins mâna sub futon şi a scos micul ceas Seiko pe care
îl ţinea ascuns acolo, ca să nu o trezească din greşeală pe
Hana la ora şase, când se pregătea să meargă la şcoală. Timp
de câteva clipe a pipăit confuză locul, căznindu-se să vadă
ceva, încă luptându-se cu panica. Ceasul o privea tăcut şi
duşmănos (era 2:02) şi şi-a dat seama că zgomotul care o
trezise nu era nici ceasul şi nici trenul din vis, ci un şuierat
ascuţit ce venea de afară: o alarmă antiaeriană. Cea de-a
doua din noaptea aceea.
Mo iya da!97 a gemut ea îngropându-şi faţa în braţul
încălzit de somn. Cu o zi în urmă, lucrase două schimburi
întregi la fabrica de baloane unde fusese repartizată, tăind şi
cosând bucăţi de mătase care mai târziu urmau să fie
umflate în sfere albe, de care se agăţau bombe ce erau
trimise în zbor peste Pacific. Apoi se întâlnise cu Echipa
Patriotică de Fete Pompieri pentru exerciţiile săptămânale.
După care stătuse timp de o oră la coadă la o mică pescărie,
în partea cealaltă a oraşului, aşteptând să vină raţia de
97
Nu mai pot (în japoneză, în original).
macrou, ceea ce se dovedise a fi doar un zvon. Pentru o clipă
a fost tentată să-şi pună perna pe cap şi să încerce să
adoarmă la loc.
Dar apoi a simţit că dă cu mâna de un obiect mic, cu
margini ascuţite, ascuns sub pernă, împreună cu ceasul. Era
şoimul ei, mica figurină frumoasă şi dibaci sculptată pe care
i-o dăduse Masa în ziua când plecase din Shin Nagano.
Gândul i-a fugit la Masa, care va sosi în gara din Tokyo peste
câteva ore. Nu ştiu pe nimeni în capitală care să creadă că
bombardamentul se va înteţi, îi scrisese el în misiva cenzurată
de pe unul dintre fronturile din nordul Chinei. Dar, Yoshi-
chan, eu am văzut ce pot face bombele. Aşa că te rog să te
păzeşti, măcar de dragul meu. Vreau să te găsesc întreagă
când am să vin să te văd.
Yoshi s-a forţat să se ridice în capul oaselor şi să-şi dea
plapuma la o parte.
— Mama? Mama. Trebuie să te scoli. A sunat din nou
sirena.
La început nu a auzit niciun răspuns, apoi doar un
geamăt: Nn.
— Trezeşte-te, mamă, trebuie să ne ducem înapoi în
adăpost.
Afară, sirena s-a oprit suficient cât să-i permită lui Yoshi
să distingă un foşnet uşor venind din direcţia fotoliului
Hanei. Acum dormeau în salonul de jos, nu numai pentru că
era mai aproape de adăpostul antiaerian, dar mai ales pentru
că Hana oricum îşi petrecea acolo mai tot timpul, învăluită în
fum de ţigară şi înfofolită în pleduri, sprijinită de spătarul
verde al fotoliului, scriind scrisori care rămâneau
neexpediate şi necitite.
Căscând, Yoshi a întins mâna în întuneric, pe după pianul
Yamaha, bâjbâind după bocceluţa cu lucruri de primă
necesitate pe care o luau cu ele la fiecare raid. A scos şi
glugile matlasate pe care le ţinea împreună cu bocceaua.
— Oka-san, a repetat ea ridicând vocea şi sculându-se în
picioare. Haide, ridică-te, că vin la tine.
 — Nan de? a mormăit Hana.
— Cum adică, de ce?
— Păi ei fac asta doar ca să ne chinuie. Probabil că nu vine
niciun avion. Că nici mai devreme nu a fost niciunul…
— Totuşi, a oftat ea. Vecinii vor băga de seamă ca n-am
venit şi ne vor pârî.
Ceea ce nu era chiar adevărat: dintre toţi vecinii, doar
mofturoşii şi libidinoşii din familia Haneda aveau obiceiul să
pârască oamenii la şeful Asociaţiei Vecinilor. Cei din familia
Fujiwara – cu cele şapte fete şi un băiat (aflat acum la şcoala
militară cu internat din Aomori) – erau mult prea ocupaţi şi
prea blajini ca să facă aşa ceva. Mai mult, Yoshi şi Satako
Fujiwara erau prietene de când erau foarte mici, când săreau
coarda şi umblau pe bicicletă împreună şi-şi transmiteau tot
felul de secrete prin cutii de conserve legate cu sfori. Totuşi
ameninţarea cu pâra vecinilor era un mod de a o pune în
mişcare pe mama ei, deşi nu s-a dovedit a fi îndeajuns de
eficient. Hana a mormăit un pic în franceză, şi apoi în
engleză: Merde, a auzit-o spunând, şi-apoi bloody Yanks. Dar
nu a auzit şi tălpile micuţe ale Hanei atingând podelele.
Oftând din nou, şi-a pus gluga pe cap şi a pornit-o pe
bâjbâite spre canapea. Era întuneric beznă. Asemenea
tuturor caselor din oraş, şi ferestrele lor erau camuflate
conform instrucţiunilor, fiind acoperite cu un material gros,
negru, care, împreună cu camuflajul negru al lampadarului,
întunecau lumina zilei şi făceau ca noaptea să devină şi mai
opacă. Dar, pe măsură ce îşi târa picioarele pe întuneric, cu
braţele întinse înainte ca nişte antene, privirile i s-au
obişnuit cu bezna şi a desluşit silueta mamei pe canapea.
— Mama, a strigat-o din nou, apucându-i mâna moale, cu
oase mici ca de păsărică. Okinasai98! Trebuie să te scoli.
Hana şi-a smuls mâna.
— Nan de, a mormăit ea din nou, fără să-şi deschidă
ochii. Mo, lasă-mă în pace.
E bolnavă, şi-a repetat Yoshi în gând, forţându-se să-şi
98
Scoală-te! (în japoneză, în original).
amintească ce se întâmplase cu doar o săptămână în urmă.
Venise târziu de la şcoală, după o zi întreagă în care făcuse
pachete pentru soldaţii Armatei Imperiale care luptau în
Filipine. De obicei Hana era trează pe înserate şi îşi
întâmpina fiica fie cu un „Bine-ai venit acasă”, fie cu vreo
lamentare, în funcţie de starea ei de spirit. Dar în seara
aceea, când Yoshi s-a oprit în dreptul salonului, Hana nu se
afla la locul ei obişnuit, pe canapea. De fapt nu se afla deloc
în încăpere – ceea ce a înspăimântat-o. Oare venise poliţia şi-
o luase? Apoi a auzit ceva izbindu-se, căzând undeva sus.
Yoshi a dat fuga la etaj. Fără să mai bată la uşa
dormitorului Hanei, a deschis-o cu forţa. A fost izbită pe loc
de un miros atât de puternic, încât a clipit de mai multe ori:
un fum umed, pătrunzător, amestecat cu parfum franţuzesc.
Veşnica lavandă englezească, mirosind şi mai tare din pricina
duhorii acre de sudoare stătută, pe care o cunoştea prea bine
din zilele când mama era „bolnavă”. A zărit spatele firav al
Hanei, ţeapăn şi drept dinaintea măsuţei de toaletă,
înveşmântat în rochia fără bretele, de mătase verde ca
smaraldul, pe care Yoshi nu o mai văzuse de vreo opt-nouă
ani. Pe jos erau împrăştiate mucuri de ţigară şi scrum,
amestecate cu cioburile sclipitoare ale unei sticle de parfum
sparte.
— Mama! a strigat ea.
Hana s-a întors, iar ei i s-a tăiat respiraţia.
Într-o mână, mama ţinea un tub lucios de ruj cu care
tocmai îşi vopsise buzele. Părul îi era la fel de despletit şi
nepieptănat ca de dimineaţă, dar chipul îi era perfect.
Aranjat, la fel de alb şi de minuţios machiat ca cel al
păpuşilor de porţelan din vechea colecţie a lui Yoshi.
— Mi-a spus că o să se însoare cu mine, ştiai? a întrebat-o
fără vreo inflexiune în glas, de parcă asta ar fi explicat totul.
Şi-apoi a plecat. La fel ca toţi ceilalţi.
— Ce spui? o întrebase Yoshi uimită. Cine?
Dar Hana se întorsese din nou cu faţa la oglindă,
fredonând încetişor Cerul albastru.
 E bolnavă, şi-a repetat Yoshi acum, Ai răbdare cu ea. Şi-a
încercat din nou:
— Dar nu s-a întâmplat doar în noaptea asta. B-san au tot
zburat în ultimele săptămâni. Tata spunea în ultima lui
scrisoare că urmăresc ei ceva.
— N-au decât, i-a răspuns mama morocănoasă, dacă tot
trebuie să mor, atunci mai bine mor la mine acasă.
Yoshi şi-a muşcat obrazul. Stomacul îi era răvăşit de
durerea aceea puternică şi acră pe care o simţea în
permanenţă, încât nici nu-şi mai amintea cum era să nu o
aibă. Şi-a încrucişat braţele, apăsându-şi coatele pe
abdomen, căci aşa se mai domolea, sau măcar nu o mai
simţea atât de tare. Dar nu a ajutat-o totuşi să-şi potolească
nerăbdarea.
— Mamă, a strigat ea ca să se facă auzită prin şuieratul
sirenelor, ştii că nu plec fără tine.
Hana a mormăit ceva ce Yoshi nu a putut desluşi la
început.
— Nani?
— Au moins, a spus Hana (pe când sirenele se mai
domoliseră), je n’aurai pas a mourir seule.
— Ce-ai spus?
— Cel puţin, a repetat ea foarte rar, în engleză, nu o să
mor singură.
Yoshi s-a holbat la ea, traducând automat cuvintele: din
franceză în japoneză, din japoneză în engleză, din engleză
înapoi în franceză. După aceea n-a mai simţit decât un gol,
amestecat cu senzaţia ireală că dacă ar deschide gura, n-ar
ieşi altceva decât acelaşi scrâşnet de moarte al sirenelor.
Byoki da, a încercat ea să-şi repete în gând, aşa cum făcea
mereu. Mantra ei pentru Hana: Byoki da. „E bolnavă”. Dar
ceea ce i-a ieşit din gură de data asta a fost un singur cuvânt
– de fapt trei – în engleză, pe care Yoshi nu şi-a îngăduit
niciodată să le gândească măcar în toate aceste câteva luni.
Un cuvânt care nu lămurea nimic şi distrugea totul, fără ca
măcar să fie adevărat.
 Şi totuşi l-a simţit ţâşnindu-i din adânc, străbătându-i
esofagul şi revărsându-i-se pe limbă amar ca fierea: Kirai. I
hate you. „Te urăsc”.
Şi în clipa aceea chiar aşa simţea. O ura pentru boala fără
nume care le otrăvea viaţa în casă, o nebunie la scară mică,
ce repeta nebunia majoră a lumii din afară. Pentru că nu
făcea nimic să-l aducă pe soţul ei şi pe tatăl lui Yoshi înapoi
acasă, să-l desprindă de cealaltă viaţă şi de cealaltă familie a
sa de pe continent. Pentru că nici măcar nu avea habar
despre viaţa dublă a lui Kenji, sau despre tot ce se
întâmplase în aceşti ultimi trei ani cumpliţi. Yoshi îşi ura
mama pentru că zăcea zi de zi înfăşurată în cearceafuri,
şaluri şi pleduri, în timp ce ea făcea lucruri pe care doar
mamele se presupunea că trebuiau să le facă: stătea la cozi
pentru raţii de alimente care de cele mai multe ori se
terminau chiar când îi venea ei rândul. Împacheta cutii bento
care erau o adevărată batjocură faţă de ceea ce însemna
masa de prânz: o singură lingură de orez nedecorticat, cu o
prună mică murată şi trei aşchiuţe de nap. În timp ce Yoshi
îngrijea legumele din grădina din spatele casei, pe care o
săpase împreună cu Satako, ca să aibă măcar nişte morcovi,
varză şi cartofi. În timp ce ea scotocea prin casă după ultima
bucăţică de metal, bijuterie sau monedă ca să aibă ce pune
în coşul de donaţii al Gospodinelor Patriote. Participa până şi
la adunările Asociaţiei Vecinilor, ca să raporteze câte
alimente suplimentare aveau, pentru a putea redistribui
hrana cât mai eficient către cei mai nevoiaşi. Şi toate acestea
pe lângă propria sa muncă supraomenească, ce însemna
acum să dărâme clădiri pentru paravane de protecţie, să
sape şanţuri pe marginea drumului şi să facă exerciţii de
cărat găleţi cu apă pentru incendii până când nu-şi mai
simţea braţele. După care urmau lecţiile pentru şcoală…
Kirai.
Sirenele au început să şuiere din nou. A apucat cu putere
umărul ascuţit al Hanei, ca şi cum ar fi vrut să o ferească de-
o izbitură. Îi simţea pielea întinsă şi oasele delicate, zvâcnetul
firav al sângelui. În acelaşi timp simţea cum îi pulsează
gândul prin propriul sânge: Kirai. Kirai. Kirai. O să-i spun. O
să i-o spun verde-n faţă.
— Eu… a început ea răguşită, umezindu-şi buzele.
Dar, înainte de a-şi putea termina fraza, Hana i-a dat
mâna la o parte. A clipit de câteva ori, de parcă atunci s-ar fi
trezit din somn. Şi în timp ce şuieratul sirenelor atingea
apogeul, şi-a întins braţele scheletice spre tavan, ca şi cum
ar fi dirijat o orchestră a pieirii. Apoi s-a întors către Yoshi,
încruntându-se.
— Chiar crezi că e nevoie de toate astea?
Yoshi simţea usturimea lacrimilor între gene, deşi nu-şi
dădea seama dacă erau de uşurare sau de mânie.
— Mamă, a strigat-o ea deznădăjduită, în timp ce sirenele
îşi amuţeau gemetele. Kirai, şi-a spus din nou în sinea ei, dar
deja gândul acesta începea să dispară asemenea trenului lui
Masa din vis.
— Uite, i-a spus ea în schimb, întinzându-i gluga
matlasată, pune-ţi asta pe cap, fă-o pentru mine!
Hana şi-a dat ochii peste cap, dar s-a supus, trăgându-şi
boneta pufoasă pe cap şi încercând să-i lege baierele albe pe
sub bărbie. Yoshi făcuse glugile acelea cu mâna ei, cu trei
ani în urmă, în timpul Pregătirii pentru Apărare a Elevilor:
două straturi de bumbac îndesate bine cu vată, care se
presupunea că le-ar fi apărat de dărâmături şi de scânteile
care le puteau cădea în cap.
— Ia-mi şi ţigările, i-a cerut Hana.
— Sunt deja în boccea.
— Şi cartea mea de pe noptieră. Poţi să mi-o aduci?
E pe măsuţa din salon, s-a gândit Yoshi, nu pe noptieră.
— Nu ştiu de ce o tot iei cu tine. Ştii prea bine că acolo nu
e lumină suficientă ca să citeşti.
De fapt nu o văzuse niciodată pe mama sa citind cartea
aceea. Nici măcar nu-i ridicase vreodată coperta albastră,
plină de praf. Nici măcar o singură dată, deşi Yoshi o
frunzărise de vreo câteva ori când mama ei dormea sau nu se
afla în cameră. Putea citi foarte bine în engleză şi reuşise să
dea gata Little Lord Fountleroy99 în numai trei zile, aproape
fără să folosească dicţionarul. Dar cartea Hanei părea să fi
fost scrisă într-o cu totul altă limbă. Era plină de expresii ca
tha mun come to the cottage one time „Tre să vii odată în
colibă” şi she was gone, she was not, and she was born: a
woman „ea se topise. Se topise, nu mai exista şi se născuse
din nou: femeie”.100 Fraze pe care Yoshi şi le însuşea cu
uimire şi nedumerire.
— Vreau să o am cu mine, i-a replicat Hana cu
încăpăţânare, şi când o să ne ia foc casa o să am nevoie de
ceva cu care să-mi omor timpul.
Nu avea rost să se certe pentru asta. Strângând din dinţi,
Yoshi şi-a croit drum până în spatele pianului. Dibuind prin
întuneric după carte, degetele ei au dat mai întâi de paharul
Hanei, plin cu apă stătută şi prăfuită, apoi de scrumiera
ciobită pe care, atunci când era goală, se vedea inscripţia
„Hotel du Louvre”, dar care era mai tot timpul plină ochi cu
scrum şi chiştocuri subţiri. Apoi a simţit, în cele din urmă,
coperta de postav moale. A scuturat-o mai întâi de praf şi
scrum, apoi şi-a îndesat-o în ghiozdan. Pe urmă şi-a mai
aruncat o dată privirile prin încăpere.
— N-ai văzut-o pe Bella?
— Poate s-a băgat la loc în pian.
Yoshi s-a uitat după capacul greu al pianului Yamaha.
Pisicii cu un singur ochi, care într-o zi se luase după Yoshi
până acasă, îi plăcea să doarmă uneori pe corzi, deşi acestea
nu puteau fi un pat confortabil. Totuşi, acum nu a găsit-o
acolo.
N-o să păţească nimic, s-a gândit ea, punându-şi gluga pe
cap. Are nouă vieţi rămase neatinse.
Luând-o de braţ pe Hana, a condus-o spre genkan, unde a
99
Roman pentru copii al scriitoarei Frances Hodgson Burnett, publicat în
1886.
100
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, cap 12 (traducere
proprie, varianta romanului din care face parte acest citat nu a fost
tradusă în limba română).
ajutat-o să-şi încalţe picioarele brăzdate de vinişoare albăstrii
cu cizmele de cauciuc de grădină, apoi şi-a vârât şi ea
picioarele în sandalele ei vechi geta101. După aceea şi-a pus
pe umeri haina de lână şi a înfăşurat-o pe Hana în trenciul ei
ponosit de stofă din păr de cămilă. Apoi, săltându-şi
ghiozdanul şi bocceaua pe un umăr, şi l-a proptit pe celălalt
de uşă, împingând-o ca să se deschidă.

Adăpostul familiei Kobayashi era – după cum îl numise

Kenji victorios când îl terminase – „Bentley-ul adăposturilor
antiaeriene”. Spre deosebire de gropile puţin adânci care
împânzeau grădinile celorlalţi vecini şi străzile principale din
Honjo-ku (nici una mai adâncă de cinci picioare, căci dădeau
de apă), Yoshi şi Hana coborau în fiecare noapte într-o
încăpere solidă, cu pereţi adevăraţi, săpată la zece picioare
sub pământ şi întărită cu straturi de metal, ciment şi lemn.
Avea loc suficient pentru o poliţă mică şi o băncuţă făcută
dintr-o singură scândură, pe care Hana se întindea acum
bombănind.
Uitându-se în jos de la nivelul pământului, Yoshi a azvârlit
bocceaua pe podeaua adăpostului şi apoi a coborât şi ea,
oprindu-se la jumătatea scării ca să tragă înapoi cele trei
straturi de metal şi placaj care acopereau gaura prin care se
intra. Aşezându-se şi ea lângă Hana, a aprins lampa de
ceramică (pe cea de metal fuseseră nevoite să o doneze
pentru front). Apoi s-a sprijinit şi ea de perete, trăgând în
piept mirosurile care, deşi cunoscute, o tulburau încă:
murdărie şi metal, sulf şi lemn de pin.
Ca şi cum ar fi fost mulţumite că cele două femei îşi
făcuseră în cele din urmă datoria, sirenele şi-au încetat
brusc şuieratul. Yoshi şi-a înclinat capul într-o parte,
străduindu-se să audă zgomotul bombardierelor. Nu a auzit
nimic în afară de lătratul unui câine singuratic în depărtare.
— Vezi? Nici pomeneală de B-san! a remarcat Hana
101
Sandale asemănătoare şlapilor, cu tălpi de lemn (în japoneză, în
original).
ofensată, de parcă americanii ar fi fost nişte musafiri care
întârziau la o petrecere. Nu se aud nici măcar avioanele alea
ale noastre! Şi zău că nu înţeleg de ce se insistă să facem
neapărat toate astea.
Yoshi a strâns din buze, căci nu avea rost să se certe. Era
ştiut faptul că legile privind raidurile aeriene erau ceva mai
mult decât nişte simple măsuri de precauţie. Nu era înţelept
să rişte.
— Că tot vorbim de avioane, a spus Hana căscând, te mai
duci la clubul acela de aviaţie?
— Hai.
Yoshi s-a foit o vreme, întrebându-se când li se va permite
să se ducă înapoi la culcare.
— O să facem o simulare sâmbătă. La Serbarea Marii
Victorii Aeriene. De fapt, şi eu, şi Satako va trebui să
rămânem la şcoală la noapte, ca să ne terminăm toate
machetele Zero. Ţi-am mai povestit despre ele, nu-i aşa?
Hana a scuturat din cap cu un gest care putea însemna:
„da”, „nu” sau „cui îi pasă”?
— Şi tu ce reprezinţi?
— Victoria din Midway. Fetele care poartă B-san-uri
americane vor avea şi panglici negre şi roşii. Iar când noi o să
le doborâm, ele o să le dea drumul ca şi cum ar fi fum şi foc.
— Ce idee bună!
— A fost ideea mea, a spus Yoshi mândră.
— Păi nici nu se putea altfel, i-a tăiat-o Hana, tu ai fost
întotdeauna cea mai deşteaptă dintre toate, să ştii!
Yoshi a încuviinţat din cap, deşi de fapt nu ştia asta şi-i
venea greu să creadă. Dacă ea era cea mai deşteaptă dintre
colegele ei, cum se făcea că ele două se aflau încă aici – că nu
reuşise s-o convingă pe Hana să fugă din ţară? Şi cum se
făcea că Hana însăşi era atât de tristă şi bolnavă? N-ar fi
trebuit ca o fată deşteaptă s-o facă să se simtă mai bine?
— Tatăl tău zice că o fată n-are nevoie de creier, a
continuat Hana. Dar eu ştiu că îţi va fi de folos. Sunt
convinsă că-ntr-o bună zi vei realiza lucruri mari, Yoshi-
chan.
Încă un compliment, al doilea în tot atâtea minute. Cu
două ore în urmă, în timpul celuilalt exerciţiu aerian, Hana
moţăise tăcută, dar acum era neobişnuit de vorbăreaţă.
Yoshi îşi dădea seama că ar fi trebuit să fie recunoscătoare,
cu programul ei încărcat şi cu somnul atât de neregulat al
mamei, rareori aveau ocazia să stea de vorbă de-
adevăratelea. Acum însă, acest lucru nu făcea decât să-i
sporească stânjeneala care simţea că o cuprinde tot mai
mult. După săptămâni întregi în care coborâseră împreună în
adăpost fără să scoată vreo vorbă, era şocată să o vadă pe
mama ei comportându-se aproape normal. La fel simţise şi
săptămâna trecută, când o văzuse machiată minuţios.
A simţit cum i se înfiripă un fior pe ceafă.
Baka, şi-a spus în sinea ei, nu fi proastă!
S-a aplecat sub banca de lemn şi şi-a scos ghiozdanul. Era
prea întuneric ca să poată vedea bine, dar a reuşit totuşi să îl
deschidă şi să scoată brâul cu o mie de cusături 102 la care
lucra. Pe când desfăcea în poală bucata lată de pânză albă, a
simţit privirile Hanei aţintite asupra ei.
— E gata? a întrebat-o mama.
— Aproape l-am terminat, mai am doar cinci cusături.
Purta brâul cu ea de mai bine de trei săptămâni şi
adunase cusături de la mame şi bunici şi chiar de la fete
foarte tinere, care abia ştiau să ţină acul în mână, de la Sa-
chan şi de la cele cinci surori ale ei şi de la mama ei cea atât
de istovită, care aştepta încă un copil. De la bătrâna doamnă
Maeda şi de la membrele clubului ei de vopsit textile.
Profesoarele ei de la şcoală adăugaseră fiecare câte o
cusătură, la fel şi şefele diverselor grupuri de muncă de la
fabrica de baloane. Pentru restul cusăturilor o pornise pe
străzi, întinzând pânza şi acul cu fir roşu tuturor femeilor ce
treceau pe lângă ea.

102
Seninbari – brâu dintr-o bucată de pânză de aproximativ un metru,
decorat cu modele alcătuite dintr-o mie de cusături, făcute de femei
diferite, oferit soldaţilor să le poarte noroc în lupte.
 — Vă rog, faceţi o cusătură pentru un soldat viteaz de pe
frontul din China! Aveţi o clipă liberă?
Şi, cu o singură excepţie (o femeie care se răstise la ea în
limba coreeană şi o alta care se scuzase, explicându-i că era
oarbă), toate au făcut câte o împunsătură. Zâmbind timid
sau încuviinţând din cap serioase, lăsând din braţe sacoşe
sau prunci, pierzând uneori tramvaiul ce mergea cu cărbuni
arşi sau autobuzul pe care îl aşteptaseră, femeile din Tokyo
îşi plecau capul asupra pânzei albe. O studiau atente şi
alegeau unde să facă împunsătura cu nod roşu în semn de
protecţie.
— Unde e el acum? o întrebau. Are suficientă mâncare? Îţi
scrie des? A pierdut mulţi camarazi?
Astfel de întrebări o făceau uneori să-i dea lacrimile. Nu
atât din pricina răspunsurilor (nu, nu şi da) sau pentru că s-
ar fi îndoit de puterea miraculoasă de protecţie a brâului, dar
mai ales pentru că toată această acţiune îi crease un
sentiment pe care nu îl mai simţise până atunci. Sentimentul
că „eşti una de-a noastră”. Şi tot acest sentiment o
împiedicase să i-l arate până atunci Hanei. Nu numai pentru
că Hana lua în derâdere credinţa populară despre tradiţia
sacră Yamato, dar – ca să fie sinceră până la capăt – mai ales
pentru că nu era deloc convinsă că o cusătură făcută de
mama ei l-ar fi protejat pe Masa, ci i-ar fi făcut mai degrabă
rău. Căci orice atingea Hana părea că se întorcea într-un fel
împotriva lui Yoshi.
Acum totuşi, mâna micuţă a mamei s-a întins în întuneric.
— Misete, i-a poruncit ea. Dă-mi să văd!
Yoshi i-a întins pânza, privind uşor alarmată cum Hana îşi
trecea pânza lungă printre degete, uitându-se atentă la
fiecare punct roşu, la liniile şi formele modelului.
— E un tigru?
— Nn.
— Unchiul meu a avut un seninubari cu un tigru, a spus
ea. Când s-a luptat cu ruşii la Port Arthur. Obaa-chan103 a
103
Bunica (în japoneză, în original).
adunat cele o mie de cusături. După război l-a înrămat şi l-a
agăţat la loc de cinste. Şi uitasem că există aşa ceva până
acum.
— Şi chiar l-a ferit de rău?
— Nu cred, a răspuns Hana zâmbind strâmb, s-a întors
sub formă de cenuşă, într-o cutie de lemn. Dar asta s-a
întâmplat cu câţiva ani înainte de a mă naşte eu.
A întors brâul pe partea cealaltă, ca să vadă cum arată
cusăturile pe dos.
— Tot asta fac şi acum? Tigrii?
— Se fac tot felul de lucruri, a răspuns Yoshi evaziv. Tigrii
sunt destul de folosiţi. La fel şi hinomaru.
S-a întrerupt brusc, speriată că Hana apropia tot mai mult
pânza de flăcăruia lămpii. O să-i dea foc, s-a gândit ea, de
parcă nu mi-a distrus destul viaţa până acum.
Dar mâinile mamei nu tremurau deloc şi nu numai că nu
i-a dat foc, dar chiar a clătinat din cap, părând că
încuviinţează.
— Uite, pe asta n-ai făcut-o. Foloseşte şi monede.
— Mi-a fost teamă că mi-ar lua mult mai mult timp şi efort
şi voiam să termin mai repede.
— E pentru băiatul ăla de la ţară, din Manciuria?
— Nn, a mormăit Yoshi, atingând şoimul de lemn din
buzunar.
— Cel pe care tatăl tău îl iubeşte atât de mult?
— Da, Shinagawa-san.
— Fiul văduvei ăleia tinere? Cea care a fost măritată cu
şeful de echipă al tatei?
Mama o ţintuia cu privirile. Ştie tot, se gândea Yoshi şi,
deşi nu era prima dată când îşi dădea seama de asta, avea o
vagă senzaţie de vinovăţie.
— Da, a răspuns ea, încercând să-şi controleze tremurul
vocii. Mă întâlnesc cu el mâine… adică azi, de fapt. El şi alţi
ofiţeri candidaţi din compania lui sosesc mâine la Tokyo, la
ora trei, şi pleacă la Yokohama la cinci, pentru nu ştiu ce
examen special pentru ofiţeri.
 — N-o să prea ai timp să-i declari dragoste veşnică, nu? i-a
tăiat-o Hana. Va trebui să te străduieşti să-l vezi şi la
întoarcere. O să-l şi săruţi?
— Mama! a protestat Yoshi roşind.
— Haide, nu te mai preface aşa de uimită! i-a spus Hana
zâmbind. Ştii şi tu că eu nu am nimic împotriva dragostei. De
fapt, am păstrat zicala ta faimoasă în inimă şi în minte ori de
câte ori a fost posibil.
— Ce zicală?
Hana s-a lăsat pe spate şi a închis ochii. Atingea cu vârful
degetelor ei fine punctele ce formau conturul tigrului,
asemenea unei bătrâne oarbe care dibuie cuvântul „tigru” în
alfabetul Braille.
— L’amour conquiert tout, a urmat ea.
Dragostea învinge totul. Yoshi simţea că roşeşte şi mai tare.
Îşi amintea prea bine când spusese asta – chiar dacă nu ştia
data exactă. Fusese cu aproximativ cinci ani în urmă; înainte
ca spectacolul de revistă Takarazuka104 şi restaurantele de
tip occidental din Ginza105 să se fi închis din pricina crizei
naţionale.
Fusese prima şi singura dată când Hana fusese de acord
să o ducă pe Yoshi la Takarazuka, la teatrul cel nou şi
strălucitor din Ginza Dori. Acţiunea spectacolului de dans,
destul de siropos, numit Trandafirul din Paris, se petrecea în
Franţa prerevoluţionară. Ca în toate spectacolele de revistă,
actriţele purtau pantofi cu tocuri înalte, podoabe de cap cu
pene şi costume complicate de epocă şi rosteau fraze
stereotipe de genul: „Mi-ai vindecat inima frântă”. Şi,
asemenea tuturor spectacolelor de revistă, se termina cu
tradiţionalul ra-in dansu (dansul într-un singur şir), urmat
de aglomeraţia tradiţională de la sfârşitul spectacolului, când
publicul se călca în picioare la ieşire. Acolo, zeci de tinere
rămâneau de pază, ca un zid fremătător, aşteptând ieşirea

104
Spectacol de revistă japonez în stil occidental, jucat doar de femei.
105
District din Tokyo, cunoscut pentru clădirile şi magazinele sale de tip
occidental.
actriţei Yukiko Ono, care juca rolul principal masculin. Dar
Yoshi îşi amintea cu drag de orele pe care le petrecea cu
mama ei după spectacol, când hoinăreau prin Ginza
împreună sporovăind (în franceză, căci era joi). Se opreau
dinaintea vitrinelor sau a muzicanţilor ambulanţi şi
azvârleau monede în fântâna Kinokuniya. Cât şi-ar fi dorit
Yoshi ca viaţa ei să rămână aşa: să poată fi o fată obişnuită,
care să iasă în oraş cu mama ei aproape obişnuită şi să facă
lucrurile obişnuite pe care le fac familiile normale împreună.
Mai târziu se duceau să-şi ia ceaiul la Cafeneaua
Americană, unde erau mese de campanie, palmieri artificiali
şi scaune de regizori care purtau inscripţii cu nume
faimoase, precum Chaplin sau Clara Bow. Vorbeau un pic
despre America şi-şi făceau planuri să meargă acolo într-o
bună zi, după ce vor fi vizitat Londra şi Parisul. Şi nu se
puteau hotărî, odată ajunse acolo, dacă vor vizita mai întâi
New York-ul pentru atracţiile lui sau Hollywood-ul, pentru a
vedea cu ochii lor o stea de cinema. La insistenţele lui Yoshi,
Hana îi vorbea cu accent american (Howwwdee, y’awll? pe
nas, fără să deschidă prea mult gura). Apoi, revenind la
limba franceză, o întreba pe Yoshi despre ce credea că fusese
vorba în piesa pe care o văzuseră. Iar Yoshi – care se tot
gândise la asta între timp – îi exprimase mândră părerea ei:
L’amour conquiert tout.
Mama ei a făcut atunci o grimasă, ceva între râs şi plâns.
I-a spus câteva cuvinte caustice, cum îi stătea ei în fire,
despre dragoste, cum că nu ar fi chiar aşa în viaţa reală. Cu
toate acestea, Yoshi încă mai considera că acesta fusese cu
adevărat momentul cel mai fericit pe care îl petrecuseră
împreună, înainte ca Hana să fie ridicată de poliţia militară
şi, la întoarcere, să rămână ţintuită pe canapea.
— Dragostea învinge totul, a repetat mama ei acum.
— Eram mică de tot când am spus asta.
— Si-acum eşti, bineînţeles, o babă bătrână. Ai milioane de
ani, Yoshi-chan. Cum Dumnezeu ai ajuns atât de bătrână? a
întrebat Hana, cuprinzându-şi tâmplele cu palmele.
 Yoshi s-a uitat în jos, la degetele picioarelor care i se
vedeau murdare prin materialul subţire, de nailon al
şosetelor, aşa cum se întâmpla mereu după ce le purta o zi
sau două. Îşi simţea pielea năclăită de tot praful şi sudoarea
adunate în timpul săptămânii trecute. Nu mai aveau
instalaţii sanitare în casă, căci îşi „donaseră” toate ţevile de
metal în numele războiului. Nici baia publică de pe strada lor
nu mai funcţiona de zile întregi, din pricina lipsei de
combustibil.
— Tare-aş mai vrea să sune sfârşitul alarmei!
Hana studia cu atenţie brâul lui Masa, împungându-şi
obrazul cu limba.
— Nee, ce e asta aici?
Şi a arătat spre un pâlc de puncte albastre făcute cu
cerneală, ca să le arate celor care doreau să continue unde
să facă împunsăturile, chiar dinaintea botului căscat al
tigrului.
— Ar trebui să fie un şoim, a răspuns Yoshi, destupând
gamela de ceramică pe care o ţinea sub bancă şi bând cu
grijă.
— Ce-ai zis că e?
— Un şoim.
Apa avea acelaşi gust cu aerul din adăpost: stătută şi
mucegăită. Cu gust de rumeguş. I-a întins gamela şi Hanei,
care a scuturat din cap, refuzând.
— Ca cel de pe ţigările tale.
— Tigrul fuge după şoim?
— Nu, şoimul… conduce tigrul. Sau mai degrabă îi ţine de
urât, a răspuns ea ridicând din umeri. Lui Masa îi plac
şoimii. Aşa că am încercat să-i fac şi eu unul. Ceea ce nu era
adevărat pe de-a-ntregul. Căci nu uitase că el spusese despre
ea că era frumoasă „ca un şoim”. De fapt voise să se
reprezinte şi pe sine pe brâul lui. Acum totuşi asta suna
absurd, până şi pentru ea însăşi.
— Ce şoim ciudat, să vrea să zboare cu un tigru! a spus
Hana, înapoindu-i brâul şi scoţându-şi din buzunar pachetul
de ţigări cu un şoim desenat pe el. Ştii ce se spune despre
şoimi, nu?
— Nu, a scuturat Yoshi din cap. Ce se spune?
Hana a zgâlţâit pachetul ca să scoată o ţigară şi şi-a
aprins-o. Fumul a năpădit pe dată nasul şi gura lui Yoshi.
— Că cei înţelepţi nu-şi arată niciodată ghearele în faţa
prăzii.
— Da, aşa e, a încuviinţat Yoshi, căci auzise şi ea undeva
zicala aceasta.
— Oare asta să însemne că soldaţii noştri îşi ascund
baionetele când luptă, ce crezi? Sau că îşi ucid pur şi simplu
inamicul în spiritul acela sfânt, Yamato, despre care tot
vorbesc ziarele?
Yoshi s-a gândit la regula numărul şapte din Manualul de
Apărare Civilă: „În timpul unui raid aerian, cetăţenii trebuie
să se abţină de la gândurile nepatriotice, pesimiste sau care
afectează starea de spirit”. Dacă cineva i-ar fi spintecat capul
Hanei şi s-ar fi uitat înăuntru nu ar fi găsit nimic altceva
decât hikokuni shisoo, gânduri nepatriotice.
Byoki da, şi-a reamintit ea. E bolnavă.
Hana îşi ridicase capul şi se uita în sus, spre cer, de parcă
ar fi căpătat puteri miraculoase de a vedea prin acoperişul de
oţel, piatră şi lemn.
— Şi presupun că tu crezi că dacă îi dai băiatului brâul
ăsta atât de împodobit o să-l apere de pericol.
— Iar eu presupun că tu nu crezi asta.
— Nu cred că pe noi ne mai poate apăra ceva acum.
Oricine îţi spune altceva ori minte, ori e nebun.
Ceva din tonul ei – amărăciune poate, dar amestecată cu o
undă de durere adevărată – a făcut-o pe Yoshi să o privească
atent.
— Sunt destui care ne apără, i-a spus ea. Împăratul ne
apără. Şi Amaterasu. Şi Armata Imperială. Şi tata. Nu poţi să
spui că el nu te-a apărat.
— Să mă apere de ce? s-a repezit Hana, ridicând o
sprânceană.
 — De kempei. De exemplu…
Hana s-a pornit să râdă atât de brusc şi de tare, că
hohotul ei a răsunat ca o mică explozie.
— Nan de? Doar te-a scos de-acolo când te-au interogat
data trecută.
— Habar n-ai tu prin ce-am trecut eu până m-a scos el!
— Dar mi-ai spus că doar te-au pus să scrii un
angajament că o să-i fii credincioasă împăratului.
— Da, aşa ţi-am spus!
Un nou fior a pornit-o în jos pe ceafa lui Yoshi.
— Dar nu a fost aşa?
— Chiar vrei să ştii ce s-a întâmplat? a întrebat-o Hana,
privind-o ţintă.
Yoshi i-a întors privirea.
— Da.
Dacă Hana a surprins şovăiala din vocea ei, nu a băgat-o
în seamă. S-a sprijinit pe spate, cu mâinile împreunate în
poală.
— Mai întâi, a început ea cu o voce aproape plată, m-au
acuzat că sunt spion englez. Şi ştiau că mai sunt şi alţii în
reţeaua asta de spioni. Şi voiau să le spun numele acestor
oameni.
Părea că în trupul lui Yoshi încremenise orice mişcare –
sângele îi îngheţase în vine, inima îşi oprise bătaia lentă.
Nervii încetaseră să se mai joace de-a leapşa.
— Şi când nu am avut niciun nume să le spun, m-au
bătut. Mai întâi m-au bătut cu hainele pe mine. Apoi mi le-
au scos…
— Cum adică?
— M-au despuiat. Să caute dovezi, a urmat Hana, zâmbind
cu buzele strânse. Apoi mi-au cerut din nou să le spun
numele. Şi când nu am avut ce să le dau, m-au lovit peste
braţe, pe spate şi pe picioare. O vreme mi-am pierdut
cunoştinţa. Când mi-am revenit, îmi băgaseră capul într-o
găleată cu apă murdară îngheţată.
Yoshi a simţit cum i se împietreşte stomacul, străfulgerat
de o durere mai mare decât cea produsă de foame. Şi-a
scuturat capul, cu ochii năpădiţi de lacrimi usturătoare.
— Dar de ce? De ce-au făcut asta?
— Pentru că puteau. Aşa cum puteau să mă sufoce cu un
prosop ud, pe care mi-l luau de pe faţă doar cât să pot rosti o
vorbă sau două şi să-mi trag sufletul, înainte de a mi-l vârî
din nou în gură.
Yoshi simţea cum îi piere culoarea din obraji.
— Nu pot să cred. Asta e… de necrezut…
Hana a scuturat din cap.
— Nu, nu e deloc. Ar fi putut face şi mai mult. Mult mai
mult. Ar fi putut să mă omoare, să mă arunce undeva fără ca
nimeni să bage de seamă, în afară de tine.
— Şi tata, a şoptit Yoshi.
Mama s-a dat pe spate şi a închis ochii.
— Le-au făcut lucrul acesta şi altora pe care-i cunosc de
când eram în străinătate. Oameni care au studiat la Londra
şi la Paris. Mi-au citit numele lor cu voce tare şi mi-au spus
cum au murit. Şi mi-au mai zis că ar trebui să mă pregătesc
să mă duc după ei.
— Te-au şi…? a dat să spună Yoshi, aproape neştiind ce să
întrebe.
Hana a clătinat din cap.
— Nu. În privinţa asta cel puţin, bănuiesc că am avut
noroc. Mi-a spus că sunt o curvă prea occidentalizată şi că-l
dezgustam. Că nici nu m-ar fi putut atinge fără mănuşi.
Tremurând toată, Yoshi şi-a trecut mâna prin păr. Se
simţea lovită şi bătucită, de parcă ea ar fi fost cea bătută şi
batjocorită.
— Dar tata îi cunoştea pe cei de la poliţie, a bâiguit ea în
cele din urmă. Avea o înţelegere cu ei.
Hana şi-a scos încă o ţigară, pe care nu şi-a aprins-o
imediat, ci a scuturat-o tăcută pe genunchiul ei osos.
— Influenţa Ministerului Agriculturii are şi ea o limită, a
spus zâmbind uşor. Şi după aceea tatăl tău m-a părăsit,
bineînţeles. Toţi m-au părăsit.
 Şi atunci i-a revenit în minte imaginea grajdului din Shin
Nagano. Şi sunetele acelea atât de grăitoare care ieşeau de
acolo. Yoshi a încercat să-şi dreagă vocea.
— Eu am rămas.
— Unde ai rămas?
— Aici, la Tokyo.
— Păi unde să te fi dus? a râs ea.
Yoshi abia şi-a stăpânit un strigăt de neputinţă. Chiar nu-
şi dădea seama? Cei mai mulţi copii din oraş fuseseră deja
evacuaţi la ţară. Sau, asemenea lui Satako şi celor cinci
surori mai mici ale ei, sperau să plece de îndată ce se va găsi
o casă suficient de mare ca să le găzduiască pe toate la un
loc. Exodul începuse după ce Ministerul Educaţiei declarase
că: „Deşi posibilitatea unor daune provocate de atacurile
aeriene este considerată destul de îndepărtată, se recomandă
cu fermitate ca cetăţenii sub vârsta de şaisprezece ani să fie
mutaţi în zonele rurale, ca o metodă suplimentară de
protecţie”. Kenji fusese şi el de acord, insistând ca soţia şi
fiica lui să plece din oraş chiar înaintea anunţului oficial. Le
găsise până şi o cabană de închiriat, pe terenul unor clienţi
de-ai lui din Nagano. Yoshi se bucurase la gândul nopţilor
fără şuieratul sirenelor, cu aer curat, fără şcoala şi munca
chinuitoare de la fabrică. Dar Hana nici nu a vrut să audă, a
refuzat fără să se gândească măcar, aşa cum refuzase să
meargă cu Yoshi în Manciuria.
— Glumeşti, de bună seamă, a pufnit ea. Să mă mut
acolo? La ţară? Ce Dumnezeu să fac eu acolo?
— Yoshi-chan, spunea ea acum, cu o voce mult mai
blândă decât o auzise vreodată. Yoshi!
Fata a deschis ochii. Încăperea părea că se învârte cu ea.
— Nn, a mormăit.
— Nu degeaba ţi-am spus toate lucrurile astea acum. E
ceva ce trebuie să ştii.
Yoshi a scuturat din cap. În mintea ei încă vedea totul:
mama sa goală. Mama ei, lovită, fără cunoştinţă. Cum de
putuse tatăl ei să lase să se întâmple astfel de lucruri? Cum
de putuse Împăratul să permită una ca asta? Căci, la urma
urmei, toţi erau copiii Împăratului, nu-i aşa? Ce tată se
poartă aşa cu copiii lui – sau cu oricine altcineva?
— Yoshi-chan? Mă auzi?
— Hai! a şoptit Yoshi, simţind cum o usturau pleoapele
umede.
— Trebuie să ştii ceva şi nu trebuie să uiţi niciodată.
Hana s-a apropiat atât de tare, că Yoshi i-a simţit
răsuflarea acrişoară atingându-i tâmplele. Chipul mamei ei
sclipea în lumina lămpii, neted şi strălucitor. Alb, ca de lac,
asemenea unei măşti palide în întuneric. Cinci degete subţiri
i-au apucat încheietura mâinii.
— Nimeni nu te poate apăra decât tu însăţi! i-a şoptit
Hana. În vremuri ca acestea, oameni pe care crezi că-i
cunoşti pot deveni străini sau chiar monştri. De-acum încolo
– chiar din clipa asta – nu trebuie să te gândeşti decât cum
să te protejezi pe tine însăţi. Nimic altceva nu mai contează,
nici măcar eu. Indiferent ce se întâmplă! Wakaru?106
— Hai! a repetat Yoshi, abia şoptind.
Pentru o clipă, nici una nu s-a clintit. Yoshi a avut
senzaţia ciudată că încremeniseră în timp, ca două chipuri
din fotografiile sepia ale Hanei.
Dar apoi chipul mamei s-a destins: i-a dat drumul la
mână. A dibuit pe bancă până a găsit Doamna Chatterley şi
şi-a pus-o în poală. Nu a deschis-o, ca întotdeauna. A oftat
doar şi s-a sprijinit de perete, ca şi cum această discuţie i-ar
fi secătuit toate forţele.
Yoshi s-a lăsat şi ea pe spate, istovită. Afară, un camion
trecea cu zgomot pe strada îngustă. Auzea strigăte şi un
fluierat ascuţit. Apoi un pocnet răsunător – să fi fost un
cauciuc spart? O petardă? De fapt nici nu-i păsa. Singurul
sunet care o interesa era fluieratul ce vestea sfârşitul
alarmei. O să mai răsune vreodată? Vor fi nevoite să doarmă
acolo?
Oftând, a început să împăturească brâul lui Masa.
106
Înţelegi? (în japoneză, în original).
 — Nu-l pune încă la loc, nee, i-a spus mama.
— De ce? a întrebat Yoshi, clipind nedumerită.
— Nu vrei să-ţi fac şi eu o cusătură?
— Dar de ce ai face-o dacă nu crezi că foloseşte?
— Pentru că tu eşti cea care crede că ajută, a urmat Hana
întinzându-şi mâna. Şi poate că, chiar dacă nu-l fereşte de
rău, îl ajută totuşi să se simtă mai puţin singur acolo.
Yoshi a şovăit. Apoi i-a întins brâul, cu acul argintiu înfipt
într-un colţ. Acul avea încă un fir roşu destul de lung, lăsat
de ultima femeie care făcuse o cusătură – o asistentă
medicală care tocmai se întorsese din coloniile coreene, unde
ţinuse un curs de pregătire.
— Să fac cusătura pe şoim? a întrebat Hana.
— Fă-o… mai bine pe coada tigrului, te rog.
Afară, camionul militar plecase sau fusese lăsat de
izbelişte. Nu se mai auzeau alte zgomote: Yoshi nu mai auzea
nici măcar lătratul căţelului. Brusc, şi-a închipuit că va ieşi
din micuţa lor vizuină şi va descoperi că întreaga lume
dispăruse pur şi simplu. Tremurând din nou, şi-a strâns
jerseul mai tare pe lângă corp şi a mai luat o gură de apă
stătută. Hana a făcut o cusătură meşteşugită şi a rupt apoi
aţa cu dinţii ei mici şi pătaţi. Admirându-şi lucrătura, a dat
satisfăcută din cap şi i-a înapoiat brâul lui Yoshi. Apoi şi-a
ridicat capul, de parcă şi-ar fi amintit ceva.
— Yoshi-chan, dă-mi bocceaua, nee. Am de luat ceva din
ea.
Uimită, Yoshi i-a întins bocceluţa cu lucrurile de primă
necesitate pe care le împachetase cu mare grijă, după
instrucţiunile scrise ale lui Kenji, alegând mai ales cele
sugerate de Manualul de Apărare Civilă: tabletele strămoşeşti
ale familiei, actele de proprietate, câteva bijuterii mai
valoroase ale Hanei, pe care nu le donaseră, şi alimente:
pesmeţi şi iarbă de mare uscată, o conservă preţioasă de
carne pe care o primise Kenji de la un cunoscut de-al lui din
armată. Mai erau şi o pungă mică de orez şi două rânduri de
haine ponosite. Din câte văzuse până atunci, mamei ei nici
nu-i păsase de ele.
Dar acum, Hana dezlega hotărâtă bocceaua.
— Sunt sigură că l-am pus aici, a spus ea, scotocind
printre lucruri. Ce ciudat! Ah… atta107.
A scos victorioasă ceva, şi Yoshi a recunoscut o punguţă
de mătase, de a cărei culoare îşi amintea vag.
— Ce e asta?
— Ceva de care eu n-am nevoie, dar ai putea avea tu.
Hana i-a întins punguţa fiicei ei, care a răsucit-o între
degete având vaga senzaţie că o mai văzuse.
— Ceva ce mi-ai adus tu, de fapt. După ce ai fost la tatăl
tău în Manshu. Nu-ţi mai aduci aminte? Ţi-a dat-o să mi-o
dai mie.
Yoshi a încuviinţat încetişor din cap, era inelul cu piatră
verde. Nu se mai gândise la el de ani de zile. De fapt, în afara
acelei întâmplări scârboase din grajd şi de timpul petrecut cu
Masa, amintirile ei despre călătoria în Manciuria reprezentau
o învălmăşeală de rumeguş, frig şi barăci primitive, toate
atinse de o vagă senzaţie de greaţă.
Luând acum în mână punguţa de mătase, şi-a amintit ziua
în care i-o dăduse tata: „Păstreaz-o cu grijă… vreau să ştie că
mă gândesc la ea”.
Nodul era la fel de strâns cum şi-l amintea; a încercat să-l
desfacă şi şi-a agăţat una dintre unghiile şi aşa rupte. Dar a
reuşit, şi micul pătrat de mătase s-a deschis în poala ei ca o
floare, dând la iveală din miezul lui inelul verde, strălucitor.
Fără să rostească o vorbă, i l-a întins Hanei, care l-a pus pe
inelarul ei subţire.
— Când l-am văzut prima dată m-am gândit la Scarlett
O’Hara, a spus Yoshi, căzută pe gânduri, în timp ce mama ei
îşi răsucea mâna pe toate părţile, în lumina slabă a lămpii.
— Dacă stai să te gândeşti de câte ori m-ai pus să te duc
la filmul ăla, e de mirare că doar asta te-a făcut să te
gândeşti la ea, a spus Hana râzând.
Yoshi s-a pomenit zâmbind şi ea. Tocmai împlinise
107
Uite-1 (în japoneză, în original).
unsprezece ani când începuse să ruleze Pe aripile vântului la
cinematograful Ikebukuro. Fermecată de Vivien Leigh – de
ochii aceia verzi şi de rochiile opulente la fel de verzi –, o
forţase pe mama ei să o ducă la film de patru ori.
— Piatra asta are aceeaşi culoare ca ochii lui Leigh-san, a
remarcat ea acum, întinzând mâna să ia inelul înapoi. De ce
nu l-ai purtat niciodată?
— Mi-a fost prea mare.
— Dar ai fi putut să-l micşorezi.
— Nu, n-aş fi putut. Ştii şi tu ce se întâmplă când duci
ceva la bijutier.
Yoshi a încuviinţat din cap. Ultima dată când adusese
ceasul Hanei de la reparat, a apărut un reprezentant
Tonarigumi108 care s-a interesat politicos dacă nu cumva în
gospodăria lor existau obiecte „de lux, de care nu aveau
nevoie”, pe care să le doneze cauzei.
— Şi, pe deasupra, dacă aş fi purtat toate blănurile şi
bijuteriile pe care mi le-a dat tatăl tău, aş fi arătat ca pomul
ăla groaznic de Crăciun făcut în fiecare an, în decembrie, de
magazinul Matsukaya. Îţi mai aduci aminte cum într-un an
au pus o cruce în vârf, cu Moş Crăciun răstignit pe ea, în loc
de Isus?
A râs răguşit, înapoindu-i inelul lui Yoshi, care şi l-a pus
pe degetul inelar. I se potrivea mai bine decât mamei ei, deşi
tot îi era un pic larg.
— Dar de ce l-ai pus în bocceluţa cu lucruri de primă
necesitate?
— Nu ştiu nici eu, a răspuns Hana evaziv, să-ţi spun drept
chiar uitasem că-l am, până acum. Cred că mi-am amintit de
el pentru că ţi se potriveşte ţie.
Asta nu avea nicio logică, bineînţeles, ca de altfel nimic din
ce spusese Hana în noaptea aceea. Şi totuşi Yoshi s-a hotărât

108
Asociaţia Vecinilor, unitatea de bază a programului naţional de
mobilizare şi întrajutorare, organizat de guvernul japonez în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, alcătuit din câte 10-15 gospodării, pentru
stingerea incendiilor, apărare civilă şi siguranţă internă.
să-l ia.
— E… minunat, a zis ea din toată inima, arigato, mamă!
Şi-a dat capul pe spate ca să-l vadă mai bine, copleşită de
cuvintele îngrozitoare pe care le rostise în sinea ei mai
devreme, când se aflau încă în casă: Kirai? Ce fel de fiică era
ea, să-şi urască propria mamă? I-a trecut prin minte că poate
era şi ea bolnavă, că poate aceste gânduri ciudate şi violente
erau un semn. Oare confuzia depresivă se poate moşteni prin
naştere sau prin sânge?
— Eşti o fată bună, i-a spus mama privindu-şi cartea din
poală. Ştii, Yoshi-chan, a urmat ea cu o voce cântată, am
visat ceva azi-noapte. Un vis ciudat, dar minunat.
— Nu mai spune!
Hana a dat din cap şi apoi, nu se ştie din ce pricină, a
continuat să vorbească în engleză.
— Am visat că eram pe acoperiş, la soare, în costumul
meu de baie alb. Îţi mai aminteşti când făceam plajă pe
acoperiş?
Yoshi a încuviinţat din cap. Kenji se enerva şi vecinii se
scandalizau, dar Hana a continuat s-o facă ani de zile.
— Era o zi minunată, m-am dus până la marginea
acoperişului şi m-am uitat în jur. Vedeam cerul şi iarba, şi
dincolo de ele, marea sclipind în lumina soarelui. Era atât de
verde. Şi ceva în sufletul meu îmi spunea… a urmat mama
râzând de-adevăratelea, îmi dădeam seama că aş fi putut să
păşesc dincolo de acoperiş fără să păţesc nimic. Pentru că-n
visul acela, nu ştiu cum se făcea, dar ştiam că puteam zbura.
Şi să ştii, Yoshi… chiar am zburat!
Cuvintele au început să i se împleticească, aşa cum se
întâmpla când bea mai mult, deşi Yoshi ştia că Hana nu mai
pusese alcool în gură de mai bine de un an, nu atât din
proprie iniţiativă, ci mai degrabă pentru că nu mai exista
niciun fel de alcool ce putea fi consumat fără să ucidă.
S-a întors spre ea speriată şi-a văzut-o prăvălită din nou
pe spate, sprijinită de peretele de lemn pătat de funingine, cu
bărbia în piept, cu degetele răsfirate în poală, ca petalele unei
flori albe ce înfloreşte noaptea. Într-un avânt brusc, Yoshi a
apucat-o de mână.
— Ce-ai păţit?
— Mo. Ii wa.109 Sunt obosită doar, Yoshi-chan.
A oftat din nou, şi-a lăsat capul pe spate şi şi-a închis
ochii.
— Afurisitul ăsta de război! a exclamat ea în engleză.
— Soo, nee, i-a şoptit Yoshi blând.
Şi-a scos apoi inelul din nou şi se căznea să vadă ce scria
înăuntrul tortiţei, dacă era un nume, sau o dată, sau poate
un jurământ de dragoste.
— E o verighetă? a întrebat ea. Gaijin-san îşi oferă unul
altuia inele dintr-astea când se logodesc?
Mama nu i-a răspuns, ci şi-a ridicat din nou capul. Spre
uimirea ei, ochii Hanei erau închişi complet, iar pieptul i se
ridica şi cobora încetişor.
— Mama?
Niciun răspuns. Yoshi a clătinat din cap, uimită de
uşurinţa cu care mama ei putea să treacă de la starea de
veghe la somn. Îşi amintea cum, cu ani în urmă, Masahiro
râdea de felul în care surioara lui făcea la fel. „Aşa face ea
uneori, cade lată oriunde s-ar afla”, îi spusese el odată.
Apoi s-a simţit năpădită de un alt sentiment, rece şi
disperat. Aceeaşi senzaţie pe care o avusese când o văzuse
săptămâna trecută pe Hana machiată şi îmbrăcată cu rochia
de seară. Acelaşi sentiment pe care îl avea când era mică şi
se uita la mama ei cum „se făcea frumoasă”, ca să meargă la
vreun prânz sau la vreo altă petrecere, un semn că urma să
lipsească ore în şir sau chiar toată noaptea. Şi-i era teamă că
ar fi putut lipsi chiar mai mult – că o s-o caute într-o bună zi
şi n-o s-o mai găsească deloc.
Pentru o clipă i-a venit s-o trezească, s-o scuture bine. Să-
şi aşeze în poala ei capul acoperit cu glugă. Dar, în schimb, a
ridicat pachetul de ţigări pe care Hana îl lăsase pe bancă şi a
scos de acolo una albă şi subţire. A apucat-o cu mâna
109
Mă rog. Lasă (în japoneză, în original).
dreaptă, ţinând-o chiar lângă degetul pe care inelul îşi arăta
bogăţia lui lipsită de strălucire.
— Şi dacă tu pleci, a şoptit ea în engleză, unde m-aş putea
duce eu? Ce-aş putea face?
Şi-atunci – ca un răspuns la întrebarea ei – a răsunat în
cele din urmă sirena, anunţând încetarea alarmei.
Imediat s-au auzit vocile bucuroase ale vecinilor şi
poliţiştilor, care se strigau unii pe alţii, să vadă cum se aflau.
— A fost serios de data asta, ce zici Shimada-san?
— Soo, nee, Haneda-san! De două ori într-o noapte! Mă-
ntreb dacă nu cumva au făcut vreo greşeală paznicii din
turn?
— Ce greşeală?! Nu fac ei aşa ceva! Poate că americanii s-
au răzgândit şi-au zburat înapoi la culcare.
— Norocul lor! Nici mie nu mi-ar strica să dorm niţel.
— Shikatta ga nai, nee? Las’ că dormim noi când om
învinge şi s-o termina războiul! Noapte bună!
— Oyasumy nasai.110
Se auzeau uşi închizându-se. Dinspre ghereta poliţistului
a răsunat anunţul: „Cetăţeni din adăposturi. Exerciţiul s-a
terminat. Repetăm: Exerciţiul s-a terminat”.
Ultimele câteva cuvinte fuseseră pe jumătate înecate de
zgomotul staţiei de amplificare, ce obişnuia să oscileze de la
linişte totală la un ţiuit pătrunzător. Era un sunet care îi
strepezea dinţii lui Yoshi, chiar şi acolo, la zece picioare sub
pământ. Dar ea a rămas pe loc, încăpăţânându-se să nu
părăsească locul acela strâmt şi întunecat – şi clipa aceea
dulce-amăruie – cu aceeaşi îndârjire cu care nu voise nici să
o lase pe Hana să adoarmă la loc.

La ora şapte în dimineaţa următoare, inelul mamei –

atârnat discret pe un lanţ de gâtul lui Yoshi – încă îşi
răspândea farmecul lipsit de strălucire. Fata plecase de acasă
la şapte, fără s-o trezească pe Hana – ceea ce, deşi nu era
complet neaşteptat, constituia totuşi o uşurare. Ceea ce
110
Noapte bună (în japoneză, în original).
spusese Hana cu o seară în urmă îi stăruia încă în stomac,
asemenea rămăşiţelor acide ale unei cine grele: „M-a
despuiat. Mi-a spus că sunt o curvă prea occidentalizată şi
că-l dezgustam. Nimeni nu te poate apăra decât tu însăţi…”
Şi în timp ce îşi făcea toaleta în grabă, lua câteva înghiţituri
de sorg amestecat cu coji de soia şi bea ceai slab de orz,
cuvintele acestea i se învălmăşeau în minte, tulburându-i
dimineaţa strălucitoare şi senină, precum picăturile de
cerneală turnate în apă. A ieşit iute pe uşă, de parcă ar fi
fugit de propria soartă nefericită.
Pentru prima dată, tramvaiul de Asakusa a venit la timp,
aşa că a ajuns la şcoală cu douăzeci de minute mai devreme.
Acolo a aflat că profesoara ei cea mai nesuferită fusese
mutată la o altă clasă, locul său fiind luat de profesoara ei
preferată, o femeie mai tânără, cu un chip blând şi cu burta
mare. Sasegawa-sensei nu numai că a mai adăugat o
cusătură pe brâul lui Masa, dar le-a împărţit tuturor din
clasă câte ceva din raţiile suplimentare pe care i le adusese
soţul ei dintr-o călătorie la ţară. Era doar câte o jumătate de
cartof dulce fiert de fiecare şi, asemenea celorlalte fete, lui
Yoshi i se aplecase de atâţia cartofi dulci, fiind cât pe ce să
nu vrea să-l mănânce. Dar s-a forţat, înghiţind bucata
gălbuie cu acelaşi stoicism cu care muncitorii din fabrică
alergau cu baloanele din secţie în secţie. Şi, pentru prima
dată, din pricina hranei suplimentare sau a emoţiei, a simţit
că i se mai domoleşte ghiorăitul veşnic al stomacului gol.
După ce şi-a predat bentiţa şi s-a înclinat dinaintea
tabloului Împăratului, a luat-o la fugă către sento111, simţind
cum i se umezeşte în palmă săpunul franţuzesc luat din
sertarul de lenjerie al Hanei şi rugându-se în sinea ei: fă să
fie deschis, fă să fie deschis, fă să fie deschis. În mod
surprinzător, pentru prima dată în două săptămâni, chiar
era deschis. Fumul negru ţâşnea pe coş spre cerul albastru
şi aerul mirosea a lenjerie curată şi a mare. Şi nici nu erau
prea mulţi oameni la coadă. Nu a trebuit să aştepte decât
111
Baie comună (în japoneză, în original).
vreo jumătate de oră. Timp în care a mai obţinut trei cusături
pentru brâul lui Masa.
Cât a făcut baie şi-a ţinut ochii – ce o usturau din pricina
săpunului – aţintiţi asupra prosopului şi a hainelor ei (în
vremurile astea, se fura orice, până şi agrafe de păr), în timp
ce cu mâinile îşi freca cu putere tot corpul micuţ şi învineţit.
Şi-n timp ce se grăbea să se întoarcă în vestiar să se îmbrace,
se simţea mult mai uşoară, cum nu mai fusese de mult.
Norocul a continuat să-i surâdă şi când s-a urcat în
autobuzul pentru gara din Tokyo, care nu întârziase decât
zece minute. Era aglomerat, ca de obicei. Dar a prins ultimul
loc liber, lângă o tânără cu un copil mic în braţe, care se
vedea că veneau tot de la baie. Cu obrăjorii rozalii şi pielea
strălucind de curăţenie, bebeluşul gângurea şi zâmbea. Cât
timp mama lui s-a ridicat să pună ceva pe plasa de bagaje,
pruncul a stat în braţele lui Yoshi, iar ea şi-a vârât iute nasul
în părul lui des şi negru, întrebându-se dacă Hana o fi făcut
aşa vreodată cu ea. Întrebându-se dacă şi ea mirosise
vreodată a pudră de talc şi miere. Când mama s-a aşezat la
loc, i-a dat copilul înapoi cu părere de rău, gândindu-se:
Poate eu şi cu Masa vom avea un fiu. Gândul acesta i-a
stârnit o durere dulce şi a scos din nou brâul lui Masa, ca să
numere încă o dată cusăturile. Mai rămăsese doar una de
făcut. Yoshi se gândea s-o roage pe tânăra mamă de lângă
ea, dar copilul se foia acum, aşa că avea destul de lucru.
După vreo zece minute de mers cu autobuzul, s-a urcat un
ofiţer al Armatei Imperiale şi s-a împins cu putere înăuntru.
Văzând că nu sunt locuri libere, a început să vocifereze:
— Cineva trebuie să-mi cedeze locul, a poruncit el. Când
vă întâlniţi cu cei care se luptă pentru onoarea şi viitorul
naţiunii voastre, aveţi datoria să-i arătaţi tot respectul.
Cu un an în urmă, o astfel de ameninţare ar fi stârnit o
adevărată învălmăşeală, după care s-ar fi eliberat câteva
locuri pe care să se tolănească ofiţerul, ba chiar să poată
trage un pui de somn. Astăzi totuşi, nimeni nu s-a clintit.
Yoshi îşi ţinea privirile plecate spre brâul lui Masa din poala
ei. Femeia îşi hrănea pruncul dintr-un vas de ceramică.
Undeva, în spatele autobuzului, s-a auzit un bătrân tuşind.
— Nu m-aude nimeni? a strigat ofiţerul. Împăratul vă
porunceşte să vă ridicaţi! Sus cu voi, fir-aţi să fiţi! Sculaţi-vă
cu toţii!
Din nou, nimeni nu s-a mişcat. Roşu la faţă, ofiţerul s-a
întors şi a scuipat pe podeaua curată a autobuzului:
— Sunteţi trădători cu toţii, asta sunteţi! a strigat el,
îndreptându-se tropăind spre uşă. În armată aţi fi împuşcaţi
cu toţii.
Şi s-a dat jos din autobuz, oprindu-se doar să smulgă din
rama ei o reclamă pentru săpunul de faţă Kao (care oricum
nu se mai găsea nicăieri, după cum ştia Yoshi). Un murmur
de uşurare s-a auzit din întreg autobuzul: lumea vorbea pe
şoptite, unii chicoteau. Pruncul a râgâit uşor.
— Vrei să-ţi fac o cusătură? a întrebat tânăra mamă,
arătând spre brâu. Uite, dacă-l mai ţii un pic pe Taro-kun,
pot să te ajut. Unde e soldatul?
Şi-n timp ce Taro-kun se juca vesel cu urechea lui Yoshi,
mama lui a făcut ultima împunsătură pe vârful ciocului
şoimului şi i-a înapoiat brâul, întinzând amândouă mâinile şi
plecând capul:
— Gonbatte kudasai.112
— Mulţumesc, a răspuns Yoshi, pipăindu-şi inelul în semn
de mulţumire.
Totul mergea atât de bine, încât chiar când au început să
sune din nou sirenele puţin înainte de ora două, lui Yoshi nu
i-a mai fost deloc frică. Se afla la Ueno, destul de aproape de
gara din Tokyo. După ce s-a aşezat la coadă alături de ceilalţi
călători, s-a înghesuit şi ea în adăpostul orăşenesc, scrutând
cerul şi simţind mirosul bătrânului de lângă ea (unsoare de
tigru, usturoi). Inima i se zbătea puternic, nu la gândul unui
posibil atac aerian, ci pentru că, în câteva minute, urma să-l
vadă pe Masahiro îmbrăcat în uniforma lui de soldat
Kantogun.
112
Noroc (în japoneză, în original).
 Alarma a durat doar o jumătate de oră, fără vreo urmă de
avion nici de data aceasta, şi s-au reîntors cu toţii grămadă
în autobuz. Yoshi a reuşit să găsească din nou un loc liber,
dar norocul ei nu a mai durat mult: după minute întregi de
scrâşnete şi pufăituri de fum, şoferul autobuzului s-a ridicat
şi s-a înclinat spre ei, scuzându-se că motorul care funcţiona
pe bază de cărbuni nu mai mergea. Autobuzul trebuia să se
retragă.
Lumea dinăuntru a izbucnit în strigăte de supărare, dar
Yoshi a simţit că-i îngheaţă sângele în vine. Şi-a adus din
nou aminte de vis: Masa care o striga, Masa care pleca,
îndepărtându-se până a devenit un punct sclipitor la orizont.
S-a ridicat fără să-şi dea seama şi s-a năpustit pe culoarul
îngust dintre scaune, sărind pe treptele din spate ale
autobuzului. A luat-o la fugă pe stradă, împiedicându-se de
un adăpost de pe trotuar şi simţind pe piept atingerea
inelului. Cu răsuflarea aproape tăiată de panică, a încercat
să facă semn unui taxi sau unui tramvai sau oricărui alt
mijloc de transport.
A găsit până la urmă o jinricksha113 trasă de un băiat
zdrenţăros care părea a avea jumătate din vârsta ei, dar care
nu s-a sfiit să-i ceară un preţ scandalos de mare (douăzeci de
sen), fără de care n-a vrut nici în ruptul capului să se aşeze
la loc pe scaunul lui. S-a ţinut însă de promisiune şi-a
împins cu coapsele lui osoase atât de iute, că nici nu se mai
distingeau în timp ce treceau pe lângă clădiri şi săpători de
şanţuri, ba chiar şi pe lângă o fanfară de elevi de la o şcoală
din împrejurimi. Cu toate acestea, nu au ajuns la gară decât
la 3:45. Yoshi gâfâia înainte ca picioarele să-i atingă
trotuarul. Aruncându-i băiatului banii, s-a oprit să-şi dea jos
şlapii de lemn geta. Apoi a rupt-o la fugă, împingându-se pe
lângă gospodine cu braţele pline de cumpărături şi ţărani
care se întorceau acasă de la piaţă şi negustori care vindeau
ceai spălăcit. A auzit exclamaţii de nemulţumire în timp ce
trecea în goană pe lângă colectorii de donaţii şi pe lângă
113
Ricşă (în japoneză, în original).
biroul Gospodinelor Patriote din Tokyo şi, undeva, pe lângă
tejgheaua unde se vindeau bento (cutii cu mâncare de prânz,
care acum erau mai mult goale decât cu mâncare!) a auzit pe
cineva strigându-i:
— Hei, mai încet… e de-a dreptul periculos!
Dar ea nu s-a oprit decât ca să se uite pe tabela de sosiri,
ca să vadă că trenul lui Masa sosise la linia 19, peronul 6.
Linia 19, peronul 6. Poate că încă e acolo. Sigur e acolo, că
n-avea unde să se ducă într-altă parte. Şi trenul următor nu
pleca decât peste aproape o oră de la acelaşi peron.
Revenindu-şi puţin, Yoshi şi-a pus încălţările la loc în
picioare şi şi-a trecut mâinile tremurânde prin părul ciufulit.
Uitându-se în jur ca să se asigure că n-o vede niciun poliţist
sau vreo reprezentantă a Gospodinelor Patriote, şi-a pus pe
furiş pe deget inelul Hanei. Apoi s-a întors să se vadă în
sticla unui afiş înrămat pe peretele gării, care înfăţişa câteva
zeci de cetăţeni încruntaţi ce înfigeau suliţe de bambus într-
un cap de pod. Pe el scria: „Fiii Yamato vor lupta ca unul!”
Totuşi, Yoshi nu a luat în seamă acest semn: o preocupa mai
degrabă viitorul imediat. Scoţând rujul pe care-l subtilizase
din punga de cosmetice a mamei sale – acelaşi pe care-l
văzuse săptămâna trecută în mâna Hanei, dinaintea măsuţei
de toaletă –, i-a deşurubat capacul. Apoi, sugându-şi obrajii
şi ţuguindu-şi buzele, şi le-a vopsit cu roşu din belşug.

Când a ajuns pe peron, s-a gândit uşurată: Nu a plecat

încă! În locul întinderii pustii de beton pe care se aşteptase
să o găsească acolo cu jumătate de oră înainte de tragerea
trenului la peron, a dat de o învălmăşeală de uniforme kaki.
Soldaţii strigau şi-şi azvârleau unul altuia sacii de pânză.
Şeful gării îşi agita mâinile înmănuşate şi se ruga de ei să se
liniştească. Hamali cu uniforme roşii alergau de colo-colo cu
cărucioare pline de cuferele ofiţerilor de rang mai înalt, care
mergeau în urma lor cu paşi mari, încălţaţi cu cizme de
călărie.
Punându-şi mâna la ochi, Yoshi a scrutat grămada
mişcătoare de oameni, căutând băiatul înalt, cu ochi şi păr
de mierlă. În ce vagon putea fi? Pe ce parte a peronului s-ar fi
putut afla? Încotro s-ar uita ca s-o caute? Şi-n timp ce-şi
punea toate aceste întrebări, şi-a dat seama că nu la asta
trebuia să se gândească.
Căci ceva nu era în regulă. Soldaţii nu se dădeau jos din
tren, ci se urcau în el. Şi şeful gării nu-i întâmpina urându-le
bun venit acasă, ci îi ajuta să găsească vagoane cu locuri
libere.
A alergat mai departe, împiedicându-se din nou, în timp ce
trăgea de catarama ghiozdanului, încercând s-o desfacă. S-a
oprit dinaintea şefului gării, un bătrân şchiop care părea să
coordoneze întreaga acţiune.
— Scuzaţi-mă, a început ea gâfâind, îmi pare rău că vă
deranjez. Acesta e trenul care aduce ofiţerii candidaţi din
Manciuria?
Omul a privit-o, mişcându-şi maxilarul îmbătrânit,
oprindu-şi privirile asupra buzelor ei roşii şi a picioarelor
murdare.
— Da, a răspuns el, ăsta e, dar nu vine, ci pleacă!
— Pleacă?
— Trenul care trebuia să plece mai târziu a fost anulat.
Lipsă de combustibil! Singura soluţie pentru a putea pleca
azi e s-o ia din loc chiar acum.
— Acum? a repetat ea, aproape fără să-şi simtă buzele
mişcându-se.
El a încuviinţat din cap.
— Sigur că da, şi-a trebuit să dăm jos toţi civilii din tren.
Ce să-ţi mai spun! Asta nu ne face prea iubiţi. Sprijinim noi
trupele, însă când e vorba să pierdem trenul… Dar ăsta-i
războiul! Trebuie să ne sacrificăm cu toţii. Şaptezeci de
milioane ca unul singur… şi aşa mai departe…
Yoshi n-a mai stat să asculte până la capăt. Scoţând brâul
lui Masa din ghiozdan, a alergat până la primul vagon şi s-a
căznit să vadă înăuntru. O sută de chipuri tinere îi întorceau
privirile, unele zâmbitoare, altele lipsite de orice expresie.
Niciunul nu era al lui Masa.
— Scuzaţi-mă, a strigat ea în dreptul unei ferestre
deschise pe jumătate. Shinagawa Masahiro. Ştiţi cumva în ce
vagon…?
Dar soldaţii – care începeau să cânte o variantă
mobilizatoare a melodiei Şoimul fără cuib – fie nu au auzit-o,
fie n-au luat-o în seamă în mod deliberat. Străduindu-se să-
şi păstreze calmul, s-a mai uitat în vagon încă o dată şi-a dat
fuga la următorul. Nimic. Nu era nici în celălalt.
Peronul era aproape gol acum. Yoshi l-a auzit pe şeful de
gară anunţând plecarea.
— Uşile se închid imediat! striga el în pâlnie. Aveţi grijă la
mâini şi la picioare. Aveţi grijă, vă rog. Uşile trenului 260 cu
direcţia Yokohama se închid în câteva minute. Atenţie, aveţi
grijă!
— Nu, a strigat Yoshi, alergând spre cel de-al patrulea
vagon.
Cei dinăuntru începuseră deja să joace cărţi, dar mai era
unul care se uita la ea cu ochii pierduţi. Înfăşurându-şi brâul
pe braţ, şi-a făcut mâinile pâlnie şi i-a strigat:
— Vă rog. Vă rog mult! îl caut pe Shinagawa Masahiro-san
din Shin Nagano, din Manshu. Nu ştiţi în ce vagon e?
— A, Shinagawa? Cred că e în ultimul vagon. Vrei să-i dai
ăsta, surioară? a întrebat el uitându-se la brâu. I-l dau eu.
Haide, dă-mi-l mie.
Şi a întins pe geam o mână aspră. Yoshi i-a privit degetele
pline de bătături şi-apoi chipul. Dar dacă o minţea? Sau se
gândea la altcineva? Cum să ajungă toată strădania ei şi
toate cusăturile, a Hanei şi celelalte nouă sute nouăzeci şi
opt de cusături să protejeze un străin?
Nu merita să rişte.
— Domo114, a strigat ea şi-a luat-o la fugă mai departe.
Când a ajuns la al şaselea vagon, s-a auzit fluierul. La cel
de-al şaptelea s-au închis uşile. La cel de-al optulea şi al
114
Prescurtare de la domo arigato — „mulţumesc, mă scuzaţi“ (în japo-
neză, în original).
nouălea, şeful gării umbla de colo-colo ca să vadă dacă nu
rămăseseră pe afară mâini, nasuri sau bucăţi de
îmbrăcăminte, în timp ce soldaţii închideau ferestrele.
Simţind că-i plesnesc plămânii, Yoshi a fugit mai departe, la
vagonul al zecelea – ultimul – şi s-a oprit căznindu-se să vadă
înăuntru.
La început toţi călătorii i s-au părut la fel: numai capete
tunse. Dar apoi ochii i s-au întâlnit cu alţi ochi care priveau
pe fereastră. Erau negri, negri, ca de mierlă, vioi, oblici şi
calzi. Când au văzut-o, s-au mărit, recunoscând-o.
— Masa!
Abia trăgându-şi răsuflarea, Yoshi s-a apropiat cât de mult
s-a putut de peretele metalic al vagonului.
— Masa-kun, l-a strigat ea. Masa, tu eşti, nu-i aşa? M-
auzi?
Masahiro şi-a lipit faţa de geam, zâmbind fericit. Chipul i
se mai împlinise în cei trei ani de când nu-l mai văzuse,
nasul i se mărise, bărbia devenise mai puternică şi era
acoperită de tuleie de barbă. Şi, cu toate acestea, părea mai
tras la faţă, cu ochii mai adânciţi în orbite, mai trist decât şi-l
amintea ea.
Scoţând un sunet între râs şi plâns, Yoshi şi-a desfăcut
brâul de pe încheietură şi i l-a arătat prin geam. Masa a
încuviinţat din cap. A dat să deschidă geamul, dar ofiţerul
care patrula pe culoarul dintre bănci l-a lovit peste mână,
certându-l cu asprime. Masa şi-a plecat capul şi a spus ceva,
arătând pe geam spre Yoshi. Ofiţerul s-a oprit şi s-a uitat
ţintă la ea. I-a tresărit inima când l-a văzut aplecându-se
chiar el spre geam, cu buzele subţiri desfăcute a zâmbet. Dar
în loc să deschidă geamul, a tras ivărul de închidere.
Apoi, sub privirile îngrozite ale lui Yoshi, s-a întors din nou
spre Masa şi, scoţându-şi chipiul cu cozoroc, a început să-l
lovească pe tânărul soldat cu el peste cap şi umeri, strigând
atât de tare, că se înroşise la faţă.
— Opriţi-vă! i-a strigat Yoshi înspăimântată, în timp ce
Masa îşi ferea capul cu braţele. Încetaţi, n-a făcut nimic!
 Dar ofiţerul continua să-l bată. Şi-apoi s-a auzit din nou
fluierul şi trenul a scos un oftat trist, metalic şi s-a pus în
mişcare în cele din urmă, la început mai încet, dar căpătând
mai multă forţă pe parcurs. Yoshi a alergat pe lângă el, cu
privirile ţintă în ochii lui Masahiro; spre uşurarea ei, ofiţerul
plecase mai departe pe culoarul dintre bănci. A încercat să
strige ca s-o audă Masa:
— Masa-kun! Ganbatte… Să ai noroc!
Dar el îşi întorsese privirile. Se uita fix în pământ, cu
chipul lui osos înroşit de ruşine. Yoshi a iuţit pasul, trăgând
aer în piept şi fluturând brâul cu o mie de cusături ca pe un
steag alb. Gândurile i se învălmăşeau atât de tare, că i-a dat
prin minte chiar să sară pe şine şi să alerge mai departe
după tren. Dar o mână îmbrăcată în mănuşă albă a apucat-o
de cot, trăgând-o înapoi.
— S-a dus, domnişoară! i-a spus şeful de gară. Te rog să fii
atentă. S-a dus!
La început s-a zbătut, cu ochii împăienjeniţi aţintiţi la
vagonul care se îndepărta. Dar când a intrat în tunelul
întunecat, s-a înmuiat şi ea, lăsându-şi braţele să-i cadă pe
lângă trup şi scăpând brâul cu tigrul pe cimentul murdar. L-
a privit pierdută o vreme, simţindu-şi sângele pulsându-i în
vârful degetelor şi piatra verde a inelului strivindu-i-se în
palmă.
— Domnişoară, a strigat-o şeful de gară, domnişoară, nu
vă simţiţi bine? V-a căzut asta!
S-a aplecat şi a luat bucata de pânză de pe peronul
prăfuit. Şi-n timp ce o desfăşura în palmele lui înmănuşate,
trăsăturile i s-au înmuiat de milă.
— Aa, înţeleg… ce păcat! Voiaţi să-i daţi asta tânărului
aceluia!
Yoshi a încuviinţat din cap, amorţită.
— Ei, a încercat el s-o consoleze, puteţi să i-l trimiteţi prin
Poşta Imperială. Funcţionează bine, să ştiţi!
— Se mai întorc după examen? a întrebat ea, recăpătându-
şi vocea în cele din urmă. De la Yokohama?
 El şi-a supt dinţii.
— E greu de spus. Mereu se schimbă câte ceva. Depinde
unde e nevoie de ei. Şi-avem atât de puţine trenuri acum… E
greu de ştiut. Dar ştiţi ceva? a întrebat el, împăturind frumos
brâul şi dându-i-l cu o plecăciune. Simplul fapt că o fată
tânără şi drăguţă ca dumneavoastră se gândeşte la el o să-l
ferească de rele. Mai pot să vă fiu de folos cu ceva? Vreţi să
găsiţi un alt tren?
Ea a deschis gura să-i spună „nu, mulţumesc”. Dar a
rostit în schimb:
— De mine ce-o să se-aleagă?
Omul s-a încruntat şi s-a aplecat mai tare spre ea.
— Ce-aţi spus?
Yoshi rostise vorbele acelea în engleză.
— Nimic, a şoptit ea, roşind. Îmi pare rău că v-am deranjat
şi aşa destul de mult.
A vârât brâul înapoi în ghiozdan, închizându-l cu grijă, aşa
că tigrul cusut cu fir roşu s-a făcut nevăzut.

— Adică nici n-ai apucat să vorbeşti cu el? a întrebat-o Sa-

chan, nevenindu-i să creadă.
Yoshi a clătinat din cap.
— Când am ajuns eu acolo, trenul tocmai pleca. I-am făcut
cu mâna. Dar ei tocmai închiseseră fereastra şi o zăvorâseră.
Nu i-a mai pomenit şi de ofiţerul care îi zâmbea în timp ce-
l lovea pe Masa cu chipiul, era prea dureros. Pedalând,
Satako a slobozit un oftat plin de milă. Adierea vântului de
noapte îi flutura panglica roşie din păr, atingându-i faţa lui
Yoshi.
— Zan nen, nee, a spus ea. Deci brâul e tot la tine! Deşi i-
ai terminat toate cusăturile! Ce păcat că ai ajuns prea
târziu…
Yoshi a dat la o parte panglica de grogrenă şi a privit în
depărtarea întunecoasă. Deşi îşi ştersese bine rujul Hanei în
toaleta gării, simţea încă pe buze un gust de ceară. Pe piept
simţea inelul atingându-i din nou pielea, mişcându-se în
acelaşi ritm cu pedalatul şovăielnic al lui Satako. Îi venea să-
l arunce în râu.
— Dar poţi să i-l trimiţi prin poştă, i-a sugerat prietena ei.
— Aşa mi-a spus şi şeful de gară.
— Păi asta trebuie să faci atunci.
Satako şi-a scuturat capul şi panglica a revenit,
gâdilându-i obrajii lui Yoshi.
— Ascultă, Sa-chan! a repezit-o Yoshi, chiar nu poţi să legi
chestia aia mai bine?
— Iartă-mă, a spus blând Satako, fără să se oprească din
pedalat.
Yoshi a oftat. O durea tot trupul, chiar mai tare decât în
timpul raidurilor aeriene din noaptea trecută. Nu atât de la
alergatul spre gară, sau din pricina după-amiezii petrecute la
fabrica de baloane sau a ultimelor patru ceasuri în care
stătuse aplecată peste avioanele de carton, cu o pensulă mică
în mână, copiindu-le seriile pe corpul lor pântecos. O durea
din pricina dezamăgirii şi a fricii şi mai adânci pe care, deşi
îşi dădea seama că era iraţională, o resimţea şi mai tare.
Căci, deşi nu era vina lui Masa că unitatea lui trebuise să
plece de-acolo mai repede, era vina ei că ajunsese atât de
târziu. Îşi pusese propria vanitate şi dorinţă egoistă mai
presus de datorie. Şi acum, chiar dacă îşi va trece examenele
şi va fi promovat la gradul de locotenent, va pleca la luptă
neprotejat. Dacă o să moară, va fi vina mea, îşi reproşa ea
amărâtă.
Puţin mai liniştit după porţia suplimentară de cartof dulce,
stomacul i se balonase. Mai era şi altceva: pentru prima dată
după luni de zile sau chiar ani întregi îi era dor de Hana. Nu
era doar grija sâcâitoare pe care i-o stârneau
comportamentul ei sau teama că fusese din nou arestată.
Era mai degrabă o senzaţie asemenea foamei, asemenea
acelei nevoi lacome, ne-negociabile a copiilor mici când se
pierd sau fac febră sau îşi julesc genunchii. Era o senzaţie pe
care o avusese toată noaptea, deşi mai slabă la început, un
fel de jenă sâcâitoare resimţită în stomac. Treptat însă
sporise şi se prefăcuse într-o durere serioasă. În momentul
acela sunase sirena, dar alarma fusese anulată imediat.
Micile avioane fuseseră numerotate şi puse la uscat pe ziare
vechi. Yoshi rămăsese cu privirea pierdută la ele, fără să
vadă numerele desenate cu grijă şi sorii roşii, ci mai degrabă
coperta albastră zdrenţuită a volumului de D.H. Lawrence al
mamei: „ea se topise. Se topise, nu mai exista şi se născuse
din nou: femeie”.
În cele din urmă, la 11:15, în timp ce toate celelalte fete îşi
întindeau saltelele şi păturile pe podea, ocupându-şi locurile
de dormit în sala de gimnastică, Yoshi s-a îndreptat către
profesor şi i-a cerut sfioasă îngăduinţa să meargă acasă.
Când a întrebat-o de ce, a minţit, căci nu putea spune
adevărul.
— Ştiţi… mama nu se simţea prea bine azi-dimineaţă şi
cred că are febră. Îmi pare rău, dar simt că trebuie să mă
duc acasă. Ştiţi, n-avem pe nimeni altcineva care să aibă
grijă de ea, în afară de mine.
Aomori-sensei a privit-o o clipă, cu sprâncenele ridicate.
Aaa, mama ta, părea el să spună, o cunosc eu pe mama ta.
Dar nu a spus decât:
— Chiar aşa? Bine, ai lucrat foarte frumos azi, Yoshi-kun.
De ce nu te duci acum acasă şi vii înapoi mâine-dimineaţă,
devreme?
Şi i-a dat voie şi lui Sa-chan să meargă cu ea, s-o ducă cu
bicicleta. Şi le-a dat bilete de voie amândurora, în caz că ar fi
fost oprite pentru încălcarea interdicţiei de circulaţie pe
timpul nopţii.

— Dar o să vină din nou, a spus Sa-chan gâfâind uşor,

străduindu-se să-şi ţină echilibrul, în timp ce împingea
bicicleta cu ele două pe panta înclinată de pe Asakusa
doori115. Trebuie să treacă tot prin Tokyo ca să ajungă înapoi
la bază, nu-i aşa? Şi-apoi, au mai multe permisii.
— Şeful de gară nu era sigur. Spunea că planurile se
115
Stradă (în japoneză, în original).
schimbă în funcţie de numărul de trenuri şi de cantitatea de
combustibil.
— Saaa, a exclamat Sa-chan gânditoare, oprindu-se o
clipă ca să-şi dea peste umăr o şuviţă de păr răvăşită de
vânt. Oricum, o să câştigăm războiul curând şi-atunci o să
avem timp destul să ne jucăm şi să povestim.
Cuvintele acestea ar fi trebuit să fie liniştitoare – Yoshi îşi
dădea seama de asta, dar nu ştia din ce pricină i se părea că
sună a bătaie de joc.
— Mo, ii wa, a răspuns ea ursuză. Nu vreau să mai
vorbim despre asta!
— Bine, a spus Sa-chan binevoitoare.
Au mers mai departe pe bicicletă în tăcere, trecând pe
lângă temple întunecate şi magazine cu obloanele trase, pe
lângă fabrica de miso116 din strada Kototoi. Tocmai traversau
podul Kototoi, când au auzit un sunet nedefinit, purtat de
vânt, surd, bubuitor. E un tunet, s-a gândit ea la început,
deşi cerul era întunecat, dar senin. Sau poate răsunetul
îndepărtat al tobelor de la vreo ceremonie, deşi cele mai
multe sărbători fuseseră interzise, din respect faţă de „criză”.
O clipă mai târziu, sunetul se amplificase şi se auzea
huruitul mai multor motoare. Satako a oprit bicicleta,
sprijinindu-şi tălpile pe pământ, şi Yoshi a sărit de pe
ghidon.
— Să fie avioane Zero? a întrebat Satako.
— S-ar putea, dar trebuie să fie o groază.
Satako şi-a luat o mână de pe ghidon şi bicicleta s-a
clătinat, gata să cadă. Apucând-o aproape instinctiv, Yoshi a
sprijinit-o de picior.
În jurul lor, pe strada Kototoi se mai opreau şi alţii: taxiuri
care funcţionau cu cărbune ars, ricşe, câţiva biciclişti ce
sfidau interdicţia, iluminaţi de lămpile de camuflaj. Oamenii
se uitau pe furiş din pragul uşilor, dezbrăcaţi pe jumătate şi
ciufuliţi de somn. Un gramofon Victrola se oprise în mijlocul
marşului Victoria de la Nanjing. Gunoierul de noapte care
116
Mirodenie tradiţională japoneză (în japoneză, în original).
pedalase fără chef înaintea lor îşi oprise şi el careta scârţâind
şi, cu pălăria de pai dată pe ceafa cheală, se uita spre cer.
Calul de la caretă – un roib bătrân, maroniu, care scăpase
printr-o minune să nu fie mâncat (poate pentru că era numai
piele şi os) – îşi tropăia nervos copitele.
De undeva, dincolo de bubuitul ritmic, se auzea un ţocănit
ascuţit, de tocuri pe asfalt. Yoshi s-a întors şi a văzut o
tânără cu o haină de blană ponosită şi cu părul ondulat
permanent, probabil coafat chiar de ea (judecând după felul
în care arăta).
— Ce e asta? a întrebat ea absentă, oprindu-se peste
drum, în dreptul fetelor, şi lăsându-şi geamantanul jos.
Yoshi a scrutat încă o dată cerul, încercând să-şi dea
seama de unde venea zgomotul acela tot mai puternic. De
data asta nu i-a mai fost greu.
Veneau dinspre Golful Tokyo, într-un zbor surprinzător de
lejer: avioane sclipitoare. Zeci şi zeci. La început, Yoshi nu
vedea capătul şirului. Stătea parcă sub o avalanşă nesfârşită
de pescăruşi argintii, cu ciocurile boante. Zburau foarte jos,
mult mai jos decât văzuse un avion vreodată. Atât de jos
încât, se gândea ea uitându-se la ferestrele lor sclipitoare, ar
fi putut distinge chipurile palide ale piloţilor. Dar, după ce
unul dintre avioane a plonjat spre ele – de parcă ar fi vrut s-o
privească pe Yoshi la fel de atent cum făcea şi ea –, n-a văzut
altceva decât o femeie blondă, aproape dezbrăcată, pictată pe
botul lui. În ciuda întunericului, a reuşit să desluşească
literele gravate deasupra capului femeii, ca un nimb strident:
Bomba blondă. Femeia din imagine era Jean Harlow şi
bucuria de a o fi recunoscut a fost iute risipită de
semnificaţia acelui zbor.
— Vin americanii! a strigat ea printre bubuiturile
motoarelor.
— Yankeii? a exclamat Satako, lăsând să-i scape din gură
vârful cozii. Eşti sigură?
Yoshi a încuviinţat din cap. Masa îi trimisese desene
amănunţite ale avioanelor inamice despre care învăţa la
academia militară. B-17, B-24. Îi arătase punctele lor slabe
cu săgeţi mici şi cu însemnări citeţe: elice cu trei aripi,
nerezistente la vânturi puternice, motoare foarte inflamabile
din cauza conţinutului ridicat de magneziu. Din când în când
mai desenase şi câte un pilot yankeu cu barbă mare, cu ochii
palizi bulbucaţi la apropierea Zero-urilor suple.
Privind în sus, Yoshi nu a văzut însă nicio legătură între
păsările acelea uriaşe de oţel şi schiţele lui glumeţe. Şi
nimeni din jurul ei nu se aştepta ca avioanele americane să
se desfacă în bucăţi sau să se mistuie în flăcări. Lumea se
grăbea spre subsoluri, şcoli sau adăposturi antiaeriene.
— Dar cum de nu le-a detectat radarul? a întrebat tânăra
cu geamantanul. Eu n-am auzit nicio sirenă, dumneavoastră
aţi auzit? Şi unde e cel mai apropiat adăpost din zonă?
Întrebase toate acestea fără vreo emoţie în glas, de parcă s-
ar fi interesat unde se afla cea mai apropiată staţie de
tramvai. Yoshi nu i-a răspuns. Se gândea din nou la Hana,
adormită pe canapea. Cu cartea ei albastră zăcându-i
nedeschisă pe piept…
Şi-a atins din nou inelul şi şi-a dat seama că-i tremurau
mâinile. Dar şi-a aruncat iarăşi ghiozdanul pe umăr şi a
apucat bicicleta cu gândul să se urce pe ea.
— Trebuie să ajung acasă, a spus.
Deasupra, stolul argintiu trecea aproape nestingherit
printre reflectoarele armatei şi printre primele focuri
antiaeriene.
Satako îşi astupase urechile din pricina zgomotului.
— Eşti nebună? a ţipat ea. Trebuie să mergem la un
adăpost.
Adăpost, s-a gândit Yoshi, cuprinsă din nou de panică.
Oare Hana s-ar fi ridicat – fără ca fiica ei să o îmboldească –
şi şi-ar fi pus gluga pe cap şi cizmele în picioare ca să se
ducă în fundul grădinii? Dacă e să mor, mai bine să mor în
casa mea…
Dar nici nu şi-a terminat bine gândul, că s-a dezlănţuit
haosul: beţe mici strălucitoare cădeau prin uşiţele
bombardierelor. Luând foc în zbor, nu păreau altceva decât
chibrituri aprinse care cădeau peste oraşul pe jumătate
adormit. O puzderie de petarde micuţe reflectate de pântecele
de oţel ale avioanelor. Femeia cu geamantanul chiar le-a
admirat la început:
— De mo, kiree nee! Ce drăguţ!
Apoi o casă din apropiere a explodat în flăcări aurii şi roşii,
sporind zgomotul făcut de huruitul avioanelor. Căznindu-se
să distingă ce se întâmpla, Yoshi a zărit siluete negre
zburând prin cadrul uşilor. Şi după aceea au luat foc şi
casele învecinate.
Dar vâlvătaia cea mai mare era la câţiva metri mai încolo,
pe stradă, iar aerul din jurul lor s-a umplut imediat de fum.
Îi ardeau nările, înceţoşându-i gândirea şi împietrindu-i
trupul. Gândeşte, s-a mobilizat ea. Mişcă-te!
Drumul luminat de vâlvătaia flăcărilor se umpluse de
oameni disperaţi care umblau de colo-colo, strigându-şi
rudele sau prietenii. Yoshi a văzut cum doi bărbaţi – unul
prea bătrân şi un adolescent care probabil că era prea tânăr
pentru a fi luat în armată – loveau disperaţi acoperişul casei
lor cu ramuri ude. Dar au încetat iute, luând-o la fugă mai
întâi spre un adăpost supraaglomerat, apoi spre un altul, din
grădina vecină.
Privind în jur, Yoshi şi-a dat seama că era doar un singur
adăpost care mai părea să primească lume. Se afla peste
drum, în josul străzii, unde gunoierul îşi părăsise calul
înspăimântat. Pe când se căznea să scruteze întunericul, trei
femei în vârstă alergau spre el, târând după ele patru copii
speriaţi.
— Vino încoace! a strigat ea, trăgând-o de mânecă pe
Satako. Trebuie să mergem şi noi unde merg ele. Haide!
Şi a făcut semn către ghidonul bicicletei, căci ar fi putut
ajunge înaintea celorlalţi dacă mergeau pe bicicletă. Satako a
tuşit, apoi a încuviinţat din cap, încălecând pe bicicletă. Dar
o schimbare bruscă – asemenea unei note stridente în corul
acela de coşmar – le-a făcut să se uite din nou spre cer.
 Deşi părea de necrezut, veneau tot mai multe avioane,
strecurându-se printre bombele incendiare care continuau să
cadă. Şi erau incredibil de mari, nicidecum ca desenele mici
şi amuzante ale lui Masa. Şi-n ciuda mărimii lor, se mişcau
cu o precizie uimitoare printre luminile farurilor care scrutau
cerul întunecat. Yoshi îşi închipuia un pâlc de balene uriaşe,
lucioase care se fereau cu dibăcie de plasa pescarilor. Şi-apoi
şi acestea şi-au deschis pântecele uriaş şi-au zămislit.
Al doilea val de bombe a căzut în mănunchiuri mult mai
mari, line ca visele, lucioase ca apa. Dar când au căzut –
toate odată, ca într-o singură pulsare plină de fum – s-a
zgâlţâit pământul. Părea că e cutremur. Într-o clipă,
amândouă fetele s-au trezit la pământ. Yoshi şi-a simţit dinţii
trosnind. A simţit în gură gust de sânge şi funingine şi, după
aceea, ceva acru. Undeva spre capătul maxilarului i-a
izbucnit o durere vie. Cuprinzându-şi obrazul cu mâna, s-a
desprins de Satako şi a încercat să se ridice în picioare. Dar
tocmai atunci a căzut un alt mănunchi, de data asta chiar
peste drum de ele. S-a trântit din nou la pământ, astupându-
şi urechile.
Dar bombele astea nu au explodat imediat. Uitându-se
prin spaţiul strâmt şi tremurător dintre coatele sale, Yoshi a
văzut cum se revarsă ceva dinăuntrul lor: un jet gros şi
umed. Aerul părea încremenit în clipa aceea: o învălmăşeală
de cenuşă, duhoare de benzină şi spaimă. Şi, după o
aşteptare absurd de lungă, a izbucnit: o detunătură urmată
de flăcări, cu un muget atât de asurzitor, încât a amuţit totul
în jur.
Lui Yoshi încă îi mai ţiuiau urechile, când a fost izbită de
valul fierbinte, asemenea unui bolovan. I-a băşicat buzele, i-a
astupat ochii de parcă ar fi fost ceară topită. Am murit, s-a
gândit ea. Dar nu era aşa, se afla încă în picioare.
Deschizându-şi pleoapele pe dibuite, cu degetele tremurânde,
a clipit. Totul în jurul ei era cuprins de flăcări. Pe măsură ce i
se limpezea privirea, a auzit un pârâit puternic, însoţit de un
şuierat şi de un vaiet, de parcă tocmai fusese răpusă o
dihanie uriaşă: casa din spatele lor se aplecase spre dreapta
ca beată, apoi s-a prăbuşit, azvârlind în jur o avalanşă de
tăciuni aprinşi. S-a auzit un ţipăt şi, când s-a întors, Yoshi a
văzut-o pe femeia cu geamantanul: i se aprinseseră gulerul
de blană şi părul, şi focul se întindea iute pe ciorapii sintetici
de pe picioare. Ultima imagine a ei îi aducea aminte de ceva
ce văzuse într-o pictură veche dintr-un templu: ceva ce
profesorul lor numise „Pergamentul din iad”. Intitulată Zeii
pedepselor cereşti, înfăţişa un demon uriaş ce scuipa foc,
devorând mădular cu mădular fiinţe mărunte, înconjurat de
şi mai multe flăcări şi siluete care se clătinau cuprinse şi ele
de foc.
Acum toţi alergau, lovindu-se unii de alţii, căzând. Satako
a fost izbită de doi copii goi puşcă, purtând doar glugile pe
cap, cuprinse şi ele de flăcări pe capetele lor micuţe. Imediat
în urma lor venea şi mama, cu o boccea învelită în pânză
furoshiki şi cu o alta legată la întâmplare pe spate. Cea de-a
doua bocceluţă fumega şi, pe când Yoshi se dădea înapoi, a
izbucnit în flăcări. A văzut o mânuţă mişcându-se: era un
prunc. Până când a reuşit să-şi mişte buzele crăpate, s-au
făcut cu toţii nevăzuţi în fum. Apoi a apărut o altă femeie,
care s-a oprit puţin ca să-şi ajute copilul care se împiedicase
– ca să-şi dea seama că de fapt nu era copilul ei. I-a dat
drumul mâinii fetiţei strigând: „Pleacă d-aici! Lasă-mă-n
pace! Eu nu sunt mama ta!”
Desprinzându-se cu putere de copilă, femeia s-a năpustit
înapoi în flăcări, în timp ce fetiţa – care nu avea mai mult de
patru, cinci ani – a rămas cu privirile pierdute după ea. Yoshi
a păşit spre ea, întinzându-i mâna. Copila s-a dat la o parte,
de parcă ar fi ameninţat-o cu sabia.
— Nu eşti mama mea, a şuierat ea. Unde e mama?
Şi-a dispărut şi ea înapoi în fum.
Cuprinsă de greaţă şi de sudoare, Yoshi şi-a întors capul,
căznindu-se să se uite la adăpostul pe care îl zărise mai
devreme. Acum nu mai era decât un alt zid de flăcări, pe
fundalul căruia ţopăia spasmodic o siluetă, cu braţele întinse
spre cer în semn de durere sau rugă. În spatele ei, calul
gunoierului necheza, prăbuşindu-se, trăgând după el careta
mistuită de flăcări.
— Mă doare, mă doare… se auzea strigând.
Pentru o clipă halucinantă, i s-a părut că strigătul vine de
la animalul care-şi dădea sufletul. Apoi şi-a dat seama că
venea din spatele ei. Răsucindu-se, a văzut-o pe Satako
fluturându-şi mâinile. Bocceaua din spate, ghiozdanul de
piele, haina şi fusta, până şi coada umedă al cărei vârf îl
ţinuse în gură – toate erau cuprinse de flăcări.
O să moară, i-a trecut imediat prin cap. Gândul acesta i-a
produs o linişte ciudată, de parcă ar fi fost o întâmplare
inevitabilă, chiar lipsită de interes. Dar apoi – uimindu-se pe
sine – s-a pornit brusc să acţioneze, smulgând haina de lână
de pe Satako şi scuturând-o ca pe o pătură. Şi-a împins
prietena pe jos, făcând-o să se rostogolească la stânga şi la
dreapta, aşa cum fuseseră învăţate. I-a domolit mâinile şi
picioarele, care i se mişcau convulsiv. Pe măsură ce căldura
sporea, îşi simţea propria piele de pe piept băşicându-se.
— Stai cuminte, Sa-chan, nu te mişca.
Şi-apoi, ca printr-o minune, flăcările dintre corpurile lor s-
au stins. Nu rămăsese decât Satako, suspinând încetişor, şi
Yoshi, gâfâind, plângând şi tuşind. Nu mai rămăseseră decât
fumul şi flăcările şi dogoarea şuierătoare din urma lor.
Gâfâind din greu, Yoshi a rupt jacheta scorojită de foc de
pe trupul nemişcat al lui Satako. Chipul rotund al prietenei
ei era pe jumătate băşicat şi complet ars, pe cealaltă parte. O
coadă îi dispăruse, mistuită de flăcări, cealaltă fumega încă,
prinsă cu panglica roşie murdară. Un ochi îi era atât de
umflat, că nu se mai putea deschide, celălalt privea în gol, cu
pupila mărită de groază.
— Mă doare rău, şoptea ea cu greu.
— Poţi să te ridici în picioare?
Apoi, pentru că oricum nu mai avea importanţă, trebuia să
se ridice în picioare, i-a spus:
— Haide, că te ajut eu. Hai!
 A cuprins-o cu braţele, ridicând-o cu greu în picioare, în
timp ce în dreapta lor o altă clădire se prăbuşea cu un
geamăt puternic. Un suport de uscat rufe cu picioarele de
lemn cuprinse de flăcări zbura cu toată viteza drept spre ele.
Pe când Yoshi s-a aplecat să se ferească, alt obiect din casă a
căzut la picioarele lor. La început, Yoshi a crezut că era o
bârnă mânjită de vopsea roşie. Doar după ce a păşit peste ea,
şi-a dat seama că era un trup inert, făcut scrum, învelit într-
o zdreanţă de mătase roşie.
S-a străduit să-şi mute privirile în altă parte. Cu ochii
înţepaţi de usturime, a privit de-a lungul străzii Asakusa,
cuprinsă de flăcări. Părea că nu mai era nicio ieşire.
Dinaintea ochilor ei a izbucnit un alt crater de foc, şi-apoi
încă unul. Orice ar fi zis Nihon Hoso Kyokai 117 şi Mainichi118,
americanii nu duceau lipsă de îndemânare. Aveau aceeaşi
precizie ca a oricărui pictor de gravuri, cu care făceau să
înflorească vălătuci de foc în tot oraşul.
Drumul era acum presărat cu cadavrele unor familii
întregi: bărbaţi, femei, prunci. Unul, doi câini. În spatele ei o
femeie plângea, făcând semne deznădăjduite cu braţele
ridicate spre casa ei dărâmată, mistuită de flăcări. La
început, Yoshi nu-şi dădea seama către ce arăta femeia, dar
când s-a întors a auzit o voce de copil răzbătând slab dintre
flăcările şuierătoare.
— Okaa-san, okaa-san, tetsudate… Mamă, ajută-mă.
— Ce mamă denaturată sunt… bocea femeia, nu pot să
intru acolo. Nu pot, ce mamă groaznică sunt… Nu pot intra
acolo!
Yoshi şi-a întors faţa, năpădită brusc de dorinţa de a se
lăsa păgubaşă, de a se întinde pur şi simplu pe jos, să
adoarmă sau să moară acolo, pe loc. Apoi a băgat de seamă
ceva ce nu sesizase mai devreme: că mulţimea se mişca mai
mult sau mai puţin într-o singură direcţie. Clătinându-se,

117
Corporaţia de radio-televiziune niponă.
118
Mainichi Shimbun (Ştiri zilnice), unul din cotidianele principale
japoneze.
înghesuindu-se, căzând sau uneori ridicându-se, şirul
înnegrit de oameni îşi croia drum spre vest. Încotro se
duceau oare?
Răspunsul i-a venit ca o iluminare mitică: se îndreptau
spre fluviu.
Cu siguranţă!
— Sumida119! a ţipat ea.
Satako privea în gol. Yoshi a strigat în continuare, mai
mult ca să-şi audă propriile cuvinte:
— Să mergem înapoi, la fluviu. În parc. Sprijină-te de
mine.
Satako şi-a plecat capul înnegrit şi Yoshi a luat asta drept
un semn de încuviinţare. A mai aruncat o privire înapoi,
aproape fără să-şi poată reaminti ce voia să vadă, până când
a dat cu ochii de bicicleta lui Satako. Nu se ştie cum
ajunsese peste drum şi stătea acum sprijinită de un ciot care
cu un ceas mai devreme fusese un felinar. Stătea cu roţile în
sus, rezemată neverosimil în şaua ei lată, aşa cum Yoshi şi
Satako îşi puneau uneori tricicletele când erau de o
şchioapă, împingând apoi pedalele cu palmele lor mititele şi
uitându-se cu un ciudat sentiment de putere cum roţile se
învârteau în gol.
Ambele pedale ale bicicletei Fuji dispăruseră, coşul din
faţă era o grămadă de fire înnegrite şi încâlcite. Cauciucurile
nu numai că se roteau, ci se topeau pur şi simplu,
întinzându-se şi picurând din căuşul lor răsucit asemenea
firelor ce-ar picura dintr-o caramea neagră şi groasă. Fără să
ştie din ce pricină, priveliştea aceasta i-a dezlănţuit prima
senzaţie de durere acută pe care a simţit-o în seara aceea
oribilă, din altă lume. Din gâtlej i-a răzbătut un geamăt.
Stăpânindu-şi-l, şi-a încleştat degetele şi mai tare pe umerii
lui Sa-chan, împingând-o uşor înspre şuvoiul de lume.
— Haide, a îmbiat-o ea, trebuie să mergem!

Când şi-a revenit din leşin, era înţepenită, iar arsurile şi

119
Fluviul care traversează oraşul Tokyo.
băşicile făcute în fierbintea noapte nesfârşită erau amorţite
de o durere şi mai mare. Şi-a dat seama că greutatea udă
care-i apăsa umărul era ghiozdanul său, care, nu se ştie
cum, îi rămăsese agăţat peste piept. La început nu-şi simţea
mâinile, dar pe măsură ce-şi încorda şi-şi mişca degetele, şi-a
dat seama că îi erau înţepenite pe ceva ce părea a fi o
pereche de umeri reci şi uzi.
Primul ei gând a fost că erau umerii Hanei. De multe ori se
pomenise aplecată aşa, zgâlţâind-o ameţită pe mama sa să se
trezească, chiar înainte de a se fi trezit ea însăşi de-a binelea.
Dar nu înţelegea totuşi de ce era Hana atât de udă. Şi nici de
ce şi ea era la fel. Căci brusc şi-a dat seama că era leoarcă.
Udă leoarcă şi însetată. Şi-i mai era şi frig pe deasupra.
Dinţii îi clănţăneau.
Deschizând ochii, s-a uitat pierdută la lumina cenuşie a
zorilor, la malurile înceţoşate ale fluviului, la cioturile
răsucite şi înnegrite ale copacilor. Şi-atunci şi-a amintit:
zidurile de flăcări. Valurile de oameni arşi care ţipau.
Ameţită, şi-a lăsat privirile în jos, descoperind că în braţele
sale nu era Hana, ci Satako, sprijinită de un buştean ars
adus de ape noaptea trecută. Satako, care nu se mişca. Să fi
fost leşinată? Sau dormea numai? Somnul i-ar prinde bine, s-
a gândit Yoshi, cu mintea tulbure. Somnul o va ajuta să se
vindece… Eliberându-şi binişor un braţ, Yoshi şi-a pipăit fără
să se gândească pieptul, să vadă dacă inelul mai era la locul
lui, şi a constatat cu indiferenţă că încă îl avea.

Încetul cu încetul şi-a amintit orele de dinainte de a-şi

pierde cunoştinţa, când avioanele dispăruseră deja, iar
zgomotul lor bubuitor fusese înlocuit cu trosnetul flăcărilor şi
gemetele răniţilor. Satako rămăsese inconştientă mai bine de
o oră după ce Yoshi o târâse în apă. Era mai mare decât
Yoshi, care, încercând să-i uşureze greutatea, o sprijinise de
buşteanul adus de apă. Chiar şi aşa, picioarele băşicate o
dureau atât de tare, că se gândise la un moment dat să-i dea
drumul, pur şi simplu să o lase în voia valurilor pline de
dărâmături, aşa cum văzuse că făceau şi alţii în noaptea
aceea, atât aici, în Sumida, cât şi în canalul mai mic, pe
lângă care trecuseră înainte de a ajunge la fluviu. Părea că în
canal era prea puţină apă ca să poată absorbi toată
fierbinţeala devastatoare. Cel pe care îl văzuse Yoshi fierbea
de-a dreptul, cu trupuri omeneşti opărite ridicându-se la
suprafaţă, ca apoi să cadă din nou în adâncuri.
Apele fluviului Sumida erau ceva mai reci. În învălmăşeala
iscată, Yoshi a văzut copii împiedicându-se şi căzând, striviţi
de picioarele celor care le puteau fi fraţi, vecini, poate chiar
părinţi. Cei care nu fuseseră traşi la fund de valuri se
treziseră împinşi mai departe, în larg. Dacă nu ştiau să
înoate, căutau să se salveze agăţându-se de cei din faţa lor.
Călcându-i pe şolduri, spinări, umeri sau chiar pe capete. Şi
mulţimea udă se prefăcuse într-un fel de scară umană care
se prăbuşea în apă, o zvâcnire umană disperată către aerul
incendiat.
Yoshi şi Satako au reuşit să supravieţuiască doar pentru
că s-au nimerit să rămână în urma mulţimii, unde
înghesuiala era mai mică şi Yoshi a putut să se ţină mai bine
pe picioare. Şi totuşi a fost nevoită să se lupte ca să iasă din
mulţime. Şi a reuşit să se strecoare în locuri unde nu riscau
să fie călcate în picioare sau împinse la fundul apei. Pentru o
vreme – care i s-a părut o eternitate cumplită – a reuşit să o
ţină pe Satako sprijinită de umărul ei, simţind cum îi
amorţeşte braţul din pricina efortului. Când a lovit-o ceva în
spate, a presupus că era încă un trup ars, dar când s-a
întors să-l împingă mai încolo, a văzut că era ceva ce putea
să-i fie de folos: un buştean ars. Răsuflând din greu şi
gemând din cauza efortului, a reuşit să o urce pe Sa-chan pe
el. Apoi a leşinat.
— Sa-chan, şoptea ea acum.
Prietena ei nu răspundea. Yoshi s-a gândit din nou la
Hana. Trebuia să iasă cumva din apă, trebuia să iasă
amândouă. S-a uitat în jos, încercând să-şi dea seama unde
se afla. Ceasul lui Satako se oprise pe la ora două – probabil
când intraseră prima dată în apă. Acum soarele se ridicase
palid spre est. Prin dâra lui de lumină, priveliştea era
dezolantă şi total necunoscută, de parcă ar fi fost pe lună.
Dispăruseră peluzele îngrijite şi aleile întortocheate ale
parcului pe care-l ştia din copilărie. Asemenea tuturor
lucrurilor din jur, malurile fluviului Sumida erau acoperite,
centimetru cu centimetru, de un covor fumegând de cenuşă
şi moloz. Nu se mai vedeau nici copacii care mărginiseră
malurile de când se ştia Yoshi. Şi dacă se întâmplase să nu fi
fost distruşi complet, fuseseră preschimbaţi în stâlpi negri,
pârjoliţi, care emanau vălătuci de fum în aerul istovit şi
cenuşiu, ca nişte semnale de fum fără rost, înaintea
apocalipsei.
Cât despre fluviu, doar lăţimea sa şi cotitura blândă spre
orizontul răcoros mai erau de recunoscut, până şi apa arăta
ca o mocirlă ce târa gunoaie şi moloz, presărate cu
nenumărate trupuri înnegrite care se izbeau unele de altele.
Cei care supravieţuiseră, asemenea lui Yoshi, zăceau vlăguiţi
în apă sau pe mal, iar chipurile lor brăzdate de funingine nu
arătau altceva decât uimire mută. În unele cazuri era greu de
spus cine mai era viu şi cine murise. Yoshi şi-a oprit privirea
asupra unei femei care stătea pe jumătate în apă, ţinând un
prunc în braţe. Sub ochii ei, un val murdar a răsucit pe o
parte trupul inert al femeii, în aşa fel încât gura i-a intrat sub
apă. Mişcarea a făcut ca pruncul să se desprindă şi – cu
aceeaşi impasibilitate – s-a lăsat dus uşurel de curentul lin al
apei. Atunci Yoshi şi-a dat seama că pruncul nu mai avea
faţă… îi arsese de tot.
În gură simţea un gust sălciu, de ars, şi şi-a amintit că
atunci când s-au depărtat prima dată de mulţime şi au intrat
în apele fluviului, ea şi Satako au îngenuncheat şi au băut
din apa murdară, căci durerea gurilor şi a gâturilor pârjolite
învinsese teama ar fi putut fi periculos. Satako chiar
vomitase la scurt timp după aceea.
Îndreptându-şi din nou privirea către prietena ei, Yoshi a
tras adânc aer în piept.
 — Satako, a şoptit ea, Satako-chan, mă auzi?
Vocea îi răsuna straniu în propriile urechi, pe care şi le
simţea deopotrivă înfundate şi vuindu-i de huruitul
avioanelor. Şi altceva i se părea chiar mai ciudat, deşi i-a luat
ceva timp să-şi dea seama ce era: liniştea. În cei
cincisprezece ani cât trăise în Tokyo nu auzise vreodată o
tăcere atât de înspăimântătoare. În ciuda tuturor
interdicţiilor, controlorilor şi camuflajului, până seara
trecută, Tokyo fusese un loc plin de zgomot continuu, unde
se băteau clopotele templelor şi strigau negustorii, lătrau
câinii şi claxonau maşinile, chiuiau copiii ieşiţi cu şcoala în
excursie şi vuiau marşurile militare. Acum nu auzea decât
trosnetul domol al focului stins şi gemetele înăbuşite ale
răniţilor şi muribunzilor.
A scuturat-o din nou pe Satako. Uşurel la început, apoi
mai tare. Cum nici după două-trei scuturături prietena ei nu
s-a mişcat, Yoshi şi-a înăbuşit un val acru de spaimă.
— Satako! a strigat ea mai tare acum, Sa-chan, trebuie să
te scoli! Trebuie să mergem acasă…
Dar mişcările ei nu au făcut altceva decât să împingă mai
departe în apă buşteanul cu trupul inert al fetei. Închizându-
şi ochii, Yoshi a tras adânc aer în piept. Pentru o clipă, a
simţit, panicată, că ar vrea să rămână aşa: să se târască
înapoi la ţărm şi de acolo să se întoarcă în Honjo, cu ochii
strâns închişi, păstrând lumea de ieri vie în minte. Dar apoi
gândul i-a fugit la Hana. Trebuie să te aperi singură.
Trăgând din nou cu greu aer în piept, şi-a deschis ochii şi
a ridicat un pic umărul îmbrăcat în lână, în aşa fel încât a
ieşit la iveală ochiul drept al lui Satako – rămas întreg, cu
excepţia genelor, care fuseseră pârjolite de foc. Era deschis şi
avea culoarea şi strălucirea pâinii prăjite unse cu unt. Nu
clipea.
— Satako, a şoptit Yoshi din nou, trebuie să te trezeşti,
trebuie să mergem acasă.
Dar, cum Satako nu se mişca, Yoshi a început să strige la
ea:
 — Trebuie să plecăm! Trebuie să ajung acasă, să văd ce
face mama! Nu înţelegi?
Lângă ea, o bătrână îmbrăcată într-o rochie de casă
pârjolită stătea în apă până la brâu şi se uita în sus, cu
privirile pierdute. O mierlă a zburat speriată de pe părul ei
fumegând.
— Nu-i cinstit! a ţipat Yoshi, nu-i cinstit deloc să stai aşa
aici… Eşti egoistă. Eu te-am salvat şi-acum trebuie să mă
ajuţi şi tu să o salvez pe mama!
Cu mâinile tremurânde a început să tragă trupul înţepenit
al prietenei ei spre ţărm, suspinând la fiecare pas făcut cu
greu prin apă, împingând bucăţi arse de lemn şi de carne şi
alte obiecte ce-i stăteau în cale. Când bătrâna i-a întins o
mână, fie să o ajute, fie să-i ceară ajutorul, Yoshi n-a luat-o
în seamă. Poate că dorm, s-a gândit ea, poate că ar trebui
doar să mă trezesc şi-apoi s-o scol şi pe mama, aşa cum fac în
fiecare noapte… Tremurând, şi-a ciupit încheietura mâinii
drepte cu mâna rămasă liberă. Cu greu simţea durerea, dar o
simţea totuşi. Nimic nu se schimbase.
— Oi, domnişoară, domnişoară! Mai trăieşte?
Era o voce bărbătească de data aceasta, care venea din
spatele ei. Întorcându-se, Yoshi a văzut – printre ţigle arse,
bucăţi de clădiri, ramuri pârjolite, trupuri şi alte mădulare
plutitoare – o bărcuţă vopsită într-un albastru ţipător. În ea
vâslea un bătrân cu faţă neagră ca tăciunele şi cu arsuri în
jurul bărbiei şi al urechilor răsucite. Şi el părea a fi gol, cel
puţin până la brâu. Priveliştea era atât de neverosimilă, încât
la început Yoshi a fost tentată s-o ia ca dovadă a faptului că
într-adevăr dormea încă.
Bătrânul i-a făcut semn cu capul.
— Hei, cu dumneata vorbesc, a strigat-o el din nou. Te-am
întrebat dacă prietena dumitale mai trăieşte sau nu.
Yoshi a şovăit o clipă, iar gura ei scorojită s-a mişcat o
vreme fără să poată rosti ceva, apoi şi-a auzit vocea firavă
rostind cu greu:
— Nu.
 Omul s-a uitat atent la ea. Avea o ţigară agăţată între
buzele înnegrite şi, pentru o clipă, acesta i s-a părut lucrul
cel mai ciudat: gândul că cineva ar mai dori să ţină în
preajma sa, de bună voie, vreo flacără, vreo scânteie de foc
sau fum.
— Eu mă duc încolo, a strigat el, arătând în josul fluviului.
Către spital, dacă o mai fi în picioare. Aş putea să te iau cu
mine. Dar numai pe dumneata. Doar pe cei care mai respiră,
pentru morţi nu pot face nimic.
— Dar… a şovăit Yoshi, uitându-se la trupul înţepenit al
lui Satako. Ce să…?
Omul a ridicat din umeri.
— O să vină armata într-o zi sau două şi-o s-o ridice odată
cu toţi ceilalţi şi-o s-o expună pentru identificare. Şi-ai să te
poţi întoarce atunci să o iei.
— Dar n-aş putea măcar să o duc la mal?
— N-o să vă ajute pe niciuna, nu crezi? Abia dacă ai putut-
o mişca zece centimetri! Cât te chinui dumneata să o duci pe
ţărm şi până te-ntorci, aş putea salva pe altcineva de la
moarte.
Yoshi a înghiţit, simţind ceva ca o tăietură de cuţit în gâtul
umflat din pricina fumului. Apoi a scuturat din cap. Omul a
ridicat din nou din umeri, şi-a înfipt vâslele în apă,
mormăind ceva pentru sine. Bărcuţa albastră şi-a făcut
drum mai departe.
Uitându-se în urma ei, Yoshi simţea că i se înmoaie
genunchii.
— Staţi! a strigat ea. Aşteptaţi-mă, vin şi eu…
Omul s-a oprit din nou.
— Atunci hai mai repede, o mulţime de lume are nevoie de
ajutor.
— Hai!
Strângându-şi pleoapele tare, Yoshi a început să se roage
în gând: nam amidabutsu, nam amidabutsu, nam
amidabutsu… Nu ştia ce însemnau cuvintele acelea, dar îl
auzise pe tatăl său intonându-le atunci când se ruga
dimineţile la strămoşii lui. Tatăl ei… unde era tata?… nam
amidabutsu, nam amidabutsu… a mai scuturat-o încă o dată
pe Sa-chan… nam amidabutsu, nam amidabutsu… s-a
străduit să-şi descleşteze pumnii înţepeniţi… nam
amidabutsu, nam amidabutsu…
— Aşa, fetiţa mea! a exclamat bătrânul.
Yoshi a deschis ochii. A văzut buşteanul plutind mai
departe, luat de curent, cu trupul lui Sa-chan urmându-l
înţepenit. S-a întors iute spre bărcuţă, dar nu înainte de a
vedea cu coada ochiului o ultimă fluturare a panglicii roşii
care se târa prin apa neagră.
 VII
BUFFALO, NEW YORK
 Martie 1945

Copilaşul dormea ca un înger, aşa cum făcuse din prima

noapte în care îl adusese de la spital. Cum aflase că primul
an era iadul pe pământ, Lacy se ducea să vadă ce făcea de
cel puţin cinci-şase ori pe noapte. De fiecare dată îl găsea în
aceeaşi poziţie în care se afla şi acum: întins pe spate, cu
braţele depărtate ca nişte aripi. Printre buzele trandafirii
răzbătea respiraţia moale, regulată. Dacă se trezea balonat
sau murdar, nu urla şi nici nu ţipa. O chema doar cu
scâncete blânde, şovăielnice. În cele mai multe nopţi totuşi,
rămânea nemişcat, aşa ca acum.
Când Lacy povestea despre cum doarme micuţul Cammy,
lumea reacţiona de parcă ar fi câştigat un premiu.
— Vai, ce norocoasă eşti, îi spusese o femeie la băcănie cu
o zi în urmă. Ai mei s-au trezit amândoi din două în două
ore, de la naştere până când au făcut aproape… douăzeci de
ani.
Şi bineînţeles că Lacy încuviinţa din cap, legănându-şi fiul
pe un şold, deşi el nu dădea niciun semn (ca de obicei) că ar
avea nevoie să fie mângâiat. Şi nu i-a spus femeii adevărul,
căci ştia că ar fi părut o prostie – că uneori chiar şi-ar fi dorit
ca el să se trezească. Chiar şi din pricina unui coşmar. Căci
ea era trează mai tot timpul şi se simţea atât de singură,
încât i se făcea frică. Uneori tăcerea lui o speria şi mai tare,
aşa că îl verifica de mult mai multe ori decât dacă ar fi răcnit
tot timpul. În unele nopţi dormea cu el în pat, ţinându-şi
palma pe pieptul lui mititel, verificându-i bătăile ritmice ale
inimii şi urcuşul şi coborâşul ei de peştişor.
A întins mâna, atingând blând cu degetul mare obrazul
cald şi rotund al pruncului. Genele lui – palide ca ale unei
năluci – s-au mişcat uşor, dar altminteri ea parcă nici nu ar
fi existat. Încerca un fel de dezamăgire amestecată cu o
admiraţie dureroasă, pe care o resimţea uneori la fel de
puternic ca pe o rană deschisă. Şi de data aceasta va trebui
să aştepte ca dimineaţa să se strecoare prin draperiile
întunecate ca să poată vedea cum se deschid ochii aceia
albaştri – ochii lui Cam.
Tremurând uşor, Lacy şi-a legat capotul mai bine peste
talie şi s-a îndreptat spre măsuţa de scris din dormitor.
Aşezându-se pe scaunul ce scârţâia, a luat stiloul pe care i-l
dăduse banca atunci când se dusese să-şi cumpere ultima
serie de cupoane de război („Puneţi-vă banii la luptă!” scria
pe el). Ei bine, a început ea să scrie, doarme în continuare,
somnul cel mai caraghios de calm şi deopotrivă minunat pe
care ţi l-ai fi putut închipui că-l are un copil grozav de doi ani.
Cred că de la tine moşteneşte asta – căci tu ai dormit
întotdeauna ca un luptător. Îţi mai aduci aminte când ţi-am
tras un hamburger peste frunte în timp ce dormeai, fără ca tu
să simţi măcar, băgând de seamă doar când te-ai bărbierit?
Sper că şi acum faci la fel – să dormi, vreau să zic. Sunt
convinsă că ai nevoie de odihnă. Oriunde te-ai afla.
S-a oprit, rozând capătul stiloului, cu privirile pierdute la
ultima propoziţie. Oriunde… Cuvântul devenise de-acum un
fel de rugăciune, implicând în mod logic faptul că soţul ei,
Cam, trebuia să fie undeva. Că cel puţin mai trăia pe planeta
aceasta. Lacy nu se pricepuse niciodată prea bine să se roage
pentru a căpăta ceva – fusese mereu genul de om care
preferase să ajungă la ceea ce-şi dorea prin propriile acţiuni.
Dar acesta era singurul lucru care se afla, din nefericire, în
afara sferei ei de acţiune. Nu putea să-l ţină în viaţă şi să-l
aducă înapoi doar prin simpla ei voinţă. Nu putea decât să se
roage. Oriunde.
Aşa că a scris mai departe. Cât despre mine, am din nou
una dintre nopţile acelea „de pomină”. Am adormit un pic între
unsprezece şi două, dar la două şi jumătate am sărit din somn
de parcă mi-ar fi cântat la ureche unul din cocoşii tatălui tău şi
n-am mai fost în stare să adorm după aceea. Mare păcat: nu
ştiu din ce pricină, visasem un banana split. Aveam chiar unul
uriaş dinaintea mea, cu sos de ciocolată şi toate celelalte
bunătăţi. Când m-am trezit, primul meu gând a fost: Ce păcat!
Ar fi trebuit cel puţin să dorm suficient ca să-l termin, pentru
că n-am mai văzut o banană din luna iunie, anul trecut. Ei,
bine! Sper că, până te întorci tu, se termină războiul şi-o să
putem să ne răsfăţăm cu vechile noastre obiceiuri. De-abia
aştept.
Ei, cred că ar trebui să încerc să mă culc la loc. Mike a venit
acasă în permisie săptămâna aceasta şi s-a oferit să mă
scoată în oraş la prânz. Şi n-aş vrea să adorm în maşină, aşa
cum s-a întâmplat data trecută! Am să-i transmit toată
dragostea ta, aşa cum ştii şi tu că o ai pe a mea pe deplin.
Şi a încheiat scrisoarea aşa cum făcea întotdeauna: Cu
dragoste, pe veci, a ta Lacy Lady, dând-o cu parfum şi
vârând-o într-un plic cu adresa cutiei poştale a Ofiţerilor
Piloţi Activi pe care o folosise în ultimii trei ani. Dacă ar mai
fi fost în 1942 sau 1943, peste câteva ore s-ar fi dus direct la
poştă, împingând căruciorul lui Cammy de culoarea
avocadoului. Pe vremea aceea, faptul că preda scrisoarea în
mâinile unei persoane în carne şi oase părea să crească
probabilitatea ca ea să ajungă în mâinile lui Cam. Totuşi,
începând cu anul trecut ajunsese în situaţia în care nu mai
suporta privirile pline de milă ale angajaţilor poştei. Aşa că
acum ducea scrisorile la cutia poştală.
Uitându-se la ceas (era patru dimineaţa), a umezit cu
limba un timbru şi l-a lipit sus, în colţul din dreapta,
aşezând plicul peste nişte facturi. Apoi s-a băgat la loc sub
plapumă, a deschis sertarul noptierei şi a scos scrisoarea.
Era una dintre cele mai lungi scrise de Cam, de fapt era
ultima. După dată – 17 aprilie 1942 – ştia acum că o scrisese
în noaptea de dinainte de decolare, deşi când o primise îşi
petrecuse ore întregi studiind ştampila cenzurii, încercând să
ghicească de unde venise. Acum o netezea în poală,
asigurându-se că avea degetele curate şi că nu îndoia sau
mototolea hârtia gălbuie, cu scrisul şcolăresc, de tipar al lui
Cam.
Dragă Lace, începea el, Cred că asta-i… ultima mea noapte
pe puntea acestei ciozvârte plutitoare de metal. Misiunea
începe mâine şi, cum nu pot să-ţi pomenesc nimic despre ea în
scris, poţi fi sigură că-ţi spun totul în gând, ca de obicei. E
ciudat, dar parcă am început să simt că nimic nu se petrece cu
adevărat până nu…
S-a oprit aici, aşa cum făcea întotdeauna, şi a închis ochii.
Străduindu-se să se concentreze. De parcă ar fi fost o antenă
de radio care capta acele gânduri de mult promise. Dar, ca de
obicei, nu s-a întâmplat nimic, aşa că a citit mai departe:
fragmentele despre Bob Eberly şi înjurăturile lui, despre cum
îi va aduce înapoi inelul cu piatră verde. Toate acestea le ştia
de-acum pe dinafară, deşi prefera să le citească iarăşi şi
iarăşi şi să le audă rostite în mintea ei de vocea blândă a lui
Cam. Când a terminat, a împăturit la loc foaia subţire şi a
vârât-o înapoi în plic. După ce şi-a verificat buzele, să nu
aibă vreo urmă de ruj, a sărutat adresa şi apoi a pus-o la loc
în sertar, deasupra telegramei care ajunsese ceva mai târziu,
chiar în aceeaşi zi.
După ce citise scrisoarea lui Cam, la început crezuse că
era o glumă. A răsucit-o să se uite pe spate, căutând un
post-scriptum trăsnit: Ha, ha, glumeam! Dar, desigur, pe
spate nu scria nimic. Erau doar cele trei rânduri, scurte,
oficiale, fără vreun semn de punctuaţie: Regretăm să vă
informăm că raportul primit specifică faptul că soţul
dumneavoastră locotenentul Cameron Richards e dat dispărut
în acţiune în zona Pacificului din data de 19 aprilie. Dacă se
primesc alte detalii sau informaţii despre situaţia lui veţi fi
înştiinţată cu promptitudine.
Nu a mai primit nimic altceva de la generalul adjunct, deşi
Lacy primise vizita neaşteptată a lui James Doolittle în
persoană. Se îndrepta ţanţoş către uşa ei, în august, şovăind
abia perceptibil la vederea pântecului ei, care la vremea
aceea atinsese dimensiunile unei mingi. În timp ce se
prezenta, i se păruse că simţea un mic tremur în vocea lui.
Dar îşi revenise repede, felicitând-o pentru copil şi
spunându-i ce mare erou fusese Cam. Asigurând-o că se
depuneau toate eforturile pentru a fi găsit.
Asta se întâmplase cu trei ani în urmă. Dar, ţinea ea să îşi
spună mereu, ce însemnau trei ani în mersul general al
lucrurilor? Proprii ei părinţi vor împlini aproape treizeci de
ani de căsnicie în august, anul acesta, iar părinţii lui Cam şi
mai mult, deşi nu putuse niciodată înţelege cum reuşise
Martha Richards, atât de blândă, să trăiască lângă omul
acela.
Oriunde, a şoptit ea încă o dată. Apoi s-a scufundat în
goliciunea nesfârşită a patului, aşteptând să vadă pe
fereastră cum se luminează cerul întunecat.

Când s-a trezit din nou, a simţit un val de aer rece şi

privirea albastră şi îngheţată a fiului ei. Cammy se ridicase în
pătuţ şi stătea acolo în picioare uitându-se la ea, cu o
expresie la fel de serioasă şi concentrată ca a tatălui său,
făcând să i se taie răsuflarea.
— Când te-ai trezit? l-a întrebat ea, frecându-şi braţele ca
să-şi înlăture fiorii.
— Păsărică, a răspuns el, arătând cu degetul la gravura
unui canar aparţinând Societăţii Audubon 120, pe care o
atârnase deasupra patului ei. Zboară.
— Eşti prea cuminte, scumpule! i-a spus ea legănându-şi
ameţită picioarele peste marginea patului. Nu e normal.
— Cirip, cirip, cirip…
După ce i-a scos scutecul, l-a spălat cu grijă în chiuveta
din baie, storcându-l şi atârnându-l la uscat. Asemenea
tuturor celorlalte materiale, finetul se găsea greu în vremurile
acelea. Lacy reuşise că capete ceea ce avea pentru că un
ajutor de vânzător de la Penney o plăcea şi-i punea deoparte
câte un sul ori de câte ori primea aşa ceva.
După ce-i pusese lui Cammy un scutec curat şi-l
îmbrăcase în costumaşul lui de zile mari, şi-a luat şi ea
rochia pe care şi-o făcuse anul trecut dintr-o draperie veche,
îmbrăcând pe deasupra un pulover vechi de-al lui Cam, ca
să-i ţină de cald. Apoi l-a dus în braţe jos, să-şi mănânce
terciul de ovăz. Şi-n timp ce agita lingura în aer, imita
120
Societate americană care se ocupă cu protecţia păsărilor.
zgomotul avioanelor care-i plăceau atât de mult, făcând ca
mâncarea să aterizeze între buzele lui rozalii.
— Mai, râdea el, dând din mâini. Mai, mama!
— Mai vrei? Bine, atunci… vrooooom… Uite că vine!
Chipul îi strălucea de plăcerea jocului. Mânca la fel de bine
cum dormea. Singurul lucru pe care îl refuzase fusese ceva
făcut după o reţetă experimentală pe care o găsise în revista
Sugestii pentru Preparate din Carne şi o încercase pe o bucată
de carne de vacă atât de dubioasă, încât nu făcea doi bani,
dar asta fusese tot ce găsise la măcelărie în ziua aceea. Ieşise
o mâncare albăstrie şi vâscoasă, la care – când i-o pusese lui
Cammy în farfurie – el se uitase atât de uimit, încât ea se
prăpădise de râs, dorindu-şi pentru prima dată după atâta
timp să aibă un aparat de fotografiat care să funcţioneze.
În afară de asta, mânca orice îi punea dinainte. Fără
fasoane şi mofturi. Nu împrăştiase niciodată vreo farfurie de
mazăre pe jos. Uneori chiar o făcea să se simtă vinovată, mai
ales când vedea cum se chinuiau unele dintre prietenele ei
să-şi hrănească pruncii, în special acum, cu toată penuria de
alimente.
— Era destul de greu şi înainte de introducerea raţiilor, i s-
a plâns Janice, fosta ei colegă de cameră, când se întâlniseră
ultima dată să ia prânzul împreună. Dar acum… nici nu mai
vorbesc. Urăsc brânza de vaci, iar de margarină nici nu vor
să se atingă. Raţia de zahăr o termină în două zile, a urmat
ea clătinând din cap. Uneori chiar nu-ţi dai seama cât de
norocoasă eşti, Lacy Richards.
— Eu, norocoasă? s-a mirat Lacy râzând.
Janice a roşit şi şi-a ferit privirea. Soţul ei era înrolat în
Regimentul de Pază al Coastei şi rareori mergea mai departe
de estuarul Long Island Sound, în căutare de submarine. Le
telefona aproape în fiecare seară şi reuşea să ajungă acasă la
sfârşitul săptămânii de cel puţin două ori pe lună.
— Ştii şi tu ce vreau să zic. Şi închipuie-ţi ce mândru de el
o să fie Cam când o să ajungă în cele din urmă acasă!
Lacy îşi închipuise asta, deşi de obicei fără voia ei. Îşi
impusese reguli severe în privinţa visurilor: să nu-şi
închipuie nici ce era mai rău, dar nici să nu spere la mai
bine, ca să nu o pedepsească cerul mai mult decât o făcuse
deja.
— Ei, eu sunt mândră de el şi acum, a spus ea,
sărutându-l pe Cammy şi lăsându-i o urmă de ruj pe nasul
pistruiat. Crezi c-or avea îngheţată aici astăzi?

— Mai? a cerut din nou Cammy, în timp ce ea punea

farfuria în chiuvetă.
Era mai mult o întrebare blândă decât o cerere.
— Lasă că o să mai mănânci când ajungi la bunica, i-a
spus ea peste umăr.
— Buni, a exclamat el bucuros. Soupy!
— Aşa e, la Soupy! a repetat ea, zâmbind din pricina
felului în care el asocia casa bunicii cu căţelul, mai degrabă
decât cu propriul lui bunic. Evident că nu-l învinuia pentru
asta.
După ce a spălat şi a şters vasele, a pregătit micul dejun
pentru chiriaşul lor, care dormea încă (pâine prăjită, un ou şi
o ceaşcă goală, cafeaua o să şi-o toarne singur) şi l-a înfofolit
pe Cammy în pulover şi hăinuţă. L-a aşezat în căruciorul
Bilt-Rite şi şi-a luat şi ea paltonul din cuier, băgând de
seamă că manşetele i se mai roseseră în alte două locuri. Se
simţea ca un vagabond ori de câte ori îl purta în public, dar
cum încă era frig, iar Cammy creştea atât de iute, nu avea de
ales: păstra cele mai multe puncte de pe cartelele de
îmbrăcăminte pentru el. În ultima ei scrisoare, îi amintise lui
Cam – mai în glumă, mai în serios – că-i promisese că se vor
muta în California când se va întoarce. E al naibii de frig aici,
îi scrisese ea. Sau poate că într-o altă viaţă am fost vreuna
dintre fetele tahitiene ale lui Manet. Tare mai tânjesc după
soare.
Când a ajuns la cutia poştală, l-a luat din nou în braţe pe
Cammy şi l-a lăsat pe el să vâre scrisoarea prin fantă. Lucrul
acesta îl făcea întotdeauna să chiuie de plăcere şi mirare,
deşi nu-şi dădea seama din ce pricină.
— Asta e pentru tati, i-a spus ea în timp ce scrisoarea
compusă noaptea trecută cădea înăuntru. Sperăm că ajunge
iute la el.
— Taaa-ti, a repetat el neînţelegând despre ce era vorba,
lucru la care se aştepta, dar care tot îi frângea inima.
A închis ochii o clipă, strângându-l în braţe atât de tare,
încât l-a făcut să ţipe şi s-o împingă.
— Yowza, mama! a strigat el supărat.
Lacy şi-a ascuns zâmbetul în ceafa lui grăsulie. Nu ştia de
unde căpătase vorba aceea, dar se părea că o folosea în loc
de „au”!
Când a ajuns la casa familiei Richards, a auzit lătratul
răguşit şi morocănos cu care Soupy obişnuia să-i întâmpine
pe toţi, acum că devenise aproape orb şi surd. Lătratul a fost
urmat de vocea aspră a lui Cameron Senior:
— Haide, potoleşte-te, domnule Soup! Câine rău, rău de
tot!
Ca de obicei, vorbele lui nu au avut niciun efect.
Lacy a intrat, împingând căruciorul în holul din faţă, unde
l-a oprit dinaintea cămării, punându-i frâna ca să nu o ia la
vale pe podeaua înclinată, şi l-a dat la o parte pe Soupy,
care-i mirosea picioarele. Şi-a agăţat haina în cuierul de pe
uşa cămării, l-a ridicat pe Cammy şi a început cazna de a-i
desface nasturii hăinuţei şi apoi pe cei ai puloverului. Mai
avea de desfăcut doar patru nasturi, când a auzit paşi în
spatele ei şi a simţit o mână puternică, bărbătească pe umăr.
— Ia să mă uit şi eu la nepotul meu! a răsunat o voce
cunoscută.
Lacy a închis ochii, adunându-şi tot curajul. Dar nu avea
nicio importanţă, desigur, căci atunci când şi-a întors capul,
l-a văzut pe soţul ei zâmbind fericit, cu braţele întinse. Inima
i-a sărit din piept, înainte să o poată stăvili. Căci, desigur, nu
era Cam.
— Mike! a exclamat ea, încercând să-şi controleze
tremurul vocii. Ce grozav să te vedem acasă sănătos!
 Deşi diferenţa între ei era de trei ani, Cam şi fratele lui mai
mic semănau destul de bine încât să poată fi luaţi drept
gemeni. Acum, zâmbind asemenea lui Cam, Mike Richards
şi-a strâns în braţe şi cumnata, şi nepotul în acelaşi timp. Şi-
n vreme ce-i atingea obrazul cu buzele, Lacy şi-a îngăduit
pentru o clipă (doar una singură) să-şi închipuie că cel care
venise era chiar soţul ei. I-a adulmecat mirosul atât de
cunoscut (amândoi foloseau Bay Rum şi Brillo121), simţindu-i
pieptul puternic atingându-i sânii şi bicepşii vânjoşi sprijiniţi
pe umerii ei. A închis ochii şi s-a gândit: Oh, scumpule, ce dor
mi-a fost de tine!
Apoi s-a stăpânit, ca de obicei, şi s-a dat un pas înapoi.
Aşa a văzut că uniforma nu avea însemnele Diviziei Forţelor
Aeriene, ci ale Diviziei a 7-a Infanterie. Şi trăsăturile
bărbatului se schimbaseră, faţa îi devenise puţin mai
rotundă, şi ochii mai apropiaţi. Nasul un pic mai mic şi mai
drept. Şi totuşi acea clipă neîngăduită, trecătoare îşi lăsase
urma. I se înmuiaseră genunchii şi pulsul i-o luase razna.
Din fericire, Mike – prea ocupat să i-l ia pe Cammy din
braţe – nu părea să fi băgat de seamă.
— Vrei nişte cafea? a întrebat-o el, cu vocea estompată de
părul frumos, bond-alburiu al băiatului.
— Da, mi-ar plăcea tare mult.
A intrat după el în bucătărie, unde i-a turnat o ceaşcă de
cafea Maxwell House, după care a pornit-o spre salon.
Uitându-se la ei din spate, s-a străduit să nu se gândească la
cât de bine le stătea împreună: un băieţel şi tatăl lui. Ca
aşchia care nu sare departe de trunchi. Data trecută când
venise în permisie – aproape cu un an în urmă –, Mike îi
invitase pe amândoi să ia prânzul la Woolworth. Toate
chelneriţele îi făceau ochi dulci şi făceau comentarii sfioase
despre cum o să crească „îngeraşul” şi o să arate exact ca
tatăl lui. Mike zâmbea doar fericit, de parcă ar fi fost una
dintre glumele lui. Lacy a fost totuşi nevoită în cele din urmă
să-şi ceară scuze şi să o pornească iute spre toaletă, unde s-
121
Mărci de cosmetice bărbăteşti.
a ghemuit într-o cabină şi a plâns de atâta frustrare şi
tristeţe. De durerea aceea omniprezentă produsă de absenţa
lui Cam, imposibilă şi totuşi incontestabilă. Şi dacă era să fie
cinstită cu sine pe de-a întregul, simţea şi o urmă de
vinovăţie, de parcă chiar s-ar fi culcat cu cumnatul ei. Ceea
ce sigur că nu făcuse, deşi, o dată sau de două ori, îşi
îngăduise să-şi închipuie aşa ceva. Pentru o clipă foarte
scurtă. După care şi-a revenit în simţiri şi şi-a tras în jos
poalele cămăşii de noapte şi draperia mentală de camuflaj.
Nu i-a folosit prea mult, fiindcă după ce s-a liniştit
suficient, după ce a fumat o ţigară şi şi-a dat iute cu puţină
pudră, a apărut una dintre chelneriţe, care i-a aruncat un
zâmbet plin de invidie:
— Vai! a exclamat ea frecând chiuveta cu forţă, ce fericită
trebuie să fiţi acum, că v-a venit frumuşelul de bărbat acasă
viu şi nevătămat. Ce norocoasă sunteţi!
Norocoasă! se gândea ea acum. Oare de ce toată lumea îi
tot spune asta? Norocoasă în sus, norocoasă în jos! Dacă aşa
arată norocul, atunci ar prefera să încerce pisicile negre şi
oglinzile sparte.
— Ce mare a crescut! a exclamat Mike, ridicându-şi
nepotul atât de sus, că era să dea cu căpşorul lui fraged de
cadrul uşii, iar Lacy abia s-a stăpânit să nu strige.
Ca de obicei, în salonul familiei Richards era la fel de frig
ca afară: socrii ei luau în serios instrucţiunile guvernului de
a economisi combustibilul. Deşi ferestrele erau camuflate,
colţurile bine izolate şi aprinseseră şi focul în şemineu, lui
Lacy îi părea rău că îşi scosese puloverul.
— Vorbesc serios! a urmat Mike, aşezându-se pe un
balansoar şi legănându-l pe Cammy pe genunchi, ce-i dai să
mănânce tipului ăstuia?
Lacy a zâmbit, trăgându-se pe canapea mai înspre foc.
— Orice, în afară de chiuveta din bucătărie, de cele mai
multe ori. Ia aproape câte un kilogram pe lună.
— Păi aşa e tot neamul Richards, a răsunat vocea lui
Cameron Senior, din locul lui obişnuit, unde citea Călăreţul
fără cap122. Rasă bună, vânjoasă, bărbaţii ăştia ai noştri. Îi
creştem cum se cuvine.
— Haide, tată! a gemut Mike, vorbeşti de parcă am fi o
rasă de vite.
Lacy abia s-a stăpânit să nu-şi dea ochii peste cap. În ceea
ce-l privea pe Cameron Senior, ambii lui fii fuseseră
concepuţi impecabil – din partea tatălui lor. Deşi, se gândea
Lacy (lăsându-se pe spate, luând încă o gură de cafea – i-ar
mai fi trebuit ceva zahăr, dar de unde?), asta suna foarte
interesant. Mai ales luând în considerare poveştile pe care i
le spusese Cam, din care reieşea cât de puţin îi păsase
tatălui lui de el când era mic.
Cam i le povestise întotdeauna cu aceeaşi voce blândă,
domoală, fără urmă de ranchiună sau învinuire. În ceea ce o
privea pe Lacy însă, unele dintre poveştile acestea o înfuriau
atât de tare, încât îi venea să-l pocnească pe ţapul ăla bătrân
chiar acolo, pe loc, dacă ar fi putut. De pildă, odată Cameron
Senior îşi dusese fiii la un concurs de tuns oi organizat de 4-
H123, la un bâlci local. La un moment dat, o oaie mai tânără
s-a zbătut atât de tare, că ciobanul a înţepat-o cu foarfecele
de tuns de i-a ţâşnit sângele. Mike, care avea patru ani la
vremea aceea, nu a fost impresionat de accident, ba chiar a
râs văzând „oaia roşie”. Dar Cam, la cei şapte ani ai lui, s-a
speriat de moarte. Bâlbâindu-se – când era speriat bâlbâială
se înteţea – l-a întrebat pe tatăl său ce se va întâmpla cu
animalul rănit.
— Şi el ce ţi-a spus? a vrut Lacy să ştie.
Cam a tăcut o vreme.
— Mi-a spus că tot ce nu era bun pentru războiul de ţesut
mergea la oala de gătit, a răspuns el în cele din urmă. Şi m-a
122
The Legend of Sleepy Hollow (1820) de Washington Irving, un exemplu
de literatură americană timpurie care s-a bucurat de popularitate
îndelungată.
123
Organizaţie de tineret administrată de Institutul Naţional pentru
Alimentaţie şi Agricultură al Departamentului de Agricultură al SUA.
Numele vine de la iniţialele celor patru zone de dezvoltare personală:
head (cap), heart (inimă), hands (mâini), health (sănătate).
privit drept în ochi când mi-a spus asta.
Îi luase câteva clipe să înţeleagă pe deplin cum trebuie să
se fi simţit.
— Sigur nu a vrut să spună chiar asta?
— Adică?
— Adică… Ei bine… Că tu nu erai bun de nimic?
— Ba da, sigur că da, i-a răspuns Cam calm. Dar nu avea
nicio importanţă.
— Cum naiba să nu aibă importanţă?
Cam a zâmbit văzând-o atât de înfuriată.
— În timp ce vorbea, eu mă uitam peste umărul lui şi-
atunci am văzut pe cer primul avion din viaţa mea. Cred că
era un Boeing model 15. Mi-amintesc că m-am gândit atunci
că aş vrea să fiu în avionul ăla. Să fiu tras în sus până la el.
Salvat, ridicat în slava cerului.
— Şi tot nu înţeleg cum de-a putut avea un efect pozitiv.
— E destul de greu de explicat, a răspuns el încet. Parcă
din momentul ăla am avut un scop în viaţă. Voiam să lucrez
cu avioane. Odată ce mi-am dat seama de asta, mi-a fost
mult mai uşor, de parcă aş fi găsit o scăpare.
Toate acestea s-au schimbat, desigur. Decoraţiile lui Cam –
despre care nu ştia că le primise – atârnau deasupra
şemineului familiei Richards, încadrând o scrisoare înrămată
de la FDR124 însuşi, în care scria: Fiul dumneavoastră este un
erou. Faptele şi curajul lui au adus alinare unei naţiuni care
avea nevoie disperată de speranţă. Orice s-ar mai putea
întâmpla, vă rog să fiţi convinşi că atât el, cât şi
dumneavoastră aveţi recunoştinţa mea cea mai sinceră, din
toată inima, pe viaţă.
— Cum ai dormit azi-noapte, draga mea? a auzit-o pe
Martha Richards, care îi privea chipul puţin îngrijorată.
Înfăţişarea ei îi dădea de înţeles că îi pusese întrebarea de
mai multe ori.
— Ce-aţi spus? a întrebat Lacy neatentă. Ah, vă rog să mă

Iniţialele lui Franklin Delano Roosevelt, preşedinte al Statelor Unite ale

124

Americii între 1933 şi 1945.

scuzaţi. Bine, mulţumesc, mami.
— Noi ne facem griji, să ştii. Să stai acolo, singură!
— Dar nu sunt singură. Îl avem totuşi pe doctorul
Sullivan. Sunt sigură că ar sări la bătaie dacă ne-ar ataca
cineva.
Şi a izbucnit în râs pentru a le dovedi că glumea. Doctorul
Sullivan avea aproape şaptezeci de ani. Şi, pe deasupra, cu
toţi răniţii care veneau de pe front, îşi petrecea mai toate
nopţile la spital. În ultimele zile, abia dacă se întâlniseră unii
cu alţii în holul casei.
Dar doamna Richards a clătinat din cap. Atât ea, cât şi
mama lui Lacy se împotriviseră să ia un chiriaş, chiar şi unul
vârstnic. Voiau ca ea şi Cammy să se mute la una dintre ele.
Dar Lacy vrusese de la bun început ca atunci când Cam se
va întoarce acasă să-i găsească pe ea şi pe copil în casa pe
care o cumpăraseră împreună. Şi nu se putuse gândi la
altceva pentru a-şi acoperi cheltuielile, fără să fie nevoită să-
şi ia o slujbă de război, decât să închirieze camera lui
Cammy. Aşa că l-a mutat pe copil în camera ei, a pus un
anunţ în Gazette şi a refuzat primii doi amatori (tineri,
bărbaţi, militari, necăsătoriţi). După care a apărut bunul
doctor, spre marea ei uşurare.
— Ei bine, a urmat doamna Richards oftând, cel puţin
veştile din Japonia sunt încurajatoare.
— Nu mai spuneţi?!
Lacy a rămas cu privirile pierdute în ceaşca de cafea. Lipsa
de somn şi faptul că îl văzuse pe Mike din nou îi produceau o
nervozitate ciudată – de parcă şi cea mai mică aluzie de
compasiune ar fi făcut-o să izbucnească în lacrimi. Era o
stare de spirit periculoasă. Mai ales în casa aceasta plină cu
fotografiile lui Cam, cu aeromodele şi botoşeii lui de copil.
Sau poate doar pentru că îi era pur şi simplu foame. Abia
acum îşi dădea seama că uitase din nou să mănânce de
dimineaţă.
— Ce, n-ai auzit? s-a repezit Cameron Senior, în timp ce
Lacy a întins mâna să ia o bucată de prăjitură uscată,
îndulcită cu curmale – reţetă de război – pe care o scosese
doamna Richards. Dar tu nu deschizi niciodată radioul ăla
scump pe care ţi l-am dat noi?
— Sigur că-l deschid, a replicat Lacy, deşi de fapt rareori îl
mai deschidea acum.
La început aproape că nu-l închidea deloc, dar pe măsură
ce treceau lunile, anii, fără să primească vreo ştire despre
unde s-ar putea afla Cam, începuse să simtă că ştirile
deveneau mai degrabă o pedeapsă decât o iluminare.
Poveştile despre sălbăticia soldaţilor japonezi, despre
marşurile morţii din Bataan125 şi despre atacurile banzai126 o
puteau ţine trează nopţi întregi. Pe măsură ce Cammy a
început să vorbească, dădea tot mai rar drumul la radio,
temându-se că într-o bună zi buletinul de ştiri va aduce cea
mai groaznică veste cu putinţă, tocmai când fiul ei începea să
crească suficient de mare ca să înţeleagă.
— Bine, dar nu-mi pot închipui cum de-ai putut să nu
auzi tocmai asta, a spus Cameron Senior dezgustat, de parcă
ignoranţa ei i-ar fi confirmat temerile cele mai cumplite
despre ea. E nemaipomenit! Se pare că i-am bombardat la
Tokyo de i-a luat naiba vineri noaptea.
— Noi, americanii adică?
— Păi cine? a intervenit şi Mike, cu Cammy agăţat pe un
umăr, care dădea bucuros din picioare, cu poponeţul
îmbrăcat în scutece lovindu-i urechea ca o pernă cu gloduri
îmbrăcată în postav. Sute de fortăreţe zburătoare dintr-alea.
Şi-am înţeles că de data asta au zburat jos de tot.
— Au făcut pagube multe, nu-i aşa?

125
Transfer forţat de către Armata Imperială Japoneză a 72.000 de
prizonieri de război americani şi filipinezi, obligaţi să străbată 97 de km
(de la Mariveles, Bataan, la San Fernando, Pampanga, în Filipine), în
timpul căruia s-au comis atrocităţi care au avut drept consecinţă moartea
unui număr semnificativ de oameni.
126
Tactică de luptă a trupelor de infanterie japoneze în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Numele derivă de la strigătul de luptă: Tenno
Heika Banzai (Trăiască Împăratul!). Soldaţii japonezi atacau în forţă
inamicul şi se sinucideau apoi, ca să nu fie prinşi.
 Când venise la ea, Doolittle îi spusese că după raid se
aştepta să fie condamnat de Curtea Marţială atât pentru că
pierduse o mulţime de avioane, cât şi pentru că nu reuşiseră
să producă prea multe pagube ţintelor lor. În schimb, i s-a
acordat Medalia Naţională de Onoare şi a fost ridicat în grad
cu două trepte, devenind general de brigadă.
— Şi-apoi nişte… a urmat Mike, imitând sunetul bombelor
care cad şi făcându-l pe Cammy să râdă şi să-i lovească
spinarea unchiului de plăcere. Şaisprezece mile din Tokyo au
fost prăjite de-a binelea. Nu se cunoaşte încă numărul
victimelor, bineînţeles, dar trebuie să fie mii, dacă nu zeci de
mii. Probabil mai rău ca la Dresda.
— Mai rău ca la Dresda, a repetat Lacy, cu privirile
pierdute în foc.
Începuse să se încălzească în cele din urmă, dar a simţit
cum i se strecoară în piept un fior rece de teamă.
— Nu crezi că…
Mike a scuturat din cap.
— I-am întrebat şi eu pe cei care mai ştiu. Este aproape
sigur că toţi prizonierii americani din raidul ăla au fost duşi
înapoi în China.
— O!
Lacy a simţit că se înmoaie de uşurare. La o lună şi ceva
după dispariţia lui Cam deschisese ziarul de dimineaţă ca să
vadă o fotografie cu trei militari care participaseră la raid,
legaţi la ochi, la Tokyo, unde fuseseră duşi ca să fie judecaţi
pentru „crime împotriva umanităţii”. Doi dintre ei – un
artilerist şi un alt pilot – erau condamnaţi la moarte, dar
Lacy nu a recunoscut niciunul dintre numele lor. L-a
recunoscut însă pe cel ce fusese condamnat pe viaţă ca fiind
copilotul lui Cam şi cel mai bun prieten al lui din armată. Un
evreu înalt şi glumeţ poreclit – nu se ştie din ce pricină –
Midge, al cărui nume real era Joshua Friedman. Fusese la
nunta lor: un bărbat frumos, solid, cu ochi strălucitori şi
limbă ascuţită. Îl încondeiase grozav pe Cam în urarea pe
care le-o făcuse la nuntă.
 Dar bărbatul din poza granulată nu arăta nici pe departe
aşa. Adus de spate şi emaciat, avea o barbă mare şi încâlcită
care-l făcea să arate ca un sălbatic. După ce citise articolul
de două ori, Lacy abia a reuşit să dea fuga la baie ca să
vomite tot micul dejun – ceea ce era convinsă că ar fi făcut
oricum, chiar dacă, la vremea aceea, n-ar fi fost chinuită de
greţurile matinale.
Timp de un minut, două, nimeni n-a mai scos o vorbă.
Focul trosnea plăcut în şemineu.
— Ei, bine, a spus în cele din urmă Lacy, cred că e bine că
i-am lovit zdravăn. Poate aşa se termină mai repede războiul.
— Să te audă Dumnezeu, a spus doamna Richards
pătimaşă, ridicându-se să strângă ceştile de cafea. Unde
aveţi de gând să vă duceţi voi doi astăzi?
— Mă gândeam la Niagara, a răspuns Mike, punându-l pe
Cammy pe covor şi scoţând din buzunar un tanc de jucărie.
Să luăm masa de prânz la Mica Italie, mai întâi – e un local
nou, se zice că-i bun. Apoi aş vrea să cumpăr nişte suvenire
şi vederi, ca să le duc băieţilor la garnizoană. Şi, bineînţeles,
oriunde are Lacy nevoie să meargă – să-şi facă nişte
cumpărături şi ce mai vrea ea. Poate avem timp şi de un film.
— Film?! a râs Lacy. N-aş face altceva decât să adorm din
nou.
Deşi ceea ce voia să evite erau jurnalele de ştiri. Ultimul
film pe care-l văzuse începuse cu un bombardier care
exploda violent în aer. Faptul că era un bombardier Axis
(filmul era un anunţ publicitar pentru cupoanele de război)
nu îmbunătăţea cu nimic situaţia: în următoarele două ore,
cât Joan Fontaine127 cutreiera prin mlaştini şi explora
cotloanele pline de fantome din Thornfield Hall 128, ea nu a
văzut nimic altceva decât un singur avion. Care exploda:
127
Joan Fontaine, actriţă americană (născută Joan de Beauvoir de
Havilland, 1917-2013, sora mai mică a Oliviei de Havilland), devenită
faimoasă pentru rolurile din filme ca Rebecca, Suspicion, Constant
Nymph, Jane Eyre ş.a.
128
Numele locului în care se petrece acţiunea romanului Jane Eyre de
Charlotte Brontë.
buuuum!
— Treceţi cumva şi pe Broadway? a întrebat soacra ei. Ar
trebui să trimit nişte grăsime la măcelar.
— O ducem noi, a răspuns Lacy, amintindu-şi cu vinovăţie
propriile ei cutii pline.
Asemenea tuturor cunoştinţelor ei, şi Lacy aduna grăsimea
rămasă de la gătit, dar fusese mai puţin conştiincioasă decât
doamna Richards, neglijând să o ducă înapoi la măcelar, care
o trimitea într-un loc unde era transformată în glicerină. Se
pare că această glicerină era folosită la fabricarea bombelor şi
a gloanţelor, deşi ori de câte ori încerca să-şi imagineze asta,
Lacy nu vedea decât o grămadă de avioane Boeing care
slobozeau vălătuci unsuroşi de untură asupra unor civili
ameţiţi.
— Cum să nu! a spus şi Mike, aşezându-l pe Cammy pe
podea, ridicându-se în picioare şi scoţându-şi bereta din
buzunarul de la spate. Orice pentru cauză!
— Dar vezi să nu conduci ca un apucat, a spus Cameron
Senior morocănos. Bruma de benzină rămasă din raţie
trebuie folosită pentru treburi militare oficiale.
— Dar asta chiar e o treabă militară, tată! a spus Mike,
bătându-l pe tatăl său pe umăr. Am aici nevasta unui erou
de război, eu nu îmi fac decât datoria!

Sub privirile lui Cammy şi ale doamnei Richards, care le

făceau cu mâna de pe terasa de la intrare, au pornit în
vechiul Ford Tudor Souring Sedan al familiei Richards – o
maşină în care Lacy petrecuse multe nopţi giugiulindu-se şi
luptându-se cu Cam pe bancheta supraîncălzită din spate, în
vremurile dinaintea căsătoriei. Pe când străbăteau în viteză
strada Sycamore, ea s-a aşezat picior peste picior, roşind
uşor când şi-a amintit de asta. L-a surprins pe Mike uitându-
se la ea cu coada ochiului, ceea ce o făcea să se simtă ciudat
de ruşinată.
— Ce? Arăt chiar atât de rău?
— Arăţi grozav, i-a răspuns el zâmbind, ca de obicei.
 — Eşti un mincinos! a spus ea aspru, dar şi-a scos
pudriera ca să-şi verifice înfăţişarea. Arăt ca naiba. Ca o
mortăciune mestecată, a urmat ea cutremurându-se.
Mike a slobozit un râs strident, care nu semăna deloc cu
cel al lui Cam, deşi pe chip avea acelaşi zâmbet larg. Lacy a
clipit, privindu-se din nou în oglinda pudrierei, prefăcându-
se că-şi pudrează tâmplele, când de fapt îşi ştergea ochii
înlăcrimaţi.
— Tot te mai gândeşti să te muţi în vest când se întoarce
Cam?
— Fără discuţie, a răspuns ea zâmbind uşor. California,
păzea că venim!
— O să-ţi priască la mare, i-a făcut el cu ochiul. De fapt,
dacă m-ai lăsa să-ţi fac o fotografie în costum de baie – aşa,
doar ca exerciţiu – le-aş putea-o duce băieţilor. Ştii, să le mai
ridic moralul. Cu siguranţă vom excela în bătălia următoare.
— Termină! a râs ea. Eşti tare nesuferit!
Deşi nu voia să-l jignească, Mike fusese întotdeauna mai
îndrăzneţ decât fratele său şi, cândva, asta o necăjise grozav
pe Lacy. Acum totuşi îşi dădea seama că-l aprecia. Aşa cum
îi plăcea oricine îi dădea un motiv de râs.
Ajunşi la măcelăria Paisano, Mike a sărit din maşină şi a
luat din spate plasa plină de cutiile cu grăsime ale mamei.
— Mă-ntorc iute… A, era să uit, am ceva pentru tine.
Şi-a pipăit buzunarul jachetei şi-a scos un pacheţel învelit
în hârtie, pe care i l-a întins.
— Uite. Am crezut că o să-ţi fie de folos…
— Ce e?
— Deschide-l şi-ai să vezi, a spus el făcându-i cu ochiul.
Mike a luat-o la fugă către măcelărie, oprindu-se să
citească pancarta atârnată de uşă: „Centrul Oficial de
Colectare a Grăsimilor”, înainte de a o deschide şi a intra.
Intrigată, Lacy a desfăcut panglica şi a rupt ambalajul.
Înăuntru se afla o bucată de pânză de dimensiunea unui
şervet de masă. Când l-a desfăcut, a dat de trei caricaturi:
Hitler, Mussolini şi Hirohito. Cei doi europeni arătau
neîngrijiţi, dar umani, privind sever în depărtare. În schimb,
Hirohito arăta ca o maimuţă cu dinţii ieşiţi în afară, care îi
rânjea privind-o drept în faţă. Iar deasupra celor trei capete
scria: „Puneţi-i acolo unde merită: la budă!”
— Ce-i cu asta? a întrebat ea când Mike s-a strecurat din
nou pe scaunul şoferului.
— Adică s-o atârni deasupra veceului. M-am gândit că o
să-ţi prindă bine când o să-l înveţi pe Cammy să facă la oliţă.
Să-l ajuţi să… tragă la ţintă.
— Eşti îngrozitor, să ştii! a exclamat Lacy, pomenindu-se
râzând din nou.
— Îmi fac doar datoria de unchi, a râs el, pornind motorul
maşinii. A, şi mai e ceva, a urmat el, scoţând un carneţel din
buzunarul de la piept. Asta e doar pentru tine.
Lacy l-a luat în mână şi şi-a dat seama că era un carnet de
cupoane pentru îmbrăcăminte. Şi-a ridicat ochii spre el şi l-a
întrebat:
— Dar de ce mi-l dai mie?
— Păi, eu plec din nou pe mare peste câteva săptămâni, a
ridicat el din umeri, aşa că, după cum se vede, n-o să am
nevoie de costume elegante pe-acolo.
Lacy a şovăit, pipăind hârtia subţire, cafenie şi gândindu-
se la trenciul ei ponosit.
— Eşti sigur că nu-ţi trebuie?
El a scuturat din cap, cu ochii aţintiţi la drum.
— Şi mai ştiu că fratelui meu nu i-ar plăcea ca soţia lui să
umble cu hainele rupte-n coate.
— Vai, a exclamat ea încrucişându-şi stânjenită braţele. Ai
băgat şi tu de seamă?
— Am învăţat să văd multe. Asta se învaţă la
contraspionaj.
— Dar când te-ai înrolat acolo? a întrebat ea uimită.
El a ridicat din umeri.
— Am dat un test când eram în Hawaii, şi – ce să vezi? –
m-au admis!
— Ei, bănuiesc că trebuie să te felicit, a şovăit ea, vârând
carnetul în poşetă. Şi îţi mulţumesc! a urmat, atingându-i
uşor braţul.
Au mers mai departe, huruind pe drumul aproape gol,
fiecare cu gândurile lui. Lacy se gândea la prima dată când
Cam o dusese la ei acasă, cât de dornică fusese – pentru
prima dată în viaţa ei – să facă o impresie bună mamei şi
tatălui unui curtezan. Pe vremea aceea Mike avea doar
cincisprezece ani şi, deşi Cam era mai mare şi premiant la
Universitatea din Buffalo, el se bucura de strălucirea şi
încrederea copilului preferat.
La momentul acela, Lacy aflase cât de mult se luptase Cam
cu bâlbâială. Cum asta îi modelase relaţiile cu părinţii, tatăl
lui ţinându-se deoparte dispreţuitor, iar mama prea aproape
ca să-l poată consola. Martha Richards îl răsfăţase şi-l
hăituise într-un efort disperat de a-l proteja – dacă tot nu
putea să-l vindece – de hoardele necruţătoare care nu se
bâlbâiau. Ştiind toate acestea, Lacy se aşezase în sufrageria
familiei Richards, în seara aceea, aşteptându-se să nu-i placă
niciunul – mai ales Mike, pe care îl învinuia pentru
afecţiunea părtinitoare a lui Cameron Senior. Se aşteptase să
fie aşezată lângă Cam, căruia să-i fie mântuitoare şi
apărătoare, dar a rămas dezamăgită când s-a pomenit
aşezată lângă Mike.
Totuşi, în timpul mesei, băiatul pe care începea să-l
cunoască nu era nici pe departe aşa cum şi-l închipuise. Un
lucru era clar: Mike îşi adora fratele mai mare. Îl apăra de
multe dintre remarcile jignitoare ale lui Cameron Senior şi i-a
spus lui Lacy că făcuse o achiziţie grozavă. Mai târziu, când
Cam a ieşit afară cu tatăl său ca să vadă ceva la motorul
maşinii şi doamna Richards s-a repezit în bucătărie ca să
prepare cafeaua, Mike a luat-o deoparte pe Lacy în salon.
— Uite, s-ar putea să ţi se pară o prostie ce-am să-ţi spun.
Dar vreau să ştii cât de fericit l-ai făcut pe fratele meu mai
mare. Şi asta înseamnă foarte mult pentru mine.
Vorbea atât de serios şi semăna atât de mult cu Cam, încât
Lacy a rămas fără replică pe moment.
 — Ei bine, a râs ea fâstâcită când şi-a revenit, eu n-am
făcut nimic mai mult pentru el decât a făcut el pentru mine.
Mike a scuturat din cap.
— Ba da, ai făcut mult, apoi a urmat şovăind. Uite ce e,
majoritatea fetelor dinaintea ta fie l-au intimidat prea tare ca
să le curteze, fie l-au părăsit ca pe un cartof fierbinte când au
descoperit cum vorbeşte. Apariţia ta înseamnă nespus de
mult pentru el. Eu îmi dau seama. I-ai creat o perspectivă
complet nouă asupra lucrurilor.
Lacy a zâmbit doar şi a spus ceva de complezenţă. Dar
uitându-se la ei toţi ceva mai târziu, şi-a dat seama că Mike
avea dreptate: Cam se schimbase într-adevăr. Părea mai
încrezător, vorbea cu mai multă siguranţă. Se uita drept în
ochii oamenilor când li se adresa şi, dacă nu era de acord cu
ceva sau cu cineva – chiar cu Cameron Senior însuşi –, nu
ezita să spună ce gândea. Pe scurt, părea că se percepea pe
sine acum aşa cum îl vedea Lacy: un om blând, deştept şi
bun. Ca să nu mai pomenim că era şi chipeş. De fapt Mike
înţelegea că asta o impresionase pe ea.
Dar şi ea fusese mişcată de devotamentul lui Mike. În anii
ce au urmat după cina aceea, el a călcat pe urmele lui Cam
la Universitatea din Buffalo, urmând aceleaşi studii,
înscriindu-se în aceleaşi frăţii studenţeşti, făcând parte chiar
şi din echipa de atletism, deşi nu era prea înzestrat pentru
asta. A încercat să-l urmeze pe Cam şi în Corpul Forţelor
Aeriene, dar a abandonat şcoala de zbor după două luni.
Fără să se lase descurajat, s-a înrolat în armată, unde nu a
strălucit prea tare, dar s-a distins în timpul antrenamentelor
din Mojave.
Manevrele din Mojave erau pregătirea pentru o misiune de
mult plănuită în Africa, dar, în ultima clipă, divizia lui a fost
redirecţionată în Pacific. Unii soldaţi din regimentul lui au
întâmpinat această schimbare cu teamă, deoarece însemna
că se vor lupta direct cu japonezii. Dar Mike era încântat. Mă
simt de parcă Dumnezeu mi-ar fi transmis un mesaj, îi scria el
lui Lacy pe o vedere din Honolulu, unde fuseseră trimişi să
facă exerciţii de lupte amfibii. Ca şi cum mi-ar fi zis: „Fratele
tău trăieşte şi Eu te trimit să-l găseşti”.
— Şi când o porniţi din nou pe mare? a întrebat ea,
trăgând de un fir al manşetei (care, desigur, s-a deşirat şi
mai tare).
— Într-o săptămână şi ceva. Se zvoneşte că ne-am duce
într-una din Insulele Ryukyu. În Okinawa.
— O… ki… na… wa! s-a cutremurat Lacy. Şi-o să fie ca
cealaltă? Cum se chema? Saipan?
Auzise o singură ştire despre bătălia aceea, înainte de a
închide radioul. Dar chiar şi-aşa, nu a mai dormit două nopţi
după aceea.
— Cine ştie? Poate o să fie mai uşor.
— Să te-audă Dumnezeu, cum spune mama ta mereu.
— Amin, soră! a exclamat el, clătinând din cap.
Au mers mai departe tăcuţi, până au ajuns la podul
Rainbow129, oprindu-se, aşa cum făceau mereu, pe partea
statului New York, ca să admire uimitoarea cascadă, cu
spuma ei rostogolitoare şi valurile de picături.
— E ceva extraordinar, a spus Mike în timp ce stăteau
sprijiniţi de grilaj. Câtă apă! Şi de fapt asta-i tot ceea ce e…
apă! Doar apă. Aşa că ce crezi tu că-i face pe oameni să vină
s-o vadă?
— Nu ştiu, a clătinat Lacy din cap, cred că dimensiunea
ei… şi înălţimea. Dar, indiferent ce-ar fi, funcţionează, a râs
ea. Sau cel puţin la noi a funcţionat.
Asemenea tuturor proaspeţilor căsătoriţi din Buffalo, ea şi
Cam îşi făcuseră luna de miere acolo: adică petrecuseră un
sfârşit de săptămână extrem de scump, dar foarte luxos la
General Brock („Singurul Hotel care nu ia foc din oraş”, după
cum îl lăuda pliantul publicitar). Îşi petrecuseră prima zi
stând goi în patul uriaş din apartamentul lor, făcând lucruri
despre care Lacy nu şi-ar fi putut imagina că erau posibile,
darămite plăcute. A doua zi nu au ajuns mai departe de holul
de la parter, unde au băut cafea, au jucat dame şi au citit
129
Pod peste fluviul Niagara, în zona Buffalo, la graniţa cu Canada.
(Cam, Cheile împărăţiei130, iar ea, Amantul doamnei
Chatterley, care îi fusese recomandat ca o lectură bună
pentru luna de miere). Cam asta a fost tot ce-au făcut, deşi
în ziua plecării au dat o fugă afară, să cumpere câteva
prespapieruri ca suvenir pentru familiile lor. Nişte universuri
de sticlă în miniatură, cu cascade minuscule, rostogolitoare,
cu poloboace săltăreţe. Cu pancarte micuţe pe care scria:
„Niagara e pentru îndrăgostiţi”. Când, mai târziu, lumea i-a
întrebat unde fuseseră şi ce văzuseră, ei se uitau unul la
celălalt şi izbucneau în râs. Privind însă înapoi, i se părea că
parcă ar fi ştiut ce le rezerva viitorul. Că peste numai două
luni mica lor lume confortabilă se va face ţăndări, pe
neaşteptate, şi că vor fi azvârliţi pe maluri diferite ale
oceanului.
Scrutând acum adâncimile învolburate, ochii obosiţi ai lui
Lacy au început să-i joace feste, distingând forme efemere în
spuma apei: un iepure săltăreţ, o pasăre albă, o femeie care
sărea de pe o stâncă. Pentru o clipă, s-a gândit cât de uşor ar
fi să facă la fel – doar să se lase peste balustradă. Era un
mod de a scăpa de nopţile nedormite şi de nesiguranţă. De
strădaniile nesfârşite de a face rost de bonuri de raţii şi de
mâncare proastă. De scrisorile de la miezul nopţii, despre
care credea uneori că le scrie mai puţin din credinţă, cât din
obişnuinţă. De tăcerea dureroasă a biroului generalului
adjunct. De chinul dulce de a privi chipul fiului ei şi de a-l
descoperi pe Cam în el, fără să fie însă acolo.
Dar atunci gândul i-a zburat la Cammy, la zâmbetul şi
ochii lui strălucitori. La gâtul lui moale şi cald, la mireasma
dulce-sărată pe care o simţea când îl lua în braţe dimineaţa
şi-şi îngropa faţa acolo. Şi atunci îşi dădea seama, ca
întotdeauna, că nimic din toate acestea nu conta. Nimic nu
avea importanţă decât copilul ei – să şi-l ţină aproape, să-l
apere.
A simţit o mână pe umăr.
— Lace?
130
The Keys to the Kingdom, roman de A.J. Cronin, apărut în 1941.
 Întorcându-se, a dat cu ochii de privirea albastră a lui
Mike. Pentru prima dată, s-au pomenit total lipsiţi de umor.
— Uite, i-a spus el, şi doar după ce a luat batista pe care i-
o întindea şi-a dat seama că plângea în fine de-adevăratelea.
Râzând uşor, s-a şters la ochi şi i-a înapoiat batista.
— Îmi pare rău, doar că…
— Te rog, suntem rude… a protestat Mike, ridicând mâna.
A clipit şi el de câteva ori, ştergându-se la ochi cu mâneca
uniformei. Apoi şi-a pus batista la loc în buzunar şi şi-a
îndreptat din nou ochii spre apa îngheţată.
— Va trebui să facem o petrecere grozavă când o să vină,
să ştii! a spus el cu vocea încordată. Cu băutură, dans, poate
şi o orchestră, cu artificii.
— Aşa o să facem!
Lacy şi-a împreunat mâinile peste balustradă, în timp ce
cu mâna stângă se juca fără să bage de seamă cu inelarul
mâinii drepte, pe care fusese odinioară inelul mamei ei.
— Poate şi cu tort, unul adevărat, dacă o să fie suficient
zahăr până atunci. Şi îngheţată. Tare-i mai plac tortul şi
îngheţata.
— Aşa plan mai zic şi eu!
Au mai rămas o vreme acolo. Apoi Mike s-a uitat la ceas.
— Mamă! S-a făcut aproape două! Haide să mâncăm!

În noaptea aceea i-a scris lui Cam o vedere cu imaginea

hotelului General Brock (Îţi mai aduci aminte de locul
acesta?). I-a scris despre Mike şi Okinawa şi despre
petrecerea pe care o vor organiza pentru el, cu dans şi
muzică, îngheţată şi tort. Când a terminat de scris, a lipit
timbrul, a trecut adresa şi a pus vederea în teancul „pentru
poştă”, după care s-a întins în patul cel mare şi gol şi a
deschis încetişor scrisoarea. Misiunea începe mâine şi, cum
nu am voie să-ţi pomenesc nimic despre ea în scris, poţi fi
sigură că-ţi spun totul în gând, ca de obicei…
S-a oprit, închizând ochii, încercând să-şi domolească
gândurile. Căznindu-se să prindă o aluzie… ceva. Orice,
chiar şi un singur cuvânt bâlbâit. S-a concentrat atât de tare,
că a simţit cum îi tremură tot corpul din pricina efortului.
Dar nu a auzit decât zvâcnetul domol al pulsului său şi
adierea ritmică a răsuflării lui Cammy. Expirând şi
inspirând. Măsurând trecerea nopţii.
 VIII
TOKYO, JAPONIA
 Noiembrie 1945

S-a trezit într-un întuneric cu margini colţuroase, care

vibra atât de tare încât primul lui gând a fost că, fără
îndoială, se trăgea asupra lor, poate că erau chiar loviţi.
Poate că tocmai se prăbuşeau către o moarte explozivă,
încununată de fum. Pe de-o parte, chiar se bucura de
această posibilitate. Dar se părea că instinctul său covârşitor
prefera supravieţuirea, căci, în timp ce se gândea: Ce naiba!
Poate că e mai bine aşa! Billy Reynolds îşi verifica centura de
siguranţă, aplecându-se în faţă şi acoperindu-şi capul cu
mâinile, aşa cum le arătase stewardesa aspră la decolare. Şi-
a închis ochii şi a aşteptat, cu pieptul lui firav apăsat pe
genunchi, cu buzele uscate strânse într-o rugăciune tăcută –
nu către Dumnezeu sau către zeiţa soarelui, nici către tatăl
său sau către Daniel (O, Doamne, Daniel!), ci către Orice
Altceva de care nu se înstrăinase, nu pângărise sau nu
distrusese.
Apoi a simţit o mână pe umăr şi-a auzit o voce de femeie
care, la început, semăna surprinzător de mult cu cea a
bătrânei lui profesoare de engleză de la liceul din New Hope.
Domnule! Domnule! Nu vă simţiţi bine! Aveţi nevoie de o
pungă? Şi când şi-a întins trupul şi şi-a ridicat capul clipind,
a dat cu ochii nu de chipul ridat şi cu ochelari al domnişoarei
O’Leary, ci de privirile albastre ale stewardesei care o
înlocuise pe cea aspră din Saipan. Pe ecusonul ei scria
Hannah Cortlandt şi avea obrajii rumeni ca merele şi părul
blond. Părea desprinsă dintr-o reclamă la Coca-Cola.
— Domnule? l-a strigat ea din nou.
Billy s-a frecat la ochi cu podul palmelor şi a privit ameţit
în jur. Ceilalţi pasageri – majoritatea proaspeţi recruţi ca şi el
– stăteau drepţi în scaunele ţepene, căptuşite cu piele. Câţiva
se uitau la el de-a dreptul curioşi.
— Unde suntem? a întrebat tânărul.
În gură simţea un gust de lipici uscat, cu iz de piure acrit.
— Tocmai începem coborârea spre Tokyo. Am avut o mică
turbulenţă. Vânturile din Golf, cred… Dar dumneavoastră se
pare că aţi dormit mai tot timpul.
— Zău?
Lui nu i se păruse că dormise. Simţise exact ce-i spusese
creierul că era: o prăbuşire rapidă spre un sfârşit
binemeritat. Şi-apoi, trecuse atât de mult timp de când nu
mai dormise de-adevăratelea, că poate nici nu mai ştia cum
era.
— Nici nu e de mirare, domnule. Cu chestia asta aşa tare,
pe care o aveţi aici!
Hannah Cortlandt şi-a îndreptat mâna albă direct între
picioarele lui. Billy s-a ferit speriat, până când şi-a dat seama
că ţinta era sticla de whisky Four Roses pe care o ţinea
strâns între genunchi. Ea a ridicat-o în lumina piezişă ce
străbătea prin ferestrele mici şi pătrate, de parcă ar fi vrut să
dovedească întregului avion că era goală.
— Vă simţiţi mai bine acum, locotenente? a întrebat ea
înţepată. Să vă mai aduc ceva până la aterizare?
— Nu cred că mai pot primi încă un whisky, a spus el
glumind doar pe jumătate şi, în timp ce ea îşi dădea peste
cap ochii albaştri şi strălucitori, i s-a strâns inima la gândul
că va ateriza, în fine, la Tokyo.
Cu ajutorul băuturii, în ultimele treizeci de ore reuşise să
alunge această imagine. Când o să coboare din avion, îl vor
aştepta cei de la poliţia militară chiar acolo, pe pistă? Sau vor
avea răbdare să ajungă la sediul central şi să se năpustească
asupra lui acolo, dinaintea colegilor săi recruţi şi a
superiorilor şi poate (Doamne fereşte!) chiar a lui MacArthur
însuşi. Oricum, oare cât durează ca o telegramă să ajungă
peste ocean, la diverşi ofiţeri care să acţioneze la
instrucţiunile cuprinse în ea? Mai mult de două zile? Sau
chiar o săptămână? Da, o săptămână, cu siguranţă. Aşa că
avea cel puţin o săptămână…
Însoţitoarea de bord îl studia, cu vârful limbii ca un mugur
rozaliu ivindu-i-se în colţul gurii. Ochii i s-au înmuiat,
întâlnindu-i privirile.
 — Să ştiţi că şi băiatul meu are părul roşcat. Are trei ani.
Dar părul lui nu e chiar aşa de roşu ca al dumneavoastră.
Mai degrabă e blond-roşcat, ca o căpşună… dar oricum…
Billy a schiţat un zâmbet înţepenit, răspunsul lui standard
la astfel de comentarii, pe care le primea uneori şi de şase ori
pe săptămână. În toţi cei douăzeci şi doi de ani ai lui, un
singur lucru a aflat cu certitudine: culoarea părului său îl
făcea un fel de proprietate comună în toată lumea. Era ca un
permis de intrare la un club exotic, dar şi extrem de familiar
totodată, în care puteau avea acces doar cei cu această genă
înşelătoare. Dar, cum crescuse în Tokyo, culoarea părului
său îl făcuse să se simtă mai degrabă ca un personaj
principal de circ decât ca un membru al unui club. În
Japonia, servitori, colegi de joacă, chiar şi poliţişti se opreau
şi-i mângâiau buclele nevenindu-le să creadă. Îl întrebau câţi
morcovi mâncase, dacă şi sângele îi era portocaliu şi (pe
măsură ce înainta în vârstă) dacă părul avea aceeaşi culoare
peste tot.
În clipa aceea însă, era clar că însoţitoarea de bord făcuse
această remarcă în sens occidental, cu căldură: Ei bine, ce
special eşti! Dar în loc să-l liniştească, lucrul acesta nu a
făcut decât să-i stârnească din nou durerea. O simţea cum îl
năpădeşte, fierbinte şi lichidă, în spatele ochilor.
— Vorbind serios acum, a spus el cu vocea răguşită, fără
să-i pese prea tare, nu vi se întâmplă să aveţi un Anacin sau
altceva pentru durere? Şi nişte apă minerală sau chiar apă
simplă?
— Ştiţi, tehnic vorbind, nu mai avem voie să servim nimic
înainte de aterizare, a spus ea, însă apoi a şovăit o clipă. Dar
la drept vorbind sunteţi cam verde… să văd ce pot face.
Şi, în vreme ce ea înainta grăbită pe culoarul dintre
scaune, el îşi stăpânea cu greu pornirea de a se ghemui
disperat la loc. Să le luăm pe rând, şi-a spus. Poate că nu te-a
reclamat încă. Poate chiar nu o s-o facă deloc… Deşi nu prea-i
venea să creadă una ca asta. Sigur că Daniel îl va reclama.
După privirea pe care-o avusese în ochi în urmă cu două zile,
Billy era convins că o va face. Doamne! Dacă ar mai fi fost
vreun ofiţer treaz sâmbătă noaptea la ora trei, l-ar fi reclamat
pe loc. N-ar mai fi ajuns până aici.
Şi-a întors faţa şi şi-a sprijinit-o de geamul rece al micului
hublou. Norii erau groşi şi pluteau neobişnuit de jos; nu
putea distinge încă ce se alesese de oraş. De cealaltă parte a
geamului se adunaseră stropi de condens, care se
rostogoleau către aripi, asemenea unor lacrimi frumos
aliniate. Nu plânge, şi-a spus el pentru a nu ştiu câta oară în
viaţa lui. Şi-apoi – pentru a zecea mia oară în ultimele zile –
Doamne, Isuse Christoase! Ce naiba o fi fost în capul meu?
Răspunsul îl ştia prea bine: nimic! Nu se gândise la nimic.

Îl întâlnise pe Daniel McNeil cu trei luni în urmă, în timpul

programului de Securitate al Armatei, la Universitatea din
Michigan. Era un program despre care aflase tatăl său de la o
cunoştinţă de-a lui din Forţele Aeriene, pe când Billy era
student în anul al doilea la Princeton. La vremea aceea
recrutarea părea inevitabilă, iar Anton Reynolds se afla într-
un punct foarte sensibil al situaţiei sale financiare
fluctuante.
— E o soluţie, William, i-a spus el cu vocea uşor mai
ridicată şi vorbirea ceva mai rapidă, ceea ce, în cazul lui,
putea fi considerat un semn de entuziasm. După pregătirea
elementară şi cursuri intensive de limbă, ai să fii admis ca
ofiţer de contrainformaţii. Aşa cum am fost şi eu în Elveţia.
Ţi-ar plăcea aşa ceva, nu?
Ce-ar fi, îşi amintea Billy că se gândise, dacă aş zice „Nu”,
pur şi simplu. Ştim amândoi că eu nu sunt nici pe departe ca
tine şi, în acest moment, nici nu am de gând să mă schimb.
Şi nici nu ştia dacă oraşul în care crescuse mai exista sau
nu. Judecând după titlurile ziarelor, cel puţin, se părea că
acel univers blând, cu mireasmă de ceai, de arte şi bune
maniere trecuse printr-un odios proces chimic ce-l prefăcuse
într-un bastion de isterie în masă şi violenţă nesăbuită.
Chiar după Pearl Harbour, rămăsese uimit de articolele care
titrau: VIOLURILE JAPILOR, JAFURI ÎN NANKING; JAPII
DECAPITEAZĂ FEMEI ŞI COPII ÎN BURMA; LA BATAAN,
JAPII MĂRŞĂLUIESC CĂTRE MOARTE PRIZONIERII ALIAŢI.
Şi când chiar s-a pus problema, nici măcar nu mai era sigur
că dorea să se întoarcă în această Japonie. Sau cel puţin nu
înainte de terminarea războiului.
Totuşi, ca de obicei, nu spusese nimic din toate acestea.
Răspunsese ceea ce i se păruse a fi cel mai aproape de ce
voia să audă tatăl lui:
— Sună bine, dar chiar crezi că o să mă vrea? Adică, am
cam uitat limba.
— Ce glumă bună, i-a răspuns tata pe un ton în care nu
era nici urmă de glumă. Doar ai crescut acolo. Şi ei nu
doresc să ia prea mulţi japonezi expatriaţi din lagăre, acum
că războiul e în toi. De fapt, mi s-a spus că au admis şi
oameni care nu au niciun fel de cunoştinţe despre Japonia.
Păi, asta-i minunat, s-a gândit Billy, imaginându-şi o clasă
plină de zdrahoni de fotbalişti care beau bere Pabst şi se
întâlneau cu fete pe care le chema Bunny şi care probabil îşi
închipuiau că Japonia era o îmbinare de iad cu opereta
Mikado131.
În ciuda ezitărilor sale, s-a înscris chiar în aceeaşi
săptămână şi a trecut examenele de admitere fără nicio
dificultate. După vacanţa de Crăciun de la Universitatea din
Princeton a plecat la Ann Arbor, unde a început un curs care
– în afara mizerabilei pregătiri de bază care a urmat – a fost
cel mai serios program prin care a trecut vreodată. Făceau
opt ore de limbă japoneză pe zi. În bibliotecă nu erau decât
ziare şi cărţi în japoneză. Şi erau obligaţi să vorbească limba
permanent, chiar şi în dormitor. Billy a descoperit că făcea
parte dintr-un grup de vreo şase NIJ sau „Născuţi în
Japonia”, fii de misionari, diplomaţi sau oameni de afaceri
expatriaţi care, ca şi el, fuseseră născuţi sau crescuţi parţial

131
Operetă faimoasă de W.S. Gilbert şi Arthur Sullivan, a cărei acţiune se
petrece în Japonia. Premiera a avut loc la Teatrul Savoy din Londra, în
1885, spectacolul având 672 de reprezentaţii.
în Japonia. Asemenea lor, socotea că orele de limbă erau
stimulative, dar la nivel elementar. Îi fusese dor de limba ţării
unde se născuse, de consoanele ei siflante şi ritmurile
sacadate. Iar când a început să înveţe din nou literele kanji s-
a simţit de parcă se reîntâlnea cu prieteni vechi, ceea ce era
un sentiment bine-venit, deoarece se pare că la Michigan (ca
şi la Princeton sau la Liceul New Hope sau la St. John’s din
Tokyo) nu reuşise să-şi facă prea mulţi prieteni.
Asta până la Daniel.
Billy se afla la Metzeger, un vechi restaurant german unde
avea obiceiul să se ducă ori de câte ori primea bani de la
părinţi. Mânca o farfurie de Sauerbraten 132, atât de absorbit
de kanji, încât nu a băgat de seamă când s-a ocupat masa de
lângă el. Dar a băgat totuşi de seamă halba brobonată de
bere (belgiană, căci cea germană fusese interzisă de mult)
care i-a apărut dinaintea caietului.
— Haide, mai fă o pauză, ’tenente, a răsunat o voce groasă.
O să-ţi scrânteşti ochii!
Prima lui reacţie a fost de enervare, aşa cum i se întâmpla
ori de câte ori i se adresa cineva necunoscut. Dar nu vede că
am treabă? Însă când şi-a ridicat privirile, sentimentul acela i
s-a risipit într-o clipită, ca o bătaie de inimă. Sau, mai bine
zis, mai multe bătăi de inimă, fiecare tot mai scurtă şi mai
dureroasă.
Căci îl ţintuiau o pereche de ochi verzi cum nu mai văzuse
vreodată. Nasul celui care îi vorbise era fin şi ascuţit, părul
ondulat şi negru. Iar buzele neobişnuit de roşii. De fapt, dacă
nu ar fi avut o gropiţă în bărbie ca a lui Errol Flynn, tipul
putea fi luat drept o fată destul de arătoasă. Dar adevărul
(foarte ascuns, un adevăr întunecat şi incriminator cu care
Billy se împăcase cu greu) e că, dacă tipul ar fi fost o fată,
Billy nu ar fi fost atât de impresionat. Sau speriat.
— Ce ştii despre asta? a întrebat el, prudent, neîndrăznind
să se clintească.

Mâncare tradiţională germană, constând în diverse feluri de carne

132

marinată înainte de a fi preparată.

 Tânărul – prim-locotenent, după epoleţi – a zâmbit, dându-
şi la iveală dinţii de un alb intens pe deasupra buzelor roşii.
— A… programul japonez, vrei să zici? a întrebat, arătând
spre caietul lui Billy.
— Da, şi tu?
— Germana. Pare să aibă mai multă noimă în decorul
ăsta, a răspuns el, arătând spre cartea sa, care era primul
volum din Der Zauberberg133. Cred că şi tu te potriveşti, aşa
că amândoi formăm două treimi ale Axei. Sieg Heil134, a
închinat el, ridicându-şi halba.
Şi, deşi în cap i se porniseră semnalele de alarmă
cunoscute, asemenea unor sirene tăcute, (Nu-ţi face una ca
asta, nu te lăsa acum), Billy s-a pomenit că răspunde
provocării şi ciocneşte halba. E doar un nou prieten, s-a
îmbărbătat el. Atâta tot. Şi numai Dumnezeu ştie câtă nevoie
am acum de un prieten.
Şi de bună seamă se minţea şi de data aceasta.
Şi în următoarele două luni, în puţinele ceasuri când nu
erau ocupaţi cu studiile, Billy Reynolds şi Daniel McNeil îşi
petreceau timpul aproape mereu împreună. Au văzut filmele
Îndoiala135 şi Frankenstein contra Omului-Lup136 aşezaţi unul
lângă altul, fără să se atingă, dar Billy a simţit totuşi căldura
piciorului lui Daniel prin pantaloni, încordându-şi muşchiul
coapsei atât de tare, până a făcut cârcei. Au cutreierat
muzeul de artă de la Alumni Hall, Billy cu noul lui aparat de
fotografiat Contax, dăruit de părinţi, iar Daniel cu caietul de
schiţe în care reproducea nimfe greceşti şi zeităţi egiptene în
formă de pisică. Odată Daniel i-a făcut o schiţă de profil – o
figură întunecată pe fundalul unui peisaj marin de Homer 137,

133
Muntele vrăjit de Thomas Mann.
134
Salut nazist.
135
A Shadow of a Doubt, thriller psihologic american, regizat de A.
Hitchcock (1943).
Frankenstein Meets Wolfman, film horror (1943), cu Bella Lugosi.
136

137
Winslow Homer (1836-1910), unul dintre cei mai mari pictori
americani ai secolului al XIX-lea.
în care nu părea nici stângaci şi nici capricios, ci aproape
chipeş. Billy ardea de dorinţa de a-i face şi el fotografii lui
Daniel, ca să aibă măcar o întruchipare, o formă chiar şi
miniaturală a bărbatului pe care dorea să-l atingă şi să-l ţină
în braţe, fără să-l vadă nimeni. Dar i se părea oarecum prea
intim, prea îndrăzneţ, şi până la urmă nu a avut curajul.
Au ascultat muzică de Satie, care era compozitorul preferat
al lui Billy, şi Brahms, care se întâmpla să fie favoritul lui
Daniel. Vorbeau despre fotografie şi pictură şi se plimbau
îndelung pe malul Huronului, fumând şi azvârlind pietre în
apă. În afara preocupărilor similare, au descoperit că mai
aveau ceva în comun: amândoi îşi petrecuseră copilăria în
ceea ce era acum teritoriu inamic (mama lui Daniel era
bavareză prin naştere). Şi mai aveau şi taţi neînţelegători.
— Şi ce nu-i place tatălui tău? l-a întrebat Billy când a
venit vorba despre asta. Fetele cu care te întâlneşti?
Asta era una dintre întrebările presupus inocente pe care i
le pusese de când se cunoscuseră. Ai o prietenă? Citeşti mult
Wilde? Îţi place Rahmaninov? toate pe un ton lejer, dar cu un
scop bine ascuns. Şi i-a urmărit chipul lui Daniel în timp ce-i
răspundea, să discearnă vreun indiciu – chiar şi cea mai
subtilă mişcare – despre înclinaţiile sale tainice. Şi în fiecare
răspuns (N-am găsit încă una potrivită. O, Doamne, e
extraordinar de amuzant! Ei, nu prea mă dau în vânt după
ştrasuri) Billy a crezut cu nesăbuinţă că i se împlinise în fine
speranţa.
— Nu sunt un bărbat aşa cum i-ar plăcea lui, i-a răspuns
Daniel de data aceasta. El e mai degrabă bărbatul puternic,
căruia îi place să se lupte, să înjure, n-a vărsat o lacrimă în
viaţa lui.
— Adică tu plângi mai mult decât el? l-a întrebat Billy cu
băgare de seamă.
El plânsese tot timpul în copilărie. Când au plecat din
Japonia, a plâns două zile la rând, nu numai pentru că a
trebuit să-l lase acolo pe Rassy, câinele lui, ci şi pentru că îşi
dădea seama că, oricât de ciudat şi diferit se simţise la
Tokyo, în Pennsylvania se va simţi de sute de ori mai rău.
Mama fusese foarte înţelegătoare: venea mereu în cabina lui
cu ceaiuri fierbinţi şi batiste curate. Dar tatăl îi tratase
durerea cu acelaşi amestec rece de uimire şi dezgust cu care
trata cele mai multe dintre aşa-numitele „ciudăţenii” ale
fiului său. Acum însă, Daniel a râs doar.
— Ei, pe naiba, a spus el cu lejeritate, uneori plâng ca o
fată.
— Şi eu, a răspuns Billy, dându-şi îngrozit seama că i se
umpluseră din nou ochii de lacrimi, chiar dacă de data
aceasta erau de uşurare.
Într-o altă seară discutau despre Japonia şi Germania şi,
când goliseră deja aproape o sticlă de whisky Four Roses,
Daniel s-a sprijinit de biblioteca lui înţesată. S-a răsucit către
Billy şi i-a spus, cu chipul lui angelic umbrit de o durere
neprefăcută:
— Trebuie să-ţi mărturisesc, Will, eu tot nu pricep. Ce
naiba se poate întâmpla cu locurile astea? Când ceva sau
cineva o ia razna, în loc să nu mai aibă nimic de-a face cu ei,
o ţară întreagă îi urmează orbeşte?
Şi-n clipa aceea Billy s-a gândit: Te iubesc. Pentru că şi-a
dat seama – pur şi simplu – că acesta era adevărul.
Dar nu a spus nimic, bineînţeles că nu a putut. A ridicat
din umeri şi-a mai dat o duşcă pe gât.
— De unde naiba să ştiu eu, Dan?!
Şi totuşi, în momentele acelea, în ciuda comportamentului
său distant şi disimulat cu grijă, îi dădeau ghes imboldurile
propriei sale conştiinţe, care-i şopteau necontenit: Ce faci?
Ce naiba te-a apucat? Pentru că ştia de bună seamă – din
alte legături dezastruoase din trecut şi din întortochelile
terifiante ale imaginaţiei sale – către ce îl împingeau toate
acestea. Se simţea ca şi cum s-ar fi privit pe sine în piesa
Patimile, ştiind prea bine că va sfârşi crucificat pe crucea
propriilor perversităţi.
Apoi războiul s-a terminat cu o sinucidere într-un buncăr
şi doi nori atomici uimitor de brutali. O vreme a domnit
confuzia, dar în cele din urmă amândoi au primit câte o
misiune, unul în Tokyoul învins şi celălalt în Berlinul zdrobit.
Billy a plecat primul şi, în ultima noapte înainte de plecarea
trenului (către San Francisco, de unde lua un Pan Am spre
Alaska, Hawaii, Taiwan, Saipan şi aparent către toate
celelalte centre urbane din Pacific, înainte de ajunge în
Japonia), Daniel l-a invitat să bea un pahar de adio la
restaurantul Metzeger.
S-au aşezat la masa lor obişnuită şi au închinat pentru
cele două treimi ale Axei, după cum le era obiceiul. Neştiind
de noile lor misiuni, chelnerul a ridicat o sprânceană. Dar
Daniel a râs şi i-a spus:
— Ei, hai, nu fi aşa de acru, puiule. Ştim şi noi că s-a
terminat războiul. De fapt, băiatul ăsta pleacă mâine la To-
ky-o, să lucreze cu Arthur MacArthur MacArthur.
Şi la pomenirea celui de-al treilea Arthur a salutat
milităreşte, ceea ce a produs nu numai hohote de râs în jur,
dar şi o sticlă de Four Roses şi două ţigări de foi cubaneze
din partea barmanului, în semn de apreciere pentru militarii
care au câştigat războiul şi porneau acum să câştige şi
pacea. Deşi ştia că nu se cuvine, Billy nu numai că a băut
whiskyul cu Daniel, dar s-a şi mutat de partea cealaltă a
mesei ca să stea lângă el, pretextând că avea nevoie de mai
multă lumină. Apoi a rămas acolo, cu picioarele apropiate de
ale lui Daniel, fără să se atingă însă, cu muşchii
tremurându-i de atâta încordare. Nările îi adulmecau mirosul
briantinei, al respiraţiei dulceag-piperate şi al apei sale de
colonie.
S-au întrecut apoi în pahare, pufăituri de ţigară şi glume
tot mai prosteşti în japoneză şi germană, cu limbile tot mai
împleticite, până când încăperea a început să se învârtă cu ei
şi inima lui Billy să bată cu putere, nu atât din pricina
băuturii, cât dintr-a roşeţii molatece, copilăreşti ce se ivea pe
gâtul alb şi pe obrajii lui Daniel. Tare ar mai fi vrut să atingă
acea pată micuţă de culoare intensă, dar în momentul acela
a avut destulă minte încât să se poată stăpâni.
 Interpretându-i greşit privirea, Daniel i-a zâmbit larg,
dezvelindu-şi dinţii albi, a pufăit din ţigară şi i-a spus:
— Hai, ’tenente, ce-o să-mi mai lipsească serile noastre la
bere!
Şi l-a plesnit cu palma peste umăr.
— Şi mie la fel! a răspuns Billy, simţindu-şi întreg trupul
încordat de atingerea aceasta.
Cu mare băgare de seamă – cu inima zbătându-i-se atât de
tare încât a crezut că-i va crăpa – şi-a apăsat degetele pe
mâinile albe, acoperite cu păr fin ale lui Daniel.
Şi – asta a fost totul, aici s-a produs miracolul – Daniel nu
s-a împotrivit. Iar în timp ce Billy clipea, ţinându-şi
răsuflarea şi numărând: unu… doi… trei… mâna caldă a
prietenului său a rămas nemişcată, îndoită uşor pe cămaşa
scrobită, cu degetele abia apăsate… cinci… şase… şapte…
Şi ce-a simţit Billy atunci nu poate fi numit decât exaltare,
deşi gândul că stăteau unul lângă altul, atingându-se, fără
să se ferească, era atât de covârşitor, încât pentru o clipă
toate i s-au învălmăşit în cap. Billy şi-a dus mâna la tâmplă,
clipind, şi doar atunci a simţit cum mâna caldă a lui Dan se
ridica de pe mâna lui.
— Ce-i cu tine, măi? l-a întrebat Daniel trăgându-se
înapoi. Arăţi cam feştelit.
Se uita la Billy zâmbind cu înţeles, de parcă s-ar fi bucurat
de vreo glumă, aşa ca între băieţi. Şi oare chiar suntem aşa?
s-a întrebat Billy, încercând să-şi revină. Simţea cum
speranţa îl năpădeşte şi-l încinge mult mai plăcut şi mai
periculos decât whiskyul. Şi când s-a întors şi s-a uitat din
nou în ochii verzi şi strălucitori ai lui Daniel, i s-a părut –
chiar i s-a părut – că şi Daniel simţea acelaşi lucru.
Nu te încrede! l-a îmboldit o voce mică ce veghea asupra
lui. Dar, asemenea fluieratului unui tren ce se îndepărta tot
mai tare către o destinaţie necunoscută, se auzea din ce în ce
mai slab.
— Da, sunt un pic ameţit, a recunoscut el, plecându-şi
capul.
 Uitând pentru o clipă că fuma o ţigară de foi şi nu una
obişnuită, a tras adânc fumul în piept. Apoi s-a încovoiat,
tuşind din răsputeri.
— Haide, măi omule! Ia-o încet! a râs Daniel, lovindu-l pe
spate de câteva ori şi întinzând mâna după un pahar cu apă.
Billy a savurat şi această senzaţie: lovitura zdravănă, caldă a
mâinii prietenului său pe spate. Deopotrivă dureroasă, dar
atât de îndelung aşteptată.
— Cred că am nevoie de aer curat, a spus ei încordat, când
şi-a recăpătat vocea.
— Bună idee! Haide să luăm şi asta.
Trăgându-i cu ochiul într-un fel care a făcut să-i tresalte
inima lui Billy, Daniel a luat şi sticla de whisky şi-a ridicat-o
într-un toast imaginar. Şi, deşi ultimul lucru de care avea el
nevoie era şi mai multă băutură, Billy a încuviinţat din cap.
— Eşti un geniu, McNeil-san, ştii tu asta prea bine!
— Da, fir-ar să fie, Herr Reynolds.
Şi-apoi, spre uimirea, groaza şi bucuria lui Billy, Daniel l-a
apucat cu mâna dreaptă de umăr şi l-a îmbrăţişat strâns. Şi-
aşa au ieşit bălăngănindu-se în stradă, în uralele şi aplauzele
patriotice: Bon voyage, băieţi!

Ajunşi afară, s-au sprijinit nesiguri de zidul de cărămidă

umezit de ploaie, aprinzându-şi şi împărţindu-şi ultima
ţigară Lucky. Au tras câteva fumuri în tăcere, vălătucii albi
de fum şi aburii respiraţiei amestecându-li-se în aerul rece de
octombrie. Apoi Daniel l-a întrebat:
— Eşti gata, frate?
Şi-a mai luat o gură de băutură înainte de a-i da sticla lui
Billy.
— Gata pentru ce?
Billy a acceptat sticla, gândindu-se la început că doar se
va preface că bea, dar s-a răzgândit când şi-a atins gura de
sticlă şi-a simţit-o caldă încă de la buzele care tocmai o
atinseseră.
— Pentru Tokyo? Da!
 Dar ceea ce credea cu adevărat în sinea lui era: Nu.
Deoarece îşi dădea seama, pentru prima oară, nu numai că
oraşul copilăriei sale nu va mai fi acelaşi, dar şi că Daniel –
bărbatul de lângă el, pe care îl iubea – nu va fi nici el acolo.
Aşa că a luat o gură de băutură, apoi încă una. Şi, în mod
straniu, părea că îl ajută să-şi limpezească mintea, nu i-o
întuneca şi mai tare. Lumea nu se mai învârtea în jurul lui
şi, când şi-a oprit privirea pe chipul lui Daniel, acesta s-a
uitat drept în ochii lui. Şi de data aceasta Billy nu şi-a mai
plecat ochii şi nici nu şi i-a mai ferit, cum făcea de obicei. S-a
uitat ţintă la el, deschis, fără nicio şovăială. Îi admira
frumuseţea, pielea palidă şi nasul acvilin, buzele
strălucitoare. Şi încerca, doar din priviri, să facă şi să
păstreze în minte fotografia pe care nu avusese destul curaj
să i-o facă în toate aceste trei luni. Şi Daniel îi întorcea
privirile aţintite.
— La ce te uiţi? l-a întrebat el în cele din urmă, fără
indiferenţa sau suspiciunea sau umorul cu care l-ar fi tratat
de obicei, serios de data aceasta, cu privirea aţintită în ochii
lui.
Billy a înghiţit în sec, simţind cum i se zbate pulsul în
urechi.
— La tine.
— Ei nu? Şi ce vezi?
— Văd…
Doamne, Isuse Christoase. Billy şi-a umezit buzele.
Şi-apoi, fără să-şi dea seama ce face, fără să mai aibă timp
să se gândească măcar la ce urma să facă, darămite să mai şi
prevină, s-a aplecat spre acel chip, spre ochii aceia verzi ca
sticla şi spre buzele roşii, dându-şi totuşi seama de
schimbarea din privirea lui Daniel cu claritatea unui şofer
care vede dinaintea ochilor cum se îndreaptă cu repeziciune
spre o coliziune. Observând acel chip, cu părul negru îngrijit,
cum se fereşte şocat, în aşa fel încât sărutul mic şi nereuşit
al lui Billy a căzut nu pe buzele lui Daniel, ci pe obrazul lui
nebărbierit, mirosind a Old Spice.
 — Du-te dracului, Will, a exclamat Daniel pe un ton ce
părea la început să exprime mai degrabă uimire decât groază.
A urmat o clipă de tăcere deplină şi Billy – care abia mai
respira – a îndrăznit să spere că poate avusese dreptate în
cele din urmă. Apoi a văzut cum lui Daniel îi fug privirile spre
stradă şi i se bulbucă ochii. Când s-a uitat şi el a văzut un
cuplu în vârstă care se oprise din plimbarea de seară şi se
holba la ei.
Când s-a întors, a simţit că-l loveşte ceva tare peste braţ.
Era Daniel, care îl împingea cu putere. Cu cealaltă mână se
ţinea de obraz, de parcă-l arsese cu fierul roşu.
— Dă-o dracului, Will, a strigat el din nou, pe un ton
aspru.
— Dan… a început Billy, întinzând fără să vrea mâna spre
el.
Dar Daniel l-a lovit şi mai tare peste mână.
— Ia mâna de pe mine, a mârâit el, ce dracu, Will!?!
Billy a simţit un gol în stomac, de parcă s-ar fi prăbuşit
într-o prăpastie adâncă. Vai, Doamne! Apoi s-a sprijinit de
zid, încercând să se facă mic de tot, să dispară chiar,
simţindu-se năpădit de valuri de dispreţ de sine.
— Îmi pare rău, Dan, a şoptit el.
Dar asta nu a făcut decât să-l înfurie şi mai tare pe Daniel.
— Adică… ce dracu’, a urmat el cu aceeaşi voce răguşită,
în timp ce, în spatele lor, cei doi bătrânei se luau de mână şi
plecau iute de acolo. Asta vrei să-mi spui? Că-n tot acest
timp tu ai fost un poponar jegos? Un pervers? Şi că o să te
trimită acolo – în blestemata aia de Japonie – ca să ne
reprezinţi?
Respira cu mare greutate acum. Roşeaţa care îl cucerise
atât de dramatic pe Billy mai devreme îi cuprinsese întreaga
faţă, făcându-l să arate înverşunat şi grosolan dintr-odată.
Buzele lui umede împrăştiau stropi de salivă în aer şi ochii îi
erau înroşiţi de mânie. Priveliştea era suficientă nu numai
să-i domolească pornirea lui Billy, dar şi să-i provoace o
senzaţie de vomă. Apoi de frică. Teama pe care o simţea
acum era diferită, mai instinctivă decât cea resimţită mai
devreme, nu pentru că îşi dezvăluise secretul (căci tocmai
asta făcuse), ci că Daniel îl va lovi. Şi, aşa cum îi sublinia
atât de des tatăl lui, Billy nu se pricepea să se bată. Chiar şi
după patru ani de karate la Yokohama.
— Fir-ai să fii de pervers, a continuat Daniel. Sodomia este
un delict pedepsit de Curtea Marţială. Ştiai asta?
— Danny, a strigat Billy gândindu-se: O, Doamne, îmi vine
să vomit…
— Să nu-mi mai spui pe nume. Să nu mai foloseşti numele
meu niciodată. Pentru tine sunt de-acum doar locotenentul
McNeil şi fă bine să te ţii dracului la distanţă. Până mâine,
cel puţin. Pentru că… pentru că… ştii ceva? Am să te spun!
Ăsta e primul lucru pe care am să-l fac mâine-dimineaţă.
— Te rog, a şoptit Billy. Dan… adică domnule locotenent…
Dar Daniel se răsucise pe călcâie şi se îndepărta
împleticindu-se, lăsându-l pe Billy să se uite în urma lui, cu
sticla de whisky într-o mână, simţind cum i se ridică în piept
un val de greaţă. A rămas cu ochii rugători, pironiţi la silueta
care se îndepărta. Dar Daniel nu s-a întors. Nici măcar nu s-
a mai oprit.

Ce dracu’ o fi fost în capul meu? se gândea Billy din nou

acum, privindu-şi colegii lui recruţi. Căuta pe chipurile lor
obosite şi înspăimântate semne că ar fi aflat povestea
nefericită a decăderii sale, a denunţării sale publice ca
pervertit. Şi dacă ar fi aflat-o, nu dădeau niciun semn în
acest sens sau aveau o reacţie atât de apropiată de lipsa lor
obişnuită de interes faţă de el, că cele două situaţii erau
practic identice.
— Poftiţi, domnule!
Însoţitoarea de bord se întorsese cu o tavă pe care se aflau
două pastile albe şi o ceaşcă roz de carton, de unică
folosinţă, umplută cu apă sălcie.
— Mă îndoiesc să vă fie de prea mare folos, a urmat ea
făcându-i matern cu ochiul, dar puteţi lua măsuri mai
serioase după ce aterizăm.
Billy a înghiţit strâmbându-se cele două pastile, cu apa
călâie, după care a mototolit ceaşca în mână. S-a uitat apoi
pe fereastră, dar, deşi perdeaua de nori se risipise, avionul se
înclina pe o parte şi nu putea să vadă nimic afară. Şi oare ce
o să vadă, se întreba el istovit, când o să se balanseze pe
partea cealaltă? Poliţia militară? Nu, încă nu. Dar oraşul?
Pentru prima dată l-a încercat un sentiment de teamă. Şi
dacă nu o să recunoască nimic? Şi dacă Curtis LeMay – cu
ajutorul propriului său tată, care construise clădirea în stil
japonez unde se antrenaseră oamenii lui LeMay – răsese totul
de pe faţa pământului?
Nu-ţi face griji, şi-a spus cu amărăciune, că tot n-ai să
rămâi aici prea mult. N-are cum să te afecteze.
Şi totuşi, peste douăzeci de minute, când stătea în uşa
avionului cercetând din priviri ceea ce fusese cândva
întinderea paşnică de iarbă a Clubului de Golf din Tokyo (un
alt reper construit de tatăl său), Billy şi-a dat seama că era
de fapt foarte afectat. Că era, la drept vorbind, uimit din cale-
afară. Căci ceea ce vedea nu era orizontul efervescent, cu
suişuri şi coborâşuri din amintirea lui, ci un câmp întins
carbonizat, plin de schelete de clădiri goale, fără nimic
altceva decât grămezi de moloz şi cocioabe improvizate.
— Doamne Dumnezeule, a şoptit el prea îngrozit pentru a
mai fi în stare să facă o primă fotografie, pentru care îşi
pregătise noul său aparat Contax. Doamne Dumnezeule…
Părea că aterizase pe lună.
— Domnule, i s-a adresat Hannah Cortlandt, mai pot să vă
fiu de folos cu ceva? Aţi uitat ceva în cabină?
A aruncat o privire plină de înţeles peste umărul lui şi,
pentru o clipă stupefiantă, Billy şi-a închipuit că afecţiunea
maternă se încinsese dintr-odată şi că se dădea la el. Apoi şi-
a dat seama că, de fapt, în urma lui mai erau alţi opt ofiţeri
şi că ea îi cerea pur şi simplu să meargă mai departe.
— Nu, a răspuns el, ridicându-şi sacul de pânză. Am luat
tot.
 Distrugerea era şi mai evidentă în drum spre Pyle.
Dispăruseră şi străduţele pline de forfotă ale cartierului
Shinjuku, şi localurile cu fete de la etajele clădirilor. Nu mai
erau nici barurile din Ginza, unde se agăţau femei în
schimbul unui pahar, şi nici pantomimele deocheate din
Asakusa, nici conacele aristocratice din Omotesando. Nu mai
era nici urmă din maşinile curate şi strălucitoare care, cu
mai puţin de zece ani în urmă, îl duceau de colo-colo la
întâlniri, la club sau spectacole de teatru şi lecţii de caligrafie
ori (timp de patru veri nefericite) la lecţiile de karate la care
tatăl său îl forţase să se ducă pentru a mai căpăta vigoare.
Acum, stând în spatele camionului militar, nu vedea
altceva decât carcasele arse ale autobuzelor şi tramvaielor
îngrămădite, ca schelete de dinozauri presărate într-un
pustiu ciudat, preistoric. Vedea adolescente îmbrăcate în
rochii ieftine, viu colorate, încălţate în pantofi cu toc înalt de
plastic, vânzolindu-se pe aceleaşi străzi pe care umblau
altădată în şosete până la genunchi şi pantofi legaţi cu
şireturi. Vedea copii murdari, care abia învăţau să meargă –
dar incapabili să se hrănească singuri – răscolind împreună
cu câinii grămezile de gunoi în căutare de hrană. Văzând
toate acestea, şi-a spus că japonezii înşişi îşi atrăseseră
această soartă, că înainte de a fi se întâmpla lor asta
produseseră ei în alte părţi moarte şi o suferinţă la fel sau
poate chiar mai mare. Nu e crimă, îi spusese tatăl său, e
război.
Şi Billy credea asta, desigur. Aşa cum credea că războiul
Americii fusese drept. Şi dacă provocase distrugeri o făcuse
ca să prevină distrugeri şi mai mari.
Şi totuşi, uitându-se la peisajul acela pustiu – cu copiii
tumefiaţi şi adulţii ce arătau ca nişte sperietori de ciori –,
vedea că nu intrau în ecuaţie. Murdăria, boala şi molozul nu
păreau a fi nici parte şi nici consecinţă a vreunei acţiuni, nici
crimă, nici pedeapsă. Era doar ce se putea vedea: o întindere
pârjolită de distrugere şi nimicnicie. Un sfârşit.
 Închizându-şi ochii, şi-a amintit o discuţie pe care o
avusese la unul dintre cursurile lui din Michigan. Profesorul
lor de limbă fusese înlocuit de un militar palid şi slab, venit
acolo (pretindea el) ca să-i „pună la curent” cu situaţia
„prezentă” din Japonia. După ce le-a arătat nişte diapozitive
ale unor imagini şterse, luate de sus, a trecut în revistă o
listă de şaizeci şi şapte de oraşe pe care Corpul Aerian al
Armatei SUA le bombardase în ultimele luni ale războiului –
împreună cu procentul în care fusese distrus fiecare oraş.
Yokohama, cincizeci şi opt la sută, Tokyo, cincizeci şi unu la
sută, Toyama, nouăzeci şi nouă la sută, Nagoya, patruzeci
la… Şi lista continua la nesfârşit.
— Doamne Isuse Christoase… a şoptit Billy, în timp ce
instructorul a ieşit puţin afară să bea nişte apă, secătuit de
litania lui aprinsă.
Soldatul de lângă el – Colin Sanger, fiul unui misionar
Fukuoka, student dat afară pentru legăturile sale cu Tinerii
Marxişti de la Harvard – a pufnit:
— Să sperăm că omul a obţinut măcar tot ce şi-a dorit din
chestia asta!
— Care om? a întrebat Billy, întorcându-se spre el.
Sanger s-a sprijinit de spătarul scaunului şi şi-a
împreunat degetele.
— Cum care om? LeMay Rade-tot! Ştii că toată chestia
asta a fost făcută ca să convingă guvernul să finanţeze
independenţa Forţelor Aeriene.
— Ce? a întrebat uimit Billy. Vorbeşti prostii, au făcut-o
ca să scurteze războiul.
— Aşa cum Blitzul138 la Londra a scurtat războiul pentru
Germania?
Sanger a ridicat o sprânceană.
— Să nu crezi una ca asta. Eu am auzit că armata era gata
să închidă FAA cu totul – prea costisitoare, prea multe

138
Campanie de bombardare susţinută a 16 oraşe din Marea Britanie de
către Germania în cel de-al Doilea Război Mondial (7 sept. 1940-21 mai
1941).
accidente. Şi toţi banii puteau merge, desigur, la armata
propriu-zisă. Aşa a vrut LeMay să-i demonstreze lui Truman
că forţele aeriene sunt o putere militară redutabilă.
— Nu se poate una ca asta, a replicat Billy.
Colin îi aruncase o privire aproape plină de milă.
— E război, frate, orice e posibil!

Pe măsură ce camionul înainta pe ceea ce fusese

în copilăria sa, iar acum se numea strada Hibiya,
doar în limba engleză, Billy repeta cele două propoziţii,
comparându-le. Nu e crimă, e război. E război. Orice e posibil.
S-a simţit năpădit de un val de panică inexplicabilă; de un
sentiment că ar putea să-şi deschidă ochii şi să se
pomenească brusc cuprins de flăcări. Dar când i-a deschis
cu adevărat, totuşi, a văzut trupul nemişcat al unei bătrâne
în mijlocul drumului, cu o pisică chioară lingându-i o rană
deschisă de pe frunte.
Până când a ajuns la cartierul general, nu mai dorea
altceva decât să intre la adăpostul a ceva care să semene cu
civilizaţia nepervertită. La o toaletă curată, de preferinţă de
tip occidental. Dar până şi Pyle i-a produs un şoc. Înainte de
capitulare, clădirea fusese folosită ca bază de antrenament
pentru Armata Imperială. Se zvonea că Douglas MacArthur o
alesese să fie una dintre structurile care le-ar fi putut fi de
folos învingătorilor, drept care bombardierele lui LeMay ar fi
trebuit să o cruţe. Ceea ce Billy nu şi-a dat seama era că el
cunoştea acel edificiu impunător din timpurile când avusese
altă destinaţie. Fusese Marele Teatru Takarazuka din Tokyo,
unde juca trupa eminamente feminină de dansatoare şi
cântăreţe de care el fusese cândva obsedat pentru scurt
timp. În amintirea lui, era un palat aurit, îmbrăcat de sus şi
până jos în neon, cu afişe cu fotografii ale unor actriţe
faimoase, machiate, coafate şi costumate ca să arate
asemenea unor prinţese italiene şi conţi francezi. Acum arăta
la fel de severă şi ponosită ca oricare altă clădire care
supravieţuise bombardamentului, singurul ornament fiind
literele roşii care formau numele ziaristului mort după care
fusese botezată clădirea: ERNIE PYLE.
Ceilalţi membri ai Detaşamentului de Limbă şi-au înşfăcat
sacii de pânză şi s-au îndreptat spre intrare. Dar Billy a
rămas pe loc, întinzându-şi gâtul să vadă mai bine, având
senzaţia că minţile i-o iau razna. Simţea că ceva nu era în
regulă, ceva nu se potrivea. Cu greu şi-a dat seama ce
anume: ori de câte ori se gândea la Tokyo, în ciuda a tot ce se
petrecuse, el îşi închipuia oraşul aşa cum îl ştiuse
dintotdeauna. Se gândea la orizontul limpede, încadrat de
faldurile şi crenelurile acoperişurilor în formă de scoică,
împănate din loc în loc cu colţurile drepte ale unor clădiri în
stil occidental. Cu străzile pline de veşminte foşnitoare şi de
ecoul păcănitului pantofilor de lemn, cu mirosurile tari şi
amestecate de sencha139 tămâie şi ceai.
Pe scurt, îşi închipuise că revenea acasă.
Ajuns înăuntru, şi-a lăsat sacul de pânză la ceea ce-şi
amintea vag a fi fost garderoba teatrului şi a luat-o în sus pe
scări, în căutarea birourilor Serviciului Civil de Informaţii.
Le-a spus numele, gradul militar şi numărul de identitate şi
s-a aşezat apoi cu mapa în mână, cu capul încă plesnindu-i
de durere, în ciuda aspirinei luate în avion. Dar, la lumina
gălbuie a becurilor bâzâitoare şi în păcănitul docil al
maşinilor de scris, panica a început să i se diminueze şi şi-a
găsit o alinare stranie în completarea formularului cu
întrebări obişnuite al Fişei Individuale a Agentului de
Informaţii din Japonia Ocupată. Numele: William Anton
Reynolds. Data naşterii: 25.05.1923. Locul naşterii: Tokyo,
Japonia. Cunoştinţe: limba şi cultura japoneză, ştiinţe politice,
limba şi literatura franceză, arhitectura, fotografia (hobby)…
— E cineva aici prim-locotenent William Reynolds?
Billy şi-a ridicat privirile şi-a văzut un căpitan cu o mapă
în mână stând în pragul uşii.
— Reynolds, a repetat omul. William Anton Reynolds?
Fir-ar să fie! s-a gândit el. S-a ridicat şi a salutat.
139
Infuzie din frunze de ceai verde.
 — Da, să trăiţi, aici sunt!
Căpitanul l-a cântărit dintr-o privire, strângându-şi buzele
subţiri.
— Soldat, Colonelul Matthews vrea să te vadă la el în
birou. Pronto!
— Da, domnule.
Deci nu le-a trebuit o săptămână întreagă. Doar două zile.
Cine-ar fi crezut că serviciile erau atât de al naibii de
eficiente?
Billy şi-a vârât mapa sub braţul care-i tremura şi şi-a croit
drum printre ceilalţi recruţi, care-i zâmbeau cu înţeles.
— Te-arunci deja în apă, Reynolds? a chicotit cineva pe
înfundate.
Dar Billy nici nu l-a auzit, preocupat doar unde să pună
piciorul.
Şi ce-o să le spun acum? se întreba el înnebunit. Ce furioşi
o să fie…
Se gândea, evident, la părinţii lui. Dar se mai gândea şi la
palisadele pe care mărşăluiseră şi alegaseră de zeci de ori în
timpul antrenamentelor de rutină. Acoperite cu sârmă
ghimpată, erau ameninţarea care îi ţinea pe soldaţi în rând.
Dar ceea ce-l înspăimânta pe el cu adevărat erau sunetele pe
care le auzea uneori venind din adâncul lor, urlete şi ţipete
care trădau durere adevărată.
— Oare ce le-o face acolo? l-a întrebat el în cele din urmă
pe un coleg de dormitor.
— La pârnaie? Poliţia militară îi bate de scoate untul din
ei, a răspuns el de parcă ar fi fost un lucru absolut normal.
— Face parte din pedeapsă?
— Da de unde! Asta e doar de distracţie! a urmat el,
făcându-i cu ochiul într-un fel destul de prietenos. Şi pentru
bulangii e şi mai rău. Poţi să-ţi închipui.

Billy a încercat să-şi alunge gândul acela îngrozitor din

minte şi să se concentreze la cele dinainte. Ce naiba avea să
le spună?
 „Sodomie, domnule? Da de unde! E drept că mi-am pierdut
echilibrul. Poate că am căzut puţin şi peste locotenentul
McNeil. Dar, să vedeţi, domnule… cam băusem un pic…”
Şi totuşi, era poziţia lui faţă de cuvântul lui Daniel. Şi
Daniel îi era superior în grad. Şi ceea ce era mai rău era că
cei doi bătrâni fuseseră martori. Ce-ar fi ca Daniel să fi reuşit
să dea de ei? În cazul acesta, cel mai bine ar fi fost să
recunoască drept: „Da, domnule, e adevărat. Sunt un pervers
şi un nenorocit. Nu ştiu de ce sunt aşa, dar aş dori să îmi cer
scuze pentru orice problemă aş fi putut cauza”.
Au intrat în biroul colonelului, o încăpere mare, fără
ferestre, care într-o altă existenţă fusese o cabină a
dansatoarelor Takarazuka, deşi Billy nu-şi dădea seama cum
de făcuse o astfel de legătură. Apoi şi-a amintit afişele cu
spectacolele baletului Takarazuka. Mai bine de un an le
colecţionase cu pasiune şi fiecare cuprindea schiţa detaliată
a sălilor de repetiţii şi a cabinelor (cu atenţia specific
japoneză pentru detalii).
Billy nu avea habar cum arătase încăperea atunci, dar era
evident că fusese complet schimbată. Pereţii fuseseră
zugrăviţi în gri, culoare militărească deosebit de apăsătoare,
iar pe ei atârnau portretul lui Truman şi o mulţime de
diplome şi medalii.
În mijlocul tuturor acestora se afla Colonelul Rory
Matthews, la un birou uriaş de stejar care aparţinuse
probabil unui ofiţer japonez la fel de important, de pe vremea
când fusese acolo Armata Imperială.
— Locotenentul Reynolds, domnule, a anunţat căpitanul,
pe un ton ce suna mai degrabă a scuză.
— Aaa, bine. Mulţumesc, căpitane. Poţi să pleci.
Căpitanul a ieşit. Lui Billy îi era nesuferit deja, dar i-a
părut rău să-l vadă plecat. Brusc s-a simţit foarte singur.
— Prim-locotenent William Reynolds, domnule! s-a
prezentat, salutând.
— Pe loc repaus, locotenent Reynolds, i-a spus colonelul.
Stai jos.
 Printr-o mişcare a mâinii cu inel i-a făcut semn spre un
scaun căptuşit cu piele roasă. Era un bărbat masiv,
îmbujorat, cu ţeasta rasă şi cu o cămaşă călcată impecabil.
La prima vedere arăta cam ca Daddy Warbrucks140.
— Am auzit o mulţime de lucruri despre dumneata, a
început Matthews, în timp ce Billy se aşeza pe scaun. Am
toată tărăşenia aici.
Vorbind, bătea uşor cu degetele o scrisoare groasă
deschisă în faţa lui pe birou, iar prima reacţie a lui Billy a
fost să se chircească. S-a uitat la plicul alb, cu şirul de trei
ştampile de poştă aeriană şi s-a gândit: Stai aşa! Să fi venit
cu poşta? Căci evident, lucrurile nu se legau deloc.
Presupunând că Daniel îşi înaintase plângerea luni dis-de-
dimineaţă, nu avea cum să fi ajuns acolo înaintea lui Billy.
— Domnule? a început el răguşit, neîndrăznind să spere.
— Tatăl dumitale, a urmat Matthews, după cum bine ştii,
a lucrat pentru Forţele Aeriene cu câţiva ani în urmă. A
colaborat cu colonelul Jamison, care se-ntâmplă să-mi fie
prieten.
Şi a bătut din nou scrisoarea uşor, iar Billy a simţit că pică
de pe scaun de uşurare.
— Am auzit ceva despre asta, domnule, a spus el, dându-
şi prea târziu seama că nu ar fi trebuit să ştie nimic despre
proiectul de la Dugway.
Din fericire, Matthews nu a observat, ori poate nu i-a păsat
de această încălcare a regulilor de securitate.
— De fapt, a continuat el, cred că colonelul Jamison i-a
vorbit tatălui dumitale despre programul nostru de aici. Aşa
că mi-a cerut să am grijă de dumneata, fiule.
Fiule! Billy simţea că îl înţeapă ochii. Nu-şi mai aducea
aminte de când nu-i mai spusese cineva aşa. Nici măcar tatăl
său.
— Vă mulţumesc, domnule!
Matthew a ridicat scrisoarea din nou, frunzărind-o până a
140
Oliver Daddy Warbrucks, personaj din faimosul serial de benzi
desenate Little Orphan Annie, publicat zilnic de New York Daily News.
ajuns la o altă pagină.
— Mi se spune şi că ai fost printre cei mai buni studenţi de
la Ann Arbor. E adevărat?
— Aşa se spune, domnule!
— Şi vorbeşti curent limba japilor!
Billy a încuviinţat din cap, deşi ura cuvântul acela. Unul
dintre lucrurile care îl impresionaseră la Daniel de la început
(în afară, desigur, de frumuseţea lui blestemată) a fost faptul
că era atent să nu folosească astfel de vorbe.
Îi numea pe nemţi nemţi şi pe japonezi japonezi. Şi pe
negri îi numea negri.
— E o chestiune de respect, a răspuns el ridicând din
umeri, atunci când Billy a remarcat asta.
Deşi respectul lui Daniel avea şi el limitele lui… Şi-n tot
acest timp ai fost un poponar jegos? Un pervers?
— Asta mi se pare destul de impresionant, a continuat
Matthews.
— Ei bine, să vă spun drept, domnule, eu am crescut aici.
— Adevărat, ciudat, dar adevărat.
Matthews şi-a ridicat braţele încordându-şi muşchii, apoi a
întins mâna dreaptă spre o cutie netedă de lemn de pe colţul
biroului. A ridicat capacul şi i-a arătat lui Billy ce era
înăuntru.
— Havane. Nimic mai bun. E nevoie de puţin verde pe-aici,
aş spune! a zis el, făcând cu ochiul.
Billy a privit nefericit la tubul cu bentiţă aurie, simţind
mâna lui Daniel plesnindu-i spatele.
— Nu, vă mulţumesc, a răspuns el încet. Eu… nu prea
fumez ţigări de foi… Vă deranjează dacă fumez o ţigară,
totuşi?
— Te rog.
Billy şi-a scos pachetul de Lucky din buzunarul de la
piept. Şi-a aprins o ţigară în timp ce colonelul pufăia din
mahorca lui.
Şi-au stat aşa, într-o tăcere prietenoasă, învăluită de fum,
până când Matthews a întrebat:
 — Şi… îţi place că te-ai întors?
Billy şi-a dres vocea.
— Păi, am ajuns doar de câteva ore. Se pare că foarte
multe… hmm… s-au schimbat.
Colonelul şi-a strâmbat buzele.
— Ăsta e un mod elegant de a spune. Adevărul e că am
bombardat oraşul ăsta de l-am făcut praf. Am omorât peste o
sută de mii de civili în mai puţin de patru ore. Am făcut praf
mai mult de jumătate din capitală. Şi jumătatea care a rămas
este supraaglomerată, măcinată de boli, gata să moară de
foame. Ah… şi plină de şobolani.
Neştiind cum ar trebui să reacţioneze la aşa ceva – cu o
tăcere respectuoasă? Cu aplauze? – Billy a dat uşor din cap.
Văzuse de bună seamă aceste date statistice, atât în
rapoartele de contraspionaj care îi fuseseră furnizate, cât şi
în puţinele relatări din ziare, după ce Forţele Aeriene Armate
îşi lansaseră campania distrugătoare. Deşi nu se aşteptase
nici pe departe la aşa ceva… Şi-a clătinat trist capul.
— Pe scurt, ăsta nu e un locşor călduţ, aşa cum au primit
colegi de-ai dumitale la Paris, să zicem. Oraşul e o epavă
blestemată şi avem de lucru mai mult decât putem duce. Ca
să fiu cinstit, ar trebui să spun că avem nevoie disperată de
ajutor. Dar nu sunt mulţi care să vorbească limba japilor.
Aşa că o să ai ceva de lucru!
A pufăit din nou din ţigară şi s-a uitat gânditor la Billy.
— Dar în semn de recunoştinţă pentru treaba excelentă pe
care a făcut-o tatăl dumitale pentru noi, am să-ţi dau una
dintre misiunile mai uşoare. Să înţeleg că ştii să traduci
destul de bine, nu?
— Destul de bine, a răspuns el, modest, căci fusese cel
mai bun din clasă.
— Bine. Atunci am să te pun să faci transcripţii –
interviuri, mărturii, chestii de-astea. Vei face parte din
grupul de presă şi relaţii publice. Ei se ocupă de notele în
limba japoneză şi de scrisorile pe care le primeşte aici
generalul MacArthur. O să lucrezi şi cu specialistul nostru în
mediile de comunicare, căpitanul Frank Tuttledge, la
aprobarea articolelor noi care urmează să apară în presă et
cetera.
Billy s-a încruntat.
— Înainte să apară în presă, domnule?
Colonelul a înclinat scurt din cap.
— Corect. Nu facem caz de asta, evident – cu toată
libertatea de exprimare şi alte d’astea –, dar ţinem în frâu
ziarele acum la fel de mult cum o făcea şi Tojo141. Nimic nu se
publică fără aprobarea SCAP142. Şi nu se aprobă nimic care
să atingă – chiar şi indirect – orice temă considerată
„contrară obiectivelor ocupaţiei”, a zâmbit el larg. Asta e un
citat, bagă de seamă.
— Şi care ar fi temele…
— O să primeşti lista. Dar cuprinde orice ar fi negativ la
adresa GI143. Nu e de mirare, băieţii noştri au întrecut
câteodată măsura la petreceri. Şi, în primele noastre
săptămâni aici, poate au cam sărit peste cal.
— În ce sens, domnule?
Colonelul a ridicat din umeri.
— Le-au luat jucăriile. Au sărutat nişte fete. Un ziar a
publicat ştirea prostească despre treisprezece mii de violuri
în Kanagawa, numai în primele zece zile. Nu-i nevoie să-ţi
spun că astfel de reportaje iresponsabile trebuie evitate. La
fel, majoritatea ştirilor despre Hirohito şi Grasu’144.
Billy a ridicat o sprânceană.
141
Hideki Tojo, general al Armatei Imperiale Japoneze, prim-ministru al
Japoniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, responsabil pentru
atacul de la Pearl Harbour. După război a fost arestat şi condamnat la
moarte pentru crime de război.
142
SCAP (Supreme Commander for the Allied Powers), Comandantul
Suprem al Puterilor Aliate, titlul generalului Douglas MacArthur în timpul
ocupaţiei Japoniei de către Forţele Aliate.
143
GI (Government Issue), termen militar folosit în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, referitor la armata americană (militari,
echipament ş.a.).
144
Fat Boy (Man), Grasul, nume de cod pentru bomba atomică americană
de la Nagasaki din 9 august 1945.
 — Ziarele nu pot scrie despre bombele atomice?
Ziarele americane fuseseră pline de ştiri despre Hiroshima
şi Nagasaki – cu descrieri grafice şi explicaţii ştiinţifice care
mai mult încurcau decât lămureau ce se întâmplase în cele
două oraşe. După unele articole, nu mai rămăsese aproape
nimic din ele – o idee care îi producea greaţă, chiar dacă
creierul lui uimit refuza să o proceseze. Nici până în clipa de
faţă nu putuse să înţeleagă nimic.
Matthews îşi scutura capul lui mare.
— Pentru moment, acest subiect e pe lista neagră. Şeful
crede că ar produce nelinişte şi nemulţumire. Şi nu vrem
asta acum, la începutul jocului.
Şi a dispărut din nou după hârtii, singura dovadă că era
încă acolo fiind norul de fum acru, în timp ce Billy încerca să
înţeleagă ceea ce auzise.
N-au mai rămas prea mulţi care să vorbească limba japilor?
repeta el în gând, nevenindu-i să creadă. Dar cei şaizeci şi
ceva de milioane de cetăţeni japonezi care erau în viaţă când
am plecat noi?
Apoi şi-a amintit de ţigară, cam târziu, căci, pe când o
ducea din nou la gură, primii centimetri erau deja scrum. Şi,
spre groaza lui, vârful i s-a desprins şi-a plutit uşor,
împrăştiindu-se pe covorul crem. Din fericire, Matthews avea
încă nasul în dosar, aşa că Billy a acoperit scrumul cu
piciorul.
— Dar, pot să vă întreb, domnule, ce se întâmplă dacă
totuşi ne scapă vreun articol? Ştire de ultimă oră sau ceva
asemănător?
— Dacă nu ne place, se retrage ziarul. Fiecare ediţie. Se dă
la topit şi se aruncă, pe loc, iar ziarele trebuie să refacă
întreg tirajul lor blestemat. Ceea ce-i costă ochii din cap, de
bună seamă. Şi nici unii nu-şi pot permite asta. Ultima dată
când s-a întâmplat, ziarul cu pricina aproape că a dat
faliment. Dumnezeu ştie cum se descurcau oamenii ăştia
înaintea noastră, a urmat el, clătinând din cap şi stingându-
şi ţigara. În orice caz, acum au învăţat şi ei să se controleze
singuri. Totuşi trebuie să-i citim cu mare atenţie. Dacă se
întâmplă să-ţi scape ceva ţie, suporţi consecinţele. Influenţa
mea nu e nelimitată. Înţelegi?
Billy a încuviinţat din cap, uitând pe moment că nu va
apuca să rămână acolo suficient de mult pentru a suporta
orice fel de consecinţe. Sau cel puţin nu pe cele la care se
referea colonelul. Pentru prima dată a simţit un oarecare
regret. Fără să vrea, chiar îi plăcea omul acela. Şi, în mod
surprinzător, simţea că şi el îl plăcea – că Matthews nu ştia
şi nici nu-i păsa dacă lui îi plăceau fetele sau băieţii sau
afurisitele de vaci, ci îl respecta pentru abilităţile sale. Şi
dacă aşa stăteau lucrurile, atunci era o relaţie cu totul
diferită de cea pe care o avusese cu ceilalţi ofiţeri în anul de
când se înrolase. Ce păcat că nu va apuca să o ducă mai
departe.
— Aşa că asta e! a încheiat Matthews. Trebuie să mă
pregătesc pentru întâlnirea de la ora cinci, aşa că îmi iau
rămas-bun. Dar dacă ai nevoie de ceva cât timp te aranjezi,
nu ezita să-mi spui.
— De fapt, ar fi ceva, domnule. Noi avem o casă în
provincie – în prefectura Nagano, la Karuizawa. Înţeleg că
mulţi dintre străinii care nu au plecat înainte de începerea
războiului au fost trimişi acolo, ca într-un fel de exil, şi că
armata japoneză i-a cazat în diferite case pe care le-au
rechiziţionat în acest scop. Tata e un pic îngrijorat şi m-a
rugat să-mi iau o zi liberă să mă duc să văd ce s-a întâmplat
acolo. Să văd dacă a suferit vreo stricăciune.
— Şi ai nevoie de un permis.
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, dacă nu vă cer
prea mult. Cât mai sunt pe-aici. Doar o singură noapte mi-ar
fi de ajuns.
Matthews s-a ridicat, adunându-şi scrisorile şi rapoartele
la loc în dosarul de pe birou.
— Ce-ar fi să începi lucrul mâine şi să-ţi iei liber tot
sfârşitul de săptămână începând de vineri?
— E grozav, a spus Billy ridicându-se şi el. Vă mulţumesc,
domnule!
— Nu ai pentru ce, a conchis colonelul salutându-l scurt.
Să fii aici la opt. Eşti liber.
Billy a salutat şi a făcut câţiva paşi spre uşă, străduindu-
se să nu se gândească la faptul că data viitoare când va intra
în acest birou va fi probabil ca să-şi ia ordinul de plecare.

Întors la Nippon Ysen Kaisha (o altă cădire special cruţată

pentru ei), Billy s-a prăbuşit în pat, trist, cu ochii aţintiţi în
tavanul cenuşiu. Nu se ştie din ce pricină i se repartizase cea
mai bună cameră de pe etaj. Era singura cameră cu un pat,
avea nu una, ci două ferestre, şi un birou vechi, frumos de
stejar despre care şi-a închipuit că trebuie să îi fi aparţinut
vreunui conducător de rang înalt al vreunei companii.
Simplu noroc? Sau colonelul mai trăsese nişte sfori pentru
el? Ei bine, noroc sau favoritism, era prea târziu, ca de
obicei.
Mai mult, ca să se pedepsească singur, şi-a imaginat cum
îşi va fixa ceasul deşteptător şi se va trezi în fiecare
dimineaţă. Cum va alerga la duş cu trusa lui de cosmetice în
mână. Cum îşi va decora noptiera şi pereţii albi, aspri, poate
punându-şi lângă pat fotografiile lui preferate, afişul cu Bette
Davis lângă fereastră şi vechile măşti No şi gravurile pe lemn
pe pereţii din faţă. Le avea pe toate cu el, chiar acolo, în
sacul de pânză. Dar, după cum stăteau lucrurile, nu era
sigur dacă merita să-şi despacheteze hainele.
În cele din urmă, a despachetat totuşi câte ceva. Doar
lenjeria şi şosetele. Şi a simţit o oarecare alinare. Şi-a agăţat
yukata de uşă, şi-a stivuit cărţile şi revistele pe noptieră. Şi-a
atârnat aparatul de fotografiat de un cui vopsit înfipt în
perete. Apoi s-a prăbuşit pe pat cu volumul ponosit
Finnegans Wake145 pe care fusese prea beat în avion ca să-l
citească. Nu citise nici trei pagini când pleoapele ameninţau
să i se închidă din nou, iar el le-a lăsat, cu un sentiment de
plăcere hedonistă. Şi totuşi, când a auzit bătaia în uşă, a
145
Roman de James Joyce.
sărit în picioare înainte de a se trezi pe de-a-ntregul, cu
sufletul la gură şi cu un singur gând răsucindu-i-se în minte:
Măcar la pârnaie o să am parte de somn.
Dar când a deschis uşa, nu era poliţia militară, ci trei
recruţi de pe palierul lui.
— Salut, Reynolds, i-a spus unul dintre ei, un evreu cu
părul creţ din New Jersey, de care Billy îşi aducea aminte vag
din avion, fiindcă stătuseră împreună la coadă la toaletă, ne-
am întâlnit în avion. Sunt Frank Rosen, nu-ţi mai duci
aminte?
— A, da!
— Umblă vorba că tu eşti noul favorit al lui Matthews, i-a
spus Rosen zâmbind larg.
— Cine a zis?
— Ştie toată lumea, a spus şi Marcus Sato, un nissei pe
care Billy îl cunoscuse cândva la Michigan. Frumoasă
cameră, a fluierat el admirativ. Ia zi, nu vrei să vii să petreci
cu noi? Mergem la Clubul American. Se zice că sunt ceva
dame grozave printre secretare. Dacă cumva te interesează.
Cineva a chicotit. Era un sunet cu care Billy se obişnuise
de acum, deşi nu-şi dădea seama dacă asta însemna că ştiau
secretul lui. Nu că ar fi fost prea multe de ştiut. Tânjeli
ruşinoase, ascunse în timpul zilei şi reînviate pe furiş
noaptea. O scurtă şi euforică explorare când a dormit o dată
la un coleg din clasa a şaptea care nu a mai vrut să ştie de
Billy după aceea. Şi noaptea aceea posacă de la Princeton,
când a nimerit într-un loc numit Barcy, unde un bărbat mai
în vârstă i-a dat să bea whisky şi i-a arătat fotografii cu
nepoţii lui. Apoi l-a dus pe o alee din spatele barului. Tipul
duhnea a gin şi suc de roşii. Avea o aluniţă în vârful capului
chel, care arăta precum harta Floridei în timp ce se mişca în
sus şi-n jos. Tot ce-şi mai amintea era că durase îngrozitor de
mult şi că nu a ştiut cum să fugă de-acolo mai iute când s-a
terminat.
Şi apoi, desigur, a fost Daniel. Daniel, ah, Doamne…
Tocmai când dădea să le spună să se ducă naibii, şi-a
aruncat ochii spre pat. Îl vedea acolo, aşteptându-l. Cu perna
subţire, albă, cu pătura de armată, ce nu poate fi descrisă.
Cu cartea lui Joyce nedeschisă aşezată pe ea. Gândul că
acest tablou singuratic putea fi ultima sa imagine despre
Tokyo i-a încordat gâtul.
Spre surprinderea lui, s-a întors spre ei şi a ridicat din
umeri.
— Sigur că da! Adică, ce? Haideţi, ce naiba!

Clubul American se afla în ceea ce fusese cândva Shibuya-

ku, în partea de vest a Tokyoului, dar se numea acum
Washington Heights, cu un steag al SUA nou-nouţ pe
acoperiş, ca să arate cui aparţine. Zărindu-l din aleea de la
intrare în formă de potcoavă, Billy s-a pomenit închipuindu-
şi clădirea scundă şi întinsă care fusese cândva un club
japonez de domni, rechiziţionată de Armata Imperială
Japoneză şi transformată în şcoală de ofiţeri. Apoi a fost
oferită învingătorilor, care şi-au instalat acolo iute camere de
recreere, un bar şi sală de dans.
În holul cel mare, chelneri japonezi îmbrăcaţi cu veste se
furişau tăcuţi, purtând pe sus tăvi cu băuturi şi scrumiere.
Un grup de muzicieni şleampeţi, de parcă atunci ar fi aterizat
de la Las Vegas, interpretau muzică de estradă pe-o scenă. În
afară de chelneri şi Marcus Sato, toţi ceilalţi păreau a fi albi.
Şi în afară de câteva femei ciufulite înşirate în dreptul
barului, toţi ceilalţi păreau a fi bărbaţi.
Femeile erau, desigur, secretarele SCAP – sau „sex-
atarele”, cum le numeau tovarăşii lui – în legătură cu care
noii săi colegi îşi făceau atâtea speranţe. Billy privea
amuzându-se cum locotenenţii Sato şi Rosen se năpusteau
între ele, comandând de băut şi ochindu-şi ţintele cu
paharele pline în mâini. Dar au fost refuzaţi de toate, unul
după altul, chiar înainte de a încheia prezentările. Banzai, s-
a gândit Billy şi a zâmbit pentru prima dată după ceea ce i se
părea a fi fost un milion de ani.
— Ei, bine, a spus el când Rosen s-a întors la masa lor,
dezamăgit. Cel puţin nu te-a fiert prea tare.
— Să te văd râzând, a ripostat Rosen, zâmbind cu înţeles,
când o să capeţi tu numărul de telefon al uneia.
Şi când Billy i-a răspuns: „Nu-ţi face speranţe, eu nu am
prea mare succes la femei!”, s-au auzit hohote de râs.
Dorind să păstreze amintirea momentului, a făcut câteva
fotografii prosteşti de grup, apoi una cu barmanul care dădea
foc unei bucăţi de portocală. Le-a fotografiat şi pe sex-atarele
care făceau grimase de groază la vederea flăcării şi apoi pe o
altă femeie albă, mai în vârstă, îmbrăcată într-o jachetă
happi146 şi cu piepteni de gheişă în păr. A luat în vizor unul
dintre cuplurile de la masa de alături, care se ţinea de mână
murmurându-şi drăgălăşenii îngreţoşător de dulci, dar s-a
răzgândit când discuţia lor s-a transformat într-o ceartă
nedesluşită despre fidelitate.
Când şi-a îndreptat din nou atenţia către paharul său, a
văzut cu mirare că era aproape gol deja. În acelaşi timp, un
tânăr cu pielea netedă a răsărit ca din pământ lângă el,
asemenea unui spiriduş.
— Terminat? a întrebat el. Bă-u-tu-lă alta pentru GI?
— Mulţumesc, a răspuns Billy în japoneză. O să iau una
dintr-alea. Cu două felii de lămâie şi un cub de gheaţă.
Onegai147.
Chelnerul s-a luminat la faţă.
— Vorbiţi bine japoneza, a spus el părând sincer
emoţionat.
— Mulţumesc, am crescut aici.
— Ce interesant! a răspuns japonezul, fixându-l cu şi mai
mult interes cu ochii lui apoşi. Unde aţi locuit?
— În Ayoma, mai tot anul. Nichome. Ştii chioşcul ăla mare
de poliţie la colţul străzii Azabu?
Chelnerul a zâmbit larg, dându-şi la iveală dinţii săi

146
Jachetă scurtă, subţire, de bumbac cu mâneci asemănătoare
chimonourilor, de obicei de culoare albastră, cu câte un simbol sau
imagine pe spate, care se poartă la sărbători.
147
Te rog (în japoneză, în original).
lustruiţi, dintre care cei doi din faţă erau drăgălaş de
strâmbi.
— Ce ciudat! a exclamat el, am lucrat chiar acolo… înainte
de…
Billy aştepta, curios să afle cum îşi petrecuse timpul în
război omul acesta cu chipul blând. Dar chelnerul a fluturat
doar din mână, alungând gândul aşa cum ar fi făcut cu orice
alt subiect neplăcut şi uşor nelalocul lui.
— Aţi mâncat vreodată la Harimoto Fruits Parlor? l-a
întrebat el în schimb.
— În fiecare miercuri, după şcoală, a chicotit Billy.
— Aha, a exclamat chelnerul, plesnindu-şi încântat
palmele. Atunci probabil că v-am servit chiar eu. Deşi nu-mi
amintesc să fi servit pe nimeni cu o culoare de păr atât de
interesantă. Sunt sigur că mi-aş fi amintit.
Şi-apoi i-a zâmbit într-un fel care i-a făcut inima să-i
tresalte – mai întâi de uimire, apoi de groază. Nu pica în
plasă, nu te înveţi minte niciodată, tâmpitule!
Şi-a îngăduit totuşi să-şi ridice din nou aparatul de
fotografiat.
— Ce zici? a început el prudent. Te superi dacă îţi fac o
poză?
Chelnerul a devenit bănuitor pe loc.
— Dar de ce? Sunteţi de la poliţia militară?
— Nu, nu, nicidecum, s-a grăbit el să-l liniştească. Doar
că-mi place să fac fotografii.
Chelnerul a aruncat o privire îngrijorată către barman, dar
acesta era ocupat să le uimească pe sex-atare cu tehnica lui
de aprindere a portocalelor.
— Bine, atunci! a spus el.
Şi s-a aranjat într-o poziţie de poză, zâmbind şi ţinându-şi
tava mândru în sus. După care a făcut o plecăciune şi a
mulţumit.
— Frumos aparat, a adăugat omul. E Contax? Am avut şi
eu un Fuji… înainte.
După care s-a îndreptat grăbit spre bar, lăsându-l pe Billy
să-şi înlocuiască obiectivul şi să se întrebe de ce oare toată
lumea de aici îşi împărţea viaţa în două etape clare: înainte şi
după.
Când chelnerul s-a întors cu ginul tonic al lui Billy, a pus
paharul pe un şerveţel pe care scrisese un nume şi o adresă.
— Ce e asta? a întrebat Billy, precaut.
Omul a făcut semn spre nasul său.
— Asta, a spus el, sunt eu. Tanaka Jiro. Şi aici locuiesc.
Aş vrea să văd şi eu fotografia, poate când o developaţi.
Şi a zâmbit în aşa fel încât l-a uimit pe Billy. De data asta
însă, era sigur că nu se înşelase.
A mai luat o sorbitură din pahar, ca să-şi ascundă
tulburarea. Băutura era amară şi acrişoară şi reconfortantă.
E bine înapoi aici? s-a întrebat el, tatonând ideea. Şi, spre
uimirea lui, chiar era. Cel puţin pentru moment.
Aşa că i-a zâmbit lui Jiro şi i-a răspuns: „Desigur”, apoi i-a
dat un bacşiş gras, deşi ştia că în ţara aceea nu era necesar.
Şi a băgat şerveţelul în buzunar. Şi chiar dacă ştia prea bine
că nu se va duce acolo – chiar dacă prin vreo minune ar fi
rămas în locul acela suficient de mult –, gândul că îl avea în
buzunar îi producea o senzaţie de căldură. Ei, ce părere ai, se
gândea el, uite că Billy a căpătat numărul cuiva până la urmă!
El avusese, de bună seamă, mai mult noroc decât ceilalţi
tovarăşi traducători, care, destul de iute, l-au urmat
dezamăgiţi pe Rosen înapoi la masa lor. Se părea că sex-
atarele SCAP nu s-au lăsat prea mult impresionate de
talentele lor lingvistice, căci oricum ţinteau mult mai sus
decât la recruţii cu grade inferioare de la Contraspionaj. Până
pe la orele unsprezece, se cuplaseră fiecare cu cel puţin un
ofiţer, iar cea mai puţin urâtă dintre ele avea în jurul ei chiar
trei. Sato, Billy şi Rosen tocmai se gândeau să pună capăt
distracţiei şi să plece, când s-a apropiat de ei un prim-
locotenent înalt – pe care Sato îl cunoştea de undeva –,
urmat de un secund spălăcit. Billy nu a înţeles numele
blondului, dar cel înalt s-a recomandat Deşiratu’, sau
Piciorongu’ sau poate Strâmbu’ (poreclele de garnizoană nu-l
impresionau prea tare). Când ceilalţi băieţi s-au plâns de
oferta slabă de cuceriri, el s-a oferit să-i ducă într-un loc mai
acătării.
— Unde adică? a întrebat Sato.
— La Clubul American.
— Păi nu suntem la Clubul American? a întrebat Billy.
— Asta nu-i nimic, a spus Strâmbu’. Nu face doi bani.
Haideţi!

— De fapt, i-a lămurit el pe drumul hurducat către

destinaţia lor, e un bordel.
— Grozav, a exclamat Billy morocănos.
— E unul de calitate, totuşi, s-a băgat în vorbă şi blondul.
Nu are faima celor de la Paramount sau la Paradise, e mai
degrabă un fel de casă de gheişe, după cum se spune.
Dar când au ajuns la destinaţie, Billy a ghicit dintr-o
privire că nu era nici pe departe aşa. El ştia prea bine cum
arăta o adevărată ochaya148, căci trecea zilnic pe lângă una în
drumul său spre şcoală. Clădirea aceea fusese un loc de o
eleganţă discretă, cu portaluri arcuite şi frontoane argintii.
Spre deosebire de ceea ce ştia el, „Clubul American” ocupa
parterul unui fost cămin de fabrică, asemănător cu ceea ce
construise tatăl lui ca poligon de încercare pentru ca Forţele
Armate Aeriene să aibă unde-şi arunca bombele. Intrarea era
împodobită cu beteală şi desene de mână, dar chiar şi de la
distanţă l-a frapat pe Billy ca fiind tristă şi ponosită. Uşa de
la intrare abia se mai ţinea în balamale, de parcă ar fi fost
beată şi ea, iar sunetele ce răzbăteau dinăuntru nu erau
deloc rafinate: insulte răcnite, glume bălmăjite, râsete
amestecate de femeie, asurzitoare şi ritmice. De undeva se
auzea un pian care zornăia fals o melodie sincopată, creând
aspectul suprarealist al unui bar de văcari.
Îngrozit, dar şi curios, Billy a rămas în urma celorlalţi ca
să facă nişte fotografii. Tocmai se pregătea să facă o a treia
148
Casă de ceai; loc unde clienţii sunt serviţi de gheişe (în japoneză, în
original).
poză, când un deget mare şi roşu i-a acoperit obiectivul.
— Pentru Dumnezeu, Archie! Intri, sau ieşi?
Billy a lăsat aparatul de fotografiat în jos. În faţa lui stătea
Strâmbu’, întinzându-i un prezervativ împachetat în staniol,
având pe chip o expresie ce dovedea că făcuse asta de mai
multe ori.
— Billy mă cheamă, i-a reamintit apoi, arătând spre
prezervativ: Nu, mulţumesc.
— Ce, nicio pizdă? Te păstrezi pentru cineva anume?
— E vreo problemă? a întrebat Billy, simţind cum se
roşeşte tot.
— A, nu-i nimic, niciun fel de problemă.
Strâmbu’ i-a aruncat o privire tovarăşului său spălăcit şi
Billy s-a străduit cu greu să nu se înroşească şi mai tare.
— Haide înăuntru, Morcoveaţă, a urmat Strâmbu’, avem
nişte mama-san aici care-o să te mănânce de viu când o să-ţi
vadă părul ăla.
În mintea sa, Billy şi-a închipuit o fotografie cu el
răsucindu-se pe călcâie şi plecând de acolo. Dar, cum se
întâmplă cel mai adesea, imaginaţia şi realitatea nu coincid.
În timp ce în mintea lui, Billy se vedea întorcându-se
mulţumit în camera lui şi la Finnegans Wake, ochii îl văd
cum îşi înşurubează capacul pe obiectiv, pune ascultător
piciorul drept înainte, urmat de stângul. Îl văd pe Strâmbu’ şi
pe tovarăşul lui spălăcit cum îl privesc zâmbind, de parcă ar
fi un erou de război revenit la vatră. Văd şi uşa care abia
surâde cum se deschide larg ca un rânjet.

Înăuntru a mai refuzat un prezervativ oferit de uşierul cu

foarte multe tatuaje. Aşezat incomod pe o canapeluţă
galbenă, pătată, a privit de jur-împrejurul încăperii
întunecate. Mirosea a gin trezit şi a peşte uscat, a parfum
prost şi a ojă de unghii, dar asta nu i-a repugnat atât de tare.
Ba chiar îi reamintea de camera obscură – cu lichidele sale
care se clătinau tăcute şi cu imaginile ce se întrupau ca prin
farmec –, unul dintre puţinele locuri unde se simţea „normal”
şi în siguranţă.
Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, a văzut
că Sato, Rosen şi ceilalţi fuseseră deja luaţi în primire de
nişte japoneze slăbănoage. Strâmbu’ se afla pe o canapea
împreună cu o femeie ce părea mai vârstnică, îmbrăcată în
kimono, iar cei doi bărbaţi care veniseră până acolo cu ei, în
Ford, se făcuseră nevăzuţi. Când a întrebat de ei, Strâmbu’ i-
a adus la cunoştinţă că fuseseră deja poftiţi în camerele de
„hocus-pocus” din spate. Singurul american rămas era un
ofiţer al Poliţiei Militare, beat mort, care se sprijinea de pian
şi bea whisky Suntory dintr-o ceaşcă de sake caraghios de
mică. Arăta suficient de torpilat ca să-ţi dai seama că făcea
asta de mult timp.
Când s-a schimbat muzica şi-a luat şi Billy ochii de la
poliţistul beat şi-a privit spre micuţul pianist zdrenţăros. Din
spate părea a fi un băiat slăbuţ, de cel mult doisprezece-
treisprezece ani, ceea ce l-a surprins. Acum că se auzea mult
mai bine, muzica l-a mirat.
— Mesurashii149, naa!
Cuvântul i-a atins umed urechea, stârnindu-i un fior care
s-a transformat în tremur în clipa când s-a întors. Fata care
se strecurase lângă el avea o faţă aproape perfect rotundă,
încadrată de un păr negru, atât de creţ de parcă ar fi fost
negresă. Billy mai văzuse pe stradă şi alte fete pan-pan150 cu
aceeaşi înfăţişare: kanibaru sutayiru, le numise spălăcitul
ăla, „stil canibal”, adică.
— E OK să atingi? a întrebat ea, întinzând şovăitoare un
deget către părul lui.
— Da, poţi să mă atingi, i-a răspuns el în japoneză, dar o
să te coste zece yeni.
A văzut cum i se dilată ochii daţi cu fard şi rămâne cu
gura căscată. Apoi, aşa cum se aştepta, a slobozit un ţipăt:

Neobişnuit (în japoneză, în original).

149

150
Prostituate japoneze semiprofesioniste, la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial (diferite de gheişele tradiţionale), care se îmbrăcau în stil
occidental ca să atragă militarii americani.
 — Eeeeh? Usu! Minţi! Cum de vorbeşti aşa de bine?
— Am crescut aici.
— Eeeeh? Minţi.
— Ba nu, e adevărat, a spus el. Tatăl meu a construit o
mulţime de clădiri în Tokyo.
— Uso! a chiuit ea, sprijinindu-se bucuroasă de el. Ce
clădiri?
— Cred că Owen Elevator Building e ultima, a spus Billy,
dându-se uşurel la o parte. Şi Hotelul Imperial a fost prima.
— Teikoku Hoteru? Uso! Minţi!
De mult nu mai stătuse de vorbă cu o tânără japoneză
beată. Uitase cât de enervant putea fi.
— Hontoo da151, a spus el, retrăgându-se puţin de lângă
coapsa ei. Avea ciorapii căzuţi, de culoare maronie, cu
ochiurile duse în mai multe locuri. Capătul firelor duse erau
cârpite cu pete mari de ojă roşie, care arătau asemenea unor
puncte sângerii deasupra literei i.
— Ce-aveţi de băut pe-aici? a întrebat el.
— Avem furutsu kakuteru152 proaspeţii, a anunţat ea
veselă. Douăzeci de yeni. Haide, cinşpe pentru tine.
— Reducerea e doar pentru mine?
— Da, dacă mă laşi să pun mâna pe părul tău.
A întins din nou un deget şi i-a mângâiat o buclă ce-i
cădea pe frunte – cu mare băgare de seamă. De parcă ar fi
putut să dispară dacă o atingea. Nu se ştie din ce pricină, lui
Billy i s-a părut că ar fi fost posibil.
— Mănânci mulţi morcovi?
— Da, eu şi cu Rita Hayworth nu mâncăm decât morcovi.
Ce fructe sunt în cocktail?
— Depinde ce găseşte barmanul în oraş.
— Şi alcoolul?
— Nu ştiu, a ridicat ea din umeri.
— Aha… a exclamat el, gândindu-se: „Ia mai las-o
dracului!”
151
Aşa e (în japoneză, în original).
152
Cocktail de fructe (în japoneză, în original).
 În timpul pregătirii fuseseră avertizaţi că, din cauza lipsei
de băuturi alcoolice potabile, multe localuri serveau o
băutură otrăvitoare numită Kasutori: o combinaţie letală de
apă cu alcool metilic pe seama căreia medicii puseseră
moartea a patru militari şi orbirea altuia chiar în prima
săptămână de ocupaţie.
— Cred că o să beau doar o bere, a spus el, în sticlă,
onegai.
Fata s-a răsucit pe scaun.
— Biru i-pon, a strigat către barman, năruindu-i
speranţele că se va duce să i-o aducă chiar ea.
Femeia s-a tras şi mai aproape de el şi i-a luat mâna.
— Ano nee, Roş-do-san.
— Billy, da, i-a tăiat-o el.
— Doamne, dar e prea greu de spus: Biiii-riii.
I-a strâns palma. Avea unghiile de culori diferite: roz, roşii,
roz mai închis. Când s-a uitat mai bine, şi-a dat seama că,
asemenea ciorapilor ei, fuseseră vopsite de mai multe ori,
fiecare ciobitură scoţând la iveală culoarea stratului de
dedesubt. Asta l-a făcut să se gândească la femeile din epoca
lui Sei Shonagon, care se îmbrăcau cu mai multe kimono-uri
de culori strălucitoare, unul peste altul.
— Cum te cheamă? a întrebat-o, în timp ce barmanul le
punea pe masă o bere Asahi la temperatura camerei şi un
suc de portocale ornat cu ceva ce arăta ca o frunză de varză.
Billy a întins iute mâna după bere, mai mult ca să scape
de mâna ei decât din pricina setei.
— Ia ghiceşte, a spus fata răsfăţându-se.
— A… Tomiko.
Ea a scuturat din cap.
— Fumi.
Altă scuturare din cap.
— Hirohito.
— Uso, a chicotit ea, plesnindu-l peste braţ. Ce rău eşti!
— Mă dau bătut.
Ea a arătat spre nas, aşa cum fac japonezii.
 — Eu sunt Sarah.
— Sara?
Cuvântul însemna farfurie în japoneză.
— Adică, aia din care se mănâncă?
— Nu, baka, Sarah ca Bernhart-san!
— Aha…
Billy a mai luat o gură zdravănă de bere, dorindu-şi să nu-
l mai atingă aşa.
— Şi ele sunt Betty, Joanne, Shirley, a urmat ea,
arătându-le cu degetul pe celelalte fete. Şi aia, a continuat ea
arătând spre matroana îmbrăcată în kimono, e Koko. Ea e
mama-san.
— Neobişnuite nume pentru nişte japoneze!
— A, acum suntem toate americance, a răspuns ea veselă.
Ca Billy şi Leg-su şi John Su-mi-su, ăla de acolo, a arătat ea
din nou cu degetul spre poliţistul de lângă pian, căruia i se
împăienjeniseră privirile de-a binelea.
— John Smith? Aşa-l cheamă?
Ea a dat veselă din cap.
— E general-maior.
Asta l-a făcut să zâmbească de-adevăratelea pentru a doua
oară în noaptea aceea.
— Ei, i-a spus el fetei, nu pare prea fericit. N-ar fi bine să
te duci să-l mai înveseleşti?
— Am încercat, dar a spus că a venit aici să bea de unul
singur. Nu-i aşa că e trist?
— Ba da, a încuviinţat Billy, deşi i se părea de-a dreptul
divin.
Pianistul slăbănog a început I Get a Kick Out of You 153 pe
un ton ca de bocet. Sarah Bernhardt şi-a aşezat picioarele
groase unul peste altul.
— Sore de ne, Roş-do-sari! Ce alte clădiri a mai făcut tatăl
tău aici?
— Mă cheamă Billy, a repetat el, cred că mai mult
ambasade.
153
Cântec interpretat de Cole Porter.
 — Uso! Care?
— Franceză, a început el să numere, engleză, canadiană,
belgiană. Oare mai sunt în picioare, ştii cumva?
Ea şi-a strâns buzele, gândindu-se.
— Saa, ambasada franceză mai e încă, aşa cred, cea
engleză… Distrusă, cred?
— Dar a Manciuriei? a întrebat el luând încă o duşcă,
bucuros de senzaţia de ameţeală pe care o simţea în cap.
— E? Manshu? Asta unde era?
— Lângă ambasada Chinei, cred, a răspuns el realizând
din nou absurditatea, căci nu se mai gândise la asta de
câţiva ani.
— Hmmm… nu ştiu.
Şi a mai luat o sorbitură delicată din băutura ei. Nasul şi
obrajii începuseră să i se înroşească şi şi-a amintit din nou:
umbra aceea nenorocită de roşu la care râvnise atât de tare
(erau doar câteva zile de atunci?) pe când îi năpădea gâtul
alb al lui Daniel.
— Dar… saa! a urmat ea la fel de veselă. Sunt sigură că
Yoshi-chan ştie. Taică-său a lucrat pe continent.
— Yoshi-chan?
— Da.
Ultimul lucru de care avea nevoie era să vorbească şi cu
altă fată. Dar până s-o poată opri, Sarah începuse să facă
semne cu mâna şi să strige:
— Chotto154… Yoshi-chan!
La început nu a răspuns nimeni. Dar apoi muzica s-a oprit
şi el şi-a dat seama că fata făcea semne către băiatul care
cânta la pian care, când s-a întors, s-a dovedit că nu era
băiat, cum crezuse el, ci o tânără foarte slabă. Avea părul
răvăşit şi scurt şi nu era deloc machiată. Când a vorbit,
vocea-i era gravă şi răguşită şi, spre deosebire de celelalte
femei, nu făcea niciun efort să şi-o subţieze.
— Nani?
— Ambasada manciuriană? a strigat Sarah, deşi nu mai
154
Stai puţin (în japoneză, în original).
era nevoie. Unde era?
Pianista se uita atentă la Billy cu ochii ei uriaşi,
întunecaţi. El a mai luat o duşcă de bere şi a privit-o la
rândul său, descoperind că avea pomeţi ca ai lui Hepburn şi
sprâncene groase, aproape bărbăteşti. Şi totuşi, pe chipul ei
nu arătau bărbăteşti deloc. Arătau chiar… frumoase. Ea era
frumoasă. De fapt, era singura fată cu adevărat frumoasă pe
care o văzuse acolo.
Te cunosc, s-a gândit el simţind cum respiraţia i se
împiedică de osul uscat din gât.
— Cum ziceai că o cheamă?
— Pe ea? Yoshi şi-atât.
Yoshi, Yoshi, nu-şi amintea de nicio Yoshi. Şi, având în
vedere diferenţa de vârstă dintre ei, trebuie că era destul de
mică atunci când fusese el acolo… Şi totuşi.
— Yoshi-chan, striga Sarah, ambasada!
— Care ambasadă?
— Manciuriană, proasto! N-a lucrat taică-tău acolo?
— El lucrează în Manciuria! a răspuns fata cu o pronunţie
perfectă şi suficientă maturitate încât să-l determine pe Billy
să reconsidere vârsta pe care i-o dăduse: să fi avut
cincisprezece, poate şaisprezece ani.
— Dar eu nu ştiu unde e ambasada manciuriană.
— Uso, a pufnit Sarah, dar de data aceasta cuvântul nu
mai avea nicio conotaţie de cochetărie. Dacă taică-tău a
lucrat în Manciuria, cum să nu ştii unde e ambasada?
— Mi-a scos el actele, aşa că eu n-a trebuit să merg acolo
niciodată.
Yoshi a căscat, fără să se sinchisească să-şi ducă mâna la
gură. Avea dinţii mici şi albi, perfect aliniaţi. O ştiu, o cunosc
sigur, se tot gândea el.
— Atunci n-ai decât să cânţi mai departe, i-a spus Sarah
Bernhardt supărată. Dar ceva mai vesel de data asta, dacă
nu te deranjează cumva, a urmat ea, înclinându-se în glumă.
Mu’-ţiu-mesc.
Yoshi a încuviinţat timid din cap şi şi-a închis o clipă ochii.
Avea gene lungi, ca de giraf[. Billy a rămas cu ochii la ea,
hipnotizat şi uimit, pe când fata s-a pornit într-un arpegiu
gâlgâitor, urmat de o altă melodie uşor dulce, uşor
discordantă, pe care nu o mai auzise niciodată.
Yoshi, s-a gândit el din nou, Yoshi? Yoshiko? De ce naiba i
se părea atât de cunoscută? Poate din pricina părului. Cu
părul scurt şi trăsăturile colţuroase, semăna puţin cu o
artistă Takarazuka ce juca personaje masculine, după care
tânjise el când era mic. Oare cum o chema? Yukiki… şi mai
cum? Să fi fost Ono?
Lângă el, Bernhadt a regurgitat delicat a dispreţ.
— Vrei să-ţi spun un secret? a întrebat ea conspirativ.
— Nu neapărat.
Fata s-a aplecat spre el, plină de sine.
— Se zice că maică-sa era spioană.
În minte i s-a întrupat o imagine licăritoare a lui Mata Hari
(plină de bijuterii, şerpuitoare, împuşcată).
— Ce fel de spioană?
— Spioană a duşmanilor.
— Care duşmani?
— Englezii. Şi acum le e frică să scape de ea, pentru că
englezii, adică voi, aţi câştigat, a urmat ea cu o fluturare vagă
a mâinii, care i-a amintit de felul cum îi spusese chelnerul
Jiro „înainte”.
Începuse să vadă gestul acesta ca pe un semn universal de
a te debarasa de ceva: o fluturare neputincioasă, vagă, un
substitut al războiului.
— Stai aşa. Deci noi am câştigat şi… nu înţeleg nimic.
— Baka nee! a exclamat ea, lovindu-l peste genunchi.
Pentru că mama ei a fost spioană. Şi ea a învăţat de la
maică-sa. Nu înţelegi?
Nu-şi putea lua gândul de la fata de la pian.
— Cum ziceai că o cheamă? a întrebat, deşi ea nu-i
spusese niciun nume.
— Păi… nu cred că-mi mai amintesc, a ridicat ea din
umeri, devenind brusc prudentă.
 — N-are şi un nume american?
— Nu şi l-a câştigat încă.
— Şi ce-ar fi trebuit să facă să-l câştige? a întrebat el, iar
ea i-a răspuns ceva despre „muncă”, dar Billy nu a auzit
toată fraza, pentru că privea cu atenţie spatele firav al fetei,
felul cum omoplaţii i se depărtau uşurel şi i se adunau la loc
din nou, ca nişte cioturi delicate de aripi ascunse.
Ea trecuse din nou la Satie şi Billy a recunoscut
Gymnopedia nr. 3. O ascultase împreună cu Daniel chiar
săptămâna trecută. „E ceva atât de trist şi totuşi… atât de…
deplin la Satie”, spusese Daniel atunci. „De parcă… de
parcă…”
Şi aşa cum se întâmpla adesea, Billy i-a completat gândul:
„De parcă ar compune ceva despre tristeţe, dar care exprimă
nu numai durere, ci şi frumuseţe. De parcă ar atinge locul în
care durerea se întrepătrunde cu frumuseţea.”
Asta nu era ceva ce i-ar fi putut împărtăşi oricui fără să se
simtă ca un pederast sfios. Dar cu Daniel era altfel, şi parcă
pentru a dovedi că aşa era, Dan îi aruncase un zâmbet mic,
trist şi drăgălaş. „Aşa e, îi spusese el călduros. Ai nimerit-o
perfect.”
Sarah Bernhardt se proptise cu toată greutatea pe el,
dându-i senzaţia stânjenitoare că nu ar fi putut să se mai
mişte fără să o răstoarne. Aşa cum Rasputin, bătrânul lui
câine, obişnuia să se lipească de el când voia să fie băgat în
seamă. Diferenţa era doar că pe câine îi plăcea să-l mângâie.
— Aşa, Roş-do-san, a început să gângurească Sarah, iar el
şi-a dat imediat seama unde voia să ajungă. Aceasta era
întotdeauna partea pe care o ura cel mai mult, deşi nu fusese
nevoit niciodată să o abordeze în limba japoneză.
— Am o cămăruţă foarte comodă şi retrasă dincolo, a
urmat ea în şoaptă.
— Uite ce e, a început el dregându-şi vocea. Cred că eşti
foarte drăguţă, dar eu n-am venit aici pentru asta.
Ea i-a mângâiat urechea, neînţelegând.
— Adică pentru ce?
 — Ca să… înţelegi… fac asta! a spus Billy, arătând
stângaci către perdeaua de mărgele (un simbol pentru
împreunare), privind-o cum încerca să-i desluşească spusele,
jignită de ceea ce începea să înţeleagă.
— Nu mă placi, a spus ea îmbufnată. Crezi că sunt urâtă.
— Nu, nici pomeneală, a minţit el, simţindu-se năpădit de
ură faţă de sine şi de ea, văzând-o cum se schimbă la faţă.
Privirile li s-au încrucişat şi în ochii ei întunecaţi i s-a
părut că vede aceeaşi sclipire pe care o văzuse în ochii lui
Strâmbu’ când refuzase prezervativul. Dar pentru ea venise
ca o uşurare, totuşi.
— Îmi pare foarte rău, a spus Sarah politicos şi, spre
marea lui groază, buza de jos a început să-i tremure.
Te rog să nu plângi, şi-a spus el în gând.
Din fericire nu a început să plângă. S-a înclinat doar
înţepată, după care s-a retras ofuscată în partea cealaltă a
încăperii. Billy o privea cum se îndepărtează, uitându-se la
părul ei încreţit şi la rochia urâtă, la picioarele ei groase
târşite înapoi spre bar. Ce picioare tipic japoneze, s-a
pomenit el gândind. Picioare care păreau groase şi
neatrăgătoare, chiar dacă posesoarea lor nu era deloc grasă.
Picioare de ridichie le numeau prietenii lui japonezi. Picioare
de pian le numise unul dintre colegii lui de cămin de la New
York.
Pentru numele lui Dumnezeu, şi-a spus el, nu fi nesimţit.
Mai las-o-n pace!
A făcut semn că mai vrea o bere, s-a sprijinit pe spătarul
scaunului, şi-a scos pachetul de ţigări Lucky şi şi-a aprins
una. Se întreba în sinea lui dacă ar fi existat vreo modalitate
de a pleca fără să atragă atenţia şi mai tare. De fapt, în
momentul acela mai erau doar trei americani în încăpere:
generalul-maior John Smith, locotenentul blond-spălăcit al
cărui nume nici nu-l ştia şi Strâmbu’. Generalul-maior părea
să fi adormit, cu unul dintre picioarele sale lungi arcuit pe o
bancă, iar cu celălalt bălăngănind pe podea. Spălăcitul stătea
la bar, întors cu spatele spre restul încăperii. Iar Strâmbu’ –
care o ţinea acum în braţe de-a binelea pe Koko-san – părea
preocupat doar să-i deschidă kimono-ul, în timp ce ea îl
plesnea peste mâini şi chicotea prosteşte.
Sub privirile lui Billy, Sarah Bernardt s-a furişat spre cei
doi şi le-a şoptit ceva ce a făcut-o pe matroană să-i piară
zâmbetul. I-a aruncat lui Billy o privire aspră, apoi s-a întors
şi a şuierat ceva în urechea păroasă a americanului. Acesta a
ridicat o sprânceană şi a privit leneş în jur, după care a tras-
o şi pe Sarah Bernardt în poala lui. Încolăcindu-şi braţul
dolofan în jurul gâtului lui, prostituata i-a aruncat lui Billy o
privire acră. Iar el nu avea de ce s-o învinuiască.
Ferindu-şi ochii, Billy şi-a mai aprins o ţigară de la cea pe
care tocmai o termina şi s-a gândit din nou că era cazul să
plece. Şi ce-ar fi fost dacă fugea pur şi simplu? Să o ia pe
lângă bar, să iasă pe uşă şi s-o pornească prin noaptea şi aşa
zădărnicită, până o să-şi găsească drumul înapoi către patul,
cărţile şi tainele lui discrete? Dar oraşul nu mai avea nici
măcar jumătate din semnele de orientare ştiute de el. Ar fi
fost posibil să rătăcească de colo-colo, până dădea de careva
de la poliţia militară care să-l încondeieze. Sau de vreun
veteran mânios care să încerce să-i taie beregata.
Aşa că a rămas la locul lui, luându-şi Contax-ul în braţe şi
ştergându-i o pată de pe lentilă. Apoi a încercat să-şi
fotografieze propriile picioare, aşezându-le mai întâi ca pe
nişte gheare de porumbel, apoi în poziţia întâi de balet. Apoi,
văzând în cadru o altă pereche de vârfuri de pantofi negri, şi-
a ridicat privirile.
Blondul spălăcit plecase de la bar şi se afla în faţa lui, cu o
bere în mână, pe care i-o oferea zâmbind degajat:
— Cred că ai comandat asta.
— Aşa e, a răspuns Billy, uşor iritat.
Nu prea avea chef de tovărăşie, dar a acceptat sticla, iar
blondul s-a aşezat chiar pe scaunul unde Sarah Bernardt
stătuse bosumflată.
— Să înţeleg că nu-ţi plac fetele noastre sau… ce?
Billy şi-a ridicat uimit o sprânceană.
 — Să înţeleg că munceşti aici sau… ce?
— Touché!155 a exclamat locotenentul zâmbind strâmb.
Singura muncă pe care o fac e dincolo de perdeaua asta, a
urmat el, arătând cu capul în spate. Acum aştept să se
elibereze Lola – una dintre preferatele mele. Şi văzând că şi
tu aştepţi, m-am gândit să-ţi dau o mână de ajutor. Sunt
Mike Richards, s-a prezentat el, întinzând mâna.
— Billy Reynolds, a răspuns Billy, străduindu-se să
zâmbească. Încântat de cunoştinţă.
Ce naiba mai voia şi ăsta? Îşi închipuia că nu acelaşi lucru
pe care îl voise băiatul ăla, Jiro. Mike Richards nu părea a fi
dintr-aceia.
— Lucrezi la contraspionaj cu Strâmbu’? l-a întrebat.
— Îhm.
— Şi ce faci acolo?
— În cea mai mare parte a timpului încerc să descopăr
criminali de război pentru judecată.
— Sună… interesant, a spus Billy, deşi, de fapt, suna
îngrozitor de deprimant.
— Tu eşti la traduceri? l-a întrebat Richards, oferindu-i o
ţigară.
Billy a încuviinţat din cap (căci cel puţin în momentul
acela aşa era).
— De unde eşti?
— De aici, cred. Părinţii mei trăiesc acum lângă Philly. Dar
tu?
— Din fundul statului New York.
— Am auzit că e frumos pe-acolo.
Mike Richards a ridicat din umeri.
— Nu-i rău.
Îl privea pe Billy cu atenţie, cu ochii lui spălăciţi atât de
concentraţi încât îl făcea să se simtă stânjenit.
— Am auzit că lucrezi acolo cu mahării cei mari, a început
el. Cu colonelul Matthew şi poate chiar cu MacArthur însuşi.
— Cam aşa e planul, a răspuns Billy, deşi el nu auzise
155
Exact (în franceză, în original).
nimic despre MacArthur.
— Atunci trebuie să fii al naibii de bun, a urmat Richards,
mângâindu-şi bărbia fără urmă de barbă şi aruncând o
privire în jur, de parcă s-ar fi ferit să nu-l audă cineva. Aş
putea să-ţi cer un serviciu?
— Ce fel de serviciu? l-a întrebat Billy, devenind brusc
atent.
Ştia că în Tokyo înflorea acum piaţa neagră şi că o
mulţime de soldaţi o foloseau ca să-şi rotunjească soldele.
Acesta era ultimul lucru de care avea nevoie. Era şi aşa
destul de încurcat.
— Nu te teme. Nu e nimic ilegal sau altceva de genul ăsta,
l-a asigurat Mike, aplecându-se spre el. Doar… să fii atent la
ce-ţi trece pe dinaintea ochilor pe o temă anume.
Genunchiul drept a început să i se bâţâie într-un ritm
rapid, dar bine ţinut sub control.
— Pe ce temă?
— Prizonieri de război. Mai ales cei din nordul Chinei. Am
auzit că toate documentele recuperate ale Armatei Imperiale
Japoneze au fost trimise la divizia ta înainte de a ajunge la
noi.
— Este posibil, a spus Billy, încercând să-şi dea seama
unde voia să ajungă. Deşi o mulţime de documente militare
şi guvernamentale au fost arse înainte ca ei să se predea.
Mike Richards a încuviinţat din cap.
— Dar… poate e vreo şansă. Dacă auzi ceva de prizonierii
americani…
Era evident că se străduia să pară degajat, dar se vedea
clar că vorbea despre ceva ce îl preocupa foarte mult.
— E cineva anume pe care-l cauţi?
Richards şi-a terminat berea şi s-a şters la gură cu
mâneca.
— Îţi mai aduci aminte de raidurile Doolittle? a întrebat el.
Prin ’42?
Billy a dat din cap, sigur că îşi amintea. Doolittle şi echipa
lui stârniseră prima scânteie de speranţă adevărată în zilele
acelea cumplite de după atacul de la Oahu.
— Doolittle a şi primit Medalia de Onoare pentru asta, nu?
— Da, şi piloţii au primit distinguished flying cross, a
urmat el, răsucind sticla de bere în mână. Fratele meu se afla
printre ei.
— Fratele tău a fost pilot în misiunea aceea? a întrebat
Billy, impresionat. Trebuie să fii foarte mândru de el.
Richards a dat din cap, dar buzele i s-au încordat.
— Da, dar el a fost printre cei care nu s-au mai întors.
— Vai…
Iritarea lui Billy s-a risipit pe loc.
— L-au luat prizonier?
— Nu se ştie. Din cei cinci membri ai echipajului, doar doi
– copilotul şi bombardierul au supravieţuit. Japonezii l-au
executat pe bombardier, l-au acuzat de crime împotriva
umanităţii sau cam aşa ceva. Iar copilotul – un evreu pe
nume Midge, pe care l-am întâlnit de câteva ori – el… a reuşit
să se întoarcă. Dar n-a fost deloc în formă o vreme, a
adăugat, clătinând din cap. Japonezii ăia le-au făcut lucruri
al naibii de inumane.
A tăcut o vreme, cu ochii aţintiţi în podeaua murdară, dar
concentraţi parcă pe ceva aflat la mare depărtare.
— Soţia lui Cam a născut un băiat, a spus el în cele din
urmă. La doar şapte luni după dispariţia lui. Puştiu’ e leit
taică său. E al naibii de ciudat. Parcă l-aş vedea pe fratele
meu când avea doi ani.
Billy s-a gândit la el, la cei aproape un metru nouăzeci de
centimetri ai săi, aşezat lângă tatăl lui cel pirpiriu, în
fotografia lor anuală din vacanţe. Eu cred că a fost poştaşul, îi
plăcea lui Anton să glumească referindu-se la părul lui Billy.
Dar şi el era un tip la fel de mărunt ca mine şi avea părul
negru, tot ca mine!
— Asta trebuie să fie dificil de tot, a spus el. Adică să nu
ştiţi nimic…
Richards a încuviinţat.
— Da. Şi cred că Lacy începe să-şi piardă speranţa. Ea nu-
mi spune nimic, dar sunt convins că o curtează mulţi… a
urmat el, dregându-şi glasul. Oricum… după ce am căpătat
postul ăsta i-am promis că o să fac tot posibilul să descopăr
ce s-a întâmplat.
Billy l-a privit cu multă bunăvoinţă. Îşi dorise întotdeauna
un frate mai mare – pe cineva cu care să se alieze împotriva
forţei reci şi respingătoare a tatălui său… Şi-a frecat obosit
tâmplele.
— Sigur că da, Mike. O să fiu atent.
Mike i-a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi.
— Grozav, mulţumesc.
Şi a scotocit în buzunar, de unde şi-a scos o carte de vizită
de care mai era agăţată o altă bucată de hârtie. Când a luat-
o, şi-a dat seama că era o fotografie ca de paşaport.
— El e, i-a spus Mike. Ăsta e Cam. Dacă dai de el, mă
găseşti la Contraspionaj sau, dacă din te miri ce motiv nu
mai sunt acolo, ai aici adresa părinţilor mei şi un număr de
telefon.
Billy s-a uitat atent la fotografie. Era un tânăr frumos, cam
de vârsta lui, cu părul la fel de blond-spălăcit ca şi al fratelui
său şi cu aceeaşi bărbie netedă şi ochi deschişi la culoare.
— Arătos tipul, a spus el cu mintea aiurea.
Richards s-a uitat uimit la el.
— Aşa cred că zicea şi nevastă-sa.
Billy s-a străduit să nu roşească.
Mike Richards s-a ridicat şi s-a întins, un pic cam prea
avântat.
— Ei bine, a spus el căscând, cred că e cazul să mă duc să
văd dacă s-a eliberat Lola. Mi-a făcut plăcere să stăm de
vorbă.
— Şi mie la fel.
Simţind cum îi ard urechile, l-a privit pe celălalt ofiţer
croindu-şi drum spre bar, apoi s-a uitat din nou la fotografia
locotenentului. Cameron Richards îl privea serios, cu ochii
concentraţi puţin dincolo de obiectivul aparatului de
fotografiat, de parcă ar fi scrutat o soartă pe care doar el
singur putea s-o întrevadă. Billy se întreba câte alte copii ale
acestei fotografii circulau în acest oraş pârjolit. Era ca şi cum
ai fi căutat un ac într-o căpiţă de fân ars.
A pus bine în buzunar fotografia cu cartea de vizită, apoi s-
a lăsat pe spate şi şi-a aprins o ţigară. Simţea că se
schimbase ceva, deşi la început nu ştia ce anume. Apoi şi-a
dat seama că se oprise muzica. Poate, se gândea el, biata
fetiţă plecase acasă să se culce. Sau cel puţin aşa spera…
Dar rotindu-şi ochii prin încăperea întunecoasă şi-a dat
imediat seama că nu plecase. De fapt, era chiar împinsă
către el, cu Koko-san într-o parte şi Strâmbu’ într-alta.
Adulţii păreau hotărâţi şi vicleni. Fata părea speriată.
— Ascultă, Reynolds, a bolmojit Strâmbu’ în timp ce se
opreau toţi odată clătinându-se, am ceva pentru tine.
Matroana a şuierat ceva în urechea fetei, iar ea a dat din
cap, aţintindu-şi ochii întunecaţi în podea.
Billy s-a ridicat nesigur.
— E în regulă? a întrebat arătând spre fată.
— E curată ca o floricică, a spus Strâmbu’ zâmbind.
Neîncepută, măi norocosule!
— Nu asta am întrebat eu.
— Da, dar e bine să ştii.
Billy a simţit cum i se încetinesc bătăile inimii.
— Şi de ce faceţi asta?
— Pentru că eu şi Koko-san aici de faţă am tot vorbit, a
urmat Strâmbu’ clătinându-se pe călcâie, i-am explicat că tu
n-ai vrut să le jigneşti când ai refuzat-o pe Sarah. Aşa că
dânsa a acceptat cu amabilitate să îţi ofere un alt mic dar de
bun-venit.
Naiba să-i ia! a gândit Billy, pricepând încotro bătea.
— Prospătură, nimic mai bun pentru început! a continuat
Strâmbu’ arătând cu mâna spre fata palidă şi vorbind de
parcă ar fi fost un negustor de maşini vechi.
— Ascultă… a dat Billy să spună ceva, dar simţea că nu
mai poate respira.
— Haide, nu minţi, Roşcovanule. Am văzut noi cum te
uitai la ea. Şi după câte se pare, e timpul ca Yoshi a noastră
să aibă primul client.
O cheamă Yoshi, s-a gândit Billy, chiar în clipa când fata
şi-a ridicat privirea aspră şi a spus într-o engleză
surprinzător de bună:
— Mă numesc Yoshi.
Privită mai de aproape, era şi mai drăguţă. Avea bărbia
ascuţită şi netedă, pielea palidă, perfectă şi aproape
transparentă. Avea nişte semilune vinete sub ochi şi un
păienjeniş de vinişoare albăstrii sub sprâncene, dar aceste
semne de extenuare şi oboseală nu făceau decât să-i
sporească înfăţişarea tragică. Arăta atât de nelalocul ei acolo,
se gândea Billy, asemenea unei eroine dintr-un roman
dickensian. Ca un copil de pripas.
— Mii de scuze… şi-a revenit Strâmbu’, care rămăsese şi el
surprins o clipă. Lui Yoshi-san se pare că i-a venit sorocul, e
pregătită de mult pentru primul client. Koko-san o ţinea
pentru cineva cu totul special. Şi se pare că ea crede că tu
eşti acela. Ţi-am spus eu că o să-i cucereşti cu părul ăla al
tău.
— E… foarte frumos din partea ei… s-a bâlbâit Billy. Dar
adevărul e că… eu nu…
— Hai, mai las-o… i-a tăiat-o scurt Strâmbu. N-ai zis tu că
ai crescut aici, Roşcovanule?
— Da, dar…
— Atunci ştii ce nepoliticos e să refuzi un dar. Mai ales
unul ca ăsta. Ţi se face o mare onoare.
I-a făcut din nou cu ochiul şi Billy şi-a imaginat pentru o
clipă cum ar fi să i-l scoată.
— Şi mai ştii că dacă mă refuzi pe mine, dar mai ales pe
Koko-san, ne jigneşti grozav pe amândoi, ca să nu mai
pomenim de biata Yoshi. Cum crezi că se simte ea? Primul ei
client să spună că nu e la înălţime?
Asta nu e adevărat. Billy îşi purta privirile de la chipul
omului trupeş la femeia mărunţică în kimono. Koko o ţinea
pe fată atât de strâns de braţ, că îl durea pe el numai s-o
vadă. În spatele ei, Billy a băgat de seamă că Mike Richards
ieşise din încăpere. Dar Sarah Bernhardt era tot acolo,
zâmbindu-i rece. Barmanul şi uşierul tatuat urmăreau şi ei
discuţia. Până şi ofiţerul cel beat de poliţie militară, trezit
poate de vreo inflexiune a muzicii, îi privea cu ochii cârpiţi.
Lui Billy îi părea rău că nu fugise când avusese ocazia.
— Uite ce e… Strâmbule, a început el din nou, fără nicio
şansă.
— Mă cheamă Piciorongu’, Roşcatule! i-a răspuns Strâmbu’
răbdător.
— Piciorongule, ce-ar fi dacă ţi-aş zice că am o prietenă
acasă.
— Ţi-aş răspunde că e foarte bine, a zis Strâmbu’
îndesându-şi un prezervativ în buzunarul cămăşii. Şi că aşa
facem toţi. Şi că te poţi gândi la ea cât timp eşti acolo.
Lua-l-ar dracu, îşi zicea Billy, în timp ce o a treia voce s-a
auzit dinspre bar.
— Ia ziceţi, ce se întâmplă acolo? Iar vă dă de furcă
Reynolds?
Când şi-a îndreptat ochii într-acolo, Billy l-a văzut pe
micul Frank Rosen, care tocmai ieşise, abia ţinându-se pe
picioare, cu cămaşa afară din pantaloni şi cu chipiul aşezat
strâmb pe cap.
— Ce crezi? i-a strigat Piciorongu’. Koko-san şi cu mine i-
am oferit Roşcovanului o păsărică japoneză proaspătă şi mă
tot căznesc să-i explic că, dacă refuză, ne strică treaba la toţi.
Newyorkezul îşi plimba privirile de la el la Billy şi la Yoshi,
iar Billy se gândea cum râseseră ei mai devreme. Dar acea
mică scânteiere de speranţă a fost risipită de vorbele
micuţului:
— Ia ascultă, ce naiba te-a apucat, Reynolds? Înclină-te şi
fă ceea ce trebuie să faci când ţi se oferă o cireaşă japoneză.
Şi-apoi mai mută-ţi fundul d-aici! Că dacă nu, mă duc eu. Ce
dracu’, cineva trebuie să fie bărbat p-aici!
— A-min, frate! a spus Piciorongu’ şi a împins-o uşor pe
fată, care aproape s-a prăbuşit peste Billy, cu braţele ei
subţiri desfăcute, ca să-şi ţină echilibrul. Prima sa reacţie a
fost să se ferească. Dar apoi li s-au întâlnit privirile şi a văzut
în ochii ei atâta tristeţe, că a simţit un nod în gât: în mod
evident, era mai înspăimântată decât el.
Dându-şi seama de lucrul acesta, s-a simţit năpădit de
milă. Nu voia să se culce cu ea. Nu voia nici măcar să o
atingă – cel puţin nu până când ar fi liniştit-o sau ar fi
asigurat-o într-un fel că nu-i va face rău. Dar gândul că ar fi
putut s-o atingă altcineva i s-a părut brusc mult mai oribil
decât orice pornire nenaturală a sa. Aşa că, înainte de a pune
la îndoială ideea sau de a se răzgândi sau de a se convinge să
acţioneze altfel, a apucat-o de mână şi a spus cu o voce pe
care aproape că nu şi-o recunoştea:
— Haideţi, pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi-o
încoace!
Fără să aibă vreun plan bine gândit, dar în mod straniu
îmbărbătat tocmai de asta, Billy a apucat-o din nou de
încheietura subţire a mâinii.
— Oide, a spus el. Te rog să vii cu mine.
Camerele erau înşirate de-a lungul unui culoar slab
luminat, fiecare dintre ele în dosul unei perdele subţiri. Billy
a urmat-o pe Yoshi pe lângă ele, încercând să nu ia în seamă
sunetele care răzbăteau de-a dreptul în hol, bufniturile
ritmice şi foşnetele lichide, strigătele înăbuşite şi gemetele
nedisimulate. Subţiorile îi erau umede şi-l durea capul. Cu
fiecare pas înaintat pe tatami, îl sugruma groaza. Şi s-a
gândit că tot aşa s-ar putea simţi când îl va ridica poliţia
militară.
Yoshi o luase înaintea lui, dar acum se oprise în faţa unui
intrând de la capătul culoarului.
— Dozo156, a spus ea fără nicio inflexiune în voce,
făcându-i semn spre cămăruţa din faţa lor.
Aplecându-se să nu dea cu capul de bara pe care era
atârnată perdeaua, Billy a intrat în încăpere.
Era o cămăruţă, doar cu un pat de campanie şi un scaun
156
Poftiţi (în japoneză, în original).
pe care se afla un ciot de lumânare ce abia pâlpâia. În timp
ce ea a lăsat perdeaua, Billy a şovăit, aşezându-se apoi pe
pat, cu aparatul de fotografiat lângă el. Yoshi a păşit până în
dreptul scaunului şi s-a aşezat în faţa lui, în aşa fel încât
aproape că li se atingeau genunchii. Ea părea atât de tânără
şi speriată, încât Billy a simţit un imbold neobişnuit de a o
cuprinde în braţe. Doar să o liniştească. Pe ea şi pe sine. Dar
era conştient că un astfel de gest ar fi fost greşit interpretat,
fata ar fi crezut că el îşi dorea acel lucru pe care de fapt nu
şi-l dorea, aşa că a rămas aşezat acolo, bătând darabana cu
degetele pe genunchi.
Yoshi îşi făcea de lucru cu un nasture al bluzei.
— Cu ce aţi dori să încep? a întrebat ea cochet, în cele din
urmă.
Vorbirea ei era la fel de erudită ca mai înainte, dar a simţit
totuşi o undă de panică abia stăpânită.
— Să-ţi spun drept, a râs el, n-am nici cea mai vagă idee.
Chipul ei a rămas neclintit. Speriat, el şi-a aţintit ochii la
degetele ei albe, cu unghii nevopsite. Avea mâini frumoase,
dar bătătorite – de parcă ar fi muncit din greu la câmp. Purta
şi un inel care îi era cam larg. Şi cum continua să umble la
nasture, i s-a răsucit uşor pe deget şi a dat la iveală o toartă
de argint ca o verighetă. Şi s-a întrebat dacă ea se gândise
vreodată la altfel de lucruri, cum ar fi căsătoria. Înainte de
toate astea, mai demult, înainte de acel groaznic „înainte”. O
fi avut prieteni? Vreo dragoste de adolescenţă? Vreun amor
timpuriu, indiferent de gen?
Pe când s-a aplecat, i s-a deschis bluza şi şi-a dat seama
că ea şi-o desfăcuse. A înlemnit când i-a văzut sânii cu
sfârcurile rozalii, mici, albi, uşor ridicaţi deasupra pielii albe
brăzdate de coaste. Perfecţiunea lor l-a mişcat profund, fără
vreo conotaţie sexuală însă. Simţea cum i se zbate inima.
— Aţi prefera să staţi în picioare? l-a întrebat, cu vocea
vizibil tremurândă. Koko-san spune că uneori americanilor le
place în picioare. Sau am putea… am putea să ne întindem.
Vorbele ei semănau atât de tare cu cele ale stewardesei,
încât s-a temut că va izbucni în râs. Dar în schimb, spre
groaza lui, s-a pomenit lăcrimând. De frustrare, de ruşine.
De milă.
— Stau bine unde mă aflu, a minţit el, uimit de siguranţa
vocii sale, comparată cu emoţiile ce-l străbăteau. Ascultă,
Yoshiko-san.
— Mă cheamă Yoshi… doar atât, Yoshi.
— Yoshi-san, noi nu… nu trebuie să facem asta acum.
Femeia de alături – să fi fost Lola, favorita lui Mike? –
gemea şi, în timp ce el nu-şi dădea seama dacă de durere sau
de plăcere prefăcută, auzea fiecare suspin blestemat. Atât de
subţiri erau pereţii.
— Nu vă plac? a întrebat Yoshi fără mânie sau tristeţe, ci
cu un oarecare interes aproape ştiinţific.
— Ba îmi placi, i-a spus Billy, şi era chiar adevărat. Îmi
placi foarte mult. Dar ceea ce aş vrea de fapt să fac e doar
să… să vorbim puţin. Te deranjează?
Ea a dat din cap într-un fel ce putea însemna: Da sau Nu
sau Ce-mi pasă?
— Pianul, a început el, repezindu-se la prima idee care-i
trecea prin minte. Unde ai învăţat să cânţi aşa?
— La Tokyo, am învăţat de la o austriacă din Yokohama.
— Cânţi foarte bine.
De dincolo de coridor a răsunat râsul unui bărbat – părea
a fi fost al lui Mike Richards. A urmat apoi protestul unei
femei, un duet discordant. Yoshi arunca priviri încordate
spre uşă, dar Billy a continuat să o descoasă.
— Şi-ţi place? Muzica, adică? Satie e unul dintre
compozitorii mei preferaţi. Cel mai mult îmi place
Gymnopedia lui… ai cântat-o cu atâta simţire.
— Ceea ce simt eu de obicei, a răspuns ea abia şoptit, e că
nu mă ascultă nimeni.
— Ba eu te ascultam.
Când se pregătea să-i răspundă, patul din camera
alăturată s-a pornit să scârţâie ritmic, urmat de chiotele
ascuţite ale unei femei. Yoshi şi-a trecut mâna albă prin
părul scurt, iar inelul ei bogat ornamentat a sclipit în lumina
lumânării.
— Ce inel frumos ai, a spus Billy, ridicând vocea pentru a
acoperi zgomotul.
— E al mamei mele, a răspuns ea, atingându-l absentă.
— Din Japonia?
— I l-a adus tata din Manciuria.
— Aşa?
El şi-a scos o ţigară şi i-a întins şi ei pachetul. Fata a
refuzat clătinând din cap.
— Vorbeşti foarte bine englezeşte.
— M-a învăţat mama.
Mama ei e spioană.
— Şi accentul tău e foarte… englezesc, a continuat el,
testând terenul. Ai fost în Anglia?
— Nu, dar mama mea a învăţat acolo când era mică.
— So ka.
Ea a încuviinţat din cap, părând a nu fi băgat de seamă
răspunsul lui în limba japoneză şi continuând să vorbească
în engleza ei londoneză de mare clasă.
— Şi m-a învăţat şi franceză.
— Chiar aşa? Sans blague, tu parles français?157
— Bien sûr.158
— Şi n-ai fost niciodată în străinătate?
— Doar în Manciuria.
— Aşa e… tatăl tău a lucrat acolo.
— Mai e şi acum acolo.
Dincolo de perete s-a auzit un nou icnet bărbătesc, apoi
un râset înăbuşit. Yoshi a aruncat încă o privire
înspăimântată într-acolo. De ce se temea oare? Că o să-şi
piardă virginitatea? Sau că nu şi-o va pierde? O să fie
pedepsită dacă nu-şi face datoria? Şi în altfel decât să nu i se
atribuie un nume american?

157
Lăsând gluma la o parte, chiar vorbeşti franţuzeşte? (în franceză, în
original).
158
Bineînţeles (în franceză, în original).
 — Deci ai veşti de la el, atunci? a întrebat Billy. De la tatăl
tău, vreau să zic?
Ea a scuturat din cap.
— Sunt sigură că o să am în curând.
El a încuviinţat, deşi, după câte ştia, erau puţine şanse să
primeşti veşti de la cineva din fostele colonii japoneze. Cu
sistemul de comunicaţii distrus, cu aşezările spulberate şi cu
militarii ucişi, fugiţi, încarceraţi sau ascunşi, majoritatea
japonezilor din străinătate erau ca şi cum s-ar fi aflat pe
planeta Pluto. Dar chiar dacă Yoshi ştia asta, nu lăsa să se
vadă nimic.
Alături, Mike (dacă era cu adevărat el) părea să-şi fi
terminat sesiunea şi a slobozit un vânt, apoi un oftat adânc.
Billy a auzit o voce joasă de femeie punând o întrebare.
Bărbatul a mormăit ceva abia perceptibil.
— Şi mama ta?
Ea rămăsese cu privirile pierdute la el, cu buza de jos
prinsă între dinţi. Dându-şi seama că a atins un subiect
dificil, Billy s-a căznit să găsească altceva. Dar nici nu a
apucat să se gândească bine, că fata s-a ridicat dintr-odată şi
a păşit spre el, aplecându-se.
— Ce faci? a întrebat-o el speriat.
— Ceea ce se aşteaptă de la mine, a răspuns ea,
împingând aparatul de fotografiat, ca să-şi facă loc. Ceea ce
mă plăteşti să fac.
Şi-a pus mâna pe genunchiul lui. Îşi răsucise inelul la loc,
dar i se părea totuşi neobişnuit de nepotrivit acolo. Ca un
deochi de şarpe care însoţeşte fiecare mişcare absurdă, ca de
kabuki. 159 I-a simţit palma caldă prin uniformă. I se părea că
tremură, deşi era posibil ca el să fi fost cel ce tremura.
Chipul ei părea a fi fost sculptat în marmură.
— Ascultă, i-a spus el tremurând, eu… n-am venit aici
pentru asta.

159
O formă de teatru tradiţional japonez, cu cântece, pantomima şi dans,
în care emoţiile sunt exprimate prin gesturi şi mişcări ample, exagerate
ale corpului.
 — De ce nu?
— Eu doar… nu…
Continuând să-şi mişte mâna, l-a privit sceptică.
— Atunci de ce aţi venit aici?
Vocea îi suna aproape mânioasă, dar când s-a uitat în
ochii ei i-a văzut plini de lacrimi. Asta l-a determinat
oarecum să ia o hotărâre. I-a apucat mâna şi i-a acoperit-o
uşor cu a lui.
— Dar tu de ce eşti aici?
— Pentru acelaşi motiv ca toată lumea, a răspuns ea,
ridicând din umeri.
— Nu cred.
— De ce?
— Tu nu eşti deloc ca celelalte.
— Dar nu ştiţi nimic despre mine.
Uitându-se la chipul ei neclintit ca de piatră, Billy şi-a
adus aminte de sine la aceeaşi vârstă, îmbrăcat în serj160
albastru, copleşit de o ruşine tainică. Adunaţi în spatele sălii
de mese de la St. John’s, laolaltă cu Koji Jones şi Roger Elgin
şi Franklin Stern care – pentru prima dată – îi îngăduiseră să
se alăture lor în recreaţie. Şi nu ştia din ce pricină, până
când Franklin a scos din buzunarul chiloţilor o fotografie cu
o femeie albă, goală-goluţă, care nu purta nimic în afară de o
pereche de cizme de dantelă şi un şarpe boa. Ceilalţi au
chiuit şi au fluierat şi au exclamat ceva de genul: Ce
grozăvie… mamăăă, iar pe chipurile lor se citea spaima şi o
admiraţie ce-i făcea să tremure. Dar Billy nu simţea nimic.
Nimic de tot.
Ce-ai păţit, Reynolds? a rânjit Franklin la el. Nu-ţi place
poza? Credeam că ţie-ţi plac pozele.
Apoi s-a văzut pe sine, cincisprezece ani mai târziu, tot cu
pistrui şi părul roşu, dar dezbrăcat, stând gârbovit dinaintea
medicului militar şi al asistentei. Îi fusese atât de frică de
acest prim control medical, fusese înspăimântat să se uite în
ochii oricui. Era atât de convins că îl vor descoperi… că vor
160
Ţesătură de mătase cu bumbac.
afla de noaptea petrecută la colegul lui, de bătrânul chel cu
ţeasta ca harta Floridei. Şi-n tot timpul ăsta ai fost un poponar
jegos? Un pervers?…
— Haide, povesteşte-mi, a îmbiat-o el, povesteşte-mi
despre tine.
Ea l-a privit fără şovăială. Apoi, retrăgându-şi mâna de
sub a lui, şi-a împreunat-o cu cealaltă în poală. A respirat
adânc, în primele clipe, el a crezut că nu o să-i ia în seamă
rugămintea. Dar apoi a început să vorbească.
— Eu n-am ştiut… n-am ştiu ce e locul ăsta. Când am citit
anunţul în Mainichi spunea că era vorba de o slujbă
guvernamentală de birou pentru… apoi s-a oprit traducându-
şi în minte, pentru tinere cultivate care îşi iubesc ţara.
— Aşa au dat anunţul?
Ea a vorbit mai departe de parcă nici nu-l auzise.
— Celelalte de aici ştiau mai toate despre ce era vorba.
Unele mai făcuseră asta şi înainte. Koko-san mai avusese o –
cum îi spuneţi voi? – o casă de toleranţă pentru soldaţi în
Coreea. Şi Yumi-san, adică Sarah, a lucrat acolo cu ea, a
urmat Yoshi plecându-şi ochii. Dar la început eu nu am
ştiut.
— Şi când ai aflat?
— Când am răspuns la anunţ, m-au trimis mai întâi la un
doctor. După ce m-a controlat, m-am îmbrăcat la loc şi a
venit Koko-san şi mi-a spus… ce se făcea în… prăvălia asta.
Mi-a spus că dacă aş lucra aici m-ar plăti, aş putea câştiga
bani buni. Şi că ar putea să mă ajute şi să-mi găsesc părinţii,
pentru că ea lucra cu administraţia oraşului acum.
Asta era evident o prostie, dar nu l-a lăsat inima să-i
spună adevărul: că majoritatea documentelor oraşului
arseseră fie în bombardamentele lui LeMay, fie fuseseră
distruse înainte de ocupaţie. Că jumătate din cei care ar fi
putut şti ceva despre orice au sfârşit înaintea Tribunalului
pentru Crimele de Război – inclusiv, spera el –, cei care
momeau tinerele să se apuce de prostituţie. Şi că cei care nu
păţiseră asta nu îndrăzneau nici să se uşureze fără
permisiunea lui MacArthur. Că, pe lângă toate celelalte
lucruri care trebuiau făcute – înmormântările în masă,
vaccinările, aprovizionarea cu apă şi alimente –, identificarea
a doi cetăţeni japonezi, care erau morţi cu siguranţă, nu
putea fi trecută nici măcar la coada listei de priorităţi.
— Şi atunci mi-am amintit că am văzut odată o doamnă
cântând la pian pentru lumea dintr-un hotel elegant. Aşa că
i-am arătat lui Koko-san că eu ştiu să cânt la pian şi am
întrebat-o dacă aş putea să fac doar asta. Şi poate să şi
traduc pentru celelalte fete.
— Ai fost tare, a spus Billy, impresionat. Nu cred că ţi-a
fost uşor.
Ea a ridicat din umeri.
— Mama m-a învăţat să mă apăr singură.
Yoshi privea lumina tremurătoare a lumânării, mişcându-
şi maxilarul delicat.
— Până la urmă, Koko a spus că pot cânta la pian, dar
numai pentru început. Să vadă cum mă adaptez. După care
va trebui să fac asta – a continuat ea, arătând spre pat şi
spre el. Dacă vreau să fiu plătită de-adevăratelea. Şi dacă
chiar vreau să-mi găsesc părinţii.
Ea a tăcut, cu ochii umeziţi în întunericul abia luminat de
pâlpâitul lumânării. Billy şi-a ferit privirea, încordându-şi
maxilarul atât de tare, că l-au durut dinţii, deşi astfel de
poveşti se auzeau cu nemiluita în acest oraş pe jumătate
mort, ca de altfel în toate oraşele pe jumătate moarte ale
Japoniei. Şi şi-a dat seama încă o dată că nu puteai să
defineşti situaţia ca război sau ucidere, crimă sau dreptate.
Puteai să-i spui oricum ai fi vrut, chiar şi Betty Lou. Esenţa
era totuşi mizeria umană.
Ce mă fac? s-a gândit el, simţindu-se brusc înfrânt. Ce
dracu’ mă fac? Erau bineînţeles şi cuvintele lipsite de sens pe
care i le servise lui Mike Richards: Îmi pare atât de rău, ce
groaznic sună, nici nu-mi pot imagina. Şi-n cele din urmă s-a
hotărât s-o apuce din nou de mână. Dacă o să-l lase.
Dar când şi-a ridicat ochii a văzut că mâinile îi erau
ocupate să se încheie la nasturi.
— Nu-mi amintesc cum aţi spus că vă cheamă, l-a întrebat
ea înainte ca el să-şi recapete vocea.
— William Reynolds, locotenent secund în armata Statelor
Unite, a turuit el din obişnuinţă, cât pe ce să-şi dea şi
numărul de identificare, dar s-a oprit la timp.
Yoshi Kobayashi a făcut o plecăciune.
— Hajimemashite161, locotenente Reynolds. Domnul
Piciorongu’ spunea că lucrezi cu generalul MacArthur.
— Da, sunt traducător acolo, a încuviinţat el, ceea ce era
încă adevărat, măcar din punct de vedere tehnic.
Ea l-a privit atent, muşcându-şi buza, parcă venindu-i
greu să vorbească.
— Mă întreb dacă ai putea cumva să mă ajuţi.
— Cum?
— Cu… a început ea, încordându-şi maxilarul. Aş vrea să
plec.
Pentru o clipă nu a înţeles.
— Să pleci… de unde? Să pleci din Japonia?
— Să plec de aici, din clubul lui Koko-san.
Yoshi a inspirat adânc, de parcă spusele ei ar fi cerut un
efort considerabil.
— Vreau să plec, a spus din nou, mai cu forţă de data
aceasta. Vreau să-mi găsesc altă slujbă. Poate să lucrez cu
americani, ca tine.
Engleza ei era impecabilă, dar lui tot i se părea că nu
înţelege bine.
— Mac-Ar-saa no tame ni hataraki-tai no? a repetat el ca
să fie sigur că pricepuse. Adică vrei să lucrezi pentru
generalul MacArthur?
— So desu, a încuviinţat ea apăsat.
Doamne Dumnezeule! Şi-a frecat ceafa. Ce naiba ar fi
trebuit să facă? Să o smulgă din stabilimentul lui Koko-san
ca un Clyde efeminat care o scoate pe Bonnie din puşcărie?
Să o târască în biroul lui Jamison şi să se roage de el ca un
161
Îmi pare bine (în japoneză, în original).
băieţaş? „Ia uitaţi-vă ce frumuşică e! N-am putea s-o luăm la
noi?”
Şi totuşi… totuşi. Mintea lui s-a pornit brusc să
funcţioneze cu furie. Matthews spusese că aveau de lucru
mai mult decât puteau duce. Că, de fapt, erau disperaţi să
găsească ajutoare…
Gândurile i-au fost întrerupte de un alt sunet din afară:
nişte şoapte răguşite din spatele perdelei lăsate. Cineva a
nechezat. Altcineva a lovit în perete atât de tare, că Yoshi a
tresărit şi lumânarea s-a răsturnat pe jos.
— Hei, Roşcovanule, s-a auzit vocea mahmură a lui
Piciorongu’, grooooaznic de linişte acolo, la voi, puiule! Eşti
sigur că n-am dat banii degeaba?
— Haide, lasă, că el pare a fi un tip liniştit, a adăugat
cineva, poate Rosen? râzând prosteşte.
— Liniştit, pe dracu’! Pun rămăşag că chiuie ca o fetiţă.
Şi ca să-şi susţină punctul de vedere, a slobozit un ţipăt
ascuţit, groaznic: Aiiiiiiiiaaaaaiiiiiaaa…
Yoshi a sărit în picioare, trăgând surprinsă aer în piept.
Tâmpiţii, s-a gândit Billy, simţind cum i se încleştează
pumnii. Într-o altă situaţie, ar fi rămas tăcut sau poate ar fi
început chiar să plângă. Acum totuşi nu a făcut nici una,
nici alta.
— Du-te naibii d-aici, a strigat el, spre propria sa uimire.
Du-te şi vezi-ţi de japonezele tale!
A urmat o tăcere prelungă, apoi un chicotit aprobator.
— Da, să trăiţi! a strigat Piciorongu’, cu vocea mai moale.
Billy s-a întors spre Yoshi, care se făcuse şi mai palidă,
dacă aşa ceva era cu putinţă.
— Îmi pare rău, i-a spus el încetişor. Dar nu am ştiut cum
să-i fac altfel să plece de aici.
Ea a încuviinţat din cap, dar ochii i se măriseră de groază
şi de altceva pe deasupra… implorare?
— Vreau să plec, a spus din nou, abia şoptit.
Billy s-a uitat ţintă la ea. Apoi dintr-odată totul i s-a
limpezit în minte.
 — Bine, haide să mergem!
— Unde? a întrebat Yoshi clipind.
— Oriunde, dar nu aici.
Ea a rămas cu gura căscată.
— Chiar acum? Să plec de la club?
— Spălăm putina, i-a spus el, deşi i-a trecut prin minte că
era posibil ca ea să nu înţeleagă expresia. Şi-a apucat
aparatul de fotografiat şi şi l-a agăţat în diagonală pe piept,
simţind cum oboseala şi supărarea i se desprindeau de pe
trup precum nişte petale ofilite.
— Haide!
Ea a şovăit.
— Dar… ce fac cu părinţii mei?
Doamne! A apucat-o strâns cu mâinile de ambii umeri,
stăpânindu-se să nu o zgâlţâie.
— Yoshi, i-a spus aspru, chiar dacă părinţii tăi sunt în
viaţă, nimeni de aici nu te poate ajuta să-i găseşti. Chiar
dacă lucrează cu guvernul. Nu au relaţii. Nu au documente.
Nu pot face absolut nimic.
Ea s-a gândit o clipă. Iar buza de sus i s-a îmbrobonat de
transpiraţie.
— Dar ai relaţii?
Billy a înghiţit cu greu, stăpânindu-şi un geamăt de
neputinţă.
— Birourile lui MacArthur sunt mult mai bine dotate decât
guvernul de la Tokyo, a spus el, ceea ce era adevărat.
Dacă nu-l aştepta Curtea Marţială. Şi dacă acceptau ideea
lui. Şi dacă ea trecea toate testele şi aprobările pe care
trebuia să le obţină… Copleşit de enormitatea acestei
propuneri, Billy s-a pomenit că şovăie şi el. Dar când s-a
uitat din nou în ochii ei, a văzut clar că şi ea se hotărâse. Şi
îi întindea mâna.
— Haide, i-a spus fata. Să fugim.
Şi aşa au făcut. Au rupt-o la fugă pe culoar, pe lângă
cămăruţele întunecate, cu aşternuturile lor albe, lăsând în
urmă murmurele, icnetele şi oftaturile celor ale căror
picioare, braţe şi coapse mişcătoare abia se lăsau acoperite
de pânzeturile albe. Au trecut în fugă pe sub perdeaua de
mărgele şi-au intrat în salonul unde nu mai era nimeni, în
afară de barmanul care îşi ştergea tejgheaua.
— Oho, a ieşit! le-a strigat barmanul jovial. Încă o bere
pentru oaspetele nostru de onoare?
Billy nu s-a mai sinchisit să-i răspundă. A luat-o spre
intrarea principală, sărind peste pragul dărăpănat, simţind-o
pe Yoshi Kobayashi cum venea uşor pe urmele lui. Când au
trecut pe lângă uşierul tatuat, acesta a rămas la început cum
se afla, răsturnat pe scaunul lui, dar apoi a scos un strigăt şi
a sărit în picioare, cu ochii lui mici cârpiţi de somn şi
scotocind disperat cu mâna în chimir după sabie sau puşcă
sau poate după steluţele ninja pe care le-ar fi avut acolo.
— Oi! a strigat el. Opriţi-vă! Unde naiba vă duceţi? Nu
puteţi face una ca asta! Oi! Veniţi înapoi!
Dar ei au cotit-o pe prima stradă şi au rupt-o la fugă.
Săreau cu uşurinţă peste pietre şi grămezi de moloz, abia
atingând pământul, fără ca vreunul dintre ei să se împiedice
sau să alunece măcar o dată. La un moment dat mâinile li s-
au despărţit şi el şi-a ridicat privirile şi-a văzut că ea
preluase conducerea, sărind dibace, în papucii subţiri şi
lejeri de casă, peste fiare arse şi şanţuri pline cu gunoaie, cu
bluza desfăcută fluturându-i asemenea cozii unui zmeu în
vânt.
L-a condus pe lângă baruri jegoase, ceainării ponosite şi
fete pan-pan cu părul încreţit pornite să agaţe ultimii soldaţi
pierduţi prin noapte. S-a strecurat printre şuvoaie de zoaie şi
grămezi de fecale, pe lângă fundaţii de case dărăpănate, pe
după ceea ce părea a fi un paravan de protecţie dărâmat. A
ocolit câteva adăposturi joase săpate de-a lungul drumului,
care – nu s-a putut stăpâni să nu observe – nu i se păruse că
puteau oferi prea multă siguranţă şi, în cele din urmă, s-au
cuibărit sub o şandrama de fier ondulat, cu bârne rupte
unde – înţelegându-se fără vorbe – s-au cuibărit să-şi tragă
răsuflarea.
 — Ei, a pufnit el, aplecându-se să-şi recapete respiraţia,
căci nu mai alergase atât de repede din timpul
antrenamentelor militare. Daijobukai? Eşti în regulă?
Ea a încuviinţat din cap, iar pieptul i se zbătea. Când li s-
au încrucişat privirile din nou, buzele ei s-au depărtat şi el a
crezut că poate acum îşi va da, în fine, drumul să plângă.
Dar în loc de suspine, ea a izbucnit într-un râs răguşit şi
dur: mai întâi un hohot, apoi altul. Fără să vrea, a râs un pic
şi Billy, doar de bucuria de a o vedea râzând pentru prima
dată.
Orizontul se aburea, soarele îşi începuse urcuşul sumbru
al zilei. Rosen şi Legs şi Mike şi ceilalţi americani – cu
excepţia poate a generalului maior John Smith – se vor
întoarce împreună pe drumul plin de gropi spre garnizoană,
ca să mai apuce câteva ore de somn înainte de a se prezenta
la birourile pustii ale lui Douglas MacArthur. Şi dacă nu se
va întâmpla nimic neaşteptat, va fi şi el acolo cu ei. Cel puţin
astăzi.
Întorcându-se spre Yoshi, a văzut-o atingându-şi buza cu
degetul mic.
— Probabil că arăt groaznic, a spus ea, de parcă tocmai se
întorseseră dintr-o excursie pe Tamisa.
— Arăţi mai bine decât arătai acolo, la madame Koko, i-a
spus el, şi – ciudat – chiar aşa era. Asta e! Da? N-ai să te mai
duci înapoi acolo?
— Nu, a răspuns ea, sumeţindu-şi capul.
— Trebuie să mă duc să vorbesc cu şeful meu. Poţi să mă
aştepţi până mă întorc diseară?
Ea a încuviinţat din cap.
— Unde locuieşti?
Yoshi i-a arătat cu mâna dincolo de şandrama. Uitându-se
într-acolo, a văzut în apropiere carcasa înnegrită a unui
autobuz. Ferestrele îi erau astupate cu placaj.
— Cum, în ăla locuieşti?
— E cel mai aproape de locul unde a fost casa mea. Nu
vreau să mă duc prea departe, în caz că…
 Şi a tăcut, cu ochii aţintiţi la dărâmăturile din preajmă.
Billy şi-a muşcat buza, dând din cap.
Lumina era acum mai puternică, primele câteva raze
ivindu-se de după norii de culoarea betonului şi cernându-se
pe străzile dărăpănate. Din spatele lor, o femeie slabă a ieşit
dintr-o şandrama cu pereţii de metal, cu un coş de rufe şi un
prunc legat pe spate. După ce le-a făcut o plecăciune, s-a
apucat să întindă hainele pe frânghie.
— Doamna Fujiwara, a spus Yoshi. A fost mama prietenei
mele celei mai bune… înainte, a şovăit ea, apoi a adăugat.
Ea… I-au murit toţi ceilalţi copii. Erau şapte. Satako-san era
în clasă cu mine, a încheiat fata fără vreo emoţie, de parcă ar
fi spus cât costa orezul la piaţă.
— Vai! a exclamat Billy.
— A fost totuşi mai norocoasă decât alţii, măcar a găsit
bucăţi din ei, ca să-i îngroape.
— Bucăţi? a întrebat Billy, înghiţind cu greu.
Ea a dat din cap.
— Din mulţi n-a mai rămas nimic ca să aibă ce să
îngroape.
Billy şi-a întors capul spre doamna Fujiwara, care
terminase de întins rufele. Surprinzându-i privirea, ea s-a
mai înclinat o dată înainte de a intra înapoi în coliba ei.
Doamne, Isuse Christoase! S-a gândit Billy. Norocoasă!
Brusc s-a simţit de parcă l-ar fi năpădit toată istoveala
ultimelor două zile. Se simţea atât de obosit, încât îi venea să
adoarmă acolo unde se afla. Cum naiba reuşesc ei? se
întreba. Cum pot să trăiască fiecare zi? Cum de se mai pot
scula dimineaţa? Se gândea la Yoshi, care dormea în
autobuzul pârjolit, cu casa şi vecinii distruşi şi cu părinţii
morţi cu siguranţă, probabil fără nicio „bucată” pe care să o
mai îngroape, ca să-şi poată găsi liniştea. Dacă ar fi fost în
locul lor, probabil că nu şi-ar fi dorit decât să moară…
Dar Yoshi părea acum foarte vioaie. Părul îi flutura în
vânt, obrajii i se îmbujoraseră de la goana lor fără voie. Ochii
îşi pierduseră privirea aceea rătăcită, de adult. Arăta mult
mai… plină de speranţă.
— Hei, a întrebat-o el pe neaşteptate, pot să-ţi fac o
fotografie?
— Acum?
L-a privit uimită.
— Eşti tare ciudat, i-a spus într-un fel care îi dădea de
înţeles că nu dorea să-l insulte.
Dar a încuviinţat din cap, şi-a netezit bluza, încheindu-se
la nasturi, şi şi-a trecut mâna cu inelul prin păr.
Mirându-se singur de curajul lui, Billy a desfăcut capacul
obiectivului, simţind cum i se umezesc palmele, în ciuda
răcorii tomnatice. Şi le-a şters pe uniformă, a răsucit filmul,
gândindu-se unde să o aşeze şi cum să încadreze fotografia.
Dar când şi-a ridicat din nou privirea, ea alesese deja locul.
Se aşezase dinaintea cocioabelor, între capetele a doi stâlpi
de telefon arşi care atârnau legănându-se de fire asemenea
unor spânzuraţi. Era un cadru ceva mai dramatic şi mai
neechilibrat decât ar fi ales el, dar Billy a dat din cap şi şi-a
focalizat imaginea. Apoi, urmându-şi un instinct nedesluşit,
dar puternic, a aşteptat-o să-i dea semnalul. De parcă ea ar
fi fost fotograful adevărat, iar el doar o maşinărie care i-ar fi
urmat indicaţiile.
 IX
LOS ANGELES
 August 1962

Titlul era „Baraku” – cuvântul japonez pentru „baracă” sau

cocioabe asemenea celor care se înşirau pe vechea ei stradă
din Tokyo, mulţi ani după capitulare. Uitându-se la fotografia
înrămată, Yoshi a simţit cum i se încordează gâtul; nu numai
din pricina peisajului înnegrit pe care se străduise atât de
mult să-l uite, dar mai ales văzându-se pe sine. La
şaisprezece ani. Dreaptă şi aproape sfidătoare, cu obrajii încă
îmbujoraţi de fuga lor năprasnică. Hainele îi erau zdrenţuite
şi, asemenea tuturor în vremurile acelea, era extraordinar de
slabă. Dar emana o lumină care nu avea nimic de-a face cu
greutatea corporală – o hotărâre îndărătnică ce străbătea
prin frică, osteneală şi foame, aşa cum un os îmboldeşte
pielea.
I-a luat o vreme să-şi aducă aminte cuvântul englezesc:
speranţă.
Tremurând uşor s-a îndreptat spre un scaun din apropiere
şi s-a prăbuşit pe el, scrutând mulţimea în căutarea unei feţe
cunoscute. Dar Billy nu ajunsese acolo încă şi bineînţeles că
în lipsa lui nu recunoştea pe nimeni altcineva decât imaginea
ei de la şaisprezece ani.
— Nu vă simţiţi bine, domnişoară?
Ridicându-şi ochii, Yoshi a văzut un chelner tânăr şi blond
care se apleca spre ea cu o tavă în mână. Avea ochii mari şi
albaştri, iar chipul îi era sincer îngrijorat. Nu lăsa să se vadă
dacă făcuse vreo legătură între Yoshi şi fotografia enormă din
spatele lui.
— Ba da, a răspuns ea, scoţându-şi o batistă ca să-şi
şteargă buza de sus. Îmi pare rău. Mă simt bine… doar că
am sosit azi-noapte… Cred că simt încă decalajul orar.
— De unde veniţi?
— De la Tokyo.
— Şi primul lucru de care daţi cu ochii e vernisajul unei
expoziţii chiar despre oraşul acela? a râs el amar.
— Eu…
 Pentru o clipă i s-a părut că-şi râde de ea. Apoi şi-a dat
seama că de fapt flirta cu ea. Ştii, o să ţi se întâmple şi asta, îi
spusese prietena ei, Kuniko, acum, că nu mai porţi verighetă.
Străduindu-se să-i zâmbească şi ea, i-a făcut semn spre
afişul cel mare care fusese aşezat pe un şevalet la intrare.
După, scria pe el, imagini din Tokyo, 1945.
— Fotograful e un prieten de-al meu. A trebuit să meargă
la un interviu, dar urmează să ne întâlnim aici la ora cinci.
— Aha, a exclamat chelnerul, uitându-se la ceas. Ei, dacă
are un interviu, s-ar putea să mai întârzie. Nu doriţi un
pahar de vin? Să vă treacă timpul mai repede, a continuat el,
făcându-i cu ochiul. Şi diferenţa de fus orar.
Yoshi a şovăit. De obicei nu se omora cu băutul, dar
zâmbetul lui a fost destul de îmbietor şi s-a pomenit luând
un pahar de plastic.
— Vă mulţumesc.
— Cu plăcere, a răspuns el, înclinând uşor din cap. Să-mi
spuneţi dacă mai aveţi nevoie de altceva.
Yoshi l-a urmărit cu privirea cu un oarecare sentiment de
regret, pe când se îndepărta cu tava ridicată şi zâmbetul larg
adresat vizitatorilor galeriei. Ea nu fusese niciodată prea
sociabilă. Mergea destul de des la film, dar de cele mai multe
ori singură şi lua masa în oraş cam o dată pe lună. Şi totuşi
s-a simţit bine să găsească pe cineva cu care să vorbească în
locul acela străin, unde nu cunoştea pe nimeni. Chiar dacă
doar pentru câteva minute.
A sorbit din vin, oftând. Era cumplit de prost – şi acru, dar
şi dulce peste măsură, subţire, şi totuşi destul de vâscos.
Chelnerul avusese dreptate: îi mai risipise un pic din
oboseala care-i uscase ochii şi îi mai destinsese spaima care-i
încorda stomacul. A mai luat o înghiţitură şi şi-a lăsat capul
pe spate, sprijinindu-şi-l de zid şi privind din nou în jur.
Mulţimea din America e diferită, a constatat ea. Parţial
pentru că oamenii sunt pur şi simplu mai mari. Dar şi
pentru că mişcările lor sunt mai ample, paşi mari şi legănaţi
când umblă. Îmbrăţişări cu braţele larg deschise. Fluturări
de mâini largi şi energice către prieteni şi cunoştinţe şi chiar
către străini complet necunoscuţi, în timp ce-şi croiesc drum
prin încăperea mică. Era cam ca atunci când urmăreşti un
stol de pescăruşi; toţi se înghesuie şi murmură şi îşi schimbă
locul ca să vadă cât mai bine lucrarea pe care se întâmplă să
o studieze. Mulţimile japoneze, spre deosebire, se comportau
mai mult asemenea vrăbiilor. Zboară în stol într-un singur
sens, ca la comandă, şi îşi schimbă direcţia toate odată,
ordonat, pe tăcute.

Aterizase la Los Angeles cu o seară înainte. Prima ei

impresie despre tărâmul învingătorilor fiind încâlceala
argintie a traficului care se prelingea printre acoperişuri de
lut, ca la casele pentru păpuşi. Oraşul îi părea mai puţin
dens ca Tokyo – ca să nu zicem şi mai curat. În ultimii
douăzeci de ani, capitala japoneză fusese reconstruită
aproape în totalitate. Dar porţiuni mari din oraş păreau încă
a fi veşnic în construcţie, funcţionând în ritmul picamerelor
şi al plantării de piloni, al cântecelelor voioase ale
muncitorilor de pe zecile de kilometri de schele de bambus.
De sus, L.A. părea, spre deosebire, construit pe de-a
întregul. Casele erau noi şi moderne, parcurile întinse şi
verzi. Piscinele arătau ca nişte ochi albaştri. Şi numai după
ce s-au lăsat în jos după ultimul tur, Yoshi şi-a dat seama
cât era de uriaş, că acele case arătoase erau şi foarte mari,
mult mai impunătoare decât cinematograful ei favorit,
Shinjuku. Dincolo de ele se întindea metropola – o grădină cu
clădiri de oţel şi sticlă, unele dintre ele atât de înalte încât îşi
închipuia că etajele superioare erau cu siguranţă pline cu
nori.
Şi pe când privea prin hubloul avionului, o urmărea un
singur gând: Nu-i de mirare. Nu-i de mirare că am pierdut!
— E ceva, nu-i aşa? a spus cineva tare, lângă ea. Adică,
unele dintre fotografiile astea arată că a fost la fel de rău ca
la Heero-shee-ma.
Vocea era scutită, silabele pronunţate preţios, ca în Pe
aripile vântului. Surprinsă, Yoshi şi-a ridicat privirea din
paharul pe care-l ţinea în mână, ca să vadă o femeie
corpolentă, într-o rochie şemizetă de plastic strânsă pe trup.
Vorbea cu un domn vârstnic de lângă ea.
— Cred că sunt toate din Tokyo, a spus el, arătând spre
uşa de la intrare. Cel puţin aşa scrie pe afiş.
— Credeam că nu au folosit bomba atomică la Tokyo.
— Nu, cred că au folosit doar bombe obişnuite, a răspuns
el, aplecându-se spre o fotografie şi mijindu-şi ochii să vadă
mai bine. Poate că a exagerat şi el un pic, să arate şi mai rău
decât era.
Cei doi s-au îndepărtat, iar Yoshi a rămas cu ochii la ei,
nevenindu-i să creadă. Bombe obişnuite? Mai râu decât era?
S-a gândit la peisajul lunar înnegrit peste care a dat în
dimineaţa aceea pe malurile pline de cenuşă ale Sumidei.
Muntele de trupuri arse adunate de armată, multe dintre ele
atât de desfigurate încât nici familiile nu le putuseră
recunoaşte, ca să-şi ia morţii acasă.
Ce fel de oameni, se întreba ea acum, au putut face aşa
ceva în ziua aceea, ca apoi să nu aibă măcar habar de
enormitatea acţiunii lor?
A mai dat nişte vin peste cap, prea zguduită ca să mai
bage de seamă gustul lui groaznic. Dar, pe când a dat să
pună paharul jos, şi-a privit mâna cu inelul verde sclipind în
lumina fluorescentă. Uitându-se la el, s-a simţit năpădită de
acelaşi amestec stânjenitor de duioşie şi îndoială pe care-l
avusese de când primise scrisoarea lui Billy, cu un an în
urmă. Oricum, a încercat să se liniştească singură, nu tu eşti
cea care trebuie să condamne.
A aşezat paharul jos, uitându-se din nou în jur. Billy nu
venise încă şi i se părea nepoliticos – ba chiar meschin – să
se uite fără el la celelalte fotografii. A şovăit o clipă, apoi şi-a
deschis poşeta şi a scos de acolo cartea pe care o adusese cu
ea. Era Amantul Doamnei Chatterley, pe care o cumpărase la
aeroport, după ce aterizase. Îmbrăcase volumul cu hârtie
obişnuită, cafenie, de la o pungă de cumpărături, ca să o
poată citi fără a atrage atenţia, dar acum nu a deschis cartea
subţire, ci a scos din ea scrisoarea pe care o folosea ca semn
de carte. Era o hârtie albăstruie, subţire de scrisoare par-
avion, şifonată de atâta citit. Era datată februarie 1961.

Dragă Yoshi,
Am primit scrisoarea ta ieri, cu mare surprindere şi bucurie.
M-am gândit adeseori la tine în toţi aceşti ani de când am
plecat de la Tokyo, întrebându-mă ce faci şi chiar (recunosc)
dacă ai văzut cumva vreuna dintre fotografiile mele care au
ajuns în ziarele din Tokyo. Aşa că am fost absolut încântat nu
numai că ai văzut fotografiile mele cu protestele de la
Universitatea din Tokyo, dar şi că le-ai folosit ca să dai de
mine.
Da, acum lucrez la LA. Times, ca fotograf în principal, dar
scriu din ce în ce mai des şi reportaje. După ce am părăsit
armata, am lucrat o vreme la San Francisco, unde mi-am
consolidat CV-ul şi am muncit pe cont propriu. După ce am
primit oferta de la Times, m-am mutat aici, în 1956, şi m-am
simţit destul de bine în locul ăsta de-atunci. Călătoresc destul
de mult cu slujba, dar la Tokyo am fost anul trecut pentru
prima dată de când s-a terminat războiul – ca să relatez
despre reînnoirea Tratatului de Securitate Americano-Japonez.
Ai dreptate, schimbările sunt extraordinare. Şi demonstraţiile!
Nu mi-a venit să cred că copiii ăia care strigau erau aceiaşi
elevi ferchezuiţi pe care i-am văzut la metrou ducându-se la
şcoală. Se pare că Kishi a atins un subiect sensibil.
Îmi pare rău că nu am avut vreme să te caut, înainte sau în
timp ce mă aflam în oraş. Dar am stat acolo doar trei zile – aşa
că nu aş fi avut răgazul nici să te găsesc şi nici să petrecem
ceva timp împreună. Scrisoarea ta mi-a dat răspunsul la multe
dintre întrebările pe care voiam să ţi le pun, totuşi, şi sunt
mulţumit şi foarte mândru să aflu despre succesele tale
editoriale. După cum poate îţi aduci aminte, am avut privilegiul
să lucrez cu Frank Tuttledge de câteva ori la Diviziunea Media
Japoneză. E un om serios şi nu am auzit decât lucruri bune
despre editura lui, Est-Vest. Pare a fi un loc excepţional de bun
pentru cineva cu talentul şi educaţia ta.
Întrebi despre familia mea. Tata a murit anul trecut în urma
unui atac cardiac, deşi a lucrat până la capătul zilelor sale. De
fapt, a călătorit adesea şi la Tokyo, pentru consultanţă în
materie de arhitectură, simţind că are marea responsabilitate
de a reconstrui oraşul. Mama a rămas pe Coasta de Est, unde
îşi vede de cluburile şi de meşteşugurile ei. Am încercat să o
conving să se mute în vest cu mine, dar singurul lucru care ar
putea-o face să vină aici ar fi perspectiva de a avea nepoţi. Şi
până acum nu se pune problema de aşa ceva.
Că tot vorbim de părinţi… Yoshi-san, am ceva pe suflet de
ani de zile, şi când ţi-am citit scrisoarea mi-am dat seama că a
venit vremea să mă împac cu mine însumi. Nu-mi dau seama
de ce nu am făcut-o până acum. Parţial pentru că nu am avut
curaj, cred. Şi mi-a mai fost teamă că informaţia te-ar putea
afecta – ai trecut şi aşa prin atât de multe. Dar citindu-ţi
cuvintele ieri, aflând cum ai supravieţuit şi ai înflorit în lipsa
mea, m-a făcut să cred că eşti suficient de puternică să suporţi
ceea ce îţi voi spune. Aşa că iată:
Când te-ai înscris în Serviciul Civil, atunci, în noiembrie ’45,
m-ai rugat să te ajut să găseşti informaţii despre părinţii tăi.
Un an mai târziu am avut o discuţie în care ţi-am spus că erau
aproape sigur morţi. Asta era adevărat: dată fiind rata extrem
de mare a victimelor din cartierul tău în noaptea de 10 martie
şi faptul că numele mamei tale nu apărea pe lista nici unui
spital, era foarte puţin probabil ca ea să fi supravieţuit acelui
prim bombardament. La fel, se ştie acum că satul japonez
Shin Nagano a suferit cele mai brutale atacuri ale Rusiei în
timpul invaziei Manciuriei din 9 august, care – după cum ştii –
au costat viaţa a peste 100.000 de civili japonezi. Au
supravieţuit doar cei mai tineri membri ai comunităţii, copii
mici şi bebeluşi lăsaţi pe la vecini şi prieteni chinezi, care –
după câte am aflat – sunt acum crescuţi ca copii chinezi. Au
mai scăpat doar câţiva bărbaţi, care fie au fugit, fie au fost
luaţi prizonieri. Dar numele tatălui tău nu a apărut pe niciuna
dintre liste.
Însă la acest capitol am mai aflat şi altceva, ce am decis –
în mod greşit, îmi dau acum seama – să nu îţi spun atunci.
Adevărul este că, la vremea aceea, în noiembrie, când am dat
prima dată numele tău la Personal, mi s-a spus că verificarea
ta a ridicat nişte „steguleţe roşii”. Problema principală părea a
fi că erai fiica cuiva suspectat că fusese criminal de război.

Criminal de război. Chiar şi la un an după ce citise asta

prima dată, cuvintele făceau să i se taie respiraţia. A întins
din nou mâna după paharul de vin, a mai luat o sorbitură şi
a citit mai departe.

Nu mai e nevoie să-ţi mărturisesc că acest lucru m-a

surprins, aşa cum sunt convins că te surprinde şi pe tine.
Nimic din ceea ce vorbiserăm noi nu mă făcea să cred că tu
aveai ştiinţă de faptul că tatăl tău ar fi făcut ceva rău. Totuşi,
cercetări ulterioare au dat la iveală rapoarte din documentele
confiscate ale Armatei Chinei de Nord. Acestea cuprindeau şi
numele a zeci de civili chinezi care fuseseră executaţi. Aceşti
bărbaţi (şi câteva femei) erau îndeobşte ţărani la a căror
moarte se bănuieşte că ar fi contribuit şi tatăl tău, după ce
protestaseră împotriva rechiziţionării pământului lor, pe care s-
a construit apoi satul japonez.
Dar a mai fost şi numele unui american, locotenentul
Cameron Richards, din Divizia de Aviaţie a Armatei Statelor
Unite, care a pilotat în timpul raidului Doolittle asupra oraşului
Tokyo în 1942. Avionul locotenentului Richards a fost doborât
lângă Habrin în aprilie 1942. Se crede că tatăl tău nu numai
că l-a descoperit după ce a fost evacuat, dar l-a şi predat
oficialilor Armatei Chinei de Nord. Conform propriilor lor
documente, acei oficiali l-au executat pe Richards la 19 aprilie
prin decapitare.
În cele din urmă, am reuşit să te scăpăm de faptele de care
era acuzat tatăl tău cu ajutorul propriului meu tată, care avea
nişte relaţii destul de sus-puse în birourile lui MacArthur. Cu
ajutorul lui şi al faptului că nu exista nicio dovadă că tatăl tău
avusese vreun rol în aceste crime, am reuşit să-ţi obţinem
aprobarea.
Yoshi-chan, vreau să ştii că îţi spun toate acestea nu pentru
că aş crede că crimele tatălui tău – dacă s-au întâmplat cu
adevărat – se răsfrâng în vreun fel asupra ta. Ţi le spun pur şi
simplu deoarece cred că ai dreptul să ştii, aşa cum şi familia
locotenentului Richards avea dreptul să ştie cum a murit. Se
prea poate, desigur, ca tu să fi aflat deja despre aceste
acuzaţii, căci probabil încă există în documentele oficiale. Sper
să nu se fi întâmplat aşa, dar, dacă ai aflat, îmi cer scuze că
nu ţi-am spus mai devreme.
În încheiere, şi eu sper că putem să ne mai scriem unul
altuia. Şi te încurajez din tot sufletul să vizitezi America, aşa
cum mi-ai pomenit. Dacă te interesează, cândva, vara viitoare,
intenţionez să organizez o mică expoziţie privată, cu nişte
fotografii pe care le-am făcut la Tokyo în timpul ocupaţiei –
urmează să stabilesc data şi locul. Ştiu că eşti ultimul om care
are nevoie să afle cum arăta Tokyoul la sfârşitul războiului.
Totuşi unele fotografii te-ar putea interesa.
Toate cele bune,
Billy

Yoshi a împăturit scrisoarea şi a strecurat-o la loc între

paginile volumului de Lawrence. A închis cartea şi apoi şi-a
încrucişat mâinile pe ea. Suspectat şi-a reamintit ea, aşa cum
făcuse de sute de ori de când citise scrisoarea prima dată.
Niciuna dintre aceste informaţii nu ajunsese în vreun
tribunal. Aşa că exista totuşi posibilitatea ca ceea ce făcuse
Kenji să fie nu numai nevinovat, ci de fapt chiar onorabil,
după preceptele vremii aceleia, cel puţin. El găsise un inamic
şi îl predase autorităţilor, dar nu existau dovezi că făcuse
vreun lucru necinstit.
Privindu-şi mâinile, şi-a răsucit inelul cel verde. S-a gândit
şi la bricheta aceea neagră, de pilot american.
Ţi-a dat-o el ţie?
 Mai degrabă a lăsat-o.
A murit de pe urma rănilor?
Aşa s-ar zice… bine că mi-am amintit. Asta-i pentru mama
ta.
Poate că nici nu este al pilotului, s-a gândit ea pentru a mia
oară de când primise scrisoarea lui Billy.
La două luni după ce s-a ridicat interdicţia de călătorie
pentru civili, Yoshi i-a scris a doua oară vechiului ei prieten
şi coleg. L-a felicitat pentru succesul lui în viaţa civilă şi i-a
mulţumit pentru informaţiile despre Kenji. I-a scris că se
gândise iniţial să facă o vizită în Manciuria în vara
următoare, ca să încerce să le găsească pe surorile ei vitrege,
Aki şi Maki, dar, dată fiind imposibilitatea de a obţine viză
pentru China, s-a decis să călătorească în America în
schimb. I-a spus că va veni vara următoare la expoziţia lui şi
că îi va da mai multe amănunte pe măsură ce le va avea.
A doua zi s-a dus la Biblioteca Americană şi i-a cerut
bibliotecarei să-i dea tot ce avea despre Raidul Doolittle din
1942.

Kobayashi-san!
Vocea a răsunat în încăpere vesel, ca ecoul unui cântec
tirolez. Ameţită, Yoshi şi-a ridicat privirile ca să-l vadă pe
salvatorul şi fostul ei mentor.
— Căpitane! l-a strigat ea şi amândoi s-au înroşit la faţă şi
au râs la gândul că el nu mai arăta nicidecum a căpitan.
Când îl văzuse ultima dată, William Reynolds era bărbierit
impecabil, cu uniforma închisă până la ultimul nasture.
Purta haina militară de culoarea muşchiului şi cascheta
triunghiulară peste părul tuns scurt. Acum, când îi zâmbea
peste o mică mulţime de admiratori, Yoshi a văzut că
rămăsese la fel de slab, înalt şi palid cum îl ştia. Dar părul i
se schimbase, crescuse depăşindu-i cu mult fruntea
pistruiată, în valuri roşii, ondulate şi aspre. Şi înfăţişarea i se
schimbase: purta acum o bluză gri pe gât, pe sub o jachetă
neagră de lână, şi pe bărbie îi crescuse o bărbuţă
triunghiulară, pe care Yoshi o asocia mereu cu cea a
regizorilor francezi de film. Simpla lui apariţie – un om atât
de bine cunoscut, în care avea atâta încredere – i-a umplut
ochii de lacrimi fierbinţi, neaşteptate. Pentru o clipă, nu şi-a
dorit altceva decât să se repeadă la el cu toată forţa.
Dar s-a ridicat, în schimb, şi şi-a vârât volumul de
Lawrence la loc în geantă, străduindu-se să păşească încet,
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, către locul unde el se
căznea să scape de admiratori şi să-i vină în întâmpinare. Şi-
au rămas aşa, acolo, în mijlocul încăperii, până când el şi-a
deschis larg braţele. Şi, deşi atunci la Ernie Pyle nu-şi
atinseseră mai mult decât mâinile, ea s-a aruncat în braţele
lui fără să se mai gândească. El a strâns-o la pieptul său slab
şi a ţinut-o aşa, în timp ce în mintea ei un cearceaf alb se
dădea la o parte în pragul unei uşi din trecut. Nu stătuse
niciodată prea aproape de căpitanul William Reynolds ca să
ştie cum mirosea, dar civilul Billy Reynolds duhnea a fum de
ţigară şi colonie şi a ceva dulce-mentolat, ca apa de gură
Listerine. Şi-atunci, afundându-şi nasul în reverul hainei lui,
şi-a dat seama cu uimire că nu mai fusese ţinută în braţe
aşa de un bărbat de când îşi părăsise soţul ultima dată.
Şi când, în cele din urmă, el a făcut un pas în spate, şi-a
ţinut încă mâinile pe umerii ei, de parcă i-ar fi fost teamă că
va fugi.
— Scuză-mă că am întârziat, a spus. Tipul ăla de la L.A.
Arts nu mai termina… Lasă-mă să mă uit la tine. Doamne!
Tu n-ai îmbătrânit deloc!
— Ba nu, s-a împotrivit ea plecându-şi capul, acum sunt
doar o babă urâtă. O fată bătrână de treizeci şi doi de ani.
— Ba pe naiba! a spus el drăgăstos, strângând-o de umeri.
Atunci, ce să mai zic de mine? Ştiu eu prea bine că sunt încă
o gâgâlice cu ifose.
Gâgâlice? s-a întrebat ea, uimită, până când şi-a dat
seama care era sensul: prea tânăr. Cuvântul a făcut-o să
zâmbească, dar nu era deloc nepotrivit. William Reynolds nu
întinerise, ce-i drept, în ultimii zece ani, dar era clar că îi
mersese mai bine decât în anii ’40. Nu fusese niciodată un
bărbat prea frumos, era prea slab şi palid şi cocoşat. Prea se
scuza mereu – uneori cu prea multă patimă –, chiar şi pentru
un loc ca Japonia, în care lumea se scuză atât de mult. Dar
acum, totuşi, se purta cu mai multă degajare şi încredere,
ceea ce îl făcea să pară nu numai mai înalt, ci şi mai serios.
Soarele de pe Coasta de Vest îi colorase obrajii palizi,
scoţându-i la iveală şi mai mulţi pistrui de culoarea pâinii
prăjite. Şi când zâmbea, nişte riduri i se încreţeau din
dreptul ochilor către tâmple, ca dovadă că acum zâmbea
mult mai des.
— Văd că-ţi prieşte California, i-a spus ea zâmbind.
— Sigur că da. Mult mai mult decât birourile alea
întunecoase de la Tokyo. Şi, întorcându-se spre fotografiile
din galerie, a întrebat: Deci ai văzut tot ce era de văzut pe-
aici?
— Deloc, a dat ea din cap. Te-am aşteptat pe tine. Totuşi,
am două întrebări.
— Dă-i drumul!
— Prima: De ce ai pus şi portretul ăla îngrozitor al meu? a
întrebat ea, arătând spre Baraku.
Billy a deschis gura, apoi a închis-o.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit poate să-ţi cer voie mai întâi.
Dar cred că mi-a fost frică să nu refuzi.
Ea s-a gândit o clipă.
— N-aş fi făcut aşa ceva, adică să zic nu. Dar mi-ar fi prins
bine să fiu oarecum… avertizată.
— Ei bine, atunci nu am nicio scuză, a spus el sfios. Ar fi
trebuit poate să te întreb şi dacă vrei şi tu una.
— Nu, a răspuns ea iute, cu tărie, căci ura să-şi vadă
chipul în fotografii. Nu, n-aş fi vrut.
— Tu ai ştiut întotdeauna ce vrei, a răspuns Billy zâmbind
pieziş.
— Şi e ceva rău în asta?
— Nu, după părerea mea, a spus el strângând-o de braţ. Şi
cea de-a doua întrebare?
 — Titlul expoziţiei: De ce După?
El a ridicat din umeri.
— Greu de explicat. Dar e legat de felul în care toată lumea
vorbea despre război când am fost eu acolo. Nimeni nu părea
să vrea să folosească de fapt cuvântul război. Totul era
înainte şi după.
— Dar aici nu se zice la fel?
El a scuturat din cap.
— Nu atât de des. Poate era altfel dacă voi aţi fi câştigat şi
noi am fi pierdut.
Yoshi a încuviinţat uşor din cap, gândindu-se că era
pentru prima dată când îl auzea vorbind aşa: voi contra
noastră. Învingătorii şi învinşii. Şi totuşi ceea ce spusese era
adevărat. Prietenii şi colegii ei munceau toţi peste programul
de lucru şi îşi făceau nunţi opulente şi copii şi apoi şi mai
mulţi copii. Când plecau de acasă îşi cheltuiau salariile tot
mai mari pe excursii la Hokkaido şi Kyushu şi – de îndată ce
s-a ridicat interdicţia de călătorie în străinătate – în Hawaii.
Iar acasă cheltuiau pe radiouri şi televizoare de producţie
naţională şi pe obiecte electrocasnice Mitsubishi şi maşini
Toyota. Şi acasă şi la lucru, toată lumea părea antrenată
într-o cursă nebună să construiască, să construiască, să
construiască. Să facă bucătării şi garaje noi, drumuri şi
maşini şi legături de afaceri, până când vechiul oraş, sfâşiat
de război, nu se mai vedea deloc – la fel ca oamenii distruşi
care reuşiseră cu greu să-şi încropească o existenţă în zilele
ce au urmat capitulării. Că Japonia – Japonia cea învinsă –
făcea parte dintr-un trecut incalificabil, pe care locuitorii săi
îl defineau în termeni aproape la fel de mitici ca şi cândva
presupusa „divinitate” a împăratului. Era pur şi simplu –
înainte.
— N-are importanţă, i-a spus Billy, oferindu-i braţul. Vrei
să-ţi fac prezentarea?
Yoshi l-a apucat de braţ.
— Da, haide!
Au pornit de la stânga fotografiei Baraku, cu o imagine
intitulată Revenirea acasă. Era o fotografie mare, a unei
tinere şi a unui bărbat mult mai în vârstă, care se sprijinea
într-un baston. Femeia îngenunchea în faţa unui morman de
moloz, cu braţele depărtate, părând gata să le bage în el până
la coate. Gândindu-se la context, Yoshi şi-a închipuit că ea şi
tatăl ei încercau să salveze din ruinele casei lor ceva ce le mai
putea fi de folos, ceva care nu fusese distrus. Dar din modul
în care o înrămase Billy – uşor pieziş, focalizată mai puţin pe
legătura ei cu bărbatul, cât cu molozul – părea că ea
îngenunchease dinaintea unui soi de altar dărâmat, acoperit
de cenuşă, implorând ajutor.
Uitându-se la fotografia aceea, Yoshi s-a pomenit
gândindu-se cât de cunoscută i s-ar fi părut această scenă
cu nişte ani în urmă. Apoi oraşul s-a prefăcut într-un univers
ciudat şi amestecat: cenuşă uscată şi asfalt care se zvânta.
Clădiri noi, care se înălţau sclipitoare din molozul vechi de
zeci de ani. O pasăre Phoenix, renăscută pe jumătate din
propria cenuşă. Pe vechea ei stradă din Bunkyo Ku, guvernul
dărâmase cocioaba şubredă în care locuia doamna Fujiwara
cu singurul ei copil supravieţuitor. În locul ei se înălţau
şiruri după şiruri de apato162 dreptunghiulare şi ordonate, cu
înfăţişare sterilă, fiecare arătând ca cel de alături, atât de
anoste încât atunci când a dat prima dată cu ochii de ele
Yoshi a simţit o ciudată dorinţă de a plânge.
Celelalte fotografii spuneau poveşti asemănătoare: despre
pierdere şi îndârjire, tragedie şi soartă cu greu făurită.
Tânăra mamă cu copilul legat pe spate, rătăcind într-un
tărâm al nimănui plin de dărâmături. Bătrâna zdrenţuită şi
fără dinţi care stătea chircită în drum, scoţându-şi preţiosul
ei kimono la vânzare pe o pătură murdară. Plozi vagabonzi de
zece ani cu chipuri zâmbitoare şi rânjete viclene jucând
arşice şi fumând chiştoace. Fete pan-pan adolescente
îmbrăcate în rochii sufu ieftine, cu şosete scurte şi pantofi
balerini din plastic, cu mâinile sprijinite pe şoldurile osoase
şi cu zâmbete sfâşietor de dulci.
162
Blocuri cu apartamente (în japoneză, în original).
 Erau şi veterani înveşmântaţi în alb care stăteau nemişcaţi
dinaintea monumentelor ridicate în cinstea morţilor, oferind
castroane cu orez trecătorilor care nu-i luau în seamă. În faţa
Palatului Imperial mărşăluia şi striga o mulţime de
demonstranţi, făcând uz de libertatea de exprimare recent
dobândită pentru a protesta împotriva lipsei orezului
naţional. Erau scene pe care le văzuse de atâtea ori cu ochii
ei, dar numai acum, când vedea imaginile lui Billy, se gândea
ce schimbare radicală reprezentau. Căci doar cu câteva luni
înainte, aceiaşi oameni s-ar fi oprit în acelaşi loc, în faţa
reşedinţei împăratului, doar ca să se aplece în semn de
omagiu tăcut.
Aceleaşi gânduri îi veneau în faţa unei imagini a unor
ofiţeri americani la un târg stradal oarecare, cu braţele în
jurul gâtului drăguţelor lor prietene japoneze. Femeile erau
îmbrăcate în haine care arătau clar că proveneau de la
magazinele militare, dar buzele lor rujate păreau a zâmbi cu
adevărat. Însă figura care a impresionat-o cel mai mult pe
Yoshi a fost a unui tânăr care stătea la o parte. Trupul lui era
parţial acoperit de toneta unui vânzător de turte de fasole. Pe
chipul lui, văzut foarte clar în obiectivul lui Billy, cu ochii
aţintiţi la soldaţii americani şi la femeile japoneze, se citea o
expresie de ură nestăvilită.
Cât timp au făcut ocolul expoziţiei, Billy a răspuns la
întrebări ale vizitatorilor şi a primit complimente, iar Yoshi se
aştepta ca, până la urmă, să se lase prins de admiratorii săi.
Dar, după ce au văzut şi ultima imagine împreună, el a scos-
o din mulţime şi a dus-o la o măsuţă într-un colţ. Acolo i-a
făcut semn chelnerului, care le-a mai adus încă două pahare
din vinul acela groaznic.
— Kampei, a spus el, ridicând paharul. Eşti foarte tăcută.
Yoshi a zâmbit în timp ce vinul cu gust de lături i se
scurgea pe limbă.
— Deci… nu-ţi plac, a continuat el, ridicându-şi capul.
Vorbea serios, de asta îşi dădea bine seama. Şi, uitându-se
în ochii lui, a mai văzut şi altceva: omul care fusese el atunci
la Pyle. O variantă mai tânără şi mai puţin încrezătoare a lui
William Reynolds, un băiat roşcovan adus de spate care îşi
purta aparatul de fotografiat aşa cum ofiţerii poliţiei militare
îşi purtau armele – ca să se apere.
— Cred ca sunt subarashii163, a exclamat ea din toată
inima, Wiliam-san. Toate. Incredibile. Ai făcut o treabă
minunată!
El s-a îmbujorat, pielea lui palidă umplându-se de pete.
— Tatăl tău ar fi fost foarte mândru, a urmat ea, îmi pare
rău să aud că s-a prăpădit.
— Nu ai de ce, a avut o viaţă împlinită.
S-a oprit o clipă, cât chipul i-a fost umbrit de o privire
tulbure care i-a dispărut ca o umbră mişcătoare.
— Oricum, doctorii spun că s-a întâmplat foarte repede. N-
a avut timp să sufere.
— Totuşi, probabil că a fost o lovitură.
— Au fost o mulţime de lovituri în anii ăştia, a spus el,
ridicând din umeri. Asta a fost doar una dintre ele.
S-a încruntat o clipă, apoi a schimbat subiectul.
— Şi… mai cânţi la pian?
Ea a încuviinţat din cap.
— Încă mai ţii Yamaha aia veche pe care ţi-am dezgropat-o
din pivniţa de la Pyle?
— Da, şi este extraordinar de bine acordată, a râs ea, şi ori
de câte ori cânt îmi închipui fetele Takarazuka făcând un
rinu-dansu. Pe muzică de Satie.
— Trebuie să te ascult şi eu, a râs el, data viitoare când
mai vin la Tokyo.
— Te întorci curând la Tokyo?
El s-a lăsat pe speteaza scaunului, pipăindu-şi distrat mai
întâi buzunarul drept de la piept, apoi pe cel stâng, de unde
a scos un pachet de ţigări Camel. Aşa cum făcea mereu la
Pyle, i-a întins ei pachetul, şi – aşa cum făcuse de cele mai
multe ori – ea a refuzat, scuturând din cap. Şi l-a privit cum
îşi face palmele căuş ca să-şi aprindă ţigara.
163
Splendide (în japoneză, în original).
 — Depinde de editură, cred.
El a dat afară aerul din piept, privind-o prin fum.
— Să ştii că arăţi nemaipomenit, à propos! Dacă eşti într-
adevăr fată bătrână, chiar îţi stă bine. Deşi nu-mi vine să
cred aşa ceva.
Yoshi a simţit că-i iau foc obrajii.
— Ei bine, cred că acum am putea folosi cuvântul
divorţată. Dar asta pare mult mai… spectaculos decât mă
simt eu de fapt.
— Divorţata veselă! a exclamat el, dar văzându-i chipul, s-
a potolit. E definitiv, deci? Divorţul?
— De luna trecută.
Yoshi se juca uşor cu paharul de vin. Se căznise aproape
cinci ani cu procedurile birocratice de divorţ. Acum era prima
dată când folosea cuvântul – divorţată – în limba engleză.
— Probabil că te simţi uşurată, i-a spus Billy.
Ea a ridicat din umeri.
— Şi tristă, de bună seamă. Cred că se cuvine să fiu şi
tristă.
El a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
— Nu cred că l-am întâlnit vreodată. Pe fostul tău soţ.
Yoshi a dat din cap.
— Ne-am căsătorit în anul în care tu ai plecat din Japonia.
— Cum v-aţi cunoscut?
Yoshi se uita atent la ţigările Camel pe care le pusese pe
masă, între ei. Apoi, spre propria ei surprindere, a întins
mâna după pachet şi a luat una.
— Eram prieteni vechi, a spus ea aplecându-se spre el,
care-i întindea bricheta. L-am cunoscut în Manciuria, când
am fost la tata.
— Şi aţi ţinut legătura în timpul războiului?
— Ne-am scris.
A tras aer în piept, bucurându-se de senzaţia fumului care
îşi făcea drum în plămâni.
— El rămăsese încă în Manshu când au invadat ruşii –
fusese înrolat în Armata Chinei de Nord, Kantogun. În primii
trei ani, m-am dus la toate trenurile care veneau din nord şi
aduceau refugiaţi. Scrisesem pe o pancartă numele lui şi al
tatălui meu şi o ţineam ridicată până mă dureau braţele.
— Şi el când s-a întors?
— Abia în 1952. La trei luni după ce ai plecat tu.
A căzut pe gânduri o clipă, amintindu-şi noaptea aceea.
Cum răsunase bătaia în uşa dormitorului de femei în care
locuia ea, cum ea nu se aşteptase la altceva decât la o
rugăminte ca între vecini: un plic de ceai, nişte zahăr, un
stilou. Şi-n schimb, s-a trezit cu un tânăr cu chipul aspru,
îmbrăcat într-o uniformă Kantogun peticită şi murdară, cu
braţele încrucişate la spate şi cu picioarele încălţate în şosete
largi, desfăcute.

— Konban wa, îi spusese el, bună seara!

La început nu a putut nici măcar să respire, darămite să
mai şi vorbească. Era mai înalt decât şi-l amintea. A trebuit
să-şi dea capul pe spate ca să-l vadă. Părul negru i se mai
rărise şi ochii întunecaţi îi deveniseră cumva mai plaţi. Sau
poate era doar o iluzie din pricina luminii.
— Masa? a şoptit ea.
— Nn, a mormăit el, dând din cap.
— Cum… de m-ai găsit?
— Vecina ta, Fujiwara-san, m-a trimis aici.
În susul şi în josul coridorului întunecat se deschideau
uşile. Capete negricioase ieşeau afară holbându-se la ei.
Yoshi ştia prea bine că regulile locului interziceau „musafiri
de stirpe bărbătească” la etajul al doilea, şi totuşi, în timp ce
auzea paşii grei ai matroanei pe trepte, şi-a încolăcit braţele
după gâtul lui Masa. Simţindu-i pulsul rapid, simţindu-i
braţele subţiri care o cuprindeau la rândul lor. Uitându-se
peste umerii lui înguşti, a văzut-o pe doamna Ito
năpustindu-se spre ei încruntată, cu părul de culoarea
levănţicii pus pe bigudiuri.
Dar Yoshi nu a şovăit. A luat mâna aspră a lui Masa într-a
ei, i-a zâmbit şi l-a tras înăuntru.
 În orele care au urmat, cu o sticlă de whisky Suntory
împrumutată şi nenumărate bătăi în uşă, Masahiro i-a
povestit viaţa lui după capitulare. Cum unitatea lui sau cel
puţin cei care supravieţuiseră măcelului ruşilor au fost
azvârliţi în vagoane de animale şi duşi în Ucraina. Cum au
muncit în cariere de piatră în lagărul de la Kramtorsk câte
douăsprezece ore pe zi, adesea la temperaturi sub punctul de
îngheţ. Mulţi au murit în primul an, şi tot mai mulţi în cel
de-al doilea şi al treilea an. La un moment dat, Masa s-a
rugat să moară şi el. Dar chiar în dimineaţa următoare a
aflat că el şi alte câteva mii de prizonieri japonezi urmau să
fie transferaţi înapoi în China, într-un lagăr pentru criminali
antichinezi, unde au petrecut următorii patru ani, până au
fost eliberaţi.
Când a terminat de vorbit şi-a plecat ochii către buzunarul
hainei.
— Era să uit, a spus el, şi Yoshi a aşteptat să scotocească
prin buzunar până a scos, în cele din urmă, un obiect mic,
plin de funingine.
— No, abia a şoptit ea, luând obiectul în mână,
atingându-i ciocul coroiat şi aripile întinse. Era la fel de
murdar ca şi uniforma lui Masa, iar una dintre ghearele lui
delicate se rupsese. Dar se vedea clar că era un şoim. Mai
mult decât atât, era perechea celui pe care i-l cioplise atunci,
demult, în China de Nord.
— Tu l-ai făcut, a murmurat ea, nu-mi vine să cred că l-ai
făcut într-adevăr.
— L-am cioplit după ce se dădea stingerea în baracă, i-a
spus el. Asta mi-a ţinut mintea întreagă în toate nopţile alea,
a urmat, şovăind. Asta era tot ce aveam acolo. În afara viselor
mele cu tine.
Vocea i s-a înmuiat când a rostit „cu tine” şi ceva din tonul
lui i-a sfârtecat mădularele.
— Masa! a exclamat ea blând.
Când a văzut că nu-i răspunde, s-a dus lângă el şi a
îngenuncheat, încercând timid să-i atingă umărul. Voia doar
să fie lângă el, să-l aline cu prezenţa ei. Dar el s-a proptit de
ea gemând, cu lacrimile şiroindu-i tăcut pe chipul slăbit.
Apoi – nu îşi dădea seama cum s-a întâmplat – a împins-o pe
saltea, răvăşindu-i nebuneşte hainele, până când l-a apucat
de mâini, prea uimită ca să ştie cum să reacţioneze. S-a
prăvălit peste ea, ridicându-i cămaşa de noapte şi împingând,
împingând până a pătruns în cele din urmă, sfâşiind-o. Când
a ţipat – privind în urmă chiar nu era sigură dacă o făcuse ca
să protesteze sau doar de durere – s-au auzit alte bătăi
furioase în uşă. Masa i-a astupat gura cu palma, apăsând-o
tot mai tare, în timp ce se uita în ochii ei îngroziţi. Apoi s-a
cutremurat şi s-a prăbuşit, rămânând încremenit peste ea,
încât s-a temut că bătuse tot drumul doar ca să moară acolo
pur şi simplu. În cele din urmă şi-a dat seama că adormise
şi, nu înţelegea de ce, dar asta a impresionat-o atât de
profund că a rămas nemişcată sub el, până când i-au amorţit
braţele şi picioarele.
Când şi-a tras trupul de sub al lui, el s-a rostogolit într-o
parte şi a dormit în continuare. Bătăile în uşă s-au pornit din
nou, dar după o vreme au încetat. La un moment dat, în
timpul nopţii, a întins braţele şi a tras-o spre el, lipindu-şi
trupul de al ei.
A doua zi dimineaţă a găsit ordinul de evacuare sub uşă şi
peste trei luni erau căsătoriţi.

Ar fi trebuit să se sfârşească totul cu bine – ca în Cântând

în ploaie sau Regina africană sau Pe aripile vântului, înainte
de fuga lui Rhett Buttler. Adevărul era că nu le-a mers bine
şi că nu au fost fericiţi în căsnicie – nici măcar după ce au
aflat de la un supravieţuitor al masacrului de la Shin Nagano
că Aki şi Maki fuseseră văzute într-un orăşel de ţară din
Manciuria. Nici după ce găsiseră un mic apartament nou şi
modern pe care salariul căpătat de Yoshi la noua ei slujbă le
permitea să-l închirieze. În primul rând, Masa nu îşi putea
găsi de lucru din pricina activităţii lui din China, de colonist,
soldat şi prizonier. Nimeni nu voia să-şi mai amintească de
Paradisul Pierdut al Japoniei sau de războiul blestemat pe
care îl câştigaseră ca să-l piardă mai apoi, iar anii petrecuţi
de Masa în lagărul condus de comunişti stârneau bănuieli că
ar putea fi spion. A durat un an întreg până să găsească o
companie care să vrea să-l angajeze. Când a găsit, în cele din
urmă, o slujbă la o bursă recent redeschisă, lucra până
târziu, plecând de acasă dis-de-dimineaţă şi ieşind adesea cu
colegii după slujbă, ca să se întoarcă acasă duhnind a vomă
şi urină. În serile în care venea devreme acasă bea din greu,
întinzându-i paharul gol lui Yoshi ca să i-l umple,
răspunzându-i la întrebări cu icnete şi monosilabe.
Plângându-se că-l doare capul ori de câte ori cânta ea la pian
sau asculta radioul. În cele din urmă, prezenţa lui făcea ca
apartamentul să devină înăbuşitor de mic, şi aştepta cu
nerăbdare numeroasele seri când rămânea singură în el.
Până la sfârşitul anului începuse să urască şi împreunarea
lor fizică. Momentele când făceau dragoste – destul de rare –
menţineau acelaşi tipic din prima noapte în dormitorul ei:
grăbite şi distante. Adesea violente. Chiar şi dormitul
împreună – simplul fapt că împărţeau acelaşi pat – îl simţea
ca pe o ameninţare, în unele nopţi transpira atât de tare, că
uda cearceafurile. În altele avea coşmaruri care-l făceau să
strige cuvinte şi frânturi de fraze ciudate (Apuc-o! Fântâna!
Scaunul!) şi să lovească atât de tare în jur, că uneori o
învineţea toată.
Apoi, într-o noapte, Yoshi s-a trezit că nu mai putea
respira; avea o greutate zdrobitoare pe piept şi ceva o
strângea de gât. Lovind din mâini şi din picioare, a reuşit să
apuce faţa atacatorului. Când unghiile ei i-au pătruns în
carne, a auzit o înjurătură abia îngăimată. Apoi greutatea a
cedat.
După aceea s-au aşezat la măsuţa din mica lor bucătărie,
ea cu gâtul învineţit, el cu obrazul însângerat. Masa nu şi-a
cerut iertare. În primele zece minute n-a scos nicio vorbă. Şi-
a turnat nişte whisky, şi-a aprins o ţigară Mild Seven şi şi-a
şters obrazul cu o batistă albă, pe care i-o brodase ea în
scurta lor logodnă.
— Ce e? a întrebat Yoshi în cele din urmă.
— Ce vrei să spui? a răspuns el, privind-o mohorât.
— Lucrul care ţi se-ntâmplă ţie.
— N-ai cum să înţelegi.
— Atunci explică-mi, a spus ea, străduindu-se să-şi
folosească bruma de voce care-i mai rămăsese după atac.
Şi cum el nu i-a răspuns, a continuat:
— Masa, ai fi putut să mă omori.
El a privit pe fereastră, un pătrat de sticlă ce lăsa să se
vadă construcţii noi de beton. Afară se auzea huruitul unei
maşini, urmat de ecoul unui cântec al lui Frank Sinatra: Fly
with me.
— Am vise urâte, a spus el în cele din urmă.
— Asta înţeleg şi eu.
— N-ai cum, i-a tăiat-o el scurt. Sunt vise despre ce s-a
întâmplat… în timpul războiului.
Yoshi s-a lăsat pe speteaza scaunului, privindu-l atentă. În
vremurile când mai puteau sta de vorbă ceva mai degajat, îl
întreba uneori despre război – cum fusese în China. Ce
văzuse. Voia de asemenea să-i povestească despre noaptea
bombardamentului. Dar el punea brusc capăt discuţiei: „A
fost cum te-ai fi aşteptat” sau „A fost dur”. Iar el n-o
întrebase niciodată prin ce trecuse ea. De parcă s-ar fi
prefăcut că războiul nici nu existase, chiar dacă se lupta din
greu cu amintirea lui.
Acum i-a întâlnit privirea peste masă. Ochii îi scânteiau
întunecaţi, opaci ca gheaţa. Uitându-se adânc în ei, Yoshi s-a
trezit din nou împreună cu mama sa, în adăpostul din
Hongo-ku, din timpul raidului aerian: „Chiar vrei să ştii ce mi
s-a întâmplat?”
Ea a tras adânc aer în piept.
— Ce ţi s-a întâmplat?
El şi-a terminat whiskyul şi a aşezat paharul gol între ei.
Cu ochii ţintă la el, i-a povestit despre viaţa lui în Kantogun.
Nici vorbă de vitejia şi onoarea despre care îi vorbea în
scrisori şi despre care se auzea la ştiri, ci despre mizeria ei.
Despre cruzimea fără sens şi bătăile care i se administrau
mai des decât hrana. Despre brutalitatea comandanţilor şi a
soldaţilor mai bătrâni faţă de recruţii mai noi. În prima
noapte a fost forţat să joace un joc numit Ane-san: „Sora mai
mare”. A trebuit să facă striptease, cu gesturi de prostituată
care ademeneşte muşterii. Dacă nu era destul de convingător
era bătut şi batjocorit. În alte nopţi era bătut fără niciun
motiv.
În cea de-a şasea zi au fost trimişi pe câmp, la exerciţii de
luptă cu baioneta, ceea ce făceau în fiecare după-amiază. Dar
în ziua aceea ţintele nu mai erau obişnuitele sperietori de
ciori, ci peste douăzeci de prizonieri chinezi, care fuseseră
transportaţi acolo cu camioanele. Mulţi dintre ei de aceeaşi
vârstă sau chiar mai tineri decât el. Primul băiat care îi
fusese „repartizat” lui i-a cerut îndurare, plângându-se că era
singurul copil al unei mame văduve. Când Masa a şovăit, a
simţit sabia comandantului pe umăr şi i s-a spus că-şi va
pierde propriul cap dacă nu execută ordinele.
— Aşa că i-ai făcut de petrecanie, a spus Yoshi.
Masa a încuviinţat, aprinzându-şi o altă ţigară.
— S-a dovedit că pielea şi oasele sunt mult mai dure decât
paiele. Primele mele lovituri au fost atât de slabe, că nu i-am
făcut decât nişte găuri în piept bietului copil.
S-a oprit şi şi-a umplut din nou paharul.
— După a şaptea încercare, chinezoiul a murit în cele din
urmă. Sau cel puţin şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi mi s-a
repartizat altul. Şi altul după aia.
Ea şi-a umezit buzele.
— Şi câţi…?
A vrut să întrebe: „Câţi ai omorât?”, dar i-au pierit
cuvintele în gură.
— În total patru în ziua aceea.
Începuse să bălmăjească vorbele. Cu toate astea şi-a
reumplut paharul şi a băut cu nesaţ.
— Ploua în noaptea aceea. Eu eram treaz, ascultând cum
picura apa în cort. Eram convins că picură sânge.
— Erau ţărani, a spus ea cu vocea tremurândă.
— Nouă ni s-a spus că erau rebeli.
— Dar tu trebuie să-ţi fi dat seama că nu erau, ştiai că nu
erau.
— Eu credeam ceea ce mi se spunea, i-a tăiat-o scurt
Masa, asta era tot ce ştiam noi.
Yoshi şi-a închis ochii, strângându-şi pleoapele atât de
tare, că vedea scântei în întunericul mişcător. Se simţea ca o
grenadă căreia i se desfăcuse capacul şi doar… aştepta.
Dintr-odată n-a mai suportat să stea nemişcată.
S-a ridicat şi a păşit către raftul unde îşi ţineau paharele şi
a luat de acolo unul. Când s-a întors, atenţia i-a fost atrasă
de două figurine mici de lemn pe care ea şi cu Masa le
puseseră acolo în prima lor noapte în casă. Se aflau pe raftul
din mijloc, chiar deasupra chiuvetei: şoimiţa pe care i-o
cioplise el atunci, demult, în Manciuria, şi şoimul pe care îl
făcuse în lagăr. Stăteau mândre alături, pe un mic piedestal
de lac, asemenea unui templu închinat fericirii conjugale.
S-a aşezat şi şi-a turnat şi ea whisky. Băutura îi ardea ca
focul gâtul maltratat, dar a descoperit că era ciudat de
reconfortantă. Asemenea primei răsuflări dureroase pe care a
tras-o în piept după ce el îi dăduse drumul din strânsoare,
un semn că era încă în viaţă.
— Au mai fost şi alţii?
— Alţii?
— Civili?
Masahiro a privit-o de parcă l-ar fi întrebat dacă cerul e
albastru. Îi venea să se arunce peste masă la gâtul lui umbrit
de tuleiele bărbii. Dar, în schimb, a mai sorbit o dată din
băutură.
— Şi… ce e cu… lucrurile pe care le spui în somn?
— Ce lucruri? a întrebat el nedumerit.
— Cum ar fi… fântâna. Tot vorbeşti de un scaun şi o
fântână.
El s-a chircit tot, ferindu-şi privirile.
 — Dar ce importanţă are?
— Trebuie să ştiu şi eu.
Masahiro şi-a frecat tâmpla ostenit. Când şi-a ridicat din
nou privirile se uita în gol, pe lângă ea, vorbind cu o voce atât
de stinsă că abia putea să-l audă.
— Am primit ordin de la comandantul meu. Mi-a spus să
scap de un rebel.
— Un rebel?
— Ei bine, bine, s-a răstit el, încordându-şi maxilarul,
poate că nu era chiar rebel. Era o femeie. Da? O femeie.
Foarte frumoasă. Deja îi omorâsem soţul. Comandantul
Yamazaki o luase cu el în cameră. Aşa făcea cu toate femeile
frumoase.
— De ce?
Întrebarea îi scăpase fără să se poată stăpâni. El i-a
aruncat o privire absolut dispreţuitoare.
— Oricum, a urmat el, cred că ea s-a opus din toate
puterile, pentru că el a ieşit afară foc şi pară. Era zgâriat pe
faţă şi lovit…
Fără să-şi dea seama, şi-a atins obrazul unde i se
închegase sângele de la zgârieturile lui Yoshi.
— O târa afară de păr.
Cred că o să vomit, s-a gândit Yoshi, dar nu a putut să se
clintească.
— Eu şi cu tovarăşul meu, a urmat Masa, Kanegawa-
kun… el a murit după aceea de dizenterie. Oricum…
Yamazaki ne poruncise să păzim uşa în timp ce el se afla cu
femeia înăuntru. Când a ieşit, a adus-o târâş până la noi şi
ne-a spus să o ducem la fântâna adâncă, de piatră din
spate…
Opreşte-te, s-a gândit ea, taci din gură!
— Şi s-o aruncăm acolo.
Yoshi nu a mai putut să-l privească, aşa că se uita doar la
mâinile ei. Mâinile Hanei: cu degete lungi şi albe. Cu
încheieturi care aveau gropiţe mici. Şi cu inelul verde
„aducător de noroc”. În cele din urmă a reuşit să deschidă
gura.
— Dar cu scaunul ce e? Strigi ceva despre un scaun
uneori.
Câteva secunde a rămas tăcut, răsucindu-şi paharul în
mâini.
— Femeia avea o fată, a spus el, în cele din urmă. Mică…
să fi avut vreo trei ani. Când am târât-o pe maică-sa afară, a
fugit după noi. După ce am aruncat-o pe femeie în fântână,
fetiţa i-a dat târcoale de câteva ori, apoi a fugit. Am crezut că
a plecat de tot. Aşa am… sperat.
— Dar nu plecase.
Masa a clătinat din cap.
— A venit înapoi împingând un scaun din casă. Unul
destul de mare. Cred că era un copil destul de puternic
pentru vârsta ei, a urmat el dregându-şi vocea. Oricum… În
timp ce stăteam noi trei acolo şi ne uitam la ea, a târât
scaunul până la buza fântânii.
Urechile lui Yoshi păreau a fi năpădite de o linişte
răscolitoare. Când a încercat să rostească ceva, a simţit că se
sufocă.
— Şi-apoi?
El a privit-o disperat.
— Chiar trebuie să-ţi spun?
Aerul din încăpere părea că pulsează, apăsând-o.
Sufocând-o. A închis ochii să se ferească, dar asta n-a făcut
decât s-o determine să vadă şi să simtă mai clar panica aceea
copleşitoare. Copilul înnebunit de frică. Străinul care o târa
pe mama ei de păr. Fântâna cu gura larg căscată. Lacrimile îi
usturau rădăcina genelor, dar nu avea forţa să şi le şteargă.
Aşa că le-a lăsat să curgă, să-şi croiască o potecă umedă pe
obraji.
Când şi-a deschis din nou ochii a văzut că, pentru prima
dată după luni de zile, o privea îngrijorat.
— Nu ţi-e bine? a întrebat-o încetişor.
Poate din pricina întrebării absurde sau a privirii grijulii,
sau a faptului că ori de câte ori respira îi inhala şi chiar
simţea în gură duhoarea lui de sudoare şi whisky, tutun şi
sânge. Şi vraja s-a risipit cumva şi a putut să se mişte din
nou.
— Cred că o să vomit, a rostit ea cu greu şi a fugit din
cameră.
Când s-a întors, el adormise, cu braţele lui subţiri
încolăcite în jurul capului cârlionţat căzut pe masă. Yoshi a
rămas, fără vlagă, în spatele lui, dorind să-l atingă, dorind să
fugă. Ştiind că nu mai are pe nimeni la care să se ducă. În
cele din urmă, l-a lăsat să doarmă acolo, acoperit cu un şal
rozaliu şi cu un pahar de apă la îndemână.

— Ne-am străduit să meargă, a fost tot ce i-a putut spune

lui Billy acum, blajin. Dar nu mai eram copii niciunul dintre
noi. Şi parcă ceva… se rupsese, a urmat ea tristă. Uneori
cred că asta a fost pedeapsa pentru tot ce am făcut rău în
viaţa mea.
— Dar ce-ai făcut tu rău? a întrebat el uimit.
Simţea din nou efectul alcoolului, care-i încălzea limba,
obrajii, gândurile. S-a hotărât să-i spună doar atât:
— Uneori cred că mi-am omorât mama.
— Cum??? a strigat el cu atâta forţă, că un cuplu care
stătea în faţa unei fotografii din preajmă s-a întors să vadă ce
se întâmplase.
Yoshi a răspuns coborându-şi vocea.
— Eu… eu am părăsit-o. Am lăsat-o singură în vinerea
aceea. M-am oferit să stau peste noapte la şcoală pentru
programul acela, chiar dacă nu era nevoie să stau.
— Dar asta nu înseamnă că eşti ucigaşă. De unde puteai
să ştii?
— Pentru că nu se simţea bine. Era bolnavă. Ştiam că nu
ar fi putut să se descurce în cazul unui raid aerian.
— Yoshi, a spus el uimit de-a binelea, apucându-i mâna
peste măsuţă. Nu aveai de unde să ştii că va fi
bombardament. Avioanele au zburat sub radar. Nici armata
japoneză nu a putut afla… sau cel puţin doar când a fost
prea târziu. De aceea nici nu s-au pornit sirenele.
— Dar se putea întâmpla, oricând se putea întâmpla.
Făceam exerciţii de luni de zile, pentru că ştiam că se va
întâmpla. Şi eu ştiam că ea n-o să se ducă în adăpost. Ştiam
asta. Şi cu toate acestea… a urmat ea, pierzându-şi vocea şi
clătinând din cap.
— Ai plecat, a spus el, dând din mână nepăsător. Erai un
copil şi te-ai dus la şcoală!
— Nu înţelegi. Nu am făcut-o doar din obligaţie. Adevărul e
că abia aşteptam să plec. Să scap din casa aia îngrozitoare,
măcar pentru o singură noapte. Nu înţelegi?
El tocmai se pregătea să-i răspundă, când au fost
întrerupţi de o voce.
— Ei, uite unde erai! De când te caut, domnule Fotograf-
erou-al-zilei!
Ridicându-şi privirile, Yoshi a văzut un bărbat cu trăsături
orientale, arătos, micuţ, îmbrăcat în jachetă neagră şi cu o
bască pe cap. Avea câte un pahar de vin în ambele mâini şi
le-a pus pe masă, uitându-se la Yoshi – sau mai degrabă la
mâna ei, pe care Billy i-o ţinea strâns – cu vădită curiozitate,
şi parcă chiar mai mult decât atât (sau aşa i s-a părut ei).
— Gomen164, a spus Billy şi s-a ridicat iute. Am pierdut
noţiunea timpului. Vorbeam cu vechea mea prietenă,
Kobayashi-san.
Billy l-a împins pe bărbat înainte, în timp ce Yoshi s-a
ridicat şi ea.
— Kobayashi-san, el este dragul meu prieten şi coleg de
cameră, Suminaga Akio.
Omuleţul s-a înclinat graţios.
— Hajimemashite, a spus el, Yoroshiku, onegai
shimasu … Am auzit o mulţime de lucruri minunate de la
165

Will. Deşi, a urmat el făcându-i cu ochiul, a omis să-mi

spună şi cât de superbă sunteţi.
Avea o voce plăcută şi melodioasă, gesturile şi limba
164
Scuză-mă (în japoneză, în original).
165
Încântat să vă cunosc (în japoneză, în original).
engleză perfecte pentru Coasta de Vest, ca şi accentul
japonez curat, de Tokyo. Nissei, s-a gândit Yoshi. S-au
înşcolit în străinătate, ca mama ei.
— N-am omis să-ţi spun, s-a repezit Billy, prefăcându-se
ofensat. Ţi-am zis că arată ca o Audrey Hepburn japoneză.
— Ba minţi, a spus Akio vesel, minţi de îngheaţă apele.
Şi a lovit drăgăstos braţul lui Billy, ţinându-şi o vreme
degetele fine pe mâneca jachetei lui de lână neagră, înainte
de a-i întinde mâna lui Yoshi.
Şi în timp ce Yoshi îi întindea şi ea mâna, şi-a dat seama
uimită de două lucruri: unul – că nu ştiuse niciodată ca
William Reynolds să fi avut vreun prieten apropiat bărbat,
sau vreun prieten de orice fel în afară de ea. Şi al doilea că,
în ciuda diferenţei izbitoare dintre ei, celor doi bărbaţi le
stătea ciudat de… bine împreună. Nu chiar ca „prieteni dragi”
sau „colegi de cameră”, ci mai degrabă ca fraţi, în ciuda
diferenţei evidente de înălţime, alură şi nuanţă a pielii.
Şi, în timp ce-şi retrăgea mâna, a mai izbit-o un al treilea
lucru: că erau mai mult decât prieteni. Că erau de fapt şi
prieteni, şi iubiţi. Şi, ciudat, acest gând nu a deranjat-o şi
nici nu a surprins-o deloc. De fapt, nu a simţit altceva decât
o uşurare, în primul rând pentru că întrebarea pe care şi-o
tot pusese fără voie în aceşti ultimi patru ani îşi găsise
răspunsul. Şi, în al doilea rând, pentru că indiferent ce
altceva ar fi fost el, Billy Reynolds nu era la fel de singur cum
era ea.
— Vă place expoziţia? a întrebat-o Akio în japoneză.
— Puţin spus că-mi place, a răspuns ea. E… e minunată.
A prins într-adevăr spiritul oraşului, nu-i aşa?
— E foarte talentat gaijin-ul ăsta, a spus Akio, mândru
nevoie mare.
Billy i-a împins braţul.
— Aici suntem în America, prietene, voi doi sunteţi
„străinii”, apoi s-a întors spre Yoshi: Akio este şi el fotograf.
Lucrează mai mult pentru reviste. El a avut ideea să-mi adun
vechile fotografii şi să fac ceva cu ele.
 — A fost doar o idee, a spus Akio, ridicând din umeri.
Restul ai făcut tu singur.
Şi s-a ridicat pe vârfurile pantofilor lucioşi să ia ceva de pe
gulerul lui Billy, iar Yoshi a simţit o mică înţepătură de
invidie. Oare o să aibă şi ea vreodată pe cineva care să fie
atât de mândru de ea, sau să-i facă astfel de mici gesturi
intime, să-i dea la o parte o scamă de pe mânecă sau o geană
de pe obraz? Brusc s-a simţit năpădită de o senzaţie
copleşitoare de oboseală, de parcă nu şi-ar fi petrecut
ultimele douăzeci de minute stând şi bând vin cu un prieten,
ci ar fi participat la un concurs de alergări. Şi-n timp ce se
lăsa copleşită, i-a venit în minte un citat din Lawrence: „Nu
are rost să scapi de singurătate. Trebuie să ţi-o păstrezi toată
viaţa. Uneori numai, doar câteodată, golul se poate umple.
Doar câteodată! Dar trebuie să aştepţi… acea dată.”166
— Cât rămâneţi în L.A.? a întrebat-o Akio.
— Până miercuri, a răspuns ea, căznindu-se să
zâmbească. Plec la New York joi, dis-de-dimineaţă.
— A, şi ce planuri aveţi până atunci?
— Aş vrea să văd… Rodeo Drive, desigur, a început ea
clătinându-se pe picioare. Decalajul orar. Şi Teatrul Chinez al
lui Grauman. Şi Disneyland, bineînţeles. În afară de astea,
nu am altceva de făcut.
— Nee, Billy, s-a repezit Akio avântat, putem s-o invităm
mâine la prânz la Taylor?
— Taylor? a repetat Billy căzut pe gânduri. Ce zici Yoshi-
chan? Ai chef de o friptură americană serioasă?
— Sigur că da, dar nu mâine.
— Nu?
— Eu trebuie… a început ea, scuturând din cap, trebuie să
mă întâlnesc cu cineva.
— Ceva legat de serviciu?
— Da, a răspuns ea, evitând să-l privească, dar am putea
merge luni, dacă vă convine.
Cei doi s-au consultat pe şoptite, după care Billy a
166
D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, cap X.
încuviinţat din cap.
— Cred că ne putem strecura luni. Haide să mai vorbim şi
mâine-seară, apoi a adăugat: Dar ce ai, nu ţi-e bine? Te-ai
schimbat la faţă, aşa, dintr-odată.
— Cred că sunt obosită.
— Ai mai avea forţă să vii cu noi la un pahar mai târziu?
Ne întâlnim cu nişte prieteni pe la nouă.
Nu era decât şase după-masa şi gândul de a petrece încă
trei ore în picioare o făcea să simtă că se prăbuşeşte acolo, pe
loc. Yoshi a scuturat din cap, prefăcându-se stânjenită.
— Cred că ar trebui să mă duc la culcare. S-ar putea să fi
băut deja prea mult din vinul ăsta al vostru.
— Ei bine, atunci haide afară să-ţi căutăm un taxi.
Întinzându-i din nou braţul, Billy a şoptit ceva la urechea
lui Akio, care a dat din cap şi s-a înclinat.
— Yoroshiku onegai shimasu, a spus el. Abia aştept să vă
revăd luni, şi i s-a adresat apoi lui Billy: Condu-o tu pe
Kobayashi-san. Eu te aştept la bar, nee?
Când au ajuns în pragul uşii, Billy s-a aplecat spre ea şi a
sărutat-o uşor pe obraz.
— Eşti sigură că te descurci să-ţi găseşti un taxi? Ar trebui
să fie o mulţime în staţia de acolo, de peste drum.
Yoshi s-a frecat la ochi şi brusc şi i-a simţit foarte uscaţi.
— Cred că da!
I-a strâns mâna şi s-a întors spre ieşire, aruncând o
ultimă privire de rămas-bun propriei sale imagini de la
şaisprezece ani de pe perete. Înainte de a deschide uşa, i-a
simţit mâna pe umăr.
— Yoshi-chan!
Când s-a întors, l-a văzut pipăindu-şi din nou buzunarele.
— Mai aveam să-ţi dau ceva… a spus el, încruntându-se şi
scoţând ceva din buzunarul interior al jachetei.
Când a întins mâna, a văzut că era un plic alb, mic, sigilat,
destul de gros.
— Ce e asta?
— Nişte fotografii pe care le-am găsit când mi-am aranjat
negativele mai vechi.
— Sper să nu fie cu mine, a spus ea dezamăgită,
gândindu-se la numeroasele petreceri de sărbători sau de la
serviciu, unde fusese invariabil prinsă cu ochii închişi.
El a râs văzându-i faţa.
— Haide, că nu sunt aşa de rele. Uită-te la ele când ai un
pic de timp, a spus el, strângându-i uşor umărul. Te sun
mâine-seară. Oyasumi nasai.
— Oyasumi.
Dând adormită din cap, Yoshi a strecurat plicul între
paginile volumului de Lawrence. Apoi închizându-şi poşeta la
loc, a ieşit afară, în noaptea caldă californiană.

Drumul către Sunset Park a început ca o vâltoare de

culori: gri, argintiu şi verde, amestecate de clinchetul
liniştitor al ştergătoarelor de parbriz.
— Nu e o zi prea grozavă pentru plajă, a remarcat şoferul
de taxi, uitându-se la adresa pe care i-o dăduse.
— Nu merg la plajă, i-a spus ea căscând.
În ciuda oboselii, îşi petrecuse aproape întreaga noapte
zvârcolindu-se în patul dublu de hotel şi adormise apoi până
când i-a sunat telefonul, la ora şase. După ce a pus jos
receptorul, a mai rămas întinsă în pat în lumina mohorâtă,
închipuindu-şi din nou scena: pilotul american în genunchi.
Sabia lui Yamazaki străfulgerând. A murit de pe urma
rănilor? Aşa s-ar zice. Şi-a imaginat casa văduvei ca pe un
bungalou mic, pe plajă, asemenea caselor pe care le văzuse
din avion. Îşi închipuia cum va suna la uşă şi cum nu va
răspunde nimeni sau cum se va deschide uşa, ca să i se
trântească apoi în nas. Îşi imagina lacrimi ca ale lui Bette
Davis şi furii ca ale lui Joan Crawford. O îmbrăţişare caldă. O
palmă peste obraz. Singurul lucru pe care nu şi-l putea
imagina era – pentru prima dată în ultimii cincisprezece ani –
să nu mai simtă pe deget greutatea atât de bine cunoscută a
inelului şi nici semnificaţia lui – să nu mai aibă niciun obiect
pe care să-l fi atins şi mama ei pe vremea când se afla în
viaţă. Şi totuşi, dacă temerile ei se dovedeau a fi adevărate,
atunci ar fi fost şi mai rău să păstreze inelul.
— Mergeţi în vizită la prieteni? a întrebat şoferul pe când
intrau pe autostrada argintată de ploaie.
— Mai degrabă la nişte cunoscuţi.
— Frumos cartier.
Ea a dat din cap şi a privit pe fereastră. Chiar şi
autostrăzile erau absurd de mari în ţara aceasta, cu patru
sau chiar mai multe benzi, pline de maşini enorme:
Chevrolete, Rumbling Buick-uri, Forduri. Ploaia care cădea
necontenit făcea ca atât maşinile, cât şi autostrada să pară
netede şi lucioase, de parcă tocmai ieşiseră din fabrică sau
abia fusese turnat asfaltul. Totul era atât de nou aici, atât de
evoluat, atât de puternic. A izbit-o din nou gândul la cât de
jalnici erau ei, în ţara lor, când cugetaseră măcar să
rostească cuvântul victorie.
— De unde sunteţi? a întrebat-o şoferul, de parcă îi auzise
gândul.
— De la Tokyo.
Răspunsese cu un pic de teamă, căci pe drumul de la
aeroport acelaşi răspuns i-a atras un discurs înflăcărat
despre Ziua Infamiei167. Dar şoferul acesta a clătinat numai
din cap.
— Mereu am vrut să ajung acolo. Dar am luptat în Franţa.
— Şi eu mi-am dorit mereu să ajung în Franţa, a spus ea,
ceea ce era adevărat.
— Sunt convins că e mult mai bine acum decât când am
fost eu acolo.
— Şi la Tokyo e mai bine.
Au râs amândoi, ceea ce a liniştit-o şi mai mult. În mod
ciudat, şoferul îi amintea puţin de Kenji: la fel de îndesat, cu
nasul mare şi ochi căprui, blânzi. Ca un Carry Grant mai
bătrân şi mai solid.

167
Aluzie la discursul preşedintelui Roosevelt, la 8 decembrie 1941, în
faţa Congresului American, a doua zi după atacul de la Pearl Harbour,
când a spus că acea zi „va rămâne ca o zi a infamiei“.
 — Vă deranjează dacă pun nişte muzică?
— Deloc, a răspuns ea, ca apoi să regrete imediat, căci de
la radio s-a auzit o voce tristă de femeie ce deplângea un
tânăr soldat care s-a dus la război şi nu a mai venit înapoi.
— Vă place? a întrebat şoferul.
Nu-i plăcea, sigur că nu-i plăcea, dar nu-i venea să-i
spună.
Au mers mai departe mai mulţi kilometri, cu ploaia care
azvârlea pe geamul taxiului imagini umede şi schimbătoare
ca un caleidoscop. Yoshi privea peisajul estompat al
autostrăzii, aglomerat, dar, în mod ciudat, atât de dezolant,
încercând să-şi închipuie cum arăta văduva pilotului. Avea
chipul rotund sau oval? Cum o va întâmpina pe această
ciudată femeie orientală care i se ivea în prag aşa din senin?
Ar fi trebuit oare s-o avertizeze? Lista adreselor din Santa
Monica pe care o găsise Yoshi avea şi un număr de telefon,
dar nu fusese în stare să sune. Dacă Lacy Richards Murphy
i-ar fi închis telefonul sau ar fi refuzat să o întâlnească?
Atunci întrebarea nu şi-ar fi găsit niciodată răspunsul. Şi
inelul pilotului (dacă într-adevăr era al pilotului) nu s-ar fi
reîntors niciodată acasă.
A murit de pe urma rănilor?
Aşa s-ar zice…
Şi-apoi a adormit, ploaia şi palmierii uzi şi porţiunile
argintii de drum învălmăşindu-se cu case dărâmate şi fete
pan-pan şi cu vechiul pian Yamaha pe care Billy i-l găsise în
pivniţa de la Pyle, până când o mână puternică i-a scuturat
umărul.
— Domnişoară! Domnişoară…
Trăgând speriată aer în piept, Yoshi s-a trezit.
— Nu vă simţiţi bine, domnişoară? a întrebat şoferul.
El se răsucise de pe scaunul lui ca s-o trezească. Yoshi s-a
ridicat în capul oaselor, atingându-şi buzele cu degetul mic.
Îşi simţea gura uscată şi cleioasă şi o durea în gât.
— Ba da, a şoptit ea. Vă rog să mă scuzaţi, probabil că am
aţipit…
 — Ca un puişor, a comentat el vesel, ce n-aş da să pot
adormi şi eu la fel.
S-a răsucit înapoi spre bordul maşinii, a tras frâna de
mână şi a coborât geamul. Şi ploaia şi maşina se opriseră şi
a văzut că ajunseseră într-o mică zonă rezidenţială, cu case
ornamentate cu stucatură, cu grădini curate şi îngrijite.
Iarba şi florile străluceau după ploaia de dimineaţă, un
măcăleandru cu pieptul roşu ţopăia pe o pajişte. S-a oprit şi
a luat din pământul încă umed ceva ce arăta ca un firicel,
dar s-a dovedit a fi un viermişor ce se zvârcolea îngrozit. Şi-n
timp ce Yoshi se uita la el, pasărea l-a înhăţat cu o eficienţă
nemiloasă şi l-a înghiţit pe dată.
— Am ajuns în Sunset Park?
— Da, Glenridge Way. Acolo e.
Şi i-a arătat cu degetul o căsuţă peste drum, la câţiva
metri de ei. Nu arăta în niciun fel ca o casă de văduvă. Era
vopsită într-un galben viu, cu uşa verde. Pe mica terasă se
afla un balansoar cu pernuţe albastre, care se mişca uşor în
sus şi în jos în adierea nevăzută a vântului. Pe o bancă era o
mănuşă de baseball pe jumătate desfăcută şi de peretele din
faţă stătea sprijinită o bicicletă roşie.
— Pe cutia poştală scrie Murphy, a mai spus şoferul. Aşa îi
cheamă?
Yoshi a încuviinţat din cap, simţind că o ustură palmele de
sudoare. Lacy Richards Murphy. Acesta era numele pe care îl
găsise în Anuarul Piloţilor din Raidul Doolittle, o publicaţie pe
care Forţele Aeriene o scot în cinstea reuniunii lor anuale.
Anul trecut a avut loc în Arkansas şi în dreptul numelui
Cameron Richards a văzut numele soţiei şi al fiului lui
pentru prima dată: Lacy Richards Murphy. Cameron Richards
III. Şi-a amintit că, în mod neaşteptat, izbucnise în lacrimi:
nu îşi închipuise că pilotul american ar fi putut avea un fiu.
— Frumoasă căsuţă are prietena dumneavoastră, a spus
şoferul, părând că uitase ce vorbiseră mai devreme. Probabil
că bărbată-său e destul de înstărit.
Ea a dat din cap, ştergându-şi palmele de fustă, simţind
cum inelul se prinde în bumbacul gros, ca apoi – din te miri
ce pricină – să se simtă năpădită de un val de panică. De ce
oare crezuse că va putea face asta? Acum, că ajunsese aici,
ideea i se părea de-a dreptul tâmpită. Să apară aşa, din
senin, ameţită încă de schimbarea fusului orar. Întinzându-i
inelul mamei ei ca pe o ofrandă de pace. Ca şi cum un singur
flecuşteţ ar putea să desfacă toate relele şi rănile adunate în
douăzeci de ani. De parcă ar fi însemnat cu adevărat ceva…
Poate că nu sunt acasă, s-a gândit, dar chiar atunci uşa s-
a deschis larg şi a văzut cum un băiat înalt, cu mâini şi
picioare lungi şi păr auriu a ieşit afară şi a luat mănuşa.
— Mă duc la bibliotecă, mami, a strigat el spre uşa
deschisă.
Şi-a scos apoi mănuşa, a aruncat-o în sus şi-a prins-o din
zbor.
— Mă-ntorc pe la prânz.
Din casă s-a auzit o voce de femeie:
— Să nu uiţi, Tom şi cu mine mergem la film mai târziu,
am nevoie să stai cu Joshy.
În spatele ecranului de plasă din uşă s-a văzut o umbră.
Yoshi s-a aplecat în faţă, dar nu a putut distinge nimic
altceva decât o fustă largă şi o faţă palidă.
— Vin negreşit.
Punând mănuşa la loc, băiatul s-a întors şi a coborât
scările, sărind câte două trepte odată cu picioarele lui lungi
şi graţioase de elan. Şi-a luat bicicleta, a mers pe lângă ea
până în stradă şi în timp ce se arunca în şa Yoshi a simţit un
fior de-a lungul spinării. Arăta exact ca imaginea tatălui său
din anuar, şi când ochii lui deschişi i-au întâlnit pe ai lui
Yoshi, ea a simţit nevoia copilărească de a se lăsa în jos, sub
geamul maşinii. Dar băiatul nu părea s-o bage deloc în
seamă. A pornit pedalând cu spor şi a dispărut după colţ.
Şoferul i-a deschis portiera.
— Doriţi să vă aştept aici, domnişoară? a întrebat el,
dându-se politicos la o parte şi aşteptând.
Înghiţind cu greu în sec, Yoshi s-a dat anevoie jos din
maşină.
— Dacă aţi putea… a spus ea strângându-şi pleoapele în
lumina puternică. Nu cred că am să stau mult.
Scoţându-şi pudriera din geantă, şi-a studiat chipul
sumbru. Era clar că nu arăta ca Audrey Hepburn, palidă şi
trasă la faţă, cu cearcăne adânci sub ochii ei întunecaţi, încă
umflaţi de somnul din maşină. Avea o pată deasupra
sprâncenei stângi, poate de la geamul taxiului. Umezindu-şi
batista cu limba, Yoshi a şters-o şi şi-a pudrat cu grijă nasul
şi obrajii. Şi-a dat cu ruj Siren Red pe buzele uscate şi a scos
suportul de cărţi de vizită de la Tuttledge, din care a luat
una. În cele din urmă şi-a scos inelul de pe deget. Pentru
prima dată de când îşi aducea ea aminte, bijuteria – care i se
potrivise perfect întotdeauna – părea înţepenită pe degetul ei
mijlociu, metalul înnegrit era adânc înfipt în carnea ei palidă,
chiar după ce îl răsucise de mai multe ori. Necăjită, Yoshi şi-
a umezit degetul cu limba şi-a reuşit să îl scoată, lăsându-şi
pielea de sub inel înroşită şi iritată.
Frecându-şi palma de fustă, şi-a luat poşeta sub braţ, apoi
cu inelul într-o mână şi cartea de vizită în cealaltă, a pornit-o
spre casă.
Când a ajuns la uşă, a auzit apa curgând şi sunet de
farfurii – cineva spăla vasele după micul dejun. A ascultat o
vreme, minunându-se că lucrurile pot suna atât de banal,
înainte de a bate la uşă, cu inima zbătându-i-se în piept.
— Cam? s-a auzit o voce de femeie. Tu eşti? Ai uitat ceva?
Clinchetele de vase s-au oprit şi s-a auzit ţăcănitul de
tocuri venind spre uşă. Apoi uşa cu ecran de plasă s-a
deschis şi a apărut – ştergându-şi mâna pe şorţul de
bucătărie – femeia a cărei umbră o zărise mai devreme.
— Doamna Murphy? a întrebat Yoshi ca să se asigure.
— Da, a răspuns femeia pe un ton plăcut.
Avea părul închis şi strălucitor, strâns într-un coc la spate,
şi ochii ei verzi s-au micşorat nesiguri în timp ce-o priveau pe
Yoshi. Lacy Richards Murphy nu era aproape deloc machiată,
dar avea chipul proaspăt şi tânăr, nu slăbit şi întunecat cum
şi-l închipuise Yoshi când se perpelea neliniştită în pat,
noaptea trecută. Arăta cam de treizeci şi opt, patruzeci şi
ceva de ani. Era nemaipomenit de drăguţă (după cum şi-a
dat seama Yoshi cu o uşoară senzaţie, inexplicabilă, de
remuşcare).
— Cu ce pot să vă fiu de folos?
Yoshi s-a pomenit făcând o plecăciune, din obişnuinţă,
apoi şi-a dat seama şi s-a îndreptat de spate.
— Îmi pare rău că… vă… deranjez. Am vrut doar…
S-a oprit însă în timp ce un băieţel cu o claie de păr
întunecat a dat năvală din hol, călare pe un căluţ de lemn.
Nechezând ascuţit, s-a oprit lângă femeie, apucând-o posesiv
de un picior, holbându-se la Yoshi cu ochii lui verzi ca ai
mamei sale, de parcă ea ar fi fost căzută din lună.
— Cine e asta? a întrebat-o el pe mama sa. Nu e o piele-
roşie?
— Şşşt, l-a domolit Lacy. Nu fi nepoliticos, Joshy. Las-o pe
doamna să ne spună cum o cheamă.
I-a zâmbit lui Yoshi, scuzându-se. Muşcându-şi buza,
aceasta din urmă s-a străduit să rostească ceva.
— Eu… mă numesc Yoshi Kobayashi, a spus ea
întinzându-i cartea de vizită. Sunt din Tokyo, din Japonia.
Femeia a luat cartea de vizită.
— E.E. Tuttledge? a citit ea, uimită. Sunteţi traducătoare?
Yoshi a încuviinţat.
— Da, dar nu de asta mă aflu aici.
Lacy şi-a ridicat capul, aşteptând.
— Dumneavoastră sunteţi… aţi fost… soţia lui Cameron
Richards?
Ceva prea că s-a mişcat în ochii verzi ai femeii.
— Da, s-a prăpădit în timpul războiului.
— Ştiu, a înclinat Yoshi din cap. Cred că… ăsta era al lui.
Şi i-a întins inelul.
O clipă, Lacy Richards nu s-a clintit, nici măcar nu a
clipit. A rămas doar cu privirile pierdute la piatra verde, iar
ochii i se măreau din ce în ce.
 Nu-l recunoaşte, s-a gândit Yoshi. Dar pe când începea să
se simtă uşurată, soţia pilotului a întins mâna.
— Cum… De unde îl aveţi? a întrebat ea încetişor, ridicând
inelul mic de argint în lumina soarelui. Unde…
Pentru o clipă şi-a închis ochii, strângând inelul atât de
tare, că i s-au albit degetele. Apoi şi-a coborât privirea către
fiul ei.
— Joshy, i-a spus ea cu o voce sugrumată, du-te şi te
joacă în bucătărie.
— Nu vreau, a răspuns băiatul, cu ochii încă aţintiţi la
Yoshi.
— Joshua Francis Murphy, s-a răstit mama lui, treci
imediat în bucătărie.
Şi, apucându-i umerii cu ambele mâini, l-a răsucit şi l-a
împins uşor înainte. Copilul a slobozit un chiot care a părut
mai mult simbolic, căci în clipa următoare galopa din nou
prin holul întunecat.
După plecarea lui, Lacy s-a întors către Yoshi. De pe chip
îi pierise orice semn de bunăvoinţă.
— De unde-l aveţi?
Vocea ei suna aspru acum.
— A fost al… mamei mele, s-a bâlbâit Yoshi, i l-a dat tata.
— Şi tatăl dumitale de unde l-a luat?
Pentru o clipă şi-a simţit mintea goală, nu numai că nu
găsea un răspuns, dar nici vorbele nu şi le mai găsea. Nici în
engleză, nici în franceză. Nici măcar în japoneză. Simţea doar
un ghem învălmăşit de sunete înţepenite în gât, un cocoloş
de consoane aspre şi vocale moi. Şi nu ştia cum să-şi
împingă cuvintele printre buze.
— Ei, ce-aveţi de zis? a întrebat Lacy Richards.
Ţinea încă inelul în mână şi, nu se ştie din ce pricină, pe
Yoshi o consola lucrul acesta, în ideea că, atât timp cât inelul
nu se afla încă pe degetul celeilalte femei, nu putea să se
întâmple lucrul de care se temea cel mai tare.
— Eu… nu sunt sigură, a izbutit ea să îngaime. Eram copil
pe vremea aceea. Dar cred că el… l-a găsit pe soţul
dumneavoastră. După ce…
Vocea i-a pierit, fără să mai poată termina. Chipul
americancei se făcuse cenuşiu. Fără să scoată un sunet, a
păşit către balansoar şi s-a prăbuşit pe pernele albastre. A
rămas acolo o clipă, legănându-se amorţită înainte şi înapoi,
în timp ce-şi drege vocea pentru a vorbi din nou, cu ochii
aţintiţi la inel.
— Am primit scrisori, a spus ea, am primit şi o hartă cu
locul unde se află mormântul lui. Am primit şi o decoraţie.
Chiar şi o blestemată de medalie. Am aşteptat ani de-a
rândul… ani întregi. Dar numai după o grămadă de ani am
aflat cu siguranţă că e mort, şi – după încă alţi ani – că nu a
murit când s-a prăbuşit avionul.
— Îmi pare rău, a şoptit Yoshi, dar Lacy nu a luat-o în
seamă.
— Ar fi fost mult mai bine, a continuat ea scuturându-şi
capul, ar fi fost mult mai bine dacă ar fi murit aşa,
prăbuşindu-se. Dar să aud că a fost capturat… că un
blestemat de jap a scos sabia şi… şi…
Vorbele i-au amuţit, iar ea a rămas cu ochii pierduţi la
pumnul strâns. Yoshi stătea nemişcată, cu cuvântul jap
răsunându-i în urechi, cu imaginea sabiei căpitanului
Yamazaki străfulgerându-i pe dinaintea ochilor. Şi i-a închis
ca să se ferească, dar sabia a rămas tot acolo, sclipitoare…
Din colţurile nevăzute ale bucătăriei a străbătut sunetul
unui televizor, o voce bărbătească pe fundalul unor sunete
tremurate de vioară.
— Doamne Isuse Christoase! a mormăit Lacy.
Deschizându-şi ochii din nou, Yoshi a văzut-o pe Lacy
întorcându-şi capul enervată spre uşa de plasă.
— Ei, Joshy, a strigat ea pe un ton ascuţit, închide-l odată,
domnule!
— Haide, mamă, i-a răspuns băiatul, dar muzica şi vocea
bărbatului au amuţit.
Yoshi şi-a muşcat buza, privindu-şi insistent pantofii,
străduindu-se să îşi stăpânească un hohot isteric de râs.
Când şi-a ridicat din nou ochii a văzut că Lacy o privea
insistent. Pe chip nu i se putea citi nimic.
— Aşa că presupun, a început ea cu o voce stăpânită cu
grijă, următoarea mea întrebare ar trebui să fie: De ce?
— De ce… ce?
— De ce asta?
Lacy a ridicat inelul arătându-i-l. Nu şi-l pusese încă pe
deget.
— De ce mi l-aţi adus mie? Cu siguranţă nu eraţi obligată.
Oricum eu tot n-aş fi ştiut nimic.
„Vi l-am adus pentru că trebuia să ştiu adevărul”, şi-a
spus Yoshi în sinea ei. „Despre tata. Despre război.” Dar,
desigur, nu a spus cu voce tare nimic din toate astea.
— Vi l-am adus, a spus ea răspicat, pentru că vă aparţine.
Mi s-a părut că… aşa se cuvine.
Simţea ochii lui Lacy Richards aţintiţi asupra ei, verzi ca
apa de mare, verzi ca inelul ei. Evaluând-o, scrutându-i
chipul în căutarea adevărului sau a minciunii sau a
întinderii reci şi cenuşii dintre ele.
— Foarte bine, atunci, a spus ea în cele din urmă.
— Bine? a repetat Yoshi, nesigură.
— Foarte bine, a spus Lacy Richards Murphy. Aşa aţi
făcut. Misiune îndeplinită! Puteţi pleca.
Şi a aruncat o privire plină de înţeles spre taxiul care o
aştepta peste drum. Pentru o clipă, Yoshi a rămas cu ochii
aţintiţi la ea.
— Nu înţelegeţi? a repetat Lacy, cu vocea pătrunsă de
mânie. Puteţi pleca.
Yoshi a simţit că roşeşte toată. Tremurând, s-a întors. Dar
când cobora de pe terasă, a auzit-o pe Lacy din nou:
— Staţi aşa!
S-a întors, uimită. Soţia pilotului se afla din nou în
picioare, uitându-se la cartea de vizită a lui Yoshi.
— Aţi pierdut pe cineva în război, domnişoară Kobayashi?
Yoshi a înghiţit cu greu.
— Mi-am pierdut părinţii, apoi, după o clipă de gândire, a
adăugat: şi… soţul.
Nu mai spusese aşa ceva până atunci, dar, pe când
cuvintele îi ieşeau din gură, şi-a dat seama că era adevărat.
Lacy Richards părea că se gândeşte. Apoi şi-a coborât
privirea la inel. Şi, în timp ce Yoshi se uita la ea, şi l-a vârât
încet pe inelar.
— Ştiţi, a început ea pe un ton de conversaţie obişnuită,
inelul acesta a fost al mamei mele. Ea îi spunea „Întoarce-te
cu bine acasă la mine”, a zis slobozind un hohot de râs
ascuţit, trist. Cam spunea că era un nume tare prostesc.
Pentru o clipă, niciuna dintre cele două femei nu a scos o
vorbă. Apoi Lacy Richards Murphy a vârât în buzunarul
şorţului cartea de vizită a lui Yoshi.
— Vă mulţumesc, a spus ea. La revedere, domnişoară
Kobayashi.
Şi, cu o fluturare vagă a mâinii cu inelul verde, a dispărut
în casă.

— A fost plăcută vizita? a întrebat şoferul, deschizându-i

portiera.
Yoshi doar a clătinat din cap şi s-a urcat în maşină.
Respira în reprize scurte, dureroase, simţea că o strânge o
chingă de metal peste piept.
— Încotro? a întrebat şoferul. Înapoi la Baltimore?
Ea a scuturat din nou din cap. Gândul să străbată din nou
ore în şir pe autostrada nesfârşită printre palmieri o sufoca şi
mai tare.
— Să mergem… într-altă parte, vă rog. Undeva unde să…
Stau pur şi simplu.
— Îmmm, să staţi? a repetat şoferul, stăpânindu-şi un
zâmbet. Ei, uite că s-a făcut frumos, până la urmă. Ce-ar fi
să mergem la plajă?
Yoshi şi-a sprijinit fruntea de geamul rece al portierei.
— Cât e de departe?
— Ştiu una cam la douăzeci de minute de aici. O bijuterie
ascunsă. Pun rămăşag că după ploaia de dimineaţă n-o să fie
aproape nimeni acolo.
— Foarte bine, a spus ea, lăsându-se pe spate pe bancheta
maşinii, privindu-şi mâna care părea atât de goală acum,
aproape obscenă.

Cincisprezece minute mai târziu şedea pe ţărm, cu geanta

în poală şi cu pantofii plini de nisip lângă ea. Plaja era atât
de mică, încât nu avea niciun nume, dar şoferul avusese
dreptate – cu excepţia unui stol de pescăruşi certăreţi Yoshi
era singură pe toată întinderea ei. Profitând de singurătate şi
de soarele puternic de la prânz, îşi scosese ciorapii,
îndesându-şi-i în pantofi, ca să poată simţi nisipul între
degetele de la picioare.
Acum stătea cu privirea pierdută la Pacific, la linia dreaptă
şi albastră dintre cer şi apă, la fel de golită de emoţie ca
spaţiul însuşi. Asta e, şi-a spus ea, De la asta a pornit totul.
Pentru asta s-au luptat toţi: o întindere de ocean, netedă ca
mătasea, între California şi Yokohama. Părea ciudat ca ceva
atât de senin, de esenţialmente paşnic să fi incitat la atâta
vărsare de sânge, să fi determinat taţi să omoare soţi şi piloţi
să omoare mame şi bărbaţi tineri să lase femei să se
prăbuşească în fântâni. De ce se întâmplă aşa ceva? s-a
întrebat ea. De ce facem asta? Ce-am învăţat acum după ce
am făcut toate astea?
Copleşită şi-a privit mâinile palide, de pe stânga lipsea
verigheta pe care Masa i-o pusese pe deget la Hotelul
Imperial, de pe dreapta fusese acum smuls inelul pilotului. Îi
trecuse usturimea de pe inelarul drept, dar în locul ei simţea
un gol – de parcă mâinile îi erau atât de uşoare, fără a fi
ancorate de ceva, încât ar fi putut să-şi ia zborul de pe
încheieturile ei.
Alungându-şi gândul acesta, şi-a scos cartea lui Lawrence,
intenţionând să se lase pierdută în povestea fluidă. Dar, când
a deschis cartea, ceva a căzut dintre paginile ei – nu
scrisoarea lui Billy, ci plicul pe care i-l dăduse cu o seară în
urmă, la galerie. Fusese atât de obosită, că uitase să-l
deschidă înainte de a se duce la culcare şi apoi, de
dimineaţă, se grăbise să plece şi uitase din nou de el. Acum,
curioasă, dar şi un pic reticentă (căci întotdeauna ieşea prost
în fotografii), şi-a vârât degetul în plic şi a scos un mic teanc
de fotografii.
Imediat a văzut că nu erau de la Pyle. Arătau mult mai
goale şi mai vechi: cu timpul, albul îngălbenise şi negrul
devenise maro. La o primă privire, cea de deasupra nu părea
să arate mai mult decât o pată mică şi neagră pe cer. Dar,
uitându-se mai bine, a văzut că era un şoim, cu aripile
întinse, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze întreg orizontul, cu
ciocul lui coroiat profilat pe un nor. L-a studiat, uimită de
sentimentul nedesluşit că îl ştia foarte bine. Ca şi cum ar mai
fi văzut chiar această imagine cândva, poate în vis. Apoi a
trecut la imaginea următoare, care arăta o pereche de
picioare grăsuţe de copil, cu ojă cojită pe degete, şi dincolo de
ele, o casă foarte neobişnuită. Casa avea o terasă ca o scenă,
pe care se aflau şase persoane destul de şterse, aşezate pe
scaune şi – ce să vezi? – mai era şi o cascadă (a trebuit să se
uite bine de tot ca să se convingă), care se rostogolea de pe
acoperişul de ceramică al casei. Şi acum a avut acelaşi
sentiment ciudat de déjà-vu, de parcă ar fi fost o imagine
dintr-una din vechile ei cărţi de poveşti sau dintr-un album
pe care-l avusese în bibliotecă.
Următoarea fotografie era o imagine mai de aproape a
terasei şi înfăţişa un bărbat japonez cu o fetiţă în braţe. Când
a privit-o mai îndeaproape, Yoshi a tras iute aer în piept,
întrebându-se dacă nu cumva erau efectul lipsei somnului, a
băuturii şi fumatului cu care ea nu era obişnuită. Dar şi
după ce a clipit de câteva ori tot nu rămânea niciun dubiu:
bărbatul era tatăl ei. Şi chiar şi mai uimitor, copilul era
Yoshi.
Kenji Kobayashi stătea tolănit pe un şezlong, trupul lui
îndesat era mai suplu şi părul mai negru decât şi le amintea
Yoshi. Dar dintele de aur – cel pe care o lăsa uneori să-l
atingă ca să-i aducă noroc – era acolo, la vedere, sclipind în
lumina de apus a soarelui. Într-o mână ţinea o sticlă de bere.
Chipul îi era străbătut de un zâmbet atât de cunoscut,
probabil stârnit de ceva ce făcuse sau era gata să facă Yoshi.
Chipul ei era pe jumătate ascuns, dar era clar că râdea – cu
râsul acela deplin, încărcat de dragoste al copiilor.
Yoshi s-a uitat atent la fotografie, cu respiraţia tăiată şi
gândurile razna. Apoi s-a uitat la plicul gol, care nu era gol,
de fapt. Înăuntru se mai afla un bilet:

Yoshi,
Am găsit fotografiile acestea ultima dată când am fost pe la
mama ca s-o ajut să cureţe podul. Le-am tot păstrat luni de-a
rândul, dar mi-am dat seama că-ţi aparţin ţie de fapt.
Cu toată dragostea,
Billy

Uimită, Yoshi şi-a ridicat privirea. Se gândise şi ea,

desigur, că era posibil ca tatăl său să fi avut de-a face cu
Anton Reynolds în timpul avântului pe care îl cunoscuseră
construcţiile la Tokyo, înainte de război. Chiar îl şi întrebase
odată pe Billy, când încă lucrau împreună: „Oare tatăl tău nu
a pomenit niciodată că l-ar fi cunoscut pe al meu?”
— Cred că s-au întâlnit o dată sau de două ori, a răspuns
el şi asta a fost tot.
Yoshi a presupus că fusese atât de tăios din cauza
stânjenelii pe care o simţea faţă de tatăl său în general; ştia
că nu se înţeleseseră prea bine. Uitându-se din nou la
fotografia lui Kenji, totuşi, şi-a dat seama că el încercase s-o
protejeze – căci, desigur, ştia de-acum despre rolul lui Kenji
în uciderea lui Cameron Richards.
Pentru o clipă, i-a revenit în minte chipul frumos,
îndurerat al lui Lacy Richards: „Întoarce-te cu bine acasă la
mine”… Cam spunea că era un nume tare prostesc.
Muşcându-şi buza, Yoshi a vârât fotografia lui Kenji în
spatele teancului, întrebându-se dacă va mai putea vreodată
să o privească fără a simţi acel amestec complicat de
vinovăţie şi durere. Apoi s-a uitat la ultima poză şi i s-au
risipit pe loc toate celelalte gânduri.
Căci acolo, în pragul aceleiaşi case cu cascadă, era mama
ei.
Hana Kobayashi, în pragul casei de vară, îmbrăcată într-o
rochie elegantă, albă, strânsă pe trup. Avea pantofi cu toc
înalt, iar buzele şi unghiile îi erau închise la culoare datorită
rujului şi ojei. Părul îi era uşor ciufulit şi îi cădea pe obraz,
ascunzându-i parţial faţa. Dar era clar părul ei, coafat
elegant, care o caracteriza atât de bine, cu vălurirea buclei,
care scandalizase atât vecinii, cât şi poliţia. În mână ţinea un
portţigaret de fildeş pe care Yoshi îl uitase, dar îl recunoştea
acum cu o tresărire. În el era înfiptă o ţigară Winston cu
vârful abia aprins, din care ieşea un firicel răsucit de fum.
Yoshi a întors fotografia pe partea cealaltă, simţindu-şi
mâna tremurând. Pe ea stătea scris cu o mână ca de copil:
Karuizawa, 1935.
Mama, s-a gândit Yoshi.
Copleşită, s-a lăsat pe spate în nisipul cald, strângând
fotografia la piept. Soarele de amiază îi săruta obrajii,
pleoapele şi nasul şi – ca un dar – amintirea i-a revenit în
minte:
Era mică, foarte mică. Alergase în jos, pe un deal. Avea
picioarele foarte murdare. Cineva îi dăduse cu ojă roşie pe
unghiile de la picioare. Încercase să fugă la mama ei, cu acea
nevoie de netăgăduit, feroce pe care o simt copiii mici de a fi
alături de mamele lor şi cu teama sâcâitoare că Hana nu va fi
acolo. Dar era, şi Yoshi a ajuns la ea şi acum o ţinea strâns
în poala ei.
Hana mirosea a lavandă şi a ţigări Winston şi a un fel de
băutură, iar Yoshi se simţea în siguranţă şi protejată de
nimbul palid al braţelor ei. Mai erau şi alţi oameni în jurul ei,
dar nici mama şi nici copila nu îi băgau în seamă. În clipa
aceea erau doar ele două, un singur trup. Yoshi se cuibărise
în braţele Hanei, iar Hana o strângea atât de tare, că Yoshi
simţea pe obraz bătaia inimii mamei ei. Iar ritmul ei îi
transmitea un mesaj secret, doar pentru ea:
Eşti iubită. Eşti iubită.
 Notă despre surse

În documentarea pentru acest roman am consultat zeci şi

zeci de surse, iar câteva s-au dovedit a-mi fi foarte
folositoare. Retribution (Răzbunare) de Max Hastings este
deopotrivă o relatare extraordinară şi completă a Războiului
din Pacific şi o lucrare extrem de captivantă. The Year of the
Wild Boar (Anul mistreţului) – amintirile reporterului Helen
Meyer de la New York Times din anul 1935, petrecut la Tokyo
– mi-a fost de mare folos pentru a reconstitui atmosfera
generală din Tokyo în anii dinaintea Războiului din Pacific şi
mi-au sugerat personajul conflictual Hana Kobayashi.
Japans Total Empire: Manchuria and the Culture of Wartime
Imperialism (Imperiul total al Japoniei: Manciuria şi cultura
imperialismului din timpul războiului) de Louise Lang mi-a
oferit o perspectivă fascinantă asupra colonizării de către
Japonia a Chinei de Nord. Thirty Seconds Over Tokyo
(Treizeci de secunde deasupra Tokyoului), memoriile clasice
ale căpitanului Ted Dowson despre Raidul Doolittle, mi-a fost
de mare ajutor în încercarea de a recrea acel atac
extraordinar şi mi-a inspirat o parte din trăirile lui Cam
Richards. So Sad to Fall in Battle (Atât de trist să cazi în
lupta), redarea tulburătoare a bătăliei de la Iwo Jima
semnată de Kumiko Kakehashi, bazată pe scrisorile adunate
de Generalul Tadamichi Kuribayashi, mi-a oferit o imagine
veridică asupra a ceea ce însemnase să fii soldat japonez şi
să lupţi într-o bătălie disperată, fără nicio şansă de câştig, iar
Since You Went Away: World War II Letters from America on
the Home Front (De când ai plecat: Scrisori de pe front din cel
de-al Doilea Război Mondial) mi-a adus în atenţie vocile
captivante şi pline de informaţii ale soţiilor americane
aşteptându-şi bărbaţii acasă. My Queer War (Războiul meu
năstruşnic) de James Lord mi-a dat lămuriri despre viaţa
militarilor homosexuali în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. Şi, în cele din urmă, în documentarul Riben Guizi
(Diavoli japonezi) am găsit relatări personale (adesea extrem
de tulburătoare) ale foştilor soldaţi japonezi care au comis
atrocităţi în China.
 Mulţumiri

Multe persoane mi-au oferit sfaturi, ajutor şi m-au

încurajat să scriu acest roman. Aş dori să mulţumesc în mod
special Centrului pentru Raiduri Aeriene şi Daune de Război
de la Tokyo şi personalului său extraordinar pentru sprijinul
lor, supravieţuitorilor bombardamentului – Yoshiko
Hashimoto, Toshiko Kameya şi Shizuyo Takeuchi – pentru
relatările lor sincere şi detaliate despre noaptea de 10 martie
1945. Tadashi Okazoe şi Masayoshi Ozaki mi-au povestit
despre perioada pe care au petrecut-o în armata japoneză şi
despre viaţa lor în timpul Războiului din Pacific, iar Sei-Ichi
Nakata s-a dovedit o mină de aur de informaţii despre
trecutul războinic al Japoniei şi despre ocupaţie. Îi
mulţumesc lui Maurice Brill pentru că mi-a împărtăşit
amintirile sale şi mi-a arătat fotografii din vremea când a
servit ca tânăr ofiţer de contrainformaţii în Japonia ocupată.
Colonelul în rezervă Marcy Atwood din Forţele Aeriene
Americane s-a dovedit de nepreţuit pentru semnalarea
documentelor despre istoria aviaţiei americane şi fiindcă m-a
învăţat cum funcţionează de fapt un bombardier. Fostul pilot
al Forţelor Navale ale SUA, Tom Cody, mi-a citit şi corectat
cel puţin zece-douăsprezece variante ale capitolului USS
Hornet, să se asigure că am redat corect toate detaliile
aeronautice (deşi sunt sigură că tot am scăpat câte ceva – te
rog să mă scuzi, tată!).
Yuko Sakata este cu siguranţă cea mai bună cercetătoare
şi traducătoare şi nu pot să-i mulţumesc îndeajuns pentru
timpul şi atenţia pe care le-a acordat acestui proiect. Trebuie
să le mulţumesc de asemenea lui Doug Shinsato şi lui Tad
Urabe pentru că m-au ajutat să mă descurc şi să-mi găsesc
multe surse de informaţii în Tokyo. La fel şi lui Chihiro Sato
şi lui Jonathan Hall pentru serviciile lor excelente de
interpretariat. Sam Morse de la Departamentul de Studii
Asiatice de la Amherst College mi-a oferit referinţele care îmi
lipseau, indicându-mi cărţi şi fotografii relevante şi, mai ales,
unde să le caut. Aş dori să-i mulţumesc agentei mele,
Elizabeth Sheinkman, pentru sprijinul şi colaborarea sa,
redactorilor asistenţi Alison Liss şi Rebecca Schultz pentru
depistarea greşelilor şi pentru aportul lor şi redactorului Jill
Bialosky pentru îndrumarea sa editorială competentă, ca
întotdeauna. Lectorii Hillary Jordan, Joanna Herson, Lizzie
Simon, Sarah Sffian, Ellen Umanski şi Andrea Lafleur şi-au
petrecut multe ceasuri citind, recitind, discutând,
provocându-mă şi încurajându-mă, drept care le sunt foarte
îndatorată. Şi Scott Atkins şi Brooklyn Writers Space mi-au
oferit acea preţioasă rezidenţă din New York (cel puţin pentru
o scriitoare atât de zăpăcită ca mine): un loc liniştit şi lipsit
de alţi stimuli care să mă distragă, unde să mă pot cufunda
în muncă. Se cuvin mulţumiri şi pentru supravieţuitorii
Raidurilor lui Doolittle din 1942, atât pentru faptele lor
eroice, cât şi pentru prezenţa lor stimulatoare şi spiritul
reuniunilor lor anuale, la care am avut cinstea să particip o
dată.
La urmă, dar nu în cele din urmă, aş dori să mulţumesc
familiei mele. Soţul meu, Michael Epstein, nu numai că mi-a
inspirat acest proiect, dar a fost şi cel mai mare susţinător (şi
cel mai acerb critic) al lui, fără să mai pomenesc de faptul că
a avut grijă de casă în nenumăratele ceasuri petrecute de
mine scriind. Şi fiicele mele, Katie şi Hannah, m-au sprijinit,
oferindu-mi o lecţie susţinută de dragoste şi umor despre
lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.
 Autorii/ sursele fotografiilor:

Tadahiko Hayashi
Cap I: Library of Congress
Cap III: MPI/fotografii de arhivă/Getty Images
Cap V: Library of Congress
Cap VI: Wikimedia Commons
Cap VII: Library of Congress – versiune redactată ©
Science Faction/ Science Faction/Getty Images
Cap VIII: Tadahiko Idayashi
Cap IX: Tadahiko Hayashi