Zeii Pedepselor Ceresti - Jennifer Cody Epstein
Zeii Pedepselor Ceresti - Jennifer Cody Epstein
Zeii Pedepselor Ceresti - Jennifer Cody Epstein
Epstein
Zeii pedepselor
cereşti
Traducere din engleză şi note de
ANCA DAN şi SÂNZIANA DRAGOŞ
Titlul original: The Gods of Heavenly Punishment, 2013
Humanitas, 2015
Versiune ebook: v1.0, octombrie 2018
Pentru Katie şi Hannah,
care îmi sunt zeiţele luminii,
inspiraţiei şi viitorului
2
Da, pot (în franceză, în original).
3
Sufix onorific adăugat la nume, folosit pentru ambele sexe, între
persoane de rang egal (în japoneză, în original).
A primit aparatul de curând, de ziua lui, a adăugat ea
întorcându-se spre Hana.
— Ocazie cu care m-a adus la faliment, a spus Anton
mormăind.
— Hai, ajunge, ţi-am spus că a fost ieftin, l-a dojenit ea şi
s-a întors din nou spre Hana: Imortalizează viaţa pe care o
duce aici, ca să le poată arăta copiilor lui cum a fost să creşti
în Japonia.
Copiii mei? s-a mirat Billy în gând. Nu fusese vorba despre
aşa ceva.
— Ce idee minunată, s-a entuziasmat doamna Kobayashi.
Copiii trebuie să aibă pasiuni creative şi deschidere spre
cultură. Eu una o învăţ pe Yoshi franceză marţea şi engleză
joia, în fiecare săptămână. Şi sunt deja trei ani de când ia şi
lecţii de pian.
S-a uitat preocupată spre Billy, apoi spre Anton,
mângâindu-şi colţul gurii roşii cu un deget atent
manichiurat.
— Unde să stau, Billy-san?
Billy şi-a făcut de lucru cu ceasul diafragmei, luptându-se
cu un copleşitor val de sfială. A ridicat apoi aparatul la ochi
ca pe un scut şi a indicat un punct lângă uşă:
— Ăă, poate acolo. Nu, staţi aşa. Poate un pic mai aproape
de intrare? Lumina e mai bună…
Doamna Kobayashi s-a aşezat în locul indicat, iar el o
urmărea prin obiectiv:
— Gata?
— O, Doamne, nu. Stai o clipă, a spus ea deschizându-şi
grăbită poşeta. Stai să-mi refac machiajul.
Asta suna ciudat, mai ales din partea cuiva care avea mai
puţină nevoie de machiaj decât oricare altă femeie pe care o
văzuse Billy vreodată. În orice caz, în comparaţie cu faţa lui
(plină de pistrui, lungă ca a unui personaj de desene
animate, încadrată de o claie încâlcită de păr roşu), a ei era
aproape fără cusur. O adevărată frumuseţe, cum ar fi zis
colegii lui de la St. John. O tipă tare.
În ceea ce-l privea pe Billy, el nu prea dădea atenţie
farmecelor feminine. Drept e că la şcoala de băieţi la care
mergea nici nu prea avea ocazia. Dar în cazul doamnei
Kobayashi era greu să le ignori, cel puţin din punct de vedere
estetic. Se îmbrăca şi se mişca emanând o eleganţă semeaţă
care părea în total dezacord cu standardele frumuseţii
feminine de aici. Frumuseţea japoneză – cel puţin din câte
remarcase Billy până atunci – presupunea să înfăşori femeile
ca pe nişte victime ale păianjenilor, într-o mulţime de straturi
de mătase, şi-apoi să le ceri să se poarte ca şi cum ar fi
invizibile. Prin contrast, doamna Kobayashi era oricum,
numai invizibilă nu. De fapt, părea hotărâtă să-i facă pe
oameni s-o observe. În orice caz, el nu s-ar fi aşteptat ca
soţia lui Kobayashi-san să arate astfel – Kobayashi-san, pe
care îl văzuse pe şantierele tatălui său fără cămaşă, cu un
prosop înfăşurat în jurul capului şi cu monpe4 pătaţi de
sudoare şi de terebentină.
— În regulă, a spus ea veselă. S-a rezolvat.
Când a privit-o de data aceasta prin obiectiv, a observat nu
numai că-şi pudrase nasul şi-şi împrospătase rujul de pe
buze, dar şi că îşi pusese un Winston nou în portţigaretul
lung, pe care-l ţinea în aer cu un gest moale, cam cum ţine
un dirijor bagheta în pauzele dintre părţile unui concert.
— A, eşti fermecătoare, a suspinat Mary Yamashita. Parcă
eşti o Rita Hayworth japoneză. Eşti un om norocos,
Kobayashi-kacho5, a adăugat ea în japoneză.
— Aşa e, a încuviinţat Kenji, deşi felul în care-şi privea
nevasta l-a surprins pe Billy, căci nu era prea diferit de felul
în care-l privise mai devreme pe George: intrigat. Încurcat.
— OK, a spus băiatul. Zâmbiţi.
Doamna Kobayashi a zâmbit. Strălucitor. Zâmbetul unui
adevărat star de cinema. Clic. Billy se pregătea să-i
mulţumească şi eventual să o roage să-i mai pozeze o dată,
când dinăuntru s-a auzit o bufnitură puternică şi plânset de
4
Pantaloni de lucru (în japoneză, în original).
5
Sufix onorific cu înţelesul de „şef” (în japoneză, în original).
copil. În spatele lor, Kenji Kobayashi a sărit în sus surprins.
— Ţi-am spus să te duci cu ea, a ţipat el la nevasta sa,
împroşcând câţiva stropi de bere din pahar.
— Ara6! a exclamat Hana, strângând din buze. Quelle
catastrophe!
Dar a ţâşnit spre casă uimitor de repede, ţinând cont de
înălţimea tocurilor pe care le purta.
— Anata7, a strigat ea. Sufleţelule, ce s-a întâmplat?
— Teatru curat, a remarcat tatăl lui Billy clătinând
cuburile de gheaţă din paharul gol.
— Sper că fetiţa n-a păţit nimic, a spus Mary îngrijorată.
— Alors, sigur că nu, a liniştit-o Beryl. Copiii mai cad
uneori.
Într-adevăr, peste câteva clipe plânsul s-a oprit şi, după
scurt timp, Yoshi a apărut ţopăind, cu faţa încă brăzdată de
lacrimi, dar luminată de un zâmbet mândru:
— Papa! a strigat ea alergând la el. Am reuşit! Am găsit
baia şi am făcut pipi şi m-am spălat pe mâini ca o fetiţă
mare!
— Bravo, a spus Kenji ridicându-se şi luând-o în braţe,
apoi aşezându-se la loc cu ea în poală. De la asta a fost
hărmălaia aia? De la spălatul pe mâini?
— Nu, otoo-san8, a răspuns ea trăgându-l de nas. Aia a fost
uşa. Mi-am prins degetul în ea.
Şi-a ridicat degetul mijlociu, pe care Kenji l-a apucat între
degetul lui mare bătătorit şi arătător şi l-a examinat
încruntat.
— Trece până te măriţi, a spus în cele din urmă şi l-a atins
uşor cu buzele. Dar mama unde-i?
— Acum a trebuit ea să facă pipi, l-a lămurit Yoshi
răspicat, şi toată lumea a izbucnit în râs.
Toată lumea în afară de Billy. Văzându-i pe tată şi pe fiică
împreună, a simţit cum i se încordează corzile vocale, de
6
Vai de mine! (în japoneză, în original).
7
Tu (în japoneză, în original).
8
Tată (în japoneză, în original).
tristeţe parcă şi, fără măcar să-şi dea seama, a ridicat din
nou aparatul. A simţit ochii tatălui său aţintiţi spre el fără să
fie nevoie să-i vadă cu adevărat şi a ştiut că erau, ca de
obicei, dezaprobatori. Dar de data aceasta se hotărâse să-i
ignore.
14
Întâlnire aranjată pentru cunoaşterea a doi tineri, în scopuri
matrimoniale (în japoneză, în original).
copil urmăreşte un spectacol chinezesc de umbre. Aproape
pe întreg parcursul întâlnirii, nici n-a îndrăznit să i se
adreseze direct. Dar după ce au plătit nota, şi-a adunat în
fine curajul: Viaţa printre occidentali nu i se păruse murdară
şi un pic cam rău mirositoare? Sau de-a lungul anilor se
obişnuise cu ei?
La început, Hana crezuse că glumeşte. Dar când şi-a dat
seama că nu glumea, i-a întors întrebarea, amintindu-i că şi
el lucra cu străini.
— De obicei sunt numai câţiva străini, a zis el zâmbind
larg şi clătinând din cap. Şi în cea mai mare parte a timpului
lucrează în aer liber. Aerul curat e de ajutor.
I-a făcut cu ochiul, iar Hanei i s-a părut că tocmai primise
o palmă peste faţă. Ştiu totul despre tine, părea că vrea să
spună semnul acela. Ştiu că în privinţa asta n-ai de ales.
— Nu-mi place, îi spusese ea mamei ei câteva clipe mai
târziu, în salonul femeilor de la Imperial. E prost. E
needucat. E…
— E un om bun, i-o retezase mama sa. E cel mai bun pe
care-l poate găsi cineva ca tine, cu toate poveştile şi zvonurile
care circulă pe seama ta.
Era o furie atât de mare şi atât de neaşteptată în glasul lui
Tatsuko Sumimoto, că Hana rămase cu gura căscată. Poate
din cauza aceasta mama ei se mai îmblânzise puţin.
— Fii rezonabilă, Hana-chan15. Trebuie să te măriţi. Nu poţi
să stai cu noi pe vecie. Iar el poate să te apere, după toate
prin câte-am trecut tatăl tău şi cu mine.
Acum, după şase ani, amintirea aceea încă o făcea să
zâmbească plină de amărăciune. Ca şi cum mama ei ar fi
încercat vreodată s-o protejeze! Ca şi cum aristocratica
doamnă Sumimoto ar fi auzit pledoariile ei: scrisorile triste,
îndurerate, care traversaseră oceanul în acei primi patru sau
cinci ani ai exilului Hanei la Londra. La fiecare i se
răspunsese doar prin câte-o pagină-două atent redactate pe
15
Sufix cu înţeles diminutiv, ataşat numelor proprii pentru bebeluşi,
copii, bunici, adolescenţi (în japoneză, în original).
un ton jovial şi care ignorau complet rugăminţile ei
stăruitoare de a fi luată acasă.
Şi totuşi, pe măsură ce pregătirile de nuntă avansau, se
semnau contractele şi se schimbau daruri, devenea din ce în
ce mai clar că mama sa bătea în retragere, deşi, e drept, doar
în sinea ei. Fiica ei! Nepoată de samurai! Să se mărite cu un
dulgher de cea mai umilă condiţie – un om care recunoscuse
cu mândrie că luase parte la construcţia hotelului în care
urmau să facă nunta! Cu toate astea o împingea în
continuare de la spate şi alegea rochiile de nuntă şi planifica
petrecerea şi scurta săptămână de miere în Hokkaido. Iar
Hana îi urma fără nicio vorbă indicaţiile, stând răbdătoare în
picioare cât durau probele, aprobând invitaţiile cu o faţă
lipsită de orice expresie. Păcălindu-se în fiecare dimineaţă, la
trezire, că această căsătorie era o soluţie temporară; o soluţie
care s-o ajute să reziste până când Andrew o să-şi vină în fire
şi-o să se întoarcă în Tokyo sau o să trimită după ea.
Andrew. Nu te gândi la el.
Oftând, Hana a pus jos portţigaretul, netezindu-şi părul cu
amândouă mâinile. În ultima vreme, cu afacerea lui
înfloritoare şi cu programul tot mai încărcat, soţul ei nu mai
părea la fel de îndrăgostit. Şi totuşi era un om bun. Se purta
foarte frumos, cel puţin în privinţele cu adevărat importante.
Era soţia lui, o fiinţă superioară, iar el o venera cu o spaimă
ciudată, idolatrică, precum un sălbatic, era o veneraţie
bazată pe o frică imensă, şi chiar pe ura faţă de puterea
idolului, a temutului idol… Îi aducea din călătoriile lui
bijuterii, cafea şi alte delicatese. Îi construise o baie în stil
occidental, cu ţevile în interior; o cameră-garderobă în stil
occidental, cu bară şi cu umeraşe. Un suport de pantofi în
stil occidental, pentru dragii ei pantofi italieneşti şi
englezeşti, pe care până în ziua de azi refuza să-i lase în
genkan16 ca o gospodină de rând, fiindcă se temea că
vizitatorii o să i-i fure. În legătură cu toate astea el nu
16
Zonă de la intrarea unei case, unde sunt lăsaţi pantofii (în japoneză, în
original).
spunea nimic, după cum nu spunea nimic nici despre
competenţele ei limitate în limba maternă sau despre faptul
că plecăciunile ei erau stângace, sau că se amesteca uneori
în discuţiile bărbaţilor. Uneori Hana îl surprindea privind-o
cu un amestec de adoraţie şi nedumerire, ca şi cum încă nu
ştia ce era ea sau cum ajunsese să fie a lui. Uneori îl
dispreţuia pentru asta. Dar alteori o înduioşa, la fel ca multe
dintre apucăturile lui de bărbat necioplit: felul în care îşi
îngrămădea orezul în gură cu beţişoarele, ca un copil; cum
bea bere Kirin caldă la micul dejun. Cum se ruga la strămoşi,
cu o incantaţie profundă şi guturală, care ei i se părea ciudat
de liniştitoare, deşi n-o prea înţelegea: nam amidabutsu nam
amidabutsu nam amidabutsu…17
Pentru toate astea, Hana se străduia să se poarte frumos,
îşi dădea toată silinţa să se poarte „normal” cu prietenii şi
colegii lui, cum erau şi cei strânşi acolo în seara aceea (un
cuplu american de origine japoneză, cam lipsiţi de
personalitate; o franţuzoaică masculină care le dădea tuturor
ordine; şi arhitectul acela mărunţel şi suplu, cu ochii lui
pătrunzători, cu care o tot urmărea ca o pasăre de pradă
flămândă). Îi făcuse şi ea cadouri lui Kenji la aniversarea
căsătoriei, de ziua lui de naştere sau de Anul Nou. Într-un
rând îi brodase chiar şi o cravată de mătase la fel cu una pe
care o admirase el când merseseră odată să-l vadă pe Clark
Gabie în Sporting Blood. Făcuse toate acestea ca să-şi arate
recunoştinţa pentru faptul că o apăra şi – ce era şi mai
important – pentru că i-o dăruise pe Yoshi; ceea ce însemna
că, pe lângă toată grosolănia, exista multă delicateţe şi fineţe
în el. Căci fetiţa era perfectă. Atât de miraculos de perfectă –
singurul lucru bun din viaţa ei chinuită şi plină de greşeli.
Când o privea era ca o minune, ceva mult mai intens decât
orice bucurie pe care o avusese vreodată. Era lucrul cel mai
apropiat de sentimentul religios pe care şi-l putea ea
imagina.
Şi-a amintit din nou de Anton Reynolds – arhitectul cel
17
Incantaţie către Buddha.
mărunţel şi încordat –, şi gândul acesta a dat naştere unui
val de emoţii contradictorii. Anton îi amintea un pic de
Andrew, cu felul lui aparte, morocănos, de a-şi manifesta
politeţea, iar Hana simţea asta ca pe ceva potenţial
primejdios. Într-o vreme, asemenea bărbaţi – fie ei japonezi
sau străini – îi trezeau dorinţa nesăbuită de a-i strânge în
braţe. De a-i înghesui, prin vreun tertip, prin seducţie sau
pur şi simplu cu forţa, în golul pustiu care era viaţa ei. Nu
făcuse încă aşa ceva; nu ajunsese atât de departe. Şi totuşi,
simţea că o să se întâmple…
Şi-a dat seama că tremura un pic. S-a ridicat încet,
sprijinindu-se de chiuvetă. Când şi-a recăpătat echilibrul, şi-
a pudrat fruntea, nasul şi bărbia, apoi s-a rujat cu
meticulozitate.
A ieşit în hol. Dar nu s-a îndreptat spre ieşire, ci în direcţia
opusă. Hotărâse că voia să vadă casa.
Dragă Lace,
Cred că asta-i ultima mea noapte pe puntea acestei
ciozvârte plutitoare de metal. Misiunea începe mâine şi, cum
nu pot să-ţi pomenesc nimic despre ea în scris, poţi fi sigură
că-ţi spun totul în gând, ca de obicei. E ciudat, dar parcă am
început să simt că nimic nu se petrece cu adevărat până nu
fac asta. Adică până nu afli şi tu. Până nu am OK-ul tău. Deşi,
chiar dacă aş putea face asta în realitate, probabil că aş ezita,
fiindcă nu vreau să-ţi faci griji pentru mine şi, în fine, chestia
pe care urmează s-o facem mâine-seară te-ar îngrijora.
Deocamdată însă, e linişte. În seara asta cerul a fost iarăşi
roşu – „încântarea marinarilor”, cum se spune (îţi aminteşti
când ţi-am zis asta?). E un semn bun pentru zborurile de
mâine, ceea ce e bine, fiindcă avem nevoie de tot ajutorul pe
care-l putem căpăta. Toată lumea e agitată. Nimeni nu
recunoaşte, dar se vede pe feţele lor, din gesturile lor şi din
faptul că nimeni nu vrea să fie singur. Oamenii vorbesc mai
puţin decât de obicei şi înjură mai mult, dacă aşa ceva e
posibil (da, eu încerc să mă abţin, de dragul tău, dar e foarte
greu aici). Aseară am stat toţi la popotă vreo patru ceasuri,
chiar şi după ce s-a dat stingerea. Ştiam că mult timp de-acum
încolo s-ar putea să fie ultima noastră ocazie de a dormi în
ceva care să semene cu un pat adevărat. Şi ştiam, normal, că
avem nevoie de odihnă. Totuşi, nimeni nu avea chef să spargă
gaşca. Aşa că am stat la taclale şi am ascultat-o la radio pe
Tokyo Rose27 până ne-am săturat de cântecele alea
deprimante ale ei. Şi-am jucat cărţi. N-ai să mă crezi… Chiar
am câştigat! Toată colecţia de discuri ale lui Bob Eberly. Sper
că ăsta-i un semn că mâine o să avem noroc…
27
Iva Toguri, americancă de origine japoneză, crainică a postului japonez
de radio, gazda unei emisiuni de propagandă dedicate trupelor americane
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Acum însă, în timp ce stătea acolo rebegit şi încerca să-şi
încheie fermoarul, avea sentimentul înspăimântător că nu
era deloc un semn bun şi îi venea mai degrabă să se ascundă
sub pătură decât să se supună ordinului. De parcă i-ar fi
ascultat gândurile, în uşa cabinei s-a auzit ciocănitul unei
mâini nervoase. Cam a mai tras o dată, tot degeaba, de
fermoar, apoi a luat poziţia de drepţi, pentru că James
Doolittle în persoană tocmai îşi vârâse capul mic pe uşă.
— Sir, l-a salutat Cam de-a dreptul şocat, deoarece
comandantul nu-i mai făcuse niciodată o vizită personală.
Doolittle i-a făcut semn să lase la o parte formalităţile:
— Nu te-am văzut pe punte, nici în popotă. Voiam să mă
asigur că te-ai trezit. Plecăm. Cu tot echipamentul de zbor.
Cam s-a uitat la ceas. Era 7:30.
— Plecăm acum? a întrebat el.
— Da. Chiar acum.
Pilotul mai în vârstă avea o figură aspră. Nările i se
deschideau ca nişte pâlnii sub nasul care, după părerea lui
Cam, îl făcea să semene cu un uliu. Era deja complet echipat
de zbor.
— Decolăm acum, domnule? a insistat Cam, ca să se
asigure.
Doolittle a încuviinţat din cap. Cam a simţit şi mai tare
nodul din gât. Linişteşte-te, îşi spunea în gând. Respiră.
— Ce s-a întâmplat?
— La ora 6:00 am fost observaţi de un pichet de pază.
Nashville a deschis focul ca să-l scufunde – de aici hărmălaia
care s-a auzit. Dar probabil că echipajul a anunţat baza. Cu
cât decolăm mai repede, cu atât mai bine. Crezi că eşti gata?
a întrebat el, bătându-l pe Cam pe umăr.
Cam se străduia să dea din cap şi încerca să înţeleagă în
ce măsură se schimba situaţia. În primul rând, aveau să
atace capitala Japoniei în toiul zilei. Şi dacă pichetul
anunţase baza din Tokyo, ei nu pierduseră numai adăpostul
întunericului, ci şi elementul-surpriză. Aşa că vor intra în
acţiune tunurile antiaeriene şi avioanele de vânătoare
japoneze, iar Cam ştia de la antrenamente că Zero-urile
acelea puteau atinge patru sute de mile pe oră în picaj. Nici o
şansă ca avioanele Mitchell care mai erau şi supraîncărcate
cu combustibil şi armament – să le poată depăşi.
— Cât de departe suntem acum, domnule?
— Cam şapte sute de mile.
Fir-ar să fie! Planul original prevedea decolarea la patru
sute de mile de coasta Japoniei. Nici la şase sute de mile nu
era sigur că aveau suficient combustibil ca să se retragă pe
teritoriul Chinei, aşa cum cerea planul.
— Putem transporta combustibilul necesar pentru cele
două sute de mile în plus, domnule? a reuşit el să întrebe,
deşi se simţea de parcă i-ar fi legat cineva traheea strâns cu
o sfoară.
Doolittle a ridicat din umeri, adică „Vom vedea”.
— Luăm fiecare câte douăzeci şi cinci de galoane în plus.
N-o să fie mare diferenţă. Cel puţin nu în privinţa
bombardamentului.
S-a uitat o clipă ţintă la Cam – semnificativ, sau cel puţin
aşa i s-a părut tânărului. Apoi şi-a coborât privirea de uliu pe
fermoarul încă deschis al pantalonilor lui Cam, iar acestuia i
s-a părut că buzele strânse i s-au destins puţin.
— E clar ce ai de făcut, fiule? a întrebat colonelul.
— Da, domnule, a răspuns Cam trăgându-şi grăbit
fermoarul şi spunându-şi iar în gând: Nu sunt pregătit.
— Atunci ne vedem sus.
Doolittle a dat din cap şi s-a întors pe călcâie, luând-o la
fugă spre cea mai apropiată scară ce ducea pe puntea
superioară. Cam a rămas pe loc, uitându-se în urma lui.
Noaptea trecută, când coborâse în fine la cabina lui,
coridoarele erau goale ca la morgă, luminate doar de lămpile
fără fum care proiectau pe pereţi umbre nelămurite. Văzuse
un şobolan alergând spre pupă, cărând ceva în bot. Un
marinar cobora şi el, probabil spre sala motoarelor. Acum
coridoarele erau înţesate. Oamenii goneau încruntaţi în
ambele direcţii, prin uşile şi bocaporţii etanşi care aveau să
fie în curând blocaţi şi sigilaţi. Se înghesuiau în toate
closetele de proră cu putinţă şi apoi se chinuiau să iasă,
încheindu-şi cămăşile şi pantalonii, îndesându-şi căştile pe
cap. Cam auzea tot felul de strigăte şi fluierături, de ordine şi
întrebări: „Care-i treaba?”, „Am fost loviţi?”, „Unde naiba-i
Smitty?”, „Care dintre ei?”. Aerul stătut scânteia, încărcat de
o energie nouă.
Lui Cam îi tremurau încă mâinile în timp ce-şi punea
capătul centurii la locul lui, îşi întindea ciorapii şi-şi vâra
picioarele în ghete. „N-o să fie mare diferenţă în privinţa
bombardamentului”, spusese Doolittle. Adevărat, îşi zicea
Cam. Numai în privinţa retragerii. A smucit atât de tare de
limba maro a centurii, că partea de piele l-a muşcat supărată
de şolduri. A lărgit-o din nou mormăind. Şi-a tras pe el bluza
de zbor, şi-a fixat curelele paraşutei şi şi-a încheiat
cataramele căştii de zbor cu degete tremurătoare. Şi-a
verificat încă o dată trusa B-4, pe care o refăcuse de opt ori
de când părăsise uscatul. Acum conţinea ceea ce decisese el
până la urmă că era esenţial: tablete de cafeină, trusa de
bărbierit, whisky-ul pentru ofiţeri pe care li-l împărţise Doc
White săptămâna trecută („în scopuri medicale”, spusese el
făcându-le cu ochiul). Un pic de hârtie igienică – se spunea
că chinezii nu folosesc deloc aşa ceva, lucru la care Cam nu
se ostenise să se gândească. Câteva batoane de ciocolată
Mounds, ca să-l ajute să reziste, presupunând că avea să
scape cu viaţă. Toate păreau la locul lor. Totuşi, în timp ce se
îndrepta spre scara care ducea către puntea superioară, în
minte i s-a strecurat sentimentul nelămurit că uitase ceva
important.
Croindu-şi drum pe coridor, a verificat din nou lista pe
care o avea în minte: inelul lui Lacy era pus la loc sigur, în
buzunarul interior al bluzei, alături de bricheta Black
Crackle ornată cu emblema USAAF 28 – aripile de argint – din
care Doolittle îi dăruise fiecăruia câte una la prima lor
USAAF: United States of America Air Force (Forţele Aeriene ale Statelor
28
29
Avion de recunoaştere şi de bombardament aflat în dotarea Forţelor
Aeriene ale SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
30
Persoană foarte scundă, pitic; aici joc de cuvinte, făcându-se referire la
expresia short fuse, a-i sări ţandăra (în engleză, în original).
Armata va bombarda Japonia, iar noi trebuie să ajungem cât
putem de aproape de inamic. Asta este pentru noi toţi şansa
de a le da japonezilor o doză din propriul lor medicament.
Acest scurt discurs a fost urmat de o tăcere perplexă – se
auzeau doar vântul, valurile şi ţipetele pescăruşilor. Cam nu
auzea decât gândurile celorlalţi: Să-i bombardăm pe japonezi?
De pe apă? La început a crezut că înnebuniseră cu toţii. Dar
pe urmă s-a gândit la instrucţia din ultimele câteva
săptămâni – când au învăţat să decoleze cu un B-25 de două
tone cu viteză dublă şi pe o distanţă de trei ori mai mică
decât parametrii normali – şi totul a început să capete sens.
Părea că toată lumea urma acelaşi raţionament, pentru că
tăcerea a fost urmată de un cor asurzitor de strigăte. Cam
avea impresia că absolut toţi bărbaţii de pe vas scoteau
urlete de aprobare, deşi Midge rămăsese fără grai, lucru care
nu-i stătea în fire. Şedea pe scaunul lui şi se uita la podea,
de parcă atunci ar fi fost trezit din somn. Apoi s-a plesnit
peste frunte cu casca de zbor.
— Să fiu al naibii, a strigat el către Cam. Tokyo. Ei, am
cam dat de belea.
Pe faţa lui nerasă de mult se întindea un rânjet, iar Cam
simţea că şi pe faţa lui (aproape imberbă, ca de obicei) se
întâmpla acelaşi lucru. Cutezanţa planului era şocantă, dar îi
stârnea şi o undă de nesăbuită uşurare, fiindcă în sfârşit
făceau ceva. Trădarea din Oahu va primi un răspuns.
Frustrarea cumplită pe care le-o provocase tuturor duminica
aceea însorită, prima din luna decembrie a anului trecut, va
fi răzbunată. Şi asta făcea ca totul să aibă un rost, pentru că
lucrul cel mai înspăimântător legat de atacul japonez era că-l
făcuse să se simtă groaznic de neputincios. Semăna un pic
cu bâlbâială cu care se luptase în primii lui optsprezece ani
de viaţă. Sau cu obligaţia de a lupta pe întuneric. Sau cu un
sac de iută tras peste cap când eşti legat de mâini şi de
picioare şi trebuie pur şi simplu să stai şi să aştepţi
următoarea lovitură.
Dar ei nu mai stăteau. Tokyo, păzea, că te facem praf, îşi
spunea Cam în gând, în acea zi însorită de 2 aprilie. Şi-a
azvârlit casca de pilot în înaltul cerului albastru şi chiar a
înghiontit un flăcău cu nădragi largi care se afla prin
preajmă, ceea ce nu mai făcuse de când se îmbarcase,
întrucât cei mai mulţi dintre marinari păreau să-i considere
pe aviatori la fel de folositori şi de simpatici ca şobolanii
înecaţi.
De data asta totuşi marinarul – un tip slăbănog, cu nişte
urechi aproape cât ale lui Dumbo – l-a înghiontit şi el
strigând: „Mulţumim, băieţi”. După care, spre mirarea lui
Cam, i-a trântit un pachet de Winston în palmă.
— Pentru drum, l-a lămurit el cu un zâmbet larg.
Mai târziu, la popotă, după ce lucrurile se liniştiseră,
Doolittle le-a confirmat ţintele: Tokyo, Yokohama, Osaka,
Kobe şi Nagoya. I-a anunţat că fiecare echipaj trebuia să-şi
aleagă propriul obiectiv. Şi când s-a dovedit – deloc
surprinzător – că toată lumea alesese ca primă opţiune
Palatul Imperial, maiorul a eliminat-o imediat.
— Vreau să vă amintesc o precizare pe care a făcut-o
comandantul Hap Arnold anul trecut: folosirea bombelor
incendiare împotriva oraşelor este contrară politicii noastre
de atacare a obiectivelor militare. Asta înseamnă că
bombardăm uzine şi fabrici militare, şi nimic altceva. Clar?
Oamenii se cam scărpinaseră în cap, dar nimeni nu
scosese o vorbă. Apoi bombardierul de pe Busta Gut a ridicat
mâna. Mickey Franklin era din Iowa, şi ochii lui semănau cu
cei ai vacilor pe care le mulgea el acolo: căprui, trişti şi cu
gene lungi. Faţa lui palidă era năpădită de acnee.
— Domnule, a început el, eu… Eu vreau doar să fiu sigur
că am înţeles bine. Spuneţi că ţintele noastre sunt de natură
militară. Dar într-unele lucrează civili. N-am dreptate?
Doolittle a încuviinţat dând din cap.
— Planul actual prevede decolarea la sfârşitul după-
amiezii, ceea ce înseamnă că vom ajunge la Tokyo pe la
miezul nopţii. Sperăm că la ora aceea majoritatea
muncitorilor vor fi acasă, iar noi ne vom atinge scopul de a
provoca distrugeri de infrastructură. Dar da, e aproape sigur
că muncitorii sunt civili. Şi sunt femei şi chiar copii printre
ei. N-avem ce face. Ăsta-i războiul.
Din nou linişte. Apoi a ridicat mâna Bill Fitzhugh, copilotul
de pe avionul doi:
— Hirohito nu e ţintă militară, domnule? a întrebat el.
— Nu e, a clătinat Doolittle din cap.
— Dar nu el comandă Armata Imperială?
Doolittle şi-a încruntat sprâncenele groase. Deşi n-avea
mai mult de 1,67 – abia dacă era un pic mai înalt decât Lacy
fără tocuri – era de departe cel mai impunător ofiţer pe care-l
cunoscuse Cam. Asta se datora în parte felului deconcertant
în care te privea. Când Cam auzise că această legendă vie a
aviaţiei va conduce misiunea „foarte periculoasă”, dar
altminteri neprecizată la care urma să participe, prima lui
teamă nu fusese că o să păţească ceva el, sau echipajul, sau
chiar avionul. Teama lui, cât se poate de reală, era că o să-l
dezamăgească pe omuleţul acesta legendar.
— Hirohito este o figură emblematică, spunea Doolittle.
Toţi experţii cu care am stat de vorbă sunt de acord: dacă-l
lovim – dacă-i facem cel mai mic rău –, războiul o să fie de
trei ori mai greu. Nimic n-o să-i unească mai mult pe
japonezi decât un atac asupra Templului Cerului.
39
Zippo marcă de brichetă folosită de armata americană mai ales în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
40
Cască bine ochii! (în japoneză, în original).
început să-şi legene sabia ca pe o bâtă de baseball.
— Tu, a zis el iar către Cam. Tu. Uite.
Cam s-a uitat ascultător, cu toate gândurile adunate pe
linia subţire a gâtului prizonierului îngenuncheat. Pielea nu-i
era galbenă, ci netedă şi albă ca fildeşul. Ca dantela veche.
Lacy41, i-a venit în minte exact în clipa în care ofiţerul îi
trăgea omului amândouă mâinile în spate. Apoi omul s-a
uitat la Cam, s-a uitat în ochii lui. Zâmbea, aşa cum
zâmbeau copiii de pe acoperişul şcolii din Tokyo. Aşa cum
zâmbea omul cu dintele de aur.
Apoi, pe chipul ofiţerului a apărut o expresie de
concentrare sinistră. Sprâncenele negre şi groase i s-au
îmbinat, dinţii i s-au dezgolit. A dat drumul unui ţipăt atât
de ascuţit, încât ai fi zis că fusese eliberat de o femeie. NU, a
urlat Cam în gând; dar sabia se îndrepta deja şuierând spre
prizonier şi l-a izbit cu un plescăit sonor. Şi capul omului
îngenuncheat s-a desprins, rostogolindu-se pe pământ.
Rostogolit. Exact. Pe pământ.
Lumea se întunecase şi începuse să se învârtă în jurul lui.
A închis ochii. Simţea cum se clatină pe genunchi. Dar
soldaţii – care izbucniseră în urale ca şi când căpitanul lor
izbutise un tur complet42 – l-au tras iar în sus, smucindu-i
capul pe spate şi plesnindu-l peste amândoi obrajii.
— Uiteee, a şuierat unul dintre ei; şi, deşi nu-i mai ardea
să vadă nimic, Cam a deschis ochii. Yamazaki era aplecat
deasupra cadavrului, care se prăbuşise în faţă. Din ciotul
gâtului ţâşnea sângele. Ofiţerul a lovit cu piciorul capul tăiat
şi acesta s-a rostogolit vreo jumătate de metru, până în faţa
lui Cam, care l-a privit, căci îşi dădea seama că asta voiau de
la el.
Legătura de pe ochi căzuse şi ochii negri erau larg
deschişi. Se uitau orbi spre cer, cu o privire nu atât speriată,
cât preocupată. Buzele ridate îi erau deschise, de parcă ar fi
vrut să dea glas unei uşoare îngrijorări. Cam a observat – cu
41
Denumirea englezească a dantelei este lace.
42
Tur complet - termen din baseball.
un fel de detaşare ciudată, abstractă – că pe partea aceea a
cadavrului nu prea era sânge. Gura i s-a umplut de gustul
amar de fiere şi, deşi n-avea nimic în stomac, şi-l simţea
urcându-i în gât o dată, de două ori, de mai multe ori.
Când a reuşit să-şi oprească spasmele, a ridicat încet ochii
spre ofiţer, care ştergea lama sabiei cu o bucată de pânză.
Metalul scânteia ameţitor în soare, dar el nu-l zărea, căci
privirea îi rămăsese aţintită la cârpă. Numai că nu era o
cârpă. Era o batistă de culoarea fildeşului, lucrată cu multă
fineţe, tivită cu dantelă croşetată de mână. Când a terminat
de curăţat sabia, Yamazaki a aruncat-o lângă capul retezat.
Şi, cu toate că urmele de ruj pe care Cam le mângâia în
fiecare noapte când era pe Hornet se pierduseră sub sângele
de un roşu strălucitor, pe colţul batistei se vedea clar
monograma neagră: LSR.
— Tu, a rostit iarăşi interpretul, cu un glas ciudat de
răbdător, aproape plictisit. Tu. Pi-rot. Bombe. Tokyo. Tu…
alţii. Unde. Cum. Câţi. Spune la căpitan Yamazaki. Acum.
A aşteptat o clipă cu un zâmbet vag, în timp ce Cam
încerca să-şi adune gândurile. Apoi a izbucnit ofiţerul, pe
tonul lui aproape isteric:
— Tu VORBEŞTE! ţipa el. Hanase! VORBEŞTE!
S-a repezit cu paşi mari la american şi l-a lovit cu muchia
lată a sabiei în cap, cu o mişcare atât de rapidă, că s-a auzit
un şuierat. Lumea a explodat într-un milion de cioburi
ascuţite de lumină şi Cam a simţit cum faţa i se loveşte de
pământ. Cu aceeaşi iuţeală totuşi, a fost smucit înapoi sus. A
început să horcăie, cu gust de pământ pe limbă. Cu colţul
ochiului l-a văzut pe omul cu dintele de aur clătinând din
cap în semn de compătimire sau dezaprobare.
— VORBEŞTE! a ţipat din nou Yamazaki.
Cam se uita în jos, la capul chinezului şi la batista lui
Lacy, plină de sânge. Gândul îi fugi la ea, cum stătea în
ploaie, cu mâna pe pântec, şi-l striga. Şi-a amintit şi de
Midge, uriaşul evreu-înger, cum îl obligase să sară înaintea
lui.
Şi deodată, ca într-o epifanie, capul i-a devenit limpede.
Da, şi-a zis. Da, am să vorbesc.
A răsuflat adânc, simţind cum aerul îi zgâria plămânii, şi
şi-a aruncat din nou repede ochii spre omul cu dintele de
aur, care dădea din cap încurajator. Gestul acesta i-a stârnit
un val de speranţă atât de puternic, încât s-a clătinat iar pe
genunchi. De data asta însă, s-a îndreptat singur. Va vorbi.
Le va spune tot ce vor să ştie şi, în schimb, ei îi vor cruţa
viaţa. Încerca să-şi alcătuiască discursul în minte, în timp ce
se holba la omul cu dintele de aur, de parcă acesta era
singurul japonez care l-ar fi putut salva. Ajută-mă, îl implora
în gând şi omul părea să înţeleagă, căci i-a zâmbit larg şi le-a
spus celorlalţi câteva vorbe, iar ceea ce le-a spus i-a făcut să
amuţească.
Toţi îl aţintiseră cu privirea. Cam îşi lingea buzele. Dar
când a deschis gura, cuvintele nu au vrut să iasă. A încercat
încă o dată, începând cu numele misiunii. Şi de data asta
cuvintele i s-au topit în gură ca nişte cuburi de gheaţă:
— Puh-puh-puh…
A închis ochii şi lacrimile au început să-i curgă pe obrajii
mânjiţi de rahat. Te rog, şi-a zis iar în gând, clătinând din
cap. Când a deschis din nou ochii, ofiţerul se apropiase cu
un pas de el, cu faţa albă şi descompusă de furie.
— Nazeda, a urlat el. Bakani SuruNA43…
A ridicat iarăşi sabia şi a coborât-o, oprind-o de data
aceasta la doi centimetri de faţa lui Cam. Te rog, a încercat
americanul să spună, te rog, nu…
Dar nu s-a auzit nici de data asta nimic. Era secătuit.
Ofiţerul a scuipat în ţărână, lângă genunchii lui. Apoi,
încet de tot, a trecut în spatele lui Cam, un pic spre stânga. A
urmat o clipă de tăcere, în care nu-şi auzea decât ţiuitul
propriilor urechi, după care a simţit mâna ofiţerului pe cap.
Aproape blândă. Poziţionându-i-l. Trăgându-i gulerul în jos.
Vă rog, implora el iar în gând şi simţea cum între picioare i se
prelingea ceva cald şi ud. I-a văzut pe cei câţiva soldaţi
43
Ce faci, dobitocule?
privindu-l hipnotizaţi. Îşi dădea seama după ochii lor
strălucitori ce se întâmpla; că sabia ofiţerului se înălţa; că
vibra în aer. I-a văzut pe toţi ţinându-şi răsuflarea în
aşteptarea coborârii şuierătoare şi şi-a spus – la modul idiot,
automat: Respiră. A închis ochii într-o rugăciune tăcută, cu
degetele încleştate spasmodic, de parcă inelul verde ar mai fi
putut să-l trimită acasă viu şi nevătămat. Vă rog, a gemut iar
în gând. Nu sunt pregătit… Nu sunt…
Dar n-avea niciun efect. De fapt nu conta. A auzit
strigătele brutale din jurul lui şi şuieratul lamei de oţel şi
propria lui voce înălţându-se ascuţită ca pentru a opri
lovitura, numai că, bineînţeles, n-a făcut-o.
Ultimul lucru pe care l-a auzit a fost ţipătul.
IV
SHIN NAGANO44, MANCIURIA
44
Shin Nagano – Noul Nagano, aflat în Manciuria, regiune din nord-estul
Chinei ocupată de japonezi între 1931 şi 1945. Denumire provenită de la
oraşul Nagano – capitala prefecturii Nagano din Japonia, în perioada
ocupaţiei japoneze, în nordul Manciuriei au fost colonizaţi masiv
agricultori din această prefectură. În Manciuria, japonezii au creat un
stat-marionetă (1932-1945), numit Manchukuo, sub conducerea
ultimului împărat chinez, Pu Yi.
Aprilie 1942
45
Caserolă compartimentată pentru felurile de mâncare ale unei porţii de
prânz.
46
Prune murate (în japoneză, în original).
Tatăl său îi aruncase o privire care exprima în aceeaşi
măsură dragoste şi exasperare – la fel ca pe vremea când
încă se mai ruga de el să-i ia un ponei.
— Da, e o slujbă cu normă întreagă.
— Dar nu fac ei toată munca? a arătat fata cu beţişoarele
spre hamalii de jos. Unul dintre ei şedea pe o grindă
metalică, la vreo cinci metri de pământ, cu picioarele osoase
aşezate pe un eşafodaj de bambus. Striga ceva la ofiţerul
japonez care-i supraveghea, un om subţirel, şchiop de un
picior, cu cizme lustruite şi cu o sabie enormă bălăngănindu-
i-se la şold. Ofiţerul a ridicat din umeri şi s-a uitat la ceas.
Apoi a strigat repezit ceva către băiatul înalt pe care-l
remarcase Yoshi mai devreme şi care şedea de cealaltă parte
a clădirii, ascuţind un băţ la un capăt. Băiatul a dat din cap,
a lăsat băţul jos, s-a ridicat greoi în picioare şi s-a dus să
aducă o scândură groasă dintr-o stivă ce se afla undeva, în
dreapta.
Kenji s-a rezemat în coate, urmărind direcţia privirii fetei.
— Ăştia nu-s constructori, Yoshi-chan. De fapt cei mai
mulţi dintre chinezoii de-aici sunt prizonieri. O clipă dacă-ţi
iei ochii de pe ei, fac totul fărâme la loc. Iar Yamazaki-san a
fost contabil în viaţa civilă.
Şi-a scos ţigările din buzunarul de la piept, s-a încruntat o
clipă, apoi a scos o brichetă pe care Yoshi n-o mai văzuse
până atunci (mare de tot, neagră, cu nişte aripi argintii).
Fetei i se părea îmbătrânit. În ultimele şase luni, părul scurt
i se făcuse aproape cenuşiu, iar pielea, bătută de soarele din
câmpiile Chinei de Nord, i se înnegrise în aceeaşi măsură.
Cercetându-şi tatăl cu atenţie, Yoshi s-a simţit deodată
lovită de un val de jale, aceeaşi jale pe care o simţea adesea
când îl privea plecând din casa lor de la Tokyo: sentimentul
că, odată cu plecarea lui, propria ei lume se subţia, aşa cum
se subţiază aerul când ajungi în vârful unui munte înalt.
Teama ca acea imagine a lui, cu pachetul de mâncare într-o
mână şi cutia de scule în cealaltă, să nu cumva să fie ultima
pe care o vede. Teama ca el să nu dispară de tot.
— Dar n-ai putea petrece în Tokyo măcar o săptămână în
fiecare lună? insista ea. Mi-e foarte dor de tine. Şi mamei la
fel, a adăugat ea după o uşoară ezitare.
— Ţi-a spus ea că i-e dor? a întrebat-o Kenji cu un zâmbet
fals.
Yoshi a împuns o murătură cu un beţişor. De fapt, Hana
nu spusese deloc aşa ceva, după cum nici pentru călătoria
aceasta de pe continent nu arătase nici cel mai mic interes,
deşi fata se rugase de ea săptămâni întregi. Spera ca aerul
proaspăt de pe continent să înlăture cumva starea de rău
care cuprindea încet, dar sigur, braţele, răsuflarea, privirea
mamei. Îşi imagina cum ar fi picotit amândouă într-un
compartiment al vagonului de dormit de clasa I, pe căile
ferate ale Manciuriei de Sud, şi cum ar fi citit împreună în
vagonul restaurant, în faţa ceştilor de ceai şi-a feliilor de
pâine prăjită. Şi-l imagina chiar şi pe Kenji aşteptându-le în
Gara Centrală din Harbin, şi cum toţi trei devin din nou, ca
prin minune, o familie „normală”.
Dar Hana, odată ce lua o hotărâre, nu admitea nici în
ruptul capului să şi-o mai schimbe.
— Ce să caut eu, Doamne iartă-mă, în Manciuria? Să
călăresc cămile? Să păzesc oile?
— Ai putea să-ţi cumperi blănuri noi, îi sugerase Yoshi.
Tata zice că sunt o mulţime de locuri de unde poţi să
cumperi blănuri la preţuri foarte miici.
— Mici, o corectase Hana (vorbeau în engleză). O singură
silabă. Mici.
— Mici, repetase Yoshi.
— Îmi închipuiam că blănurile sunt ieftine acolo – sau
necostisitoare –, da, adăugase mama ei. Altfel cum mi-ar fi
cumpărat tatăl tău deja trei? Că doar nu mă duce în locuri
unde le-aş putea purta…
— Se poartă cum trebuie? a întrebat Kenji.
— Cine? a întrebat şi Yoshi întorcându-se spre el.
— Cine crezi? a zis el râzând. Mama ta, normal. A mai
primit vreo vizită de la kempeitai47?
Yoshi a clătinat din cap. În primăvara trecută, la genkan
apăruseră doi bărbaţi îmbrăcaţi în trenciuri kaki, cu nişte
insigne argintii. Deşi Hana nu a vrut să se uite la hârtiile lor,
au luat-o totuşi cu ei, obligând-o să se încalţe cu nişte
papuci de casă care nu se potriveau deloc cu rochia şi
ducând-o între ei, cu un mers ţeapăn, până la maşina pe
care o lăsaseră parcată lângă bordură. În următoarele
ceasuri, Yoshi şi-a făcut temele, a citit preţ de o oră, iar la
şase fix a pus două tacâmuri pe kotatsu48, pentru cină.
Dar mama ei nu s-a întors acasă în seara aceea – şi nici în
seara următoare. În cea de-a treia zi, înnebunită de grijă şi
buimacă din cauza lipsei de somn, Yoshi i-a spus în sfârşit
vecinei şi celei mai bune prietene a ei, Satako, ce se
întâmplase. Mama lui Sa-chan i-a telegrafiat lui Kenji şi a
doua zi Hana a apărut, trasă la faţă şi murdară, cu ciorapii
de mătase făcuţi ferfeniţă. A sărutat-o pe Yoshi pe creştet,
fără să se uite în ochii ei, şi a urcat în dormitorul ei de la
etaj. În anul care trecuse de-atunci nu mai ieşise din
dormitor decât ca să se întindă în şezlongul verde din salonul
de la parter.
— Bine, a aprobat Kenji printr-o mişcare a capului,
jucându-se cu bricheta.
— E nouă? a întrebat Yoshi curioasă, întinzând mâna
după ea.
— Ce, asta? a întrebat şi el întinzându-i-o.
Yoshi a răsucit în mâini micul obiect, pipăind aripile de
argint şi trecându-şi degetul peste inscripţia în engleză.
Locotenentului Cameron Richards, scria acolo. Cu adâncă
recunoştinţă şi mare admiraţie din partea Forţelor Armate
Aeriene ale Statelor Unite.
— E din America? a întrebat ea surprinsă.
— De la pilotul acela despre care ţi-am scris, a încuviinţat
47
Poliţia militară a Armatei Imperiale Japoneze (în japoneză, în original).
48
Măsuţă joasă, cu o sursă de căldură pentru a menţine mâncarea caldă
(în japoneză, în original).
Kenji.
— A, da, a răspuns Yoshi netezindu-şi părul cu mâinile şi
încercând să-şi amintească ce-i scrisese tatăl său. Ceva
despre un american care se prăbuşise nu departe de Shin
Nagano. Îl găsise chiar Kenji – fără cunoştinţă – în timp ce
cerceta împrejurimile în căutarea amplasamentului potrivit
pentru nişte cazărmi noi. Suntem meniţi să câştigăm războiul,
scria el, dacă prostănacii ăştia de americani nu sunt în stare
să-şi conducă propriile avioane…
— N-au voie să fumeze? a întrebat fata.
— Prizonierii n-au voie să facă foc, a clătinat din cap Kenji.
În plus, unde-i el acum, n-are nevoie de ea.
— E mort? a întrebat Yoshi clipind.
— Nn.
— De pe urma rănilor?
— Aşa s-ar zice.
Kenji a strivit ţigara în iarbă. A dat din cap şi i-a întins
bricheta lui Yoshi, să se uite la ea.
— So ieba49 – bine că mi-am amintit. Asta-i pentru mama
ta.
Yoshi i-a dat bricheta înapoi şi a luat pacheţelul mic din
mâna tatălui ei. Era un săculeţ de mătase chinezească, viu
colorat, pe care erau brodate nişte flori, cu o culoare ceva
mai deschisă. A golit săculeţul în palmă şi a găsit un inel.
Era din argint patinat, lucrat în filigran. Montura era făcută
din bucle şi fundiţe fin lucrate, încolăcite în jurul unei pietre
sclipitoare, de un verde închis. Era cu siguranţă cel mai
frumos lucru pe care-l văzuse Yoshi în răstimpul de o zi şi
jumătate de când plecase din Yamato.
— De cum l-am văzut m-am gândit la Okaa-san50, a spus
Kenji. Îi plac lucrurile occidentale, ne51? Şi cu siguranţă de o
blană nouă n-are nevoie.
49
Să revenim la oile noastre; prin urmare; dacă aşa stau lucrurile (în
japoneză, în original).
50
Mama, în limbaj familiar (în japoneză, în original).
51
Nu-i aşa? (în japoneză, în original).
— De unde-l ai?
— A, l-am găsit pe undeva…
Yoshi se juca cu inelul, încercând să şi-l închipuie pe
degetul alb, subţire, al Hanei. Imaginea i-a stârnit un
neaşteptat şi copleşitor dor de casă. Oare ce făcea Hana în
clipa aceea? Îşi înghiţea cu regularitate toate pastilele şi
prafurile pe care le avea de luat? Se schimba din pijama când
se trezea? Ori stătea în pat ori pe şezlongul verde scriind
scrisori pe care nu le trimitea niciodată, către persoane
despre care nu vorbea niciodată (un anume Andrew, un
anume Anton)?
— Pune-l undeva bine, nee, i-a spus tatăl ei. Vreau să ştie
că mă gândesc la ea.
Dacă te-ai gândi cu adevărat la ea, ai veni acasă, şi-a zis
Yoshi, dar pe urmă şi-a spus că era probabil nedreaptă cu el.
Tatăl ei era un om cumsecade: toată lumea pe care o
cunoştea ea spunea acelaşi lucru. Pur şi simplu muncea ca
să-şi facă un rost, pentru el şi pentru ţara lui. La urma
urmei, la Tokyo abia dacă era ceva mai mult decât un
dulgher, chiar dacă se însurase cu nepoata unui samurai.
Dar aici – aici era un fel de rege, îşi zicea ea privindu-l cu
coada ochiului în timp ce îşi supraveghea şantierul, ogoarele
de soia şi, dincolo de ele, satul pe care-l ridicase din nimic.
Un rege care făcuse să ţâşnească sate şi recolte din aridele
stepe chinezeşti; un rege care ajuta Japonia să-şi regăsească
demnitatea, eliberată de imperialismul şi ipocrizia
occidentalilor. (King Kenji, îşi zicea ea în gând în engleză, ca
să vadă cum sună.) Iar inelul însemna că n-o uitase de tot pe
Hana. După ce se va încheia războiul, se va întoarce acasă.
După ce războiul va fi câştigat.
Simţindu-se ceva mai bine, Yoshi şi-a întins degetele spre
cazărmi, închipuindu-se o eroină dintr-un film de la
Hollywood, Scarlett O’Hara sau poate Dale Tremont în
Jobenul. I-a văzut cu ochii minţii pe Fred Astaire, sau poate
pe Clark Gabie, aplecându-se asupra elegantei ei mâini.
Ducând-o la buze; şoptind ceva rafinat: Madame, sunt
fermecat…
— Fii atentă să nu-l pierzi, i-a atras atenţia Kenji. Nu uita,
e pentru mama ta. Ţie ţi-am luat capa aceea de blană din
districtul rusesc.
Fetiţa a dat din cap şi-a scos inelul de pe deget, iar tatăl ei
i sărit în picioare, întinzându-şi braţele musculoase spre
soare.
— Ar cam trebui să ne întoarcem, a zis el scoţând încă o
ţigară din pachet. Voiam să te prezint domnişoarei Oguchi,
învăţătoarea noastră. Mă gândeam că ai putea s-o ajuţi un
pic la şcoala cea nouă – cerul mi-e martor că tare multă
nevoie avem de ajutor. Dar întâi trebuie să schimb două
vorbe cu căpitanul Yamazaki.
— Bine, a zis Yoshi strecurând inelul la loc, în săculeţul
lui. A, tati?
— Nn.
— Spuneai că chinezii de jos sunt prizonieri. De ce?
— Cum adică, de ce? s-a încruntat Kenji.
— De ce-au fost… făcuţi prizonieri?
— Pentru că sunt hizoku, evident.
— Dar ce-au vrut să fure?
— Pământul, Yoshi-chan. Au vrut să ne fure pământul, a
lămurit-o el îndesându-şi la loc o pulpană de cămaşă care-i
ieşise din pantaloni.
Yoshi a dat din cap, dar în sinea ei era tot nelămurită: cum
poate cineva să fure pământ? Nu era ca şi cum ai fura
bijuterii sau bani. Sau chiar o maşină – deşi pe tatăl său
părea să-l îngrijoreze şi asta. Când o luase cu maşina de la
Gara Harbin, fata observase că-şi vopsise vechiul Ford (pe
care-l adusese cu el de la Tokyo) în acelaşi verde intens,
precum cel al muşchiului de pădure, la fel cu camioanele
armatei japoneze, care se vedeau peste tot. Ba chiar pictase
câte un soare hinomaru52 pe amândouă portierele, ca nişte
obraji rotunzi şi roşii de matrioşti.
52
Literal, „soare rotund“, denumind steagul naţional japonez (un disc
roşu pe fundal alb) (în japoneză, în original).
În timp ce tatăl său o lua la fugă pe panta uşoară, Yoshi
înnoda cu grijă baierele săculeţului de mătase, strecurându-l
în buzunarul exterior al ghiozdanului de şcoală, unde avea să
fie în siguranţă. S-a apucat să lege la loc cutiile bento într-un
furoshiki53 roşu-aprins, dar a auzit chiar în faţa ei o voce
necunoscută:
— Hei! Tu eşti Yoshi-chan?
A ridicat speriată ochii şi l-a văzut pe băiatul care, mai
devreme, ascuţea băţul.
— Da, a răspuns ea precaut.
— Bună ziua, a rostit el pe un ton uşor zeflemitor,
înclinându-se. Eu sunt Masahiro Shinagawa.
A cântărit-o o clipă, gânditor, din priviri, apoi a arătat spre
cele două bocceluţe pe care Yoshi tocmai le terminase de
legat:
— Tatăl tău m-a trimis să iau alea. I le duc mamei să le
spele.
— Astea? a întrebat fata nelămurită, uitându-se şi ea la
cutiile legate în furoshiki. Kenji nu spusese de unde le luase,
aşa că se gândise că era treaba ei să le spele.
— Bine, poftim, i le-a întins ea cu un gest ţeapăn.
După ce băiatul le-a luat, Yoshi şi-a netezit părul şi i-a
aruncat o privire cercetătoare printre gene. Nu era obişnuită
să stea de vorbă cu băieţii. Cel puţin nu fără să mai fie
cineva de faţă. La Tokyo, după şcoala primară, băieţii şi fetele
mergeau la şcoli diferite şi erau strict supravegheaţi ori de
câte ori se aflau împreună.
— Tatăl tău ne-a vorbit mult despre vizita ta, a spus
Masahiro. Sper că ai călătorit confortabil.
— Mulţumesc, am călătorit bine.
Băiatul a îngenuncheat ca să lege cele două boccele de
băţul cu care venise.
— Avea dreptate, a zis el uitându-se atent în sus, la ea.
— În legătură cu ce?
53
Boccea, pânză în care se leagă diverse obiecte pentru a fi transportate
(în japoneză, în original).
— Eşti foarte frumoasă.
— A spus el asta? s-a mirat Yoshi simţind cum îi ard
obrajii din cauza cuvintelor îndrăzneţe. Nu-şi putea imagina
că un băiat din Tokyo ar fi putut spune un asemenea lucru
aşa, din senin. Dar era surprinsă şi pentru că ei nu-i spusese
Kenji niciodată că e frumoasă. Hana îi mai spunea câteodată,
însă într-un fel care părea să includă sau să implice un
„dar”: „Ah, Yoshi-chan”, zicea ea, când Yoshi cobora cu bluza
încheiată strâmb, sau cu un fir dus la ciorapi, sau cu vreo
pată de cerneală pe mâini ori pe obraji. „Eşti aşa de
frumoasă, dar…”
— Sigur că da, a răspuns băiatul. Şi eşti, într-adevăr.
Semeni cu fata din reclama la săpunul Kanebo.
— Uso, a zis ea nervoasă. Minţi.
Îi venea să se ciupească: stătea într-adevăr aici, pe un
câmp din Manciuria, şi un ţărănuş, aproape bărbat, îi făcea
complimente? I-a venit în minte o imagine: ea era
Grusinskaia, balerina aceea din Grand Hotel, bătrână şi
tristă. Iar băiatul ăsta, Masahiro Shinagawa, putea fi Felix
von Geigurn, elegantul baron-cum-hoţ de bijuterii care se
duce să-i fure perlele, dar în loc de asta îi fură inima.
— Câţi ani ai, de fapt? a întrebat băiatul.
— Treisprezece. Şi jumătate.
„Jumătatea” nu era tocmai adevărată – peste două
săptămâni împlinea treisprezece. Dar i se părea că
„treisprezece” era prea puţin.
— So ka. Eu am şaptesprezece.
— Ah, s-a mirat ea. Eşti… eşti bătrân.
Masahiro a izbucnit în râs, iar Yoshi a simţit că roşeşte şi
mai tare. Baka54 şi-a spus în gând. Ce actriţă proastă ai fi. Şi
a rămas cu ochii pironiţi în pământul cafeniu, răscolindu-l
cu vârful pantofului negru, până când el a încetat să mai
chicotească.
— Îmi pare rău, n-am vrut să spun asta!
— Înţeleg.
54
Prost, idiot (în japoneză, în original).
Încă ghemuit pe jos, şi-a scos o scobitoare din buzunarul
monpe-ului şi şi-a înfipt-o între dinţi. Avea dinţii foarte albi, a
băgat ea de seamă, întrebându-se dacă avea vreun mod
special, tradiţional de a-i curăţa.
— Cum îţi place Manshu55 din câte ai văzut până acum?
— Păi e… a şovăit ea, nevrând să mai spună vreo prostie.
Manciuria nu arăta deloc ca în afişele şi pliantele acelea
guvernamentale pe care le văzuse, cu peisaje bucolice, câmpii
mănoase şi muncitori îmbujoraţi. În schimb, satul care o
întâmpinase ieri îi păruse asemenea scheletului prăfuit al
unei comunităţi de pe altă lume. Deşi bine construite (Kenji
avusese grijă de asta), clădirile rotunde şi butucănoase din
Shin Nagano i se păruseră neobişnuit de greoaie în contrast
cu câmpia netedă mongolă. Şi dincolo de ele, pe câmpurile
îngălbenite, vaci costelive se amestecau cu cai deşelaţi,
părând picaţi din cer printre cămilele scârbite. Era cât se
poate de diferit de oraşul Harbin, atât de vioi şi de
cosmopolit.
— E… foarte simplu, a rostit ea în cele din urmă.
— Simplu? s-a mirat el, ridicând o sprânceană.
— Într-un sens bun, bineînţeles, a adăugat ea iute, Harbin
e prea aglomerat.
— Da’ e un oraş pe cinste, nu-i aşa? a încuviinţat el, cu
înţelepciune. Ai ajuns şi la grădina zoologică?
— Am stat doar o noapte, a răspuns ea, clătinând din cap,
apoi am venit direct aici. Tata zicea că are de lucru.
— Aşa e tatăl tău, mereu are de lucru, a continuat el, plin
de admiraţie. Datorită lui există satul ăsta, să ştii!
— Ştiu, cum să nu! a zis Yoshi înroşindu-se din nou, de
mândrie de data aceasta. Aşa face el mereu.
Băiatul a încuviinţat din cap, semn că nu era câtuşi de
puţin surprins.
— Era un adevărat model. Împăratul ar trebui să-i dea o
medalie.
Apoi s-a ridicat şi şi-a aşezat prăjina pe umăr. Yoshi a
55
Manciuria (în japoneză, în original).
început să-şi scuture firimiturile de pe bluza albastră,
aşteptându-se ca el să se răsucească pe călcâie şi să plece.
Dar când şi-a ridicat din nou ochii, el era tot acolo… privind-
o pur şi simplu.
— De ce te uiţi aşa? l-a întrebat ea în cele din urmă.
— Pentru că, a răspuns el foarte serios, eşti foarte
interesantă.
— Eu? a râs fata, şi sunetul i s-a părut prea tare şi
prostesc. Ie56, da’ de unde? Tu eşti mult mai interesant decât
mine!
— Cum aşa? a întrebat el ridicând din sprâncene.
— Un băiat japonez care trăieşte în China? Asta e ceva
interesant! Mult mai interesant decât o fată japoneză venită
de la Tokyo.
— Eu sunt mai degrabă manciurian decât japonez, a
ridicat el din umeri. Aproape că nici nu-mi aduc aminte de
Naganoken57. Iar surorile mele n-au fost niciodată acolo.
Şi şi-a întors privirile spre barăci, unde un salahor chinez
se apleca periculos de mult ca să apuce o scândură pe care i-
o întindea un tovarăş de-al lui, cocoţat pe o scară.
— Şi-apoi, curând vor veni şi alţii de-ai noştri. Dacă nu
chiar mai mulţi. Că Manciuria e colacul de salvare al
Japoniei.
Yoshi a încuviinţat din cap – de multe ori îl auzise pe Kenji
spunând asta.
— Oricum, ar trebui să cobor şi eu, să mă duc după tata, a
spus ea arătând spre şantier, unde Kenji se vedea vorbind
aprins cu un ofiţer Kantogun58, ce purta o sabie mare.
— Şi eu trebuie să duc astea acasă înainte să plec la
adunarea din seara aceasta a Detaşamentului de Apărare al
Tinerilor Pionieri.
Ea a oftat, dezamăgită dar şi uşurată.
56
Nu (în japoneză, în original).
57
Prefectura Nagano.
58
Diviziune radicală şi agresivă a Armatei Imperiale Japoneze, cantonată
în Manciuria.
— Ei, bine! Mi-a făcut plăcere să te cunosc, a continuat
Yoshi, făcând o plecăciune după cuviinţă. Poate ne mai
întâlnim până mă întorc eu la Tokyo.
— Rămâi cu tatăl tău săptămâna asta? a întrebat el
aruncându-i o privire ciudată.
— Da, săptămâna asta şi jumătate din cealaltă.
— Atunci sunt sigur că o să ne mai întâlnim, a răspuns
plecându-se şi el. Jya, ne.59
După care s-a răsucit pe tălpile lui goale şi murdare şi a
luat-o în sus pe deal. Cutiile legate în boccea i se
bălăngăneau la fiecare pas. Yoshi îl privea îndepărtându-se,
nesigură de ceea ce tocmai se întâmplase, simţind cum îi
zvâcneşte pulsul în grumaz.
— Yoshi-chan!
Tatăl său îi făcea semn să coboare. Şi-a pus ghiozdanul pe
umăr şi a pornit-o cu grijă în jos pe coasta dealului, auzind
tot mai tare zgomotele şantierului, pe măsură ce se apropia.
Când a ajuns în dreptul lor, s-a oprit o clipă, intimidată de
faţa plină de cicatrice şi de ciupituri de vărsat a ofiţerului.
Băgând de seamă că şovăie, el i-a zâmbit şi i-a făcut semn să
se apropie. Ruşinată, s-a dus lângă Kenji.
— Asta-i soldăţelul dumitale? l-a întrebat ofiţerul pe Kenji.
— Aşa e! a răspuns acesta din urmă, bătând-o pe Yoshi pe
umăr. Tocmai vorbeam cu căpitanul Yamazaki despre cât de
bine merg lucrurile pe-aici. Cred că-ntr-un an de-aici încolo,
avem totul în mâna noastră, din Burma 60 până-n Insulele
Solomon61. Japonia va conduce estul, iar Germania, vestul.
— So da! a dat din cap căpitanul. Pe voi tinerii vă aşteaptă
un viitor glorios! a urmat el, făcându-i cu ochiul lui Yoshi. N-
ai vrea să vii şi tu mâine cu noi la antrenamentul Ligii de
59
La revedere (în japoneză, în original).
60
Actualmente Myanmar, regiune de-a lungul Golfului Bengal, situată în
sud-estul Asiei, mărginită de Bangladesh, India, China, Laos şi
Thailanda; fostă colonie britanică, devastată în cel de-al Doilea Război
Mondial.
61
Arhipelag în Oceania, mărginit la est de Papua Noua Guinee şi la nord-
vest de Vanuatu.
Apărare a Femeilor din Japonia Mare62? Eu mă ocup de fetele
din sat în fiecare dimineaţă, la şase.
— Sigur că o să vină, s-a repezit să răspundă Kenji,
zâmbind bucuros, spre dezamăgirea lui Yoshi.
— Bine, de-abia aştept! a spus Yamazaki, salutând-o
scurt, milităreşte. Yoshi a şovăit o clipă, neştiind dacă să
salute şi ea sau să facă o plecăciune, aşa cum se obişnuia la
Tokyo. S-a decis în cele din urmă să salute, spre
amuzamentul căpitanului.
— Tati, s-a smiorcăit ea pe când căpitanul se îndepărta, de
ce i-ai spus că o să mă duc la antrenament?
— Da’ ce? a întrebat el prefăcându-se că nu înţelege, voi
nu faceţi antrenamente la şcoala aia grozavă a ta de la oraş?
Yoshi a dat din cap, deşi ceea ce făceau ei la şcoală după
adunarea de dimineaţă era mai degrabă un exerciţiu de balet
decât pregătire de luptă. Nici măcar nu aveau suficiente săbii
pentru toţi copiii, aşa că jumătate din clasă folosea bastoane
împodobite cu panglici. Şi oricum nu aveau niciun ofiţer
Kantogun să-i înveţe mişcările.
— Cred că o să fiu prea obosită mâine-dimineaţă, a
început ea prudentă. Şase dimineaţa e groaznic de devreme,
nu crezi? Şi eu am străbătut atâta drum, sigur voi dormi
dusă la ora aceea.
— Nici vorbă, a clătinat din cap tatăl ei, te-am lăsat să
dormi doar azi. Dar aici toată lumea se trezeşte la cinci
dimineaţa să cânte imnul şi să se închine la palatul
împăratului.
La cinci? a gemut Yoshi în sinea ei.
— La palatul împăratului Pu Yi?
— Nu, prostuţo! La palatul adevăratului Împărat.
Tennoheika. Cel al Japoniei.
— A!
S-a încruntat, încercând să găsească o altă scuză. Dar
gândurile i-au fost întrerupte brusc de un strigăt şi de o
62
Asociaţie caritabilă înfiinţată în 1932, sub coordonarea Ministerului
Apărării, care a sprijinit ocuparea Manciuriei.
buşitură zdravănă din spatele lor. Speriată, s-a întors şi l-a
văzut pe omul care lucra mai devreme pe acoperişul barăcii
căzut pe jos. Ceilalţi hamali au azvârlit scândurile din mâini
şi s-au năpustit în jurul lui.
— Nan da, Kuso!63 a blestemat tatăl său, luând-o la fugă
spre ei.
Yoshi a şovăit o clipă, apoi l-a urmat. Când a ajuns în
dreptul lor, cel căzut gemea ţinându-se de fluierul piciorului,
în timp ce tovarăşii lui încercau să-l ridice în capul oaselor.
Deşi nimeni altcineva nu mai era rănit, arătau cu toţii de
parcă ar fi păţit acelaşi lucru.
— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea pe Kenji.
— Chinezoiul dracului n-a fost atent.
Tatăl ei s-a aplecat şi a pipăit piciorul bărbatului,
apăsându-l cu degetele lui groase şi încruntându-şi
sprâncenele în timp ce omul urla de durere. Apoi Kenji s-a
ridicat, scuturându-şi praful de pe genunchi, străfulgerându-
i cu privirile încrâncenate pe oamenii speriaţi.
— Se întâmplă a doua oară săptămâna asta, a spus
căpitanul, care apăruse şi el în spatele lor. Nici nu le pasă că
e pentru soldaţii Maiestăţii Sale. Din partea lor, ori
construiesc un coteţ de câine ori asta, tot aia e!
A scuipat dezgustat şi şi-a ridicat nervos capul în timp ce
unul dintre muncitori i-a spus ceva cu voce abia auzită.
— Ce zice? l-a întrebat Yoshi în şoaptă pe Kenji, care
urmărea discuţia cu ochii micşoraţi.
— Tot insistă că şantierul e periculos, că au nevoie de mai
multe braţe de muncă şi de mai multe schele ca să termine la
timp. Şi vor să-l ducă pe nenorocitul ăsta la doctor.
— Piciorul lui arată rău de tot, a spus Yoshi dând
compătimitor din cap şi privind din nou chipul chinuit al
muncitorului. Aveţi un doctor aici în Shin Nagano, nu?
— Avem, a pufnit el, dar nu pentru d’alde d’ăştia ca el.
Uite că prostia asta ne dă îndărăt cu cel puţin o zi! Şi
doctorul Ohta are altele mai importante de făcut.
63
Rahat! (în japoneză, în original).
— Chiar aşa?
Năucită, Yoshi s-a uitat din nou la rănit, avea chipul livid
ca hârtia şi ochii îi sticleau de durere. Nesigură, şi-a întors
din nou privirile spre tatăl ei, care vorbea în şoaptă cu
căpitanul Yamazaki.
— Dar, tati…
— De ce nu te duci tu înapoi la maşină, i-a spus el,
preocupat, făcându-i semn cu mâna să plece de acolo.
Ea a şovăit o clipă, apoi a încercat din nou.
— Eu… eu aş putea să-l ajut. Am învăţat la şcoală cum să
acord primul ajutor, în caz că ajunge războiul şi la Tokyo.
Dacă am găsi o stinghie, poate aş putea să…
I se părea o idee bună: ar fi putut astfel să demonstreze
cât era de îndemânatică şi salahorul s-ar fi simţit mai bine,
totul fără să-l mai deranjeze pe doctor.
Dar Kenji a străfulgerat-o cu privirea.
— N-ai auzit ce-am spus? Du-te de-aici!
Vocea i se îngroşase din pricina furiei abia stăpânite. Yoshi
a clipit uimită, temându-se că va izbucni în lacrimi.
Tati, l-a strigat ea în gând, privindu-l rugătoare, dar Kenji
se întorsese deja spre ofiţer. Înghiţind în sec, s-a întors şi ea,
apucând-o, fără să vadă încotro merge, pe drumul noroios
spre sat, pe lângă stiva de scânduri şi uneltele împrăştiate şi
pe lângă locul în care Masahiro Shinagawa stătuse cu
picioarele încrucişate. Ajunsă la maşina Ford, s-a lăsat moale
pe tabla ei încinsă de soare. Simţea că tremură toată din
pricina accidentului, dar şi a purtării tatălui ei.
Are dreptate, a încercat să se convingă singură, e tare
presat. Şi vrea să fie totul perfect de dragul împăratului…
Şi totuşi, chiar în timp ce gândea toate acestea, o parte a
minţii ei îşi dădea seama că o speriase nu doar mânia tatălui
ei, ci şi ceva din expresia salahorului şi din felul în care
tovarăşii lui se îngrămădiseră în jurul său, îngroziţi şi
neajutoraţi.
Tremurând încă, a deschis uşa Fordului şi s-a aşezat pe
scaunul din stânga. Locul copilotului, cum îi spusese
întotdeauna Kenji. Locul din spate era al mitraliorului de
apărare. „Ei, ia zi, prinţesă de la oraş”, o întrebase el în
dimineaţa aceea, „ce preferi azi: copilot sau mitralior de
ariergardă?” Şi-a pus ghiozdanul în poală şi a început să-i
desfacă una câte una cataramele, vrând să scoată inelul ca
să-i mai treacă timpul. Şi în vreme ce se căznea să desfacă
şnurul de mătase, a tresărit din nou la auzul unui alt zgomot
puternic venit dinspre şantier. Dar nu fusese un strigăt sau o
bufnitură, ci pocnetul răsunător al unei puşti.
Simţindu-şi pulsul zvâcnind, Yoshi s-a răsucit şi s-a
ridicat pe jumătate din scaun, străduindu-se să vadă ce se
întâmpla pe şantierul cufundat acum în tăcere. Într-o parte
se aflau şase muncitori amuţiţi. Cel de-al şaptelea, tatăl ei şi
căpitanul nu se zăreau nicăieri.
Peste vreo zece minute a apărut Kenji, s-a aşezat pe
scaunul şoferului şi a pornit motorul.
— Blestemaţii ăştia de chinezoi! a bombănit el, dând
maşina înapoi. Detaşamentul 186 soseşte peste zece zile.
Cum dracu mai pot eu să le pun un blestemat de acoperiş
deasupra capului acum?
Au străbătut în tăcere câteva mile pe drumul hurducat,
plin de bolovani.
— Tati, a început în cele din urmă Yoshi, cu o voce
plăpândă.
— Da.
— Tu lucrezi acum pentru armată?
Îi pusese adesea întrebarea aceasta când era mai mică şi el
încetase să mai invite occidentali acasă la cină, afişându-se
în schimb cu ofiţeri japonezi îmbrăcaţi în uniforme de
culoarea muşchiului verde, cu insigne strălucitoare. Dar el
scutura mereu din cap, explicându-i că a lucra pentru
Armata Imperială nu însemna că devenise şi el soldat, aşa
cum dacă ar fi lucrat la compania de ascensoare Owen sau la
compania de motoare Ford nu însemna că devenise gaijin64.
Acum însă şi-a trecut mâna prin părul tuns scurt şi-a
64
Străin, orice persoană care nu este japoneză (în japoneză, în original).
spus:
— Suntem în război Yoshi-chan, suntem cu toţii în armată!
Yoshi şi-a petrecut săptămâna următoare învăţând lucruri
despre viaţa în Noul Paradis al lui Kenji. Când vorbeau de
Manshu majoritatea spuneau „ ”, adică Paradisul pe
pământ, sau „ ”, Lumea Nouă. La şcoală îi spuneau „
”, Drumul Regal spre Paradis. Dar dintr-un motiv
anume, toate aceste denumiri nu i se potriveau tatălui ei. Cu
obiceiul lui de constructor, el îşi făcuse propria sa imagine şi
o folosea în scrisorile pe care li le trimitea acasă Hanei şi lui
Yoshi: Noul Paradis arată cam ca Hokkaido, doar fără atâta
zăpadă şi cu zile mai lungi. Sau: Aici, în Noul Paradis,
aproape că nu e nevoie de îngrăşământ, grânele cresc
extraordinar de iute. Sau: Oraşele din Noul Paradis au toată
măreţia Berlinului sau a Parisului, dar cu o tentă asiatică
unică.
Pentru Yoshi însă, chiar dacă Shin Nagano părea nou, nu
arăta deloc a paradis. Dormea într-o încăpere mică şi
grosolană, în casa mică şi robustă a lui Kenji, din mijlocul
satului. Mânca mai ales produse locale: orez şi soia, napi şi
morcovi. Le ajuta pe femeile durdulii şi arse de soare să ţeasă
pânză şi să piseze mochi65, prinzându-şi degetele în suveică şi
încordându-şi muşchii braţelor.
Kenji îi verifica zilnic cunoştinţele despre cultivarea
porumbului şi a boabelor de soia sau despre interpretarea
unui nor de ploaie ori despre cum se măsura aciditatea
pământului. A mai dus-o de câteva ori pe şantier, timp în
care barăcile au căpătat pereţi şi acoperiş, discuta cu ea
planurile de construcţie şi îi povestea despre sosirea trupelor,
care era planificată pentru începutul lui iunie. Despre
salahorul care căzuse de pe schelă nu pomeneau niciodată,
iar Yoshi nu l-a mai văzut după aceea. Totuşi, câteva zile mai
târziu au apărut pe şantier alţi patru salahori prizonieri şi
execuţia proiectului a revenit la normal.
65
Un tip de orez cu bob scurt, dulce, cu un conţinut ridicat de amidon,
folosit în bucătăria japoneză (în japoneză, în original).
De cele mai multe ori se trezeau deodată dimineaţa, la
primul cântat al cocoşului, pentru ca împreună cu alţi
frontierişti să meargă în mijlocul satului, să se încline şi să
aducă mulţumiri împăratului care le-a făcut posibilă această
viaţă nouă. După aceea, Yoshi o ajuta pe Oguchi-sensei66,
care se străduia să-i ţină în frâu pe elevii ei desculţi şi
gălăgioşi. Şcoala pe care le-o clădise Kenji nu avea încă nici
bănci sau scaune, nici măcar o hartă a imperiului care tot
creştea, aşa că ei stăteau aşezaţi pe jos, într-un cerc
asemenea soarelui, dacă nu cumva făceau antrenamente sau
se plecau dinaintea portretelor lui Tenno67.
Portretul acela – uriaş, atârnat în mijlocul peretelui din
faţă – era singurul lucru care amintea de şcoala lui Yoshi din
Tokyo. De fapt, era unul şi acelaşi portret, dinaintea căruia
se pleca zilnic, la adunare, de mai bine de zece ani de-acum,
cel pe care profesorii ei îşi riscaseră viaţa să-l salveze, cu un
an în urmă, când şcoala fusese mistuită de un incendiu
puternic. I se părea de neînchipuit că şcolăriţele scrobite din
capitală şi ţărănuşii cu unghiile murdare se înclinau
deopotrivă dinaintea aceluiaşi Tenno-heika şi a familiei sale şi
se întreba dacă şi ei gândeau la fel. Dacă vreunul dintre
copiii mai mici credeau – aşa cum crezuse şi ea când era
micuţă – că oamenii aceia ce păreau atât de îndepărtaţi îşi
duceau viaţa numai aşa cum apăreau în poze: dinaintea
palatului, înţepeniţi şi scrobiţi, neclintiţi, asemenea statuilor
zeului Kannon68 de la templu. Îşi închipuia că în nopţile mai
reci servitorii veneau şi îi acopereau cu pături sau că, ori de
câte ori ploua sau ningea, le apărau cu umbrele capetele
sfinte.
— Dar ei când se duc la toaletă? a întrebat-o ea în şoaptă
într-o bună zi pe Satako, în toiul adunării de dimineaţă.
— Şşşşttt! a repezit-o Sa-chan, în timp ce rigla învăţătoarei
66
Învăţător, profesor (în japoneză, în original).
67
Împăratul Japoniei (în japoneză, în original).
68
Una dintre zeităţile budiste cele mai adorate în Japonia, personificând
compasiunea.
o pocnea, trosc! pe Yoshi peste umeri pentru lipsa ei de
respect.
Sarcina ei principală era să-i ajute pe copii să îşi
însuşească lecţiile de istorie a familiei imperiale, aşa că îi
asculta zi de zi. Şi recita şi ea împreună cu ei: Hirohito se
trăgea direct din primul împărat Jimmu, fiul lui Hikonagisa
Takeugaya Fukiaezu no Mikoto, fiul lui Toyotama, fiica zeului
mării Owtatsumi şi I likohohodemi no Mikoto, care, la rândul
lui, era fiul prinţesei Konohana-Sakuya şi al lui Ninigi-n-
Mikoto, fiul lui Ame no Oshihomimi no Mikoto, nimeni altul
decât fiul marii zeiţe a soarelui Amatarasu însăşi.
— Aşa că înţelegeţi de ce, le explica ea, aşa cum făcuseră
şi profesorii ei, fiind şi noi copiii împăratului, avem cu toţii o
părticică de soare în noi.
De obicei copiii dădeau din cap şi zâmbeau. Dar într-o zi, o
fetiţă a ridicat mâna şi a întrebat:
— Au şi tonin-ii soare în ei?
A fost prima întrebare la care nu a putut să răspundă pe
loc: a deschis gura, şovăind, neştiind ce să spună, dar din
ultima bancă a sărit un băiat:
— Chinezoii nu au soare în ei! Altceva au!
— Ce anume, Jiro? a întrebat Oguchi-sensei.
— Doo-doo69. De-aia miros aşa urât!
Şi în timp ce copiii se prăpădeau de râs, el le zâmbea
mândru cu gura până la urechi, chiar şi când Oguchi-sensei
l-a scos iute afară să-şi primească pedeapsa.
83
Tengu — spirit al muntelui, al pădurii, spirit dansator; tip de băutură
sake tradiţională.
84
Noroc! (în japoneză, în original).
— Cum de poţi răbda una ca asta? l-a întrebat Anton mai
târziu, când satul dispăruse şi ei rămăseseră singuri pe locul
acoperit de ruine.
— Nu de la tine am învăţat că ceea ce nu te ucide te
întăreşte?
— Poate că da, a recunoscut Anton, dar pe mine chiar m-
ar putea ucide aşa ceva. E chiar mai rău decât ce mi-au făcut
nemţii la universitate.
— Mi-ar fi la fel de rău la Tokyo, a răspuns George,
ridicând din umeri.
Ceea ce era foarte adevărat: înainte de a pleca din Japonia,
familia Yamashita fusese de nenumărate ori hărţuită de
Kampetei, faimoasa poliţie secretă a armatei. George fusese
de două ori reţinut pentru cercetări, suspectat ca „spion”; la
fel se întâmplase şi cu soţia lui de origine hawaiiană. Poliţia
năvălea regulat în casa lor, construită în stil neo-Edo în
Ebisu. Într-o zi o urmăriseră chiar şi pe fiica de nouă ani a
lui George, care venea de la Şcoala Americană. În mod ridicol
– sau mai degrabă înspăimântător –, i-au cerut să-şi
urmărească părinţii. „Pereţii au urechi”, i-au spus ei, şi
„dulapurile au ochi”.
— Ăsta e preţul să fii american, i-a spus George. Trebuie
să-l plătim cu toţii, a oftat el, scărpinându-se în creştetul
capului. Doar că unii dintre noi trebuie să plătim ceva mai
mult acum. Sper doar ca blestematul ăsta de război să se
termine mai iute. Şi mai sper că asta va ajuta, a urmat el,
aruncând o privire spre locul unde fusese satul.
„S-a terminat. Owarida.” Terminase şi el.
Şi totuşi, încă o dată, nu terminase totuşi. Căci atunci
când colonelul Jamison l-a sunat peste o lună de zile să-i
spună când va avea loc testul, Anton s-a pomenit că nu mai
era atât de hotărât să nu participe. S-a înmuiat şi mai tare
atunci când a aflat că arhitectul satului german, Erich
Mendelsohn, va fi prezent cu siguranţă, la fel şi Curtis
LeMay, maiorul corpului aerian care răspundea de
operaţiunea „Casa de întâlnire”, un om atât de entuziasmat
de bombele sale incendiare, încât i se spunea „LeMay rade
tot”.
Deşi era curios să-l cunoască pe acest simbol al forţelor
aeriene, Anton nu voia să se ducă. Cu întreaga sa fiinţă
istovită de călătorii şi de război, nu voia altceva decât să uite
de Dugway. Dar, pe măsură ce Jamison continua să-i
vorbească, îi azvârlea fraze de genul „rezultate finale optime”
şi „experienţa dumitale dovedită” şi „viteza presupusă a
bombei pe fondul vitezei vântului şi impactul aşteptat”, satul
i se ivea ca o apariţie blestemată dinaintea ochilor. Zidurile îi
erau netede, luminile estompate. Acoperişurile cu ţigle ca
solzii de peşte se înclinau uşor. Nu avea cum să nu se
gândească că acela era acoperişul lui. Creaţia lui. Până când
Jamison a ajuns să pomenească şi de un posibil bonus
pentru participarea la acest exerciţiu, Anton ştia deja că nu
putea să-şi lase clădirea să-şi sufere soarta nefericită în
absenţa celui care o dusese pe lume. Omul care era de fapt
părintele ei.
— Ei bine, ce părere aveţi, domnule Reynolds? l-a întrebat
Jamison.
— Trebuie să-mi consult agenda, a răspuns Anton, deşi
ştia prea bine că nu avea nimic programat.
După ce a închis telefonul, s-a aşezat din nou la planşetă,
cu ochii pierduţi pe un teanc de aprobări de construcţie
pentru Montauk85, fără să le citească de fapt. A deschis cutia
himitsu-bako86 pe care i-o dăruise Kenji Kobayashi după ce
încheiaseră lucrările la clădirea Hotelului Imperial. Anton o
ţinea întotdeauna la îndemână, pentru că îl liniştea, poate
într-un mod pervers. A mai deschis-o o dată. Era trecut de
miezul nopţii şi s-a trântit în pat, mai istovit decât se simţise
vreodată în ultimele luni şi, cu toate acestea, i-a luat mai
bine de o oră ca să adoarmă. Iar după ce a adormit, în fine, a
avut din nou visul acela:
85
Bază militară marină şi aeriană din South Fork, Long Island.
86
Cutie-puzzle japoneză care se deschide printr-o serie de mişcări
complicate (în japoneză, în original).
Se făcea că era iarăşi în faţa casei lor de vacanţă din
Karuizawa, cufundat în plăcutul sunet al unor cete de greieri
şi broaşte de copaci. Noaptea era înmiresmată, aerul părea
greu şi dulce, cum putea fi doar în miezul verii la Nagano.
Anton îşi umplea pipa lui favorită din lemn de cireş, cu
gândul să se bucure de ea pe post de digestiv, după masa de
seară. A aprins un chibrit. Apoi, dintr-odată totul a amuţit în
jurul lui. S-a oprit pur şi simplu, de parcă vara îşi ţinea
respiraţia ei cu iz dulceag de lut. Şi-a mai auzit un singur
cuvânt: Anata, iubitule. Era o voce de femeie, răguşită, dar
totuşi blândă. O voce de fumătoare, cu un pronunţat accent
britanic. Anton o ştia prea bine. Cunoştea acele sunete
melodioase, grave. A-na-ta. Dar în vis nu le putea asocia unui
chip.
Apoi pământul a început să se zgâlţâie, zbătându-i-se sub
picioare cu aceeaşi violenţă ireală pe care o simţise în timpul
cutremurului din Kanto din anul 1923. Beryl, s-a gândit el
atunci. Soţia şi copilul lui se aflau încă în casă. Copilul lui…
cel care supravieţuise.
Şi-a aruncat pipa şi s-a năpustit spre uşa de la intrare,
simţindu-şi picioarele îngreunate de neputinţa fugii din vis.
Apoi s-a pomenit pe burtă, scrâşnind din dinţi din pricina
izbiturii şi a forţei cu care casa se prăbuşea dinaintea ochilor
săi. Nu prefăcându-se în cioburi de sticlă şi bârne strivite,
aşa cum ar fi trebuit să se întâmple cu o casă doborâtă de
cutremur, ci înnegrindu-se, chircindu-se şi dezintegrându-se,
asemenea unui castel făcut de un copil, din nisip uscat,
spulberat de vânt.
Partea cea mai rea din aventura lor era că ar fi putut sfârşi
cu uşurinţă la fel cum începuse: cu o simplă coliziune de
trupuri într-un hol. O scăpare întâmplătoare de judecată şi
de fidelitate. Anton era hotărât să-i pună capăt chiar aşa şi
se asigurase că se purta în consecinţă, evitând privirile Hanei
Kobayashi în timpul dineului din seara aceea. Răspunzându-
i monosilabic la întrebări. Îndepărtându-şi iute piciorul de al
ei, când din pură întâmplare (sau nu?) li se atinseseră
degetele pe sub masă. La plecarea familiei Kobayashi, s-a
ferit de îmbrăţişarea europeană cu două sărutări a Hanei,
strângându-i în schimb mâna zdravăn, în stil american.
Iar când a doua zi i-a sosit la birou un pachet: o sticlă de
whisky Glenfiddich, care probabil costase o mică avere la
Tokyo, şi un exemplar din Opere alese de D.H. Lawrence,
planul lui a fost – cel puţin la început – să le trimită înapoi.
Apoi a citit şi cartolina, scrisă cu o caligrafie perfectă, de
şcolăriţă: Îmi pare nespus de rău pentru necazul pe care l-am
provocat. Te rog să mă laşi să te invit la masă ca să mă
revanşez.
A rupt-o, bineînţeles, punându-şi în buzunar bucăţile
sfâşiate cu gândul să le arunce în diverse coşuri de gunoi din
Aoyama. A reîmpachetat darurile, frunzărind un pic cartea
mai întâi. I s-a părut lirică şi chiar frumoasă pe alocuri,
altminteri destul de egocentristă, copilăroasă şi uşor
obsesivă. Deloc asemănătoare cu femeia care i-o oferise.
După ce a închis cartea, şi-a schimbat totuşi intenţia
iniţială de a-i returna totul. Nu avea nimic de-a face cu – oare
cum spusese ea? – „aspectele carnale evidente” ale cărţii. Nu
voia pur şi simplu să fie nepoliticos, mai ales faţă de soţia
celui mai bun meşter constructor al lui. Şi ea păruse atât de
tulburată în ziua aceea. Atât de disperată. Cel mai bun, mai
matur lucru pe care trebuia să-l facă era să o întâlnească
într-un loc public, neutru şi sigur, unde să-i explice cu
blândeţe că el era însurat şi să-i sugereze, cu tact, desigur,
că era posibil ca ea să aibă nevoie de ajutor profesionist. Mai
ales dacă (aşa cum bănuia Anton) suferea de o formă de
nimfomanie.
Aşa că i-a cerut secretarei să-i răspundă pe hârtie oficială
cu antet, informând-o că era dispus să o întâlnească. Şi pe
un ton cât se poate de neutru, i-a spus lui Beryl că fusese
invitat la masă, în semn de scuză pentru faptul că Hana
Kobayashi fusese cât pe ce să le dea foc la casă.
— O, ce drăguţ din partea lor! a exclamat Beryl. Ştii unde
te vor duce?
— Nu încă, i-a răspuns Anton, fără să-i corecteze
interpretarea.
A doua zi, Hana i-a răspuns printr-o cartolină parfumată,
cu miros de levănţică, în care preciza ziua de marţi, la ora
prânzului, la Hotelul Imperial. Anton s-a dus cu cele mai
curate şi onorabile intenţii (ar fi putut jura asta pe
mormintele fraţilor săi morţi).
A găsit-o aşezată la o masă lângă fereastră, îmbrăcată într-
un costum alb mulat pe corp, cu o pălărie cu boruri largi, cu
buzele şi unghiile colorate într-o nuanţă maronie uimitoare,
dar de bun-gust. Când l-a zărit, a zâmbit şi şi-a ridicat
portţigaretul aşa cum un ghid turistic şi-ar fi ridicat umbrela.
Anton a fost nevoit să recunoască faptul că nu citea pe
chipul ei nici urmă de disperare sau de confuzie.
Când a ajuns în dreptul mesei, el i-a întins mâna, uşor
stânjenit. Dar, spre surprinderea lui, ea s-a ridicat şi i-a
făcut o plecăciune adâncă.
— Este de neiertat ceea ce am făcut, a spus ea în cel mai
formal stil japonez. Totuşi, am aroganţa de a vă cere să-mi
acordaţi iertarea.
Deşi nu era sigur pentru care faptă i se cerea iertare (că
era să-i dea foc la casă? Că riscase să-i distrugă căsnicia?
Sau ambele?), Anton a iertat-o oricum. A invitat-o să se aşeze
la loc, în timp ce un chelner se apropia cu meniurile şi cu
două cupe de şampanie aşezate pe o tavă purtată pe sus.
— Mi-am permis să-i povestesc despre rolurile diferite pe
care le-am avut în construirea acestei clădiri, i-a spus Hana
ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Anton.
— Ce roluri?
— Ei bine, soţul meu a fost constructorul-şef aici, nu-i
aşa? Şi dumneata nu l-ai ajutat pe Frank Lloyd Wright când
s-a ridicat clădirea?
Anton a încuviinţat din cap, dorindu-şi să nu-l fi pomenit
pe Frank Wright şi să fi folosit orice alt cuvânt în loc de „s-a
ridicat”.
— Aşa e. Am venit aici cu el, de fapt.
— Sunt convinsă că toată lumea vă întreabă acelaşi lucru,
a început ea, aplecându-se conspirativ peste masă către el.
Dar cum era el? Cum era să lucrezi cu el?
Anton a şovăit un pic. Venise aşteptându-se la orice din
partea ei: scuze lacrimogene, tirade furioase. Declaraţii
pătimaşe de dragoste. Îşi pregătise chiar şi răspunsuri
pentru orice fel de avansuri i-ar fi făcut. Dar era totuşi
nepregătit pentru un interogatoriu despre legăturile sale cu
un arhitect mult mai cunoscut decât el. Şi-a stăpânit un
suspin.
— La început a fost de-a dreptul minunat. Ce vrei? Aveam
doar douăzeci şi trei de ani. Să am şansa să lucrez într-un
oraş ca Tokyo cu cineva de talia lui Frank… cred că-ţi
închipui.
Ea şi-a înclinat capul într-o parte, cu buzele uşor
depărtate şi cu perla rozalie a limbii ivindu-se în colţul gurii.
Pentru o clipă i-a revenit în minte ca o arsură atingerea şi
gustul acelei limbi – moale şi acră, uşor sărată şi netedă. Le-
a alungat cu hotărâre.
— N-o să uit primul nostru drum prin Yokohama. Era în
ajunul Anului Nou. Toată lumea era pe străzi, îmbrăcată cu
cele mai strălucitoare culori şi modele, fluturând steguleţele
acelea hinomaru. Şi aerul era parfumat de mireasma tămâii şi
a castanelor coapte şi a prăjiturilor mochi90…
S-a oprit o clipă, revăzând scena în minte: veselia reţinută
a străzii. Plecăciunile şi zâmbetele radioase ale vecinilor care
se felicitau între ei. Clipa cu dimensiuni aproape spirituale
când a văzut primul templu antic, atât de auster şi pur, de
parcă s-ar fi ivit direct din pământ. Veneau de pe chei către
hotel: Frank şi Miriam într-o ricşă, Anton cu Beryl într-alta.
Şi în timp ce familia Wright mergea înaintea lor, Frank s-a
90
Prăjituri din orez (în japoneză, în original).
întors către ei şi-a exclamat:
— Uite, înfrânţii îi poartă pe învingători în sus pe Fuji! Ha,
ha…
Miriam (Doamne Dumnezeule, Miriam! Cu turbanele ei de
satin şi acele argintii ale seringilor cu morfină băgate în
jartierele ei franţuzeşti) ţipa mereu la el pentru un motiv sau
altul. Tocmai se căsătoriseră (în cele din urmă), dar era
limpede că totul se terminase între ei.
— Trebuie să ţi se fi părut totul foarte ciudat, a spus Hana
sorbind din şampanie.
El şi-a dezlipit privirea de pe urma de ruj lăsată pe pahar
ca un sărut şi a ridicat din umeri.
— Călătorisem destul de mult până atunci.
— Totuşi… Uneori îmi dau seama cât de străin trebuie să
îi pară Orientul unui occidental. E ceva mai… nu ştiu cum să
zic, a şovăit ea, lăsându-şi capul într-o parte, gânditoare.
Aproape ca de pe altă lume.
— Cum adică de pe altă lume? Ca de pe Marte?
Ea a râs şi şi-a aprins un alt Winston.
— Cam aşa. Când eram mică şi m-am mutat la Londra,
îmi aduc aminte că aveam ideea stranie că Japonia trebuie
să fi ieşit dintr-alt pământ, cu totul diferit de cel al Angliei.
Chiar din elemente diferite… culoarea ceaiului, spre
exemplu. Sunetul muzicii. Chiar şi modul în care
funcţionează o uşă. În vest nu se găseşte nimic de felul
acesta. Nu există nicio legătură.
— Aşa e, a răspuns Anton, dându-şi seama oarecum uimit
că nici ideile lui nu erau prea departe de ale ei.
Hana i-a oferit o ţigară pe care a refuzat-o, luând încă o
înghiţitură din şampanie şi deschizând meniul. Pe măsură ce
studia aperitivele, şi-a dat în fine seama de cine îi amintea
ea. De Miriam Noel Wright.
— Somonul cu sparanghel şi sos olandez este destul de
bun, i-a sugerat ea, de parcă el nu ar mai fi mâncat acolo
niciodată.
— Mulţumesc, am mai mâncat asta, a spus el ridicând o
sprânceană.
Când a apărut chelnerul, a comandat bœuf bourguignon şi
salată iceberg cu brânză cu mucegai. A privit cu oarecare
uimire cum i se reumple paharul cu şampanie: nu-şi dăduse
seama că-l golise atât de repede. Hana a mai comandat
şampanie şi a luat o chiflă din coşul de pâine. A înapoiat
meniul, scuturând uşor din cap.
— Nu mănânci?
— Nu pot să mănânc când sunt emoţionată.
— Emoţionată?
A expirat o trombă de fum, studiindu-l de parcă ar fi
încercat să ia o decizie. În cele din urmă a spus:
— Unii oameni – adică unii bărbaţi – au efectul acesta
asupra mea.
La început Anton a crezut că nu auzise bine: Hana
spusese asta ca şi cum ar fi pomenit într-o doară de o alergie
la vreun fel de mâncare. Când şi-a dat seama ce a vrut să
spună, s-a simţit dezorientat pentru o clipă. Nu se simte bine,
s-a gândit el, aşa cum gândise şi cu două săptămâni în
urmă. Atunci i-a trecut prin minte că probabil era momentul
potrivit să-i reamintească faptul că el era căsătorit.
Dar ea se întorsese deja la Frank.
— Aşa deci, a reluat ea vioaie, la început a fost minunat să
lucrezi cu marele om. Dar după aceea?
Femeia îl studia în continuare, atentă, cu ochii micşoraţi şi
oarecum amuzată. El avea senzaţia stânjenitoare că pierduse
controlul asupra a ceva, deşi nu era prea sigur despre ce era
vorba. A sorbit din şampanie.
— A… şi-apoi, a urmat el fără grabă. Apoi a început
proiectul. Şi… ei bine, să zicem că nu a fost tocmai cum m-
am aşteptat.
— Adică a fost mult mai greu?
— Adică îngrozitor.
Ea a izbucnit într-un hohot de râs gros şi nestăvilit, fără a
se mai osteni să-şi acopere gura, aşa cum ar fi făcut-o
majoritatea femeilor japoneze, şi Anton s-a simţit prosteşte
de mândru că reuşise să o facă să râdă.
— Kenji spunea că avea toane.
Anton s-a strâmbat.
— E un fel de a zice. Când făceam practică în Wisconsin,
eram studentul lui preferat. Aici, nimic din ce făceam nu era
bine. Nu-i plăcea nicio schiţă, niciun proiect. Îmi adresa
insulte pe care nu se cuvine să le pronunţ. Am fost mai jignit
în acea primă lună de zile decât fusesem toată viaţa până
atunci.
I s-a adus mâncarea, într-un talger de argint acoperit, şi i-
a fost pusă dinainte pe faţa de masă albă, impecabilă.
Chelnerul a ridicat capacul cu un gest teatral.
— Bœuf bourguignon, a rostit el, de parcă anunţa un
oaspete imperial.
Pe când omul se apleca să dea la o parte nişte firimituri de
pâine de pe faţa de masă, Hana i-a şoptit ceva la ureche. El a
încuviinţat din cap, fără să i se citească nimic pe chip, şi a
vârât firimiturile în şervetul scrobit pe care l-a îndesat cu
îndemânare în buzunarul şorţului. Apoi a luat lingura de
supă şi cuţitul de unt nefolosite de dinaintea lui Anton, le-a
pus pe tavă şi a plecat.
— Şi-atunci ce-ai făcut? l-a întrebat Hana, sprijinită de
spătarul scaunului, cu braţele încrucişate, cu paharul de
şampanie pe jumătate golit într-o mână. Ai răbdat jignirile de
dragul experienţei?
Oricât de uşoară ar fi fost şampania, Anton o simţea
îngreunându-i şi gândurile, şi mişcările. Că ar fi afectat-o şi
pe Hana… asta nu se vedea deloc: arăta la fel de proaspătă şi
stăpână pe sine ca atunci când o văzuse pentru prima dată,
deşi obrajii începuseră să-i strălucească uşor. Ce pomeţi
frumoşi! s-a gândit el şi, înainte de a se putea controla, şi-a
imaginat cum i-ar fi mângâiat cu degetele.
Dregându-şi vocea, şi-a îndreptat atenţia către o bucăţică
de carne pe care o tăia cu cuţitul. Şi pe când o ridica de pe
farfurie, ochii ei întunecaţi îi urmăreau mişcarea, adăstând
asupra buzelor lui după ce el şi-a vârât bucata în gură. S-a
foit stânjenit, conştient de erecţia pe care o simţea.
I-a trebuit o clipă să-şi aducă aminte unde rămăsese.
— După trei luni mi-am dat seama că nu avea rost. Omul
se hotărâse, nu se ştie din ce pricină, să mă categorisească
drept o problemă gravă. Şi nimic din ceea ce aş fi făcut nu i-
ar fi putut schimba convingerea.
Ea a clătinat din cap, rozând uşor muştiucul
portţigaretului de fildeş, într-un fel care îi stârnea fiori pe
şira spinării.
— Aşa că ţi-a fost mai uşor să pleci pur şi simplu!
— Să plec de la Wright, dar nu din Japonia.
Coborându-şi privirea la cel de-al doilea pahar de
şampanie, Anton a şovăit o clipă. El nu bea aproape
niciodată la prânz. Dar ce mama naibii! s-a gândit şi l-a dat
pe gât.
— Mă îndrăgostisem deja, a continuat el, de oameni, de
tradiţie. De estetica japoneză a construcţiei. Aşa că mi-am
unit forţele cu un alt arhitect care tocmai aterizase aici. Şi-
am deschis împreună o nouă companie în Aoyama.
Chelnerul s-a întors şi s-a aplecat să şoptească ceva la
urechea Hanei. Femeia l-a ascultat fără ca expresia chipului
ei să trădeze nimic şi-apoi a încuviinţat din cap. Omul a scos
ceva din buzunar şi i-a strecurat în palmă, apoi a făcut încă
o plecăciune şi a plecat.
— Ce-a fost asta? a întrebat Anton, în timp ce ea îşi
împreuna mâinile în poală.
— Doar ceva ce-am uitat ultima dată când am fost aici, a
răspuns ea ridicând din umeri. Şi cum a primit domnul
Wright demisia dumitale? Cu elan?
Cuvântul l-a făcut să zâmbească, deşi nu-şi dădea seama
de ce.
— Nicidecum. A rămas dinaintea mea, străfulgerându-mă
din priviri. Apoi a ieşit ţanţoş din cameră. A doua zi am
primit o scrisoare de la el – cred că o mai am pe undeva. Mă
făcea laş şi trădător.
— Trădător? a întrebat ea, cu ochii măriţi, chiar aşa a zis?
Anton a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
— În armată, scria el, aş fi fost împuşcat pentru trădare.
Şi a chicotit, decupând cu grijă încă o bucată de carne de
vită şi băgând de seamă, uşor ameţit, că paharul lui de
şampanie fusese umplut din nou. Şervetul îi căzuse pe jos.
Când s-a aplecat să-l ridice a dat cu ochii de un picior cu o
pulpă netedă, curbată, încălţat în sandale cu talpa groasă şi
cu barete. Nu acordase niciodată prea multă atenţie degetelor
de la picioare. Dar cele ale Hanei Kobayashi erau perfecte:
palide şi foarte graţioase, subţiindu-se elegant. Unghiile lor
erau colorate cu multă grijă în acelaşi roşu aprins ca şi cele
ale mâinilor şi – fără să-şi dea seama din ce pricină – şi-a
închipuit-o goală, vopsindu-le.
Am ajuns deja prea departe, şi-a spus în sinea lui.
S-a ridicat ameţit, plănuind să se uite la ceas şi să exclame
că trebuie să plece mai devreme. Dar ceea ce a văzut pe masă
i-a schimbat gândul. Lângă farfuria lui apăruse cheia unei
camere a hotelului: numărul 27.
Şi-a ridicat privirea către Hana Kobayashi, care îl urmărea
atentă şi uşor amuzată de partea cealaltă a mesei.
— Asta… ce-i? a întrebat el, arătând spre cheie.
— O cheie, i-a răspuns ea blând, apoi şi-a stins ţigara şi
şi-a scos pudriera şi o cutie de argint pentru ruj.
— Nu, s-a bâlbâit Anton, în vreme ce ea, calmă, începuse
să se rujeze. Adică, văd şi eu că e cheia unei camere. Dar ce
caută lângă farfuria mea?
Inima îi bătea atât de tare, că abia îşi mai putea auzi
vorbele. Cu toate acestea, Hana era imperturbabilă. A închis
tubul de ruj, l-a aşezat în cutiuţa lui şi i-a dat drumul,
împreună cu pudriera, în geanta ei scumpă, italienească.
Apoi s-a ridicat în picioare, aranjându-şi jacheta albă peste
şolduri într-un fel care-i punea în evidenţă silueta reflectată
de geamul ferestrei.
— Te aşteaptă pe tine, ca şi mine de altfel. Sus, la camera
27. Dar nu te grăbi, a adăugat ea, uitându-se la friptura
neterminată. Mănâncă pe îndelete!
Uimit, Anton a privit cum se îndrepta, parcă plutind, spre
ieşire, oprindu-se doar cât să-i şoptească ceva chelnerului,
care a dat din cap şi a făcut o plecăciune. Apoi – ca prin
minune – a dispărut. Fără să se uite înapoi.
O vreme a rămas cu privirile pierdute la canatul uşii în stil
neomodernist (creaţia sa) prin care ieşise ea. Apoi s-a uitat la
ceas. Nu stătuseră la masă nici măcar patruzeci de minute,
iar el nici nu apucase să-şi termine salata.
Încăperea strălucitoare părea că se leagănă. Şi-a scos
ochelarii, ştergându-i, cu minţile aiurea. Şi-n timp ce-i punea
la loc, i-a fluturat pe dinaintea ochilor o imagine a sa pe
marginea unei prăpăstii. Era o metaforă atât de grăitoare, că
s-a simţit ruşinat de-a dreptul, dar ruşinea n-a risipit-o însă.
I-a persistat în minte, obligându-l să o privească. Şi să-şi
pună întrebarea evidentă: Ce-avea să facă mai departe? Să se
arunce în abis? Să se dea înapoi de pe buza prăpastiei?
S-a gândit la Beryl, la sărutul rece, plasat cu zgomot pe
obrazul lui în dimineaţa aceea. S-a gândit la Hana, atunci, în
hol, la felul în care i-a apăsat palma pe sân. S-a uitat la
paharul lui de şampanie, uscat, gol şi înalt, şi la al Hanei,
plin pe jumătate cu lichidul auriu, cu marginea sclipind sub
urma roşie, arcuită.
Ceea ce urmează să fac îmi va schimba viaţa pentru
totdeauna, s-a gândit el.
A băgat cheia în buzunar şi s-a ridicat.
96
Decoraţie a armatei americane pentru militarii răniţi sau omorâţi în
misiune.
pentru mine, cu condiţia să fie el cel care conduce atacul
adevărat asupra oraşului Tokyo. Şi eu i-am spus: Dacă
loveşti ţinta, ai la dispoziţie şi Yokohama şi Osaka. La dracu!
O să-i dau până la urmă şi Hiroshima!
Încă o serie de zâmbete de circumstanţă, mai degrabă
văzute decât auzite. Anton şi-a întors privirea către cele opt
pătrăţele de sticlă ale parbrizului bombardierului, dar nu a
reuşit să discearnă chipul pilotului. În schimb a văzut
spatele Hanei, şira spinării ei care se încovoia uşor,
arcuindu-se sub el ca un pod subţire şi alb. A încercat să-şi
imagineze satul său cu mintea pilotului lui LeMay, care-i ura
pe japonezi. Dar nu putea vedea altceva decât pe Hana,
întinsă ca atunci când o lăsase acolo, în ceainărie, cu părul
împrăştiat ca o aură neagră. Apoi s-a auzit o schimbare
uşoară, dar distinctă, în zgomotul făcut de avion, ca un fel de
măcinat metalic, îndepărtat.
— Uite-l că vine! a strigat Mendelsohn.
Tocmai atunci gurile bombardierului s-au deschis, de
parcă ar fi scos un căscat uriaş, mecanic, şi-au slobozit o
puzderie de bombe incendiare micuţe, ce păreau a fi aproape
inofensive, chiar drăgălaşe. Pe măsură ce se izbeau de
pământ, Anton simţea cum îl cuprinde greaţa. Crezuse că se
va da un semnal de avertizare înainte de atac. Că va exista
vreun comentariu sau vreo numărătoare. Dar uitându-se în
jur, nu a văzut niciun alt chip surprins. Oamenii erau
încântaţi şi concentraţi, încăperea se golise de orice alt sunet
în afară de şuieratul bombelor incendiare care cădeau şi de
vuietul ca de tunet al motoarelor avionului. Fiecare pereche
de ochi înrămaţi în metal urmărea sferele acelea strălucitoare
care se prăbuşeau peste ţinte. Eşti american, şi-a spus el,
pentru asta l-ai construit. Fiecare mişcare, fiecare scândură
pentru asta au fost făcute. Şi apoi: Nu era treaba ta să o
salvezi.
A privit cu oarecare uimire cum prima bombă a lovit satul,
a izbit acoperişul vălurit, ciobind câteva ţigle de culoarea
fumului. S-a aprins pentru scurt timp, dar apoi a părut că s-
a stins pur şi simplu şi, parcă trădându-l, inima i s-a mai
uşurat un pic. Dar apoi au lovit şi celelalte, câte un mic
fulger strălucitor căzând unul după altul. Grindina de oţel,
foc şi combustibil solidificat căzută pe acoperiş părea o
zăpadă uşoară. Pentru o secundă sugrumată, aerul rece a
părut că-şi ţine respiraţia. Apoi întreg acoperişul dănţuia în
flăcări.
— Uite cum se duce! a ţipat LeMay. La mulţi ani, domnilor!
Aplauze ici şi colo, chiar şi chiuituri. Alte câteva cercuri de
flăcări. Alte bufnituri, un geamăt. Întregul sat era cuprins de
flăcări acum, ca un zid masiv de foc. Dogoarea răzbătea chiar
şi la sute de metri distanţă: Anton îşi simţea casca încinsă pe
frunte. Îl usturau sprâncenele şi-i vuiau urechile din pricina
ţiuitului puternic şi a exploziei care-i lovea timpanul, de
parcă însuşi aerul din casă ar fi luat foc. A închis din nou
ochii şi a văzut cufărul, scăunelul din baie. Micuţa casă a
păpuşilor fără păpuşi, cu castronelele lipicioase. A văzut cum
îi explodează shoji ca nişte semnale luminoase de alarmă,
flăcările izbucnind la parter, ca să se înalţe apoi temeinic în
sus, până când au atins valul clocotitor de gaze şi scântei
rotitoare care trebuie să fi cuprins tavanul încăperii până
acum.
A închis din nou ochii şi a văzut o altă imagine: silueta
întunecată a unei femei, subţire, dezbrăcată. Săltând într-o
câmpie roşie mişcătoare.
Când a privit din nou, luaseră foc şi bârnele exterioare de
susţinere şi pereţii. Casa scotea un geamăt ca un scârţâit
sau ca un oftat de moarte. Apoi s-a înclinat uşor spre
dreapta. După aceea încă un pic, de parcă ar fi râs de ei.
— Haide, du-te, a strigat cineva.
Ascultătoare, casa s-a prăbuşit la pământ, într-o ploaie de
scântei portocalii şi roşii care săreau de jos în sus. Au urmat
şi mai multe aplauze.
— Fir-ar să fie! a strigat LeMay acoperind zgomotul. A
lovit-o! A lovit-o, mama ei de casă! Chiar la ţanc!
Mendelsohn s-a întors către Anton, cu chipul roşu, dar
transfigurat de bucurie. Şi-a scos casca de protecţie şi
fruntea îi era îmbrobonată de sudoare.
— Uimitor! a strigat el, pe când zumzetul motoarelor se
îndepărta şi trosnetul focului de afară se mai domolea încetul
cu încetul. Sunt convins, domnule Reynolds, că am câştigat
pariul. Uită-te numai la blestemăţia asta cum arde!
Anton s-a uitat, cu ochii înlăcrimaţi… din pricina căldurii.
— Felicitări, domnilor doctori! a strigat LeMay către cei doi
arhitecţi. Sperăm să meargă la fel de bine şi cu satul german!
— Aşa să fie! a strigat Mendelsohn, zâmbind larg către
Anton, aşteptând ca acesta din urmă să zică ceva.
Dar Anton îşi pierduse vocea. Avea gâtul uscat şi-l durea
capul. Încăperea mirosea a fum acru. S-a frecat la ochi să-şi
limpezească privirea şi-apoi s-a uitat la ceas. Sfinte
Dumnezeule. Părea imposibil, dar durase doar paisprezece
minute. Paisprezece minute şi întreg satul fusese prefăcut
într-o grămadă de cenuşă în flăcări. Şi nu se sfârşise încă.
Flăcările erau mai mici acum, dar încă pâlpâiau, lingând
hulpave nisipul înnegrit.
Şi nu o să mai rămână nimic. Nimic de tot.
VI
TOKYO, JAPONIA
Martie 1945
102
Seninbari – brâu dintr-o bucată de pânză de aproximativ un metru,
decorat cu modele alcătuite dintr-o mie de cusături, făcute de femei
diferite, oferit soldaţilor să le poarte noroc în lupte.
— Vă rog, faceţi o cusătură pentru un soldat viteaz de pe
frontul din China! Aveţi o clipă liberă?
Şi, cu o singură excepţie (o femeie care se răstise la ea în
limba coreeană şi o alta care se scuzase, explicându-i că era
oarbă), toate au făcut câte o împunsătură. Zâmbind timid
sau încuviinţând din cap serioase, lăsând din braţe sacoşe
sau prunci, pierzând uneori tramvaiul ce mergea cu cărbuni
arşi sau autobuzul pe care îl aşteptaseră, femeile din Tokyo
îşi plecau capul asupra pânzei albe. O studiau atente şi
alegeau unde să facă împunsătura cu nod roşu în semn de
protecţie.
— Unde e el acum? o întrebau. Are suficientă mâncare? Îţi
scrie des? A pierdut mulţi camarazi?
Astfel de întrebări o făceau uneori să-i dea lacrimile. Nu
atât din pricina răspunsurilor (nu, nu şi da) sau pentru că s-
ar fi îndoit de puterea miraculoasă de protecţie a brâului, dar
mai ales pentru că toată această acţiune îi crease un
sentiment pe care nu îl mai simţise până atunci. Sentimentul
că „eşti una de-a noastră”. Şi tot acest sentiment o
împiedicase să i-l arate până atunci Hanei. Nu numai pentru
că Hana lua în derâdere credinţa populară despre tradiţia
sacră Yamato, dar – ca să fie sinceră până la capăt – mai ales
pentru că nu era deloc convinsă că o cusătură făcută de
mama ei l-ar fi protejat pe Masa, ci i-ar fi făcut mai degrabă
rău. Căci orice atingea Hana părea că se întorcea într-un fel
împotriva lui Yoshi.
Acum totuşi, mâna micuţă a mamei s-a întins în întuneric.
— Misete, i-a poruncit ea. Dă-mi să văd!
Yoshi i-a întins pânza, privind uşor alarmată cum Hana îşi
trecea pânza lungă printre degete, uitându-se atentă la
fiecare punct roşu, la liniile şi formele modelului.
— E un tigru?
— Nn.
— Unchiul meu a avut un seninubari cu un tigru, a spus
ea. Când s-a luptat cu ruşii la Port Arthur. Obaa-chan103 a
103
Bunica (în japoneză, în original).
adunat cele o mie de cusături. După război l-a înrămat şi l-a
agăţat la loc de cinste. Şi uitasem că există aşa ceva până
acum.
— Şi chiar l-a ferit de rău?
— Nu cred, a răspuns Hana zâmbind strâmb, s-a întors
sub formă de cenuşă, într-o cutie de lemn. Dar asta s-a
întâmplat cu câţiva ani înainte de a mă naşte eu.
A întors brâul pe partea cealaltă, ca să vadă cum arată
cusăturile pe dos.
— Tot asta fac şi acum? Tigrii?
— Se fac tot felul de lucruri, a răspuns Yoshi evaziv. Tigrii
sunt destul de folosiţi. La fel şi hinomaru.
S-a întrerupt brusc, speriată că Hana apropia tot mai mult
pânza de flăcăruia lămpii. O să-i dea foc, s-a gândit ea, de
parcă nu mi-a distrus destul viaţa până acum.
Dar mâinile mamei nu tremurau deloc şi nu numai că nu
i-a dat foc, dar chiar a clătinat din cap, părând că
încuviinţează.
— Uite, pe asta n-ai făcut-o. Foloseşte şi monede.
— Mi-a fost teamă că mi-ar lua mult mai mult timp şi efort
şi voiam să termin mai repede.
— E pentru băiatul ăla de la ţară, din Manciuria?
— Nn, a mormăit Yoshi, atingând şoimul de lemn din
buzunar.
— Cel pe care tatăl tău îl iubeşte atât de mult?
— Da, Shinagawa-san.
— Fiul văduvei ăleia tinere? Cea care a fost măritată cu
şeful de echipă al tatei?
Mama o ţintuia cu privirile. Ştie tot, se gândea Yoshi şi,
deşi nu era prima dată când îşi dădea seama de asta, avea o
vagă senzaţie de vinovăţie.
— Da, a răspuns ea, încercând să-şi controleze tremurul
vocii. Mă întâlnesc cu el mâine… adică azi, de fapt. El şi alţi
ofiţeri candidaţi din compania lui sosesc mâine la Tokyo, la
ora trei, şi pleacă la Yokohama la cinci, pentru nu ştiu ce
examen special pentru ofiţeri.
— N-o să prea ai timp să-i declari dragoste veşnică, nu? i-a
tăiat-o Hana. Va trebui să te străduieşti să-l vezi şi la
întoarcere. O să-l şi săruţi?
— Mama! a protestat Yoshi roşind.
— Haide, nu te mai preface aşa de uimită! i-a spus Hana
zâmbind. Ştii şi tu că eu nu am nimic împotriva dragostei. De
fapt, am păstrat zicala ta faimoasă în inimă şi în minte ori de
câte ori a fost posibil.
— Ce zicală?
Hana s-a lăsat pe spate şi a închis ochii. Atingea cu vârful
degetelor ei fine punctele ce formau conturul tigrului,
asemenea unei bătrâne oarbe care dibuie cuvântul „tigru” în
alfabetul Braille.
— L’amour conquiert tout, a urmat ea.
Dragostea învinge totul. Yoshi simţea că roşeşte şi mai tare.
Îşi amintea prea bine când spusese asta – chiar dacă nu ştia
data exactă. Fusese cu aproximativ cinci ani în urmă; înainte
ca spectacolul de revistă Takarazuka104 şi restaurantele de
tip occidental din Ginza105 să se fi închis din pricina crizei
naţionale.
Fusese prima şi singura dată când Hana fusese de acord
să o ducă pe Yoshi la Takarazuka, la teatrul cel nou şi
strălucitor din Ginza Dori. Acţiunea spectacolului de dans,
destul de siropos, numit Trandafirul din Paris, se petrecea în
Franţa prerevoluţionară. Ca în toate spectacolele de revistă,
actriţele purtau pantofi cu tocuri înalte, podoabe de cap cu
pene şi costume complicate de epocă şi rosteau fraze
stereotipe de genul: „Mi-ai vindecat inima frântă”. Şi,
asemenea tuturor spectacolelor de revistă, se termina cu
tradiţionalul ra-in dansu (dansul într-un singur şir), urmat
de aglomeraţia tradiţională de la sfârşitul spectacolului, când
publicul se călca în picioare la ieşire. Acolo, zeci de tinere
rămâneau de pază, ca un zid fremătător, aşteptând ieşirea
104
Spectacol de revistă japonez în stil occidental, jucat doar de femei.
105
District din Tokyo, cunoscut pentru clădirile şi magazinele sale de tip
occidental.
actriţei Yukiko Ono, care juca rolul principal masculin. Dar
Yoshi îşi amintea cu drag de orele pe care le petrecea cu
mama ei după spectacol, când hoinăreau prin Ginza
împreună sporovăind (în franceză, căci era joi). Se opreau
dinaintea vitrinelor sau a muzicanţilor ambulanţi şi
azvârleau monede în fântâna Kinokuniya. Cât şi-ar fi dorit
Yoshi ca viaţa ei să rămână aşa: să poată fi o fată obişnuită,
care să iasă în oraş cu mama ei aproape obişnuită şi să facă
lucrurile obişnuite pe care le fac familiile normale împreună.
Mai târziu se duceau să-şi ia ceaiul la Cafeneaua
Americană, unde erau mese de campanie, palmieri artificiali
şi scaune de regizori care purtau inscripţii cu nume
faimoase, precum Chaplin sau Clara Bow. Vorbeau un pic
despre America şi-şi făceau planuri să meargă acolo într-o
bună zi, după ce vor fi vizitat Londra şi Parisul. Şi nu se
puteau hotărî, odată ajunse acolo, dacă vor vizita mai întâi
New York-ul pentru atracţiile lui sau Hollywood-ul, pentru a
vedea cu ochii lor o stea de cinema. La insistenţele lui Yoshi,
Hana îi vorbea cu accent american (Howwwdee, y’awll? pe
nas, fără să deschidă prea mult gura). Apoi, revenind la
limba franceză, o întreba pe Yoshi despre ce credea că fusese
vorba în piesa pe care o văzuseră. Iar Yoshi – care se tot
gândise la asta între timp – îi exprimase mândră părerea ei:
L’amour conquiert tout.
Mama ei a făcut atunci o grimasă, ceva între râs şi plâns.
I-a spus câteva cuvinte caustice, cum îi stătea ei în fire,
despre dragoste, cum că nu ar fi chiar aşa în viaţa reală. Cu
toate acestea, Yoshi încă mai considera că acesta fusese cu
adevărat momentul cel mai fericit pe care îl petrecuseră
împreună, înainte ca Hana să fie ridicată de poliţia militară
şi, la întoarcere, să rămână ţintuită pe canapea.
— Dragostea învinge totul, a repetat mama ei acum.
— Eram mică de tot când am spus asta.
— Si-acum eşti, bineînţeles, o babă bătrână. Ai milioane de
ani, Yoshi-chan. Cum Dumnezeu ai ajuns atât de bătrână? a
întrebat Hana, cuprinzându-şi tâmplele cu palmele.
Yoshi s-a uitat în jos, la degetele picioarelor care i se
vedeau murdare prin materialul subţire, de nailon al
şosetelor, aşa cum se întâmpla mereu după ce le purta o zi
sau două. Îşi simţea pielea năclăită de tot praful şi sudoarea
adunate în timpul săptămânii trecute. Nu mai aveau
instalaţii sanitare în casă, căci îşi „donaseră” toate ţevile de
metal în numele războiului. Nici baia publică de pe strada lor
nu mai funcţiona de zile întregi, din pricina lipsei de
combustibil.
— Tare-aş mai vrea să sune sfârşitul alarmei!
Hana studia cu atenţie brâul lui Masa, împungându-şi
obrazul cu limba.
— Nee, ce e asta aici?
Şi a arătat spre un pâlc de puncte albastre făcute cu
cerneală, ca să le arate celor care doreau să continue unde
să facă împunsăturile, chiar dinaintea botului căscat al
tigrului.
— Ar trebui să fie un şoim, a răspuns Yoshi, destupând
gamela de ceramică pe care o ţinea sub bancă şi bând cu
grijă.
— Ce-ai zis că e?
— Un şoim.
Apa avea acelaşi gust cu aerul din adăpost: stătută şi
mucegăită. Cu gust de rumeguş. I-a întins gamela şi Hanei,
care a scuturat din cap, refuzând.
— Ca cel de pe ţigările tale.
— Tigrul fuge după şoim?
— Nu, şoimul… conduce tigrul. Sau mai degrabă îi ţine de
urât, a răspuns ea ridicând din umeri. Lui Masa îi plac
şoimii. Aşa că am încercat să-i fac şi eu unul. Ceea ce nu era
adevărat pe de-a-ntregul. Căci nu uitase că el spusese despre
ea că era frumoasă „ca un şoim”. De fapt voise să se
reprezinte şi pe sine pe brâul lui. Acum totuşi asta suna
absurd, până şi pentru ea însăşi.
— Ce şoim ciudat, să vrea să zboare cu un tigru! a spus
Hana, înapoindu-i brâul şi scoţându-şi din buzunar pachetul
de ţigări cu un şoim desenat pe el. Ştii ce se spune despre
şoimi, nu?
— Nu, a scuturat Yoshi din cap. Ce se spune?
Hana a zgâlţâit pachetul ca să scoată o ţigară şi şi-a
aprins-o. Fumul a năpădit pe dată nasul şi gura lui Yoshi.
— Că cei înţelepţi nu-şi arată niciodată ghearele în faţa
prăzii.
— Da, aşa e, a încuviinţat Yoshi, căci auzise şi ea undeva
zicala aceasta.
— Oare asta să însemne că soldaţii noştri îşi ascund
baionetele când luptă, ce crezi? Sau că îşi ucid pur şi simplu
inamicul în spiritul acela sfânt, Yamato, despre care tot
vorbesc ziarele?
Yoshi s-a gândit la regula numărul şapte din Manualul de
Apărare Civilă: „În timpul unui raid aerian, cetăţenii trebuie
să se abţină de la gândurile nepatriotice, pesimiste sau care
afectează starea de spirit”. Dacă cineva i-ar fi spintecat capul
Hanei şi s-ar fi uitat înăuntru nu ar fi găsit nimic altceva
decât hikokuni shisoo, gânduri nepatriotice.
Byoki da, şi-a reamintit ea. E bolnavă.
Hana îşi ridicase capul şi se uita în sus, spre cer, de parcă
ar fi căpătat puteri miraculoase de a vedea prin acoperişul de
oţel, piatră şi lemn.
— Şi presupun că tu crezi că dacă îi dai băiatului brâul
ăsta atât de împodobit o să-l apere de pericol.
— Iar eu presupun că tu nu crezi asta.
— Nu cred că pe noi ne mai poate apăra ceva acum.
Oricine îţi spune altceva ori minte, ori e nebun.
Ceva din tonul ei – amărăciune poate, dar amestecată cu o
undă de durere adevărată – a făcut-o pe Yoshi să o privească
atent.
— Sunt destui care ne apără, i-a spus ea. Împăratul ne
apără. Şi Amaterasu. Şi Armata Imperială. Şi tata. Nu poţi să
spui că el nu te-a apărat.
— Să mă apere de ce? s-a repezit Hana, ridicând o
sprânceană.
— De kempei. De exemplu…
Hana s-a pornit să râdă atât de brusc şi de tare, că
hohotul ei a răsunat ca o mică explozie.
— Nan de? Doar te-a scos de-acolo când te-au interogat
data trecută.
— Habar n-ai tu prin ce-am trecut eu până m-a scos el!
— Dar mi-ai spus că doar te-au pus să scrii un
angajament că o să-i fii credincioasă împăratului.
— Da, aşa ţi-am spus!
Un nou fior a pornit-o în jos pe ceafa lui Yoshi.
— Dar nu a fost aşa?
— Chiar vrei să ştii ce s-a întâmplat? a întrebat-o Hana,
privind-o ţintă.
Yoshi i-a întors privirea.
— Da.
Dacă Hana a surprins şovăiala din vocea ei, nu a băgat-o
în seamă. S-a sprijinit pe spate, cu mâinile împreunate în
poală.
— Mai întâi, a început ea cu o voce aproape plată, m-au
acuzat că sunt spion englez. Şi ştiau că mai sunt şi alţii în
reţeaua asta de spioni. Şi voiau să le spun numele acestor
oameni.
Părea că în trupul lui Yoshi încremenise orice mişcare –
sângele îi îngheţase în vine, inima îşi oprise bătaia lentă.
Nervii încetaseră să se mai joace de-a leapşa.
— Şi când nu am avut niciun nume să le spun, m-au
bătut. Mai întâi m-au bătut cu hainele pe mine. Apoi mi le-
au scos…
— Cum adică?
— M-au despuiat. Să caute dovezi, a urmat Hana, zâmbind
cu buzele strânse. Apoi mi-au cerut din nou să le spun
numele. Şi când nu am avut ce să le dau, m-au lovit peste
braţe, pe spate şi pe picioare. O vreme mi-am pierdut
cunoştinţa. Când mi-am revenit, îmi băgaseră capul într-o
găleată cu apă murdară îngheţată.
Yoshi a simţit cum i se împietreşte stomacul, străfulgerat
de o durere mai mare decât cea produsă de foame. Şi-a
scuturat capul, cu ochii năpădiţi de lacrimi usturătoare.
— Dar de ce? De ce-au făcut asta?
— Pentru că puteau. Aşa cum puteau să mă sufoce cu un
prosop ud, pe care mi-l luau de pe faţă doar cât să pot rosti o
vorbă sau două şi să-mi trag sufletul, înainte de a mi-l vârî
din nou în gură.
Yoshi simţea cum îi piere culoarea din obraji.
— Nu pot să cred. Asta e… de necrezut…
Hana a scuturat din cap.
— Nu, nu e deloc. Ar fi putut face şi mai mult. Mult mai
mult. Ar fi putut să mă omoare, să mă arunce undeva fără ca
nimeni să bage de seamă, în afară de tine.
— Şi tata, a şoptit Yoshi.
Mama s-a dat pe spate şi a închis ochii.
— Le-au făcut lucrul acesta şi altora pe care-i cunosc de
când eram în străinătate. Oameni care au studiat la Londra
şi la Paris. Mi-au citit numele lor cu voce tare şi mi-au spus
cum au murit. Şi mi-au mai zis că ar trebui să mă pregătesc
să mă duc după ei.
— Te-au şi…? a dat să spună Yoshi, aproape neştiind ce să
întrebe.
Hana a clătinat din cap.
— Nu. În privinţa asta cel puţin, bănuiesc că am avut
noroc. Mi-a spus că sunt o curvă prea occidentalizată şi că-l
dezgustam. Că nici nu m-ar fi putut atinge fără mănuşi.
Tremurând toată, Yoshi şi-a trecut mâna prin păr. Se
simţea lovită şi bătucită, de parcă ea ar fi fost cea bătută şi
batjocorită.
— Dar tata îi cunoştea pe cei de la poliţie, a bâiguit ea în
cele din urmă. Avea o înţelegere cu ei.
Hana şi-a scos încă o ţigară, pe care nu şi-a aprins-o
imediat, ci a scuturat-o tăcută pe genunchiul ei osos.
— Influenţa Ministerului Agriculturii are şi ea o limită, a
spus zâmbind uşor. Şi după aceea tatăl tău m-a părăsit,
bineînţeles. Toţi m-au părăsit.
Şi atunci i-a revenit în minte imaginea grajdului din Shin
Nagano. Şi sunetele acelea atât de grăitoare care ieşeau de
acolo. Yoshi a încercat să-şi dreagă vocea.
— Eu am rămas.
— Unde ai rămas?
— Aici, la Tokyo.
— Păi unde să te fi dus? a râs ea.
Yoshi abia şi-a stăpânit un strigăt de neputinţă. Chiar nu-
şi dădea seama? Cei mai mulţi copii din oraş fuseseră deja
evacuaţi la ţară. Sau, asemenea lui Satako şi celor cinci
surori mai mici ale ei, sperau să plece de îndată ce se va găsi
o casă suficient de mare ca să le găzduiască pe toate la un
loc. Exodul începuse după ce Ministerul Educaţiei declarase
că: „Deşi posibilitatea unor daune provocate de atacurile
aeriene este considerată destul de îndepărtată, se recomandă
cu fermitate ca cetăţenii sub vârsta de şaisprezece ani să fie
mutaţi în zonele rurale, ca o metodă suplimentară de
protecţie”. Kenji fusese şi el de acord, insistând ca soţia şi
fiica lui să plece din oraş chiar înaintea anunţului oficial. Le
găsise până şi o cabană de închiriat, pe terenul unor clienţi
de-ai lui din Nagano. Yoshi se bucurase la gândul nopţilor
fără şuieratul sirenelor, cu aer curat, fără şcoala şi munca
chinuitoare de la fabrică. Dar Hana nici nu a vrut să audă, a
refuzat fără să se gândească măcar, aşa cum refuzase să
meargă cu Yoshi în Manciuria.
— Glumeşti, de bună seamă, a pufnit ea. Să mă mut
acolo? La ţară? Ce Dumnezeu să fac eu acolo?
— Yoshi-chan, spunea ea acum, cu o voce mult mai
blândă decât o auzise vreodată. Yoshi!
Fata a deschis ochii. Încăperea părea că se învârte cu ea.
— Nn, a mormăit.
— Nu degeaba ţi-am spus toate lucrurile astea acum. E
ceva ce trebuie să ştii.
Yoshi a scuturat din cap. În mintea ei încă vedea totul:
mama sa goală. Mama ei, lovită, fără cunoştinţă. Cum de
putuse tatăl ei să lase să se întâmple astfel de lucruri? Cum
de putuse Împăratul să permită una ca asta? Căci, la urma
urmei, toţi erau copiii Împăratului, nu-i aşa? Ce tată se
poartă aşa cu copiii lui – sau cu oricine altcineva?
— Yoshi-chan? Mă auzi?
— Hai! a şoptit Yoshi, simţind cum o usturau pleoapele
umede.
— Trebuie să ştii ceva şi nu trebuie să uiţi niciodată.
Hana s-a apropiat atât de tare, că Yoshi i-a simţit
răsuflarea acrişoară atingându-i tâmplele. Chipul mamei ei
sclipea în lumina lămpii, neted şi strălucitor. Alb, ca de lac,
asemenea unei măşti palide în întuneric. Cinci degete subţiri
i-au apucat încheietura mâinii.
— Nimeni nu te poate apăra decât tu însăţi! i-a şoptit
Hana. În vremuri ca acestea, oameni pe care crezi că-i
cunoşti pot deveni străini sau chiar monştri. De-acum încolo
– chiar din clipa asta – nu trebuie să te gândeşti decât cum
să te protejezi pe tine însăţi. Nimic altceva nu mai contează,
nici măcar eu. Indiferent ce se întâmplă! Wakaru?106
— Hai! a repetat Yoshi, abia şoptind.
Pentru o clipă, nici una nu s-a clintit. Yoshi a avut
senzaţia ciudată că încremeniseră în timp, ca două chipuri
din fotografiile sepia ale Hanei.
Dar apoi chipul mamei s-a destins: i-a dat drumul la
mână. A dibuit pe bancă până a găsit Doamna Chatterley şi
şi-a pus-o în poală. Nu a deschis-o, ca întotdeauna. A oftat
doar şi s-a sprijinit de perete, ca şi cum această discuţie i-ar
fi secătuit toate forţele.
Yoshi s-a lăsat şi ea pe spate, istovită. Afară, un camion
trecea cu zgomot pe strada îngustă. Auzea strigăte şi un
fluierat ascuţit. Apoi un pocnet răsunător – să fi fost un
cauciuc spart? O petardă? De fapt nici nu-i păsa. Singurul
sunet care o interesa era fluieratul ce vestea sfârşitul
alarmei. O să mai răsune vreodată? Vor fi nevoite să doarmă
acolo?
Oftând, a început să împăturească brâul lui Masa.
106
Înţelegi? (în japoneză, în original).
— Nu-l pune încă la loc, nee, i-a spus mama.
— De ce? a întrebat Yoshi, clipind nedumerită.
— Nu vrei să-ţi fac şi eu o cusătură?
— Dar de ce ai face-o dacă nu crezi că foloseşte?
— Pentru că tu eşti cea care crede că ajută, a urmat Hana
întinzându-şi mâna. Şi poate că, chiar dacă nu-l fereşte de
rău, îl ajută totuşi să se simtă mai puţin singur acolo.
Yoshi a şovăit. Apoi i-a întins brâul, cu acul argintiu înfipt
într-un colţ. Acul avea încă un fir roşu destul de lung, lăsat
de ultima femeie care făcuse o cusătură – o asistentă
medicală care tocmai se întorsese din coloniile coreene, unde
ţinuse un curs de pregătire.
— Să fac cusătura pe şoim? a întrebat Hana.
— Fă-o… mai bine pe coada tigrului, te rog.
Afară, camionul militar plecase sau fusese lăsat de
izbelişte. Nu se mai auzeau alte zgomote: Yoshi nu mai auzea
nici măcar lătratul căţelului. Brusc, şi-a închipuit că va ieşi
din micuţa lor vizuină şi va descoperi că întreaga lume
dispăruse pur şi simplu. Tremurând din nou, şi-a strâns
jerseul mai tare pe lângă corp şi a mai luat o gură de apă
stătută. Hana a făcut o cusătură meşteşugită şi a rupt apoi
aţa cu dinţii ei mici şi pătaţi. Admirându-şi lucrătura, a dat
satisfăcută din cap şi i-a înapoiat brâul lui Yoshi. Apoi şi-a
ridicat capul, de parcă şi-ar fi amintit ceva.
— Yoshi-chan, dă-mi bocceaua, nee. Am de luat ceva din
ea.
Uimită, Yoshi i-a întins bocceluţa cu lucrurile de primă
necesitate pe care le împachetase cu mare grijă, după
instrucţiunile scrise ale lui Kenji, alegând mai ales cele
sugerate de Manualul de Apărare Civilă: tabletele strămoşeşti
ale familiei, actele de proprietate, câteva bijuterii mai
valoroase ale Hanei, pe care nu le donaseră, şi alimente:
pesmeţi şi iarbă de mare uscată, o conservă preţioasă de
carne pe care o primise Kenji de la un cunoscut de-al lui din
armată. Mai erau şi o pungă mică de orez şi două rânduri de
haine ponosite. Din câte văzuse până atunci, mamei ei nici
nu-i păsase de ele.
Dar acum, Hana dezlega hotărâtă bocceaua.
— Sunt sigură că l-am pus aici, a spus ea, scotocind
printre lucruri. Ce ciudat! Ah… atta107.
A scos victorioasă ceva, şi Yoshi a recunoscut o punguţă
de mătase, de a cărei culoare îşi amintea vag.
— Ce e asta?
— Ceva de care eu n-am nevoie, dar ai putea avea tu.
Hana i-a întins punguţa fiicei ei, care a răsucit-o între
degete având vaga senzaţie că o mai văzuse.
— Ceva ce mi-ai adus tu, de fapt. După ce ai fost la tatăl
tău în Manshu. Nu-ţi mai aduci aminte? Ţi-a dat-o să mi-o
dai mie.
Yoshi a încuviinţat încetişor din cap, era inelul cu piatră
verde. Nu se mai gândise la el de ani de zile. De fapt, în afara
acelei întâmplări scârboase din grajd şi de timpul petrecut cu
Masa, amintirile ei despre călătoria în Manciuria reprezentau
o învălmăşeală de rumeguş, frig şi barăci primitive, toate
atinse de o vagă senzaţie de greaţă.
Luând acum în mână punguţa de mătase, şi-a amintit ziua
în care i-o dăduse tata: „Păstreaz-o cu grijă… vreau să ştie că
mă gândesc la ea”.
Nodul era la fel de strâns cum şi-l amintea; a încercat să-l
desfacă şi şi-a agăţat una dintre unghiile şi aşa rupte. Dar a
reuşit, şi micul pătrat de mătase s-a deschis în poala ei ca o
floare, dând la iveală din miezul lui inelul verde, strălucitor.
Fără să rostească o vorbă, i l-a întins Hanei, care l-a pus pe
inelarul ei subţire.
— Când l-am văzut prima dată m-am gândit la Scarlett
O’Hara, a spus Yoshi, căzută pe gânduri, în timp ce mama ei
îşi răsucea mâna pe toate părţile, în lumina slabă a lămpii.
— Dacă stai să te gândeşti de câte ori m-ai pus să te duc
la filmul ăla, e de mirare că doar asta te-a făcut să te
gândeşti la ea, a spus Hana râzând.
Yoshi s-a pomenit zâmbind şi ea. Tocmai împlinise
107
Uite-1 (în japoneză, în original).
unsprezece ani când începuse să ruleze Pe aripile vântului la
cinematograful Ikebukuro. Fermecată de Vivien Leigh – de
ochii aceia verzi şi de rochiile opulente la fel de verzi –, o
forţase pe mama ei să o ducă la film de patru ori.
— Piatra asta are aceeaşi culoare ca ochii lui Leigh-san, a
remarcat ea acum, întinzând mâna să ia inelul înapoi. De ce
nu l-ai purtat niciodată?
— Mi-a fost prea mare.
— Dar ai fi putut să-l micşorezi.
— Nu, n-aş fi putut. Ştii şi tu ce se întâmplă când duci
ceva la bijutier.
Yoshi a încuviinţat din cap. Ultima dată când adusese
ceasul Hanei de la reparat, a apărut un reprezentant
Tonarigumi108 care s-a interesat politicos dacă nu cumva în
gospodăria lor existau obiecte „de lux, de care nu aveau
nevoie”, pe care să le doneze cauzei.
— Şi, pe deasupra, dacă aş fi purtat toate blănurile şi
bijuteriile pe care mi le-a dat tatăl tău, aş fi arătat ca pomul
ăla groaznic de Crăciun făcut în fiecare an, în decembrie, de
magazinul Matsukaya. Îţi mai aduci aminte cum într-un an
au pus o cruce în vârf, cu Moş Crăciun răstignit pe ea, în loc
de Isus?
A râs răguşit, înapoindu-i inelul lui Yoshi, care şi l-a pus
pe degetul inelar. I se potrivea mai bine decât mamei ei, deşi
tot îi era un pic larg.
— Dar de ce l-ai pus în bocceluţa cu lucruri de primă
necesitate?
— Nu ştiu nici eu, a răspuns Hana evaziv, să-ţi spun drept
chiar uitasem că-l am, până acum. Cred că mi-am amintit de
el pentru că ţi se potriveşte ţie.
Asta nu avea nicio logică, bineînţeles, ca de altfel nimic din
ce spusese Hana în noaptea aceea. Şi totuşi Yoshi s-a hotărât
108
Asociaţia Vecinilor, unitatea de bază a programului naţional de
mobilizare şi întrajutorare, organizat de guvernul japonez în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, alcătuit din câte 10-15 gospodării, pentru
stingerea incendiilor, apărare civilă şi siguranţă internă.
să-l ia.
— E… minunat, a zis ea din toată inima, arigato, mamă!
Şi-a dat capul pe spate ca să-l vadă mai bine, copleşită de
cuvintele îngrozitoare pe care le rostise în sinea ei mai
devreme, când se aflau încă în casă: Kirai? Ce fel de fiică era
ea, să-şi urască propria mamă? I-a trecut prin minte că poate
era şi ea bolnavă, că poate aceste gânduri ciudate şi violente
erau un semn. Oare confuzia depresivă se poate moşteni prin
naştere sau prin sânge?
— Eşti o fată bună, i-a spus mama privindu-şi cartea din
poală. Ştii, Yoshi-chan, a urmat ea cu o voce cântată, am
visat ceva azi-noapte. Un vis ciudat, dar minunat.
— Nu mai spune!
Hana a dat din cap şi apoi, nu se ştie din ce pricină, a
continuat să vorbească în engleză.
— Am visat că eram pe acoperiş, la soare, în costumul
meu de baie alb. Îţi mai aminteşti când făceam plajă pe
acoperiş?
Yoshi a încuviinţat din cap. Kenji se enerva şi vecinii se
scandalizau, dar Hana a continuat s-o facă ani de zile.
— Era o zi minunată, m-am dus până la marginea
acoperişului şi m-am uitat în jur. Vedeam cerul şi iarba, şi
dincolo de ele, marea sclipind în lumina soarelui. Era atât de
verde. Şi ceva în sufletul meu îmi spunea… a urmat mama
râzând de-adevăratelea, îmi dădeam seama că aş fi putut să
păşesc dincolo de acoperiş fără să păţesc nimic. Pentru că-n
visul acela, nu ştiu cum se făcea, dar ştiam că puteam zbura.
Şi să ştii, Yoshi… chiar am zburat!
Cuvintele au început să i se împleticească, aşa cum se
întâmpla când bea mai mult, deşi Yoshi ştia că Hana nu mai
pusese alcool în gură de mai bine de un an, nu atât din
proprie iniţiativă, ci mai degrabă pentru că nu mai exista
niciun fel de alcool ce putea fi consumat fără să ucidă.
S-a întors spre ea speriată şi-a văzut-o prăvălită din nou
pe spate, sprijinită de peretele de lemn pătat de funingine, cu
bărbia în piept, cu degetele răsfirate în poală, ca petalele unei
flori albe ce înfloreşte noaptea. Într-un avânt brusc, Yoshi a
apucat-o de mână.
— Ce-ai păţit?
— Mo. Ii wa.109 Sunt obosită doar, Yoshi-chan.
A oftat din nou, şi-a lăsat capul pe spate şi şi-a închis
ochii.
— Afurisitul ăsta de război! a exclamat ea în engleză.
— Soo, nee, i-a şoptit Yoshi blând.
Şi-a scos apoi inelul din nou şi se căznea să vadă ce scria
înăuntrul tortiţei, dacă era un nume, sau o dată, sau poate
un jurământ de dragoste.
— E o verighetă? a întrebat ea. Gaijin-san îşi oferă unul
altuia inele dintr-astea când se logodesc?
Mama nu i-a răspuns, ci şi-a ridicat din nou capul. Spre
uimirea ei, ochii Hanei erau închişi complet, iar pieptul i se
ridica şi cobora încetişor.
— Mama?
Niciun răspuns. Yoshi a clătinat din cap, uimită de
uşurinţa cu care mama ei putea să treacă de la starea de
veghe la somn. Îşi amintea cum, cu ani în urmă, Masahiro
râdea de felul în care surioara lui făcea la fel. „Aşa face ea
uneori, cade lată oriunde s-ar afla”, îi spusese el odată.
Apoi s-a simţit năpădită de un alt sentiment, rece şi
disperat. Aceeaşi senzaţie pe care o avusese când o văzuse
săptămâna trecută pe Hana machiată şi îmbrăcată cu rochia
de seară. Acelaşi sentiment pe care îl avea când era mică şi
se uita la mama ei cum „se făcea frumoasă”, ca să meargă la
vreun prânz sau la vreo altă petrecere, un semn că urma să
lipsească ore în şir sau chiar toată noaptea. Şi-i era teamă că
ar fi putut lipsi chiar mai mult – că o s-o caute într-o bună zi
şi n-o s-o mai găsească deloc.
Pentru o clipă i-a venit s-o trezească, s-o scuture bine. Să-
şi aşeze în poala ei capul acoperit cu glugă. Dar, în schimb, a
ridicat pachetul de ţigări pe care Hana îl lăsase pe bancă şi a
scos de acolo una albă şi subţire. A apucat-o cu mâna
109
Mă rog. Lasă (în japoneză, în original).
dreaptă, ţinând-o chiar lângă degetul pe care inelul îşi arăta
bogăţia lui lipsită de strălucire.
— Şi dacă tu pleci, a şoptit ea în engleză, unde m-aş putea
duce eu? Ce-aş putea face?
Şi-atunci – ca un răspuns la întrebarea ei – a răsunat în
cele din urmă sirena, anunţând încetarea alarmei.
Imediat s-au auzit vocile bucuroase ale vecinilor şi
poliţiştilor, care se strigau unii pe alţii, să vadă cum se aflau.
— A fost serios de data asta, ce zici Shimada-san?
— Soo, nee, Haneda-san! De două ori într-o noapte! Mă-
ntreb dacă nu cumva au făcut vreo greşeală paznicii din
turn?
— Ce greşeală?! Nu fac ei aşa ceva! Poate că americanii s-
au răzgândit şi-au zburat înapoi la culcare.
— Norocul lor! Nici mie nu mi-ar strica să dorm niţel.
— Shikatta ga nai, nee? Las’ că dormim noi când om
învinge şi s-o termina războiul! Noapte bună!
— Oyasumy nasai.110
Se auzeau uşi închizându-se. Dinspre ghereta poliţistului
a răsunat anunţul: „Cetăţeni din adăposturi. Exerciţiul s-a
terminat. Repetăm: Exerciţiul s-a terminat”.
Ultimele câteva cuvinte fuseseră pe jumătate înecate de
zgomotul staţiei de amplificare, ce obişnuia să oscileze de la
linişte totală la un ţiuit pătrunzător. Era un sunet care îi
strepezea dinţii lui Yoshi, chiar şi acolo, la zece picioare sub
pământ. Dar ea a rămas pe loc, încăpăţânându-se să nu
părăsească locul acela strâmt şi întunecat – şi clipa aceea
dulce-amăruie – cu aceeaşi îndârjire cu care nu voise nici să
o lase pe Hana să adoarmă la loc.
117
Corporaţia de radio-televiziune niponă.
118
Mainichi Shimbun (Ştiri zilnice), unul din cotidianele principale
japoneze.
înghesuindu-se, căzând sau uneori ridicându-se, şirul
înnegrit de oameni îşi croia drum spre vest. Încotro se
duceau oare?
Răspunsul i-a venit ca o iluminare mitică: se îndreptau
spre fluviu.
Cu siguranţă!
— Sumida119! a ţipat ea.
Satako privea în gol. Yoshi a strigat în continuare, mai
mult ca să-şi audă propriile cuvinte:
— Să mergem înapoi, la fluviu. În parc. Sprijină-te de
mine.
Satako şi-a plecat capul înnegrit şi Yoshi a luat asta drept
un semn de încuviinţare. A mai aruncat o privire înapoi,
aproape fără să-şi poată reaminti ce voia să vadă, până când
a dat cu ochii de bicicleta lui Satako. Nu se ştie cum
ajunsese peste drum şi stătea acum sprijinită de un ciot care
cu un ceas mai devreme fusese un felinar. Stătea cu roţile în
sus, rezemată neverosimil în şaua ei lată, aşa cum Yoshi şi
Satako îşi puneau uneori tricicletele când erau de o
şchioapă, împingând apoi pedalele cu palmele lor mititele şi
uitându-se cu un ciudat sentiment de putere cum roţile se
învârteau în gol.
Ambele pedale ale bicicletei Fuji dispăruseră, coşul din
faţă era o grămadă de fire înnegrite şi încâlcite. Cauciucurile
nu numai că se roteau, ci se topeau pur şi simplu,
întinzându-se şi picurând din căuşul lor răsucit asemenea
firelor ce-ar picura dintr-o caramea neagră şi groasă. Fără să
ştie din ce pricină, priveliştea aceasta i-a dezlănţuit prima
senzaţie de durere acută pe care a simţit-o în seara aceea
oribilă, din altă lume. Din gâtlej i-a răzbătut un geamăt.
Stăpânindu-şi-l, şi-a încleştat degetele şi mai tare pe umerii
lui Sa-chan, împingând-o uşor înspre şuvoiul de lume.
— Haide, a îmbiat-o ea, trebuie să mergem!
125
Transfer forţat de către Armata Imperială Japoneză a 72.000 de
prizonieri de război americani şi filipinezi, obligaţi să străbată 97 de km
(de la Mariveles, Bataan, la San Fernando, Pampanga, în Filipine), în
timpul căruia s-au comis atrocităţi care au avut drept consecinţă moartea
unui număr semnificativ de oameni.
126
Tactică de luptă a trupelor de infanterie japoneze în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Numele derivă de la strigătul de luptă: Tenno
Heika Banzai (Trăiască Împăratul!). Soldaţii japonezi atacau în forţă
inamicul şi se sinucideau apoi, ca să nu fie prinşi.
Când venise la ea, Doolittle îi spusese că după raid se
aştepta să fie condamnat de Curtea Marţială atât pentru că
pierduse o mulţime de avioane, cât şi pentru că nu reuşiseră
să producă prea multe pagube ţintelor lor. În schimb, i s-a
acordat Medalia Naţională de Onoare şi a fost ridicat în grad
cu două trepte, devenind general de brigadă.
— Şi-apoi nişte… a urmat Mike, imitând sunetul bombelor
care cad şi făcându-l pe Cammy să râdă şi să-i lovească
spinarea unchiului de plăcere. Şaisprezece mile din Tokyo au
fost prăjite de-a binelea. Nu se cunoaşte încă numărul
victimelor, bineînţeles, dar trebuie să fie mii, dacă nu zeci de
mii. Probabil mai rău ca la Dresda.
— Mai rău ca la Dresda, a repetat Lacy, cu privirile
pierdute în foc.
Începuse să se încălzească în cele din urmă, dar a simţit
cum i se strecoară în piept un fior rece de teamă.
— Nu crezi că…
Mike a scuturat din cap.
— I-am întrebat şi eu pe cei care mai ştiu. Este aproape
sigur că toţi prizonierii americani din raidul ăla au fost duşi
înapoi în China.
— O!
Lacy a simţit că se înmoaie de uşurare. La o lună şi ceva
după dispariţia lui Cam deschisese ziarul de dimineaţă ca să
vadă o fotografie cu trei militari care participaseră la raid,
legaţi la ochi, la Tokyo, unde fuseseră duşi ca să fie judecaţi
pentru „crime împotriva umanităţii”. Doi dintre ei – un
artilerist şi un alt pilot – erau condamnaţi la moarte, dar
Lacy nu a recunoscut niciunul dintre numele lor. L-a
recunoscut însă pe cel ce fusese condamnat pe viaţă ca fiind
copilotul lui Cam şi cel mai bun prieten al lui din armată. Un
evreu înalt şi glumeţ poreclit – nu se ştie din ce pricină –
Midge, al cărui nume real era Joshua Friedman. Fusese la
nunta lor: un bărbat frumos, solid, cu ochi strălucitori şi
limbă ascuţită. Îl încondeiase grozav pe Cam în urarea pe
care le-o făcuse la nuntă.
Dar bărbatul din poza granulată nu arăta nici pe departe
aşa. Adus de spate şi emaciat, avea o barbă mare şi încâlcită
care-l făcea să arate ca un sălbatic. După ce citise articolul
de două ori, Lacy abia a reuşit să dea fuga la baie ca să
vomite tot micul dejun – ceea ce era convinsă că ar fi făcut
oricum, chiar dacă, la vremea aceea, n-ar fi fost chinuită de
greţurile matinale.
Timp de un minut, două, nimeni n-a mai scos o vorbă.
Focul trosnea plăcut în şemineu.
— Ei, bine, a spus în cele din urmă Lacy, cred că e bine că
i-am lovit zdravăn. Poate aşa se termină mai repede războiul.
— Să te audă Dumnezeu, a spus doamna Richards
pătimaşă, ridicându-se să strângă ceştile de cafea. Unde
aveţi de gând să vă duceţi voi doi astăzi?
— Mă gândeam la Niagara, a răspuns Mike, punându-l pe
Cammy pe covor şi scoţând din buzunar un tanc de jucărie.
Să luăm masa de prânz la Mica Italie, mai întâi – e un local
nou, se zice că-i bun. Apoi aş vrea să cumpăr nişte suvenire
şi vederi, ca să le duc băieţilor la garnizoană. Şi, bineînţeles,
oriunde are Lacy nevoie să meargă – să-şi facă nişte
cumpărături şi ce mai vrea ea. Poate avem timp şi de un film.
— Film?! a râs Lacy. N-aş face altceva decât să adorm din
nou.
Deşi ceea ce voia să evite erau jurnalele de ştiri. Ultimul
film pe care-l văzuse începuse cu un bombardier care
exploda violent în aer. Faptul că era un bombardier Axis
(filmul era un anunţ publicitar pentru cupoanele de război)
nu îmbunătăţea cu nimic situaţia: în următoarele două ore,
cât Joan Fontaine127 cutreiera prin mlaştini şi explora
cotloanele pline de fantome din Thornfield Hall 128, ea nu a
văzut nimic altceva decât un singur avion. Care exploda:
127
Joan Fontaine, actriţă americană (născută Joan de Beauvoir de
Havilland, 1917-2013, sora mai mică a Oliviei de Havilland), devenită
faimoasă pentru rolurile din filme ca Rebecca, Suspicion, Constant
Nymph, Jane Eyre ş.a.
128
Numele locului în care se petrece acţiunea romanului Jane Eyre de
Charlotte Brontë.
buuuum!
— Treceţi cumva şi pe Broadway? a întrebat soacra ei. Ar
trebui să trimit nişte grăsime la măcelar.
— O ducem noi, a răspuns Lacy, amintindu-şi cu vinovăţie
propriile ei cutii pline.
Asemenea tuturor cunoştinţelor ei, şi Lacy aduna grăsimea
rămasă de la gătit, dar fusese mai puţin conştiincioasă decât
doamna Richards, neglijând să o ducă înapoi la măcelar, care
o trimitea într-un loc unde era transformată în glicerină. Se
pare că această glicerină era folosită la fabricarea bombelor şi
a gloanţelor, deşi ori de câte ori încerca să-şi imagineze asta,
Lacy nu vedea decât o grămadă de avioane Boeing care
slobozeau vălătuci unsuroşi de untură asupra unor civili
ameţiţi.
— Cum să nu! a spus şi Mike, aşezându-l pe Cammy pe
podea, ridicându-se în picioare şi scoţându-şi bereta din
buzunarul de la spate. Orice pentru cauză!
— Dar vezi să nu conduci ca un apucat, a spus Cameron
Senior morocănos. Bruma de benzină rămasă din raţie
trebuie folosită pentru treburi militare oficiale.
— Dar asta chiar e o treabă militară, tată! a spus Mike,
bătându-l pe tatăl său pe umăr. Am aici nevasta unui erou
de război, eu nu îmi fac decât datoria!
131
Operetă faimoasă de W.S. Gilbert şi Arthur Sullivan, a cărei acţiune se
petrece în Japonia. Premiera a avut loc la Teatrul Savoy din Londra, în
1885, spectacolul având 672 de reprezentaţii.
în Japonia. Asemenea lor, socotea că orele de limbă erau
stimulative, dar la nivel elementar. Îi fusese dor de limba ţării
unde se născuse, de consoanele ei siflante şi ritmurile
sacadate. Iar când a început să înveţe din nou literele kanji s-
a simţit de parcă se reîntâlnea cu prieteni vechi, ceea ce era
un sentiment bine-venit, deoarece se pare că la Michigan (ca
şi la Princeton sau la Liceul New Hope sau la St. John’s din
Tokyo) nu reuşise să-şi facă prea mulţi prieteni.
Asta până la Daniel.
Billy se afla la Metzeger, un vechi restaurant german unde
avea obiceiul să se ducă ori de câte ori primea bani de la
părinţi. Mânca o farfurie de Sauerbraten 132, atât de absorbit
de kanji, încât nu a băgat de seamă când s-a ocupat masa de
lângă el. Dar a băgat totuşi de seamă halba brobonată de
bere (belgiană, căci cea germană fusese interzisă de mult)
care i-a apărut dinaintea caietului.
— Haide, mai fă o pauză, ’tenente, a răsunat o voce groasă.
O să-ţi scrânteşti ochii!
Prima lui reacţie a fost de enervare, aşa cum i se întâmpla
ori de câte ori i se adresa cineva necunoscut. Dar nu vede că
am treabă? Însă când şi-a ridicat privirile, sentimentul acela i
s-a risipit într-o clipită, ca o bătaie de inimă. Sau, mai bine
zis, mai multe bătăi de inimă, fiecare tot mai scurtă şi mai
dureroasă.
Căci îl ţintuiau o pereche de ochi verzi cum nu mai văzuse
vreodată. Nasul celui care îi vorbise era fin şi ascuţit, părul
ondulat şi negru. Iar buzele neobişnuit de roşii. De fapt, dacă
nu ar fi avut o gropiţă în bărbie ca a lui Errol Flynn, tipul
putea fi luat drept o fată destul de arătoasă. Dar adevărul
(foarte ascuns, un adevăr întunecat şi incriminator cu care
Billy se împăcase cu greu) e că, dacă tipul ar fi fost o fată,
Billy nu ar fi fost atât de impresionat. Sau speriat.
— Ce ştii despre asta? a întrebat el, prudent, neîndrăznind
să se clintească.
133
Muntele vrăjit de Thomas Mann.
134
Salut nazist.
135
A Shadow of a Doubt, thriller psihologic american, regizat de A.
Hitchcock (1943).
Frankenstein Meets Wolfman, film horror (1943), cu Bella Lugosi.
136
137
Winslow Homer (1836-1910), unul dintre cei mai mari pictori
americani ai secolului al XIX-lea.
în care nu părea nici stângaci şi nici capricios, ci aproape
chipeş. Billy ardea de dorinţa de a-i face şi el fotografii lui
Daniel, ca să aibă măcar o întruchipare, o formă chiar şi
miniaturală a bărbatului pe care dorea să-l atingă şi să-l ţină
în braţe, fără să-l vadă nimeni. Dar i se părea oarecum prea
intim, prea îndrăzneţ, şi până la urmă nu a avut curajul.
Au ascultat muzică de Satie, care era compozitorul preferat
al lui Billy, şi Brahms, care se întâmpla să fie favoritul lui
Daniel. Vorbeau despre fotografie şi pictură şi se plimbau
îndelung pe malul Huronului, fumând şi azvârlind pietre în
apă. În afara preocupărilor similare, au descoperit că mai
aveau ceva în comun: amândoi îşi petrecuseră copilăria în
ceea ce era acum teritoriu inamic (mama lui Daniel era
bavareză prin naştere). Şi mai aveau şi taţi neînţelegători.
— Şi ce nu-i place tatălui tău? l-a întrebat Billy când a
venit vorba despre asta. Fetele cu care te întâlneşti?
Asta era una dintre întrebările presupus inocente pe care i
le pusese de când se cunoscuseră. Ai o prietenă? Citeşti mult
Wilde? Îţi place Rahmaninov? toate pe un ton lejer, dar cu un
scop bine ascuns. Şi i-a urmărit chipul lui Daniel în timp ce-i
răspundea, să discearnă vreun indiciu – chiar şi cea mai
subtilă mişcare – despre înclinaţiile sale tainice. Şi în fiecare
răspuns (N-am găsit încă una potrivită. O, Doamne, e
extraordinar de amuzant! Ei, nu prea mă dau în vânt după
ştrasuri) Billy a crezut cu nesăbuinţă că i se împlinise în fine
speranţa.
— Nu sunt un bărbat aşa cum i-ar plăcea lui, i-a răspuns
Daniel de data aceasta. El e mai degrabă bărbatul puternic,
căruia îi place să se lupte, să înjure, n-a vărsat o lacrimă în
viaţa lui.
— Adică tu plângi mai mult decât el? l-a întrebat Billy cu
băgare de seamă.
El plânsese tot timpul în copilărie. Când au plecat din
Japonia, a plâns două zile la rând, nu numai pentru că a
trebuit să-l lase acolo pe Rassy, câinele lui, ci şi pentru că îşi
dădea seama că, oricât de ciudat şi diferit se simţise la
Tokyo, în Pennsylvania se va simţi de sute de ori mai rău.
Mama fusese foarte înţelegătoare: venea mereu în cabina lui
cu ceaiuri fierbinţi şi batiste curate. Dar tatăl îi tratase
durerea cu acelaşi amestec rece de uimire şi dezgust cu care
trata cele mai multe dintre aşa-numitele „ciudăţenii” ale
fiului său. Acum însă, Daniel a râs doar.
— Ei, pe naiba, a spus el cu lejeritate, uneori plâng ca o
fată.
— Şi eu, a răspuns Billy, dându-şi îngrozit seama că i se
umpluseră din nou ochii de lacrimi, chiar dacă de data
aceasta erau de uşurare.
Într-o altă seară discutau despre Japonia şi Germania şi,
când goliseră deja aproape o sticlă de whisky Four Roses,
Daniel s-a sprijinit de biblioteca lui înţesată. S-a răsucit către
Billy şi i-a spus, cu chipul lui angelic umbrit de o durere
neprefăcută:
— Trebuie să-ţi mărturisesc, Will, eu tot nu pricep. Ce
naiba se poate întâmpla cu locurile astea? Când ceva sau
cineva o ia razna, în loc să nu mai aibă nimic de-a face cu ei,
o ţară întreagă îi urmează orbeşte?
Şi-n clipa aceea Billy s-a gândit: Te iubesc. Pentru că şi-a
dat seama – pur şi simplu – că acesta era adevărul.
Dar nu a spus nimic, bineînţeles că nu a putut. A ridicat
din umeri şi-a mai dat o duşcă pe gât.
— De unde naiba să ştiu eu, Dan?!
Şi totuşi, în momentele acelea, în ciuda comportamentului
său distant şi disimulat cu grijă, îi dădeau ghes imboldurile
propriei sale conştiinţe, care-i şopteau necontenit: Ce faci?
Ce naiba te-a apucat? Pentru că ştia de bună seamă – din
alte legături dezastruoase din trecut şi din întortochelile
terifiante ale imaginaţiei sale – către ce îl împingeau toate
acestea. Se simţea ca şi cum s-ar fi privit pe sine în piesa
Patimile, ştiind prea bine că va sfârşi crucificat pe crucea
propriilor perversităţi.
Apoi războiul s-a terminat cu o sinucidere într-un buncăr
şi doi nori atomici uimitor de brutali. O vreme a domnit
confuzia, dar în cele din urmă amândoi au primit câte o
misiune, unul în Tokyoul învins şi celălalt în Berlinul zdrobit.
Billy a plecat primul şi, în ultima noapte înainte de plecarea
trenului (către San Francisco, de unde lua un Pan Am spre
Alaska, Hawaii, Taiwan, Saipan şi aparent către toate
celelalte centre urbane din Pacific, înainte de ajunge în
Japonia), Daniel l-a invitat să bea un pahar de adio la
restaurantul Metzeger.
S-au aşezat la masa lor obişnuită şi au închinat pentru
cele două treimi ale Axei, după cum le era obiceiul. Neştiind
de noile lor misiuni, chelnerul a ridicat o sprânceană. Dar
Daniel a râs şi i-a spus:
— Ei, hai, nu fi aşa de acru, puiule. Ştim şi noi că s-a
terminat războiul. De fapt, băiatul ăsta pleacă mâine la To-
ky-o, să lucreze cu Arthur MacArthur MacArthur.
Şi la pomenirea celui de-al treilea Arthur a salutat
milităreşte, ceea ce a produs nu numai hohote de râs în jur,
dar şi o sticlă de Four Roses şi două ţigări de foi cubaneze
din partea barmanului, în semn de apreciere pentru militarii
care au câştigat războiul şi porneau acum să câştige şi
pacea. Deşi ştia că nu se cuvine, Billy nu numai că a băut
whiskyul cu Daniel, dar s-a şi mutat de partea cealaltă a
mesei ca să stea lângă el, pretextând că avea nevoie de mai
multă lumină. Apoi a rămas acolo, cu picioarele apropiate de
ale lui Daniel, fără să se atingă însă, cu muşchii
tremurându-i de atâta încordare. Nările îi adulmecau mirosul
briantinei, al respiraţiei dulceag-piperate şi al apei sale de
colonie.
S-au întrecut apoi în pahare, pufăituri de ţigară şi glume
tot mai prosteşti în japoneză şi germană, cu limbile tot mai
împleticite, până când încăperea a început să se învârtă cu ei
şi inima lui Billy să bată cu putere, nu atât din pricina
băuturii, cât dintr-a roşeţii molatece, copilăreşti ce se ivea pe
gâtul alb şi pe obrajii lui Daniel. Tare ar mai fi vrut să atingă
acea pată micuţă de culoare intensă, dar în momentul acela
a avut destulă minte încât să se poată stăpâni.
Interpretându-i greşit privirea, Daniel i-a zâmbit larg,
dezvelindu-şi dinţii albi, a pufăit din ţigară şi i-a spus:
— Hai, ’tenente, ce-o să-mi mai lipsească serile noastre la
bere!
Şi l-a plesnit cu palma peste umăr.
— Şi mie la fel! a răspuns Billy, simţindu-şi întreg trupul
încordat de atingerea aceasta.
Cu mare băgare de seamă – cu inima zbătându-i-se atât de
tare încât a crezut că-i va crăpa – şi-a apăsat degetele pe
mâinile albe, acoperite cu păr fin ale lui Daniel.
Şi – asta a fost totul, aici s-a produs miracolul – Daniel nu
s-a împotrivit. Iar în timp ce Billy clipea, ţinându-şi
răsuflarea şi numărând: unu… doi… trei… mâna caldă a
prietenului său a rămas nemişcată, îndoită uşor pe cămaşa
scrobită, cu degetele abia apăsate… cinci… şase… şapte…
Şi ce-a simţit Billy atunci nu poate fi numit decât exaltare,
deşi gândul că stăteau unul lângă altul, atingându-se, fără
să se ferească, era atât de covârşitor, încât pentru o clipă
toate i s-au învălmăşit în cap. Billy şi-a dus mâna la tâmplă,
clipind, şi doar atunci a simţit cum mâna caldă a lui Dan se
ridica de pe mâna lui.
— Ce-i cu tine, măi? l-a întrebat Daniel trăgându-se
înapoi. Arăţi cam feştelit.
Se uita la Billy zâmbind cu înţeles, de parcă s-ar fi bucurat
de vreo glumă, aşa ca între băieţi. Şi oare chiar suntem aşa?
s-a întrebat Billy, încercând să-şi revină. Simţea cum
speranţa îl năpădeşte şi-l încinge mult mai plăcut şi mai
periculos decât whiskyul. Şi când s-a întors şi s-a uitat din
nou în ochii verzi şi strălucitori ai lui Daniel, i s-a părut –
chiar i s-a părut – că şi Daniel simţea acelaşi lucru.
Nu te încrede! l-a îmboldit o voce mică ce veghea asupra
lui. Dar, asemenea fluieratului unui tren ce se îndepărta tot
mai tare către o destinaţie necunoscută, se auzea din ce în ce
mai slab.
— Da, sunt un pic ameţit, a recunoscut el, plecându-şi
capul.
Uitând pentru o clipă că fuma o ţigară de foi şi nu una
obişnuită, a tras adânc fumul în piept. Apoi s-a încovoiat,
tuşind din răsputeri.
— Haide, măi omule! Ia-o încet! a râs Daniel, lovindu-l pe
spate de câteva ori şi întinzând mâna după un pahar cu apă.
Billy a savurat şi această senzaţie: lovitura zdravănă, caldă a
mâinii prietenului său pe spate. Deopotrivă dureroasă, dar
atât de îndelung aşteptată.
— Cred că am nevoie de aer curat, a spus ei încordat, când
şi-a recăpătat vocea.
— Bună idee! Haide să luăm şi asta.
Trăgându-i cu ochiul într-un fel care a făcut să-i tresalte
inima lui Billy, Daniel a luat şi sticla de whisky şi-a ridicat-o
într-un toast imaginar. Şi, deşi ultimul lucru de care avea el
nevoie era şi mai multă băutură, Billy a încuviinţat din cap.
— Eşti un geniu, McNeil-san, ştii tu asta prea bine!
— Da, fir-ar să fie, Herr Reynolds.
Şi-apoi, spre uimirea, groaza şi bucuria lui Billy, Daniel l-a
apucat cu mâna dreaptă de umăr şi l-a îmbrăţişat strâns. Şi-
aşa au ieşit bălăngănindu-se în stradă, în uralele şi aplauzele
patriotice: Bon voyage, băieţi!
138
Campanie de bombardare susţinută a 16 oraşe din Marea Britanie de
către Germania în cel de-al Doilea Război Mondial (7 sept. 1940-21 mai
1941).
accidente. Şi toţi banii puteau merge, desigur, la armata
propriu-zisă. Aşa a vrut LeMay să-i demonstreze lui Truman
că forţele aeriene sunt o putere militară redutabilă.
— Nu se poate una ca asta, a replicat Billy.
Colin îi aruncase o privire aproape plină de milă.
— E război, frate, orice e posibil!
146
Jachetă scurtă, subţire, de bumbac cu mâneci asemănătoare
chimonourilor, de obicei de culoare albastră, cu câte un simbol sau
imagine pe spate, care se poartă la sărbători.
147
Te rog (în japoneză, în original).
lustruiţi, dintre care cei doi din faţă erau drăgălaş de
strâmbi.
— Ce ciudat! a exclamat el, am lucrat chiar acolo… înainte
de…
Billy aştepta, curios să afle cum îşi petrecuse timpul în
război omul acesta cu chipul blând. Dar chelnerul a fluturat
doar din mână, alungând gândul aşa cum ar fi făcut cu orice
alt subiect neplăcut şi uşor nelalocul lui.
— Aţi mâncat vreodată la Harimoto Fruits Parlor? l-a
întrebat el în schimb.
— În fiecare miercuri, după şcoală, a chicotit Billy.
— Aha, a exclamat chelnerul, plesnindu-şi încântat
palmele. Atunci probabil că v-am servit chiar eu. Deşi nu-mi
amintesc să fi servit pe nimeni cu o culoare de păr atât de
interesantă. Sunt sigur că mi-aş fi amintit.
Şi-apoi i-a zâmbit într-un fel care i-a făcut inima să-i
tresalte – mai întâi de uimire, apoi de groază. Nu pica în
plasă, nu te înveţi minte niciodată, tâmpitule!
Şi-a îngăduit totuşi să-şi ridice din nou aparatul de
fotografiat.
— Ce zici? a început el prudent. Te superi dacă îţi fac o
poză?
Chelnerul a devenit bănuitor pe loc.
— Dar de ce? Sunteţi de la poliţia militară?
— Nu, nu, nicidecum, s-a grăbit el să-l liniştească. Doar
că-mi place să fac fotografii.
Chelnerul a aruncat o privire îngrijorată către barman, dar
acesta era ocupat să le uimească pe sex-atare cu tehnica lui
de aprindere a portocalelor.
— Bine, atunci! a spus el.
Şi s-a aranjat într-o poziţie de poză, zâmbind şi ţinându-şi
tava mândru în sus. După care a făcut o plecăciune şi a
mulţumit.
— Frumos aparat, a adăugat omul. E Contax? Am avut şi
eu un Fuji… înainte.
După care s-a îndreptat grăbit spre bar, lăsându-l pe Billy
să-şi înlocuiască obiectivul şi să se întrebe de ce oare toată
lumea de aici îşi împărţea viaţa în două etape clare: înainte şi
după.
Când chelnerul s-a întors cu ginul tonic al lui Billy, a pus
paharul pe un şerveţel pe care scrisese un nume şi o adresă.
— Ce e asta? a întrebat Billy, precaut.
Omul a făcut semn spre nasul său.
— Asta, a spus el, sunt eu. Tanaka Jiro. Şi aici locuiesc.
Aş vrea să văd şi eu fotografia, poate când o developaţi.
Şi a zâmbit în aşa fel încât l-a uimit pe Billy. De data asta
însă, era sigur că nu se înşelase.
A mai luat o sorbitură din pahar, ca să-şi ascundă
tulburarea. Băutura era amară şi acrişoară şi reconfortantă.
E bine înapoi aici? s-a întrebat el, tatonând ideea. Şi, spre
uimirea lui, chiar era. Cel puţin pentru moment.
Aşa că i-a zâmbit lui Jiro şi i-a răspuns: „Desigur”, apoi i-a
dat un bacşiş gras, deşi ştia că în ţara aceea nu era necesar.
Şi a băgat şerveţelul în buzunar. Şi chiar dacă ştia prea bine
că nu se va duce acolo – chiar dacă prin vreo minune ar fi
rămas în locul acela suficient de mult –, gândul că îl avea în
buzunar îi producea o senzaţie de căldură. Ei, ce părere ai, se
gândea el, uite că Billy a căpătat numărul cuiva până la urmă!
El avusese, de bună seamă, mai mult noroc decât ceilalţi
tovarăşi traducători, care, destul de iute, l-au urmat
dezamăgiţi pe Rosen înapoi la masa lor. Se părea că sex-
atarele SCAP nu s-au lăsat prea mult impresionate de
talentele lor lingvistice, căci oricum ţinteau mult mai sus
decât la recruţii cu grade inferioare de la Contraspionaj. Până
pe la orele unsprezece, se cuplaseră fiecare cu cel puţin un
ofiţer, iar cea mai puţin urâtă dintre ele avea în jurul ei chiar
trei. Sato, Billy şi Rosen tocmai se gândeau să pună capăt
distracţiei şi să plece, când s-a apropiat de ei un prim-
locotenent înalt – pe care Sato îl cunoştea de undeva –,
urmat de un secund spălăcit. Billy nu a înţeles numele
blondului, dar cel înalt s-a recomandat Deşiratu’, sau
Piciorongu’ sau poate Strâmbu’ (poreclele de garnizoană nu-l
impresionau prea tare). Când ceilalţi băieţi s-au plâns de
oferta slabă de cuceriri, el s-a oferit să-i ducă într-un loc mai
acătării.
— Unde adică? a întrebat Sato.
— La Clubul American.
— Păi nu suntem la Clubul American? a întrebat Billy.
— Asta nu-i nimic, a spus Strâmbu’. Nu face doi bani.
Haideţi!
150
Prostituate japoneze semiprofesioniste, la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial (diferite de gheişele tradiţionale), care se îmbrăcau în stil
occidental ca să atragă militarii americani.
— Eeeeh? Usu! Minţi! Cum de vorbeşti aşa de bine?
— Am crescut aici.
— Eeeeh? Minţi.
— Ba nu, e adevărat, a spus el. Tatăl meu a construit o
mulţime de clădiri în Tokyo.
— Uso! a chiuit ea, sprijinindu-se bucuroasă de el. Ce
clădiri?
— Cred că Owen Elevator Building e ultima, a spus Billy,
dându-se uşurel la o parte. Şi Hotelul Imperial a fost prima.
— Teikoku Hoteru? Uso! Minţi!
De mult nu mai stătuse de vorbă cu o tânără japoneză
beată. Uitase cât de enervant putea fi.
— Hontoo da151, a spus el, retrăgându-se puţin de lângă
coapsa ei. Avea ciorapii căzuţi, de culoare maronie, cu
ochiurile duse în mai multe locuri. Capătul firelor duse erau
cârpite cu pete mari de ojă roşie, care arătau asemenea unor
puncte sângerii deasupra literei i.
— Ce-aveţi de băut pe-aici? a întrebat el.
— Avem furutsu kakuteru152 proaspeţii, a anunţat ea
veselă. Douăzeci de yeni. Haide, cinşpe pentru tine.
— Reducerea e doar pentru mine?
— Da, dacă mă laşi să pun mâna pe părul tău.
A întins din nou un deget şi i-a mângâiat o buclă ce-i
cădea pe frunte – cu mare băgare de seamă. De parcă ar fi
putut să dispară dacă o atingea. Nu se ştie din ce pricină, lui
Billy i s-a părut că ar fi fost posibil.
— Mănânci mulţi morcovi?
— Da, eu şi cu Rita Hayworth nu mâncăm decât morcovi.
Ce fructe sunt în cocktail?
— Depinde ce găseşte barmanul în oraş.
— Şi alcoolul?
— Nu ştiu, a ridicat ea din umeri.
— Aha… a exclamat el, gândindu-se: „Ia mai las-o
dracului!”
151
Aşa e (în japoneză, în original).
152
Cocktail de fructe (în japoneză, în original).
În timpul pregătirii fuseseră avertizaţi că, din cauza lipsei
de băuturi alcoolice potabile, multe localuri serveau o
băutură otrăvitoare numită Kasutori: o combinaţie letală de
apă cu alcool metilic pe seama căreia medicii puseseră
moartea a patru militari şi orbirea altuia chiar în prima
săptămână de ocupaţie.
— Cred că o să beau doar o bere, a spus el, în sticlă,
onegai.
Fata s-a răsucit pe scaun.
— Biru i-pon, a strigat către barman, năruindu-i
speranţele că se va duce să i-o aducă chiar ea.
Femeia s-a tras şi mai aproape de el şi i-a luat mâna.
— Ano nee, Roş-do-san.
— Billy, da, i-a tăiat-o el.
— Doamne, dar e prea greu de spus: Biiii-riii.
I-a strâns palma. Avea unghiile de culori diferite: roz, roşii,
roz mai închis. Când s-a uitat mai bine, şi-a dat seama că,
asemenea ciorapilor ei, fuseseră vopsite de mai multe ori,
fiecare ciobitură scoţând la iveală culoarea stratului de
dedesubt. Asta l-a făcut să se gândească la femeile din epoca
lui Sei Shonagon, care se îmbrăcau cu mai multe kimono-uri
de culori strălucitoare, unul peste altul.
— Cum te cheamă? a întrebat-o, în timp ce barmanul le
punea pe masă o bere Asahi la temperatura camerei şi un
suc de portocale ornat cu ceva ce arăta ca o frunză de varză.
Billy a întins iute mâna după bere, mai mult ca să scape
de mâna ei decât din pricina setei.
— Ia ghiceşte, a spus fata răsfăţându-se.
— A… Tomiko.
Ea a scuturat din cap.
— Fumi.
Altă scuturare din cap.
— Hirohito.
— Uso, a chicotit ea, plesnindu-l peste braţ. Ce rău eşti!
— Mă dau bătut.
Ea a arătat spre nas, aşa cum fac japonezii.
— Eu sunt Sarah.
— Sara?
Cuvântul însemna farfurie în japoneză.
— Adică, aia din care se mănâncă?
— Nu, baka, Sarah ca Bernhart-san!
— Aha…
Billy a mai luat o gură zdravănă de bere, dorindu-şi să nu-
l mai atingă aşa.
— Şi ele sunt Betty, Joanne, Shirley, a urmat ea,
arătându-le cu degetul pe celelalte fete. Şi aia, a continuat ea
arătând spre matroana îmbrăcată în kimono, e Koko. Ea e
mama-san.
— Neobişnuite nume pentru nişte japoneze!
— A, acum suntem toate americance, a răspuns ea veselă.
Ca Billy şi Leg-su şi John Su-mi-su, ăla de acolo, a arătat ea
din nou cu degetul spre poliţistul de lângă pian, căruia i se
împăienjeniseră privirile de-a binelea.
— John Smith? Aşa-l cheamă?
Ea a dat veselă din cap.
— E general-maior.
Asta l-a făcut să zâmbească de-adevăratelea pentru a doua
oară în noaptea aceea.
— Ei, i-a spus el fetei, nu pare prea fericit. N-ar fi bine să
te duci să-l mai înveseleşti?
— Am încercat, dar a spus că a venit aici să bea de unul
singur. Nu-i aşa că e trist?
— Ba da, a încuviinţat Billy, deşi i se părea de-a dreptul
divin.
Pianistul slăbănog a început I Get a Kick Out of You 153 pe
un ton ca de bocet. Sarah Bernhardt şi-a aşezat picioarele
groase unul peste altul.
— Sore de ne, Roş-do-sari! Ce alte clădiri a mai făcut tatăl
tău aici?
— Mă cheamă Billy, a repetat el, cred că mai mult
ambasade.
153
Cântec interpretat de Cole Porter.
— Uso! Care?
— Franceză, a început el să numere, engleză, canadiană,
belgiană. Oare mai sunt în picioare, ştii cumva?
Ea şi-a strâns buzele, gândindu-se.
— Saa, ambasada franceză mai e încă, aşa cred, cea
engleză… Distrusă, cred?
— Dar a Manciuriei? a întrebat el luând încă o duşcă,
bucuros de senzaţia de ameţeală pe care o simţea în cap.
— E? Manshu? Asta unde era?
— Lângă ambasada Chinei, cred, a răspuns el realizând
din nou absurditatea, căci nu se mai gândise la asta de
câţiva ani.
— Hmmm… nu ştiu.
Şi a mai luat o sorbitură delicată din băutura ei. Nasul şi
obrajii începuseră să i se înroşească şi şi-a amintit din nou:
umbra aceea nenorocită de roşu la care râvnise atât de tare
(erau doar câteva zile de atunci?) pe când îi năpădea gâtul
alb al lui Daniel.
— Dar… saa! a urmat ea la fel de veselă. Sunt sigură că
Yoshi-chan ştie. Taică-său a lucrat pe continent.
— Yoshi-chan?
— Da.
Ultimul lucru de care avea nevoie era să vorbească şi cu
altă fată. Dar până s-o poată opri, Sarah începuse să facă
semne cu mâna şi să strige:
— Chotto154… Yoshi-chan!
La început nu a răspuns nimeni. Dar apoi muzica s-a oprit
şi el şi-a dat seama că fata făcea semne către băiatul care
cânta la pian care, când s-a întors, s-a dovedit că nu era
băiat, cum crezuse el, ci o tânără foarte slabă. Avea părul
răvăşit şi scurt şi nu era deloc machiată. Când a vorbit,
vocea-i era gravă şi răguşită şi, spre deosebire de celelalte
femei, nu făcea niciun efort să şi-o subţieze.
— Nani?
— Ambasada manciuriană? a strigat Sarah, deşi nu mai
154
Stai puţin (în japoneză, în original).
era nevoie. Unde era?
Pianista se uita atentă la Billy cu ochii ei uriaşi,
întunecaţi. El a mai luat o duşcă de bere şi a privit-o la
rândul său, descoperind că avea pomeţi ca ai lui Hepburn şi
sprâncene groase, aproape bărbăteşti. Şi totuşi, pe chipul ei
nu arătau bărbăteşti deloc. Arătau chiar… frumoase. Ea era
frumoasă. De fapt, era singura fată cu adevărat frumoasă pe
care o văzuse acolo.
Te cunosc, s-a gândit el simţind cum respiraţia i se
împiedică de osul uscat din gât.
— Cum ziceai că o cheamă?
— Pe ea? Yoshi şi-atât.
Yoshi, Yoshi, nu-şi amintea de nicio Yoshi. Şi, având în
vedere diferenţa de vârstă dintre ei, trebuie că era destul de
mică atunci când fusese el acolo… Şi totuşi.
— Yoshi-chan, striga Sarah, ambasada!
— Care ambasadă?
— Manciuriană, proasto! N-a lucrat taică-tău acolo?
— El lucrează în Manciuria! a răspuns fata cu o pronunţie
perfectă şi suficientă maturitate încât să-l determine pe Billy
să reconsidere vârsta pe care i-o dăduse: să fi avut
cincisprezece, poate şaisprezece ani.
— Dar eu nu ştiu unde e ambasada manciuriană.
— Uso, a pufnit Sarah, dar de data aceasta cuvântul nu
mai avea nicio conotaţie de cochetărie. Dacă taică-tău a
lucrat în Manciuria, cum să nu ştii unde e ambasada?
— Mi-a scos el actele, aşa că eu n-a trebuit să merg acolo
niciodată.
Yoshi a căscat, fără să se sinchisească să-şi ducă mâna la
gură. Avea dinţii mici şi albi, perfect aliniaţi. O ştiu, o cunosc
sigur, se tot gândea el.
— Atunci n-ai decât să cânţi mai departe, i-a spus Sarah
Bernhardt supărată. Dar ceva mai vesel de data asta, dacă
nu te deranjează cumva, a urmat ea, înclinându-se în glumă.
Mu’-ţiu-mesc.
Yoshi a încuviinţat timid din cap şi şi-a închis o clipă ochii.
Avea gene lungi, ca de giraf[. Billy a rămas cu ochii la ea,
hipnotizat şi uimit, pe când fata s-a pornit într-un arpegiu
gâlgâitor, urmat de o altă melodie uşor dulce, uşor
discordantă, pe care nu o mai auzise niciodată.
Yoshi, s-a gândit el din nou, Yoshi? Yoshiko? De ce naiba i
se părea atât de cunoscută? Poate din pricina părului. Cu
părul scurt şi trăsăturile colţuroase, semăna puţin cu o
artistă Takarazuka ce juca personaje masculine, după care
tânjise el când era mic. Oare cum o chema? Yukiki… şi mai
cum? Să fi fost Ono?
Lângă el, Bernhadt a regurgitat delicat a dispreţ.
— Vrei să-ţi spun un secret? a întrebat ea conspirativ.
— Nu neapărat.
Fata s-a aplecat spre el, plină de sine.
— Se zice că maică-sa era spioană.
În minte i s-a întrupat o imagine licăritoare a lui Mata Hari
(plină de bijuterii, şerpuitoare, împuşcată).
— Ce fel de spioană?
— Spioană a duşmanilor.
— Care duşmani?
— Englezii. Şi acum le e frică să scape de ea, pentru că
englezii, adică voi, aţi câştigat, a urmat ea cu o fluturare vagă
a mâinii, care i-a amintit de felul cum îi spusese chelnerul
Jiro „înainte”.
Începuse să vadă gestul acesta ca pe un semn universal de
a te debarasa de ceva: o fluturare neputincioasă, vagă, un
substitut al războiului.
— Stai aşa. Deci noi am câştigat şi… nu înţeleg nimic.
— Baka nee! a exclamat ea, lovindu-l peste genunchi.
Pentru că mama ei a fost spioană. Şi ea a învăţat de la
maică-sa. Nu înţelegi?
Nu-şi putea lua gândul de la fata de la pian.
— Cum ziceai că o cheamă? a întrebat, deşi ea nu-i
spusese niciun nume.
— Păi… nu cred că-mi mai amintesc, a ridicat ea din
umeri, devenind brusc prudentă.
— N-are şi un nume american?
— Nu şi l-a câştigat încă.
— Şi ce-ar fi trebuit să facă să-l câştige? a întrebat el, iar
ea i-a răspuns ceva despre „muncă”, dar Billy nu a auzit
toată fraza, pentru că privea cu atenţie spatele firav al fetei,
felul cum omoplaţii i se depărtau uşurel şi i se adunau la loc
din nou, ca nişte cioturi delicate de aripi ascunse.
Ea trecuse din nou la Satie şi Billy a recunoscut
Gymnopedia nr. 3. O ascultase împreună cu Daniel chiar
săptămâna trecută. „E ceva atât de trist şi totuşi… atât de…
deplin la Satie”, spusese Daniel atunci. „De parcă… de
parcă…”
Şi aşa cum se întâmpla adesea, Billy i-a completat gândul:
„De parcă ar compune ceva despre tristeţe, dar care exprimă
nu numai durere, ci şi frumuseţe. De parcă ar atinge locul în
care durerea se întrepătrunde cu frumuseţea.”
Asta nu era ceva ce i-ar fi putut împărtăşi oricui fără să se
simtă ca un pederast sfios. Dar cu Daniel era altfel, şi parcă
pentru a dovedi că aşa era, Dan îi aruncase un zâmbet mic,
trist şi drăgălaş. „Aşa e, îi spusese el călduros. Ai nimerit-o
perfect.”
Sarah Bernhardt se proptise cu toată greutatea pe el,
dându-i senzaţia stânjenitoare că nu ar fi putut să se mai
mişte fără să o răstoarne. Aşa cum Rasputin, bătrânul lui
câine, obişnuia să se lipească de el când voia să fie băgat în
seamă. Diferenţa era doar că pe câine îi plăcea să-l mângâie.
— Aşa, Roş-do-san, a început să gângurească Sarah, iar el
şi-a dat imediat seama unde voia să ajungă. Aceasta era
întotdeauna partea pe care o ura cel mai mult, deşi nu fusese
nevoit niciodată să o abordeze în limba japoneză.
— Am o cămăruţă foarte comodă şi retrasă dincolo, a
urmat ea în şoaptă.
— Uite ce e, a început el dregându-şi vocea. Cred că eşti
foarte drăguţă, dar eu n-am venit aici pentru asta.
Ea i-a mângâiat urechea, neînţelegând.
— Adică pentru ce?
— Ca să… înţelegi… fac asta! a spus Billy, arătând
stângaci către perdeaua de mărgele (un simbol pentru
împreunare), privind-o cum încerca să-i desluşească spusele,
jignită de ceea ce începea să înţeleagă.
— Nu mă placi, a spus ea îmbufnată. Crezi că sunt urâtă.
— Nu, nici pomeneală, a minţit el, simţindu-se năpădit de
ură faţă de sine şi de ea, văzând-o cum se schimbă la faţă.
Privirile li s-au încrucişat şi în ochii ei întunecaţi i s-a
părut că vede aceeaşi sclipire pe care o văzuse în ochii lui
Strâmbu’ când refuzase prezervativul. Dar pentru ea venise
ca o uşurare, totuşi.
— Îmi pare foarte rău, a spus Sarah politicos şi, spre
marea lui groază, buza de jos a început să-i tremure.
Te rog să nu plângi, şi-a spus el în gând.
Din fericire nu a început să plângă. S-a înclinat doar
înţepată, după care s-a retras ofuscată în partea cealaltă a
încăperii. Billy o privea cum se îndepărtează, uitându-se la
părul ei încreţit şi la rochia urâtă, la picioarele ei groase
târşite înapoi spre bar. Ce picioare tipic japoneze, s-a
pomenit el gândind. Picioare care păreau groase şi
neatrăgătoare, chiar dacă posesoarea lor nu era deloc grasă.
Picioare de ridichie le numeau prietenii lui japonezi. Picioare
de pian le numise unul dintre colegii lui de cămin de la New
York.
Pentru numele lui Dumnezeu, şi-a spus el, nu fi nesimţit.
Mai las-o-n pace!
A făcut semn că mai vrea o bere, s-a sprijinit pe spătarul
scaunului, şi-a scos pachetul de ţigări Lucky şi şi-a aprins
una. Se întreba în sinea lui dacă ar fi existat vreo modalitate
de a pleca fără să atragă atenţia şi mai tare. De fapt, în
momentul acela mai erau doar trei americani în încăpere:
generalul-maior John Smith, locotenentul blond-spălăcit al
cărui nume nici nu-l ştia şi Strâmbu’. Generalul-maior părea
să fi adormit, cu unul dintre picioarele sale lungi arcuit pe o
bancă, iar cu celălalt bălăngănind pe podea. Spălăcitul stătea
la bar, întors cu spatele spre restul încăperii. Iar Strâmbu’ –
care o ţinea acum în braţe de-a binelea pe Koko-san – părea
preocupat doar să-i deschidă kimono-ul, în timp ce ea îl
plesnea peste mâini şi chicotea prosteşte.
Sub privirile lui Billy, Sarah Bernardt s-a furişat spre cei
doi şi le-a şoptit ceva ce a făcut-o pe matroană să-i piară
zâmbetul. I-a aruncat lui Billy o privire aspră, apoi s-a întors
şi a şuierat ceva în urechea păroasă a americanului. Acesta a
ridicat o sprânceană şi a privit leneş în jur, după care a tras-
o şi pe Sarah Bernardt în poala lui. Încolăcindu-şi braţul
dolofan în jurul gâtului lui, prostituata i-a aruncat lui Billy o
privire acră. Iar el nu avea de ce s-o învinuiască.
Ferindu-şi ochii, Billy şi-a mai aprins o ţigară de la cea pe
care tocmai o termina şi s-a gândit din nou că era cazul să
plece. Şi ce-ar fi fost dacă fugea pur şi simplu? Să o ia pe
lângă bar, să iasă pe uşă şi s-o pornească prin noaptea şi aşa
zădărnicită, până o să-şi găsească drumul înapoi către patul,
cărţile şi tainele lui discrete? Dar oraşul nu mai avea nici
măcar jumătate din semnele de orientare ştiute de el. Ar fi
fost posibil să rătăcească de colo-colo, până dădea de careva
de la poliţia militară care să-l încondeieze. Sau de vreun
veteran mânios care să încerce să-i taie beregata.
Aşa că a rămas la locul lui, luându-şi Contax-ul în braţe şi
ştergându-i o pată de pe lentilă. Apoi a încercat să-şi
fotografieze propriile picioare, aşezându-le mai întâi ca pe
nişte gheare de porumbel, apoi în poziţia întâi de balet. Apoi,
văzând în cadru o altă pereche de vârfuri de pantofi negri, şi-
a ridicat privirile.
Blondul spălăcit plecase de la bar şi se afla în faţa lui, cu o
bere în mână, pe care i-o oferea zâmbind degajat:
— Cred că ai comandat asta.
— Aşa e, a răspuns Billy, uşor iritat.
Nu prea avea chef de tovărăşie, dar a acceptat sticla, iar
blondul s-a aşezat chiar pe scaunul unde Sarah Bernardt
stătuse bosumflată.
— Să înţeleg că nu-ţi plac fetele noastre sau… ce?
Billy şi-a ridicat uimit o sprânceană.
— Să înţeleg că munceşti aici sau… ce?
— Touché!155 a exclamat locotenentul zâmbind strâmb.
Singura muncă pe care o fac e dincolo de perdeaua asta, a
urmat el, arătând cu capul în spate. Acum aştept să se
elibereze Lola – una dintre preferatele mele. Şi văzând că şi
tu aştepţi, m-am gândit să-ţi dau o mână de ajutor. Sunt
Mike Richards, s-a prezentat el, întinzând mâna.
— Billy Reynolds, a răspuns Billy, străduindu-se să
zâmbească. Încântat de cunoştinţă.
Ce naiba mai voia şi ăsta? Îşi închipuia că nu acelaşi lucru
pe care îl voise băiatul ăla, Jiro. Mike Richards nu părea a fi
dintr-aceia.
— Lucrezi la contraspionaj cu Strâmbu’? l-a întrebat.
— Îhm.
— Şi ce faci acolo?
— În cea mai mare parte a timpului încerc să descopăr
criminali de război pentru judecată.
— Sună… interesant, a spus Billy, deşi, de fapt, suna
îngrozitor de deprimant.
— Tu eşti la traduceri? l-a întrebat Richards, oferindu-i o
ţigară.
Billy a încuviinţat din cap (căci cel puţin în momentul
acela aşa era).
— De unde eşti?
— De aici, cred. Părinţii mei trăiesc acum lângă Philly. Dar
tu?
— Din fundul statului New York.
— Am auzit că e frumos pe-acolo.
Mike Richards a ridicat din umeri.
— Nu-i rău.
Îl privea pe Billy cu atenţie, cu ochii lui spălăciţi atât de
concentraţi încât îl făcea să se simtă stânjenit.
— Am auzit că lucrezi acolo cu mahării cei mari, a început
el. Cu colonelul Matthew şi poate chiar cu MacArthur însuşi.
— Cam aşa e planul, a răspuns Billy, deşi el nu auzise
155
Exact (în franceză, în original).
nimic despre MacArthur.
— Atunci trebuie să fii al naibii de bun, a urmat Richards,
mângâindu-şi bărbia fără urmă de barbă şi aruncând o
privire în jur, de parcă s-ar fi ferit să nu-l audă cineva. Aş
putea să-ţi cer un serviciu?
— Ce fel de serviciu? l-a întrebat Billy, devenind brusc
atent.
Ştia că în Tokyo înflorea acum piaţa neagră şi că o
mulţime de soldaţi o foloseau ca să-şi rotunjească soldele.
Acesta era ultimul lucru de care avea nevoie. Era şi aşa
destul de încurcat.
— Nu te teme. Nu e nimic ilegal sau altceva de genul ăsta,
l-a asigurat Mike, aplecându-se spre el. Doar… să fii atent la
ce-ţi trece pe dinaintea ochilor pe o temă anume.
Genunchiul drept a început să i se bâţâie într-un ritm
rapid, dar bine ţinut sub control.
— Pe ce temă?
— Prizonieri de război. Mai ales cei din nordul Chinei. Am
auzit că toate documentele recuperate ale Armatei Imperiale
Japoneze au fost trimise la divizia ta înainte de a ajunge la
noi.
— Este posibil, a spus Billy, încercând să-şi dea seama
unde voia să ajungă. Deşi o mulţime de documente militare
şi guvernamentale au fost arse înainte ca ei să se predea.
Mike Richards a încuviinţat din cap.
— Dar… poate e vreo şansă. Dacă auzi ceva de prizonierii
americani…
Era evident că se străduia să pară degajat, dar se vedea
clar că vorbea despre ceva ce îl preocupa foarte mult.
— E cineva anume pe care-l cauţi?
Richards şi-a terminat berea şi s-a şters la gură cu
mâneca.
— Îţi mai aduci aminte de raidurile Doolittle? a întrebat el.
Prin ’42?
Billy a dat din cap, sigur că îşi amintea. Doolittle şi echipa
lui stârniseră prima scânteie de speranţă adevărată în zilele
acelea cumplite de după atacul de la Oahu.
— Doolittle a şi primit Medalia de Onoare pentru asta, nu?
— Da, şi piloţii au primit distinguished flying cross, a
urmat el, răsucind sticla de bere în mână. Fratele meu se afla
printre ei.
— Fratele tău a fost pilot în misiunea aceea? a întrebat
Billy, impresionat. Trebuie să fii foarte mândru de el.
Richards a dat din cap, dar buzele i s-au încordat.
— Da, dar el a fost printre cei care nu s-au mai întors.
— Vai…
Iritarea lui Billy s-a risipit pe loc.
— L-au luat prizonier?
— Nu se ştie. Din cei cinci membri ai echipajului, doar doi
– copilotul şi bombardierul au supravieţuit. Japonezii l-au
executat pe bombardier, l-au acuzat de crime împotriva
umanităţii sau cam aşa ceva. Iar copilotul – un evreu pe
nume Midge, pe care l-am întâlnit de câteva ori – el… a reuşit
să se întoarcă. Dar n-a fost deloc în formă o vreme, a
adăugat, clătinând din cap. Japonezii ăia le-au făcut lucruri
al naibii de inumane.
A tăcut o vreme, cu ochii aţintiţi în podeaua murdară, dar
concentraţi parcă pe ceva aflat la mare depărtare.
— Soţia lui Cam a născut un băiat, a spus el în cele din
urmă. La doar şapte luni după dispariţia lui. Puştiu’ e leit
taică său. E al naibii de ciudat. Parcă l-aş vedea pe fratele
meu când avea doi ani.
Billy s-a gândit la el, la cei aproape un metru nouăzeci de
centimetri ai săi, aşezat lângă tatăl lui cel pirpiriu, în
fotografia lor anuală din vacanţe. Eu cred că a fost poştaşul, îi
plăcea lui Anton să glumească referindu-se la părul lui Billy.
Dar şi el era un tip la fel de mărunt ca mine şi avea părul
negru, tot ca mine!
— Asta trebuie să fie dificil de tot, a spus el. Adică să nu
ştiţi nimic…
Richards a încuviinţat.
— Da. Şi cred că Lacy începe să-şi piardă speranţa. Ea nu-
mi spune nimic, dar sunt convins că o curtează mulţi… a
urmat el, dregându-şi glasul. Oricum… după ce am căpătat
postul ăsta i-am promis că o să fac tot posibilul să descopăr
ce s-a întâmplat.
Billy l-a privit cu multă bunăvoinţă. Îşi dorise întotdeauna
un frate mai mare – pe cineva cu care să se alieze împotriva
forţei reci şi respingătoare a tatălui său… Şi-a frecat obosit
tâmplele.
— Sigur că da, Mike. O să fiu atent.
Mike i-a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi.
— Grozav, mulţumesc.
Şi a scotocit în buzunar, de unde şi-a scos o carte de vizită
de care mai era agăţată o altă bucată de hârtie. Când a luat-
o, şi-a dat seama că era o fotografie ca de paşaport.
— El e, i-a spus Mike. Ăsta e Cam. Dacă dai de el, mă
găseşti la Contraspionaj sau, dacă din te miri ce motiv nu
mai sunt acolo, ai aici adresa părinţilor mei şi un număr de
telefon.
Billy s-a uitat atent la fotografie. Era un tânăr frumos, cam
de vârsta lui, cu părul la fel de blond-spălăcit ca şi al fratelui
său şi cu aceeaşi bărbie netedă şi ochi deschişi la culoare.
— Arătos tipul, a spus el cu mintea aiurea.
Richards s-a uitat uimit la el.
— Aşa cred că zicea şi nevastă-sa.
Billy s-a străduit să nu roşească.
Mike Richards s-a ridicat şi s-a întins, un pic cam prea
avântat.
— Ei bine, a spus el căscând, cred că e cazul să mă duc să
văd dacă s-a eliberat Lola. Mi-a făcut plăcere să stăm de
vorbă.
— Şi mie la fel.
Simţind cum îi ard urechile, l-a privit pe celălalt ofiţer
croindu-şi drum spre bar, apoi s-a uitat din nou la fotografia
locotenentului. Cameron Richards îl privea serios, cu ochii
concentraţi puţin dincolo de obiectivul aparatului de
fotografiat, de parcă ar fi scrutat o soartă pe care doar el
singur putea s-o întrevadă. Billy se întreba câte alte copii ale
acestei fotografii circulau în acest oraş pârjolit. Era ca şi cum
ai fi căutat un ac într-o căpiţă de fân ars.
A pus bine în buzunar fotografia cu cartea de vizită, apoi s-
a lăsat pe spate şi şi-a aprins o ţigară. Simţea că se
schimbase ceva, deşi la început nu ştia ce anume. Apoi şi-a
dat seama că se oprise muzica. Poate, se gândea el, biata
fetiţă plecase acasă să se culce. Sau cel puţin aşa spera…
Dar rotindu-şi ochii prin încăperea întunecoasă şi-a dat
imediat seama că nu plecase. De fapt, era chiar împinsă
către el, cu Koko-san într-o parte şi Strâmbu’ într-alta.
Adulţii păreau hotărâţi şi vicleni. Fata părea speriată.
— Ascultă, Reynolds, a bolmojit Strâmbu’ în timp ce se
opreau toţi odată clătinându-se, am ceva pentru tine.
Matroana a şuierat ceva în urechea fetei, iar ea a dat din
cap, aţintindu-şi ochii întunecaţi în podea.
Billy s-a ridicat nesigur.
— E în regulă? a întrebat arătând spre fată.
— E curată ca o floricică, a spus Strâmbu’ zâmbind.
Neîncepută, măi norocosule!
— Nu asta am întrebat eu.
— Da, dar e bine să ştii.
Billy a simţit cum i se încetinesc bătăile inimii.
— Şi de ce faceţi asta?
— Pentru că eu şi Koko-san aici de faţă am tot vorbit, a
urmat Strâmbu’ clătinându-se pe călcâie, i-am explicat că tu
n-ai vrut să le jigneşti când ai refuzat-o pe Sarah. Aşa că
dânsa a acceptat cu amabilitate să îţi ofere un alt mic dar de
bun-venit.
Naiba să-i ia! a gândit Billy, pricepând încotro bătea.
— Prospătură, nimic mai bun pentru început! a continuat
Strâmbu’ arătând cu mâna spre fata palidă şi vorbind de
parcă ar fi fost un negustor de maşini vechi.
— Ascultă… a dat Billy să spună ceva, dar simţea că nu
mai poate respira.
— Haide, nu minţi, Roşcovanule. Am văzut noi cum te
uitai la ea. Şi după câte se pare, e timpul ca Yoshi a noastră
să aibă primul client.
O cheamă Yoshi, s-a gândit Billy, chiar în clipa când fata
şi-a ridicat privirea aspră şi a spus într-o engleză
surprinzător de bună:
— Mă numesc Yoshi.
Privită mai de aproape, era şi mai drăguţă. Avea bărbia
ascuţită şi netedă, pielea palidă, perfectă şi aproape
transparentă. Avea nişte semilune vinete sub ochi şi un
păienjeniş de vinişoare albăstrii sub sprâncene, dar aceste
semne de extenuare şi oboseală nu făceau decât să-i
sporească înfăţişarea tragică. Arăta atât de nelalocul ei acolo,
se gândea Billy, asemenea unei eroine dintr-un roman
dickensian. Ca un copil de pripas.
— Mii de scuze… şi-a revenit Strâmbu’, care rămăsese şi el
surprins o clipă. Lui Yoshi-san se pare că i-a venit sorocul, e
pregătită de mult pentru primul client. Koko-san o ţinea
pentru cineva cu totul special. Şi se pare că ea crede că tu
eşti acela. Ţi-am spus eu că o să-i cucereşti cu părul ăla al
tău.
— E… foarte frumos din partea ei… s-a bâlbâit Billy. Dar
adevărul e că… eu nu…
— Hai, mai las-o… i-a tăiat-o scurt Strâmbu. N-ai zis tu că
ai crescut aici, Roşcovanule?
— Da, dar…
— Atunci ştii ce nepoliticos e să refuzi un dar. Mai ales
unul ca ăsta. Ţi se face o mare onoare.
I-a făcut din nou cu ochiul şi Billy şi-a imaginat pentru o
clipă cum ar fi să i-l scoată.
— Şi mai ştii că dacă mă refuzi pe mine, dar mai ales pe
Koko-san, ne jigneşti grozav pe amândoi, ca să nu mai
pomenim de biata Yoshi. Cum crezi că se simte ea? Primul ei
client să spună că nu e la înălţime?
Asta nu e adevărat. Billy îşi purta privirile de la chipul
omului trupeş la femeia mărunţică în kimono. Koko o ţinea
pe fată atât de strâns de braţ, că îl durea pe el numai s-o
vadă. În spatele ei, Billy a băgat de seamă că Mike Richards
ieşise din încăpere. Dar Sarah Bernhardt era tot acolo,
zâmbindu-i rece. Barmanul şi uşierul tatuat urmăreau şi ei
discuţia. Până şi ofiţerul cel beat de poliţie militară, trezit
poate de vreo inflexiune a muzicii, îi privea cu ochii cârpiţi.
Lui Billy îi părea rău că nu fugise când avusese ocazia.
— Uite ce e… Strâmbule, a început el din nou, fără nicio
şansă.
— Mă cheamă Piciorongu’, Roşcatule! i-a răspuns Strâmbu’
răbdător.
— Piciorongule, ce-ar fi dacă ţi-aş zice că am o prietenă
acasă.
— Ţi-aş răspunde că e foarte bine, a zis Strâmbu’
îndesându-şi un prezervativ în buzunarul cămăşii. Şi că aşa
facem toţi. Şi că te poţi gândi la ea cât timp eşti acolo.
Lua-l-ar dracu, îşi zicea Billy, în timp ce o a treia voce s-a
auzit dinspre bar.
— Ia ziceţi, ce se întâmplă acolo? Iar vă dă de furcă
Reynolds?
Când şi-a îndreptat ochii într-acolo, Billy l-a văzut pe
micul Frank Rosen, care tocmai ieşise, abia ţinându-se pe
picioare, cu cămaşa afară din pantaloni şi cu chipiul aşezat
strâmb pe cap.
— Ce crezi? i-a strigat Piciorongu’. Koko-san şi cu mine i-
am oferit Roşcovanului o păsărică japoneză proaspătă şi mă
tot căznesc să-i explic că, dacă refuză, ne strică treaba la toţi.
Newyorkezul îşi plimba privirile de la el la Billy şi la Yoshi,
iar Billy se gândea cum râseseră ei mai devreme. Dar acea
mică scânteiere de speranţă a fost risipită de vorbele
micuţului:
— Ia ascultă, ce naiba te-a apucat, Reynolds? Înclină-te şi
fă ceea ce trebuie să faci când ţi se oferă o cireaşă japoneză.
Şi-apoi mai mută-ţi fundul d-aici! Că dacă nu, mă duc eu. Ce
dracu’, cineva trebuie să fie bărbat p-aici!
— A-min, frate! a spus Piciorongu’ şi a împins-o uşor pe
fată, care aproape s-a prăbuşit peste Billy, cu braţele ei
subţiri desfăcute, ca să-şi ţină echilibrul. Prima sa reacţie a
fost să se ferească. Dar apoi li s-au întâlnit privirile şi a văzut
în ochii ei atâta tristeţe, că a simţit un nod în gât: în mod
evident, era mai înspăimântată decât el.
Dându-şi seama de lucrul acesta, s-a simţit năpădit de
milă. Nu voia să se culce cu ea. Nu voia nici măcar să o
atingă – cel puţin nu până când ar fi liniştit-o sau ar fi
asigurat-o într-un fel că nu-i va face rău. Dar gândul că ar fi
putut s-o atingă altcineva i s-a părut brusc mult mai oribil
decât orice pornire nenaturală a sa. Aşa că, înainte de a pune
la îndoială ideea sau de a se răzgândi sau de a se convinge să
acţioneze altfel, a apucat-o de mână şi a spus cu o voce pe
care aproape că nu şi-o recunoştea:
— Haideţi, pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi-o
încoace!
Fără să aibă vreun plan bine gândit, dar în mod straniu
îmbărbătat tocmai de asta, Billy a apucat-o din nou de
încheietura subţire a mâinii.
— Oide, a spus el. Te rog să vii cu mine.
Camerele erau înşirate de-a lungul unui culoar slab
luminat, fiecare dintre ele în dosul unei perdele subţiri. Billy
a urmat-o pe Yoshi pe lângă ele, încercând să nu ia în seamă
sunetele care răzbăteau de-a dreptul în hol, bufniturile
ritmice şi foşnetele lichide, strigătele înăbuşite şi gemetele
nedisimulate. Subţiorile îi erau umede şi-l durea capul. Cu
fiecare pas înaintat pe tatami, îl sugruma groaza. Şi s-a
gândit că tot aşa s-ar putea simţi când îl va ridica poliţia
militară.
Yoshi o luase înaintea lui, dar acum se oprise în faţa unui
intrând de la capătul culoarului.
— Dozo156, a spus ea fără nicio inflexiune în voce,
făcându-i semn spre cămăruţa din faţa lor.
Aplecându-se să nu dea cu capul de bara pe care era
atârnată perdeaua, Billy a intrat în încăpere.
Era o cămăruţă, doar cu un pat de campanie şi un scaun
156
Poftiţi (în japoneză, în original).
pe care se afla un ciot de lumânare ce abia pâlpâia. În timp
ce ea a lăsat perdeaua, Billy a şovăit, aşezându-se apoi pe
pat, cu aparatul de fotografiat lângă el. Yoshi a păşit până în
dreptul scaunului şi s-a aşezat în faţa lui, în aşa fel încât
aproape că li se atingeau genunchii. Ea părea atât de tânără
şi speriată, încât Billy a simţit un imbold neobişnuit de a o
cuprinde în braţe. Doar să o liniştească. Pe ea şi pe sine. Dar
era conştient că un astfel de gest ar fi fost greşit interpretat,
fata ar fi crezut că el îşi dorea acel lucru pe care de fapt nu
şi-l dorea, aşa că a rămas aşezat acolo, bătând darabana cu
degetele pe genunchi.
Yoshi îşi făcea de lucru cu un nasture al bluzei.
— Cu ce aţi dori să încep? a întrebat ea cochet, în cele din
urmă.
Vorbirea ei era la fel de erudită ca mai înainte, dar a simţit
totuşi o undă de panică abia stăpânită.
— Să-ţi spun drept, a râs el, n-am nici cea mai vagă idee.
Chipul ei a rămas neclintit. Speriat, el şi-a aţintit ochii la
degetele ei albe, cu unghii nevopsite. Avea mâini frumoase,
dar bătătorite – de parcă ar fi muncit din greu la câmp. Purta
şi un inel care îi era cam larg. Şi cum continua să umble la
nasture, i s-a răsucit uşor pe deget şi a dat la iveală o toartă
de argint ca o verighetă. Şi s-a întrebat dacă ea se gândise
vreodată la altfel de lucruri, cum ar fi căsătoria. Înainte de
toate astea, mai demult, înainte de acel groaznic „înainte”. O
fi avut prieteni? Vreo dragoste de adolescenţă? Vreun amor
timpuriu, indiferent de gen?
Pe când s-a aplecat, i s-a deschis bluza şi şi-a dat seama
că ea şi-o desfăcuse. A înlemnit când i-a văzut sânii cu
sfârcurile rozalii, mici, albi, uşor ridicaţi deasupra pielii albe
brăzdate de coaste. Perfecţiunea lor l-a mişcat profund, fără
vreo conotaţie sexuală însă. Simţea cum i se zbate inima.
— Aţi prefera să staţi în picioare? l-a întrebat, cu vocea
vizibil tremurândă. Koko-san spune că uneori americanilor le
place în picioare. Sau am putea… am putea să ne întindem.
Vorbele ei semănau atât de tare cu cele ale stewardesei,
încât s-a temut că va izbucni în râs. Dar în schimb, spre
groaza lui, s-a pomenit lăcrimând. De frustrare, de ruşine.
De milă.
— Stau bine unde mă aflu, a minţit el, uimit de siguranţa
vocii sale, comparată cu emoţiile ce-l străbăteau. Ascultă,
Yoshiko-san.
— Mă cheamă Yoshi… doar atât, Yoshi.
— Yoshi-san, noi nu… nu trebuie să facem asta acum.
Femeia de alături – să fi fost Lola, favorita lui Mike? –
gemea şi, în timp ce el nu-şi dădea seama dacă de durere sau
de plăcere prefăcută, auzea fiecare suspin blestemat. Atât de
subţiri erau pereţii.
— Nu vă plac? a întrebat Yoshi fără mânie sau tristeţe, ci
cu un oarecare interes aproape ştiinţific.
— Ba îmi placi, i-a spus Billy, şi era chiar adevărat. Îmi
placi foarte mult. Dar ceea ce aş vrea de fapt să fac e doar
să… să vorbim puţin. Te deranjează?
Ea a dat din cap într-un fel ce putea însemna: Da sau Nu
sau Ce-mi pasă?
— Pianul, a început el, repezindu-se la prima idee care-i
trecea prin minte. Unde ai învăţat să cânţi aşa?
— La Tokyo, am învăţat de la o austriacă din Yokohama.
— Cânţi foarte bine.
De dincolo de coridor a răsunat râsul unui bărbat – părea
a fi fost al lui Mike Richards. A urmat apoi protestul unei
femei, un duet discordant. Yoshi arunca priviri încordate
spre uşă, dar Billy a continuat să o descoasă.
— Şi-ţi place? Muzica, adică? Satie e unul dintre
compozitorii mei preferaţi. Cel mai mult îmi place
Gymnopedia lui… ai cântat-o cu atâta simţire.
— Ceea ce simt eu de obicei, a răspuns ea abia şoptit, e că
nu mă ascultă nimeni.
— Ba eu te ascultam.
Când se pregătea să-i răspundă, patul din camera
alăturată s-a pornit să scârţâie ritmic, urmat de chiotele
ascuţite ale unei femei. Yoshi şi-a trecut mâna albă prin
părul scurt, iar inelul ei bogat ornamentat a sclipit în lumina
lumânării.
— Ce inel frumos ai, a spus Billy, ridicând vocea pentru a
acoperi zgomotul.
— E al mamei mele, a răspuns ea, atingându-l absentă.
— Din Japonia?
— I l-a adus tata din Manciuria.
— Aşa?
El şi-a scos o ţigară şi i-a întins şi ei pachetul. Fata a
refuzat clătinând din cap.
— Vorbeşti foarte bine englezeşte.
— M-a învăţat mama.
Mama ei e spioană.
— Şi accentul tău e foarte… englezesc, a continuat el,
testând terenul. Ai fost în Anglia?
— Nu, dar mama mea a învăţat acolo când era mică.
— So ka.
Ea a încuviinţat din cap, părând a nu fi băgat de seamă
răspunsul lui în limba japoneză şi continuând să vorbească
în engleza ei londoneză de mare clasă.
— Şi m-a învăţat şi franceză.
— Chiar aşa? Sans blague, tu parles français?157
— Bien sûr.158
— Şi n-ai fost niciodată în străinătate?
— Doar în Manciuria.
— Aşa e… tatăl tău a lucrat acolo.
— Mai e şi acum acolo.
Dincolo de perete s-a auzit un nou icnet bărbătesc, apoi
un râset înăbuşit. Yoshi a aruncat încă o privire
înspăimântată într-acolo. De ce se temea oare? Că o să-şi
piardă virginitatea? Sau că nu şi-o va pierde? O să fie
pedepsită dacă nu-şi face datoria? Şi în altfel decât să nu i se
atribuie un nume american?
157
Lăsând gluma la o parte, chiar vorbeşti franţuzeşte? (în franceză, în
original).
158
Bineînţeles (în franceză, în original).
— Deci ai veşti de la el, atunci? a întrebat Billy. De la tatăl
tău, vreau să zic?
Ea a scuturat din cap.
— Sunt sigură că o să am în curând.
El a încuviinţat, deşi, după câte ştia, erau puţine şanse să
primeşti veşti de la cineva din fostele colonii japoneze. Cu
sistemul de comunicaţii distrus, cu aşezările spulberate şi cu
militarii ucişi, fugiţi, încarceraţi sau ascunşi, majoritatea
japonezilor din străinătate erau ca şi cum s-ar fi aflat pe
planeta Pluto. Dar chiar dacă Yoshi ştia asta, nu lăsa să se
vadă nimic.
Alături, Mike (dacă era cu adevărat el) părea să-şi fi
terminat sesiunea şi a slobozit un vânt, apoi un oftat adânc.
Billy a auzit o voce joasă de femeie punând o întrebare.
Bărbatul a mormăit ceva abia perceptibil.
— Şi mama ta?
Ea rămăsese cu privirile pierdute la el, cu buza de jos
prinsă între dinţi. Dându-şi seama că a atins un subiect
dificil, Billy s-a căznit să găsească altceva. Dar nici nu a
apucat să se gândească bine, că fata s-a ridicat dintr-odată şi
a păşit spre el, aplecându-se.
— Ce faci? a întrebat-o el speriat.
— Ceea ce se aşteaptă de la mine, a răspuns ea,
împingând aparatul de fotografiat, ca să-şi facă loc. Ceea ce
mă plăteşti să fac.
Şi-a pus mâna pe genunchiul lui. Îşi răsucise inelul la loc,
dar i se părea totuşi neobişnuit de nepotrivit acolo. Ca un
deochi de şarpe care însoţeşte fiecare mişcare absurdă, ca de
kabuki. 159 I-a simţit palma caldă prin uniformă. I se părea că
tremură, deşi era posibil ca el să fi fost cel ce tremura.
Chipul ei părea a fi fost sculptat în marmură.
— Ascultă, i-a spus el tremurând, eu… n-am venit aici
pentru asta.
159
O formă de teatru tradiţional japonez, cu cântece, pantomima şi dans,
în care emoţiile sunt exprimate prin gesturi şi mişcări ample, exagerate
ale corpului.
— De ce nu?
— Eu doar… nu…
Continuând să-şi mişte mâna, l-a privit sceptică.
— Atunci de ce aţi venit aici?
Vocea îi suna aproape mânioasă, dar când s-a uitat în
ochii ei i-a văzut plini de lacrimi. Asta l-a determinat
oarecum să ia o hotărâre. I-a apucat mâna şi i-a acoperit-o
uşor cu a lui.
— Dar tu de ce eşti aici?
— Pentru acelaşi motiv ca toată lumea, a răspuns ea,
ridicând din umeri.
— Nu cred.
— De ce?
— Tu nu eşti deloc ca celelalte.
— Dar nu ştiţi nimic despre mine.
Uitându-se la chipul ei neclintit ca de piatră, Billy şi-a
adus aminte de sine la aceeaşi vârstă, îmbrăcat în serj160
albastru, copleşit de o ruşine tainică. Adunaţi în spatele sălii
de mese de la St. John’s, laolaltă cu Koji Jones şi Roger Elgin
şi Franklin Stern care – pentru prima dată – îi îngăduiseră să
se alăture lor în recreaţie. Şi nu ştia din ce pricină, până
când Franklin a scos din buzunarul chiloţilor o fotografie cu
o femeie albă, goală-goluţă, care nu purta nimic în afară de o
pereche de cizme de dantelă şi un şarpe boa. Ceilalţi au
chiuit şi au fluierat şi au exclamat ceva de genul: Ce
grozăvie… mamăăă, iar pe chipurile lor se citea spaima şi o
admiraţie ce-i făcea să tremure. Dar Billy nu simţea nimic.
Nimic de tot.
Ce-ai păţit, Reynolds? a rânjit Franklin la el. Nu-ţi place
poza? Credeam că ţie-ţi plac pozele.
Apoi s-a văzut pe sine, cincisprezece ani mai târziu, tot cu
pistrui şi părul roşu, dar dezbrăcat, stând gârbovit dinaintea
medicului militar şi al asistentei. Îi fusese atât de frică de
acest prim control medical, fusese înspăimântat să se uite în
ochii oricui. Era atât de convins că îl vor descoperi… că vor
160
Ţesătură de mătase cu bumbac.
afla de noaptea petrecută la colegul lui, de bătrânul chel cu
ţeasta ca harta Floridei. Şi-n tot timpul ăsta ai fost un poponar
jegos? Un pervers?…
— Haide, povesteşte-mi, a îmbiat-o el, povesteşte-mi
despre tine.
Ea l-a privit fără şovăială. Apoi, retrăgându-şi mâna de
sub a lui, şi-a împreunat-o cu cealaltă în poală. A respirat
adânc, în primele clipe, el a crezut că nu o să-i ia în seamă
rugămintea. Dar apoi a început să vorbească.
— Eu n-am ştiut… n-am ştiu ce e locul ăsta. Când am citit
anunţul în Mainichi spunea că era vorba de o slujbă
guvernamentală de birou pentru… apoi s-a oprit traducându-
şi în minte, pentru tinere cultivate care îşi iubesc ţara.
— Aşa au dat anunţul?
Ea a vorbit mai departe de parcă nici nu-l auzise.
— Celelalte de aici ştiau mai toate despre ce era vorba.
Unele mai făcuseră asta şi înainte. Koko-san mai avusese o –
cum îi spuneţi voi? – o casă de toleranţă pentru soldaţi în
Coreea. Şi Yumi-san, adică Sarah, a lucrat acolo cu ea, a
urmat Yoshi plecându-şi ochii. Dar la început eu nu am
ştiut.
— Şi când ai aflat?
— Când am răspuns la anunţ, m-au trimis mai întâi la un
doctor. După ce m-a controlat, m-am îmbrăcat la loc şi a
venit Koko-san şi mi-a spus… ce se făcea în… prăvălia asta.
Mi-a spus că dacă aş lucra aici m-ar plăti, aş putea câştiga
bani buni. Şi că ar putea să mă ajute şi să-mi găsesc părinţii,
pentru că ea lucra cu administraţia oraşului acum.
Asta era evident o prostie, dar nu l-a lăsat inima să-i
spună adevărul: că majoritatea documentelor oraşului
arseseră fie în bombardamentele lui LeMay, fie fuseseră
distruse înainte de ocupaţie. Că jumătate din cei care ar fi
putut şti ceva despre orice au sfârşit înaintea Tribunalului
pentru Crimele de Război – inclusiv, spera el –, cei care
momeau tinerele să se apuce de prostituţie. Şi că cei care nu
păţiseră asta nu îndrăzneau nici să se uşureze fără
permisiunea lui MacArthur. Că, pe lângă toate celelalte
lucruri care trebuiau făcute – înmormântările în masă,
vaccinările, aprovizionarea cu apă şi alimente –, identificarea
a doi cetăţeni japonezi, care erau morţi cu siguranţă, nu
putea fi trecută nici măcar la coada listei de priorităţi.
— Şi atunci mi-am amintit că am văzut odată o doamnă
cântând la pian pentru lumea dintr-un hotel elegant. Aşa că
i-am arătat lui Koko-san că eu ştiu să cânt la pian şi am
întrebat-o dacă aş putea să fac doar asta. Şi poate să şi
traduc pentru celelalte fete.
— Ai fost tare, a spus Billy, impresionat. Nu cred că ţi-a
fost uşor.
Ea a ridicat din umeri.
— Mama m-a învăţat să mă apăr singură.
Yoshi privea lumina tremurătoare a lumânării, mişcându-
şi maxilarul delicat.
— Până la urmă, Koko a spus că pot cânta la pian, dar
numai pentru început. Să vadă cum mă adaptez. După care
va trebui să fac asta – a continuat ea, arătând spre pat şi
spre el. Dacă vreau să fiu plătită de-adevăratelea. Şi dacă
chiar vreau să-mi găsesc părinţii.
Ea a tăcut, cu ochii umeziţi în întunericul abia luminat de
pâlpâitul lumânării. Billy şi-a ferit privirea, încordându-şi
maxilarul atât de tare, că l-au durut dinţii, deşi astfel de
poveşti se auzeau cu nemiluita în acest oraş pe jumătate
mort, ca de altfel în toate oraşele pe jumătate moarte ale
Japoniei. Şi şi-a dat seama încă o dată că nu puteai să
defineşti situaţia ca război sau ucidere, crimă sau dreptate.
Puteai să-i spui oricum ai fi vrut, chiar şi Betty Lou. Esenţa
era totuşi mizeria umană.
Ce mă fac? s-a gândit el, simţindu-se brusc înfrânt. Ce
dracu’ mă fac? Erau bineînţeles şi cuvintele lipsite de sens pe
care i le servise lui Mike Richards: Îmi pare atât de rău, ce
groaznic sună, nici nu-mi pot imagina. Şi-n cele din urmă s-a
hotărât s-o apuce din nou de mână. Dacă o să-l lase.
Dar când şi-a ridicat ochii a văzut că mâinile îi erau
ocupate să se încheie la nasturi.
— Nu-mi amintesc cum aţi spus că vă cheamă, l-a întrebat
ea înainte ca el să-şi recapete vocea.
— William Reynolds, locotenent secund în armata Statelor
Unite, a turuit el din obişnuinţă, cât pe ce să-şi dea şi
numărul de identificare, dar s-a oprit la timp.
Yoshi Kobayashi a făcut o plecăciune.
— Hajimemashite161, locotenente Reynolds. Domnul
Piciorongu’ spunea că lucrezi cu generalul MacArthur.
— Da, sunt traducător acolo, a încuviinţat el, ceea ce era
încă adevărat, măcar din punct de vedere tehnic.
Ea l-a privit atent, muşcându-şi buza, parcă venindu-i
greu să vorbească.
— Mă întreb dacă ai putea cumva să mă ajuţi.
— Cum?
— Cu… a început ea, încordându-şi maxilarul. Aş vrea să
plec.
Pentru o clipă nu a înţeles.
— Să pleci… de unde? Să pleci din Japonia?
— Să plec de aici, din clubul lui Koko-san.
Yoshi a inspirat adânc, de parcă spusele ei ar fi cerut un
efort considerabil.
— Vreau să plec, a spus din nou, mai cu forţă de data
aceasta. Vreau să-mi găsesc altă slujbă. Poate să lucrez cu
americani, ca tine.
Engleza ei era impecabilă, dar lui tot i se părea că nu
înţelege bine.
— Mac-Ar-saa no tame ni hataraki-tai no? a repetat el ca
să fie sigur că pricepuse. Adică vrei să lucrezi pentru
generalul MacArthur?
— So desu, a încuviinţat ea apăsat.
Doamne Dumnezeule! Şi-a frecat ceafa. Ce naiba ar fi
trebuit să facă? Să o smulgă din stabilimentul lui Koko-san
ca un Clyde efeminat care o scoate pe Bonnie din puşcărie?
Să o târască în biroul lui Jamison şi să se roage de el ca un
161
Îmi pare bine (în japoneză, în original).
băieţaş? „Ia uitaţi-vă ce frumuşică e! N-am putea s-o luăm la
noi?”
Şi totuşi… totuşi. Mintea lui s-a pornit brusc să
funcţioneze cu furie. Matthews spusese că aveau de lucru
mai mult decât puteau duce. Că, de fapt, erau disperaţi să
găsească ajutoare…
Gândurile i-au fost întrerupte de un alt sunet din afară:
nişte şoapte răguşite din spatele perdelei lăsate. Cineva a
nechezat. Altcineva a lovit în perete atât de tare, că Yoshi a
tresărit şi lumânarea s-a răsturnat pe jos.
— Hei, Roşcovanule, s-a auzit vocea mahmură a lui
Piciorongu’, grooooaznic de linişte acolo, la voi, puiule! Eşti
sigur că n-am dat banii degeaba?
— Haide, lasă, că el pare a fi un tip liniştit, a adăugat
cineva, poate Rosen? râzând prosteşte.
— Liniştit, pe dracu’! Pun rămăşag că chiuie ca o fetiţă.
Şi ca să-şi susţină punctul de vedere, a slobozit un ţipăt
ascuţit, groaznic: Aiiiiiiiiaaaaaiiiiiaaa…
Yoshi a sărit în picioare, trăgând surprinsă aer în piept.
Tâmpiţii, s-a gândit Billy, simţind cum i se încleştează
pumnii. Într-o altă situaţie, ar fi rămas tăcut sau poate ar fi
început chiar să plângă. Acum totuşi nu a făcut nici una,
nici alta.
— Du-te naibii d-aici, a strigat el, spre propria sa uimire.
Du-te şi vezi-ţi de japonezele tale!
A urmat o tăcere prelungă, apoi un chicotit aprobator.
— Da, să trăiţi! a strigat Piciorongu’, cu vocea mai moale.
Billy s-a întors spre Yoshi, care se făcuse şi mai palidă,
dacă aşa ceva era cu putinţă.
— Îmi pare rău, i-a spus el încetişor. Dar nu am ştiut cum
să-i fac altfel să plece de aici.
Ea a încuviinţat din cap, dar ochii i se măriseră de groază
şi de altceva pe deasupra… implorare?
— Vreau să plec, a spus din nou, abia şoptit.
Billy s-a uitat ţintă la ea. Apoi dintr-odată totul i s-a
limpezit în minte.
— Bine, haide să mergem!
— Unde? a întrebat Yoshi clipind.
— Oriunde, dar nu aici.
Ea a rămas cu gura căscată.
— Chiar acum? Să plec de la club?
— Spălăm putina, i-a spus el, deşi i-a trecut prin minte că
era posibil ca ea să nu înţeleagă expresia. Şi-a apucat
aparatul de fotografiat şi şi l-a agăţat în diagonală pe piept,
simţind cum oboseala şi supărarea i se desprindeau de pe
trup precum nişte petale ofilite.
— Haide!
Ea a şovăit.
— Dar… ce fac cu părinţii mei?
Doamne! A apucat-o strâns cu mâinile de ambii umeri,
stăpânindu-se să nu o zgâlţâie.
— Yoshi, i-a spus aspru, chiar dacă părinţii tăi sunt în
viaţă, nimeni de aici nu te poate ajuta să-i găseşti. Chiar
dacă lucrează cu guvernul. Nu au relaţii. Nu au documente.
Nu pot face absolut nimic.
Ea s-a gândit o clipă. Iar buza de sus i s-a îmbrobonat de
transpiraţie.
— Dar ai relaţii?
Billy a înghiţit cu greu, stăpânindu-şi un geamăt de
neputinţă.
— Birourile lui MacArthur sunt mult mai bine dotate decât
guvernul de la Tokyo, a spus el, ceea ce era adevărat.
Dacă nu-l aştepta Curtea Marţială. Şi dacă acceptau ideea
lui. Şi dacă ea trecea toate testele şi aprobările pe care
trebuia să le obţină… Copleşit de enormitatea acestei
propuneri, Billy s-a pomenit că şovăie şi el. Dar când s-a
uitat din nou în ochii ei, a văzut clar că şi ea se hotărâse. Şi
îi întindea mâna.
— Haide, i-a spus fata. Să fugim.
Şi aşa au făcut. Au rupt-o la fugă pe culoar, pe lângă
cămăruţele întunecate, cu aşternuturile lor albe, lăsând în
urmă murmurele, icnetele şi oftaturile celor ale căror
picioare, braţe şi coapse mişcătoare abia se lăsau acoperite
de pânzeturile albe. Au trecut în fugă pe sub perdeaua de
mărgele şi-au intrat în salonul unde nu mai era nimeni, în
afară de barmanul care îşi ştergea tejgheaua.
— Oho, a ieşit! le-a strigat barmanul jovial. Încă o bere
pentru oaspetele nostru de onoare?
Billy nu s-a mai sinchisit să-i răspundă. A luat-o spre
intrarea principală, sărind peste pragul dărăpănat, simţind-o
pe Yoshi Kobayashi cum venea uşor pe urmele lui. Când au
trecut pe lângă uşierul tatuat, acesta a rămas la început cum
se afla, răsturnat pe scaunul lui, dar apoi a scos un strigăt şi
a sărit în picioare, cu ochii lui mici cârpiţi de somn şi
scotocind disperat cu mâna în chimir după sabie sau puşcă
sau poate după steluţele ninja pe care le-ar fi avut acolo.
— Oi! a strigat el. Opriţi-vă! Unde naiba vă duceţi? Nu
puteţi face una ca asta! Oi! Veniţi înapoi!
Dar ei au cotit-o pe prima stradă şi au rupt-o la fugă.
Săreau cu uşurinţă peste pietre şi grămezi de moloz, abia
atingând pământul, fără ca vreunul dintre ei să se împiedice
sau să alunece măcar o dată. La un moment dat mâinile li s-
au despărţit şi el şi-a ridicat privirile şi-a văzut că ea
preluase conducerea, sărind dibace, în papucii subţiri şi
lejeri de casă, peste fiare arse şi şanţuri pline cu gunoaie, cu
bluza desfăcută fluturându-i asemenea cozii unui zmeu în
vânt.
L-a condus pe lângă baruri jegoase, ceainării ponosite şi
fete pan-pan cu părul încreţit pornite să agaţe ultimii soldaţi
pierduţi prin noapte. S-a strecurat printre şuvoaie de zoaie şi
grămezi de fecale, pe lângă fundaţii de case dărăpănate, pe
după ceea ce părea a fi un paravan de protecţie dărâmat. A
ocolit câteva adăposturi joase săpate de-a lungul drumului,
care – nu s-a putut stăpâni să nu observe – nu i se păruse că
puteau oferi prea multă siguranţă şi, în cele din urmă, s-au
cuibărit sub o şandrama de fier ondulat, cu bârne rupte
unde – înţelegându-se fără vorbe – s-au cuibărit să-şi tragă
răsuflarea.
— Ei, a pufnit el, aplecându-se să-şi recapete respiraţia,
căci nu mai alergase atât de repede din timpul
antrenamentelor militare. Daijobukai? Eşti în regulă?
Ea a încuviinţat din cap, iar pieptul i se zbătea. Când li s-
au încrucişat privirile din nou, buzele ei s-au depărtat şi el a
crezut că poate acum îşi va da, în fine, drumul să plângă.
Dar în loc de suspine, ea a izbucnit într-un râs răguşit şi
dur: mai întâi un hohot, apoi altul. Fără să vrea, a râs un pic
şi Billy, doar de bucuria de a o vedea râzând pentru prima
dată.
Orizontul se aburea, soarele îşi începuse urcuşul sumbru
al zilei. Rosen şi Legs şi Mike şi ceilalţi americani – cu
excepţia poate a generalului maior John Smith – se vor
întoarce împreună pe drumul plin de gropi spre garnizoană,
ca să mai apuce câteva ore de somn înainte de a se prezenta
la birourile pustii ale lui Douglas MacArthur. Şi dacă nu se
va întâmpla nimic neaşteptat, va fi şi el acolo cu ei. Cel puţin
astăzi.
Întorcându-se spre Yoshi, a văzut-o atingându-şi buza cu
degetul mic.
— Probabil că arăt groaznic, a spus ea, de parcă tocmai se
întorseseră dintr-o excursie pe Tamisa.
— Arăţi mai bine decât arătai acolo, la madame Koko, i-a
spus el, şi – ciudat – chiar aşa era. Asta e! Da? N-ai să te mai
duci înapoi acolo?
— Nu, a răspuns ea, sumeţindu-şi capul.
— Trebuie să mă duc să vorbesc cu şeful meu. Poţi să mă
aştepţi până mă întorc diseară?
Ea a încuviinţat din cap.
— Unde locuieşti?
Yoshi i-a arătat cu mâna dincolo de şandrama. Uitându-se
într-acolo, a văzut în apropiere carcasa înnegrită a unui
autobuz. Ferestrele îi erau astupate cu placaj.
— Cum, în ăla locuieşti?
— E cel mai aproape de locul unde a fost casa mea. Nu
vreau să mă duc prea departe, în caz că…
Şi a tăcut, cu ochii aţintiţi la dărâmăturile din preajmă.
Billy şi-a muşcat buza, dând din cap.
Lumina era acum mai puternică, primele câteva raze
ivindu-se de după norii de culoarea betonului şi cernându-se
pe străzile dărăpănate. Din spatele lor, o femeie slabă a ieşit
dintr-o şandrama cu pereţii de metal, cu un coş de rufe şi un
prunc legat pe spate. După ce le-a făcut o plecăciune, s-a
apucat să întindă hainele pe frânghie.
— Doamna Fujiwara, a spus Yoshi. A fost mama prietenei
mele celei mai bune… înainte, a şovăit ea, apoi a adăugat.
Ea… I-au murit toţi ceilalţi copii. Erau şapte. Satako-san era
în clasă cu mine, a încheiat fata fără vreo emoţie, de parcă ar
fi spus cât costa orezul la piaţă.
— Vai! a exclamat Billy.
— A fost totuşi mai norocoasă decât alţii, măcar a găsit
bucăţi din ei, ca să-i îngroape.
— Bucăţi? a întrebat Billy, înghiţind cu greu.
Ea a dat din cap.
— Din mulţi n-a mai rămas nimic ca să aibă ce să
îngroape.
Billy şi-a întors capul spre doamna Fujiwara, care
terminase de întins rufele. Surprinzându-i privirea, ea s-a
mai înclinat o dată înainte de a intra înapoi în coliba ei.
Doamne, Isuse Christoase! S-a gândit Billy. Norocoasă!
Brusc s-a simţit de parcă l-ar fi năpădit toată istoveala
ultimelor două zile. Se simţea atât de obosit, încât îi venea să
adoarmă acolo unde se afla. Cum naiba reuşesc ei? se
întreba. Cum pot să trăiască fiecare zi? Cum de se mai pot
scula dimineaţa? Se gândea la Yoshi, care dormea în
autobuzul pârjolit, cu casa şi vecinii distruşi şi cu părinţii
morţi cu siguranţă, probabil fără nicio „bucată” pe care să o
mai îngroape, ca să-şi poată găsi liniştea. Dacă ar fi fost în
locul lor, probabil că nu şi-ar fi dorit decât să moară…
Dar Yoshi părea acum foarte vioaie. Părul îi flutura în
vânt, obrajii i se îmbujoraseră de la goana lor fără voie. Ochii
îşi pierduseră privirea aceea rătăcită, de adult. Arăta mult
mai… plină de speranţă.
— Hei, a întrebat-o el pe neaşteptate, pot să-ţi fac o
fotografie?
— Acum?
L-a privit uimită.
— Eşti tare ciudat, i-a spus într-un fel care îi dădea de
înţeles că nu dorea să-l insulte.
Dar a încuviinţat din cap, şi-a netezit bluza, încheindu-se
la nasturi, şi şi-a trecut mâna cu inelul prin păr.
Mirându-se singur de curajul lui, Billy a desfăcut capacul
obiectivului, simţind cum i se umezesc palmele, în ciuda
răcorii tomnatice. Şi le-a şters pe uniformă, a răsucit filmul,
gândindu-se unde să o aşeze şi cum să încadreze fotografia.
Dar când şi-a ridicat din nou privirea, ea alesese deja locul.
Se aşezase dinaintea cocioabelor, între capetele a doi stâlpi
de telefon arşi care atârnau legănându-se de fire asemenea
unor spânzuraţi. Era un cadru ceva mai dramatic şi mai
neechilibrat decât ar fi ales el, dar Billy a dat din cap şi şi-a
focalizat imaginea. Apoi, urmându-şi un instinct nedesluşit,
dar puternic, a aşteptat-o să-i dea semnalul. De parcă ea ar
fi fost fotograful adevărat, iar el doar o maşinărie care i-ar fi
urmat indicaţiile.
IX
LOS ANGELES
August 1962
Dragă Yoshi,
Am primit scrisoarea ta ieri, cu mare surprindere şi bucurie.
M-am gândit adeseori la tine în toţi aceşti ani de când am
plecat de la Tokyo, întrebându-mă ce faci şi chiar (recunosc)
dacă ai văzut cumva vreuna dintre fotografiile mele care au
ajuns în ziarele din Tokyo. Aşa că am fost absolut încântat nu
numai că ai văzut fotografiile mele cu protestele de la
Universitatea din Tokyo, dar şi că le-ai folosit ca să dai de
mine.
Da, acum lucrez la LA. Times, ca fotograf în principal, dar
scriu din ce în ce mai des şi reportaje. După ce am părăsit
armata, am lucrat o vreme la San Francisco, unde mi-am
consolidat CV-ul şi am muncit pe cont propriu. După ce am
primit oferta de la Times, m-am mutat aici, în 1956, şi m-am
simţit destul de bine în locul ăsta de-atunci. Călătoresc destul
de mult cu slujba, dar la Tokyo am fost anul trecut pentru
prima dată de când s-a terminat războiul – ca să relatez
despre reînnoirea Tratatului de Securitate Americano-Japonez.
Ai dreptate, schimbările sunt extraordinare. Şi demonstraţiile!
Nu mi-a venit să cred că copiii ăia care strigau erau aceiaşi
elevi ferchezuiţi pe care i-am văzut la metrou ducându-se la
şcoală. Se pare că Kishi a atins un subiect sensibil.
Îmi pare rău că nu am avut vreme să te caut, înainte sau în
timp ce mă aflam în oraş. Dar am stat acolo doar trei zile – aşa
că nu aş fi avut răgazul nici să te găsesc şi nici să petrecem
ceva timp împreună. Scrisoarea ta mi-a dat răspunsul la multe
dintre întrebările pe care voiam să ţi le pun, totuşi, şi sunt
mulţumit şi foarte mândru să aflu despre succesele tale
editoriale. După cum poate îţi aduci aminte, am avut privilegiul
să lucrez cu Frank Tuttledge de câteva ori la Diviziunea Media
Japoneză. E un om serios şi nu am auzit decât lucruri bune
despre editura lui, Est-Vest. Pare a fi un loc excepţional de bun
pentru cineva cu talentul şi educaţia ta.
Întrebi despre familia mea. Tata a murit anul trecut în urma
unui atac cardiac, deşi a lucrat până la capătul zilelor sale. De
fapt, a călătorit adesea şi la Tokyo, pentru consultanţă în
materie de arhitectură, simţind că are marea responsabilitate
de a reconstrui oraşul. Mama a rămas pe Coasta de Est, unde
îşi vede de cluburile şi de meşteşugurile ei. Am încercat să o
conving să se mute în vest cu mine, dar singurul lucru care ar
putea-o face să vină aici ar fi perspectiva de a avea nepoţi. Şi
până acum nu se pune problema de aşa ceva.
Că tot vorbim de părinţi… Yoshi-san, am ceva pe suflet de
ani de zile, şi când ţi-am citit scrisoarea mi-am dat seama că a
venit vremea să mă împac cu mine însumi. Nu-mi dau seama
de ce nu am făcut-o până acum. Parţial pentru că nu am avut
curaj, cred. Şi mi-a mai fost teamă că informaţia te-ar putea
afecta – ai trecut şi aşa prin atât de multe. Dar citindu-ţi
cuvintele ieri, aflând cum ai supravieţuit şi ai înflorit în lipsa
mea, m-a făcut să cred că eşti suficient de puternică să suporţi
ceea ce îţi voi spune. Aşa că iată:
Când te-ai înscris în Serviciul Civil, atunci, în noiembrie ’45,
m-ai rugat să te ajut să găseşti informaţii despre părinţii tăi.
Un an mai târziu am avut o discuţie în care ţi-am spus că erau
aproape sigur morţi. Asta era adevărat: dată fiind rata extrem
de mare a victimelor din cartierul tău în noaptea de 10 martie
şi faptul că numele mamei tale nu apărea pe lista nici unui
spital, era foarte puţin probabil ca ea să fi supravieţuit acelui
prim bombardament. La fel, se ştie acum că satul japonez
Shin Nagano a suferit cele mai brutale atacuri ale Rusiei în
timpul invaziei Manciuriei din 9 august, care – după cum ştii –
au costat viaţa a peste 100.000 de civili japonezi. Au
supravieţuit doar cei mai tineri membri ai comunităţii, copii
mici şi bebeluşi lăsaţi pe la vecini şi prieteni chinezi, care –
după câte am aflat – sunt acum crescuţi ca copii chinezi. Au
mai scăpat doar câţiva bărbaţi, care fie au fugit, fie au fost
luaţi prizonieri. Dar numele tatălui tău nu a apărut pe niciuna
dintre liste.
Însă la acest capitol am mai aflat şi altceva, ce am decis –
în mod greşit, îmi dau acum seama – să nu îţi spun atunci.
Adevărul este că, la vremea aceea, în noiembrie, când am dat
prima dată numele tău la Personal, mi s-a spus că verificarea
ta a ridicat nişte „steguleţe roşii”. Problema principală părea a
fi că erai fiica cuiva suspectat că fusese criminal de război.
Kobayashi-san!
Vocea a răsunat în încăpere vesel, ca ecoul unui cântec
tirolez. Ameţită, Yoshi şi-a ridicat privirile ca să-l vadă pe
salvatorul şi fostul ei mentor.
— Căpitane! l-a strigat ea şi amândoi s-au înroşit la faţă şi
au râs la gândul că el nu mai arăta nicidecum a căpitan.
Când îl văzuse ultima dată, William Reynolds era bărbierit
impecabil, cu uniforma închisă până la ultimul nasture.
Purta haina militară de culoarea muşchiului şi cascheta
triunghiulară peste părul tuns scurt. Acum, când îi zâmbea
peste o mică mulţime de admiratori, Yoshi a văzut că
rămăsese la fel de slab, înalt şi palid cum îl ştia. Dar părul i
se schimbase, crescuse depăşindu-i cu mult fruntea
pistruiată, în valuri roşii, ondulate şi aspre. Şi înfăţişarea i se
schimbase: purta acum o bluză gri pe gât, pe sub o jachetă
neagră de lână, şi pe bărbie îi crescuse o bărbuţă
triunghiulară, pe care Yoshi o asocia mereu cu cea a
regizorilor francezi de film. Simpla lui apariţie – un om atât
de bine cunoscut, în care avea atâta încredere – i-a umplut
ochii de lacrimi fierbinţi, neaşteptate. Pentru o clipă, nu şi-a
dorit altceva decât să se repeadă la el cu toată forţa.
Dar s-a ridicat, în schimb, şi şi-a vârât volumul de
Lawrence la loc în geantă, străduindu-se să păşească încet,
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, către locul unde el se
căznea să scape de admiratori şi să-i vină în întâmpinare. Şi-
au rămas aşa, acolo, în mijlocul încăperii, până când el şi-a
deschis larg braţele. Şi, deşi atunci la Ernie Pyle nu-şi
atinseseră mai mult decât mâinile, ea s-a aruncat în braţele
lui fără să se mai gândească. El a strâns-o la pieptul său slab
şi a ţinut-o aşa, în timp ce în mintea ei un cearceaf alb se
dădea la o parte în pragul unei uşi din trecut. Nu stătuse
niciodată prea aproape de căpitanul William Reynolds ca să
ştie cum mirosea, dar civilul Billy Reynolds duhnea a fum de
ţigară şi colonie şi a ceva dulce-mentolat, ca apa de gură
Listerine. Şi-atunci, afundându-şi nasul în reverul hainei lui,
şi-a dat seama cu uimire că nu mai fusese ţinută în braţe
aşa de un bărbat de când îşi părăsise soţul ultima dată.
Şi când, în cele din urmă, el a făcut un pas în spate, şi-a
ţinut încă mâinile pe umerii ei, de parcă i-ar fi fost teamă că
va fugi.
— Scuză-mă că am întârziat, a spus. Tipul ăla de la L.A.
Arts nu mai termina… Lasă-mă să mă uit la tine. Doamne!
Tu n-ai îmbătrânit deloc!
— Ba nu, s-a împotrivit ea plecându-şi capul, acum sunt
doar o babă urâtă. O fată bătrână de treizeci şi doi de ani.
— Ba pe naiba! a spus el drăgăstos, strângând-o de umeri.
Atunci, ce să mai zic de mine? Ştiu eu prea bine că sunt încă
o gâgâlice cu ifose.
Gâgâlice? s-a întrebat ea, uimită, până când şi-a dat
seama care era sensul: prea tânăr. Cuvântul a făcut-o să
zâmbească, dar nu era deloc nepotrivit. William Reynolds nu
întinerise, ce-i drept, în ultimii zece ani, dar era clar că îi
mersese mai bine decât în anii ’40. Nu fusese niciodată un
bărbat prea frumos, era prea slab şi palid şi cocoşat. Prea se
scuza mereu – uneori cu prea multă patimă –, chiar şi pentru
un loc ca Japonia, în care lumea se scuză atât de mult. Dar
acum, totuşi, se purta cu mai multă degajare şi încredere,
ceea ce îl făcea să pară nu numai mai înalt, ci şi mai serios.
Soarele de pe Coasta de Vest îi colorase obrajii palizi,
scoţându-i la iveală şi mai mulţi pistrui de culoarea pâinii
prăjite. Şi când zâmbea, nişte riduri i se încreţeau din
dreptul ochilor către tâmple, ca dovadă că acum zâmbea
mult mai des.
— Văd că-ţi prieşte California, i-a spus ea zâmbind.
— Sigur că da. Mult mai mult decât birourile alea
întunecoase de la Tokyo. Şi, întorcându-se spre fotografiile
din galerie, a întrebat: Deci ai văzut tot ce era de văzut pe-
aici?
— Deloc, a dat ea din cap. Te-am aşteptat pe tine. Totuşi,
am două întrebări.
— Dă-i drumul!
— Prima: De ce ai pus şi portretul ăla îngrozitor al meu? a
întrebat ea, arătând spre Baraku.
Billy a deschis gura, apoi a închis-o.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit poate să-ţi cer voie mai întâi.
Dar cred că mi-a fost frică să nu refuzi.
Ea s-a gândit o clipă.
— N-aş fi făcut aşa ceva, adică să zic nu. Dar mi-ar fi prins
bine să fiu oarecum… avertizată.
— Ei bine, atunci nu am nicio scuză, a spus el sfios. Ar fi
trebuit poate să te întreb şi dacă vrei şi tu una.
— Nu, a răspuns ea iute, cu tărie, căci ura să-şi vadă
chipul în fotografii. Nu, n-aş fi vrut.
— Tu ai ştiut întotdeauna ce vrei, a răspuns Billy zâmbind
pieziş.
— Şi e ceva rău în asta?
— Nu, după părerea mea, a spus el strângând-o de braţ. Şi
cea de-a doua întrebare?
— Titlul expoziţiei: De ce După?
El a ridicat din umeri.
— Greu de explicat. Dar e legat de felul în care toată lumea
vorbea despre război când am fost eu acolo. Nimeni nu părea
să vrea să folosească de fapt cuvântul război. Totul era
înainte şi după.
— Dar aici nu se zice la fel?
El a scuturat din cap.
— Nu atât de des. Poate era altfel dacă voi aţi fi câştigat şi
noi am fi pierdut.
Yoshi a încuviinţat uşor din cap, gândindu-se că era
pentru prima dată când îl auzea vorbind aşa: voi contra
noastră. Învingătorii şi învinşii. Şi totuşi ceea ce spusese era
adevărat. Prietenii şi colegii ei munceau toţi peste programul
de lucru şi îşi făceau nunţi opulente şi copii şi apoi şi mai
mulţi copii. Când plecau de acasă îşi cheltuiau salariile tot
mai mari pe excursii la Hokkaido şi Kyushu şi – de îndată ce
s-a ridicat interdicţia de călătorie în străinătate – în Hawaii.
Iar acasă cheltuiau pe radiouri şi televizoare de producţie
naţională şi pe obiecte electrocasnice Mitsubishi şi maşini
Toyota. Şi acasă şi la lucru, toată lumea părea antrenată
într-o cursă nebună să construiască, să construiască, să
construiască. Să facă bucătării şi garaje noi, drumuri şi
maşini şi legături de afaceri, până când vechiul oraş, sfâşiat
de război, nu se mai vedea deloc – la fel ca oamenii distruşi
care reuşiseră cu greu să-şi încropească o existenţă în zilele
ce au urmat capitulării. Că Japonia – Japonia cea învinsă –
făcea parte dintr-un trecut incalificabil, pe care locuitorii săi
îl defineau în termeni aproape la fel de mitici ca şi cândva
presupusa „divinitate” a împăratului. Era pur şi simplu –
înainte.
— N-are importanţă, i-a spus Billy, oferindu-i braţul. Vrei
să-ţi fac prezentarea?
Yoshi l-a apucat de braţ.
— Da, haide!
Au pornit de la stânga fotografiei Baraku, cu o imagine
intitulată Revenirea acasă. Era o fotografie mare, a unei
tinere şi a unui bărbat mult mai în vârstă, care se sprijinea
într-un baston. Femeia îngenunchea în faţa unui morman de
moloz, cu braţele depărtate, părând gata să le bage în el până
la coate. Gândindu-se la context, Yoshi şi-a închipuit că ea şi
tatăl ei încercau să salveze din ruinele casei lor ceva ce le mai
putea fi de folos, ceva care nu fusese distrus. Dar din modul
în care o înrămase Billy – uşor pieziş, focalizată mai puţin pe
legătura ei cu bărbatul, cât cu molozul – părea că ea
îngenunchease dinaintea unui soi de altar dărâmat, acoperit
de cenuşă, implorând ajutor.
Uitându-se la fotografia aceea, Yoshi s-a pomenit
gândindu-se cât de cunoscută i s-ar fi părut această scenă
cu nişte ani în urmă. Apoi oraşul s-a prefăcut într-un univers
ciudat şi amestecat: cenuşă uscată şi asfalt care se zvânta.
Clădiri noi, care se înălţau sclipitoare din molozul vechi de
zeci de ani. O pasăre Phoenix, renăscută pe jumătate din
propria cenuşă. Pe vechea ei stradă din Bunkyo Ku, guvernul
dărâmase cocioaba şubredă în care locuia doamna Fujiwara
cu singurul ei copil supravieţuitor. În locul ei se înălţau
şiruri după şiruri de apato162 dreptunghiulare şi ordonate, cu
înfăţişare sterilă, fiecare arătând ca cel de alături, atât de
anoste încât atunci când a dat prima dată cu ochii de ele
Yoshi a simţit o ciudată dorinţă de a plânge.
Celelalte fotografii spuneau poveşti asemănătoare: despre
pierdere şi îndârjire, tragedie şi soartă cu greu făurită.
Tânăra mamă cu copilul legat pe spate, rătăcind într-un
tărâm al nimănui plin de dărâmături. Bătrâna zdrenţuită şi
fără dinţi care stătea chircită în drum, scoţându-şi preţiosul
ei kimono la vânzare pe o pătură murdară. Plozi vagabonzi de
zece ani cu chipuri zâmbitoare şi rânjete viclene jucând
arşice şi fumând chiştoace. Fete pan-pan adolescente
îmbrăcate în rochii sufu ieftine, cu şosete scurte şi pantofi
balerini din plastic, cu mâinile sprijinite pe şoldurile osoase
şi cu zâmbete sfâşietor de dulci.
162
Blocuri cu apartamente (în japoneză, în original).
Erau şi veterani înveşmântaţi în alb care stăteau nemişcaţi
dinaintea monumentelor ridicate în cinstea morţilor, oferind
castroane cu orez trecătorilor care nu-i luau în seamă. În faţa
Palatului Imperial mărşăluia şi striga o mulţime de
demonstranţi, făcând uz de libertatea de exprimare recent
dobândită pentru a protesta împotriva lipsei orezului
naţional. Erau scene pe care le văzuse de atâtea ori cu ochii
ei, dar numai acum, când vedea imaginile lui Billy, se gândea
ce schimbare radicală reprezentau. Căci doar cu câteva luni
înainte, aceiaşi oameni s-ar fi oprit în acelaşi loc, în faţa
reşedinţei împăratului, doar ca să se aplece în semn de
omagiu tăcut.
Aceleaşi gânduri îi veneau în faţa unei imagini a unor
ofiţeri americani la un târg stradal oarecare, cu braţele în
jurul gâtului drăguţelor lor prietene japoneze. Femeile erau
îmbrăcate în haine care arătau clar că proveneau de la
magazinele militare, dar buzele lor rujate păreau a zâmbi cu
adevărat. Însă figura care a impresionat-o cel mai mult pe
Yoshi a fost a unui tânăr care stătea la o parte. Trupul lui era
parţial acoperit de toneta unui vânzător de turte de fasole. Pe
chipul lui, văzut foarte clar în obiectivul lui Billy, cu ochii
aţintiţi la soldaţii americani şi la femeile japoneze, se citea o
expresie de ură nestăvilită.
Cât timp au făcut ocolul expoziţiei, Billy a răspuns la
întrebări ale vizitatorilor şi a primit complimente, iar Yoshi se
aştepta ca, până la urmă, să se lase prins de admiratorii săi.
Dar, după ce au văzut şi ultima imagine împreună, el a scos-
o din mulţime şi a dus-o la o măsuţă într-un colţ. Acolo i-a
făcut semn chelnerului, care le-a mai adus încă două pahare
din vinul acela groaznic.
— Kampei, a spus el, ridicând paharul. Eşti foarte tăcută.
Yoshi a zâmbit în timp ce vinul cu gust de lături i se
scurgea pe limbă.
— Deci… nu-ţi plac, a continuat el, ridicându-şi capul.
Vorbea serios, de asta îşi dădea bine seama. Şi, uitându-se
în ochii lui, a mai văzut şi altceva: omul care fusese el atunci
la Pyle. O variantă mai tânără şi mai puţin încrezătoare a lui
William Reynolds, un băiat roşcovan adus de spate care îşi
purta aparatul de fotografiat aşa cum ofiţerii poliţiei militare
îşi purtau armele – ca să se apere.
— Cred ca sunt subarashii163, a exclamat ea din toată
inima, Wiliam-san. Toate. Incredibile. Ai făcut o treabă
minunată!
El s-a îmbujorat, pielea lui palidă umplându-se de pete.
— Tatăl tău ar fi fost foarte mândru, a urmat ea, îmi pare
rău să aud că s-a prăpădit.
— Nu ai de ce, a avut o viaţă împlinită.
S-a oprit o clipă, cât chipul i-a fost umbrit de o privire
tulbure care i-a dispărut ca o umbră mişcătoare.
— Oricum, doctorii spun că s-a întâmplat foarte repede. N-
a avut timp să sufere.
— Totuşi, probabil că a fost o lovitură.
— Au fost o mulţime de lovituri în anii ăştia, a spus el,
ridicând din umeri. Asta a fost doar una dintre ele.
S-a încruntat o clipă, apoi a schimbat subiectul.
— Şi… mai cânţi la pian?
Ea a încuviinţat din cap.
— Încă mai ţii Yamaha aia veche pe care ţi-am dezgropat-o
din pivniţa de la Pyle?
— Da, şi este extraordinar de bine acordată, a râs ea, şi ori
de câte ori cânt îmi închipui fetele Takarazuka făcând un
rinu-dansu. Pe muzică de Satie.
— Trebuie să te ascult şi eu, a râs el, data viitoare când
mai vin la Tokyo.
— Te întorci curând la Tokyo?
El s-a lăsat pe speteaza scaunului, pipăindu-şi distrat mai
întâi buzunarul drept de la piept, apoi pe cel stâng, de unde
a scos un pachet de ţigări Camel. Aşa cum făcea mereu la
Pyle, i-a întins ei pachetul, şi – aşa cum făcuse de cele mai
multe ori – ea a refuzat, scuturând din cap. Şi l-a privit cum
îşi face palmele căuş ca să-şi aprindă ţigara.
163
Splendide (în japoneză, în original).
— Depinde de editură, cred.
El a dat afară aerul din piept, privind-o prin fum.
— Să ştii că arăţi nemaipomenit, à propos! Dacă eşti într-
adevăr fată bătrână, chiar îţi stă bine. Deşi nu-mi vine să
cred aşa ceva.
Yoshi a simţit că-i iau foc obrajii.
— Ei bine, cred că acum am putea folosi cuvântul
divorţată. Dar asta pare mult mai… spectaculos decât mă
simt eu de fapt.
— Divorţata veselă! a exclamat el, dar văzându-i chipul, s-
a potolit. E definitiv, deci? Divorţul?
— De luna trecută.
Yoshi se juca uşor cu paharul de vin. Se căznise aproape
cinci ani cu procedurile birocratice de divorţ. Acum era prima
dată când folosea cuvântul – divorţată – în limba engleză.
— Probabil că te simţi uşurată, i-a spus Billy.
Ea a ridicat din umeri.
— Şi tristă, de bună seamă. Cred că se cuvine să fiu şi
tristă.
El a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
— Nu cred că l-am întâlnit vreodată. Pe fostul tău soţ.
Yoshi a dat din cap.
— Ne-am căsătorit în anul în care tu ai plecat din Japonia.
— Cum v-aţi cunoscut?
Yoshi se uita atent la ţigările Camel pe care le pusese pe
masă, între ei. Apoi, spre propria ei surprindere, a întins
mâna după pachet şi a luat una.
— Eram prieteni vechi, a spus ea aplecându-se spre el,
care-i întindea bricheta. L-am cunoscut în Manciuria, când
am fost la tata.
— Şi aţi ţinut legătura în timpul războiului?
— Ne-am scris.
A tras aer în piept, bucurându-se de senzaţia fumului care
îşi făcea drum în plămâni.
— El rămăsese încă în Manshu când au invadat ruşii –
fusese înrolat în Armata Chinei de Nord, Kantogun. În primii
trei ani, m-am dus la toate trenurile care veneau din nord şi
aduceau refugiaţi. Scrisesem pe o pancartă numele lui şi al
tatălui meu şi o ţineam ridicată până mă dureau braţele.
— Şi el când s-a întors?
— Abia în 1952. La trei luni după ce ai plecat tu.
A căzut pe gânduri o clipă, amintindu-şi noaptea aceea.
Cum răsunase bătaia în uşa dormitorului de femei în care
locuia ea, cum ea nu se aşteptase la altceva decât la o
rugăminte ca între vecini: un plic de ceai, nişte zahăr, un
stilou. Şi-n schimb, s-a trezit cu un tânăr cu chipul aspru,
îmbrăcat într-o uniformă Kantogun peticită şi murdară, cu
braţele încrucişate la spate şi cu picioarele încălţate în şosete
largi, desfăcute.
167
Aluzie la discursul preşedintelui Roosevelt, la 8 decembrie 1941, în
faţa Congresului American, a doua zi după atacul de la Pearl Harbour,
când a spus că acea zi „va rămâne ca o zi a infamiei“.
— Vă deranjează dacă pun nişte muzică?
— Deloc, a răspuns ea, ca apoi să regrete imediat, căci de
la radio s-a auzit o voce tristă de femeie ce deplângea un
tânăr soldat care s-a dus la război şi nu a mai venit înapoi.
— Vă place? a întrebat şoferul.
Nu-i plăcea, sigur că nu-i plăcea, dar nu-i venea să-i
spună.
Au mers mai departe mai mulţi kilometri, cu ploaia care
azvârlea pe geamul taxiului imagini umede şi schimbătoare
ca un caleidoscop. Yoshi privea peisajul estompat al
autostrăzii, aglomerat, dar, în mod ciudat, atât de dezolant,
încercând să-şi închipuie cum arăta văduva pilotului. Avea
chipul rotund sau oval? Cum o va întâmpina pe această
ciudată femeie orientală care i se ivea în prag aşa din senin?
Ar fi trebuit oare s-o avertizeze? Lista adreselor din Santa
Monica pe care o găsise Yoshi avea şi un număr de telefon,
dar nu fusese în stare să sune. Dacă Lacy Richards Murphy
i-ar fi închis telefonul sau ar fi refuzat să o întâlnească?
Atunci întrebarea nu şi-ar fi găsit niciodată răspunsul. Şi
inelul pilotului (dacă într-adevăr era al pilotului) nu s-ar fi
reîntors niciodată acasă.
A murit de pe urma rănilor?
Aşa s-ar zice…
Şi-apoi a adormit, ploaia şi palmierii uzi şi porţiunile
argintii de drum învălmăşindu-se cu case dărâmate şi fete
pan-pan şi cu vechiul pian Yamaha pe care Billy i-l găsise în
pivniţa de la Pyle, până când o mână puternică i-a scuturat
umărul.
— Domnişoară! Domnişoară…
Trăgând speriată aer în piept, Yoshi s-a trezit.
— Nu vă simţiţi bine, domnişoară? a întrebat şoferul.
El se răsucise de pe scaunul lui ca s-o trezească. Yoshi s-a
ridicat în capul oaselor, atingându-şi buzele cu degetul mic.
Îşi simţea gura uscată şi cleioasă şi o durea în gât.
— Ba da, a şoptit ea. Vă rog să mă scuzaţi, probabil că am
aţipit…
— Ca un puişor, a comentat el vesel, ce n-aş da să pot
adormi şi eu la fel.
S-a răsucit înapoi spre bordul maşinii, a tras frâna de
mână şi a coborât geamul. Şi ploaia şi maşina se opriseră şi
a văzut că ajunseseră într-o mică zonă rezidenţială, cu case
ornamentate cu stucatură, cu grădini curate şi îngrijite.
Iarba şi florile străluceau după ploaia de dimineaţă, un
măcăleandru cu pieptul roşu ţopăia pe o pajişte. S-a oprit şi
a luat din pământul încă umed ceva ce arăta ca un firicel,
dar s-a dovedit a fi un viermişor ce se zvârcolea îngrozit. Şi-n
timp ce Yoshi se uita la el, pasărea l-a înhăţat cu o eficienţă
nemiloasă şi l-a înghiţit pe dată.
— Am ajuns în Sunset Park?
— Da, Glenridge Way. Acolo e.
Şi i-a arătat cu degetul o căsuţă peste drum, la câţiva
metri de ei. Nu arăta în niciun fel ca o casă de văduvă. Era
vopsită într-un galben viu, cu uşa verde. Pe mica terasă se
afla un balansoar cu pernuţe albastre, care se mişca uşor în
sus şi în jos în adierea nevăzută a vântului. Pe o bancă era o
mănuşă de baseball pe jumătate desfăcută şi de peretele din
faţă stătea sprijinită o bicicletă roşie.
— Pe cutia poştală scrie Murphy, a mai spus şoferul. Aşa îi
cheamă?
Yoshi a încuviinţat din cap, simţind că o ustură palmele de
sudoare. Lacy Richards Murphy. Acesta era numele pe care îl
găsise în Anuarul Piloţilor din Raidul Doolittle, o publicaţie pe
care Forţele Aeriene o scot în cinstea reuniunii lor anuale.
Anul trecut a avut loc în Arkansas şi în dreptul numelui
Cameron Richards a văzut numele soţiei şi al fiului lui
pentru prima dată: Lacy Richards Murphy. Cameron Richards
III. Şi-a amintit că, în mod neaşteptat, izbucnise în lacrimi:
nu îşi închipuise că pilotul american ar fi putut avea un fiu.
— Frumoasă căsuţă are prietena dumneavoastră, a spus
şoferul, părând că uitase ce vorbiseră mai devreme. Probabil
că bărbată-său e destul de înstărit.
Ea a dat din cap, ştergându-şi palmele de fustă, simţind
cum inelul se prinde în bumbacul gros, ca apoi – din te miri
ce pricină – să se simtă năpădită de un val de panică. De ce
oare crezuse că va putea face asta? Acum, că ajunsese aici,
ideea i se părea de-a dreptul tâmpită. Să apară aşa, din
senin, ameţită încă de schimbarea fusului orar. Întinzându-i
inelul mamei ei ca pe o ofrandă de pace. Ca şi cum un singur
flecuşteţ ar putea să desfacă toate relele şi rănile adunate în
douăzeci de ani. De parcă ar fi însemnat cu adevărat ceva…
Poate că nu sunt acasă, s-a gândit, dar chiar atunci uşa s-
a deschis larg şi a văzut cum un băiat înalt, cu mâini şi
picioare lungi şi păr auriu a ieşit afară şi a luat mănuşa.
— Mă duc la bibliotecă, mami, a strigat el spre uşa
deschisă.
Şi-a scos apoi mănuşa, a aruncat-o în sus şi-a prins-o din
zbor.
— Mă-ntorc pe la prânz.
Din casă s-a auzit o voce de femeie:
— Să nu uiţi, Tom şi cu mine mergem la film mai târziu,
am nevoie să stai cu Joshy.
În spatele ecranului de plasă din uşă s-a văzut o umbră.
Yoshi s-a aplecat în faţă, dar nu a putut distinge nimic
altceva decât o fustă largă şi o faţă palidă.
— Vin negreşit.
Punând mănuşa la loc, băiatul s-a întors şi a coborât
scările, sărind câte două trepte odată cu picioarele lui lungi
şi graţioase de elan. Şi-a luat bicicleta, a mers pe lângă ea
până în stradă şi în timp ce se arunca în şa Yoshi a simţit un
fior de-a lungul spinării. Arăta exact ca imaginea tatălui său
din anuar, şi când ochii lui deschişi i-au întâlnit pe ai lui
Yoshi, ea a simţit nevoia copilărească de a se lăsa în jos, sub
geamul maşinii. Dar băiatul nu părea s-o bage deloc în
seamă. A pornit pedalând cu spor şi a dispărut după colţ.
Şoferul i-a deschis portiera.
— Doriţi să vă aştept aici, domnişoară? a întrebat el,
dându-se politicos la o parte şi aşteptând.
Înghiţind cu greu în sec, Yoshi s-a dat anevoie jos din
maşină.
— Dacă aţi putea… a spus ea strângându-şi pleoapele în
lumina puternică. Nu cred că am să stau mult.
Scoţându-şi pudriera din geantă, şi-a studiat chipul
sumbru. Era clar că nu arăta ca Audrey Hepburn, palidă şi
trasă la faţă, cu cearcăne adânci sub ochii ei întunecaţi, încă
umflaţi de somnul din maşină. Avea o pată deasupra
sprâncenei stângi, poate de la geamul taxiului. Umezindu-şi
batista cu limba, Yoshi a şters-o şi şi-a pudrat cu grijă nasul
şi obrajii. Şi-a dat cu ruj Siren Red pe buzele uscate şi a scos
suportul de cărţi de vizită de la Tuttledge, din care a luat
una. În cele din urmă şi-a scos inelul de pe deget. Pentru
prima dată de când îşi aducea ea aminte, bijuteria – care i se
potrivise perfect întotdeauna – părea înţepenită pe degetul ei
mijlociu, metalul înnegrit era adânc înfipt în carnea ei palidă,
chiar după ce îl răsucise de mai multe ori. Necăjită, Yoshi şi-
a umezit degetul cu limba şi-a reuşit să îl scoată, lăsându-şi
pielea de sub inel înroşită şi iritată.
Frecându-şi palma de fustă, şi-a luat poşeta sub braţ, apoi
cu inelul într-o mână şi cartea de vizită în cealaltă, a pornit-o
spre casă.
Când a ajuns la uşă, a auzit apa curgând şi sunet de
farfurii – cineva spăla vasele după micul dejun. A ascultat o
vreme, minunându-se că lucrurile pot suna atât de banal,
înainte de a bate la uşă, cu inima zbătându-i-se în piept.
— Cam? s-a auzit o voce de femeie. Tu eşti? Ai uitat ceva?
Clinchetele de vase s-au oprit şi s-a auzit ţăcănitul de
tocuri venind spre uşă. Apoi uşa cu ecran de plasă s-a
deschis şi a apărut – ştergându-şi mâna pe şorţul de
bucătărie – femeia a cărei umbră o zărise mai devreme.
— Doamna Murphy? a întrebat Yoshi ca să se asigure.
— Da, a răspuns femeia pe un ton plăcut.
Avea părul închis şi strălucitor, strâns într-un coc la spate,
şi ochii ei verzi s-au micşorat nesiguri în timp ce-o priveau pe
Yoshi. Lacy Richards Murphy nu era aproape deloc machiată,
dar avea chipul proaspăt şi tânăr, nu slăbit şi întunecat cum
şi-l închipuise Yoshi când se perpelea neliniştită în pat,
noaptea trecută. Arăta cam de treizeci şi opt, patruzeci şi
ceva de ani. Era nemaipomenit de drăguţă (după cum şi-a
dat seama Yoshi cu o uşoară senzaţie, inexplicabilă, de
remuşcare).
— Cu ce pot să vă fiu de folos?
Yoshi s-a pomenit făcând o plecăciune, din obişnuinţă,
apoi şi-a dat seama şi s-a îndreptat de spate.
— Îmi pare rău că… vă… deranjez. Am vrut doar…
S-a oprit însă în timp ce un băieţel cu o claie de păr
întunecat a dat năvală din hol, călare pe un căluţ de lemn.
Nechezând ascuţit, s-a oprit lângă femeie, apucând-o posesiv
de un picior, holbându-se la Yoshi cu ochii lui verzi ca ai
mamei sale, de parcă ea ar fi fost căzută din lună.
— Cine e asta? a întrebat-o el pe mama sa. Nu e o piele-
roşie?
— Şşşt, l-a domolit Lacy. Nu fi nepoliticos, Joshy. Las-o pe
doamna să ne spună cum o cheamă.
I-a zâmbit lui Yoshi, scuzându-se. Muşcându-şi buza,
aceasta din urmă s-a străduit să rostească ceva.
— Eu… mă numesc Yoshi Kobayashi, a spus ea
întinzându-i cartea de vizită. Sunt din Tokyo, din Japonia.
Femeia a luat cartea de vizită.
— E.E. Tuttledge? a citit ea, uimită. Sunteţi traducătoare?
Yoshi a încuviinţat.
— Da, dar nu de asta mă aflu aici.
Lacy şi-a ridicat capul, aşteptând.
— Dumneavoastră sunteţi… aţi fost… soţia lui Cameron
Richards?
Ceva prea că s-a mişcat în ochii verzi ai femeii.
— Da, s-a prăpădit în timpul războiului.
— Ştiu, a înclinat Yoshi din cap. Cred că… ăsta era al lui.
Şi i-a întins inelul.
O clipă, Lacy Richards nu s-a clintit, nici măcar nu a
clipit. A rămas doar cu privirile pierdute la piatra verde, iar
ochii i se măreau din ce în ce.
Nu-l recunoaşte, s-a gândit Yoshi. Dar pe când începea să
se simtă uşurată, soţia pilotului a întins mâna.
— Cum… De unde îl aveţi? a întrebat ea încetişor, ridicând
inelul mic de argint în lumina soarelui. Unde…
Pentru o clipă şi-a închis ochii, strângând inelul atât de
tare, că i s-au albit degetele. Apoi şi-a coborât privirea către
fiul ei.
— Joshy, i-a spus ea cu o voce sugrumată, du-te şi te
joacă în bucătărie.
— Nu vreau, a răspuns băiatul, cu ochii încă aţintiţi la
Yoshi.
— Joshua Francis Murphy, s-a răstit mama lui, treci
imediat în bucătărie.
Şi, apucându-i umerii cu ambele mâini, l-a răsucit şi l-a
împins uşor înainte. Copilul a slobozit un chiot care a părut
mai mult simbolic, căci în clipa următoare galopa din nou
prin holul întunecat.
După plecarea lui, Lacy s-a întors către Yoshi. De pe chip
îi pierise orice semn de bunăvoinţă.
— De unde-l aveţi?
Vocea ei suna aspru acum.
— A fost al… mamei mele, s-a bâlbâit Yoshi, i l-a dat tata.
— Şi tatăl dumitale de unde l-a luat?
Pentru o clipă şi-a simţit mintea goală, nu numai că nu
găsea un răspuns, dar nici vorbele nu şi le mai găsea. Nici în
engleză, nici în franceză. Nici măcar în japoneză. Simţea doar
un ghem învălmăşit de sunete înţepenite în gât, un cocoloş
de consoane aspre şi vocale moi. Şi nu ştia cum să-şi
împingă cuvintele printre buze.
— Ei, ce-aveţi de zis? a întrebat Lacy Richards.
Ţinea încă inelul în mână şi, nu se ştie din ce pricină, pe
Yoshi o consola lucrul acesta, în ideea că, atât timp cât inelul
nu se afla încă pe degetul celeilalte femei, nu putea să se
întâmple lucrul de care se temea cel mai tare.
— Eu… nu sunt sigură, a izbutit ea să îngaime. Eram copil
pe vremea aceea. Dar cred că el… l-a găsit pe soţul
dumneavoastră. După ce…
Vocea i-a pierit, fără să mai poată termina. Chipul
americancei se făcuse cenuşiu. Fără să scoată un sunet, a
păşit către balansoar şi s-a prăbuşit pe pernele albastre. A
rămas acolo o clipă, legănându-se amorţită înainte şi înapoi,
în timp ce-şi drege vocea pentru a vorbi din nou, cu ochii
aţintiţi la inel.
— Am primit scrisori, a spus ea, am primit şi o hartă cu
locul unde se află mormântul lui. Am primit şi o decoraţie.
Chiar şi o blestemată de medalie. Am aşteptat ani de-a
rândul… ani întregi. Dar numai după o grămadă de ani am
aflat cu siguranţă că e mort, şi – după încă alţi ani – că nu a
murit când s-a prăbuşit avionul.
— Îmi pare rău, a şoptit Yoshi, dar Lacy nu a luat-o în
seamă.
— Ar fi fost mult mai bine, a continuat ea scuturându-şi
capul, ar fi fost mult mai bine dacă ar fi murit aşa,
prăbuşindu-se. Dar să aud că a fost capturat… că un
blestemat de jap a scos sabia şi… şi…
Vorbele i-au amuţit, iar ea a rămas cu ochii pierduţi la
pumnul strâns. Yoshi stătea nemişcată, cu cuvântul jap
răsunându-i în urechi, cu imaginea sabiei căpitanului
Yamazaki străfulgerându-i pe dinaintea ochilor. Şi i-a închis
ca să se ferească, dar sabia a rămas tot acolo, sclipitoare…
Din colţurile nevăzute ale bucătăriei a străbătut sunetul
unui televizor, o voce bărbătească pe fundalul unor sunete
tremurate de vioară.
— Doamne Isuse Christoase! a mormăit Lacy.
Deschizându-şi ochii din nou, Yoshi a văzut-o pe Lacy
întorcându-şi capul enervată spre uşa de plasă.
— Ei, Joshy, a strigat ea pe un ton ascuţit, închide-l odată,
domnule!
— Haide, mamă, i-a răspuns băiatul, dar muzica şi vocea
bărbatului au amuţit.
Yoshi şi-a muşcat buza, privindu-şi insistent pantofii,
străduindu-se să îşi stăpânească un hohot isteric de râs.
Când şi-a ridicat din nou ochii a văzut că Lacy o privea
insistent. Pe chip nu i se putea citi nimic.
— Aşa că presupun, a început ea cu o voce stăpânită cu
grijă, următoarea mea întrebare ar trebui să fie: De ce?
— De ce… ce?
— De ce asta?
Lacy a ridicat inelul arătându-i-l. Nu şi-l pusese încă pe
deget.
— De ce mi l-aţi adus mie? Cu siguranţă nu eraţi obligată.
Oricum eu tot n-aş fi ştiut nimic.
„Vi l-am adus pentru că trebuia să ştiu adevărul”, şi-a
spus Yoshi în sinea ei. „Despre tata. Despre război.” Dar,
desigur, nu a spus cu voce tare nimic din toate astea.
— Vi l-am adus, a spus ea răspicat, pentru că vă aparţine.
Mi s-a părut că… aşa se cuvine.
Simţea ochii lui Lacy Richards aţintiţi asupra ei, verzi ca
apa de mare, verzi ca inelul ei. Evaluând-o, scrutându-i
chipul în căutarea adevărului sau a minciunii sau a
întinderii reci şi cenuşii dintre ele.
— Foarte bine, atunci, a spus ea în cele din urmă.
— Bine? a repetat Yoshi, nesigură.
— Foarte bine, a spus Lacy Richards Murphy. Aşa aţi
făcut. Misiune îndeplinită! Puteţi pleca.
Şi a aruncat o privire plină de înţeles spre taxiul care o
aştepta peste drum. Pentru o clipă, Yoshi a rămas cu ochii
aţintiţi la ea.
— Nu înţelegeţi? a repetat Lacy, cu vocea pătrunsă de
mânie. Puteţi pleca.
Yoshi a simţit că roşeşte toată. Tremurând, s-a întors. Dar
când cobora de pe terasă, a auzit-o pe Lacy din nou:
— Staţi aşa!
S-a întors, uimită. Soţia pilotului se afla din nou în
picioare, uitându-se la cartea de vizită a lui Yoshi.
— Aţi pierdut pe cineva în război, domnişoară Kobayashi?
Yoshi a înghiţit cu greu.
— Mi-am pierdut părinţii, apoi, după o clipă de gândire, a
adăugat: şi… soţul.
Nu mai spusese aşa ceva până atunci, dar, pe când
cuvintele îi ieşeau din gură, şi-a dat seama că era adevărat.
Lacy Richards părea că se gândeşte. Apoi şi-a coborât
privirea la inel. Şi, în timp ce Yoshi se uita la ea, şi l-a vârât
încet pe inelar.
— Ştiţi, a început ea pe un ton de conversaţie obişnuită,
inelul acesta a fost al mamei mele. Ea îi spunea „Întoarce-te
cu bine acasă la mine”, a zis slobozind un hohot de râs
ascuţit, trist. Cam spunea că era un nume tare prostesc.
Pentru o clipă, niciuna dintre cele două femei nu a scos o
vorbă. Apoi Lacy Richards Murphy a vârât în buzunarul
şorţului cartea de vizită a lui Yoshi.
— Vă mulţumesc, a spus ea. La revedere, domnişoară
Kobayashi.
Şi, cu o fluturare vagă a mâinii cu inelul verde, a dispărut
în casă.
Yoshi,
Am găsit fotografiile acestea ultima dată când am fost pe la
mama ca s-o ajut să cureţe podul. Le-am tot păstrat luni de-a
rândul, dar mi-am dat seama că-ţi aparţin ţie de fapt.
Cu toată dragostea,
Billy
Tadahiko Hayashi
Cap I: Library of Congress
Cap III: MPI/fotografii de arhivă/Getty Images
Cap V: Library of Congress
Cap VI: Wikimedia Commons
Cap VII: Library of Congress – versiune redactată ©
Science Faction/ Science Faction/Getty Images
Cap VIII: Tadahiko Idayashi
Cap IX: Tadahiko Hayashi