Managementul Tintit Al Spasticitatii in Paralizia Cerebrala La Copil
Managementul Tintit Al Spasticitatii in Paralizia Cerebrala La Copil
Managementul Tintit Al Spasticitatii in Paralizia Cerebrala La Copil
Derivând din cuvântul grecesc "SPAS TIKOS", care înseamnă tracţiune, spasticitatea
reprezintă elementul clinic major al patologiei neuronului motor central d.p.d.v. funcţional.
Deşi Lance a definit spasticitatea ca o "disfuncţie motorie caracterizată printr-o
creştere dependentă de viteză a reflexelor tonice de întindere, cu exagerarea reflexelor
osteotendinoase", nu se poate afirma că există o definiţie unanim acceptată.
Aceasta şi pentru că raţionamentul clinicienilor atribuie spasticităţii mai multe
activităţi motorii aparţinând fenomenelor pozitive ale Sindromului de Neuron Motor Central.
Yang lărgeşte definiţia, insistând pe fiziopatologia reflexului de întindere şi descriind
atât simptome şi semne clinice pozitive cât şi negative din tabloul sindromului de neuron
motor central, în conturarea spasticităţii.
Tardieu şi Lacert au găsit într-o publicaţie cu 450 de lucrări franţuzeşti şi străine
termenul de spasticitate aplicat pentru: rezistenţa excesivă la mobilizare pasivă, tensiunea
vâsco-elastică a unui muşchi relaxat, contracţii permanente şi invariabile în repaus, exagerare
tonică sau fazică a reflexului de întindere, reflexe medulare vii (declanşate fie şi
exteroceptiv), cocontracţii anormale în mişcare, scheme atipice de poziţionări (posturi) şi de
mişcări.
Acestea toate reflectă de fapt marea diversitate a formelor clinice şi nu dezacord în
definirea spasticităţii.
Iniţial creşterea rezistenţei la întinderea pasivă a unui muşchi în repaus este urmată de
lipsa (pierderea) tonusului, fenomen cunoscut semiologic ca "lama de briceag". Clinic cu
ajutorul acestui fenomen, diferenţiem spasticitatea de alte tulburări cu tonus muscular crescut
(eşecul relaxării la anxioşi, simulare la isterici, hipertonia la durere prin opoziţie s.a.).
2. Spasticitatea apare în repaus (contribuind la creşterea hipertoniei) şi nu tulbură mişcările
voluntare şi posturile anormale (afară doar de flexia dorsală voluntară a gleznei în leziunile
cerbrale sau de mersul pe bicicletă în unele leziuni medulare).
3. Spasticitatea este diferită la membrele superioare şi inferioare, fiind legată şi de lungimea
muşchilor la:
- membrul superior: spasticitatea este mai accentuată la lungimi mici ale flexorilor
(ex. bicepsul brahial);
- membrul inferior: spasticitatea este mai accentuată la lungimi mari ale flexorilor
(muşchi ale căror tendoane delimitează spaţiul popliteu); spasticitatea este mai pronunţată la
lungimi mici ale extensorilor (ex. cvadricepsul femural).
Spasticitatea care se opune întinderii musculare are două consecinţe clinice
deosebite:
1) Muşchiul poate rămâne în poziţie scurtată pentru perioade îndelungate (ceea ce atrage
modificarea ţesuturilor moi);
2) Limitarea mişcărilor (ex.: activarea tricepsului va întinde bicepsul, dar poate apare un
reflex de întindere, care să limiteze extensia cotului). Mişcările voluntare în S.N.M.C. sunt
prea lente ca să declanşeze un reflex de întindere (absenţa răspunsului de întindere pe EMG)
de aceea spasticitatea contribuie mai puţin decât slăbiciunea musculară la incapacitatea
din S.N.M.C.
Fenomenul lamei de briceag este o altă faţă a spasticităţii şi se constată la cvadriceps:
încercând flexia genunchiului din poziţia de extensie totală se obţine o rezistenţă rapidă care
impietează flexia. în momentul următor rezistenţa dispare brusc ceea ce permite continuarea
flexiei.
Fenomenul lamei de briceag atestă spasticitatea neavând vreo importanţă clinică sau
terapeutică.
În patologia pediatrică spasticitatea se exprimă clinic cel mai larg posibil în paraliziile
cerebrale.
PARALIZIA CEREBRALĂ
3. Tetraparezele spastice:
în literatură reprezintă 5-10 % din paraliziile cerebrale în cazuistica secţiei
noastre, procentul este mai mare
C.T: atrofie cerebrală difuză, multiple cavităţi porencefalice;
diagnosticul poate fi precoce în faţa unui sugar cu tetrasindrom piramidal şi
ulterior copil cu deficit funcţional major.
4. Formele piramido-extrapiramidale
reprezintă 15-20 % din paraliziile cerebrale;
constatarea hipotoniei precoce cu hiperextensivitatea capului, trunchiului
(opistotonus) şi a membrelor, persistenţa reflexelor tonice cervicale asimetrice; la copilul mic
şi mai mare, existenţa unui factor E (emoţional) şi a unui factor bazal, distonie sau mişcări
atetozice care apar progresiv la nivelul capului, a trunchiului şi membrelor;
evoluţia este dependentă de expresia neurofuncţională a atingerii, pe un fond
psihointelectual normal.
*Scala Tardieu
MODALITĂŢI DE TRATAMENT ÎN
SPASTICITATE
În 1974 Landau ridică următoarea întrebare: "Trebuie tratată spasticitatea? Şi
ce anume trebuie tratat?" pe care am amintit-o aici, deoarece orice medic care tratează
copii spastici e necesar să şi-o pună, fiindcă un bun cunoscător al spasticităţii ştie că
ea este:
a. de multe ori utilă pacientului:
contribuie la menţinerea masei musculare şi implicit a unei bune
mineralizări osoase;
poate uneori să favorizeze verticalizarea şi să fie un ajutor al
mersului;
b. cel mai adesea nefastă, mai ales la copilul infirm motor cerebral.
O bună parte din progresele neuromotorii şi funcţionale a copilului infirm
motor cerebral este condiţionată de posibilitatea de reducerea a spasticităţii .
Peacock a arătat că la copilul tetraplegic reducerea spasticităţii:
ameliorează: *menţinerea posturilor;
* utilizarea mâinilor.
diminuează sau întârzie apariţia deformărilor.
Berman, Vaughan, Boscarino au constatat tot la copilul diplegic că reducerea
spasticităţii se corelează cu progrese funcţionale: ameliorarea mobilităţii şi
normalizarea schemei mersului.
Astăzi există diferite tratamente disponibile bazate pe cunoştinţele
fiziopatologiei motricitatii. Acţiunea lor se exercită:
asupra muşchiului;
asupra sistemului nervos unde impactul terapeutic se petrece ţintit
asupra:
a. motoneuronilor α, rădăcinilor anterioare, trunchiurilor nervoase;
b. fibrelor senzitive (fibre Ia): trunchi, rădăcini şi ramuri posterioare ale
acestora;
c. sistemului de modulare între aferente şi eferenţe:
segmentare (inhibiţie pre- şi postsinaptică);
suprasegmentar (măduva suprasegmentară, creier, nucleii
cenuşii centrali, cortex);
I. MIJLOACE MEDICAMENTOASE
Calea intratecală:
Calea intramusculară
2. Infiltraţiile cu fenol
3. Anestezice locale:
au efecte tranzitorii;
sunt preferate - de regulă în teste diagnostice;
- dar şi pregătirea pentru aplicarea gipsului.
cele mai utilizate sunt xilocaina de la 1-2% şi
bupivacaina;
nu se administrează intratecal.
Astfel se poate:
relua o nouă serie de gipsuri;
recurge la alungirea chirurgicală a:
tendonului lui Ahile;
tendonului adductorilor;
în speţă pe un tendon virgin de orice chirurgie până la 6-7 ani.
Aceasta metodă este importantă la copilul infirm motor cerebral, pentru că timpul
lung de stabilitate al efectului alungirii permite obţinerea de noi achiziţii.
Contraindicaţiile sunt:
piciorul varus equin fixat;
existenţa tulburărilor de sensibilitate;
lipsa de cooperare din partea copilului.
Terapia fizică:
se bazează pe utilizarea poziţiilor cheie care inhibă spasticitatea (reflexe
spastice);
utilizează în mod egal tehnici de reabilitare a
sensibilităţii proprioceptive a muşchilor prin întinderea maximală
stimulând cocontracţiile antagoniştilor, provocând o radiaţie a contracţiilor în muşchii mai
hipotoni (slabi). Muşchii spastici trebuie să fie "lucraţi" cel puţin o dată pe zi, deşi cel mai
bine e de două sau trei ori pe zi;
se adaugă crioterapia care e mai greu acceptată de copil decât de adult.
aplicaţia de căldură (termoterapia decontracturantă) pentru a reduce
hipertonia şi facilitarea comenzii motorii
electroterapia funcţională şi vibraţiile mai puţin importante la copil, pot
reduce spasticitatea;
ionogalvanizările decontracturante;
câmpuri electromagnetice sedative.
metode kinetice globale, cu o reală folosinţă se utilizează:
1. metoda Brunnstrom surprinde sinergiile de toate tipurile, sfârşind prin a le
supune controlului voluntar şi astfel înlocuirea prin sinergii nepatologice;
2. metoda Margaret Rood utilizează aferentele proprioceptive spre
redeşteptarea comenzii în muşchii nespastici deficienţi;
3. metoda Bobath, cea mai răspândită, este o metodă de reglare a tonusului şi
comportă multe elemente:
inhibarea schemelor patologice prin ştergerea reflexelor tonice
tranzitorii persistente peste 4-5 luni ale sugarului;
redeşteptarea comenzilor schemelor normale la nivelul musculaturii
spastice;
reeducarea şi menţinerea posturală adecvate nivelelor de evoluţie
motrică (corsete pentru susţinerea coloanei vertebrale, siege-uri,
scaunele adecvate cu rotile pentru mers în 4 labe şi multe altele);
tehnica destinată reeducării infirmilor motor cerebral
ortezarea şi apareiajul trebuie adăugate la tratamentul kinetic pentru că previn
deformările. Ele au menirea să potrivească posturile corecte ale membrelor la
achiziţiile neuromotorii în scopul final:obţinerea autonomiei la mers şi autoservire.
Ortezele dinamice se utilizează pentru creşterea capacităţilor funcţionale ale articulaţiilor.
Fig. 20: Tetrapareză posttraumatică
posturată în orteze
A. CHIRURGIA ORTOPEDICĂ
O seamă de tehnici au fost propuse, dar previziunea rezultatului unei intervenţii
chirurgicale este dificil de făcut, dacă la baza deciziei de intervenit stă o singură
evaluare clinică.
Perry şi Hoffer au introdus în 1977 date electromiografice dinamice în evaluarea
mersului la copilul infirm motor cerebral, date care-au devenit pentru mulţi un element
fundamental şi decisiv în îngrijirea chirurgicală a pacienţilor. Mai recent Renders
şi colaboratorii au prezentat rezultatele preoperatorii ale analizării electromiografice a
mersului (la infirmi motor cerebral) care obiectivează dezorganizarea activităţii musculare
prefaţând gestul chirurgical cel mai adecvat, menit să corijeze dezechilibrele musculare
decelate, ce pot sta la originea deformărilor ortopedice.
Indicaţii:
Chirurgia tendinoasă este cel mai mult folosită şi cel mai des pe membrele inferioare
când:
*limitarea articulară s-a instalat, prejudiciind funcţia şi implicit saltul neuromotor
aşteptat;
*există o atitudine vicioasă iredutabilă şi ameninţătoare pentru articulaţie (de
exemplu pentru şold unde se practică o chirurgie ce-şi relevă rolul protector) .
Corecţia equinului este adesea necesară. Mai multe soluţii sunt posibile.
Renders şi colaboratorii propun:
1. alungirea fracţionată a tendonului lui Ahile (când hiperactivitatea tricepsului este
primordială);
2. aponevrotomia gemenilor după Vulpius când toţi muşchii gleznei sunt modificaţi
hipertoni;
3. Stoffel.
Alungirea tendonului lui Ahile este tehnica de ales şi la hemiplegie după lucrările lui
Sharrard, Berstein şi Rattey. Ultimul estimează nivelul recidivelor la 71% la hemiplegie, mai
scăzut când se face după 6 ani.
La copilul paraparetic acest gest e contraindicat pentru că riscul hipercorecţiei
generează un talus mai greu tolerat ca deformarea iniţială. Segal şi colaboratorii estimează
incidenţa sa clinică la 5%, cifră mai ridicată după un studiu analitic al mersului. Nivelul de
recidivă nu este decât de 18% în acest caz, tot după Rattey. Rosenthal şi Simon recomandă
tehnica Vulpius la copilul diplegic (tehnica după care talusul secundar e rar).
Corecţia varusului se efectuează şi ea foarte des pentru că este o deformare frecventă
la hemiplegie şi ocazională la paraparetic. Mai multe soluţii sunt luate în considerare, în
funcţie de tipul anomaliilor fiziopatologice întâlnite.
Renders şi colaboratorii indică practicarea: unui transfer al jumătăţii gambierului
posterior (tehnica Green) sau alungirea gambierului posterior dacă activitatea peronierilor
laterali este hipertonă, permanentă.
În cazul activităţii permanente a gambierului anterior responsabilă de supinaţia
antepiciorului, se practică transferul jumătăţii gambierului anterior pe cuboid, după metoda
Hoffer.
B.NEUROCHIRURGIA
Este rezervată eşecurilor tratamentelor medicale şi fizice.
E reprezentată de:
1. Neurotomii (neurotomie fasciculară selectivă propusă de Stoffel în 1912 şi
perfecţionată de Gros).
1. Radicotomii posterioare şi selective (Gros, Quaknine):
posterioare sectoriale de tip II;
posterioare parţial selective;
drezotomie sau radicelectomie posterioară selectivă - utilizată întâi în
sindroamele dureroase tonice, se foloseşte acum pentru tratarea spasticităţii limitate la câteva
metamere.
După cum s-a văzut mijloacele terapeutice sunt
numeroase, dar puţine sunt realmente disponibile pentru îngrijirea şi ameliorarea
infirmului motor cerebral, pentru că eficacitatea lor este inegală.
De aceea cercetările s-au orientat spre tehnici de utilizare simple, selective,
reversibile mai puţin traumatizante şi mai bine adaptate copilului-este cazul
infiltraţiilor cu toxină botulinică.
DEGRADAREA
Neurotoxinele clostridiale raman intacte in interiorul celulelor pentru o perioada
lunga de timp.
Degradarea se produce LENT in autofagozomi.
Toxina devine inactivă imediat ce doar cativa aminoacizi sunt inlaturati.
Exocitoza se va reface cand toxina este degradata in fragmente inactive.toxina
botulinica are o secventa protectoare care o tine departe de enzimele proteolitice, ceea
ce explica durata lunga de actiune.