UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ ” ION

IONESCU DE LA BRAD ” IAȘI

Referat la disciplina Protectia fitosanitara a spatiilor verzi

Dăunătorii trandafirului şi combaterea lor

Îndrumător științific:
Conf. dr. Talmaciu Nela

Întocmit de : Onea Lenuta

Master APUT , an II
2020
 CUPRINS

INTRODUCERE

Cap I . Importanța culturii la Rosa spp.

Cap II . Principalii dăunători ai Rosa spp.

Cap III. Combaterea integrată a dăunătorilor

3.1. Metode agrofitotehnice

3.2. Metode mecanice

3.3. Metode fizice

3.4. Metode biologice

3.5. Metode chimice

Concluzii

Bibliografie
 INTRODUCERE

Trandafirul este poate cea mai cunoscută plantă din lume, există 200 de specii de
trandafiri, iar aceştia au început să fie cultivaţi încă din 500 î.Hr. şi în timp au fost create peste
13.000 de varietăţi de trandafiri. Este o plantă foarte bătrână, cea mai veche fosilă au unui
trandafir a fost găsită în statul Coloroado, Statele Unite ale Americii, şi este veche de 35 de
milioane de ani.
Fructele trandafirului sunt foarte bogate în vitamina C, din ele se poate face dulceaţă de
trandafiri, dar şi ceai. Trandafirii pot fi găsiţi aproape în orice ţară de pe planetă, pentru că se
adaptează foarte bine oricărui tip de climat.
Planta tipică are tulpina spinoasă şi fructul ca măceşele trandafirului sălbatic, (Rosa
canina) care creşte sub formă de tufişuri în regiunile aride, cu soluri calcaroase. Tulpina, poate fi
căţărătoare sau târâtoare, de înălţime variabilă în funcţie de soi (0.5 – 4 m). Frunzele alterne,
imparipenat-compuse, (cu peste 11 foliole, rar simple), însoţite de stipele, pot fi caduce sau
persistente.
Florile cu 5 petale, 5 sepale şi număr mare de stamine şi stile, pot fi solitare, pauciforme,
umbeliforme sau dispuse în raceme umbeliforme, de diverse culori (albe, galbene, roz, roşii, etc).
Trandafirii sunt plante care cer lumină multă astfel că se preferă plantarea lor în locuri
însorite pentru a asigura arbustului o creştere normală, o înflorire abundentă, şi o bună dezvoltare
a lemnului. Procentul de avortare a florilor este legat de lumina insuficientă.
Solul trebuie menţinut permanent în stare umedă. Totuşi atât excesul de apă cât şi seceta
sunt nefavorabile trandafirilor. Trecerea de la o stare la alta produce şocuri în viaţa plantelor,
debilitându-le.
Trandafirii preferă solurile uşoare, bogate în humus, fertile. Solurile indicate pentru
trandafiri sunt lutoase, lutoase-argiloase, permeabile cu pH între 5.5-7.5. Este necesară
fertilizarea periodică cu gunoi de grajd toamna şi îngraşaminte chimice toamna sau primăvara.
Trandafirul este atacat în mod frecvent de mulți daunători și boli care cauzează pagube
radăcinilor, tulpinilor.
 CAP. I Importanța culturii la Rosa spp.

Trandafirii constituie una dintre cele mai vechi şi mai răspândite căi de satisfacţie a
cerinţelor de frumos ale omului, fiind nelipsiţi la majoritatea evenimentelor din viaţa noastră. Fie
că sunt oferiţi, fie că sunt primiţi, ei invită numai la sentimente delicate şi înalte. Prin urmare,
floricultura îmbină frumosul cu utilul, oferind o gamă largă de activităţi cu rezultate din cele mai
profitabile din punct de vedere economic, dar şi posibilitatea de a-şi petrece timpul liber printre
flori, admirându-le şi îngrijindu-le 6 pentru frumuseţea lor. Florile pot fi o sursă de asigurare a
existenţei noastre. Bogăţia nuanţelor şi subtilitatea parfumurilor trandafirilor, constituie surse de
inspiraţie în pictură, sculptură, muzică şi chiar poezie.
 Cap II . Principalii dăunători ai Rosa spp.

Principalii dăunători sunt:

 Păduchele verde al trandafirului – Macrosiphum rosae L.
 Păduchele ţestos al trandafirului - Aulacaspis rosae Bche.
 Viespea sfredelitoare a trandafirului - Ardis bipunctata Klug.
 Viespea galbenă a trandafirului – Arge ochropus Gmel.
 Viespea cu abdomenul galben a trandafirului –Arge pagana Panz
 Viespea neagră a trandafirului – Cladius pectinicornis.
 Blennocampa pusilla Klug. - Viespea sucitoare a trandafirului
 Viespea galigenă a trandafirului - Rhodites rosae Hartig.

1. Viespea sfredelitoarea a trandafirului – Ardis bipunctata Klug.
În ţara nostră este semnalată în Banat, Câmpia Română şi Moldova.
Descriere.
Răspândire. Specia este răspândită în toată Europa (mai frecvent în zonele
mijlocii şi nordice), în Nordul Africii, Asia Mică, Siberia, Japonia. In tara noastră
este semnalată în zona sudică (Caraș-Severin, Câmpia Română) şi Moldova.
Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 5,5-6,5 mm lungime, complet negru, cu o pubescență fină,
cenuşie. Capul, îngustat posterior, prezintă foseta supraantenală mare şi adâncă, iar la partea
exterioară a ochilor un lanț de puncte adânci. Antenele, formate din 9 articule, sunt mai scurte ca
abdomenul, articulul al treilea cu o treime mai lung ca al patrulea. Toracele, cu mezonotul
aproape neted şi lucios, fin punctat, are unghiurile externe ale pronotului albicioase, iar tegulele
albicioase, uneori roşiatice. Picioarele sunt negre, cu partea distală a femurelor, tibiile şi uneori și
tarsele anterioare, albicioase. Alteori tibiile pot fi pătate cu brun pe fata externă. Ghearele sunt
bifide. Teaca ovipozitorului prezintă un dinte apical proeminent.
Oul este eliptic-alungit, de 0,6-0,7 mm lungime.
Larva, omidă falsă, este prevăzută cu 8 perechi de picioare abdominale, iar la completa
dezvoltare are corpul de 10-12 mm lungime. Capul este galben-brun, cu pete brune-negre pe
partea superioară, iar ochii sunt negri. Corpul este îndesat, alb-crem, cu stigmele respiratorii
brune-roscate, uneori cu marginea cenuşie. Ghearele picioarelor toracice sunt albe.

Biologie şi ecologie. Această viespe are o singură generaţie pe an şi iernează ca larvă în

ultima vârstă în sol, la 10 cm adâncime, într-o lojă, în interiorul unui cocon de mătase brun.
Transformarea în pupă are loc în primăvară, iar adulţii zboară în luna aprilie. După împerechere
femelele depun ouăle cu ajutorul ovipozitorului, câte unul, în vârfurile fragede ale lăstarilor.
Larvele apărute pătrund prin mugurele terminal în lăstari, în care rod galerii drepte, descendente.
Plante gazdă şi mod de atac. Specie monofagă. Atacă trandafirul cultivat şi sălbatic.
Larvele rod galerii descendente de aproximativ 3 – 4 cm lungime, pornind de la mugurele
terminal. Lăstarii atacaţi se îndoaie, se veştejesc şi se usucă.

2. Viespea neagră a trandafirului – Cladius pectinicornis.

La noi se întâlneşte frecvent în sudul şi sud-vestul ţării şi în Transilvania.
Descriere. Adulţii au corpul negru – lucios. Aripile sunt brune, spre bază incolore, cu
nervaţiunea caracteristică, brun-negricioasă. Larva este o omidă falsă de culoare cenuşiu –
verzuie. Pupa este liberă, protejată de un cocon mătăsos.
Biologie şi ecologie. Această viespe are 3 generaţii pe an: prima se dezvoltă în lunile
aprilie – mai, a doua în lunile iunie – iulie şi a treia în lunile august – mai. Ierneză ca larvă în
ultima vârstă în interiorul unui cocon de mătase, pe sub resturile vegetale sau în straturile
superficiale ale solului. Adulţii generaţiei hibernante zboară de la începutul lunii mai până la
jumătatea lunii iunie, depun ouăle în peţiolul şi în nervurile mai groase ale frunzelor, în nişte
incizii făcute de femele cu lama ovipozitorului, observabile ulterior sub forma unor crestături
cafenii.
Plante gazdă şi mod de atac. Atacă diferite plante din familia Rosaceae (trandafir, frag,
căpşun, agriş, zmeur etc.). Produce pagube mai mari la trandafir. Larvele în primele vârste rod
epiderma superioară şi parenchimul frunzelor, iar în celelalte vârste perforează limbul foliar sub
formă de orificii neregulate (fig. 186, d). Larvele primei generaţii rod complet frunzele la căpşun
şi frag, din care cauză producţia pe anul respectiv este diminuată. Larvele generaţiei a doua
împiedică formarea mugurilor de rod, afectând în acest mod producţia în anul următor.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale şi săparea solului în culturile
atacate în scopul distrugerii larvelor hibernante în coconi. La apariţia larvelor fiecărei generaţii
se vor aplica tratamente chimice cu diferite insecticide de contact şi ingestie organofosforice,
piretroizi de sinteză etc., în concentraţiile obişnuite.

3. Viespea galigenă a trandafirului - Rhodites rosae Hartig. (diplolepis linnaeus)

Răspândire
Răspândită în Europa, vestul Asiei şi America de Nord. La noi
se găseşte pretutindeni. Produce gale pe speciile genului Rosa, atât pe trandafirul
cultivat cât mai ales pe măcies.
Descriere
Lungimea corpului este de 3,7-4,3 mm la femelă și de 2,4-3,1 mm la mascul. Femela are
fruntea lucitoare, cu aspect coriaceu și sculptură grosiera. La mascul sculptura este mai fină.
Antenele sunt alcătuite din 15 articule. Articulul 3 al antenei este de două ori mai lung decât
articulul patru. La mascul. articulul 3 este mai scurt, arcuit și ușor scobit. Mezonotul are o
sculptură grosieră și este lipsit de luciu. Discul scutelului este comprimat între gropițe. Aripa are
o nervațiune mai simplă, cu un număr mai mic de celule. Nervura subcostală lipsește. Partea
proximală a nervurii radiale este arcuită sau în unghi. Celula radială este triunghiulară.
Culoarea fundamentală a corpului este neagră(Fig.1). Celula radială şi cubitală 3 sunt
puţin brunificate la femelă, iar la mascul mai puțin brunificate sau deloc. Picioarele sunt galbene-
roşii. Abdomenul este roşu-galben la bază la femelă, iar la mascul numai pe partea dorsală este
galben-rosu la bază. Abdomanul este scurt si uşor turtit lateral. Femela prezintă un ovipozitor
puternic, bine dezvoltat.
 Fig.1 Rhodites rosae Hartig

Larva este apodă si eucefalã, de culoare albicioasă cu lungimea corpului de 2-4 mm

(Fig.2). În glandele salivare ale larvelor se găsesc nişte substanțe chimice din grupa auxinelor,
care eliminate la locul de hrănire a larvei determină modificări metabolice în planta gazdă şi care
duc la apariţia şi creşterea în volum a galelor.
Pupa este de tip libera.

Fig.2 Rhodites rosae Hartig

Plante atacate şi mod de dăunare
Galele sunt produse de generatia sexuată. Galele au mărimi diferite, de la mărimea unui bob de
mazăre până la dimensiunea unui pumn (cu diametrul de până la 7-8 cm). Sunt globuloase si
prezintă filamente încâlcite, verzi, galbene sau verzui-roşcate-gălbui.
In mod obisnuit, gala este formată din mai multe gale mici, sferice reunite la un loc, strâns lipite
între ele şi înconjurate de o pâslă (fig. 3). Pereții galelor sunt tari. Fiecere gală are în interior o
celulă în care se dezvoltă larva. Galele se formează pe toate speciile de Rosa, pe muguri, pe
fructe sau pe frunze. Pe Frunze au o singură cameră larvara, rar 2 sau 3. Gala devine matură vara.
Adultii apar în lunile mai-iunie ale anului următor.

Fig.3. Atac Rhoditis rosae

Combatere. Combaterea acestei specii se realizează greu, deoarece galele proteiează larvele,
pupele și adulții pe care îi conţin.

CAPITOLUL III
COMBATEREA INTEGRATĂ A DĂUNĂTORILOR

3.1 Metode agrofitotehnice

Metode agrofitotehnice – folosite cu scopul principal de a asigura condiţii optime de
dezvoltare a plantelor, dar dirijate corespunzător pot defavoriza dezvoltarea şi înmulţirea
dăunătorilor şi pot contribui la creşterea acţiunii pozitive a duşmanilor naturali ai dăunătorilor. În
general, măsurile agrofitotehnice sunt măsuri profilactice de mare importanţă. Printre măsurile
culturale care au un rol important în combaterea dăunătorilor şi mai ales a insectelor dăunătoare
se numără:

 Asolamentrul
  Lucrările solului

 Aplicarea îngrăşămintelor minerale şi a

amendamentelor---Alegerea terenului
 Stabilirea şi respectarea epocii optime de semănat şi
plantat---Asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii
seminţelor---Folosirea de material săditor sănătos--
Lucrările de întreţinere a culturilor
 Recoltarea la timp a culturilor

 Măsuri de igienă culturală

 Practicarea unor culturi asociate

 Cultivarea timpurie a unor plante în benzi capcană

Viespea sfredelitoarea a trandafirului – Ardis bipunctata Klug

Combatere. Tăierea lăstarilor atacaţi, în care se găsesc larve, şi arderea lor. Săparea solului în
toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante. Împotriva adulţilor, înainte de pontă, se aplică
tratamente cu diferite produse organofosforice, carbamice sau piretroizi de sinteză.
Metode mecanice
Sunt metode relativ simple, nepoluante, care au ca scop adunarea insectelor dăunătoare
prin diferite procedee şi distrugerea lor.
  Adunarea insectelor pe cale manual-se practică mai ales în legumicultură, atât în câmp
cât şi în spaţiile protejate, şi constă în strângerea de pe plante a diferitelor stadii de
dezvoltare ale dăunătorilor şi distrugerea lor prin diferite procedee.

 Adunarea insectelor cu ajutorul unor aparate-purtate manual, hipotractate sau cu

tracţiune-mecanică.

 Şanţurile capcană-se folosesc cu scopul de a proteja culturile de atacul unor insecte care
se-deplasează pe sol (de ex., gărgăriţa sfeclei).

 Brâie capcană-se folosesc în pomicultură. Se confecţionează din carton ondulat, legături

depaie, pânză de sac etc. şi se fixează ca un brâu în jurul trunchiurilor şi ramurilor mai
groase. Aceste adăposturi artificiale servesc la capturarea insectelor (adulţi sau larve),
care se retrag
pentru împupare sau hibernare. După retragerea insectelor brâiele se desfac şi se distrug prin
ardere.

 Inele cu cleise fixează în jurul trunchiurilor sau ramurilor mai groase ale arborilor,
cuscopul de a se captura diferite specii de insecte dăunătoare în pomicultură.

 Tăierea ramurilorla pomii frunctiferi sau alţi arbori, pentru distrugerea larvelor de
fluturicare iernează în coroana arborilor, în “cuiburi” confecţionate din frunze sau a
pontelor unor defoliatori (de ex. , inelarul - Malacosoma neustria), care depun ouăle în
spirală în jurul ramurilor subţiri. Ramurile adunate se distrug prin ardere.

 Jetul de apă sub presiune(peste 600 atmosfere) a fost utilizat împotriva afidelor
dăunătoarearborilor plantaţi pe marginea străzilor, în oraşe.

Musculița albă este fotosensibilă, reacționează la stimuli precum lungimea de undă a

luminii. Este atrasă în special de culoarile galben și portocaliu și se comercializează deja capcane
colorate din hârtie lipicioasă. Se poate confecționa o astfel de capcană cu ajutorul unui carton,
clei și vopsea galben-portocalie. Se decupează o bucată de carton de mărimea dorită. Într-un vas
de tablă se fierbe un litru de ulei de floarea soarelui în care se adaugă, treptat, un kilogram de
colofoniu. Se adaugă apoi vopsea astfel încât amestecul lipicios să capete culoarea dorită

Metode fizice
Presupun utilizarea unor factori fizici – temperatură, lumină, umiditate, ultrasunete,
radiaţii ionizante, pentru controlul populaţiilor unor organisme dăunătoare.

Metode termice:

- utilizarea temperaturilor scăzute sau ridicate pentru distrugerea dăunătorilor (acarieni, insecte)
din depozite,

- utilizarea vaporilor de apă supraîncălziţi pentru distrugerea nematodelor din sol în sere şi
răsadniţe,

- arderea cuiburilor de omizi din pomii fructiferi,

- arderea resturilor de plante din câmp (miriştea) sau din grădini de zarzavaturi.

Utilizarea luminii emisă de lămpi cu acetilenă, becuri electrice etc. în capcane

luminoase, pentru atragerea adulţilor unor lepidoptere sau coleoptere, urmată de distrugerea lor
mecanică sau chimică.
Utilizarea de pulberi deshidratante (silicagel, magnezie calcinată) amestecate cu
produse vegetale, în vederea distrugerii prin deshidratarea corpului a limacidelor şi unor insecte
dăunătoare produselor depozitate.

Utilizarea ultrasunetelor se bazează pe înregistrarea sunetelor emise de unele insecte şi

difuzarea lor amplificată în scop concentrării acestora în anumite locuri în vederea distrugerii lor.
 Utilizarea radiaţiilor ionizante se foloseşte pentru distrugerea unor dăunători ai
produselor depozitate.
Metode biologice
- Utilizarea insectelor parazitoide şi prădătoare (zoofagilor);

- Utilizarea insectelor fitofage în controlul populaţiilor unor plante spontane;

- Utilizarea patogenilor (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare);

- Metoda hormonală;

- Metoda autocidă sau genetică;

- Selectarea şi utilizarea de soiuri şi hibrizi de plante cu rezistenţă la atacul dăunătorilor;

- Crearea şi introducerea în cultură a plantelor transgenice;

- Utilizarea insectelor în controlul dejecţiilor mamiferelor domestice;

- Protejarea în natură şi dirijarea dinamicii populaţiilor duşmanilor naturali.

Metode chimice
Viespea sfredelitoarea a trandafirului – Ardis bipunctata Klug
Împotriva adulţilor, înainte de pontă, se aplică tratamente cu diferite produse organofosforice,
carbamice sau piretroizi de sinteză.
Viespea neagră a trandafirului – Cladius pectinicornis
La apariţia larvelor fiecărei generaţii se vor aplica tratamente chimice cu diferite insecticide de
contact şi ingestie organofosforice, piretroizi de sinteză etc., în concentraţiile obişnuite.
Viespea galigenă a trandafirului - Rhodites rosae Hartig. (diplolepis linnaeus)
Combaterea chimică se poate aplica mai greu. Totuşi dacă se intervine exact în perioada de
depunere a ouălor şi se aplică unele insecticide sistemice, se poate diminua populația
dăunătorului.

CONCLUZII

Importanţa cunoaşterii dăunătorilor plantelor de câmp o constituie apărarea sănătaţii plantelor

împotriva acestora, în scopul combaterii lor cu diferite mijloace.
Determinarea anticipată a momentului apariţiei probabile a unui dăunător, a înmulţirii şi
densităţii numerice a acestuia, într-un anumit areal este în acelaşi timp foarte importantă.
Deosebit de importantă este stabilirea perioadelor optime de aplicare a tratamentelor de
prevenire şi combatere a daunatorilor, în funcţie de biologia acestora, în corelaţie cu fenologia
plantei gazdă şi condiţiile climatice locale.
 Bibliografie
1. Dobrin Ionela, 2013 – Entomologie, U.S.A.M.V.Bucureşti.
2. Roşca I., I. Oltean, I. Mitrea, M. Tãlmaciu, D.I. Petanec, H.Ş. Bunescu, Istrate Rada,
Tãlmaciu Nela, C. Stan, Micu Lavinia Mãdãlina, 2011- Tratat de Entomologie, generală și
special, Editura “Alpha MDN”, Buzău
3. http://www.botanistii.ro/blog/tratamente-informatii-flori-trandafiri/
4. http://s9.ro/12x3