Teoria Generală A Dreptului
Teoria Generală A Dreptului
Teoria Generală A Dreptului
TEODOR BODOAȘCĂ
Tîrgu Mureș
2020
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
– SIBIU
CUPRINS
2
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT
SECŢIUNEA 1.1.
ASPECTE GENERALE
DESPRE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
1
A se vedea R. I. Motica şi Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura
All Beck, 2001, p. 16.
3
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
2
Astfel, art. 2 alin. (1) C. civ. prevede că „dispozițiile prezentului cod reglementează
raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiect de drept civil”.
4
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
3
Rezultatul unui raţionament deductiv poartă denumirea de silogism. Silogismul este
un raţionament deductiv care conţine trei judecăţi legate între ele astfel încât cea de-a treia
judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce prin intermediul celei de-a doua [în acest
sens, a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române (Dex), ediţia a II-a, apărut sub egida
Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, p. 986].
4
„Logica” sau ştiinţa demonstraţiei, are ca obiect stabilirea condiţiilor corectitudinii
gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte (în acest sens, a se vedea Dex, p.
580).
5
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 1.2.
DEFINIȚIA PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI
5
În acest sens, a se vedea: G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi,
Editura Ştefan Procopiu, 1995, p. 5; A se vedea: Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1973, p. 182 şi p. 310.
6
A se vedea: Gh. Guţu, op. cit., p. 311.
7
În acest sens, a se vedea: I. Santai, Introducerea în studiul dreptului, ediţia a VI-a
nerevizuită, Sibiu, 1996, p. 25; R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 33.
8
Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, „Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (s.n.). În context, facem
precizarea că actuala Constituţie a României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa
Adunării constituante din data de 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei
prin Referendumul naţional din data de 8 decembrie 1991. Constituţia a fost revizuită în anul
2003. Legea de revizuire nr. 429/2003 a fost aprobată prin Referendumul naţional din 18-19
octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii
Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului Referendumului
naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a constituţiei. În urma
revizuirii, Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din
6
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
moment dat într-o anume societate. În acest sens, se vorbeşte despre sistemul de
drept sau despre dreptul obiectiv ori dreptul pozitiv al societăţii9. Dreptul
obiectiv îşi are originea în voinţa legiuitorului sau, în general, a autorităţilor
publice care au adoptat actele normative în care se regăsesc normele juridice;
- al doilea sens este acela de prerogativă morală sau patrimonială
recunoscută de lege unor categorii de persoane de a avea, în condiţiile legii, o
anumită conduită şi de a pretinde o conduită corespunzătoare celorlalte subiecte
de drept şi, la nevoie, de a face apel la forţa de constrângere a statului pentru
respectarea lor10. În concret, potrivit art. 15 alin. (1) din Constituție, „cetăţenii
beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. În acest sens se vorbeşte despre
„drepturi obiective”. Sunt astfel de drepturi, spre exemplu, dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la învăţătură, dreptul la informaţie, dreptul la muncă,
dreptul la domiciliu și dreptul la căsătorie;
- al treilea sens este acela de element al conţinutului unui raportul juridic
concret, adică de prerogativă a subiectului activ din acest raport de avea o
anumită conduită și de a pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv,
iar la nevoie să facă apel la forţa coercitivă a statului pentru a obţine realizarea
sau respectarea acestei prerogative. Facem precizarea că raportul juridic este o
relație socială reglementată juridic. Sunt raporturi juridice, spre exemplu,
raporturile dintre soți sau raporturile dintre vânzător și cumpărător. Astfel,
raporturile dintre soți sunt reglementate de art. 307 și urm. C. civ., iar cele dintre
vânzător și cumpărător de art. 1650 și urm. C. civ. În acest sens, se vorbeşte
despre drepturi subiective. Izvorul drepturilor subiective îl constituie voinţa
subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice, materializată în actele sau
faptele lor juridice. Spre exemplu, sunt drepturi subiective dreptul
cumpărătorului de a i se preda lucrul cumpărat şi dreptul vânzătorului de a i se
plăti preţul lucrului vândut, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, sau
dreptul locatarului de a i se asigura folosinţa lucrului închiriat şi a proprietarului
de a i se plăti chiria, în cazul contractului de locaţiune;
interesele generale ale societăţii, iar aplicarea lor este asigurată, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului, realizată de autorităţile lui abilitate14.
În funcţie de diverse criterii, se cunosc mai multe tipuri de drept, şi
anume:
- în raport cu tipologia sistemelor de organizare socială sau din
perspectivă istorică, se vorbeşte despre dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul
burghez, dreptul socialist, dreptul capitalist și dreptul Uniunii Europene;
- după criteriul apartenenţei dreptului la un anumit bazin de civilizaţie
juridică, s-au conturat mai multe familii de drept, precum: dreptul romano-
germanic; dreptul anglo-saxon; dreptul musulman; dreptul hindus; dreptul
chinez; dreptul japonez; dreptul Africii negre şi al Madagascarului.
Dreptul romano-germanic a apărut în Secolul al XIII-lea în Europa şi în
alte părţi ale lumii urmare receptării dreptului roman. Receptarea dreptului
roman s-a realizat prin Şcoala glosatorilor şi a postglosatorilor. Glosatorii au fost
specialişti în drept, care dădeau explicaţii prin note, numite glose, asupra
reglementărilor din opera legislativă a împăratului Iustinian Corpus iuris civile15
(Codex, Digesta sau Pandectae, Institutiones şi Novelae).
Sistemele juridice de tradiţie romanistă, la rândul lor, sunt grupate în trei
categorii:
- sisteme de influenţă franceză. Aceste sisteme au ca model Codul civil
francez de la 1804, introdus în Belgia, Luxemburg, România, Spania,
Venezuela, Porto-Rico, Panama și ţările maghrebiene (Algeria, Mauritania,
Maroc, Libia şi Tunisia, fără Sahara Orientală);
- sistemul germano-elveţiano-italian. Acest sistem este puternic influenţat
de Codul civil german de la 1900, Cod ce marchează ruperea şcolii germane de
cea franceză. Şcoala germană a influenţat legislaţia braziliană, rusă, chineză,
greacă, italiană şi elveţiană;
- sistemul ţărilor nordice, chiar dacă este de tradiţie romanistă, are
puternice influenţe germanice şi de common law.
14
A se vedea: D. Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura All Beck,
1999, p. 65; I. Santai, op. cit., p. 25.
15
Iustinian (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus), primul împărat bizantin, s-a născut
în anul 482 și a domnit între anii 527-565. Visul lui a fost să reconstruiască „imperiul roman”.
În Institutele sale, Justinian a definit știința dreptului ca fiind Juris prudentia est divinarum
atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia (știința dreptului sau jurisprudența
este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept). În opinia
lui Celsus, jus est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității).
9
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
sunt date sau, altfel spus, este inadmisibil ca „fiecare să aibă legea lui”), „să
trăieşti cinstit“, „să nu lezezi pe altul”, „să acorzi fiecăruia ce este al său”21.
Marile principii, pe care este construit dreptul, în general, sunt cel al
adevărului22, dreptății (echității)23, bunei credințe și umanismului24.
Unanim este admis în doctrina din domeniu că dreptul român
contemporan este edificat şi aplicat în baza următoarelor principii generale25:
pluralismul politic; separaţia puterilor în stat; legalitatea; libertatea; egalitatea;
principiul justiţiei; buna-credinţă.
21
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 57.
22
„Adevărul” are semnificația de concordanță între cunoștințele omului și realitatea
obiectivă sau oglindirea fidelă a realității în gândire ori ceea ce corespunde realității (în acest
sens, a se vedea Dex, p. 12).
23
„Dreptatea” înseamnă să se dea fiecărui subiect de drept ceea ce i se cuvine și să i se
respecte drepturile. Sinonimul dreptății este echitatea (Idem, p. 320).
24
„Umanismul” presupune promovarea, inclusiv pe calea normelor juridice, a
intereselor morale și patrimoniale ale omului (Idem, p. 1132).
25
A se vedea: I. Santai, op. cit., p. 34-35; R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 60-61;
D. Mazilu, op. cit., p. 121-136.
26
Art. 3 din Constituția României din anul 1965 a prevăzut că, „în Republica
Socialistă România, forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist
Român”.
27
Constituirea şi funcţionarea partidelor politice sunt reglementare de Legea nr.
14/2003 a partidelor politice (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din
17 ianuarie 2003 şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 6
august 2012 și nr. 408 din 10 iunie 2015, fiind ulterior modificată și completată).
11
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
28
Termenul „politică” exprimă orientările și manifestările care apar, de regulă, între
partide în legătură cu promovarea intereselor lor în lupta pentru câștigarea și exercitarea
puterii în stat (a se vedea Dex, p. 820).
29
În ceea ce priveşte sindicatele, acestea sunt reglementate de Legea nr. 62/2011 a
dialogului social (publicată în Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011
şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, fiind
ulterior modificată și completată). Sindicatele au drept scop apărarea şi promovarea intereselor
profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor. Potrivit art. 4 din
Legea nr. 62/2011, persoanele care deţin funcţii de demnitate publică conform legii,
magistraţii, personalul militar din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, unităţile şi/sau subunităţile din
subordinea ori coordonarea acestora nu pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicală.
30
Organizațiile patronatele sunt organizate și funcționează conform Legii dialogului
social nr. 62/2011 (art. 54 – 74).
31
Potrivit art. 29 lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 11 iulie 1995, fiind ulterior
modificată și completată), cadrelor militare în activitate le este restrânsă exercitarea dreptului
de asociere. Astfel, potrivit acestui text, constituirea cadrelor militare în activitate în diferite
forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific, cultural şi sportiv-recreativ, cu
excepţia celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii şi disciplinei specifice
instituţiei armatei, este permisă în condiţiile stabilite prin regulamente militare.
32
Potrivit art. 28 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995, cadrelor militare în activitate le
este interzis, printre altele, să facă parte din partide politice
12
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Potrivit art. 6 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, pot fi membri ai
partidelor politice numai cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot. Per a
contrario, nu pot face parte din partide politice străinii şi apatrizii, precum şi
cetăţenii care nu au drept de vot.
În temeiul art. 36 din Constituţie, „cetățenii au drept de vot de la
împlinirea vârstei de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv” [alin. (1)].
În schimb, „nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintali, persoanele puse sub
interdicţie judecătorească33 şi persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale” [alin. (2)].
În context, facem precizarea că, în jurisprudenţa penală, s-a statuat că este
alienat mintal persoana fizică care suferă de o boală psihică care îi anulează
discernământul, precum: oligofrenie de gradul unu34; schizofrenie paranoidă35;
debilitate mintală şi oligofrenie36; tulburări psihice de tip maniacal37. Deci,
debilitatea mintală este o formă a alienaţiei mintale. Pe cale de consecinţă, referirea
textului art. 36 alin. (2) din Constituţie la „debilii şi alienaţii mintali” este
neştiinţifică, întrucât particularul este pus în acelaşi plan juridic cu generalul. Altfel
spus, sub acest aspect, textul constituţional este pleonastic, deoarece debilitatea
mintală este prevăzută, deopotrivă, explicit şi implicit. Pentru aceste motive, de lege
33
Potrivit art. 164 alin. (1) din Legea nr. 285/2009 privind Codul civil, „persoana care
nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau
debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”. Facem precizarea că Legea nr.
287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
511 din 24 iulie 2009 şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505
din 15 iulie 2011, fiind ulterior modificată și completată. Legea nr. 287/2009 a fost pusă în
aplicare prin Legea nr. 71/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 409
din 10 iunie 2011). Potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, Legea nr. 287/2009
privind Codul civil a intrat în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011. Brevitatis causa,
pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul lucrării,
referirile la Legea nr. 287/2009 se vor face, de regulă, cu ajutorul abrevierii „C. civ.” sau a
expresiei „actualul Cod civil.”
34
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen.: Dec. nr. 1246/1977, în C. D. 1977, p. 235; Dec. nr.
1813/1983, în C. D. 1983, p. 203; Dec. nr. 985/1982, în „Revista română de drept” nr. 3/1983,
p. 72.
35
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen., Dec. nr. 105/1980, în „Revista română de drept”
nr. 9/1980, p. 63.
36
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen., Dec. nr. 57/1975, în C. D. 1975, p. 314.
37
A se vedea: Trib. Suprem, S. pen., Dec. nr. 1357/1980, în C. D. 1980, p. 226.
13
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
ferenda, propunem revizuirea acestui text, astfel încât să se refere numai la „alienaţii
mintali”.
Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 14/2003 dispune că „un cetăţean român nu
poate face parte, în acelaşi timp, din două sau mai multe partide politice”. De
asemenea, potrivit alin. (2) din cuprinsul aceluiaşi articol, „nicio persoană nu poate
fi constrânsă să facă parte dintr-un partid politic”.
38
Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
576 din 29 iunie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827
din 13 septembrie 2005, fiind ulterior modificată și completată.
39
Dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție au fost introduse prin ARTICOLUL
UNIC pct. 1 din Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003.
40
Pentru o tratare monografică a acestui principiu, a se vedea E. Boc, Separația
puterilor în stat, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
41
Acest text s-a regăsit și în forma inițială a Constituției României din anul 1991.
Probabil, s-a decis ca dispozițiile art. 80 alin. (2) teza a II-a din Constituție să se refere la
puterile statului pentru a evita repetarea expresiei autorități publice. Într-adevăr, teza I din
cadrul aceluiași alineat prevede că „Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice” (s.n.). Oricum, Președintele
României doar exercită funcția de mediere. Din moment ce „suveranitatea națională aparține
poporului român”, iar Parlamentul este „reprezentantul suprem al poporului român”, conform
art. 2 alin. (1), respectiv art. 61 alin. (1) din Constituție, considerăm că titularul acestei funcții
este chiar poporul român, prin Parlamentul României.
14
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
42
Anterior, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească a
prevăzut că „Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având
atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi
dispoziţiile prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi ale ţării” (s.n.). [Legea nr. 92/1992 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992 şi, apoi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, fiind
ulterior modificată și completată și, în mare parte, abrogată (în acest sens, a se vedea art. 144
din Legea nr. 304/2004)]. Referitor la acest text din Legea nr. 92/1992, în doctrină, un
eminent om de știință sibian a apreciat că formularea lui a fost „consecinţa unei noi structuri
parlamentare constituite după alegerile din 1992 şi care a realizat satisfacţia de a forţa
consacrarea legislativă a principiului separaţiei puterilor în stat” (în acest sens, a se vedea I.
Leş, Sisteme judiciare comparate, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 5).
43
Legea nr. 24/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139
din 31 martie 2000 şi, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din
21 aprilie 2010, fiind ulterior modificată și completată.
15
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
44
A se vedea Dex, p. 1049.
45
Pentru unele detalii, a se vedea: D. C. Dănișor, Drept constituțional și instituții
politice, Vol. I – Tratat – Editura C. H. Beck, București, 2007, p. 69 și urm.; I. Muraru, E. S.
Tănăsescu, Principii generale. Suveranitatea, în Constituția României. Comentariu pe
articole, de I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coordonatori), Editura C. H. Beck, București, 2008, p.
20 și urm.
46
Termenul națiune are înțelesul de „comunitate stabilă de oameni, istoricește
constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de
factură psihică” (în acest sens, a se vedea Dex, p. 670).
47
A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 23.
48
În legătură cu indecizia Legiuitorului constituant român sub aspectul titularului
suveranității (și a celui francez), a se vedea D. C. Dănișor, op. cit., 68. Referitor la dispozițiile
art. 2 alin. (1) din Constituție, în doctrină, unii autori au afirmat că, „prin faptul că arată că
titularul puterii supreme în stat este poporul, Constituția nu instituie nimic, ci se mulțumește
doar să consacre, printr-un act de recunoaștere, existența poporului, de la care procedează mai
departe, prin delegare, organele constituționale pe care textul Legii fundamentale le instituie.
Acest lucru nu are semnificația fundamentării suveranității puterii de stat pe conceptul de
suveranitatea populară” (s.n.) [în acest sens, a se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p.
24. În context, apreciem că, din moment ce termenul suveranitate are semnificația de putere
supremă, expresia suveranitatea puterii de stat, utilizată de remarcabilii doctrinari, este
pleonastică]. În ceea ce ne privește, considerăm că teza exprimată de remarcabilii juriști este
într-un evident dezacord cu dispozițiile lipsite de echivoc ale art. 2 alin. (1) din Constituție.
Într-adevăr, din moment ce acestea prevăd explicit că „suveranitatea națională aparține
poporului român”, a afirma că, sub acest aspect, „Constituția nu instituie nimic” și că „acest
lucru nu are semnificația fundamentării suveranității puterii de stat pe conceptul de
suveranitate populară”, se traduce în ignorarea, pur și simplu, a textului constituțional
analizat. De fapt, această teză cuprinde și o evidentă inconsecvență, întrucât, în continuare,
sunt evocate două consecințe ale dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Constituție, și anume:
consacrarea existenței poporului român; instituirea organelor constituționale delegate de
popor. Inconsecvența este accentuată și de faptul că, în același context al analizei dispozițiilor
art. 2 din Constituție, autorii afirmă că „acest mod de instaurare și exercitare a puterii de stat
poartă denumirea de democrație reprezentativă, datorită faptului că deținătorul puterii de stat,
16
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
situație normativă i-a determinat pe unii autori să afirme că „cele două noțiuni
nu sunt sinonime - națiunea este un întreg organic, poporul un întreg
funcțional”53.
Față de cele prezentate și, oricum, acordând prioritate sensului explicit
prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție, concluzionăm că
suveranitatea națională, adică puterea supremă a națiunii, are ca unic titular
poporul român54.
Este neîndoielnic faptul că, din moment ce puterea (suveranitatea)
aparține poporului (cetățenilor români), aceasta este unică, chiar dacă, în
structura ei coexistă mai multe componente, precum cea de legiferare, executivă
și de realizare a justiției55.
Mai observăm că, potrivit aceluiași text constituțional, poporul exercită
suveranitatea națională (puterea) exclusiv prin „organele sale reprezentative,…,
precum şi prin referendum” (s.n.). Drept urmare, în actualul context
constituțional, este exclus ca poporul să-și exercite puterea prin organe ale
statului care nu au calitatea de a fi reprezentative sau56, altfel spus, care nu
53
A se vedea D. C. Dănișor, op. cit., p. 72.
54
Pentru teza că „poporul este titularul suveranității”, a se vedea I. Deleanu, op. cit., p.
372 și urm. Pentru opinia că, dimpotrivă, „titularul suveranității este statul, indiferent de sursa
suveranității”, a se vedea D. C. Dănișor, op. cit., p. 73. Cu toate acestea, curios, anterior,
remarcabilul doctrinar a afirmat că „sursa suveranității poate fi, în democrație, …, fie
națiunea, fie poporul” (idem, p. 72). Asemănător, în doctrina franceză s-a formulat teza că
„…suveranitatea este un atribut al statului, indiferent care ar fi titularul ei (poporul sau
națiunea)” [în acest sens, a se vedea F. Lemaire, La distinction souveraineté-nationale –
souveraineté-populaire sous la Révolution, în Les évoluntions de la souveraineté, sous la
direction de Dominique Maillard Desgrées du Loù, Montchresien, Paris, 2006, p. 21, apund
D. C. Dănișor, op. cit., p. 72]. Evident, în cazul României, ideea că statul este titularul
suveranității vine în coliziune cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție, care prevăd
explicit și fără alternativă că „suveranitatea națională aparține poporului român” (s.n.).
55
În doctrină s-a exprimat opinia că, „privită ca acțiune politică specializată, puterea
ne apare sub forma a trei specii: puterea legislativă, puterea executivă și puterea
judecătorească” (s.n.). Cu toate acestea, în continuare, dar inconsecvent, distinsul doctrinar
afirmă tranșant că „puterea politică … este deținută de popor” (s.n.) [în acest sens, a se vedea
C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ediția a 2-a, Editura C. H. Beck,
București, 2008, p. 318.].
56
Fără să intrăm în detalii, precizăm că, în România, sunt organe reprezentative
rezultate direct din alegeri următoarele: Parlamentul (Camera Deputaților și Senatul),
Președintele României, consiliile locale, consiliile județene, Consiliul General al Municipiului
București și primarii (în acest sens, a se vedea: art. 62 alin. (1), art. 81 alin. (1), art. 121 alin.
18
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
rezultă direct din alegeri57. Spre exemplu, strict constituțional, poporul nu-și
poate exercita puterea prin intermediul administrației publice centrale de
specialitate sau prin componentele autorității judecătorești.
În fond, dispozițiile art. 2 alin. (1) din Constituție sunt în acord cu esența
unanim acceptată a democrației58, aceea de „formă de organizare și de
conducere a societății bazată pe principiul exercitării puterii de către popor” sau
„formă de guvernare în care supremația (puterii) aparține poporului” (p.n.)59 ori
„…posibilitatea liberă de manifestare a (puterii) poporului…”60.
În context, facem precizarea că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție,
România este, printre altele, „stat democratic”61. De asemenea, Constituția evocă
democrația în numeroase alte texte62.
Instituirea democrației, ca principiu de organizare și funcționare a statului
român, și, apoi, evocarea celor trei puteri denotă indecizie din partea
legiuitorului constituant, iar în plan teoretic și practic interpretări și soluții
diverse.
Dacă democrația nu este înțeleasă și nu este normată în sensul de
„deținere și exercitare a puterii în stat de către popor”, este golită de conținut
sau, cum plastic s-a exprimat Petre Țuțea, este ca „… jigodia la câine: scapă
decât cei care sunt tari”63.
În fond, este un truism faptul că orice societate, pentru a fi considerată
autentic democratică, alături de consacrarea constituțională a puterii poporului,
trebuie să instituie pârghii legale pentru operaționalizarea calității cetățeanului
de deținător al puterii și a obligației autorităților și instituțiile publice, precum și
(1) și art. 122 din Constituție; art. 1 din Legea nr. 370/2004; art. 1 din Legea nr. 208/2015; art.
1 din Legea nr. 115/ 2015.
57
În sensul că organele reprezentative rezultă doar din vot, a se vedea D. C. Dănișor,
op. cit., p. 74.
58
Substantivul democrație rezultă din asocierea a două cuvinte din limba greacă:
demos (popor) și kratos (putere) [a se consulta adresa web
https://ro.wikipedia.org/wiki/Democra%C8%9Bie].
59
A se vedea Dex, p. 276.
60
A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 9.
61
Pentru detalii privind înțelesul expresiei „România – stat democratic”, a se vedea
ibidem.
62
A se vedea, spre exemplu, art. 1 alin. (4), art. 8 și art. 53 alin. (2) din Constituție.
63
A se vedea „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Ediția a IV-a, cu o
prefață de G. Liiceanu, Editura Humanitas, București, 2007, p. 41.
19
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
64
Regretatul om de știință clujean, I. Deleanu, într-o exprimare sugestivă, a apreciat că
„…fiecare cetățean este detentorul unei parcele din suveranitate, iar suveranitatea poporului
este suma voințelor indivizilor. Guvernanților li se încredințează, prin sufragiu, nu
suveranitatea - care este inalienabilă, ci exercițiul acesteia. Ei sunt simpli mandatari, delegați
ai poporului” (a se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 372). Reiterăm că, potrivit art. 2 alin. (1) din
Constituție, numai organele reprezentative ale poporului pot fi investite cu exercițiul puterii
acestuia.
65
A se vedea Dex, p. 1015. În doctrină, termenul stat a fost definit ca fiind „forma
instituționalizată de organizare politică a unei colectivități umane constituite istoric și
localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deținând în virtutea
suveranității poporului și ca expresie a voinței acestuia, ori ilegitim, prerogativele și
instrumentele exercitării autorității publice, ale elaborării și aplicării normelor de conviețuire
socială, exprimă și apără interesele fundamentale ale statului și ale națiunii impunând voința
acestora ca voință general-obligatorie, ori își servesc propriile scopuri și interese” (s.n.) [în
acest sens, a se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 90-91].
20
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
66
În același sens, a se vedea T. Bodoașcă, Discuții în legătură cu „independența
justiției” în sistemul de drept român, în „Dreptul” nr. 2/2015, p. 102.
67
Un conținut asemănător are art. 41 din Constituția Japoniei (1947) [„Dieta este
organul suprem al puterii de stat şi singurul organ legislativ al ţării”]. Cu toate că nu instituie
expressis verbis principiul separației puterilor în stat, Constituția Japoniei se referă la „puterea
executivă” (art. 65) și „puterea judecătorească” (art. 76) [a se vedea adresa web:
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/constituc89bia-japoniei.pdf)]. În același sens
sunt și dispozițiile art. 71 din Constituția Republicii Croația (1990). Astfel, conform acestora
„Parlamentul croat este organul reprezentativ al poporului și este învestit cu putere legislativă
în Republica Croația”]. Art. 4 din această Constituție consacră expressis verbis principiul
separației puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), cu toate că, în art. 1 teza a
II-a, dispune categoric că, „în Republica Croația, puterea provine de la popor și aparține
poporului ca o comunitate de cetățeni liberi și egali” (a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/02/05/constitutia-republicii-croatia/).
68
Constituția Statelor Unite ale Americii (1787) se referă la „puterile legislative”
exercitate de către Congres (articolul întâi, paragraful întâi), „puterea executivă” exercitată de
Președintele Statelor Unite ale Americii (articolul doi, paragraful întâi) și „puterea
judecătorească” exercitată de Curtea Supremă și de judecători (articolul trei, paragraful întâi).
Se poate observa că, în condițiile acestei Constituții, se face distincție între puterile
legislativă, executivă și judecătorească, pe de o parte, și autoritățile publice care le exercită,
pe de altă parte. Chiar dacă această Constituție nu cuprinde dispoziții privind titularul acestor
puteri, se poate deduce că poporul Statelor Unite are această calitate. Astfel, Preambulul
acestei Constituții prevede că „Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni
strânse, apărării Dreptății, asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească,
promovării Prosperității generale și asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine și
pentru Urmașii noștri, decretăm și promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale
Americii” (s.n.). Practic, în concepția legiuitorului constituțional american, puterile sunt
privite ca atribute ale poporului american și, nicidecum ca organe ale statului (în sens
contrar, a se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 509 și urm.). Un aspect deosebit de semnificativ
este faptul că, în Constituția Statelor Unite ale Americii, nu este folosit cuvântul democrație
21
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
(în acest sens, a se vedea Constituția Statelor Unite ale Americii, în Broșura oferită de „U.S.
Information Service”, Ambasada Statelor Unite ale Americii). Din moment ce puterea
legislativă, executivă și judecătorească aparține exclusiv poporului Statelor Unite, evocarea
democrației ar fi superfluu. De asemenea, în condițiile în care izvorul puterii este chiar
poporul american, Constituția Statelor Unite ale Americii nu consacră expresis verbis
principiul separației puterilor în stat (pentru detalii privind „separația puterilor în sistemul
prezidențial american”, a se vedea E. Boc, op. cit., p. 77 și urm.).
69
Potrivit Constituției, autoritatea judecătorească este alcătuită din Înalta Curte de
Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege (art. 124-130),
Ministerul Public (art. 131-132) și Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133-134).
22
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
70
A se vedea art. 126 alin. (1) din Constituție.
71
A se vedea T. Bodoașcă, op. cit., p. 103.
72
Acest principiu a fost fundamentat de gânditorul politic francez Charles de
Secondat, Baron de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689 – d. 10 februarie 1755) și s-a dorit a fi
o alternativă la guvernarea despotică a suveranului (pentru o analiză a evoluției concepțiilor
despre acest principiu, a se vedea E. Boc, op. cit., p. 10 și urm.). Curios, deși principiul
separației puterilor în stat are geneza în Franța, Constituția acestei țări nu îl consacră expressis
verbis cum, de altfel, nu consacră nici suveranitatea poporului (a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/02/02/constitutia-republicii-franceze/. Pentru detalii
privind „sistemul politic al Republicii Franceze, a se vedea C. Ionescu, op. cit., p. 522 și
urm.).
73
Un reputat jurist francez a subliniat că, „în zilele noastre, separaţia puterilor nu mai
este ceea ce a fost odinioară; ea a devenit în mod esenţial un simbol al libertăţii noastre, care
face parte din mitologia politică” (s.n.) [în acest sens, a se vedea R. Perrot, Institutions
judiciaires, Montchrestien, 8éme ėditions, 1998, p. 24, citat de I. Leş, în op. cit., p. 5].
23
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
74
Pentru detalii privind „mutații contemporane în evoluția principiului separației
puterilor în stat”, a se vedea E. Boc, op. cit., p. 23 și urm.
75
În acest sens, prezentăm exemplele care urmează. A. Art. 33 teza I din Constituția
Regatului Belgiei (1831) prevede că „Toate puterile emană de la națiune”. În continuare,
această Constituție dispune că „Puterea legislativă federală este exercitată în comun de Rege,
Camera Reprezentanților și Senat” (art. 36). „Puterea executivă federală,…, aparține Regelui
(art. 37), „Puterea judiciară este exercitată de instanțele judecătorești” (art. 40 teza I).
Observăm că, potrivit Constituției acestei țări, cu excepția „puterii executive”, care „aparține
Regelui” (!!!), „puterea legislativă” și „puterea judecătorească” sunt doar exercitate de Rege,
Camera Reprezentanților și Senat, respectiv de instanțele judecătorești. Soluția este absolut
firească, întrucât „titulara puterilor este națiunea”. De asemenea, remarcăm că nu este
consacrat expressis verbis principiul separației puterilor în stat [a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/02/10/constitutia-regatului-belgiei/]. B. Art. 20 pct. 2
din Constituția Republicii Federale Germania (1949) dispune că „Întreaga autoritate a statului
emană de la popor” (teza I). „Aceasta este exercitată de popor, prin alegeri și prin vot, precum
și prin organismele legislative, executive și judecătorești specifice (teza a II-a) [s.n.]. Cu toate
acestea, în continuare, legiuitorul constituțional german, întocmai ca cel român, manifestând o
evidentă inconsecvență, se referă la puterea legislativă, executivă și judecătorească (în acest
sens, a se vedea, spre exemplu, art. 1 pct. 3 și art. 19 pct. 3). În pofida unor teze doctrinare,
Constituția Republicii Federale Germania nu consacră expressis verbis principiul separației
puterilor în stat [a se vedea I. Muraru, Legea fundamentală a Republicii Federale Germania,
accesibil la adresa web https://constitutii.wordpress.com/2013/02/01/legea-fundamentala-
pentru-republica-federala-germania/)]. C. Art. 1 alin. (1) din Constituția Italiei (1948) prevede
că „Suveranitatea aparține poporului și este exercitată de către acesta în formele și limitele
prevăzute de Constituție”. Această Constituție cuprinde referiri doar la „puterea legislativă” (a
se vedea, spre exemplu, art. 117). Facem precizarea că nici această Constituție nu consacră
expressis verbis principiul separației puterilor în stat (a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/01/28/constitutia-republicii-italiene/). D. Art. 24 teza I
din Constituția Republicii Austria (1929), dispune că „Suveranitatea sa (a Republicii Austria)
emană de la popor” (p.n.). În continuare, această Constituție evocă cele trei puteri în
numeroase texte. De asemenea, art. 94 pct. 1 dispune că „Puterile judecătorească și executivă
sunt separate în cadrul tuturor nivelurilor de procedură. [a se consulta adresa web
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/austria.pdf]. E. Art. 1 pct. 2 din Constituția
Regatului Spaniei (1978) prevede că „Suveranitatea naţională constă în poporul spaniol, cel
din care emană puterile statului”. În continuare, deși se referă generic la „puterile publice” sau
„puterile constituționale” ori le nominalizează, ca atare, Constituția acestei țări nu consacră
expressis verbis principiul separației acestora [a se consulta adresa web
https://constitutii.wordpress.com/2013/01/15/constitutia-regatului-spaniei/].
24
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
În ceea ce priveşte hotărârile Guvernului, potrivit art. 108 alin. (2) din
Constituţie, acestea se emit numai pentru organizarea executării legilor. Deci,
hotărârile Guvernului nu pot excede cerinţelor legale. De fapt, toate actele
normative subordonate legii trebuie să fie conforme cu aceasta. În acest sens,
potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „actele normative date în
executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele
şi potrivit normelor care le ordonă”.
Pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, în România este organizată şi
funcţionează Curtea Constituţională. Atribuțiile Curții Constituționale sunt
prevăzute de Constituţie (art. 142-147) şi de Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale77.
Facem precizarea că, în temeiul art. 147 alin. (4) teza a II-a din
Constituție, de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, deciziile Curții
Constituționale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În
același sens sunt și dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
77
Legea nr. 47/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
101 din 22 mai 1992 şi republicată în nr. 187 din 7 august 1997 şi nr. 807 din 3 decembrie
2010.
78
A se vedea Dex, p. 570.
79
A se vedea art. 156-171 C. pr. pen.
26
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
80
Idem, art. 209-210.
81
Idem, art. 223-240.
27
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
82
A se vedea: art. 52 alin. (3) din Constituție; art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind
statului magistraților (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29
iunie 2004 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13
septembrie 2005).
83
A se vedea art. 211-215 C. pr. pen.
84
Idem, art. 216-217.
28
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
87
Din interpretarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie se poate deduce că munca nu
poate fi îngrădită sub aspectul profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de
muncă.
88
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 217 A (III) din 10
decembrie 1948.
89
Pactul a fost adoptat şi deschis semnării, ratificării şi aderării de către Adunarea
generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 2200 A (XX)I 9 din 16 decembrie 1966 şi a intrat în
vigoare la data de 23 martie 1976, conform art. 49. România a semnat acest pact la data de 27
iunie 1968 şi l-a ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (publicat în Buletinul Oficial al
României, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974).
90
Convenţia a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei, la Roma, în data de 4
noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953. România a ratificat această
Convenţie prin Legea nr. 30/1994 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
135 din 31 mai 1994).
30
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
91
Potrivit Constituţiei, sunt autorităţi publice: Parlamentul (art. 61-79), Preşedintele
României (art. 80-101), Guvernul (art. 102-115), Administraţia publică (art. 116-123) şi
Autoritatea judecătorească (art. 124-134).
31
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
92
A se vedea: art. 52 din Constituţie (dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică) şi Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004).
93
Potrivit art. 15 alin. 1 teza I din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este
interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau aliniate din acelaşi act
normativ ori în două sau mai multe acte normative.
32
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
94
A se vedea T. Bodoașcă, Discuții în legatură cu independența justiției în sistemul de
drept român, în ,,Dreptul” nr. 2/2015.
95
Pentru unele detalii în legătură cu acest principiu, a se vedea: D. Gherasim, Buna-
credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 7 şi urm.; T.
Pop, Drept civil român. Teoria generală, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1993, p. 14.
33
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
- art. 11 C. civ., potrivit căruia, „nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau bunele
moravuri”;
- art. 14 C. civ., în temeiul căruia, „orice persoană fizică sau juridică
trebuie să-şi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-
credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri” [alin. (1)]. „Buna-
credinţă se prezumă până la proba contrară” [alin. (2)];
– art. 15 C. civ., conform căruia, „niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv96 şi nerezonabil97,
contrar bunei-credinţe”.
Deci, pentru a ne afla în prezenţa abuzului de drept şi, corelativ, a
răspunderii pe care acesta o implică, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
- exercitarea dreptului să fie contrară scopului economic şi social pentru
care a fost recunoscut;
- prin exercitarea dreptului să se producă o încălcare a unui drept
aparţinând altei persoane;
- exercitarea dreptului să se realizeze cu încălcarea ordinii publice98 sau a
bunelor moravuri99;
96
Termenul „excesiv” are înțelesul de ceva „care depășește limitele normale” (în acest
sens, a se vedea Dex, p. 355).
97
Termenul „nerezonabil” are semnificația de ceva „se menține în limite normale”
(idem, p. 926). Termenii „excesiv” și „nerezonabil”, fiind explicați unul cu ajutorul celuilalt,
sunt sinonimi.
98
În dreptul modern, „ordinea publică” a fost concepută, iniţial, numai ca o ordine
politică. Ulterior, dispoziţiile legale de ordine publică s-au amplificat şi diversificat. Pe cale
de consecinţă, şi ordinea publică s-a diversificat, în sensul că a fost extinsă, de la ordinea
politică, la cea economică şi socială. Ordinea publică cuprinde toate dispoziţiile imperative
ale dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale
societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.
Din punct de vedere normativ, ordinea publică este exprimată prin dispoziţii legale
imperative, care stabilesc ordinea politică, economică şi socială a societăţii româneşti. Fiindcă
ordinea publică este exprimată prin norme de drept, mai este numită şi „ordine de drept”, iar
statul care instituie şi apără această ordine poartă denumirea de „stat de drept”.
99
Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită ce s-au conturat în
conştiinţa societăţii, a căror respectare s-a impus cu necesitate printr-o experienţă şi practică
îndelungată. În dreptul civil francez, expresia bunele moravuri a fost preluată din dreptul
roman, fiind expresia principiului conform căruia quae facta laedunt pietatem existemationem,
34
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
vericundiam nostram, contra bonos mores fiunt. Facem precizarea că, în sociologie, se face
distincţie între moravuri şi morala publică, adică între deprinderile care comportă şi cele care
nu comportă o apreciere morală. De asemenea, prin moravuri, de regulă, se desemnează
totalitatea deprinderilor şi obiceiurilor naturale ale unui grup social sau ale unei persoane.
Evident, aceste deprinderi sau obiceiuri pot fi conforme sau nu cu binele, de unde şi expresiile
bune moravuri şi rele moravuri. Primele exprimă un comportament pozitiv, iar ultimele
reflectă un comportament dezaprobant în opinia publică. Constituţia României foloseşte în
unele texte ale ei expresia bunele moravuri. Astfel, spre exemplu, în temeiul art. 26 alin. (2),
persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
celorlalţi, ordinea publică şi bunele moravuri (s.n.). De asemenea, potrivit art. 30 alin. (7),
printre altele, sunt interzise manifestările obscene şi cele contrare bunelor moravuri. După
cum s-a mai precizat, actualul Cod civil se referă şi el în unele texte la bunele moravuri (art.
11, art. 14, art. 60, art. 84, art. 626, art. 1169 şi art. 1882).
100
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura Şansa S.R.L., 1995, p. 81.
101
Immanel Kant (n. 22 aprilie 1724 – d. 12 februarie 1804) a fost un filosof german
din perioada iluminismului (perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din secolele XVII-
35
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
XIX din statele Europei, ale Americii de Nord și Americii de Sud), unul dintre cei mai mari
filosofi din istoria culturii apusene. Lucrarea sa majoră este „Critica rațiunii pure”, publicată
în anul 1781.
102
A se vedea G. Vrabie, S. Popescu, op. cit., p. 176.
103
A se vedea P. Negulescu, Curs de drept constituţional de drept român, Bucureşti,
1927, p. 103.
104
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 78.
105
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2019 a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, fiind ulterior modificată și completată.
106
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 78.
36
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 1.3.
IZVOARELE DREPTULUI
107
A se vedea D. Mazilu, op. cit., p. 101-106.
108
A se vedea Dex, p. 512.
109
A se vedea Gh. Mihai, R. I. Motica, op. cit., p. 121.
37
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
110
Termenul „consuetudinar“ are semnificaţia de ceva nescris, dar consacrat prin uz
sau prin datină (în acest sens, a se vedea Dex, p. 216).
111
Idem, p. 706.
112
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 124-125.
38
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
114
Art. 13 din Codul Calimach (aplicat în Moldova începând cu 1 octombrie 1817) a
dispus că, dacă în acest cod nu se află o lege potrivită cu pricina înfăţişată, atunci se cuvine a
se urma pământescul obicei care, în curgerea timpului, fiind respectat de obşte şi folosit de
judecători, a dobândit putere legiuită (s.n.). Codul Caragea, aplicat în Ţara Românească
începând cu anul 1818, şi Codul Calimach sunt primele legiuiri române moderne, inspirate
din Codul civil napoleonian.
115
În limbajul comun, termenul „uzanţă” are semnificaţia de practică uzuală sau
regulă ori obicei statornicit (a se vedea Dex, p. 1143).
116
Codul civil se referă la „obicei” în patru cazuri, și anume: „dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului” [art. 603 alin. (2)]; „în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de
urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de
linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii” [art.
613 alin. (1)]; „în lipsa unor dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului,
înălţimea zidului comun se stabileşte de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama
zidului” [art. 662 alin. (2)]; „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” [art. 1349 alin. (1)].
40
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
41
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
117
Pentru o opinie contrară, a se vedea: I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual
civil, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996, vol. 1, p. 37; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă. Teoria generală, Bucureşti, Editura Naţional, 1996, p. 167.
42
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
din Constituție. De asemenea, în temeiul art. 146 lit. d), „hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului”.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al
României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie. În acelaşi sens sunt şi
dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate în legătură cu o lege sau
ordonanţă ori cu diverse dispoziţii din cuprinsul lor, determină lipsirea de efecte
juridice a acestora, la 45 de zile de la publicarea decizie Curții Constituționale în
Monitorul Oficial. Practic, termenul de 45 de zile este oferit Parlamentului,
respectiv Guvernului pentru a pune în acord dispozițiile din legea, respectiv din
ordonanța respectivă cu prevederile Constituției.
Cu toate acestea, deciziile Curţii Constituţionale, prin care soluţionează
excepţiile de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, nu sunt izvoare de
drept directe. În realitate, izvorul de drept este Constituţia şi Legea nr. 47/1992
care abilitează această instituţie publică a statului să se pronunţe în legătură cu
constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
În acest sens pot fi aduse ca argument irefutabil dispoziţiile art. 61 alin.
(1) din Constituţie, conform cărora, „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
De asemenea, în acelaşi sens pot fi interpretate şi dispoziţiile art. 1 alin.
(5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Faţă de lipsa de distincţie a textului art. 1 alin. (5) din Constituţie,
obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor revine tuturor autorităţilor şi
instituţiilor statului, inclusiv Curţii Constituţionale, conform principiului ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus.
1.3.4. Doctrina
În limbajul comun, „doctrina” are semnificaţia de totalitate a principiilor
unui sistem politic, ştiinţific sau religios120.
Sub aspect etimologic, termenul provine din substantivul din limba latină
doctrina (doctrinae), cu semnificaţia de învăţătură, ştiinţă sau teorie121.
120
A se vedea Dex, p. 313.
44
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
1.3.5.2. Legea
Noţiunea de „lege” poate fi abordată în două sensuri:
- în sens strict juridic, termenul „lege“ desemnează actul normativ al
autorităţii legislative. În acest sens, art. 61 alin. (1) din Constituţie prevede că
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate
legiuitoare a ţării” (s.n.). De asemenea, art. 73 alin. (1) prevede că „Parlamentul
adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” (s.n.). Deci, în
sistemul de drept român, în sens strict juridic (stricto sensu), legea este actul
normativ emis de Parlamentul României;
122
Idem, p. 130.
123
A se vedea, I. Santai, op. cit., p. 63.
124
A se vedea art. 1 şi urm. din Legea nr. 24/2000.
46
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
125
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 133 şi urm.
126
A se vedea art. 61 și urm. din Constituție.
127
Acest Regulament a fost adoptat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 25 februarie 1994 și, apoi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016, fiind ulterior
modificată și completată).
128
Acest Regulament a fost adoptat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005 (publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005 și, apoi, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 23 noiembrie 2018, fiind ulterior
modificată și completată).
129
Acest Regulament a fost adoptat prin Hotărârea Camerei Parlamentului României
nr. 4/1992 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992 și,
apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 25 iulie 2013, fiind
ulterior modificată și completată).
130
În temeiul art. 74 alin. (1) din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului,
deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Cetăţenii care îşi exercită dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un
sfert din judeţele ţării (41 plus municipiul București), iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul
iniţiativei respective. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei aparţine, potrivit art. 150,
Preşedintelui României la propunerea Guvernului, a cel puţin unei pătrimi din numărul
deputaţilor sau senatorilor, precum şi a cel puţin unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate
din judeţele ţării, iar în fiecare judeţ sau municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei.
47
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
131
Potrivit Constituţiei: proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie
adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul
membrilor fiecărei Camere [art. 151 alin. (1)]; proiectele legilor organice se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere [art. 76 alin. (1)]; proiectele legilor ordinare se adoptă cu
votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră [art. 76 alin. (2)].
48
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
a Constituţiei. Domeniile care fac obiectul legilor organice sunt enumerate limitativ
de art. 73 alin. (3) şi de alte texte ale Constituţiei136. Toate legile care nu sunt
constituţionale sau organice sunt legi ordinare. Legile constituţionale se adoptă prin
votul întregului electorat, pe calea referendumului naţional, conform art. 153 din
Constituţie. În schimb, potrivit art. 76 din Constituţie, legile organice şi hotărârile
privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere [alin. (1)], iar cele ordinare şi hotărârile cu votul majorităţii membrilor
prezenţi în fiecare Cameră [alin. (2)]. Facem precizarea că, în prezent, Parlamentul
României are un număr de 465 de membri, din care 136 sunt senatori, iar 329
deputaţi;
- după ramura de drept pentru care constituie principalul izvor de drept
(sau obiectul reglementării), se face distincție între legi civile, penale,
administrative, financiare, de muncă şi securitate socială, de familie, comerciale
etc;
- după sfera de cuprindere, legile sunt generale și speciale. Concursul dintre
legile generale şi cele speciale este guvernat de principiile ce se deduc din adagiile
latine generalis (lex) specialibus non derogat (legea generală nu derogă de la legea
specială) şi specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea
generală)137. Cu alte cuvinte, legea specială are prioritate în aplicare în raport cu
legea generală, chiar dacă este anterioară acesteia. De asemenea, o lege generală
poate abroga numai expres o lege specială. Şi, în sfârşit, legea specială, în măsura în
care nu prevede, se completează cu legea generală.
136
A se vedea, spre exemplu: art. 3 alin. (2) [frontierele țării]; art. 5 alin. (1) [cetățenia
română]; art. 16 alin. (4) [condițiile în care cetățenii Uniunii pot alege și pot fi aleși în
autoritățile administrației publice locale din România]; art. 31 alin. (5) [organizarea și
funcționarea serviciilor de radio și televiziune, precum și controlul parlamentar asupra
acestora]; art. 40 alin. (3) [categoriile de funcționari care nu pot face parte din partide
politice]; art. 44 alin. (2) [condițiile în care cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor în România].
137
A se vedea F. Ştef, Dicţionar de expresii juridice latine, Bucureşti, Editura „Oscar
Print“, 1995, p. 91 şi p. 196.
50
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
138
Decretul-lege nr. 119/1938 a fost publicat în „Monitorul Oficial al României”,
partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938 şi abrogat prin art. 230 lit. q) din Legea nr. 71/2011.
139
Decretul-lege nr. 319/1944 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”,
partea I, nr. 133 din 10 iunie 1944 şi abrogat prin art. 230 lit. j) din Legea nr. 71/2011.
140
Decretul nr. 31/1954 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr.
8 din 30 ianuarie 1954 şi abrogat prin art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/1954.
141
Decretul nr. 32/1954 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I, nr.
9 din 31 ianuarie 1954 şi abrogat prin art. 230 lit. o).
142
Decretul nr. 167/1958 a fost publicat în „Buletinul Oficial al României”, partea I,
nr. 11 din 15 iulie 1960 şi abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011.
51
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
143
A se vedea art. 14 lit. d) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (publicată în „Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, fiind ulterior modificată și completată.
Această Ordonanță a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 12 noiembrie 2004). Cu toate acestea, în
opinia noastră, decretele prezidenţiale prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi sunt
neconstituţionale. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau
al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege (s.n.). Deci, textul art. 14 lit. d) din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 şi decretele prezidenţiale emise în temeiul
acestuia sunt evident neconstituţionale.
144
La data elaborării lucrării, potrivit bazei de date „Lex expert”, în România erau
adoptate peste 9800 de legi, peste 1600 de ordonanţe şi peste 3200 de ordonanţe de urgenţă.
Practic, aproximativ 50% din numărul total de acte normative cu putere de lege au fost
adoptate de Guvernul României.
145
Potrivit aceleiași baze de date, la data elaborării lucrării, în România, erau adoptate
peste 158700 de acte normative.
52
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
146
Legea nr. 590/2003 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 23
din 12 ianuarie 2004, fiind ulterior modificată și completată.
147
Constatăm unele greşeli şi omisiuni impardonabile în conţinutul definiţiei date
tratatului internaţional de art. 1 din Legea nr. 590/2003. În primul rând, în text, după ce se
face precizarea că tratatul este un act juridic „indiferent de denumire sau formă”, este evocată
cerinţa de a fi „consemnat în scris”. Evident, consemnarea în scris a tratatului constituie un
aspect ce ţine de forma acestuia. Deci, ar fi fost suficientă referirea la faptul că „denumirea”
dată tratatului este indiferentă. În al doilea rând, drepturile şi obligaţiile generate de orice act
normativ, cum este şi tratatul internaţional, au caracter juridic. Deci, în definiţie, nu era
necesar să se facă precizarea că tratatul dă naştere la „drepturi şi obligaţii juridice”. În al
treilea rând, apare imposibil de stabilit ce a avut în vedere legiuitorul atunci când s-a referit la
drepturile şi obligaţiile „de altă natură” generate de tratat. În al patrulea rând, în general,
actele normative reglementează raporturi sociale care, astfel, se convertesc în raporturi
juridice, raporturi ce au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii subiective. De la această regulă
nu face excepţie tratatul. În al cincilea rând, cerinţa alternativă de consemnare a tratatului în
două sau mai multe „instrumente conexe” este esenţial greşită. Într-adevăr, aceste instrumente
nu sunt numai „conexe”, adică între ele nu există doar o simplă legătură, ci trebuie să fie
identice, adică „originale”. În al şaselea rând, pentru economie de text, ar trebui să se renunţe
la enumerarea „nivelurilor” la care poate fi încheiat tratatul şi să se facă referire generică la
53
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 1.4.
SISTEMUL DREPTULUI ROMÂN
dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă
juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi cele care prevăd în mod
expres cerinţa ratificării lor [lit. h)]. Aceste tratate nu se ratifică prin ordonanţe ale
Guvernului. Cu toate acestea, în situaţii extraordinare, tratatele prevăzute la lit. b) - h), a căror
reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin ordonanţe de urgenţă ale
Guvernului, sub condiţia justificării temeinice a urgenţei ratificării. Tratatele semnate la nivel
guvernamental, care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19, precum şi tratatele semnate la
nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre.
150
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de Adunarea
Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 217A(III) din 10 decembrie 1948.
55
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
151
A se vedea I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului,
Bucureşti, T.U.B., p. 377.
152
A se vedea I. Santai, op. cit., p. 43-44.
56
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
subiecte de drept. Spre exemplu, norma prevăzută de art. 52 alin. (1) din
Constituţie este de maximă generalitate, întrucât vizează toţi cetăţenii României.
Astfel, potrivit acestui text, „cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România”
(s.n.). În schimb, norma stipulată de art. 54 alin. (2) din Constituţie este specială,
deoarece vizează doar două categorii de cetățeni: cei cărora li s-au încredinţat
funcţii publice, respectiv militarilor. În concret, în temeiul art. 54 alin. (2) din
Constituție, „cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi
militarii, răspund de îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în
acest scop, vor depune jurământul cerut de lege” (s.n.);
– normele juridice sunt reguli de conduită abstracte, deoarece nu se referă
la conduita concretă a unui subiect de drept anume, persoană fizică sau juridică,
ci la conduita tuturor subiectelor de drept sau unui grup anume de subiecte de
drept. Altfel spus, o anume normă juridică reflectă cerinţele esenţiale ale
conduitei tuturor subiectelor de drept vizate de ea. De fapt, normele juridice sunt
reguli generale de conduită tocmai datorită faptului că fac abstracţie de
elementele concrete şi particulare. În ultimă instanţă, normele juridice sunt
rezultatul procesului de trecere de la concret la abstract, de la particular la
general. În exemplele date anterior, cele două norme constituţionale au în vedere
trei categorii de persoane fizice: toţi cetăţenii români, respectiv toţi cetăţenii
cărora li s-au încredinţat funcţii publice sau care au calitatea de militar. Deci,
normele în cauză n u vizează doar un anumit cetăţean ori un anumit funcţionar
public sau un militar anume;
– datorită caracterului lor abstract, normele juridice prescriu conduite
tipice pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de către aceştia
atunci când intră în raporturi juridice. Pe cale de consecinţă, normele juridice
constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei
anumite conduite umane faţă de actele normative. În acest sens, conduita umană
poate fi licită sau ilicită şi, drept urmare, sancţionată sau nu pe calea angajării
răspunderii juridice;
– datorită caracterului lor general, abstract şi impersonal, normele juridice
sunt de aplicabilitate repetată, cât timp sunt în vigoare. În schimb, normele
juridice individuale îşi pierd efectele prin punerea lor în executare;
– normele juridice au caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile
naturii, sunt, în exclusivitate, produsul voinţei umane;
– normele juridice determină anumite efecte juridice pentru subiectele de
drept intrate în relaţia reglementată de ele, generând, modificând şi desfiinţând
57
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
58
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
determină generic starea de fapt prin care anumite acte juridice sau fapte
materiale dobândesc relevanţă juridică.
Spre exemplu, pentru ca dispozițiile art. 228 alin. (1) C. pen. să fie
incidente într-un caz anume, trebuie întrunite următoarele cerințe: să fie
săvârșită o acțiune de luare a unui bun mobil; bunul mobil trebuie să să se afle în
posesia sau detenția altei persoane; acțiunea de luare a bunului să fie săvârșită
fără consimțământul posesorului sau detentorului; acțiunea de luare să fie
săvârșită în scopul însuțirii bunului pe nedrept. În schimb, pentru incidența
dispozițiilor art. 273 și art. 293 alin. (1) C. civ., o persoana căsătorită trebuie să
încheie o nouă căsătorie.
După modul de formulare în textul normelor juridice, ipoteza poate fi
determinată sau relativ determinată:
- ipoteza este determinată dacă norma juridică stabilește cu exactitate și
expressis verbis condiţiile ei de aplicare. În exemplele date mai sus, ipotezele
sunt determinate;
- ipoteza este relativ determinată sau subînţeleasă, există atunci când
conţinutul acesteia este stabilit la modul general. Spre exemplu, art. 104 alin. (1)
C. civ. dispune că „orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește
numai în interesul acesteia”. În acest caz, ipoteza este relativ determinată sub
aspectul persoanelor ocrotite și a măsurilor de ocrotire. Astfel, art. 105 C. civ.
dispune că sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși
capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege, nu pot
să-și administreze bunurile și nici să-și apere interesele în condiții mulțumitoare.
În schimb, în cazul minorilor, ocrotirea se realizează prin părinți sau prin o
măsură de ocrotire alternativă [tutela, adopția sau o măsură de protecție specială
(plasamentul, plasamentul în regium de urgență sau supravegherea
specializată)]153. Persoanele majore capabile, de regulă, se ocrotesc singure. În
caz contrar, acestea pot fi ocrotite prin punere sub interdicție, prin tutelă sau
curatelă154.
Ipoteza determinată poate fi simplă sau complexă.
La rândul ei, ipoteza complexă poate fi cumulativă sau alternativă.
153
A se vedea: art. 110 și urm. C. civ.; art. 39 și urm. din Legea nr. 272/2004 privind
protecția și promovarea drepturilor copilului (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în nr. 158 din 5 martie 2014, fiind
ulterior modificată și completată).
154
A se vedea art. 106 și urm. C. civ.
59
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
60
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
155
A se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 86.
156
Idem, p. 86 şi urm.
61
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare. Sunt astfel
de dispoziţii, cele care constituie principii generale ale dreptului sau ale unor
ramuri de drept şi care au consfinţire juridică. Spre exemplu, dispoziţiile art. 1
alin. (5) din Constituţie, care instituie principiul legalităţii, sunt dispoziţii
generale pentru toate domeniile dreptului.
Dispoziţiile speciale vizează o sferă restrânsă de aplicare. Spre exemplu,
dispoziţiile art. 325 alin. (1) C. civ. sunt speciale, deoarece instituie obligaţia de
sprijin material reciproc numai între soţi.
Dispoziţiile determinate stabilesc cu exactitate conduita de urmat. Spre
exemplu, cuprind o asemenea dispoziţie prevederile art. 259 alin. (5) C. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text, „căsătoria încetează prin decesul sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi”.
Dispoziţia este cumulativă atunci când norma juridică impune subiecţilor
de drept două sau mai multe conduite, care trebuie îndeplinite în acelaşi timp.
Spre exemplu, art. 261 C. civ. dispune că „părinţii sunt cei care au, în primul
rând, îndatorirea de creştere şi de educare a copiilor lor minori” (s.n.).
Dispoziţia este alternativă atunci când norma juridică impune două sau
mai multe conduite, fiind suficientă îndeplinirea uneia dintre ele pentru
incidenţa acelei norme juridice. Astfel, spre exemplu, art. 259 alin. (5) C. civ.,
evocat anterior, cuprinde o asemenea dispoziţie.
D. Sancţiunea
Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,
adică măsurile pe care norma juridică le prevede a fi luate împotriva celui care o
încalcă şi care, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a
statului.
Sancţiunea poate viza:
– persoana celui care a încălcat norma juridică, cum ar fi, spre exemplu,
închisoarea, în cazul săvârşirii unei infracţiuni;
– patrimoniul persoanei, cum ar fi, spre exemplu, amenda şi confiscarea,
în cazul săvârşirii unui delict civil sau a unei contravenţii ori chiar a unei
infracţiuni;
– actele juridice întocmite fără respectarea legii, cum ar fi, spre exemplu,
nulitatea absolută sau relativă ori inexistenţa.
Sancţiunile sunt susceptibile de clasificare după diverse criterii, şi anume:
– după natura juridică a normei încălcate, sunt sancţiuni penale, civile,
administrative, disciplinare, de dreptul muncii etc;
62
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
63
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
64
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
art. 13 şi art. 16 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă157.
Facem precizarea că art. 13-16 din Legea nr. 119/1996 au abrogat implicit art.
22-24 din Decretul nr. 31/1954 ce reglementau aceeaşi chestiune158. Tot la fel,
publicitatea imobiliară este reglementată atât de Codul civil (art. 876-915), cât şi
de Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.
Prin excepție de la această regulă, o reglementare din aceeaşi materie şi de
acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, numai dacă are caracter
special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.
Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul
acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor
legislative pe care le instituie [art. 15 alin. (2)]. Spre exemplu, în cadrul
regimului matrimonial al comunităţii de bunuri (art. 339-359 C. civ.), regimul
juridic al bunurilor comune este derogatoriu de la regimul general al proprietăţii
comune (art. 631-686 C. civ.).
Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o
situaţie anume determinată cuprinde norme diferite în raport cu reglementarea-
cadru din materie [art. 15 alin. (3)]. Spre exemplu, dispoziţiile art. 339 C. civ.
sunt derogatorii de la prevederile art. 632 alin. (1) C. civ. Astfel, spre exemplu
potrivit art. 632 alin. (1), în general, proprietatea comună poate îmbrăca forma
proprietății comune pe cote-părţi și a proprietății comune în devălmăşie. În
schimb, în cazul în care soții se află căsătoriți sub regimul matrimonial al
comunității legale sau convenționale de bunuri, proprietatea lor comună poate fi,
potrivit art. 339 C. civ., numai în devălmăşie;
În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în
mai multe articole sau aliniate din acelaşi act normativ ori două sau mai multe
acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma
de trimitere [art. 17 alin. (1)]. Contrar acestui deziderat, spre exemplu, art. 258
alin. (1) C. civ. reproduce art. 48 alin. (1) din Constituţie. Astfel, ambele texte
prevăd că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea şi educarea copiilor lor.
157
Legea nr. 119/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
282 din 11 noiembrie 1996 şi republicată în nr. 743 din 2 noiembrie 2009.
158
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoaşcă, Opinii în legătură cu dreptul
comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de
stare civilă, în „Dreptul” nr. 3/2007, p. 49-63.
65
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
159
A se vedea, spre exemplu, art. 137 din Legea nr. 1/2011.
66
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
acestei cerinţe, Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei160, prin art. 3 lit.
g), consideră copil „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu are
capacitate deplină de exerciţiu” (s.n.).
Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma
instituită fără explicaţii sau justificări [art. 37 alin. (1)]. Spre exemplu, potrivit
art. 96 alin. (3) din Constituţie, „de la data punerii sub acuzare şi până la data
demiterii, Preşedintele este suspendat de drept”;
În redactarea actului normativ, pentru a se accentua caracterul imperativ
al dispoziţiei respective, verbele se utilizează, de regulă, la timpul prezent forma
afirmativă [art. 38 alin. (2)]. Spre exemplu, „se interzice” şi, nicidecum „se va
interzice” sau „nu se va permite” etc. În concret, spre exemplu, potrivit art. 127
din Constituţie, „şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute
de lege”.
E. Sistematizarea conținutului actelor normative
Conţinutul actelor normative trebuie sistematizat în următoarea ordine de
prezentare a ideilor: dispoziţii generale sau principii generale; dispoziţii privind
fondul reglementării; dispoziţii tranzitorii; dispoziţii finale.
În cadrul acestei structuri, articolele pot fi grupate în capitole, care se pot
împărţi în secţiuni, iar acestea, după caz, în paragrafe.
La coduri şi alte legi de mare întindere, capitolele pot fi grupate în titluri
şi, după caz, în părţi, care, la rândul lor, se pot constitui în cărţi. Astfel, spre
exemplu, Cartea I C. civ. (despre persoane), cuprinde patru titluri, iar fiecare
titlu mai multe capitole.
160
Legea nr. 273/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
557 din 23 iunie 2004 și, apoi, republicată în nr. 739 din 23 septembrie 2016, fiind ulterior
modificată și completată.
67
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
68
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
generală pentru a altă juridică. Spre exemplu, norma prevăzută de art. 1180 C.
civ. este o normă specială în raport cu cea stipulată de art. 28 alin. (1) C. civ.
Într-adevăr, potrivit acestui text, capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor. Caracterul general al normei prevăzute de art. 28 alin. (1) rezidă în
referirea generică la capacitate, ceea ce înseamnă că este avută în vedere atât
capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu a persoanei. Evident, art.
1180 are în vedere o latură a capacității de exerciţii, adică posibilitatea persoanei
de a încheia contracte. În schimb, norma prevăzută de art. 1180 C. civ. este
generală în raport cu cea prevăzută de art. 1652 C. civ., conform căreia „pot
cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. Caracterul special
al normei prevăzute de art. 1652 C. civ. constă în împrejurarea că este incidentă
numai în cazul contractului de vânzare-cumpărare. În schimb, art. 1180 C. civ.
are aplicabilitate în cazul tuturor contractelor.
Concursul dintre normele juridice generale şi cele speciale este guvernat
de principiile ce se deduc din adagiile latine generalis specialibus non derogat
(o lege generală nu derogă de la o lege specială) şi specialia generalibus
derogant (legea specială derogă de la legea generală).
Drept urmare, raportul dintre cele două categorii de norme juridice este
supuse, în principiu, următoarelor reguli:
– normele juridice speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare. Drept
urmare, nu pot fi incidente şi în alte situaţii decât cele care sunt prevăzute expres
în ipotezele lor normative;
– normele juridice speciale au prioritate în aplicare în raport cu cele
generale, chiar dacă sunt anterioare acestora din urmă;
– în măsura în care sunt lacunare, normele juridice speciale se
completează cu cele generale;
– normele juridice generale pot abroga numai expres norme juridice
speciale.
D. Clasificarea normelor juridice după modul lor de redactare
După acest criteriu, normele juridice se clasifică în norme complete şi
norme incomplete.
Normele juridice complete au în conţinutul lor normativ toate cele trei
elemente (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea). Spre exemplu, este o normă
completă cea prevăzută de art. 1041 C. civ., deoarece dispune că, „sub
sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat
şi semnat de mâna testatorului”. Într-adevăr, ipoteza vizează testamentul olograf,
69
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
70
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
161
Ordonanţa Guvernului nr. 2/1991 a fost publicată în „Monitorul Oficial al
României“, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001
71
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
72
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
162
A se vedea I. Santai, op. cit., p. 56-57.
163
Legea nr. 10/2001 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 75
din data de 14 februarie 2001.
164
Legea nr. 119/1948 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I,
nr. 133 bis din 11 iunie 1948.
73
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
165
Legea nr. 7/1996 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 201
din 3 martie 2006
166
Codul civil român de la 1864 a fost elaborat după modelul Codului napoleonian
(1804) în anul 1864 şi promulgat la data de 4 decembrie 1864. Codul a intrat în vigoare la
data de 1 decembrie 1865. Potrivit art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011, începând cu data de 1
octombrie 2011, Codul civil de la 1864 a fost abrogat, cu excepţia dispoziţiilor art. 1169-
1206, care au fost abrogate la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
167
Codicele de procedură civilă sau „Codul de procedură civilă” a fost republicat în
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 45 din 24 februarie 1948 şi abrogat expres de
art. 83 lit. a) din legea nr. 76/2012.
168
Decretul-lege nr. 115/1938 a fost publicat în „Monitorul Oficial al României“,
Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938 şi abrogat expres de art. 230 lit. g din Legea nr. 71/2011.
74
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
din această lege, timp de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi,
locotenenţii-colonei care nu aveau absolvit cursul de capacitate, au fost avansaţi
la gradul de colonel în condiţiile vechii reglementări, adică cu condiţia să fi
promovat examenul de colonel;
- actele normative temporare sau cu termen, care se aplică situaţiilor
apărute sub imperiul lor, conform principiului tempus regit actum, indiferent că
mai sunt sau nu în vigoare la data aplicării;
- legea penală mai favorabilă anterioară. Potrivit art. 13 C. pen., în cazul
în care de la data săvârşirii infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu
Acţiunea normelor juridice în spaţiu este supusă principiului
teritorialităţii, principiu care decurge din suveranitatea statelor.
Potrivit acestui principiu, actele normative adoptate de autorităţile statului
român, în raport cu competenţa lor, se aplică fie pe întreg teritoriul acestuia, fie
într-o anumită unitate administrativ-teritorială. Astfel, spre exemplu, sunt de
aplicabilitate generală legile, ordonanţele şi hotărârile de guvern. În schimb,
hotărârile consiliilor judeţenr sau locale sunt incidente numai pe teritoriul
judeţelor sau localităţilor respective.
În sens juridic, teritoriul de stat cuprinde întinderea de pământ şi apele
cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială
cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia169.
Actele normative adoptate de autorităţile române cu competenţă generală
se aplică şi la bordul navelor sau aeronavelor române, chiar dacă acestea nu se
află în apele sau în marea teritorială ale României.
De asemenea, actele normative române se aplică şi pe suprafeţele de teren
şi în clădirile în care funcţionează misiunile diplomatice ale statului român
situate pe teritoriul diverselor state ale lumii170. Această situaţie este determinată
de imunităţile şi privilegiile diplomatice, unanim admise în dreptul internaţional
public şi absolut necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii diplomatice.
169
Suprafaţa teritoriului României este de 238.391 km2.
170
Facem precizarea că, după ultimele statistici, în lume sunt un număr de 191 de state
şi 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Australia, Europa şi
Oceania).
75
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
172
România a ratificat Convenţia de la Viena din anul 1961 prin Decretul nr. 566/1968
(publicat în „Buletinul Oficial al României”, Partea I, nr. 89 din 8 iulie 1968).
173
România a aderat la Convenţia de la Viena din anul 1963 prin Decretul nr.
481/1971 (publicat în „Buletinul Oficial al României”, Partea I, nr. 10 din 28 februarie 1972).
77
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
vorbirea curentă. De fapt, sub acest aspect, edificatoare sunt dispoziţiile Legii
nr. 24/2000. Astfel, după cum s-a mai precizat, potrivit art. 34 alin. (1) din
această lege, actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil specific
normativ, concis, sobru şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea
strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie. Cu toate acestea, acelaşi act
normativ, în art. 34 alin. (4), dispune că redactarea textelor se face prin folosirea
cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea
regionalismelor şi că redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu
uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.
În general, problema interpretării nu se mai pune în acele situaţii în care
chiar legiuitorul, în actul normativ edictat, explică semnificaţia juridică a
diverşilor termeni sau sintagme. Astfel, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr.
24/2000, dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea
înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul
normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată
lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi
materie. Utilizarea unor explicaţii prin norme interpretative este, potrivit art. 36
alin. (3) din acelaşi act normativ, permisă numai în măsura în care ele sunt strict
necesare pentru înţelegerea textului.
Interpretarea normelor juridice reprezintă o etapă necesară şi esenţială în
procesul de aplicare a acestora. Fără interpretare, actele normative nu pot fi puse
corect în operă.
Sintetizând, apreciem că interpretarea are drept conţinut lămurirea sau
explicarea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o normă juridică, iar
scopul interpretării este corecta aplicare a normei de drept la diverse situaţii de
fapt vizate de ipoteza acesteia.
79
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
175
În doctrină se susţine că actul juridic sau norma juridică interpretativă are caracter
retroactiv, situaţie care contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. (în acest sens,
a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 54). În ceea ce ne priveşte, pentru motive de logică
elementară, este evident că problema retroactivităţii actului sau normei juridice interpretative
se poate pune numai în situaţia în care acestea sunt ulterioare momentului intrării în vigoare a
actului normativ sau normei juridice interpretate. De fapt, în materie civilă, art. 9 alin. (2) C.
civ. soluţionează această problemă, întrucât prevede expressis verbis că „norma interpretativă
produce efecte numai pentru viitor”.
176
În temeiul art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, „interpretarea legală intervenită
în condițiile alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările
judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor
câştigate”.
80
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
81
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
82
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
trebuie puse în corelație cu prevederile art. 484 C. civ., care stabilesc durata
autorității părintești, și cu cele ale art. 37 și urm. C. civ., referitoare la
capacitatea de exercițiu a persoanei fizice.
D. În raport cu metoda utilizată, interpretarea este gramaticală,
sistematică, sistemică, istorico-teleologică și logică:
- interpretarea gramaticală presupune stabilirea sensului normelor juridice
prin observarea regulilor gramaticii, adică prin luarea în considerare a sintaxei177
şi morfologiei178 cuvintelor, propoziţiilor sau frazelor din care este alcătuit textul
interpretat, precum și a semanticii179 termenilor ori sintagmelor folosite sau a
semnelor de ortografie. Fără a relua, subliniem că, pentru evitarea interpretărilor
diverse a normelor juridice, neconforme cu adevărata voinţă a autorităților care
le-au adoptat, Legea nr. 24/2000 instituie unele reguli precise pentru redactarea
lor;
- interpretarea sistematică constă în analiza logico-juridică, gramaticală şi
semantică a normelor juridice în ordinea în care sunt prevăzute de actul
normativ ce le instituie. Facem precizarea că orice normă juridică implică o
interpretare sistematică. De regulă, urmare interpretării sistematice, sunt
identificate inadvertențele normative. Pentru evitarea erorilor, rezultatele
interpretării sistematice trebuie puse în corelaţie cu cele ale interpretării
sistemice;
- interpretarea sistemică constă în lămurirea sensului textelor normelor
juridice supuse interpretării, avându-se în vedere şi celelalte norme juridice din
actul normativ, precum şi din alte acte normative din domeniul respectiv de
normare, adică prin luarea în considerare a conexiunilor sau delimitărilor ce
există între acestea şi alte texte normative;
- interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unor
dispoziţii normative, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de autoritatea care
a adoptat actul normativ într-un anumit context istoric. În cadrul acestei
interpretări, un rol important îl au expunerile de motive, dezbaterile ocazionate
de adoptarea actului normativ şi preambulurile actelor normative.
177
Sintaxa, parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în
virbire și care stabilește modul de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze
(a se vedea Dex, p. 991).
178
Morfologia, parte a structurii gramaticale, constituită din totalitatea regulilor de
modificare a formei cuvintelor în în diferitele lor întrebuințări (a se vedea Dex, p. 653).
179
Semantica, parte a lingvisticii care studiază semnificația cuvintelor (a se vedea
Dex, p. 972).
83
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
180
Rezultatul unui raţionament deductiv poartă denumirea de silogism (a se vedea
Dex, p. 986).
181
A se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 58-60; G. Boroi, op. cit., p. 32-37; O.
Ungureanu, op. cit., p. 41-45.
84
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
85
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
3 din vechiul Cod civil, indirect, permitea analogia dreptului. Astfel, în temeiul
acestui text, judecătorul care refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevedea
sau că era întunecată ori neîndestulătoare, putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate. Analogia legii constă, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în
aplicarea, în unele cazuri, a dispoziţiilor legale privitoare la situaţii
asemănătoare. Facem precizarea că, de principiu, extensia analogică a unei
norme juridice este admisibilă dacă în discuţie se află raporturi sociale care sunt,
deopotrivă, asemănătoare şi de aceeaşi natură cu cele reglementate expres de
către aceasta. De asemenea, tot cu valoare de principiu, împrejurarea că normele
juridice speciale sunt derogatorii de la dreptul comun, adică sunt de strictă
interpretare şi aplicare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), exclude
posibilitatea extinderii aplicării lor pe calea analogiei la alte situaţii neprevăzute
în ipotezele lor normative182;
- argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul
prin care se demonstrează că o anumită soluţie juridică, la care s-a ajuns prin
interpretarea unei norme juridice, este singura logic posibilă, deoarece orice altă
soluţie ar constitui o absurditate;
- alte argumente de interpretare a normelor juridice. În doctrină sunt
evocate şi alte argumente, şi anume: ad hominem, ad ignoratiam, ad populum,
ad misericordiam, ex silentio183. În opinia noastră, chiar dacă unele dintre ele
sunt interesante, aceste argumente şi-au pierdut din utilitate, mai ales, în acele
sisteme de drept care sunt clădite pe principiul legalităţii.
În finalul acestor considerații despre interpretarea normelor juridice,
prezint un text din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe184 pe care îl consider emblematic pentru caracterul alambicat în care
poate fi construită o normă juridică și care generează un efort considerabil de
interpretare, chiar și pentru cei mai avizați specialiști ai domeniului.
În concret, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, „sunt exceptate de
la dreptul de reproducere, în condițiile prevăzute la alin. (1), actele provizorii de
reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi
esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în
182
A se vedea G. Boroi, op. cit., p. 36.
183
A se vedea O. Ungureanu, op. cit., p. 43.
184
Legea nr. 8/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60
din 26 martie 1996 și, apoi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din
14 iunie 2018, fiind ulterior modificată și completată.
86
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
cadrul unei reţele între terţi, de către intermediar, sau utilizarea licită a unei opere
ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine
stătătoare”.
În opinia noastră, textul reprodus implică mai multe aspecte de interpretare.
În primul rând, potrivit acestui text, sunt exceptate de la dreptul de
reproducere „actele provizorii”, care sunt, în acelaşi timp, „tranzitorii” sau
„accesorii”. În esenţă, termenul „provizoriu” are înţelesul unui act nedefinitiv ori
„temporar”185, iar cel „tranzitoriu” evocă un act care este „intermediar” sau
„temporar”186. Practic, termenul „provizoriu” este sinonimul termenului
„tranzitoriu”. Deci, sub acest aspect, textul analizat este pleonastic. Evident,
pentru evitarea pleonasmului, este suficientă utilizarea doar a unuia dintre acești
termeni.
În schimb, un act este „accesoriu” dacă, în raport cu un alt act, are caracter
secundar sau complementar187.
Per a contrario, în condiţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, sunt
permise fără consimţământul titularului dreptului de autor „actele de reproducere
definitive sau principale”.
Procedând astfel, legiuitorul a nesocotit clasicul argument de logică
formală a fortiori. Într-adevăr, dacă sunt permise fără consimţământul titularului
dreptului de autor actele de reproducere „definitive sau principale”, cu atât mai
mult ar trebui permise actele „temporare sau secundare”.
În al doilea rând, actele de reproducere trebuie să constituie o „parte
integrantă” şi „esenţială” a unui „proces tehnic”. Caracterul „integrant” are
semnificaţia unui act „necesar” sau „esenţial” 188. Evident, un act este „esenţial”
atunci când are caracter „principal” sau „fundamental”189 în raport cu alte acte.
Deci, folosirea cumulativă a celor doi termeni imprimă textului, de asemenea, un
evident caracter pleonastic. Pentru a exprima aceeaşi idee şi a evita formularea
neştiinţifică a textului, este suficientă folosirea doar a unuia dintre termeni.
În al treilea rând, fiindcă actele de reproducere trebuie să fie, printre altele,
„accesorii”, cerinţa ca ele să constituie o parte „integrantă” şi „esenţială” a unui
proces tehnic reprezintă o evidentă contradicţie în termeni. Într-adevăr, de
185
A se vedea, Dex, p. 864
186
Idem, p. 1106.
187
Idem, p. 5-6.
188
Idem, p. 497.
189
Idem, p. 348.
87
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
190
Idem, p. 1105.
191
În opinia noastră, este puţin probabil ca, prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996,
legiuitorul să fi vizat şi celelalte modalităţi de utilizare a operei enumerate de art. 13, adică:
reproducerea [lit. a)], distribuirea [lit. b)], importul [lit. c)], închirierea [lit. d)], împrumutul [lit.
e)] şi realizarea de opere derivate [lit. i)]. Astfel, spre exemplu, dacă am admite că textul art.
35 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se referă şi la „reproducerea” prevăzută de art. 13 lit. a), ne-
am afla în situaţia paradoxală în care „reproducerea” este a „reproducerii”. În schimb, este
evident că, sub aspect faptic, este imposibil de reprodus „distribuirea”, „importul”,
„închirierea”, „împrumutul” şi „realizarea de opere derivate”, prevăzute, de asemenea, de art.
13 din Legea nr. 8/1996.
88
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
192
A se vedea: Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 153.
89
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
90
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC
SECŢIUNEA 2.1.
ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA RAPORTUL JURIDIC
91
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
– un act juridic. Lato sensu, actul juridic constă într-o faptă umană, adică
într-un act juridic stricto sensu ori într-un eveniment care, încadrându-se în
ipoteza normei juridice, determină acţiunea acesteia. Stricto sensu, actul juridic
poate fi analizat în sensul de negotium, adică de manifestare sau acord de voinţă
şi de instrumentum, adică de formă prin care se exteriorizează manifestarea sau
acordul de voinţă ca negotium.
În structura oricărui raport juridic sunt incluse următoarele elemente:
- subiectele raportului juridic;
- conţinutul raportului juridic;
- obiectul raportului juridic.
SECŢIUNEA 2.2.
STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
193
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p.
208-209.
92
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
incidenţa unui eveniment care produce consecinţe juridice. Astfel, spre exemplu, în
cazul contractului este necesară existenţa acordului de voinţă între cel puţin două
persoane fizice sau juridice care alcătuiesc părţile contractante. În schimb, în cazul
unei fapte prejudiciabile se naşte un raport juridic între autorul faptului
prejudiciabil şi persoana păgubită.
Subiectele raportului juridic dobândesc o serie de drepturi subiective şi,
corelativ, le incumbă diverse obligaţii subiective. Astfel, în cazul unui contract
de vânzare cumpărare, vânzătorul are dreptul de a i se plăti preţul şi obligaţia de
a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului, iar cumpărătorul are dreptul de a i se remite lucrul cumpărat şi
obligaţia de a plăti preţul.
De regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate, cum ar fi, spre
exemplu, în cazul căsătoriei, caz în care bărbatul x se căsătoreşte cu femeia y.
Există, însă şi situaţii în care numai unul dintre subiectele raportului juridic este
determinat, cum ar fi, spre exemplu, cazul raportului juridic de proprietate în
cadrul căruia este individualizat numai titularul dreptului de proprietate, iar
celălalt subiect de drept este alcătuit din totalitatea persoanelor fizice sau
juridice netitulare ale dreptului de proprietate şi care au îndatorirea de a se
abţine de la orice faptă prin care ar aduce atingere acestui drept.
Subiectul raportului juridic este persoana fizică sau juridică care,
săvârşind acte sau fapte juridice, dobândeşte drepturi sau îşi asumă obligaţii
subiective, ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic astfel născut.
93
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Altfel spus, drepturile și obligațiile cetățenilor sunt exclusiv legale (legitime). Spre
exemplu, în materie civilă, potrivit art. 34 C. civ., „capacitatea de folosinţă este
aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile”;
– capacitatea de exerciţiu este aptitudinea recunoscută de lege subiectelor
de drept de a-şi exercita drepturile, de a-şi asuma şi executa obligaţiile legale
prin încheierea de acte juridice sau săvârșirea unor fapte juridice. Spre exemplu,
în materie civilă, în temeiul art. 37 C. civ., „capacitatea de exerciţiu este
aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”. Recunoaşterea
capacităţii de exerciţiu persoanei fizice este în strânsă corelaţie cu dezvoltarea ei
psihică, adică în raport cu nivelul de dezvoltare a capacităţii sale intelective şi
volitive. În materie civilă, persoanele fizice minore sub vârsta de 14 ani şi cele
puse sub interdicţie judecătorească nu au capacitate de exerciţiu, iar persoanele
minore care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate restrânsă de exerciţiu. În
schimb, persoanele majore şi persoanele minore căsătorite, precum şi persoanele
juridice au capacitate deplină de exerciţiu. În alte materii ale dreptului,
capacitatea de exercițiu este dobândită mai devreme sau mai târziu. Spre
exemplu, dreptul de a încheia un contract individual de muncă poate fi exercitat
începând cu vârsta de 15 ani, iar dreptul de a fi ales debutat de la vârsta de 23 de
ani, conform art. 49 alin. (4), respectiv art. 37 alin. (2) din Constituție.
194
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p.
211-214.
94
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 2.3.
CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
195
Legea nr. 15/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
98 din 8 august 1990, fiind ulterior modificată și completată.
196
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 19 iulie 1995, fiind ulterior modificată și completată.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 266/1993 au fost stabilite ramurile şi domeniile în care
funcţionează regiile autonome. Această Hotărâre a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 156/1993.
197
A se vedea, spre exemplu: Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 23 din 9 februarie 1990); Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei de consum (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 18
octombrie 1995); Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14
iulie 2000).
198
Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
95
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
96
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
199
Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea R. I. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p.
216-218.
97
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 2.4.
OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
201
Pentru un studiu în legătură cu această diviziune a obligaţiilor, a se vedea I. Lulă, Privire
generală asupra obligaţiei propter rem , în: „Dreptul”, nr. 8/2000, p. 8-22.
202
Facem precizarea că această clasificare a fost propusă de către renumitul profesor
francez Jean Carbonier, în lucrarea Les biens et les obligations, apărută sub egida Universităţii
Franceze, în anul 1957.
99
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
CAPITOLUL III
ACTUL JURIDIC
SECȚIUNEA 3.1.
ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA ACTUL JURIDIC
SECȚIUNEA 3.2.
CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE
101
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
102
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
103
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
reprezentantul său legal, conform art. 43 alin. (2) C. civ., iar cel cu capacitate
restrânsă numai cu încuviinţarea ocrotitorului legal, potrivit art. 41 alin. (2) C.
civ.
104
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
105
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
106
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
107
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECȚIUNEA 3.3.
108
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
FAPTUL JURIDIC
Faptele juridice sunt acţiuni sau inacţiuni ale subiecţilor de drept săvârşite
în scopul de a produce anumite efecte juridice, dar care generează naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice în temeiul normelor juridice
incidente. Spre exemplu, uciderea unei persoane poate fi săvârşită în scopul de a
înlătura un rival. Cu toate acestea, potrivit legii, se produc şi alte consecinţe
juridice. Astfel, spre exemplu, este declanşată răspunderea penală a făptuitorului
pentru săvârşirea infracţiunii de omor, conform art. 188 C. pen., şi se nasc
drepturi succesorale pentru moştenitorii persoanei decedate, potrivit art. 953 şi
urm. C. civ.
Acţiunile şi inacţiunile sunt exteriorizări ale voinţei umane care, în
situaţiile şi condiţiile prevăzute de normele juridice, pot genera consecinţe
juridice.
După cum sunt sau nu conforme cu normele juridice, faptele juridice sunt
licite sau ilicite.
SECȚIUNEA 3.4.
EVENIMENTELE
109
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
SECŢIUNEA 4.1.
DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA RĂSPUNDERII JURIDICE
110
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
204
Pentru alte definiţii, a se vedea: L. Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997, p. 40; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 1998, pp. 163-164.
205
A se vedea R. Motica, Gh. Mihai, op. cit., p. 243-247.
111
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
206
Codul muncii a fost adoptat prin Legea nr. 53/2003 (publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003 şi republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. nr. 345 din 18 mai 2011, fiind ulterior modificată și completată). Art.
61 lit. d) C. mun. prevede concedierea salariatului pentru că acesta nu corespunde profesional
locului de muncă în care este încadrat.
112
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
207
A se vedea L. Barac, op. cit., p. 161-164.
113
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
208
Cuvântul penal derivă de la latinescul poena, care are semnificaţia de pedeapsă (în
acest sens, a se vedea Gh. Guţu, op. cit., p. 408)
209
Etimologic, termenul patrimoniu provine din latinescul patrimonium, cu sensul de
avere moştenită de la părinţi (în acest sens, a se vedea Gh. Guţu, op. cit., p. 385). Facem
precizarea că, în dreptul roman, erau utilizaţi şi alţi termeni sinonimi pentru exprimarea
acestui concept, cum ar fi, spre exemplu, acela de pecunia, familia, bona sau hereditas. Iniţial,
patrimoniul cuprindea numai bunuri corporale (lucruri) însă, ulterior, în epoca clasică, a apărut
ideea că acesta este alcătuit, deopotrivă, din bunuri corporale şi bunuri incorporale (drepturi
reale sau de creanţă). Romanii au evidenţiat noţiunea de patrimoniu prin formula bona non
intelligintur nisi deducto aere alieno. Altfel spus, prin bunuri se înţelegea numai ceea ce
rămânea după scăderea datoriei, adică drepturile altora. Practic, obligaţiile erau privite ca
drepturile altora care grevau patrimoniul. În prezent, potrivit art. 31 alin. (1) C. civ. dispune că
„orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu care include toate
drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”.
210
A se vedea art. 25 şi art. 36-37 din Constituţie
114
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 4.2.
CONDUITA ILICITĂ
4.2.2. Infracţiunea
211
A se vedea art. 37 şi urm. C. civ.
212
Ibidem.
115
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
116
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Potrivit art. 173 C. pen., „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte
normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege”.
Per a contrario, dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, nu
constituie infracțiune, chiar dacă este săvârșită cu vinovăție.
Vinovăţia exprimă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită şi
urmările acesteia. Această atitudine poate consta în împrejurarea că persoana
conştientizează fapta şi rezultatul acesteia, urmărind sau acceptând producerea
acelui rezultat sau, dimpotrivă, nu le conştientizează, cu toate că era obligată sau
ar fi putut să le prevadă.
Existenţa vinovăţiei presupune ca persoana să aibă discernământ, adică să
aibă capacitate intelectivă şi volitivă.
Capacitatea intelectivă presupune posibilitatea individului uman de a
percepe realitatea înconjurătoare, iar capacitatea volitivă posibilitatea acestuia
de a-şi dirija acţiunile sau inacţiunile conform scopurilor pe care le urmăreşte.
De fapt, cu titlu general, voinţa juridică, care este producătoare de consecinţe
juridice, inclusiv de natură penală, reprezintă unitatea dintre consimțământ şi
scop.
Pentru existenţa vinovăţiei, atât capacitatea intelectivă, cât şi cea volitivă
trebuie să fie neviciate, adică să fie libere sau, altfel spus, să nu fie afectate de
vicii de consimţământ.
În materie penală, formele şi modalităţile vinovăţiei sunt definite de art.
16 C. pen.
Astfel, potrivit art. 16 C. pen., „fapta constituie infracţiune numai dacă a
fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală” [alin. (1)].
„Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită” [alin. (2)]. Deci, în această materie, vinovăția îmbracă trei forme:
intenția, culpa și intenția depășită.
La rândul ei, intenția se prezintă, potrivit art. 16 alin. (3) C. pen., sub două
modalități: intenția directă și intenția indirectă.
Există intenție directă atunci când făptuitorul „prevede rezultatul faptei
sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte”. În schimb, intenție
indirectă există atunci când făptuitorul „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-
l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.
Potrivit art. 16 alin. (4) C. pen., culpa se prezintă, și ea, în două
modalități: culpa cu prevedere sau temeritatea și culpa fără prevedere sau
117
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
4.2.3. Contravenţia
Contravenţia aparţine domeniului ilicitului contravenţional.
La fel ca şi infracţiunea, contravenţia este definită legal. Astfel, potrivit
art. 1 teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor213, contravenţia este „fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
municipiului Bucureşti”.
Din definiţia dată, se deduc trăsăturile esenţiale ale contravenţiei, şi
anume:
– este o faptă săvârşită cu vinovăţie;
– este o faptă prevăzută de legi, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului sau de
hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Din coroborarea prevederilor art. 1 teza a II-a cu cele ale art. 2 din
Ordonanţa nr. 2/2001 rezultă actele normative prin care se pot stabili şi
sancţiona contravenţii, precum şi domeniile de activitate la care acestea se pot
referi, astfel:
– prin legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona
contravenţii în toate domeniile de activitate;
– prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene
se stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate în
care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care, în domeniile
213
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, fiind ulterior modificată și completată.
118
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
respective, nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale
Guvernului;
– prin hotărâri ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti
se pot stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate,
activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi a
spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii; amenajarea şi
curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane;
întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor;
întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi a altor instituţii de educaţie şi
cultură; întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii; depozitarea şi
colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere;
– prin hotărâri ale Consiliului General al municipiului Bucureşti se pot
stabili şi alte domenii de activitate de competenţa consiliilor locale ale
sectoarelor, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.
În temeiul art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, actele normative
emise de organele arătate mai sus vor cuprinde:
– descrierea faptelor ce constituie contravenţii;
– sancţiunea ce urmează a se aplica pentru fiecare contravenţie în parte;
– în cazul amenzii, se va indica limita minimă şi maximă a acesteia sau,
după caz, cotele procentuale din anumite valori. Se pot stabili şi tarife de
determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea
contravenţiilor.
Răspunderea contravenţională, la fel ca şi răspunderea penală, poate fi
angajată şi împotriva persoanelor juridice. Astfel, în temeiul art. 3 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „persoana juridică răspunde contravenţional
în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin actele normative prin care se stabilesc
şi se sancţionează contravenţii”.
Textul citat are o dublă semnificaţie.
În primul rând, regula este răspunderea contravenţională a persoanei
fizice, iar excepţia este răspunderea persoanei juridice. Deci, pentru ca o
persoană juridică să răspundă contravenţional este absolut necesar ca acest lucru
să fie stipulat expres în actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei.
Pe cale de consecinţă, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, este angajată
exclusiv răspunderea contravenţională a persoanei fizice care a săvârşit fapta.
În al doilea rând, angajarea răspunderii contravenţionale a persoanei
juridice poate interveni prin oricare act normativ din cele enumerate în art. 1 din
119
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Legea nr. 2/2001 şi nu numai prin lege sau decret, aşa cu restrictiv era prevăzut
în precedenta reglementare [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 32/1968 privind
constatarea și sancționarea contravențiilor. Această Lege a fost abrogată expres
de art. 51 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001].
120
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
214
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 165-166.
215
Idem, p. 167-169.
121
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
216
A se vedea Trib. Suprem, S. civ.: Dec. nr. 812/1976, în C. D. 1976, p.134; Dec. nr.
29/1953, în C. D. 1952-1954, vol. I, p. 95.
122
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
123
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Este lesne de observat că art. 16 C. civ. este inspirat după art. 19 din
vechiul Cod penal și art. 16 din actualul Cod penal.
De asemenea, art. 17 C. civ. reglementează „eroarea comună şi
invincibilă”. În concret, potrivit acestui text, „nimeni nu poate transmite sau
constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Cu toate acestea, când cineva,
împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un
anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând
seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va
produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară
de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. Eroarea comună
şi invincibilă nu se prezumă”. Facem precizarea că dispoziţiile art. 17 C. civ. nu
sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea
reglementează un sistem de publicitate.
SECŢIUNEA 4.3.
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI
124
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
SECŢIUNEA 3.4.
SANCŢIUNILE JURIDICE
217
A se vedea L. Barac, op. cit., p. 71.
218
A se vedea C. Butiuc, Manual de drept penal. Partea generală, Editura
Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 233.
125
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
219
Termenul aflictiv are semnificaţia de a lovi direct pe criminal (în acest sens, a se
vedea Dex, p. 18).
126
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
127
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii [lit. a)]; suspendarea sau
anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei
activităţi [lit. b)]; închiderea unităţii [lit. c)]; blocarea contului bancar [lit. d)];
suspendarea activităţii agentului economic [lit. e)]; retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior,
temporar sau definitiv [lit. f)]; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea
iniţială [it. g)].
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau
complementare.
220
Sunt analizate ca sancţiuni civile şi următoarele: nedemnitatea succesorală;
exheredarea; revocarea donaţiilor pentru ingratitudine, decăderea; perimarea şi revocarea.
128