Climatologie (Curs) : WWW - Cartiaz

www.cartiaz.
ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
CLIMATOLOGIE (curs)
CURS 1: Introducere – conceptele de schimbări globale şi schimbări climatice
1.INTRODUCERE
Schimbarile climatice reprezinta o problema actuala prioritara, intrucat atat sistemul

natural cat si cel socio-economic sunt sensibile la schimbari ale climei, iar amploarea si
viteza prognozate pentru acestea vor avea un impact semnificativ, care va ameninta
durabilitatea acestor sisteme.
Ecosistemele, viata salbatica si oamenii sunt in general capabili sa se adapteze

schimbarilor climatice care apar de-a lungul unor perioade mari de timp. Pana acum,
cercetatorii nu au cazut de acord in privinta rapiditatii cu care vor avea loc schimbarile.
Totusi, impactul activitatilor umane asupra climei va putea fi masurat peste cateva
decenii, si nu secole sau milenii. Motivatia de a actiona in legatura cu schimbarile
climatice nu trebuie neaparat gasita in ceea ce omenirea a observat pana acum, ci in
ceea ce anticipeaza modelele stiintifice pentru viitorul apropiat. Daca procesul de
incalzire va continua in ritmul prognozat astazi, lumea va intra intr-o perioada de
schimbari climatice fara precedent in istoria umanitatii.
Activitatile umane determina cresterea concentratiilor gazelor cu efect de sera, care tind
sa incalzeasca atmosfera si sa induca modificari climatice regionale si globale.
►Definiţii:
• Clima care este definita ca o sinteza a vremii pe o perioda de timp suficient de
lunga care sa permita determinarea unor anumite caracteristici statistice ale
acesteia. (Organizatia Meteorologica Mondiala). In climatologie, conform
acordurilor internationale, perioada de 30 de ani (1961-1990) este denumita
perioada de referinta.
• Sistem climatic – un ansamblu care înglobează atmosfera, hidrosfera, biosfera
şi geosfera, precum şi interacţiunile lor,( notiune introdusa la inceputul anilor ’70);
• Emisii – eliberarea în atmosferă de GES sau de precursori ai unor asemenea
gaze dinr-o anumită zonă şi în cursul unei perioade date;
• Gaze cu efect de seră ( GES )- constituenţi gazoşi ai atmosferei, atât naturali
cât şi antropici, care absorb şi remit radiaţia infraroşie;
• Rezervor – unul sau mai mulţi constituenţi ai sistemului climatic care reţin un
GES sau un precursor de GES;
• Absorbant – orice proces, orice activitate sau orice mecanism natural sau
artificial, care conduce la dispariţia din atmosferă a unui GES, a unui aerosol sau
un precursor de GES.
• Sursă – orice proces sau activitate care eliberează în atmosferă un GES un
aerosol sau un precursor de GES.
Natura diferita a acestor subsisteme care interactioneaza intre ele genereaza

variabilitatea climatica. Complexitatea sistemului climatic face ca variabilitatea climatica
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
sa se manifeste intr-un domeniu larg de frecvente, incempand cu variabilitatea pe

termen scurt (pana la cativa ani) si continuand cu variabilitatea pe termen lung (pana la
secole, milenii) iar suprapunerea acestora conduce la variabilitatea climatica
observata.Variatiile pe termen scurt sunt cunoscute sub denumirea de fluctuatii/oscilatii
care sunt foarte frecvente, in timp ce variatiile pe termen lung sunt associate cu
schimbarile climatice.
• Schimbări climatice – schimbări de climat care sunt atribuite direct sau

indirect unei activităţi omeneşti care alterează compoziţia atmosferei la
nivel global şi care se adaugă variabilităţii naturale a climatului observat în
cursul unor perioade comparabile;( Conventia Cadru a Natiunilor Unite
asupra schimbarilor climatic-UNFCCC).
Elemente climatice
Soarele este principalul actor in sistemul climatic, emitand radiatia solara care incalzeste
Pamantul. Energia solara este mai puternica in regiunile ecuatoriale, intensitatea
radiatiilor solare scazand catre poli. Acest fapt determina tipurile de circulatie a vanturilor
si a curentilor oceanici, care influenteaza dezvoltarea sistemelor climatice. Atmosfera
actioneaza ca o patura protectoare, mentinand o temperatura propice vietii pe Pamant si
ecranand razele daunatoare ale Soarelui. Formata din mai multe straturi distincte,
atmosfera actioneaza ca un "depozit" pentru diverse gaze si particule. Atat structura
atmosferei cat si modul in care se realizeaza circulatia aerului au un efect considerabil
asupra climei si a sistemelor climatice, inclusiv asupra regimului precipitatiilor. Atmosfera
Pamantului este formata din 78% azot (N2), 21% oxigen (O2) si 1% alte gaze. Dioxidul
de carbon (CO2) reprezinta 0,03-0,04%, in timp ce vaporii de apa (H2O) variaza intre 0
si 2%.
Oceanele acopera aproximativ trei sferturi din suprafata Pamantului. Apa se raceste si
se incalzeste mai incet decat aerul, moderand in acest fel climatul din zonele de coasta.
Curentii oceanici ajuta la distribuirea caldurii pe glob, punand in miscare apele tropicale
catre poli si apele mai reci catre ecuator; astfel, oceanele influenteaza puternic climatele
regionale. Oceanele sunt si un depozit important de carbon si joaca un rol deosebit in
absorbtia unei parti a dioxidului de carbon antropogenic. Apa, sub toate formele ei, are
un rol important si complex in procesele climatice. Cantitatea medie de precipitatii
(ploaie sau zapada) pe care o primeste o zona este o componenta climatica importanta.
Apa ajuta la racirea suprafetei terestre (prin evaporare), reflecta energia solara (apa sub
forma de nori sau straturi de gheata) si mentine Pamantul cald (prin vaporii de apa).
Structurile terestre si caracteristicile lor - de exemplu padurile, deserturile si muntii - pot
influenta atat clima globala cat si pe cea regionala. Solul se incalzeste si se raceste mai
repede decat apa, afectand cursul curentilor de aer si formarea sistemelor climatice.
Tipul de suprafata terestra influenteaza cantitatea de energie solara care este reflectata
sau absorbita de Pamant. Zonele albe, precum cele inzapezite, reflecta razele solare, in
timp ce zonele intunecate absorb mai multa caldura.
Efectul de sera natural

“Efectul de sera” este termenul popular folosit pentru a descrie modul in care atmosfera
Pamantului asigura o temperatura propice vietii pe planeta. Aproximativ jumatate din
radiatia solara trece prin atmosfera. Restul este reflectat de nori, este imprastiat de
vaporii de apa si de particulele din atmosfera sau este absorbit de aceasta. O parte din
radiatia solara care atinge Pamantul este reflectata inapoi in spatiu (in medie
aproximativ o treime). Din ceea ce ramane, o parte e absorbita de atmosfera, insa
majoritatea este absorbita de sol si oceane. Suprafata Pamantului se incalzeste si, ca
rezultat, emite radiatie infrarosie (caldura). O parte din aceasta radiatie este trimisa in
spatiu, insa majoritatea ramane in atmosfera. Unele gaze din atmosfera constituie un
strat izolator al Pamantului si impiedica caldura sa iasa in spatiu; acestea sunt asa-
numitele gaze cu efect de sera (GES). Ele actioneaza ca o patura, absorbind caldura si
reflectand-o inapoi catre suprafata Pamantului, incalzind atmosfera si provocand ceea
ce este cunoscut sub numele de efect de sera natural. Fara acest efect, Pamantul ar fi
mult mai rece decat acum (temperatura sa medie globala ar fi de cca -18 grade C, fata
de cea actuala de cca +15 grade C) si neospitalier pentru viata.
Gazele cu efect de sera
Cinci gaze care apar in mod natural provoaca in principal efectul de sera: vaporii de apa,
dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot si ozonul. Concentratia in atmosfera a
acestor gaze este influentata de activitatile umane. O alta categorie de gaze cu efect de
sera este alcatuita din componente chimice create de oameni (halocarburile).
Vaporii de apa (H2O) sunt cele mai cunoscute GES, contribuind cel mai mult la efectul
natural de sera. Cantitatea de vapori de apa din atmosfera creste odata cu temperaturile
de la suprafata Pamantului, dat fiind ca temperaturi mai ridicate maresc atat evaporarea
cat si capacitatea aerului de a ingloba vapori de apa (vaporii de apa executa un ciclu
complet prin atmosfera destul de repede, aproximativ o data la opt zile in medie). Astfel,
chiar daca oamenii nu influenteaza direct si semnificativ cantitatea de vapori de apa din
atmosfera, temperaturile in crestere (datorate si activitatilor umane) vor determina
marirea concentratiei vaporilor de apa in atmosfera. Pe de alta parte, trebuie tinut cont si
de faptul ca suprafata norilor reflecta radiatia solara inapoi in spatiu. In acest sens,
albedoul - reflectarea radiatiilor solare de catre sistemul Pamant plus atmosfera sa -
creeaza dificultati in efectuarea unor calcule exacte. Daca, spre exemplu, calota glaciara
s-ar topi, albedoul s-ar reduce semnificativ. Intinderile de apa si vaporii de apa absorb
caldura, in timp ce gheata si zapada o reflecta.
Dioxidul de carbon (CO2) este degajat in atmosfera prin procesul de putrezire,

procesele naturale ale vietii vegetale si animale si prin arderea combustibililor fosili si a
altor materiale. El este partial indepartat din atmosfera prin fotosinteza plantelor si prin
absorbtia in oceane. Cresterea concentratiei de CO2 din atmosfera este considerata
determinanta pentru tendinta actuala de incalzire.
Metanul (CH4) nu este la fel de abundent ca H2O sau CO2, insa este mai eficient in
procesul de retinere a caldurii, ceea ce il face un GES foarteputernic. Este degajat
atunci cand materia organica putrezeste intr-un mediu lipsit de oxigen. Principalele surse
de metan sunt mlastinile, campurile de orez, procesele digestive animale, extractia de
combustibili fosili si deseurile putrezite.
Protoxidul de azot (N2O) provine in principal din soluri si oceane. O parte este
degajata de arderea combustibililor fosili si a materialului organic. Cultivarea terenurilor
si utilizarea ingrasamintelor contribuie la cresterea cantitatii de N2O din atmosfera. Este
un GES puternic, prezent insa in concentratii foarte mici.
Ozonul (O3) exista in stare naturala in atmosfera superioara (stratosfera) unde joaca un
rol important in protejarea Pamantului de razele ultraviolete (UV), daunatoare, ale
Soarelui. Cea mai mare parte a ozonului din atmosfera inferioara (troposfera) este
rezultatul reactiilor chimice implicand agenti poluanti. De fapt, ozonul este produs prin
reactii fotochimice ce au loc intre substante emise direct - asa - numitii "precursori".
Rolul sau in schimbarile climatice este semnificativ, complex si dificil de cuantificat.
Halocarburile sunt un grup de substante chimice, produse de oameni, care contin

halogeni (bromura, clorura sau fluorura) si carbon. Multe dintre ele sunt GES foarte
puternice (precum CFC-12, HCFC-22, CF4, SF6). Fenomenul de subtiere a stratului de
ozon (care filtreaza radiatiile nocive ultraviolete ale Soarelui) din stratosfera este deseori
asociat cu incalzirea globala. Legatura intre acestea este faptul ca ambele fenomene
sunt consecinte ale activitatii umane si ca substantele care provoaca gaura in stratul de
ozon (de ex. clorofluorocarburile, CFC, folosite la refrigerare) au si un insemnat efect de
sera. Desi producerea si utilizarea CFC a fost oprita - in urma Protocolului de la
Montreal din 1986 -, efectele lor negative vor persista datorita perioadei lor indelungate
de viata in atmosfera, de 60 pana la 120 de ani. Mai mult, generatia urmatoare de
substante refrigeratoare, conceputa astfel incat sa nu mai dauneze stratului de ozon are,
din nefericire, un efect de sera inca pronuntat.
Vaporii de apa sunt de multa vreme recunoscuti ca fiind cel mai abundent gaz cu
efect de sera din atmosfera terestra, dar contributia lor la incalzirea globala a fost abia
recent dezbatuta . Folosind datele colectate de la satelitii NASA, cercetatorii au
confirmat cu exactitate efectul de retinere a caldurii pe care il are apa din atmosfera,
validand rolul critic al gazului in schimbarea climatica. Andrew Dessler si colegii sai de la
Unversitatea A&M din Texas au demonstrat ca efectul de incalzire al vaporilor de apa
este suficient de intens incat sa dubleze amenintarea incalzirii climatice cauzata de
emisiile de dioxid de carbon din atmosfera. Echipa de cercetare a folosit datele obtinute
de la satelitii NASA pentru a masura cu precizie umiditatea primilor 15 kilometri de
atmosfera terestra. Informatiile au fost corelate cu observarile schimbarilor temperaturii
globale, permitandu-le cercetatorilor sa realizeze o imagine clara a interactiunii dintre
vaporii de apa, dioxidul de carbon si alte gaze care incing atmosfera
Efectul de sera intensificat
Efectul natural de sera regleaza temperatura Pamantului, mentinand conditiile de viata.

Totusi, cand cantitatile de GES se modifica, capacitatea atmosferei de a inmagazina
caldura este, si ea, afectata. Activitatile umane determina degajarea unor cantitati
semnificative de GES, care raman in atmosfera pe termen lung.
Cel mai important impact al activitatilor umane moderne este degajarea unor mari
cantitati de dioxid de carbon si metan - in primul rand ca urmare a utilizarii
combustibililor fosili - responsabila de cresterea cu 50% a concentratiilor GES in

atmosfera. Alte 20% din emisiile globale de GES provin din industria chimica, inclusiv
CFC-urile, care sunt extrem de rezistente. O alta sursa importanta este folosirea pe o
scara din ce in ce mai larga a agriculturii intensive (sursa de CO2, CH4 si N2O), care
este responsabila pentru 15% din emisiile GES. Distrugerea padurilor genereaza alte 15
procente din totalul emisiilor de GES. Dioxidul de carbon, mai abundent de aproximativ
200 de ori decat metanul, absoarbe radiatia infrarosie de 20 de ori mai putin. CO2
ramane aproximativ un secol in atmosfera, iar metanul 10 ani. Per total, contributia CO2
la efectul de sera global este de trei ori mai mare decat cea a metanului.
Emisiile de CO2 corespunzatoare activitatilor umane actuale se datoreaza: 35%

productiei si distributiei de energie (incluzand arderea combustibililor fosili - carbune, gaz
si petrol, cat si extragerea lor, rafinarea si transportul); 30% industriilor; 20%
transporturilor; 15% sectorului rezidential si altor activitati.
Informatiile extrase din datele referitoare la temperatura si la concentratia de CO2 din

atmosfera din ultimii 400 000 de ani (sursa: Vital Climate Graphics - The Impacts of
Climate Change, UNEP/GRID-Arendal) arata ca exista o stransa legatura intre continutul
de dioxid de carbon din atmosfera si temperatura. CO2 din atmosfera a crescut de la o
concentratie de aproximativ 280 ppmv (ppmv = parti pe milion din volum) in perioada
preindustriala la aproximativ 367 ppmv in prezent (conform masuratorilor efectuate
asupra blocurilor de gheata in Antarctica si in cadrul Observatorului Mauna Loa, Hawaii).
Incepand cu revolutia industriala (1860), concentratiile de CO2 au crescut cu 30%, iar

cele de CH4 cu 145%. Incepand cu secolul al XVIII-lea, omenirea a devenit din ce in ce
mai dependenta de combustibilii fosili pentru a obtine caldura si electricitate si pentru a
transporta bunuri si persoane. Extractia combustibililor fosili determina aparitia emisiilor
de metan si dioxid de carbon, in timp ce arderea lor degaja in atmosfera dioxid de
carbon si protoxid de azot. Continutul de carbon al combustibililor fosili este oxidat la
ardere si degajat ca dioxid de carbon; fiecare tona de carbon arsa produce 3,7 tone de
dioxid de carbon.
Se observa o crestere relativ permanenta a temperaturii, in special dupa anul 1900, cu

cel mai mare salt dupa 1980. Din figurile 5-7 se poate observa o corelatie intre datele
prezentate: concentratiile de CO2 si CH4 cresc continuu pe perioada considerata, la fel
si temperatura; cresterea cea mai rapida a acestor marimi are loc dupa mijlocul secolului
al XX-lea.
Situatia actuala
O prognoza realista asupra schimbarilor viitoare ale climei nu este fezabila in lipsa
cunostintelor despre istoria climatica. Caracteristicile climei din trecut sunt inscrise in
sedimentele terestre si marine, in calotele glaciare intinse din Antarctica si Groenlanda,
cat si in inregistrari biologice precum cele din polen, inelele copacilor sau recifele de
corali. In plus, omul a consemnat in ultima vreme numeroase date privind clima. Clima
Pamantului este variabila in mod natural, tendintele de incalzire si racire fiind un aspect
normal al ciclurilor climatice. De aceea, este destul de dificil sa distingem intre
fenomenele naturale si rezultatele activitatilor umane. Este recunoscut faptul ca
Pamantul trece in prezent printr-o perioada de incalzire, dar nu este clar daca fortele
naturale contribuie la aceasta tendinta sau actioneaza impotriva ei. Cu alte cuvinte, o
tendinta naturala de racire ar masca unele dintre efectele incalzirii provocate de oameni;
o tendinta naturala de incalzire ar amplifica efectele. Cercetarile continua pentru a
intelege mai bine factorii care contribuie la tendintele deja identificate. Incepand cu
mijlocul secolului al XIX-lea, clima a inregistrat o tendinta de incalzire, insa aceasta faza
a fost precedata de asa-numita “mica glaciatiune” care a inceput in secolele XIII-XIV.
Temperatura medie globala la suprafata Pamantului a crescut cu aproximativ 0,3 pana

la 0,6 grade C de la sfarsitul secolului al XIX-lea si cu aproximativ 0,2 pana la 0,3 grade
C in ultimii 40 de ani, aceasta din urma reprezentand perioada cu datele cele mai sigure.
Anul 1998 a reprezentat al douazecilea an consecutiv in care temperature s-a ridicat
peste limita normala. Sapte din cei mai calzi zece ani au fost in perioada 1990-2000.
Toate continentele lumii au inregistrat temperaturi peste medie in ultimii ani. Cea mai
puternica incalzire a fost observata in ariile continentale aflate intre 400 si 600 latitudine
nordica (intre centrul Spaniei si nordul Norvegiei), in timpul iernii si al primaverii.
Incalzirea este evidenta prin valorile temperaturilor aerului atat pe suprafetele oceanice
cat si terestre. Indicatori indirecti precum micsorarea suprafetei ghetarilor sustin
incalzirea observata. Zonele cu o tendinta de crestere a temperaturii se afla in nord-
vestul Oceanului Atlantic si la latitudinile medii ale Oceanului Pacific de Nord. O incalzire
generala a intregii troposfere a fost evidentiata prin analiza profilelor de temperatura din
atmosfera. Precipitatiile au crescut in Emisfera nordica la altitudini mari, in special in
timpul sezonului rece. In zonele subtropicale si tropicale, din Africa pana in Indonezia,
precipitatiile au scazut in trepte dupa 1960. Aceste schimbari sunt in concordanta cu
datele despre schimbarile in sistemul de curenti, nivelul lacurilor si suprafata solurilor.
Media precipitatiilor la nivelul uscatului a crescut de la inceputul secolului XX pana in
jurul anului 1960, scazand apoi pana in anul 1980. Lipsesc date despre precipitatiile la
nivelul suprafetelor oceanice. In ultimii 100 de ani, nivelul global al marii a crescut cu 10
pana la 25 de cm. Incalzirea globala nu s-a produs in aceeasi masura peste tot. In unele
regiuni, precum nord-vestul Canadei, Siberia si in Alpi, cresterea temperaturii a fost mult
mai mare decat media globala. In Alpi (Elvetia) s-a inregistrat o crestere de 1 grad C, iar
in anumite locatii chiar de 2 grade C. Cercetari din Austria si sudul Germaniei au dus la
rezultate similare. Regiunile montane joaca un rol important in ciclul hidrologic; datorita
pantelor abrupte si a eroziunii puternice, muntii sunt foarte sensibili la variatii climatice.
Ghetarii montani reactioneaza mai repede la schimbarile climatice decat calotele intinse
de gheata, fiind, din acest motiv, foarte buni indicatori pentru modificarea bilantului
energetic. Nu numai ghetarii din Alpi, ci si cei din Anzi si Muntii Stancosi s-au diminuat
considerabil, in timp ce unii ghetari din Norvegia au crescut masiv datorita cresterii
cantitatii de precipitatii in timpul iernii. Intre anii 1850 si 1970, in Alpi s-a redus suprafata
acoperita de gheata cu o treime si masa ghetarilor la jumatate. Din 1980, alte 10 pana la
20 de procente din suprafata acoperita cu gheata au fost pierdute.
O variatie climatica neregulata si pe termen scurt este fenomenul El Nino, care apare in
medie o data la sapte ani si este cauzat in primul rand de interactiunile din sistemul
climatic. Timp de un an sau doi, cat dureaza un eveniment El Nino, se produce o
incalzire masiva a zonei tropicale din estul Oceanului Pacific. Aceasta cauzeaza
anomalii de circulatie in atmosfera si o serie de schimbari climatice in multe regiuni
tropicale, dar si temperate.
Schimbarea temperaturii globale a Terrei

Datele estimative oferite in raportul IPCC din 1995 sugereaza ca este posibil ca
temperatura medie globala sa creasca cu 1 pana la 3,5 grade Celsius in secolul XXI (cu
o rata medie acceptata estimata la 2 grade Celsius). Estimarile bazate pe modele mai
recente sugereaza ca rata de crestere ar putea fi mai mare.
Regiunile globului nu vor fi afectate in mod egal. Diferentele se refera la magnitudinea

prognozata a schimbarilor climatice, ca si la vulnerabilitatea si capacitatea de adaptare a
regiunilor Terrei. Cercetatorii prevad ca incalzirea va fi mai accentuata in regiunile polare
decat in cele ecuatoriale. Aceasta are implicatii considerabile asupra ecosistemelor
polare, asupra vietii salbatice din zona si a locuitorilor. In acelasi timp, prognozele arata
ca in interiorul continentelor se va produce o incalzire mai puternica decat in zonele
costiere. Regiunile din interiorul continentelor ar putea fi confruntate cu valuri de caldura
mai frecvente si mai intense. Se presupune ca in prima parte a secolului XXI se va
produce topirea foarte accelerata a ghetarilor din Alpi. Pana in jurul anului 2035,
jumatate din ghetarii existenti ar putea disparea si, pana la mijlocul secolului XXI,
pierderile ar putea ajunge la trei sferturi. In cazul unei incalziri generale, in Antarctica ar
putea cadea mai multa zapada, iar calota de gheata ar putea creste.
Cresterea nivelului marii

Temperaturile mai ridicate vor duce la expansiunea termica a oceanelor si la topirea
ghetarilor si a calotei glaciare. Acestea vor determina cresterea suplimentara a
volumului de apa din oceanele lumii si a nivelului marii. Estimari pe termen mediu arata
ca nivelul marii va creste cu o medie de 5 cm pe deceniu. In zonele costiere se gasesc
nu numai ecosisteme valoroase, dar si peste 50% din populatia globului. Acestea vor fi
expuse la dezastre naturale precum furtuni, inundatii, eroziunea coastei si incursiuni ale
apei sarate. Nu toate tarile costiere si insulele vor putea sa isi protejeze eficient zonele
costiere.
Impact asupra agriculturii

Dintre toate segmentele economiei, agricultura este cea mai sensibila la clima. Se
estimeaza ca, daca dioxidul de carbon atmosferic atinge concentratii duble fata de cele
preindustriale - ceea ce este asteptat sa se intample pana la jumatatea secolului XXI
daca nu sunt luate masuri de prevenire -, media globala de productie a plantelor
cultivate va ramane aproximativ aceeasi. Totusi, modificarile in dispunerea zonelor
climatice si de vegetatie catre latitudini si altitudini mai mari vor necesita adaptari
regionale considerabile, in special in zonele de tranzitie. In zonele aride ale Pamantului,
riscul de malnutritie va creste probabil, dat fiind ca necesitatile de adaptare, cum ar fi
schimbarea culturilor, a irigatiilor si utilizarii solului nu sunt intrunite. Perioadele de
crestere pentru anumite culturi se vor scurta cu trei pana la patru saptamani in unele
zone, dar vor creste in altele. Atat perioada de recolta cat si perioadele corespunzand
stagiilor individuale ale dezvoltarii recoltelor se vor schimba.
Schimbari globale ale vegetatiei
Calculele au aratat ca dublarea concentratiei de dioxid de carbon din atmosfera va

determina deplasarea taigalei, a tundrei, a padurilor de foioase din zonele calde si a
padurilor de conifere din zona temperata calda cu pana la 600 de km catre poli. Padurea
tropicala ar putea acoperi o zona mai mare decat acum.
Daca incalzirea accelerata cauzeaza o deplasare prea rapida a zonelor de vegetatie,

atunci plantele nu vor avea timp sa se adapteze, iar structura comunitatilor de plante se
va schimba. Structura si dispunerea multor ecosisteme se vor modifica, in functie de
modul de raspuns al speciilor individuale la clima in schimbare, unele ecosisteme
devenind instabile pentru mai multe secole. Oamenii trebuie sa actioneze pentru a
proteja habitatele, de pilda prin construirea unor structuri fizice pentru a proteja zonele
umede costiere, rezervarea unor terenuri suplimentare, eventual la nordul celor
existente, pentru migratia speciilor. De asemenea, se pot crea "coridoare de migratie"
care sa lege zonele protejate pentru diverse specii de plante si animale.
Expansiunea deserturilor
Viitoarele schimbari ale climei vor accelera probabil extinderea deserturilor, datorita
cresterii temperaturii, ceea ce va antrena o scadere a precipitatiilor in aceste zone. Pana
acum, datorita in primul rand practicilor nepotrivite de inginerie agricola si irigatii, o
suprafata de circa 20 de milioane km2 a fost transformata in desert.
Intensificarea ciclului hidrologic

Evaporarea si precipitatiile vor creste cu circa 3 pana la 15%, ceea ce va conduce la o
intensificare considerabila a ciclului hidrologic. Conform rezultatelor modelelor utilizate,
surplusul de precipitatii va fi diferit in diversele regiuni ale lumii. Cresterea precipitatiilor
este asteptata in principal in zone tropicale si la latitudini inalte, unde se inregistreaza
deja cantitati considerabile de precipitatii. In alte regiuni, precum unele zone subtropicale
aride, precipitatiile vor scadea, amplificand contrastul dintre regiunile climatice aride si
cele umede. Pe areale mari din Europa se vor putea inregistra mai multe precipitatii
iarna si mai putine vara. Frecventa ploilor abundente si a zilelor fara precipitatii va
creste, creand o tendinta de crestere a frecventei fenomenelor meteorologice extreme.
Disponibilitatea si lipsa apei

Variatiile alarmante ale climei globale vor influenta rezervele de apa prin modificarea
regimului precipitatiilor si a evapotranspiratiei (evaporarea solului plus cea provenita din
vegetatie). Totusi, consecintele la nivel regional nu pot fi inca prevazute cu o precizie
ridicata. In unele parti ale lumii, oamenii sufera deja de o lipsa acuta a apei, fenomen
care va fi intensificat de clima viitoare si care se va extinde catre mai multe regiuni.
Influenta asupra sanatatii umane

Se asteapta ca schimbarile climatice sa aiba consecinte negative semnificative asupra
sanatatii oamenilor. Valuri de caldura mai frecvente si mai intense, in special in “insulele
urbane de caldura” ale oraselor mari, impreuna cu alte fenomene meteorologice
extreme, au fost deja identificate drept o cauza pentru cresterea mortalitatii.
Transmiterea unor numeroase boli infectioase este influentata de factorii climatici.
Agentii infectiosi si organismele purtatoare sunt sensibili la factori ca temperatura, apa
de suprafata, umiditatea aerului si a solului si schimbari in distributia padurilor. Malaria
este un exemplu de astfel de boala care se poate extinde pe arii mai mari datorita
cresterii temperaturii si umiditatii, in special in zonele din sud-estul Asiei, America de
Sud si anumite parti din Africa. In tarile tropicale, boli ca malaria reprezinta deja o cauza
importanta de imbolnaviri si decese.
Impact economic
In perioada 1990-2000, numarul catastrofelor naturale a fost de trei ori mai mare decat
in anii 1960-1970. Marea majoritate a acestor dezastre si daunele pe care le-au produs
au fost cauzate de fenomene meteorologice extreme. Exista semne ca incalzirea globala
si consecintele sale, cresterea nivelului marii, intensificarea furtunilor si cresterea
frecventei ploilor puternice contribuie deja considerabil la catastrofe, pe langa alti factori
precum cresterea populatiei, urbanizarea si vulnerabilitatea in crestere. Domeniile
economice bazate pe resurse - cum ar fi industria energetica, turismul - pot intampina
provocari majore. Infrastructura urbana actuala, coridoarele de transport si de utilitati,
sistemul public de sanatate si capacitatile de raspuns la urgente pot necesita un proces
de extindere si actualizare pentru a putea face fata efectelor provocate de schimbarile
climatice. Schimbarile climatice ar putea conduce la probleme pentru mediul construit
existent (cladirile, soselele, caile ferate si alte structuri).
Spre deosebire de fenomenele meteorologice extreme, caz in care daunele sunt

provocate in cateva secunde, minute sau zile, deteriorarea indusa de elementele
meteorologice ar putea deveni evidenta in cateva luni sau chiar ani (ex.: deteriorarea
accelerata a caramizilor si a materialelor de beton armat). Trebuie sa dezvoltam deja
acum actiuni preventive pentru ca infrastructura sa nu devina mai vulnerabila in viitorul
apropiat. In toate sectoarele economice majore trebuie elaborate studii de impact, de
analiza a riscurilor si oportunitatilor si trebuie dezvoltata constientizarea in privinta
acestor probleme, in scopul planificarii afacerilor, dezvoltarii politicilor, ca si pentru
populatie. Adaptarea la noile sisteme climatice va fi dificila si, in unele cazuri, foarte
costisitoare.
Principalele acorduri internationale cu privire la atenuarea efectelor schimbarilor

climatice
Conventia - cadru a Natiunilor Unite privind schimbarile climatice

Conventia - cadru a Natiunilor Unite privind schimbarile climatice, UNFCCC, a fost
semnata la Summit-ul Pamantului de la Rio de Janeiro in iunie 1992 de catre 154 de
state. Ea a luat fiinta in urma semnalarii unor motive de ingrijorare la sfarsitul anilor 1980
legate de cresterea gradului de constientizare la nivel politic si public asupra
problematicii de schimbari climatice. Conventia furnizeaza un cadru legal international si
un set de principii acceptabil pentru aproape toate tarile implicate. Conventia accepta
faptul ca schimbarile climatice reprezinta o problema serioasa si asigura tarile in curs de
dezvoltare ca abordarea acesteia este in prezent responsabilitatea in primul rand a
tarilor industrializate. UNFCCC a intrat in vigoare in martie 1994 dupa ratificarea de
catre 50 de semnatari si a fost ratificata de 181 de state, numite “Parti ale Conventiei”.
Statutul sau de conventie cadru inseamna ca asa-numite protocoluri pot fi adaugate
pentru a preciza obiectivele de reducere sau masuri speciale pentru reducerea emisiilor
de GES. Articolul 2 al UNFCCC stabileste obiectivul general al Conventiei: “Obiectivul
fundamental al acestei Conventii este sa realizeze stabilizarea concentratiilor de gaze
cu efect de sera in atmosfera la un nivel care sa previna interferenta antropogenica
periculoasa cu sistemul climatic. Un astfel de nivel trebuie atins intr-o perioada de timp
adecvata pentru a permite ecosistemelor sa se adapteze in mod natural la schimbarile
climatice, sa asigure ca productia alimentara nu este amenintata si sa permita
dezvoltarea economica intr-un mod durabil.”
UNFCCC se bazeaza pe patru principii majore:

1) Echitatea - modul echitabil de distribuire intre state a sarcinii de reducere a emisiilor
de GES, avand in vedere faptul ca, pana acum, emisiile au provenit, in principal, din
statele industrializate ale Europei si Americii de Nord;
2) Actiunea preventiva - climatologia foloseste prognoze ce presupun anumite nivele de
incertitudine. Partile, insa, trebuie sa actioneze acum pentru a proteja clima si nu pot
astepta pana la aparitia unei dovezi stiintifice absolute asupra impactului schimbarilor
climatice.
3) Eficienta - politicile si masurile de abordare a schimbarilor climatice trebuie sa fie
eficiente in ceea ce priveste costurile, pentru a asigura beneficii globale la cel mai mic
cost posibil.
4) Dezvoltarea durabila - definita ca “dezvoltarea care satisface toate necesitatile
prezentului fara a pune in pericol capacitatea generatiilor viitoare de a si le satisface pe
ale lor.”
Conventia presupune angajamentul tuturor Partilor:

- sa dezvolte, sa aduca la zi periodic, sa publice si sa puna la dispozitia Conferintei
Partilor inventare nationale de surse si bazine de absorbtie de emisii de GES;
- sa formuleze, sa implementeze, sa publice si sa aduca la zi in mod regulat programele
nationale sau, acolo unde este cazul, regionale, continand masuri de limitare a
schimbarilor climatice si de facilitare a adaptarii corespunzatoare la schimbarile
climatice; sa promoveze managementul durabil;
- sa promoveze si sa coopereze in dezvoltarea, aplicarea si difuzarea problematicii de
schimbari climatice, inclusiv a transferului de tehnologii, practici si procese, educatie,
instruire si constientizare publica;
- sa coopereze in pregatirea pentru adaptarea la impactul schimbarilor climatice; sa
dezvolte si sa elaboreze planuri integrate corespunzatoare pentru managementul
zonelor de coasta, al resurselor de apa si activitatilor agricole si pentru protectia si
reabilitarea ariilor afectate de seceta si desertificare, in special din Africa, precum si a
celor afectate de inundatii;
- sa transmita Conferintei Partilor informatii legate de implementare.
In plus, Conventia angajeaza Partile - tari dezvoltate si alte Parti incluse in Anexa I sa ia
mai multe masuri specifice, si anume sa adopte politici si masuri care sa demonstreze
ca statele dezvoltate sunt intr-o pozitie de frunte in modificarea tendintelor pe termen
lung ale emisiilor antropogenice, conform obiectivului Conventiei.
Conventia stabileste, de asemenea, responsabilitatile financiare ale tarilor din Anexa II -

in principal tari ale OECD - pentru asistarea tarilor in curs de dezvoltare in respectarea
obligatiilor din cadrul Conventiei si sprijinirea tarilor vulnerabile in mod deosebit, in
adaptarea la schimbarile climatice, printre altele si prin transferul/accesul la tehnologii
nepoluante si “knowhow”. Organismul central infiintat prin Conventie este Conferinta
Partilor (Conference of the Parties - CoP), ce se intruneste anual. Secretariatul se ocupa
cu desfasurarea de zi cu zi a activitatilor Conventiei si eforturile asociate, transmiterea
rapoartelor si pregatirea pentru intalnirile CoP. Organismul subsidiar pentru consultanta
stiintifica si tehnologica (“Subsidiary Body for Scientific and Technological Advice” -
SBSTA), cuprinzand reprezentanti guvernamentali cu competenta in domeniile relevante
de expertiza, este un forum de negociere ce se intruneste intre Conferintele anuale. In
paralel, Organismul subsidiar pentru implementare (“Subsidiary Body for
Implementation” - SBI) - cuprinzand in mod similar reprezentanti guvernamentali - asista
CoP in evaluari si revizuiri. Conventia defineste, de asemenea, un mecanism pentru
asigurarea resurselor financiare pe o baza concesionala sau de granturi, inclusiv pentru

transferul de tehnologii. Fondul Global de Mediu (“Global Environmental Facility” - GEF),
gazduit de Banca Mondiala si supervizat in comun cu Programul de mediu al Natiunilor
Unite a fost acceptat ca agentie interimara.
Protocolul de la Kyoto
La prima Conferinta a Partilor, de la Berlin, 1995, Partile au decis ca angajamentele
UNFCCC pentru Partile din Anexa 1 nu erau “corespunzatoare” si au lansat o noua
runda de discutii pentru a se decide asupra unor angajamente mai stricte si mai
detaliate pentru acele tari. Dupa doi ani de negocieri, a fost adoptat Protocolul de la
Kyoto, la CoP 3, in decembrie 1997. Conferinta de la Kyoto a fost evenimentul cel mai
mare si cu cel mai mare impact asupra problematicii de mediu de dupa Summit-ul
Pamantului de la Rio de Janeiro. Infiintat in contextul constrangerilor substantiale ale
negocierilor globale, Protocolul de la Kyoto este o realizare remarcabila. Realizarea
centrala a Protocolului este definirea unor constrangeri legale si cuantificate a emisiilor
de GES pentru fiecare tara industrializata.
Protocolul de la Kyoto defineste emisiile de GES permise pentru fiecare Parte in termeni
de cantitati alocate pentru perioada de angajament 2008-2012. Anexa A a Protocolului
specifica gazele cu efect de sera si sursele lor. Angajamentele se aplica tarilor
industrializate din Anexa 1 a Conventiei, iar angajamentele numerice sunt specificate in
Anexa B a Protocolului. Angajamentele insumeaza o reducere de 5,2% fata de emisiile
GES din anul 1990, iar angajamentul general este urmatorul: “Partile incluse in Anexa 1
vor asigura, individual sau in comun, ca emisiile lor antropogenice totale de dioxid de
carbon echivalent (CO2e) pentru gazele cu efect de sera specificate in Anexa A sa nu
depaseasca cantitatile alocate conform limitarii cuantificate de emisii si angajamentelor
de reducere inscrise in Anexa B […], avand in vedere reducerea emisiilor totale ale
acestor gaze cu cel putin 5% fata de nivelul anului 1990 in perioada de angajament
2008-2012.”
Protocolul introduce trei mecanisme flexibile pentru transferul international

(implementarea in comun, mecanismul de dezvoltare curata, comertul cu credite de
emisii). Daca o tara emite mai mult decat cantitatea alocata ei sub Protocol, ea poate
folosi aceste mecanisme pentru a achizitiona fie unitati de cantitate alocata ("Assigned
Amount Units" - AAU) prin comercializarea acestora, fie unitati de reducere a emisiilor
("Emission Reduction Units" - ERU) obtinute in urma proiectelor implementate in comun,
fie reduceri certificate de emisii ("Certified Emission Reductions - CER) prin mecanismul
de dezvoltare curata.
Mecanisme de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera

Pe langa politicile si masurile interne de care statele vor avea nevoie pentru a-si
indeplini obiectivele, Protocolul de la Kyoto stabileste urmatoarele mecanisme flexibile
internationale, bazate pe principiile pietei:
- Implementarea in comun (“Joint Implementation” - JI);
- Mecanismul de dezvoltare curata (“Clean Development Mechanism” - CDM);
- Comertul cu credite de emisii (“Emissions Trading” - ET).
Mecanismele flexibile au drept scop sa asiste tarile din Anexa 1 in atingerea

obiectivelor, permitand reducerea emisiilor acolo unde aceasta se face cu cel mai mic
cost posibil. In acelasi timp, aceste mecanisme pot facilita transferul de tehnologii sau
fluxurile financiare spre tarile in curs de dezvoltare sau cu economiile in tranzitie.
Participarea in aceste mecanisme este voluntara. Cu alte cuvinte, prin aceste
mecanisme, Protocolul creeaza stimulente pentru tarile industrializate sa investeasca in
tehnologii curate, ecologice in tarile cu economie in tranzitie (“Economies in Transition” -
EIT), precum si in tarile in curs de dezvoltare. JI si CDM sunt instrumente bazate pe
proiecte. Spre deosebire de ET, JI si CDM asigura reduceri reale ale emisiilor prin
investitii si, se spera, inovatii tehnologice si dezvoltare durabila in tarile in curs de
dezvoltare si economiile in tranzitie.
In prezent avem la nivelul Comisiei Europene o intensa activitate pentru realizarea unor
astfel de acorduri la nivel european in regim de urgenta. România ca parte a IPCCC a
dezvoltat o Startegie Naţională in domeniu.
Problema principala a acestor acorduri este aceea ca se refera la probleme globale si

pentru a fi eficiente ele trebuie aplicate la scara planetara. Simpla aplicare a lor al scara
regionala nu este eficienta.
Cuvinte cheie: Clima, Gaze cu efect de seră (GES), Schimbări climatice, UNFCCC,
Protocolul de la Kyoto.
http://terraiii.ngo.ro/index.stm?apc=ci-r0x1--&x=26390
Intrebari:
1. Care sunt principalele elemente climatice ?

2. Descrieti efectul de sera natural.
3. Care sunt gazele cu efect de sera ?
4. Ce este efectul de sera intensificat ?
5. Conventii si acorduri internationale referitoare la atenuarea efectelor
schimbarilor climatice.
CURS III
Interacţiunea ecosistemelor terestre cu schimbările globale
Elemente de funcţionalitate a ecosistemelor terestre
În cele de mai jos se prezintă în sinteză Rapoartele privind Schimbările Globale şi

Ecosistemele Terestre (GCTE) prezentate în cadrul întâlnirilor Consiliului
Interguvernamental pentru Schimbări Globale organizat sub egida ONU şi a Cadrul
General pentru Convenţia privind Schimbările climatice (FCCC).
Schimbările globale afectează în diferite moduri funcţiile ecosistemului terestru, dată fiind
creşterea de CO2 din atmosferă şi influenta sa asupra creşterii şi dezvoltării vegetaţiei.
Aproape toate ecosistemele expuse la o creştere a CO2 dublă faţă de concentraţia din
perioada preindustrială, arată o creştere a perioadei totale a sezonului de cules faţă de
plantele crescute la un nivel normal de CO2. Pentru păşuni, productivitatea a crescut cu o
medie de 15 % cu toate că au existat şi rezultate negative. Varietatea de răspunsuri dintr-
un ecosistem se datorează variaţiei de specii care îl compun, efectului de interacţiune al
CO2 cu factorii mediului înconjurător cum ar fi apa, nutrienţii disponibili şi temperatura. De
exemplu sistemele cu temperaturi scăzute cum ar fi tundra şi păşunile de munte răspund
foarte slab la concentraţia mare de CO2.
Iniţial s-a sugerat că ar exista două reacţii la creşterea de CO 2: prima reacţie: speciile cu C4
vor răspunde mai greu la creştere decât speciile cu C3 datorită componentei
fotosintetizante diferite; a doua reacţie: speciile care fixează nitrogen vor acumula mai
multă biomasă. Nici una din cele două variante nu a fost confirmată de studierea
ecosistemelor.
Contrar previziunilor avansate, resturile plantelor crescute la o concentraţie mare de CO2

nu se descompun neapărat mai lent. Raportul Carbon/Nitrogen, nu este, în general mai
crescut la acest gen de resturi vegetale. Plantele erbacee expuse la concentraţie mare
de CO2 arată o scădere în capacitatea de dirijare a stomatelor, fapt ce se reflectă în
scăderea pierderilor de apă disponibilă din sol. Această creştere a cantităţii de apă
disponibilă din sol este motivul principal pentru creşterea cantităţii de CO2 reţinută în
ecosistemele de păşune.
Efectele directe ale creşterii temperaturii asupra creşterii plantelor pot fi mai mici decât
este de aşteptat datorită aclimatizării. Totuşi va apărea o descompunere mai rapidă a
resturilor.
Efectele imediate ale temperaturii sunt în principal asociate cu încălzirea permafrostului
care poate duce la formarea de lacuri prin topirea acestuia, schimbări substanţiale în
componenţa de specii a ecosistemelor şi creşterea cantităţii de nutrienţi disponibili. În
unele păduri depozitele de azot sunt asociate cu creşterea producţiei primare. Totuşi
acumularea continuă de azot asociat cu alţi poluanţi duce la acidifierea solului .
Modelele realizate pînă în prezent, sugerează că efectul combinat al creşterii CO 2, al

temperaturilor crescute şi al depozitelor de azot, va fi:
- creşterea mineralizării azotului,
- creşterea producţiei primare,
Scăderea depozitelor de carbon se va realiza prin creşterea temperaturii solului.
Ozonul din troposferă, are efect negativ asupra producţiei primare a ecosistemelor, dar
creşterea cantităţii de CO2 ar putea ameliora pagubele la speciile care suferă scăderi ale
activităţii stomatelor la creşterea concentraţiei de CO2.
La scăderea producţiei primare ar mai putea contribui şi creşterea radiaţiei UV.
În general, acolo unde activitatea umană are un impact semnificativ asupra ciclului apei
sau al nitraţilor, acest impact va controla efectul CO2 asupra funcţionării ecosistemelor.
Programele realizate pînă în prezent au demonstrat că extrapolarea experimentelor

realizate numai la nivel de plante pentru un întreg ecosistem, cu privire la schimbările
globale, trebuie făcute cu foarte mare grijă.
Funcţionarea şi structura ecosistemelor domină răspunsul la modificarea compoziţiei

atmosferei şi modificarea climei.
Pe termen lung, schimbările în compoziţia şi structura ecosistemelor asociate cu

schimbările proprietăţilor fiziologice vor determina major răspunsul la schema globală
privind scimbările climatice.
4.2. Schimbări în structura şi compoziţia vegetaţiei
Prima generaţie de modele privind schimbările vegetaţiei la nivel regional şi global se

baza pe presupunerea că vegetaţia se află în echilibru cu mediul abiotic înconjurător.
Aceste modele de echilibru şi-au găsit foarte repede aplicaţie într-o arie largă, cea a
studiilor de impact, dar această utilizare a dus adesea la un concept eronat conform
căruia schimbările vegetaţiei se bazează pe rearanjarea biomasei deja existente;
rezultând o tranziţie dură de la o distribuţie echilibrată a biomasei la alt tip de
distribuţie.
Realitatea este alta: impactul asupra compoziţiei şi structurii vegetaţiei la scări diferite
este continuu şi se va accelera ajungându-se la un final imprevizibil. Această lipsă de
echilibru se materializează prin câteva trăsături:
-biomasa nu se va transforma ca entitate intactă; speciile răspund diferit la capacităţi

competitive cum ar fi: rata migraţiei, refacerea după tulburări climatice etc. De aceea vor
apărea noi combinaţii de specii,
-schimbările vegetaţiei în următorii 100 de ani proiectate prin cel mai recent Model al
Dinamicii Globale a Vegetaţiei prezentat către ONU, sunt semnificativ diferite de cele
sugerate de modelul de echilibru anterior,
-studiile şi modelele de simulare a evoluţiei anterioare a plantelor sugerează că multe

specii au capacitatea de a migra suficient de rapid pentru a ţine pasul cu schimbările
climatice dar numai dacă migrează prin ecosisteme naturale relativ nederanjate. Aceasta
evidenţiază consecinţele importante ale fragmentării ecosistemelor naturale ca fenomen
global,
-invazia unor specii noi într-un ecosistem natural reprezintă o problemă în continuă
creştere. Ea va fi exacerbată prin tendinţele existente în utilizarea terenurilor, prin
creşterea tulburărilor şi prin globalizarea în creştere a comerţului,
-tulburările (incendiile, invaziile de insecte) pot să crească în unele regiuni (pădurea de

conifere boreală) ducând la apariţia a tot mai multe ecosisteme în faze iniţiale în timp ce
în alte regiuni (Europa de Nord) schimbările de management (administrare) au luat
tendinţe de creştere a suprafeţelor forestiere,
-la peisaje, luate individual, efectele locale ale schimbărilor climatice pot fi foarte
diferite atât datorită efectelor solului, utilizării terenurilor cât şi datorită variaţiei
topografiei.
Luând în considerare toţi aceşti factori se pot face nişte generalizări referitoare la
dinamica vegetaţiei în secolul următor (Jekerman 2000):
1. Dată fiind continua creştere a cererii de hrană şi lemn şi a consecinţelor

acestora asupra utilizării terenurilor, biosfera terestră a secolului XXI va fi mai
mult ca sigur sărăcită de specii şi reorganizată substanţial în ceea ce priveşte
compoziţia speciilor, cu consecinţe încă necunoscute asupra funcţionării
ecosistemelor.
2. Tulburările şi distrugerile vor creşte pe măsură ce organismele longevive
(arborii) sunt tot mai departe de mediul lor optim de dezvoltare şi sunt supuse la
tot mai multe presiunii crescânde datorate schimbărilor în utilizarea terenurilor.
3. Tot mai multe ecosisteme naturale vor fi afectate datorită creşterii

tulburărilor generale, sau se vor transforma în ecosisteme terestre de producţie
dominate de om. Aceste tendinţe vor avea ca rezultat înţelenirea terenurilor, o
biosferă mai simplă structural cu mai puţine sisteme într-o stare mai complexă
de dezvoltare.
4. Recunoaşterea faptului că fiecare biom de pe Glob nu se va fragmenta ca

entitate omogenă ca răspuns la schimbările globale şi la schimbrea folosinţei
terenurilor a condus la dezvoltarea unei noi clase de modele teoretice globale
ale Biosferei, care au ca scop să surprindă dinamica vegetaţiei uscatului de la
scări de timp de decade până la secole. Această scară de timp este critică,
deoarece rezultatele mai recente au arătat cum competiţia dintre elementele ce
alcătuiesc vegetaţia, regimurile modificate ale perturbărilor (de exemplu
incendii, furtuni) şi migraţia speciilor au condus toate la o întârziere
semnificativă de timp în răspunsurile Biosferei. Dacă, de pildă, mortalitatea
datorită perturbărilor crescute ar apărea mai repede decât refacerea altei
vegetaţii, atunci rezultatul ar putea fi o creştere a carbonului în atmosferă.
Pentru a cuantifica acest proces sunt necesare modele de simulare bazate pe:
Bilanţul carbonului. Fotosinteza şi respiraţia covorului vegetal sunt sub influenţa

condiţiilor meteo pe durate scurte de timp (cuplate potenţial interactiv cu un model al
climei); rezultatele nete sunt apoi însumate pentru principalele tipuri funcţionale de
plante printr-un model anual de creştere.
Dinamica vegetaţiei. Tipurile de plante sunt în competiţie pentru resursele de bază

necesare creşterii, ca lumina şi apa. Deoarece biomasa se acumulează în timp, în
funcţie de capacităţile diferite ale tipurilor de plante pentru a atinge anumite înălţimi,
relaţiile de competiţie între ele pot fi evaluate în paşi, la intervale de l an. Competiţia
inhibă creşterea unor tipuri şi rezultatul se reflectă în structura generală a covorului
vegetal inclusiv în biomasa totală.
Fenologia. Diferite modele actuale simulează dezvoltările sezoniere foliare în diverse

moduri. Indicele de suprafaţă foliară este o variabilă importantă pentru estimarea
răspunsurilor la factorii din atmosferă, deoarece ea influenţează albedoul şi implicit
fluxul de energie întors în atmosferă. Indicele de suprafaţă foliară sezonier este de
asemenea important pentru calcularea bilanţului apei.
Rezultatele simulărilor recente, folosind produsul modelului climatic ca variabile de
comandă pentru 4 modele prototip au fost comparate şi au arătat că procesele generale
ale dinamicii vegetaţiei, ca înlocuirea speciilor pe durata condiţiilor schimbătoare de
mediu, sunt modele adecvate de lucru. Aceste rezultate trebuie să fie considerate ca o
fază de început.
Pentru analize cantitative mai bune sunt necesare, totuşi, formulări îmbunătăţite ale
perturbărilor actuale, competiţiei existente şi ale migraţiilor. Atunci, modelele
climatice ar putea fi utilizate în conexiune cu scenariile sau modelele de schimbare
antropică a folosinţei terenurilor, pentru a furniza o componentă interactivă în modele
realiste ale sistemului global terestru.
4.3. Sisteme amenajate de producţie
Conversia sistemelor naturale în sisteme amenajate pentru producerea de alimente şi

fibre şi intensificarea producţiei în sistemele amenajate existente vor cunoaşte o
tendinţă crescătoare în următoarele câteva decade.
Conversia pădurilor tropicale naturale în sisteme de producţie sălbatice şi conversia lor

în plantaţii pentru ulei de palmier în provincia Jambi din Sumatra reprezintă un
exemplu al unei astfel de conversii. Procese similare de modificare, conversii şi
intensificări a exploatării ecosistemelor naturale pentru producţie se ivesc peste tot
în lume şi mai ales în ţările în curs de dezvoltare (conversia unor păduri de mangrove
în ferme de creveţi este un exemplu larg răspândit pe zonele de coastă ale Asiei de
SE). Aceste procese conduc aproape întotdeauna la o pierdere drastică a
biodiversităţii, cel puţin la nivel local şi foarte adesea reclamă introducerea uneia sau
mai multor specii străine ca părţi ale sistemului de producţie (de ex., arborii de cauciuc,
care sunt nativi în America de Sud). Date fiind scara şi rata unor astfel de conversii şi
exploatări intensive, biosfera terestră a secolului următor se pare că va fi în continuare
sărăcită de bogăţia de specii şi „reorganizată" substanţial în privinţa compoziţiei
specifice.
4.3.1. Producţia agricolă
Producţia agricolă va fi afectată de schimbările globale în mod foarte diferit, în diferite

părţi ale lumii. Estimările recente indică creşteri ale recoltei la altitudini medii şi înalte,
dar indică descreşteri la altitudini mai joase, acolo fiind cele mai mari cereri de hrană:
a) în condiţii ideale de câmp, recoltele de grâu par să crească ceva mai mult
de 10% la o concentraţie dublată a CO 2 ; o creştere de 5-7% este mai
realistă în condiţii medii de gospodărire (Pinter şi al., 1996),
b) principalele modele privind producţia de grâu se perfecţionează repede însă
este nevoie de foarte multă atenţie când se fac extrapolări în spaţiu folosind un
singur model,
c) temperaturile peste 32°C reduc recoltele de orez datorită sterilizării spicului.
Acesta nu are legătură cu sporirea CO2. Cele mai multe modele privind
producţia de orez cad de acord asupra potenţialului mare de recoltă; şi
sugerează o reducere de cca. 5% în producţie la ridicări de temperaturi peste
32°C,
d) Schimbarile climatice globale vor exacerba impactul deja semnificativ al
dăunătorilor, bolilor şi buruienilor asupra producţiei agricole.
4.3.2. Păşuni şi zone împădurite
Limita între terenul agricol şi zona împădurită se va modifica în favoarea terenurilor

agricole şi pentru păsunat în ţările în curs de dezvoltare în primul rând datorită presiunii
demografice. Schimbările producţiei de şeptel în zonele împădurite vor fi dominate de o
reducere a suprafeţei terenurilor datorită cultivării lor şi schimbărilor care vor interveni în
evapotranspiraţie şi precipitaţii. O cantitate dublă de CO 2 faţă de cantitatea actuală va
spori producţia pe diferite pajişti şi terenuri împădurite cu până la 20%, depinzând de
limitările de temperatură, apă şi nutrienţi. O analiză a efctelor pentru păşunile
subtropicale indică faptul că o creştere cu 5% în producţia păşunii datorită CO 2, va
conduce la o creştere cu 3% în medie pe termen lung a numărului bovinelor, prin
reducerea variabilităţii producţiei primare nete de la un an la altul.
4.3.3. Pădurile gospodărite pe bază de planuri de amenajare
Studiile pe termen scurt ale creşterii CO2 în pădurile amenajate arată o creştere de
producţie a biomasei pentru arborii tineri crescuţi în condiţii de fertilitate.
Această creştere va fi totuşi redusă pe termen mai lung ca urmare a efectului unei
respiraţii mai intense a arborilor.
Această reducere poate fi substanţial compensată prin efectele interactive ale CO2 şi
depunerea atmosferică a azotului; efectul net fiind incert (Jekerman 2000).
4.3.4. Soluri
Controlul principal asupra nivelurilor de materie organică din sol şi controlul
eroziunii vor continua să fie obiective prioritare în următoarele câteva decade în
managementul resurselor terestre.
Schimbările în covorul vegetal datorate modificărilor pe termen scurt în variabilitatea

climei vor fi din ce în ce mai semnificative, mai ales în regiunile semiaride.
O creştere pe termen lung a temperaturii medii va accelera oxidarea materiei organice

din sol mai ales dacă ea va permite ca noi terenuri să fie transformate în culturi.
Schimbarea climei va afecta de asemenea eroziunea solului care creşte liniar cu

precipitaţiile medii, dar neliniar cu viteza vântului, cu un prag pentru o creştere rapidă
şi semnificativă a eroziunii eoliene la o viteză a vântului de aprox. 5,5m/s.
Localizarea geografica a principalele fenomene meteorologice care sunt asociate

schimbarilor climatice si vor afecta principalele ecosisteme in deceniul 2010-2020
conform scenariilor actuale pesimiste
- Seceta va persista pentru intregul deceniu in regiuni agricole cheie si in zonele din
vecinatatea centrelor populate din Europa si estul Americii de Nord
- Temperaturile medii anuale vor scadea cu pana la 5 grade F in Asia si America de
Nord si cu pana la 6 grade F in Europa
- Se vor inregistra cresteri de temperatura cu pana la 4 grade F in zone cheie din
Australia, America de sud si sudul Africii
- Furtunile de zapada si vanturile se vor intensifica, amplificand impactul modificarilor
climatice. Europa occidentala si Pacificul de nord se vor confrunta cu vanturi
intensificate dinspre vest.
Fiecare an din deceniul 2010-2020 va inregistra scaderi ale temperaturii medii in Nordul
Europei, ducand la o scadere cu pana la 6 grade Fahrenheit in 10 ani. Media
precipitatilor anuale in aceasta regiune va scadea cu pana la 30%, iar vanturile se vor
inteti cu 15% in medie. Conditiile climatice vor deveni mult mai severe in regiunile
continentale interioare din Nordul Asiei si din America de Nord.
Efectele secetei vor fi mult mai devastatoare decat disconfortul produs de scaderea
temperaturilor in zonele agricole populate. Cu reducerea dramatica a precipitatiilor in
aceste zone, lacurile vor seca, regimul de curgere al raurilor va cadea iar rezervele de
apa potabila se vor imputina, coplesind disponibilitatile si secand rezervele. Se vor
inregistra mega-secete in regiuni cheie din sudul Chinei si nordul Europei in jurul anului
2010 si vor dura de-a lungul intregului deceniu. In acelasi timp, zone care erau relativ
uscate de cateva decenii vor trece prin ani intregi de ploi torentiale, cu rauri care vor iesi
din matca ducand la inundatii si in regiuni care se bazau pe agricultura pe pamant uscat.
In regiunea nord-atlantica si in nordul Asiei, se vor inregistra cele mai pronuntate raciri in
miezul iernii – lunile decembrie, ianuarie, februarie – desi efectele sale se vor face
simtite si in celelalte anotimpuri, racirea va deveni foarte intensa si mult mai putin
predictibila. Pe masura ce se va acumula zapada in regiunile de munte, racirea se va
intinde si pe perioadele de vara. Pe langa racirea si seceta pe timp de vara, viteza
vantului se va inteti pe masura ce circulatia atmosferica va avea un caracter zonal. In
vreme ce tiparele meteorologice vor fi perturbate pe intreg mapamondul, efectele
schimbarilor vor fi mult mai pronuntate in nordul Europei in primii 5 ani de dupa colapsul
circulatiei termosaline. Pana in a doua jumatate a acestui deceniu, conditiile
meteorologice aspre si friguroase se vor raspandi spre sudul Europei, America de Nord
si chiar mai departe. Nordul Europei se va raci pe masura ce tiparul de vreme rece va
prelungi persistenta ghetii in partea de nord a nord-Atlanticului, creand astfel o racire si
mai accentuata si marind perioadele cu temperaturi de iarna. Vanturile se vor inteti, pe
masura ce atmosfera va incerca sa faca fata gradientului de temperatura si mai puternic
pe linia pol-ecuator. Aerul rece care va circula pe continentul european va determina in
special conditii aspre pentru agricultura. Combinatia vantului cu seceta va duce la
raspandirea furtunilor de nisip si alunecarilor de teren.
Un scenariu alternativ pentru emisfera sudica
Exista o mare incertitudine in ceea ce prinveste dinamica climatului din emisfera sudica,
in special din cauza lipsei de date paleoclimatice, care nu sunt disponibile decat in ceea
ce priveste emisfera nordica. Tiparele meteorologice pentru regiuni cheie din emisfera
sudica le-ar putea imita pe cele din emisfera nordica, devenind mai reci, mai secetoase
si mai severe pe masura ce valul de caldura va “calatori” din tropice spre emisfera
nordica, incercand sa echilibreze din punct de vedere termodinamic sistemul climatic.
Ca o alternativa, racirea emisferei nordice ar putea duce la cresterea incalzirii, regimului
de precipitatii si furtunilor din sud, pe masura ce caldura transportata in mod normal din
regiunile ecuatoriale de catre curentii oceanici va fi blocata, iar incalzirea pe baza
gazelor de sera va continua sa se accelereze.
In orice caz, nu este implauzibil ca schimbarile climatice sa aduce situatii extreme in

multe regiuni cheie populate si zone agricole agricole – afectand resursele de hrana,
apa si energie.
REGIUNILE AFECTATE: 2010-2020

EUROPA. Afectata cel mai mult de schimbarile climatice, temperaturile medii anuale vor
scadea cu 6 grade F intr-o perioada mai mica de un deceniu, schimbari mult mai
dramatice inregistrandu-se de-a lungul coastei nord-vestice. Climatul din N-V Europei va
fi mai racoros, mai secetos, cu vanturi mai puternice, asemanator cu cel din Siberia.
Partea de sud a Europei va resimti mai putin aceste schimbari, insa tot va trece prin
perioade intermitente de racire brusca si schimbari rapide ale temperaturii. Precipitatiile
reduse vor face ca pierderile/alunecarile de teren sa devina o problema pe intreg
continentul, contribuind astfel la epuizarea resurselor de hrana. Europa se va lupta
pentru a stavili emigrarea populatiilor din nord si din Peninsula scandinava, care se afla
in cautarea tarilor calde, precum si imigrarea populatiilor din Africa si din orice alta
regiune.
STATELE UNITE. Vremea mai rece, mai secetoasa si cu vanturi puternice va duce la
scurtarea anotimpurilor si la scaderea productivitatii in partea de N-E a Statelor Unite si
la prelungirea lor, coroborata cu seceta, in partea de S-V. Zonele de desert se vor
confrunta cu zapada. Zonele agricole vor suferi de pe urma pierderii terenurilor, datorata
cresterii vitezei vanturilor si umiditatii reduse a solului. Trecerea spre un climat mai uscat
va fi deosebit de pronuntata in statele din S-E.
Zonele de coasta care au fost supuse riscului pe timpul perioadei de incalzire, se vor
afla in continuare in pericol, pe masura ce de-a lungul tarmurilor se va inregistra o
crestere si mai mare a nivelului oceanelor. Statele Unite isi vor indrepta atentia catre
interiorul federatiei, utilizandu-si resursele pentru hranirea populatiei, stavilirea imigratiei
si contracararea tensiunilor globale crescande.
CHINA. Aceasta tara – cu nevoia sa sporita hrana – va fi lovita puternic de diminuarea

ploilor musonice. Musonii ocazionali din timpul perioadelor de vara vor constitui o
binecuvantare prin precipitatiile pe care le vor aduce, insa vor avea efecte devastatoare
– cum ar fi inundarea pamanturilor despadurite. Se vor inregistra ierni mai lungi si mai
reci, temperature va scadea prin evaporarea apei din tot mai putinele precipitatii,
afectand astfel resursele de apa si energie. Verile vor fi mai calde. Foametea raspandita
va cauza haos si tulburari interne, pe masura ce populatia infrigurata si flamanda a
Chinei va trece granitele Rusiei in cautare de resurse energetice.
BANGLADESH. Taifunurile persistente si nivelurile ridicate ale marii vor da nastere unor
furtuni care vor eroda semnificativ coasta, facand ca mare parte din tara sa devina
nelocuibila. Mai mult, nivelurile ridicate ale marii vor contamina resursele de apa potabila
aflate in interiorul tarii, dand nastere la crize umanitare. Va avea loc un fenomen de
emigrare in masa, cu consecinta unor tensiuni intre statele vecine.
ESTUL AFRICII. Kenya, Tasmania si Mozambicul se vor confrunta cu conditii

meteorologice usor mai blande, insa vor fi puse la incercare de secetele persistente.
Obisnuite cu seceta, aceste tari vor fi cel mai putin influentate de schimbarile
meteorologice, insa va fi afectata rezerva lor de hrana, pe masura ce vor fi atinse
regiunile producatoare de grane.
AUSTRALIA. Ca mare exportator de hrana, Australia se va lupta sa furnizeze alimente

pentru regiuni de pe intregul glob, deoarece agricultura sa nu va fi foarte grav afectata
de schimbarile mult mai subtile ale climatului. Insa, marea incertitudine in ceea ce
privese modificarile climatice din emisfera sudica, vor pune sub semnul intrebarii
aceasta asertiune.
Gulf Stream-ul (Curentul de Convectie Termosalina Nord-Atlantic)
Una din acele aluzii ca ceva ar putea fi altfel decat ni s-a spus a fost prima data
publicata în revista Discovery Magazine în septembrie 2002, sub titlul - usor mascat - al
articolului “Incalzire globala surprinzatoare: O noua era glaciara” în care se spunea
printre altele: ”oceanografii au descoperit un rau urias de apa dulce în Atlantic, care s-a
format din topirea calotei polare. Ei ne atentioneaza asupra posibilitatii perturbarii grave
a Gulf Stream-ului, ceea ce ar putea avea ca efect aruncarea intregii emisfere nordice
într-o iarna vesnica, deosebit de rece.”
Gulf Stream-ul (Curentul de Convectie Termosalina Nord-Atlantic), este un curent de

apa calda care se deplaseaza dinspre ecuator la suprafata oceanului si se indreapta
spre zonele nordice unde are loc schimbul de caldura, prevenind racirea excesiva a
Europei de vest si a Canadei. Totodata, acest curent sustine intreaga structura climatica
de anotimpuri cu care suntem obisnuiti. Cind curentul începe sa se raceasca, el se lasa
în adincurile oceanului si îsi schimba directia de deplasare (sub forma unui riu), spre
sud, unde se incalzeste din nou si se ridica treptat la suprafata intorcandu-se la cursul
initial.
“Motorul Termosalin” care face posibila aceasta miscare a curentului se afla în nord,
unde el intilneste diferenta de salinitate dintre apa sarata a ecuatorului si cea dulce de la
pol. Aceasta diferenta face ca riul sa se scufunde în adancuri dupa ce a eliberat în
prealabil o anumita cantitate de caldura în atmosfera si astfel apa este “impinsa” intr-un
proces continuu de convectie. Pozitia ocupata de curent în volumul oceanic depinde de
diferenta de temperatura. Apa calda urca, iar cea rece coboara.
Sa privim acest fenomen în conditiile actuale. Calotele se topesc si cantitati uriase de

apa dulce ajung în Atlantic amestecindu-se cu apa sarata de la Ecuator. Rezultatul este
ca diferenta de salinitate scade dramatic. Astfel “Motorul Termosalin” care mentine
curentul în miscare perpetua a scazut în putere si desi s-a constatat acest lucru de peste
10 ani, nu s-a acordat atentie suficienta. Pe masura ce Gulf Stream-ul îsi incetineste
mersul, schimbul de caldura în regiunile nord-atlantice a incetinit, iar structurile
anotimpurilor au suferit modificari, pentru ca ele sunt strict dependente de aceste
schimburi calorice. S-a aflat ca, de cîteva sute de ori Gulf Stream-ul s-a oprit sau s-a
incetinit extrem de mult curgerea Gulf Stream-ului în ultimii 100 de milioane de ani, dar
în ultimii 10.000 de ani ai istoriei umane acest lucru s-a intimplat numai de doua ori.
De fapt, cea mai recenta schimbare a fost în anul 1300 i.C., cind curentul doar si-a
incetinit curgerea rezultind o perioada de 550 de ani care se numeste “era glaciara
usoara”. Pentagonul a constatat insa ca în acea perioada a “erei glaciare usoare” coasta
de est a SUA a devenit extrem de rece iar Anglia avea clima din Siberia de azi, în timp
ce coasta de vest a SUA si zona centrala au avut o clima atit de uscata, incit padurile au
ars în totalitate. Si deja acest curent a ajuns la 1/3 din viteza sa normala de convectie
termosalina începind cu 1990. Puteti usor observa ca în ultimii 10-14 ani clima Europei
s-a schimbat dramatic. Un studiu recent legat de indienii Anasazi este edificator. In
secolul 14, Anasazii au disparut complet din Canionul Chaco din New Mexico si nu se
stie daca au apucat sa ajunga prin alte locuri, deoarece nu exista nici un fel de urme.
Dar daca ne intoarcem la anul 1300 în care a început sa incetineasca Gulf Stream-ul,
aflam ca Chaco Canyon a stat 47 de ani continuu fara nici o picatura de ploaie.
Arheologii care au prezentat acest studiu nu au stiut ce a provocat aceasta seceta, dar
din informatiile Pentagonului rezulta clar ca a fost vorba de o “mica” incetinire a Gulf
Stream-ului. Toate aceste lucruri se repeta în Canada, Europa si SUA deja. Acum
probabil va ginditi ca acest curent a carui viteza este în continua incetinire, s-ar putea
chiar opri în curind, dar din istoria Terrei tragem concluzia ca acest proces de inrautatire
va continua înca cel putin 40 de ani mai inainte de orice alta posibilitate de reechilibrare.
Se crede ca Gulf Stream-ul nu numai ca îsi va continua incetinirea, dar chiar se va opri.
Ultima perioada în care aceasta s-a intamplat a fost în urma cu 8200 de ani. Conform
cercetarilor efectuate, acum 8200 de ani “defectarea” GS-ului a lasat Nordul Europei sub
o gheata de 800 de metri grosime, iar New York-ul si Anglia au avut cea mai aspra clima
posibila din Siberia de azi.Mai mult decît atit, aceasta “mica glaciatiune” a durat cam 100
de ani.
Pe data de 13 iulie 2004 NASA a lansat primul din seria de 3 sateliti, al caror rol
este de a studia Incalzirea Globala. Satelitii vor studia stratul de ozon (care e o alta
problema), salinitatea si temperatura oceanelor. Probabil aceste studii vor putea calcula
în cit timp se vor manifesta evenimentele.
TOPIREA GHETII DIN ANTARCTICA
In zona Polului Sud, cu citiva ani în urma ghetarul Larsen A s-a spart în bucati, ceea ce
a surprins pe cei mai multi oameni de stiinta. La acea vreme ni se spunea de catre
personalul stiintific calificat ca evenimentul este studiat si ca “nu e mare scofala”,
deoarece ghetarul era conectat printr-o portiune relativ subtire cu Polul Sud de cîteva
zeci de mii de ani, asa ca era “normal” sa se rupa. Aceiasi oameni de stiinta au mai
adaugat faptul ca ghetarul Larsen B, din spatele lui Larsen A, în nici un caz nu se va topi
si nici nu se va rupe si ca acesta era bine ancorat în masa de gheata a Arcticii.
Cu toate acestea, in anul 2003 Larsen B se sparge în bucati si se raspîndeste în ocean.

National Geografic a publicat fotografii senzationale ale acestui eveniment. Aceias
oameni de stiinta au venit atunci sa dea alte explicatii, de fapt ghetarul s-a topit intr-o
perioada de 6 luni din cauza dimensiunilor sale uriase.
Fotografiile succesive luate prin satelit au aratat ca acest ghetar s-a topit în 35 de zile
si mai mult decît atit, a facut sa creasca nivelul intregului ocean planetar cu 2 cm. Dupa
ce ambele sectiuni polare Larsen A si B au disparut în ocean, constatam cu stupoare ca
este expus topirii si uriasul numit Ross, si ca singura “piesa” care ar fi putut preveni
ruperea în bucati a acestui colos era (culmea) Larsen B.
Dupa toate sursele Ross se afla într-un proces de farimitare. Daca acest colos se va
rupe si va aluneca în ocean, va elibera atit de multa apa, incit nivelul oceanic planetar ar
putea creste cu 20 de picioare. Iar asta ar putea scufunda multe insule si orase aflate în
apropierea tarmurilor.
Ce este si cum apare fenomenul El Niño-Oscilatia Sudica - ENSO?
Fenomenul ENSO face parte din variabilitatea naturala a sistemului climatic. Este, mai
precis, o manifestare a cuplajului ocean-atmosfera în zona ecuatoriala a Pacificului.
Variatiile circulatiei atmosferice deasupra oceanului determina incetiniri sau accelerari

ale ventilarii straturilor oceanice, mai ales in regiunile estice, diminuand sau accentuand
contrastele termice la suprafata Pacificului, care la randul lor modifica circulatia maselor
de aer. Aceste perturbatii se propaga de-a lungul regiunii ecuatoriale a Pacificului,
ajungand sa determine fluctuatii ale temperaturii apei de suprafata a oceanului, ale
precipitatiilor, presiunii si vanturilor cu o periodicitate cuprinsa intre 2 si 7 ani.
Pentru anul 2009, prognozele climatologilor americani de la National Oceanic and
Atmospheric Administration (NOAA) indica probabilitati egale pentru aparitia unei stari
neutre sau a unei faze negative a fenomenului ENSO.
La nivel global, acest lucru inseamna o stopare a cresterii temperaturii medii sau chiar
un usor regres, in comparatie cu primele pozitii din topul celor mai “calzi” ani, inregistrati
pe intreaga perioada de observatii instrumentale (incepand cam de la 1850).
La nivel regional, in functie de anotimp, pot aparea anomalii de temperatura si

precipitatii, mai ales in bazinul Pacificului, dar si in cele doua Americi si Africa de Sud.
Influenta fenomenului ENSO asupra Europei este, comparativ, mult mai slaba.
Dupa Met Office Hadley Centre (Marea Britanie), pe primele pozitii ale acestei ierarhii
se situeaza, in ordine, anii: 1998, 2005, 2003. Este interesant de notat ca anul 1998 a
fost “beneficiarul” unei puternice faze pozitive a fenomenului ENSO, ceea ce n-a fost
cazul anului 2005, foarte aproape si el de recordul absolut ale celei mai mari temperaturi
medii globale inregistrate. Anul 2008 este pe pozitia a X-a in aceasta ierahie. Este un
exemplu relevant al felului in care semnalul incalzirii globale se suprapune peste
fluctuatiile naturale ale sistemului climatic, acestea din urma putand, pe scari de timp
interanuale, sa-l intensifice sau sa-l mascheze.
CUVINTE CHEIE : Rapoartele privind Schimbările Globale şi Ecosistemele

Terestre (GCTE), Consiliului Interguvernamental pentru Schimbări Globale, Cadrul
General pentru Convenţia privind Schimbările climatice (FCCC), Sistemele
ecologice, Topirea calotei polare, Nivelului marii, Impactul schimbarilor.
INTREBARI :
1. Care este efectul combinat al creşterii CO2, al temperaturilor crescute şi al depozitelor

de azot ?
2. Generalizări referitoare la dinamica vegetaţiei în secolul următor conform lui
Jekerman (2000) ?
3. Pe ce sunt bazate modelele de simulare folosite pentru a cuantifica dinamica
vegetatiei?
4. Cum se estimează că va fi afectată productia agricola de schimbările globale în
mod diferit, în diferite părţi ale lumii ?
5. Cum se estimează că va fi afectată productia forestiera de schimbările globale ?
CURS IV :
Estimarea ameninţărilor globale pentru natură şi mediu:
Articolul 2 al Convenţiei cadru privind schimbarile climatice (UNFCCC), confirma in

mod explicit importanta ecosistemelor naturale, a productiei de hrana si a dezvoltarii
economice durabile. Raportul se refera la sensibilitatea, adaptabilitatea si vulnerabilitatea
sistemelor ecologice si economice:
-schimbarile climatice determinate in continuare de om reprezinta un stress
suplimentar cu efect aditiv fata de sistemele ecologice si socio-economice deja afectate
de poluarea industriala din trecut. Cele mai vulnerabile sisteme sunt acelea cu cea mai
mare sensibilitate la schimbarile climatice si cea mai slaba adaptabilitate.
-majoritatea sistemelor globale sunt foarte sensibile la schimbarile climatice, sistemele
ecologice naturale, sistemele economice si sistemele societatii umane sunt sensibile atat
la magnitudinea cat si la ritmul acestor schimbari.
-impactul schimbarilor climatice este greu de cuantificat: studiile existente sunt
incomplete, intelegerea curenta a multor procese critice este nesigura; schimbarile
climatice la scara regionala sunt dificil de prevazut cu exactitate si la fel estimarea
cantitativa a impactului schimbarilor climatice asupra unui anume sistem bine localizat;
sistemele sunt subiectul a multiple stressuri climatice, sau non-climatice, caror
interactiune este dificil de estimat si evaluat.
Majoritatea studiilor de impact actuale, au luat in considerare raspunsul posibil al

sistemelor in fata unor schimbari climatice rezultate doar din dublarea concentratiilor
dioxidului de carbon atmosferic. Foarte putine studii dintre cele efectuate recent, au avut
in vedere raspunsurile dinamice la crestera continua a concentratiilor gazelor cu efect de
sera si doar cateva studii au examinat consecintele unei cresteri peste dublul
echivalentului de CO2 atmosferic.
Avansul tehnologic a sporit in general optiunile de adaptare a sistemelor organizate ca

cele din agricultura si aprovizionarea cu apa; multe regiuni ale lumii au insa un acces
limitat la aceste tehnologii si la informatiile necesare. Eficienta si costul efectiv de
utilizare al strategiilor de adaptare vor depinde de disponibilitatea resurselor
financiare re, de transfer de tehnologie si practicile specifice (culturale, educationale,
manageriale, institutionale legale). Adaptarea va putea fi facilitata prin introducerea
problemelor schimbarilor climatice in deciziile privind utilizarea resurselor si
dezvoltarea, si in planurile de planificare a investitiilor. Vulnerabilitatea sanatatii umane
si a sistemelor socio-economice depinde de circumstantele economice si de
infrastructura institutionala; aceasta implica de fapt ca sistemele tarilor in curs de
dezvoltareu sunt mai vulnerabile deoarece circumstantele economice si institutionale sunt
mai putin favorabile. Locuitorii tinuturilor aride sau semi-aride ale zonelor din insulele
mai sunt in mod deosebit vulnerabili la schimbarile climatice. Unele regiuni au devenit
mai vulnerabile la furtuni, inundatii sau secete, ca rezultat al cresterii densitatii
populatiei in arii sensibile ca bazinele raurilor sau campiile costiere. Activitatile umane,
care fragmenteaza multe peisaje, au sporit vulnerabilitatea sistemelor slab organizate sau
neorganizate.
In concluzie vulnerabilitatea creste pe masura ce capacitatea de adaptare scade, iar reusita

adaptarii, depinde de evolutia tehnologica, de organizarea institutionala, de posibilitatile
de finantare si schimbul de informatic.
Schimbări privind biodiversitatea
Biodiversitatea reprezintă totalitatea genelor, speciilor şi ecosistemelor dintr-o regiune

(WRI, IUCN, UNEP). Biodiversitatea poate fi divizată în trei categorii ierarhice mari:
gene, specii, şi ecosisteme şi poate fi analizată din punct de vedere structural,
compoziţional şi funcţional. În general, la ora actuală, pentru analiza biodiversităţii se
descriu aspecte diferite ale sistemelor vii şi pe care oamenii de ştiinţă le măsoară în
diferite moduri: diversitate genetică, diversitatea speciilor, diversitatea ecosistemelor şi
mai nou diversitatea peisajului. Pe lângă acestea, sunt considerate importante şi alte
expresii ale biodiversităţii: abundenţa relativă a speciilor, structura de vârstă a
populaţiilor, schimbările compoziţionale şi structurale în timp şi chiar unele procese
ecologice ca predatorismul, parazitismul şi mutualismul.
Pentru scopul Convenţiei pentru Diversitate Biologică (CBD), biodiversitatea este

definită ca variabilitatea dintre organismele vii, variabilitate generată de toate sursele,
inter alia terestre, marine şi alte ecosisteme acvatice şi variabilitatea din complexele
ecologice şi care include variabilitatea în interiorul speciilor, între specii şi variabilitatea
ecosistemelor (UNEP, CBD).
O definiţie interesantă a biodiversităţii este dată de Faith-1992 şi Baker-2002 (din

Clausen 2003): lungimea cumulată a ramurii filogenetice. West (1993) consideră
biodiversitatea ca un concept cluster, foarte greu de definit, iar speciile pot servi ca o
măsură surogat a biodiversităţii.
Diversitatea Alpha reprezintă diversitatea măsurată ca număr de specii ce apar pe o

suprafaţă bine delimitată (Huston 1944).
Diversitatea Beta caracterizează diversitatea unei specii într-o arie dată şi a fost definită
de către Whittaker în 1960, ca reprezentând gradul în care se schimbă speciile de-a lungul
unui gradient fiziogeografic sau habitat (Kimmins, 1997) sau ca diversitatea speciilor şi
complexitatea comunităţiilor structurale într-un tip de pădure sau ecosistem local.
Diversitatea Gamma a fost definită de către Cornell (1985) şi caracterizează diversitatea
pe o arie foarte largă, având conotaţii directe legate de diversitatea peisajului.
Astfel diversitatea speciilor poate fi asimilată cu bogăţia de specii (numărul de specii), cu

diverse măsurări pentru abundenţa relativă a speciilor, sau cu un indice ce combină
bogăţia de specii cu raritatea sau abundenţa speciilor respective pe teritoriul dat.
Principalele niveluri ale biodiversităţii
Diversitatea genetică intraspecifică
Variabilitatea inter şi intrapopulaţională a unei specii, determinată de variaţia informaţiei

genetice înscrisă în secvenţele celor patru perechi de baze, care constituie codul genetic
reprezintă diversitatea genetică intraspecifică. Groonbridge (1992) apreciază cantitativ
diversitatea genetică a speciilor ca practic infinită şi precizează că numărul posibil de
combinaţii ale diferitelor forme ale fiecărei secvenţe de genă depăşeşte numărul de atomi
existent în univers. Diversitate genetică poate fi identificată la diferite niveluri de organizare,
ADN total celular, ADN mitocondrial, numărul cromozomilor, structura cromozomilor
ş.a.. Cercetări recente apreciază că doar 1% din diversitatea genetică, îşi găseşte expresia
în controlul unor caractere şi însuşiri ale organismului; restul rămâne necunoscut în ceea ce
priveşte rolul şi semnificaţia (informaţie redundantă). Există astăzi colective de specialişti
care lucrează la decodificarea genomului la unele specii. Pentru speciile de arbori există
programul de cercetare pentru decodificarea genomului principalelor specii forestiere
DENDROME în S.U.A. şi programul EUFORGEN în Europa. Stabilitatea caracterelor la
speciile actuale este dată de faptul că genele care controlează procese biochimice
fundamentale sunt puternic conservate şi în general au o variaţie redusă care exercită un
puternic efect asupra viabilităţii organismului respectiv.
Factorii determinanţi ai diversităţii genetice
Factorii determinanţi ai diversităţii genetice sunt (Stănescu 1992, Enescu 1996):
-recombinările şi schimburile de gene, se realizează în populaţiile panmictice, în timpul

gametogenezei şi determină o reaşezare a informaţiei genetice într-un număr practic infinit de
combinaţii genetice după legi probabilistice.
-interacţiunile între gene: principale (care au ca efect apariţia unui caracter) şi/ sau între
gene modificatoare (inhibează sau intensifică efectele altor gene). Majoritatea caracterelor
şi însuşirilor cantitative sunt rezultatul acţiunii genelor cu efect aditiv, variabilitatea lor fiind
direct proporţională cu numărul de gene aditive care le controlează.
-mutaţiile sunt modificări genetice întâmplătoare care determină variaţii prin apariţia
bruscă de noi caractere ce se transmit ereditar dar pot fi reversibile.
-migraţia, este fenomenul prin care o populaţie primeşte gene noi care combinându-se cu
genele autohtone amplifică patrimoniul ereditar prin apariţia de combinaţii genetice noi.
Migrarea se realizează între populaţii adiacente sau îndepărtate, dar include şi transferul
interspecific de gene între populaţii.
Diversitatea speciilor
Diversitatea speciilor trebuie privită ca suma diversităţii totale a speciile care trăiesc pe
Pământ. O specie poate fi definită astfel:
-din punct de vedere morfologic: grup de indivizi distincţi morfologic, fiziologic,

biochimic.
-din punct de vedere biologic: grupuri distincte de indivizi care se pot împerechea numai
între ei astfel încât dau naştere la organisme viabile sau grup de populaţii naturale izolate
reproductiv de alte asemenea grupuri (Maximilian şi Ioan, 1984).
Specia este considerată astăzi un element central al biodiversităţii, dar definirea acestui
concept variază în limite foarte largi. Mettler şi Gregg (1969), considerau următoarele
definiţii:
• conceptul evolutiv (Simpson 1961) care consideră specia ca o

succesiune de populaţii strămoş-urmaş care evoluează separat de
celelalte specii,
• conceptul tipologic (specia morfologică), bazat pe diferenţele
morfologice, fiziologice sau biochimice între specii,
• conceptul nondimensional ce consideră ca specii, populaţiile care nu
schimbă între ele gene prin fecundare încrucişată, chiar dacă ocupă
acelaşi teritoriu geografic sau biotic (trăind în nişe diferite). Lipsa
fertilităţii la încrucişarea a două populaţii diferite denotă că avem de a
face cu specii diferite,
• conceptul multidimensional consideră specia ca un sistem
multidimensional răspândit pe un spaţiu geografic definit prin
totalitatea relaţiilor reproductive dintre populaţii.
• conceptul de specie biologică se referă numai la speciile cu sistem de
reproducere sexuată şi incude un grup de populaţii efectiv sau potenţial
izolate reproductiv de alte populaţii (Mayr, 1963).
În literatură mai există şi alte concepte pentru definirea speciei: specie nominalistă (Robinet citat de
Ceapoiu 1988), specie evolutivă (Simpson, 1961), specie genetică (Ceapoiu 1988)...
Diversitatea comunităţilor sau a ecosistemelor
Conceptul de ecosistem şi comunitate
Ecologia modernă este o disciplină de natură holistică, care are ca obiect studierea structurii
şi funcţionării ecosistemelor, iar termenul ecologie a fost creat de Haeckel (1866) (ştiinţa
globală al cărei obiect este studiul interrelaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă).
Biosfera, în intregul ei, este organizată într-o reţea complexă de ecosisteme colective în care
viaţă vegetală şi animală sunt armonice dar şi antagonice (Chiriţă, 1974; Stugren, 1975).
Ecosistemul este casa comună a numeroaselor specii de organisme convieţuitoare (Doniţă din
Vald et al. 1997). Primele studii detaliate asupra distribuţiei ecologice a plantelor au condus la
clasificarea comunităţilor biologice. Abia apoi s-a realizat că organismele sunt legate direct şi
indirect, prin relaţiile trofice şi că aceste relaţii unesc speciile în unităţi funcţionale.
După ce Clements (1935) a studiat asociaţiile de plante ca sisteme de organizare, iar Gleason
(1939) a considerat asociaţiile ca suma proprietăţilor părţilor lor componente, s-a înţeles că
sistemele care exprimă numai proprietăţile de organizare sau regularizare nu constitue o
abordare corespunzătoare. Cel care a folosit termenul ecosistem pentru a desemna sistemul,
mai mult sau mai puţin stabil, compus din biocenoză şi biotop a fost Tansley, în 1935
(Enescu et al., 1997).
Mediul fizic împreună cu comunitatea biologică poartă numele de ecosistem. Ecosistemul

este considerat astăzi un sistem informaţional deschis, cu capacitate de autoconservare,
autoregenerare, autoreproducere şi de dezvoltare de la forme simple la forme complexe de
organisme şi stabilitate în relaţie cu alte sisteme.
Unii autori definesc conceptul de comunitate biologică: speciile care ocupă un anumit
teritoriu şi interacţiunile dintre ele (Primack et al, 2003). Exemple de comunităţi ar putea
fi: tipurile de pădure, stepa, recifii de corali, mlaştinile. Comunităţile biologice astfel
definite pot altera mediul fizic caracteristic unui ecosistem, într-un ecosistem terestru de
exemplu, viteza vântului, umiditatea, temperatura şi caracteristicile solului pot fi influenţate
local, de plantele şi animalele prezente.
Biotopul sau habitatul este o arie geografică de întindere şi volum variabile, supusă unor
condiţii de mediu, dintre care cele dominante sunt omogene. Biotopul sau staţiunea-biotop
este considerat în ecologie ca mediul intern sau micromediul ecosistemului în opoziţie cu
mediul său exterm şi cu macromediul acestuia, din afara limitelor convenţionale ale
ecosistemului (Doniţă din Vald et al. 1997). Astfel definit, biotopul este o întindere
geografică, mai mult sau mai puţin bine delimitată, care înglobează resurse suficiente pentru a
putea asigura menţinerea vieţii; el poate fi de natură organică sau anorganică (Enescu et al.
1997).
Biocenoza este o comunitate de microorganisme, plante şi animale, care se formează sub

influenţa unui complex de factori de mediu şi a relaţiilor dintre acestea şi mediu. Aceste
comunităţi convieţuiesc în aceeaşi arie geografică (habitat), între ele având loc o diviziune a
activităţilor şi funcţiilor prin care se realizează integrarea comunităţii biologice. Biocenoza
are drept trăsătură caracteristică, determinantă pentru existenţa ei, relaţiile contradictorii şi
totodată unitare dintre populaţiile (speciile) componente (Botnariuc, 1979).
Nişa ecologică reprezintă setul unic de resurse utilizate de către o specie într-o
comunitate biologică. Fiecare componentă a nişei poate însă deveni factor limitativ şi
poate restricţiona mărimea populaţiei.
Clasificarea ecosistemelor din această imensă amplitudine de variaţie şi integrarea lor în

sisteme manageriale este o problemă actuală majoră a biologiei iar dificultatea principală este
dată de terminologia diversă folosită de diverşi autori (comunitate, habitat, ecosistem, biom)
care nu a reuşit până în prezent să fie general acceptată. Prin lucrarea Tipuri de ecosisteme
forestiere din România, (Doniţă, N.; Chriţă, C.; Stănescu, V., 1990) s-a reuşit o clasificare care
este considerată deosebit de interesantă de specialişti din diverse ţări. Există procupări majore
actuale care clasifică vegetaţia forestieră europeană în 30 de tipuri pentru a avea astfel baza
unui sistem de evaluare integrat al biodiversiţăţii ecosistemelor forestiere. Şi în cazurile de
mai sus, şi în alte cazuri, încercările de clasificare a unităţilor ecologice se bazează în
primul rând pe identificarea speciilor care se întâlnesc în ele, a relaţiilor între ele şi pe o
descriere a caracteristicilor fizice ale suprafeţelor pe care le ocupă. În mare măsură, în practică,
diversitatea ecosistemelor este adesea evaluată după diversitatea speciilor componente,
abundenţa relativă a diferitelor specii şi uneori după tipologia speciilor. Ca prime realizări în
domeniu, s-au realizat hărţi globale sau regionale ale ecosistemelor utilizând tehnologii
clasice sau de ultimă oră (GIS) :
- Clasificarea biogeografică a vegetaţiei pe harta lumii (The Classification of

Biogeographical Biomass of the World Map), bazată în principal pe date geografice şi
vegetaţie şi propusă de către Udvardy (1975) având ca unităţi de clasificare „bionii",
-Ecoregiunile continentelor ( The Ecoregions of the Continents. Map) descrisă de
catre Bailey (1989) prezintă distribuţia ecosistemelor la scară regională bazată pe climă şi
vegetaţie şi divizează globul în patru domenii mari: polar, temperat umed, temperat uscat
şi tropical umed şi în subunităţi (divizii, provincii),
-Harta mondială a ecosistemelor majore (Major World Ecosistems Map) este o hartă
ecologică globală ce prezintă ecosistemele primare din lume (Olson et al., 1983),
-Harta de clasificare a zonală a potenţialului de viaţă (The Holdridge Life Zone

Clasifîcation Map) este o schemă de previziune a potenţialului vegetaţiei pe baza efectelor
temperaturii, ale ploilor şi ale evapotranspiraţiei (Holdridge, 1967),
Aceste sisteme de clasificare a ecosistemelor sunt de mare importanţă pentru elaborarea unei
politici raţionale de ocrotire a naturii şi conservare a biodiversităţii. Variabilitatea locală este
determinată nu numai de capacitatea de support a mediului ci şi de accesul la o regiune
pentru a o coloniza, sau de abilitatea organismelor componente de a suporta variaţia
condiţiilor de mediu. Ocrotirea naturii este un proces care trebuie îmbrăţişat global şi istoric.
O asemenea abordare ar putea conduce la conservarea dinamică a biodiversităţii şi a
resurselor genetice (Stănescu, 1997; Enescu et al, 1997, Borlea 2004).
Relaţii în ecosisteme
Pentru studiul ecosistemelor, ecologia contemporană ia în considerare :

• evaluarea interacţiunii dintre organisme şi mediul lor (habitatul) ce foloseşte amprenta
ecologică ca indicator adecvat pentru evaluarea de mediu (Opschoor 2000).
• evaluarea gradului de adaptare al speciilor, populaţiilor şi comunităţilor dintr-un
ecosistem la schimbările din mediul lor de viaţă, utilizând uneori la elaborarea modelelor teoretice
şi a prognozelor, pe lîngă datele recente, şi date istorice.
Cele două componente ale ecosistemului sunt biocenoza şi habitatul. Literatura de specialitate
(Stugren, 1982) evidenţiază lipsa de unitate în tratarea conceptului de biocenoză, existând
abordări specializate din punct de vedere taxonomic, autecologic, sinecologic şi altele. Nu se
insistă asupra lor pentru că sunt mai importante relaţiile directe şi indirecte dintre factorii
componenţi, esenţiali pentru înţelegerea procesului evoluţiei. Rezultatul acestor relaţii este
selecţia naturală şi deci procesul transformării adaptive a populaţiilor şi speciilor.
Interacţiunea dintre organisme şi mediul lor (habitatul) include:
1. relaţiile cu factorii mediului abiotic, care condiţionează dezvoltarea sau chiar existenţa
populaţiei
2. relaţiile cu factorii biologici :
o relaţii intraspecifice : interacţiunile cu alţi indivizi ai aceleiaşi populaţii sau
specii, care au forme diferite, dar sunt vitale populaţiei date,
o relaţii interspecifice, care însumează totalitatea dependenţelor directe şi
indirecte dintre specii:
• neutralism - nu există relaţii între două populaţii (specii),
• competiţie (concurenţă), ce se realizează între două populaţii
care ocupă aceeaşi nişă ecologică (cu aceleaşi cerinţe faţă
de mediu),
• mutualism, când populaţiile sunt dependente una faţa de
alta sau au cerinţe complementare faţă de factorii de
mediu; mutualismul este larg răspândit în natură,
• protocooperare, când ambele specii profită de pe urma
convieţuirii, dar relaţia nu este obligatorie, ca o condiţie a
existenţei,
• comensalism, când relaţia este obligatorie pentru comensal
în timp ce „gazda" nu este afectată de această convieţuire,
• predatorism, cu rol major în selecţia naturală şi de control al
efectivelor speciei pradă,
• parazitism, ca relaţie obligatorie, cu efect pozitiv pentru
parazit şi negativ pentru gazdă,
• relaţiile interspecifice legate de reproducere, în
situaţia în care o specie este mediu pentru depunerea
ouălor la insecte, cuiburilor de păsări etc. sau prezenţa
unor specii de insecte sau păsări pentru polenizarea
(agent vector) altor specii,
• relaţii interspecifice legate de apărare, care pot fi de
mai multe feluri : individuală pasivă şi activă, electivă,
mimetism, homocromie, imitaţie,
• relaţii interspecifice legate de răspândirea speciilor, care
îmbracă forme
foarte variate, de la transportul întâmplător de seminţe, ouă
etc. până la forme mai com-
plexe interferate cu relaţii trofice.
3. succesiunea este o caracteristică majoră a ecosistemelor forestiere adică procesul gradual

sau brutal de schimbare a compoziţiei de specii, a structurii comunităţii şi caracteristicilor fizice ce
apar în urma evoluţiei naturale sau sub influenţa activităţilor antropice. Există o succesiune
naturală în general graduală şi o posibilă succesiune brutală determinată de om sau de dezastre
naturale,
4. capacitatea de suport exprimată ca număr de indivizi ai speciilor care utilizează
resursele ecosistemului şi în relaţie directă cu predatorismul,
Relaţiile trofice sunt în dinamica lor sunt cele mai importante într-un ecosistem. Lanţurile
trofice reprezintă căile esenţiale prin care se face transferul de energie, materie şi informaţie în
ecosistem. Între populaţiile diferitelor specii ce compun acelaşi nivel trofic, adesea are loc
competiţia. Rezultatul ei duce, prin acţiunea selecţiei, la diferite adaptări ale populaţiilor, la
separări parţiale sau totale a nişelor ecologice. În funcţionarea lanţurilor trofice sunt
importante şi fluxul de energie şi circuitul materiei.
Cunoaşterea acestor relaţii din ecosistem este de reală valoare pentru stabilirea unei strategii
eficiente pe termen lung de ocrotire a naturii prin conservarea ecosistemelor.
O analiză recentă a tendinţelor privind biodiversitatea în principalele ecosisteme terestre

a identificat că principalele cauze de pierdere a biodiversităţii în viitorul apropiat vor fi
schimbările în folosinţa terenului, în special transformări de habitate şi fragmentarea
complexelor de ecosisteme. Al doilea factor important identificat a fost invazia
speciilor străine, deşi tendinţele sunt mai puţin sigure aici, concluzia generală este că
speciile străine vor reprezenta o problemă din ce în ce mai mare în viitor datorită:
a) globalizării economiei şi în consecinţă, mobilităţii persoanelor şi materialelor;
b) vulnerabilităţii ecosistemelor perturbate la invazii de specii străine.
Schimbările în compoziţia atmosferei şi clima sunt privite ca factori pe termen lung, dar
cu o sporire a importanţei relative în timp. Cu toate acestea schimbările în fixarea
azotului au impact important pe termen scurt asupra diversităţii speciilor mai ales în
ţările dezvoltate.
Cercetarea consecinţelor acestor schimbări ale diversităţii biologice pentru funcţionarea

ecosistemelor terestre este încă în faza pionieratului. Totuşi câteva tendinţe se
desprind din rezultatele cercetătorilor actuale:
a) experimente efectuate pe termen relativ scurt şi raportate catre organismele
ONU şi CBD arată o relaţie pozitivă între productivitatea primară şi bogăţia
de specii: creşterea numărului de specii creşte probabilitatea de a avea cel
puţin una din speciile prezente productivă în condiţiile de mediu variabile ca
urmare a schimbărilor climatice; speciile suplimentare pot fi capabile să-şi
însuşească resurse care nu sunt folosite de alte specii (datorită diferenţelor
legate de adâncimea înrădăcinării, fenologie, forma azotului utilizat etc…).
b) pe lungi perioade de timp bogăţia de specii poate tampona
funcţionarea defectuoasă a ecosistemului în cazul evenimentelor
extreme sau efectelor ne-anticipate ale schimbărilor climatice globale.
Un ecosistem se poate menţine funcţional prin răspunsuri de
funcţionare diferite ale speciilor asemănătoare existente la variaţiile
din mediu. Astfel, diversitatea genetică mare în interiorul speciilor şi
diversitatea funcţională între specii asemănătoare creează o siguranţă
mare faţă de schimbările mari în funcţionarea ecosistemului.
c) speciile care au impact puternic asupra funcţionării ecosistemului (cele
care modifică disponibilitatea resurselor; structura trofică; regimul de
perturbare) fac ca introducerea sau pierderea unei singure astfel de specii
în ecosistem să aibă efecte profunde asupra ecosistemului.
d) probabilitatea dispariţiei speciilor în complexele de ecosisteme fragmentate
este în creştere, ca o consecinţă a scăderii mărimii populaţiei şi descreşterii
legăturilor între subpopulaţii.
Ciclul carbonului
Potenţialul ecosistemelor terestre de a absorbi cantităţi importante de CO2, încetinind

astfel acumularea de CO2 în atmosferă şi reducând ritmul de schimbare al climei,
reprezintă un aspect major în dezbaterile privind controlul emisiilor de CO2 , iar
înţelegerea actuală a ciclului global al carbonului se bazează pe un bilanţ constituit
de surse şi asimilatori de CO2. Sursele principale de CO2 în atmosferă sunt:
- emisii din combustia combustibililor fosili şi producţia de ciment;
- emisii rezultate din modificări în utilizarea terenurilor din zonele tropicale;
- emisiile rezultate în urma activităţilor umane.
Asimilatori principali de CO2 din atmosferă sunt:
- înmagazinarea în diverse componente din atmosferă;
- absorbţia oceanică;
- absorbţia datorită revigorării pădurii din emisfera nordică;
- fertilizarea cu CO2;
- depunerea de azot.
Analizele făcute între 1980 - 1989, arată că în această perioadă, biosfera terestră a fost
în echilibru în ceea ce priveşte emisia şi absorbţia de CO 2. Prin utilizarea terenurilor
din zonele tropicale s-au eliminat cca 16 milioane tone de CO 2 ce au fost absorbite
de ecosistemele terestre prin efectul combinat al refacerii pădurii, fertilizare cu CO2
şi acumularea azotului. Dimensiunea acestor bazine de absorbţie terestre a
carbonului a fost demonstrată pentru unele zone, dar nu la scară globală. Este
posibil ca această creştere să fie împărţită între foarte multe ecosisteme, fiind astfel
dificil de detectat. Problema este dacă această capacitate curentă a biosferei terestre
de a absorbi CO2 poate fi menţinută sau sporită în viitor. Prognoza unor scenarii
viitoare este dificilă, deoarece factorii implicaţi nu pot fi prevăzuţi şi consideraţi ca
atare cu prea multă siguranţă pentru viitor. Estimările anuale medii ale cantităţii
totale de carbon pot fluctua datorită variabilităţii climatice interanuale. Bilanţul
este în cele din urmă echilibrat spre 0. În ciuda acestor incertitudini, pot fi estimate
însă, tendinţele (direcţiile) de evoluţie, o creştere sau o descreştere a cantităţii totale
de carbon, prin urmărirea tendinţelor a trei procese principale:
- utilizarea terenurilor,
- schimbări structurale ale ecosistemelor,
- fiziologia ecosistemelor.
Schimbări în utilizarea şi ocuparea terenurilor
O creştere a populaţiei de aproape l miliard pentru un deceniu impune o creştere susţinută a

producţiei alimentare, în conformitate cu estimările Modelelor Integrate de Apreciere a
Efectelor Gazelor de Seră (IMAGE model) şi cu alte analize (Sathaye , 2000), această
creştere va cauza continua conversie a ecosistemelor naturale în sisteme agricole, în special
în Africa şi Asia şi intensificarea producţiei terenurilor agricole actuale. Aceste două procese
accelerează aproape întotdeauna eliminarea de carbon în atmosferă, astfel încât ritmul
emisiilor din aceste surse va fi menţinut la nivelul actual sau chiar va spori. În plus, pe
măsură ce tot mai mult teren forestier sau de altă natură este transformat în teren agricol,
rămân tot mai puţine zone cu ecosisteme naturale apte să asimileze carbonul, reducându-se
astfel puterea de asimilare a biosferei terestre.
Schimbarea structurală a ecosistemelor
Schimbările în compoziţia şi structura ecosistemelor sunt realizate de o combinaţie între

practicile de gospodărire şi schimbare în compoziţia atmosferei. Creşterea biomasei ce
poate fi observată în mod curent pe multe suprafeţe împădurite, reflectă schimbări
succesive datorate modificărilor anterioare în cadrul gospodăririi pădurilor. Efectele
viitoarelor schimbării globale, se vor suprapune tendinţelor din prezent, în particular,
tendinţa actuală de creştere a biomasei în anumite zone poate fi reversul schimbărilor
globale cu efecte de importanţă sporită. Datorită schimbărilor globale, ansamblul vegetaţiei
prezente este posibil să se modifice, prin creşterea mortalităţii unora dintre componente,
urmată de stabilizarea şi creşterea unor noi ansambluri. Mortalitatea vegetaţiei actuale,
care elimină carbon în atmosferă, este un proces rapid, în timp ce absorbţia de carbon din
atmosferă este un proces mult mai lent (Jekerman 2000).
Factori fiziologici care pot afecta ecosistemul
Printre factorii fiziologici specifici care pot afecta echilibrul carbonului pe termen lung în
cadrul ecosistemelor terestre sunt:
Emisiile din sol
Creşterea temperaturilor presupune şi creşterea oxidării materiei organice din sol. Observaţii
de la latitudini mari, unde ariile continentale au fost supuse unei creşteri a temperaturii în
ultimile trei decenii, arată că unele ecosisteme de tundră din Alaska şi Siberia au ajuns din
"receptoare" de carbon, "surse" de carbon, sau ambele în aceeaşi măsură, datorită creşterii
descompunerii carbonului din sol. Rămân însă numeroase experimente de realizat în
vederea stabilirii solului ca sursă importantă de CO2.
Fertilizarea cu CO2 şi acumularea azotului
Cercetări recente ale nivelului CO2 în ecosisteme indică un efect al acestuia asupra
funcţionării ecosistemelor îndeajuns de semnificativ, dar nu pe măsura efectelor majore
relevate de analizele biogeochimice globale. Efectele interactive ale modificărilor privind
utilizarea terenurilor (abandonarea agriculturii în favoarea pădurilor), creşterea
depunerilor de azot şi fertilizarea cu CO2 au condus la înregistarea unei creşteri
(acumulări de biomasă) superioare ale unor păduri din Europa, ca dovada că acumularea
azotului a avut un rol major.
Limitarea nutrienţilor
Ciclul carbonului este legat, la multiple scări ale timpului, de ciclurile altor nutrienţi, în
special al azotului, fosforului şi sulfului. Aprovizionarea insuficientă cu nutrienţi, limitează
nivelul carbonului în ecosisteme. În unele ecosisteme, creşterea temperaturilor va spori
mineralizarea azotului care sigur, va conduce la un nivel crescut de CO2 pe termen
scurt.
«Saturarea» fiziologică
Acumularea carbonului în atmosferă prin fiziologia ecosistemelor este rezultatul

asimilării CO2 prin fotosinteză şi eliminării CO2 prin respiraţie şi descompunere. Aceste
procese se realizează cu viteze diferite. Asimilarea carbonului răspunde pozitiv şi aproape
instantaneu la creşterea CO2 atmosferic, în timp ce procesul de descompunere răspunde
doar indirect, prin schimbări ale temperaturii, umezelii şi calităţii deşeurilor.
Tendinţele generale
Condiţiile în care se dezvoltă cantitatea de carbon terestră nu sunt îndeplinite uniform şi

nici nu operează la aceeaşi scară a timpului în consecinţă estimarea tendinţelor pe termen
lung privind condiţiile şi dinamica acumulării carbonului este dificilă. Condiţiile acestei
acumulări a cantităţii de carbon diferă ca intensitate în regiunile lumii, în unele zone, ca
Africa sub-sahariană şi părţi întinse ale Asiei; schimbarea modului de utilizare a
terenurilor reprezintă componenta dominantă, iar aceste regiuni vor fi, cu siguranţă, surse
de carbon. Pentru alte zone, precum părţi ale Americii de Nord şi Europa, dominante pot
fi procesele de reţinere a carbonului, devenind asimilatoare semnificative, dacă nu sunt
dereglate, pentru decenii sau chiar secole. Dată fiind dificultatea estimării amplorii
proceselor de reţinere a carbonului (depunerea azotului, fertilizarea cu CO2), în
comparaţie cu cele de eliminare a carbonului (oxidarea materiei organice din sol,
schimbarea structurală a ecosistemelor), sunt posibile numeroase scenarii pentru ciclul
terestru al carbonului la scară globală pentru următorii 100 de ani. Există însă
certitudinea că, cel puţin pentru următoarele decenii, suprafeţe importante cu ecosisteme
naturale vor fi transformate în terenuri agricole, emiţând în acelaşi timp carbon şi
reducând cantitatea de pământ în care ar putea fi reţinute cantităţi importante de carbon.
Concluzia generală a sintezelor Schimbărilor Globale şi Ecosistemelor Terestre (GCTE)

este aceea că ritmul prezent al absorbţiei carbonului din atmosferă va fi dificil de
menţinut la scară globală. Este posibil ca biosfera întreagă (incluzând şi terenul
transformat sau modificat pentru producţia de hrană şi fibre) să devină o sursă majoră
de CO2. Această proiecţie are implicaţii semnificative în dezvoltarea strategiilor de
stabilizare a concentraţiilor gazelor cu efect de seră în atmosferă.
Hazarde naturale
Una dintre cele mai periculoase tendinţe ale epocii contemporane este creş terea
frecvenţei, intensităţii şi a consecinţelor hazardele naturale. Conform aprecierilor, în
timpul de faţă pierderile directe şi indirecte în urma acestora con stituie 250 000 de
victime anual, iar pre judiciul economic - de la 50 pînă la 100 milioane de dolari SUA.
Peste 80% din aceste pierderi se datorează hazardurilor determinate de vreme, climă şi
apă, adică de furtuni, inundaţii, secete etc. În perioada anilor 1992-2001 nu mai hazardele
determinate de vre me, climă şi apă au generat peste 622 000 de victime şi au influenţat
asupra existenţei a două miliarde de oameni, de asemenea, au lăsat milioane de oa meni
fără adăpost, au adus boli, sărăcie şi multe suferinţe. Numărul acestor fenomene creşte.
Conform cercetărilor efectuate numărul hazardurilor hidro meteorologice în ultimii 30 de
ani s-a mărit de trei ori. Hazardele naturale constituie nişte manifestări extreme ale unor
fe nomene naturale, cum ar fi cutremure le, furtunile, inundaţiile, alunecările de teren,
secetele, care au o influenţă directă asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societăţii şi a
mediului înconju rător în ansamblu.
În cazurile în care hazardurile creează distrugeri de amploare şi pierderi de vieţi

omeneşti, ele sînt denumite dezastre sau catastrofe naturale. Efectele acestor fenomene
sînt atît de mari, încît efortul de depăşire a aces tora doar cu resurse locale este insu
ficient. În aceste situaţii sînt necesare intervenţii rapide din partea unor echi pe speciale
de nivel naţional şi inter naţional.
Se consideră că un fenomen natural extrem poate fi numit dezastru în cazul în care sînt
înregistrate cel pu ţin 10 pierderi de vieţi omeneşti sau 50 de persoane rănite şi dacă
pagubele materiale se evaluează la peste un mi lion de dolari. Reducerea efectelor acestor
dezastre implică studierea interdisciplinară a hazardurilor, a vulnerabilităţii, riscului şi, în
mod deosebit,desfăşurarea unor ample acţiuni de informare şi educare a populaţiei.
Vulnerabilitatea pune în evidenţă gradul de expunere a omului şi a bunurilor sale

diferitelor tipuri de hazarduri, indicînd nivelul pagubelor pe care le cauzează un anumit
fenomen. A fi vulnerabil înseamnă a fi expus unor pericole potenţiale care pot să afecteze
sănătatea, să pericliteze viaţa şi să producă pagube. Vulnerabilitatea este gradul de
expunere a omului şi a bunurilor sale diferitelor tipuri de ha zarduri, indicînd nivelul
pagubelor pe care le cauzează un anumit fenomen.
Hazardele naturale pot fi clasificate, în funcţie de diferite criterii, între care modul de formare (geneza),
durata de manifestare, arealul afectat etc.
În funcţie de geneză, hazardurile naturale se diferenţiază în:

- hazarde endogene, a căror acţiune este generată de energia provenită din interiorul
planetei, în această categorie fiindincluse cutremurele şi erupţiile vulcanice;
- hazarde exogene, generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde
categoriile de: hazarduri climatice, hidrologice, geomorfologice,
oceanografice,biologice,biofiziceşi astrofizice.
CUVINTE CHEIE: amenintarea schimbarilor climatice, ecosisteme terestre si
acvatice, efecte adverse, sistemelor globale, sistemele ecologice naturale, sistemele
economice, sistemele societatii umane, hazarde climatice
1. Care sunt principalele amenintari ale schimbarilor climatice pentru

biodiversitate?
specii?
3. Care sunt principalii factori fiziologice care pot afecta ecosistemul
recunoscuti ca amenintari ale schimbarilor climatice?
ecosisteme?
5. Care sunt principalele hazarde recunoscute ca ameninţări ale
schimbarilor climatice?
CURS V
VULNERABILITATEA ECOSISTEMELOR TERESTRE SI ACVATICE
Efectul schimbarilor majore asupra ecosistenielor terestre si acvatice va fi dificil de

detectat, iar schimbarile bruste, neasteptate sunt greu de masurat din cauza faptului ca
sistemele complexe si multe feed-back-uri sunt neliniare, cercetarea si monitoringul lor
sunt si raman in continuare esentiale. Ecosistemele contin intregul rezervor genetic al
Pamantului, rezervor al diversitatii speciilor si furnizori de ” bunuri si servicii" de
importanta majora societatii umane: furnizeaza hrana, fibre, substante cu proprietati
medicinale si energie; transforma si depoziteaza carbonul si
alti nutrienti, asimileaza deseuri, purifica aerul, regularizeaza scurgerea apelor
si controleaza inundatiile, degradarea solului si erodarea plajelor; ofera oportunitati
de recreere si activitati economice. Aceste sisteme si functionarea lor s-au dovedit
sensibile la ritmul si extinderea schimbarilor climatice.
Daca speciile indiv iduale raspund acestor schimbari, compozitia si distributia geografica
a multor sisteme se va schimba, fiind posibile modificari ale diversitatii biologice si a
“bunurilor si serviciilor” pe care acestea le ofera societatii. Dezechilibrele unor sisteme
ecologice ar putea fi ireversibile chiar daca climatul va atinge din nou echilibrul in viitor.
În Europa, sunt vulnerabile în mod special regiunile muntoase, zonele de coastă,
regiunile umede şi zona mediteraneană. Deşi s-ar putea înregistra unele efecte pozitive,
multe dintre consecinţe sunt cel mai probabil negative. Măsurile de adaptare existente se
concentrează în domeniul prevenirii inundaţiilor, prin urmare, planificarea şi
implementarea măsurilor de adaptare trebuie abordate în mod considerabil şi în alte
domenii, precum sănătatea publică, resursele hidrologice şi gestionarea ecosistemelor.
Sud-estul Europei, regiunile mediteraneene şi cele din Europa Centrală sunt cele mai
vulnerabile la schimbările climatice. Aici, se prognozează că efecte negative
considerabile se vor reflecta asupra sistemelor naturale şi umane care se află deja sub
presiunea factorilor socio-economici, ca de exemplu, modificările survenite în utilizarea
teritoriului. Pe de altă parte, este posibil ca regiunile nordice şi anumite regiuni din vestul
Europei să poată beneficia, pentru un timp, de efecte favorabile, mai ales în ce priveşte
agricultura.
Zonele impadurite
Scenariile actuale (Sathaye 2000) prevad o crestere cu 1°C a temperaturii medii globale,
crestere constanta si suficienta sa afecteze capacitatea de crestere si regenerare a
padurilor din multe regiuni precum si compozitia acestora. Ca o consecinta a modificarii
regimului termic si pluvial, detenninate de cresterea cantitatii de CO 2 atmosferic, o
fractiune importanta din suprafetele impadurite existente azi in lume, vor suferi schimbari
majore in tipurile vegetale predominante; cele mai largi schimbari sunt preconizate la
latitudini inalte si cele mai putin la tropice. Schimbarile climatice se vor face simple cu o
viteza mai mare decat viteza si ritmul cresteri speciilor din paduri, capacitatea de crestere,
de reproducere si refacere fiind depasita. Este posibila o schimbare a compozitiei de
specii din paduri in timp; tipuri intregi de asociatii pot disparea iar noi ansambluri de
specii, noi ecosisteme se pot stabili in viitor (Jekerman 2000).
In conditile cresterii cantitatii de CO 2 , desi productivitatea. primara neta ar putea spori,
nu acelasi lucru s-ar intarnpla si cu biomasa. totala, din cauza frecventelor si din ce in ce
mai extinselor epidemi si incendii. Cantitanti mari de carbon ar putea fi eliberate in
atmosfera in timpul trecerii de la un tip de padure 1a altul, pentru ca ritmul cu care si
pierde carbonul prin mortalitatea mare a padurilor depaseste ritmul de captare si asimilare
a carbonului prin crestere si maturizare.
In zonele tropicale cresterea temperaturilor medii nu ar trebui sa determine alterari
majore in compozitia si productivitatea speciilor, dar modificarea cantitatii de
precipitatii, a duratei anotimpurilor si cresterea evapotranspiratiei ar putea conduce la
schimbari de compozitie. Cresterea concentratie de CO2 atmosferic ar putea ridica
raportul carbon/azot din nutretul ierbivorelor, reducandu-i valoarea nutritiva.
Pentru regiunile temperate, modificarile acelorasi parametri ar implica modificari ale
sezoanelor de vegetate si implicit a limitelor dintre asociatile vegetale caracteristice.
Criosfera
Exista scenarii care prevad ca 1/3 pana la 1/2 din masa ghetarilor montani existenti putea
disparea in urmatorii 100 de ani (Keer 2000). Extinderea redusa a ghetarilor si reducerea
stratului de zapada ar putea de asemenea afecta distributia sezoniera a scurgerii raurilor si
a rezervelor de apa pentru agriculture. Reducerea arealului speciilor, ar putea duce la un
flux suplimentar de CO 2 in atmosfera, la schimbari in procesul ci contribuire la fluxul
de CH 4 in atmosfera si la dereglari de infrastructuri la scara larga. Reducerea duratei si
grosimii ghetarilor marini ar conduce la cresterea duratei de navigatie pe mari sau in
zonele de coasta, ce sunt in prezent afectate de gheata sezoniera si in Oceanul Artic. In
urmatorii 50-100 ani sunt asteptat mici modificari in extinderea invelisului de gheata din
Groelanda si Antartica.
Roxana Bojariu, seful Grupului de Cercetari Climatice din cadrul Administratiei
Nationale de Meteorologie ne informeaza:
„Gheata ocupa cam 7% din suprafata oceanului planetar. Rolul ei in sistemul climatic
este legat, pe de-o parte, de faptul ca reflecta cea mai mare parte a radiatiei solare
incidente pe suprafata sa. Pe de alta parte, stratul de gheata izoleaza oceanul de
atmosfera, impiedicand schimbul de caldura si umiditate dintre cele doua medii.
Analiza recenta a datelor satelitare, realizata de cercetatorii britanici de la University

College din Londra, a aratat ca fata de iernile din perioada 2002-2007, cand grosimea a
ramas constanta, in iarna anului 2008 gheata oceanica din Arctica s-a subtiat foarte mult.
Aceasta diminuare dramatica a grosimii vine dupa recordul inregistrat in septembrie
2007, cand suprafata ghetii arctice a atins un minimum absolut pentru intreaga perioada
de observatii satelitare, incepand din anul 1978. Anul 2007 a fost, climatic vorbind, unul
exceptional, la nivel global, dar si in Romania. Dupa una dintre cele mai calde ierni ale
ultimelor secole, inregistrate in Emisfera Nordica, secete intense si persistente au fost
prezente in regiuni din Europa, America de Nord, Asia si Australia. Masuratorile au fost
realizate cu un altimetru de tip radar, plasat la bordul satelitului Envisat al Agentiei
Spatiale Europene. Semnalul electromagnetic emis de aparat este reflectat inapoi de
suprafata ghetii arctice si receptionat de dispozitivul special instalat pe satelit. In functie
de timpul necesar semnalului emis si apoi reflectat sa se intoarca la satelit, se poate
calcula grosimea ghetii fata de nivelul marii. Cum se stie ca aproximativ o zecime din
volumul de gheata se afla deasupra nivelului marii, se pot mai departe calcula grosimea si
volumul total de gheata dintr-un anumit loc. Principalul avantaj al datelor satelitare este
acoperirea spatiala foarte buna. Observatiile cuprind, practic, intreaga regiune arctica, cu
exceptia unei zone limitate aflate in vecinatatea Polului Nord geografic. Avem astfel o
imagine clara asupra unei suprafete enorme, foarte greu de supravegheat in alt fel. Totusi,
trebuie mentionat ca datele satelitare se calibreaza folosind si masuratori efectuate la
suprafata, in anumite regiuni arctice: asa-numitele inregistrari “in situ”, adica direct in
masa de gheata. Acest lucru creaza astfel o mult mai clara imagine tridimensionala care
completeaza ce se stia pana acum despre diminuarea totala a suprafetei acesteia. Este,
astfel, primul studiu care probeaza foarte clar faptul ca volumul total al ghetii arctice se
reduce. In anotimpul cald, suprafata fara gheata a oceanului absoarbe o cantitate sporita
de energie. Acest fenomen duce la o crestere suplimentara a temperaturii locale in aer si
in ocean. Aceasta crestere, la randul ei, face ca grosimea ghetii nou formate in anotimpul
rece sa fie din ce in ce mai mica. Acest lucru, la randul sau, favorizeaza topirea ghetii in
regiuni din ce in ce mai extinse ale oceanului arctic, in urmatorul sezon cald. Este vorba,
prin urmare, de o accelerare accentuata a fenomenului de topire a ghetii arctice.
Pana nu demult estimarile sugerau ca Oceanul Inghetat ar putea deveni, vara, Oceanul
Albastru (adica fara gheata), in jurul anului 2080. Rezultatele cercetatorilor britanici
corecteaza aceasta estimare. Rezultatele intaresc ideea posibilei disparitii estivale a ghetii
oceanice din zona arctica in intervalul 2030 – 2040.
Gheata oceanica din zona Polului Nord este o componenta a sistemului climatic a carei
reducere poate amplifica, in cascada, semnalul incalzirii globale. Intrebarea cheie, pe care
si aceste rezultate ale cercetatorilor britanici ne-o impun, este daca deja am atins acel
punct critic, dincolo de care bucla amplificatoare a schimbarilor climatice poate provoca
efecte care sa depaseasca capacitatea noastra de adaptare.”
Regiunile montane
Proiectarea scadere in extinderea ghetarilor montani si a stratului de zapada datorita
incalzirii climei va afecta sistemul hidrologic, stabilitatea solului si sistemele socio-
economice aferente. Distributia altitudinala a vegetatiei se va schimba spre inaltimi mai
mari; unele specii cu areal climatic limitat la varfurile muntilor ar putea disparea
datorita disparitiei habitatului si reducerii potentialui de migrare. Multele resuse inclusive
lemnului si cele privind hrana populatiilor specifice montane pot fi reduse. Industria
turismului si cea recreativa, de importanta economica sporita in multe regiuni vor scadea.
(Jekerman 2000).
Lacuri, fluvii si mlastini
Ecosistele acvatice vor fi influentate prin modificari ale temperaturii apei, ale regimului
de scurgere si ale nivelurilor apei. Pentru lacuri si fluvii, incalzirea ar aveamari efecte
biologice la schimbari mari, unde productivitatea biologica ar creste si la limitele
latitudinilor scazute ale domeniilor speciilor de apa rece, unde extinctia ar fi cea mai
mare.
Incalzirea lacurilor mari si adanci din zonele temperate le-ar spori productivitatea; in
lacurile si raurile putin adanci incalzirea ar putea creea favorabilitate pentru conditiile
anoxice. Cresterea variabilitatii scurgerii, in special a frecventei si duratei inunatiilor mari
si a secetelor, ar duce la scaderea calitatii apei si a productivitatii biologice a habitatelor
de pe rauri. Declinul nivelului apei va fi cel mai puternic in lacuri si rauri cu un drenaj
evaporator mai mare si in bazinele cu captari mici. Se va modifica si distributia zonelor
umede in general si a mlastinilor in special odata cu modificarile temperaturilor si
precipitatiilor; eliberarea de gaze (CH 4 ) din mlastinile de langa mare va avea un impact
asupra schimbarii climatice iar efectele vor varia de la o zona la alta.
"Incalzirea globala provoaca extinderea lacurilor glaciare existente in muntii
Himalaya din Nepal. Acestea ar putea apoi sa se reverse", a declarat Purusottam Ghimire,
secretar in cadrul Ministerului Stiintei si Tehnologiei din Nepal. Cercetatorii sustin ca
ghetarii se micsoreaza cu aproximativ 10 metri pe an. In Nepal exista peste 3.000 de
ghetari si 2.323 de lacuri glaciare.Oamenii din Nepal depind de ghetarii din muntii
Himalaya, atat pentru furnizarea apei potabile si cat si pentru irigat.
Lacul Ciad si-a redus dimensiunile cu peste 90% din 1987 si pana in prezent, ducand la
disparitia aproape totala a unui intreg ecosistem. Si asta in timp ce ghetarii de pe
Kilimadjaro si Rwenzori, s-au topit aproape in totalitate. Ca un singur exemplu, ghetarul
de pe Rwenzori si-a redus suprafata cu aproape 6 kilometri numai in ultimii ani.
Cele mai amenintate fluvii din lume sunt pe continentul asiatic: Yangtze, Mekong,
Salween, Gange si Indus. In America, raportul mentioneaza fluviile La Plata si Rio
Grande / Rio Bravo, in Africa Nilul-Lacul Victoria, iar pe continentul australian Murray-
Darling.
Fie că vorbim despre mlaştini, turbării, lacuri, estuare şi zone costale, recife de corali sau
culturi de orez, trebuie să înţelegem că zonele umede joacă roluri cruciale în furnizarea
de apă dulce, menţinerea unei biodiversităţi bogate, atenuarea efectelor schimbărilor
climatice, realimentarea acviferelor subterane, controlul inundaţiilor, precum şi în
asigurarea multor alte servicii în folosul populaţiei umane.
Sistemele din zona de coasta a marilor si oceanelor
Aceste ecosisteme cu o importanta deosebita ecologica si economica, se asteapta sa

raspunda variat la schimbarile climei si ale nivelului marii. Rezultatele pot fi :
• eroziunea tarmurilor si a habitatelor asociate.
• cresterea salinitatii estuarelor si acviferelor cu apa dulce
• modificarea domeniilor afectate de maree din golfuri si rauri
• modificari in transportul nutrietilor si sedimentelor, in modelul contaminarii
microbiologice si chimice din zonele de coasta si cresterea inundatiilor
frecventa si marime.
Unele ecosisteme costiere sunt in mod deosebit in pericol cum sunt:
mlastinile cu apa sarata, mangrovele, recifii de corali si atoli, zonele de delta a unor rauri. Schimbari ale
acestora ar avea efect asupra turismului, provizionarii cu apa dulce, pescuitului si biodiversitatii. Toate
acestea s-ar adauga la problemele deja existente cauzate de poluare, modificarile fizice si "intrarile"
matarialelor determinate de activitatea umana.
Schimbările climatice in Europa ar putea avea efecte majore asupra zonelor de coastă, efecte provocate de
creşterea nivelului mării şi de modificările survenite în frecvenţa şi/sau intensitatea furtunilor. Acesta ar
reprezenta o ameninţare la adresa ecosistemelor, infrastructurii şi aşezărilor umane, la adresa turismului ca
industrie şi a sănătăţii umane. Sunt expuse riscului habitatele şi ecosistemele de coastă, în special de la
Marea Baltică, Marea Mediterană şi Marea Neagră. Previziunile indică faptul că zonele de coastă ale Mării
Mediterane şi Marii Baltice vor suferi o pierdere considerabilă a zonelor umede.
Oceanele
Efectul ar fi cresterea peste medie al nivelului vertical, al climatului oceanic si al reducerii stratului de
gheata pe mare. Ca rezultat ar fi afectate disponibilitatea nutrientilor, productivitatea biologica si structura
si functionarea ecosistemelor marine, capacitatea acumularii de caldura si carbon ca importante raspunsuri
asupra sistemului climatic. Aceste schimbari climatice ar avea implicatii pentru reginnile de coasta pescuit,
transport, comunicatie si structurile de langa tarm. Date paleoclimatice si experimente sugereaza ca pot
aparea schimbari climatice bruste daca influxul de apa dulce rezultat din topirea ghetarilor si a scuturilor de
gheata ar slabi circulatia globala termohialina.
Dupa nici 60 de ani de indulcire lenta, colapsul termosalin va incepe in 2010, afectand climatul Europei,
fapt ce este cu putinta din cauza fluxurilor calde ale curentului oceanic abisal (gulf stream – bratul nord-
atlantic al curentului termosalin global). Tiparele circulatiilor oceanice se vor modifica, aducand mai putina
apa calda in nord si determinand o schimbare imediata a vremii in partea de Nord a Europei si in partea de
est a Americii de Nord. Atlanticul de nord va continua sa fie afectat de apa dulce care vine din ghetarii care
se topesc, din patura de gheata a Groenlandei si probabil cel mai important din precipitatii. Deceniile de
incalzire ale zonelor cu altitudini inalte, vor determina precipitatii sporite si vor duce la acumularea de apa
dulce in detrimentul celei sarate, dense, din nord, care va fi afectata in mod normal de apa mai calda si mai
sarata a curentului oceanic abisal.
Acest curent masiv de apa calda nu mai ajunge foarte departe in Atlanticul de nord. Efectul climatic
imediat va consta in temperaturi mai reci in Europa si in cea mai mare parte a emisferei de nord si o scadere
dramatica a precipitatiilor in multe zone agricole si piopulate foarte importante. Insa efectele acestui colaps
vor fi simtite incetul cu incetul, pe bucati, pe masura ce tiparele obisnuite de apa re-nasc doar pentru a fi
perturbate din nou – timp de un deceniu intreg.
Incetinirea dramatica a circulatiei termosaline este anticipata de cativa cercetatori oceanografi, insa lumea
nu este suficient de pregatita pentru a face fata efectelor sale. Modelele computerizate ale sistemelor
climatice si oceanice – desi imbunatatite – nu au fost capabile sa ofere informatii suficient de consistente si
limpezi in acest sens.
Conditii meteorologice mai reci, mai secetoase, cu vanturi mai puternice in zonele continentale ale
emisferei de nord .
Pana in prezent rata cresterii acestor zone moarte este ingrijoratoare pentru situatia generala a
biodiversitatii oceanelor Terrei. “Nivelul oxigenului din aceste ape este sub nivelul critic la care poate trai
un peste sau un mamifer marin de talie mare, practic putem spune despre aceste ape ca sunt moarte la
propriu si la figurat”, afirma Lothar Stramma, conducatorul echipei de cercetatori de la Institutul Leibniz
de Stiinte Marine din cadrul Universitatii din Kiel, Germania.
Echipa a masurat concentratia oxigenului la adancimi intre 300-700 de metri, si a comparat rezultatele cu
cele obtinute in decursul ultimilor 50 de ani, de cand se masoara sistematic procentul oxigenului din apele
oceanice. Rezultatul a fost o noua dovada in sprijinul efectelor distrugatoare ale accelerarii incalzirii
globale. In Oceanul Atlantic, spre exemplu, straturile de ape sarace in oxgen s-au diminuat cu circa 85%
scazand de la adancimea de 370 metri pana la 690 metri. Rezultatele au mai aratat ca temperatura apelor
oceanelor a crescut semnificativ in ultimii 50 de ani, iar aceasta crestere impiedica apele bogate in oxigen
de la suprafata sa circule la adancimi, odata ce curentii marini devin mai putin densi. “In acest caz apele
oceanelor sunt mai putin ventilate in straturile de adancime medie si mare, ceea ce inseamna ca apele de
suprafata aduc mai putin oxigen in straturile adanci. Aceasta duce la probleme pentru speciile de pesti mari
care au o nevoie sporita de oxigen”
Deserturile
Ca rezultat al schimbarilor climatice se prevede o extindere a deserturilor, aridizarea lor

in continuare fara o intensificare in regimul precipitafiilor.
Desertificarea are loc in zonele de uscat in care pamantul este deosebit de fragil, unde caderile de ploaie
sunt rare si climatul aspru. Rezultatul este distrugerea stratului fertil urmata de pierderea capacitatii solului
de a sustine recolte, pasuni sau alte activitati umane. Desertificarea creaza conditii ce intensifica
incendierile si vanturile puternice, adaugandu-se presiunii imense asupra celei mai pretioase resurse a
pamantului, apa, si bineinteles asupra animalelor ce depind de ea. Praful din desert si pamanturile uscate
sunt suflate in orase sin toata lumea. Praf din Africa ajunge in Europa cu vantul Pasat, si chiar in orase
americane. Particule de praf, care sunt mai mici de 2,5 milionimi dintr-un metru, sunt inhalate, cauzand
probleme de sanatate si s-a dovedit ca maresc rata mortalitatii.
Cresterea temperaturilor ar putca fi o amenintare serioasa pentru organismele care exista
la marginea deserturilor, la limitele de toleranta termica. Impactul asupra bilanturilor
hidrologice, asupra hidrologiei si vegetatiei sunt incerte. Conform Conventiei ONU
pentru combaterea desertificarii - desertificarea reprezinta degradarea pamanturilor in
zone aride si semiaride depinzand de factori variati incluzand variatiile climatice si
activitatile umane. Desertificarea poate deveni ireversibila daca mediul devine din ce in
ce mai uscat si solul se degradeaza permanent prin eroziune si compactare. Adaptarea la
seceta si desertificare se poate baza pe dezvoltarea sistemelor de productie diversificate.
Hidrologia si managementul resurselor de apa
Schimbarile climatice vor conduce la intensificarea ciclului hidrologic global si pot avea
un impact major asupra resurselor regionale de apa. O schimbare in volumul si distribufia
apei va afecta atat rezervele de apa subterane cat cele de suprafata utilizabile in industrie,
activitati menajere, irigatii, hidroenergie, navigatie, ecosistemele acvatice si unele
activitati recreative. Schimbari in cantitatea totala de precipitati, in frecventa si
intensitatea acestora, afecteaza direct marimea si momentele aparitiei inundatiilor, dar si
a secetelor. In prezent, efectele regionale specifice nu sunt bine determinate. Schimbari
relativ mici ale temperaturii si precipitatiilor cumulate cu efectele asupra
evapotranspiraplei si umezelii solului pot cauza modificari ample in scurgerea
precipitatiilor, mai ales in regiunile aride si semi-aride. In regiunile de la latitudini mari,
cresterea precipitatiilor va determina cresterea volurnului de apa scurs, in timp ce la
latitudini mai mici va scadea datorita efectului combinat al cresterii evapotranspiratiei si
scaderii precipitatiilor. Ploile mai intense vor spori riscul inundatiilor, desi acestea nu
depind doar de modificarea cantitatii precipitatiilor cazute ci si de caracteristicile captarii
fizice si biologice. Un climat cald ar determina scaderea proportiei precipitatiilor cazute
sub forma de zapada si implicit reducerea scurgerii primavara si cresterea celei din iarna.
Cantitatea si calitatea rezervelor de apa constituie probleme serioase in multe regiuni
incluzand unele arii joase de coasta, delte si insule mici, facand aceste regiuni
vulnerabile. In mod deosebit la orice reducere aditionala a resurselor de apa. Apa curenta
disponibila a scazut sub 1000 m3/persoana/an intr-un numar de tari (Kuweit, lordania,
Israel, Rwanda, Somalia, Algeria, Kenya) si se asteapta sa scada si dramatic in
urmatoarele decenii in altele (Libia. Egipt, Africa de Sud, Iran, Etiopia). Numeroase tari
din zone dc conflict sunt in mare masura dependente de apa provenind din afara
granitelor (Cambogia, Siria, Egipt, Irak).
Impactul schimbarilor climatice va depinde si de conditiile de baza si de abilitatea cu

vor raspunde managerii resurselor de apa, pe langa modificarile climatice, cresterii
populatiei si schimbarilor cererii si conditiilor tehnologice, economice, sociale si
legislative. In unele cazuri, in special in tarile bogate cu sisteme integrate de
management al apei - o organizare si gospodarire mai buna pot duce la costuri minime
pentru utilizatori, in multe altele insa costurile ar putea fi mari, din punct de vedere al
masurilor economice, sociale si cu privire la mediu, in special in regiuni unde apa este
foarte limitata si exista o competitie serioasa intre utilizatori. Parerile expertilor sunt
impartite asupra perspectivei evolutiei sistemului de aprovizionare cu apa in directia
compensarii impacturilor negative ale schimbarilor climatice asupra rezervelor de apa si
satisfacerii nevoilor crescande. Astfel optiunile includ:
• un management mai eficient al rezervelor existente si al infrastructurii,
• aranjamente institutionale de limitare a cererii in viitor si de
promovare a conservarii resurselor de apa,
• monitorizarea imbunatajita si perfectionarea sistemelor de prevedere a
inundatiilor si secetelor,
• reabilitarea versanfilor, in special la tropice,
• constructia de noi rezervoare cu o capacitate mai mare de a stoca excesul de apa
provenit din ploi si topirea zapezilor, etc.
Agricultura
Productia agricola si schimbarile de productivitate datorate schimbarii climatice vor

varia considerabil pentiu regiuni si loculitati, generand modificarea modelelor de
productie. Productia va creste in unele regiuni si va descreste in altele, in special la
tropice. Studiile existente arata ca productia agricola globala s-ar putea mentine relativ in
aceleasi limite de baza in conditiile dublarii cantitatii de CO 2, dar modificari in tipul
bolilor agricole si in varibilitatea climatutui vor determina schimbari importante.
Concentrarea asupra productiei agricole globale nu ia in calcul consecintele serioase
posibile, mult diferite la scara locala si regionala, chiar la latitudini medii. Multe dintre
cele mai sarace populatii ale lumii si mai ales cele din zonele tropicale si subtropicale si
cele dependente de sistemele agricole izolate in zone aride si semi-aride sunt supuse
riscului de seceta si foamete: populatii din Africa Sub-Sahariana, Asia de Sud si Est;
zonele tropicale din America Latina sau din insulele Pacificului. Pentru a limita efectele
negative si a beneficia in acelasi timp de avantajele schimbarilor climatice sunt necesare
luarea unor masuri de adaptare ca:
-modificari ale marimii recoltelor si ale varietatii acestora,
- imbunatatirea managementului apei si sistemelor de irigatii,
- modificari in planificarea semanatului sau in tehnicile de cules etc.
Extinderea adaptabilitatii depinde de :
-disponibilitatile materiale in special in tarile in curs de dezvoltare,
- de accesul la tehnologie si cunoastere,
- de ritmul schimbarilor climatice,
- de constrangerile biofizice cu ar fi disponibilitatea resurselor de apa, caracteristicile
solului, caracteristicile genetice ale plantelor. Costurile de impleme ntare a strategiilor de
adaptare ar putea constitui o povara serioasa pentru aceste tari in curs de dezvoltare; pe
de alta parte, strategiile de adaptare ar putea economisi bani in unele tari, existand in
prezent si incertitudini importante privind capacitatea diferitelor regiuni de a se adapta cu
succes la schimbarile climatice proiectate (Jekerman 2000). O posibilitate interesanta este
cea oferita de schimbarea
folosintei terenurilor degradate in terenuri forestiere prin impadurire utilizand o serie
defacilitafi financiare existente (Borlea 2002).
Extinderea si intensitatea fenomenelor meteorologice extreme diminueaza anual
productia agricola cu cel putin 30-50%, iar pentru conservarea durabila a resurselor
naturale în agricultura este necesara asigurarea unei fundamentari stiintifice a tuturor
actiunilor si masurilor de prevenire si diminuare a consecintelor. Recoltele – afectate
de temperaturi si de regimul apelor, precum si de lungimea sezonului de recoltare vor fi
mai putin predictibile pe masura ce regiunile cheie vor trece printr-o suita de incalziri si
raciri. Pe masura ce daunatorii agricoli actuali vor disparea, se vor inmulti alte specii
datorita secetei si prezentei intesificate a vanturilor – necesitand pesticide alternative sau
chiar tratamente noi.
Se estimeaza doar 5 sau 6 regiuni cheie unde se vor mai cultiva grane in intreaga lume
(SUA, Australia, Argentina, Rusia, China si India).
Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC) sustine ca amenintarea schimbarilor
climatice gradate si impactul asupra rezervelor de hrana si a altor resurse de importanta
majora pentru oameni nu va avea un caracter atat de grav incat sa creeze probleme de
securitate nationala. Cei optimisti estimeaza ca beneficiile venite din partea inovatiilor
tehnologice vor fi capabile sa depaseasca efectele negative ale schimbarilor climatice.
Sub aspect climatic, perspectiva schimbarilor gradate care vor avea loc in viitor
estimeaza ca agricultura va continua sa prospere, iar sezoanele de cultivare se vor
consolida. Nordul Europei, Rusia si America de Nord vor fi prospere din punctul de
vedere al agriculturii, in vreme ce sudul Europei, Africa, America Centrala si de Sud vor
suferi de seceta sporita, arsita, lipsa apei potabile si un procent scazut de productie. Per
ansamblu, productia globala de hrana obtinuta in diferite scenarii de schimbari climatice
va spori. Perspectiva schimbarilor climatice poate reprezenta un act periculos de auto-
deceptie, pe masura ce ne confruntam din ce in ce mai mult cu dezastre meteorologice –
mai multe uragane, musoni, inundatii si perioade secetoase – pe intregul mapamond.
Evenimentele meteorologice au un impact semnificativ asupra societatii, influentand
rezervele de hrana, conditiile din diferite orase si comunitati, precum si accesul la apa
curata si energie. De exemplu, un raport recent al Retelei pentru Actiuni Climatice din
Australia sustine ca este posibil ca schimbarile climatice sa duca la o scadere a cantitatii
de precipitatii in zonele impadurite, ceea ce ar provoca o scadere cu 15 procente a
volumului de iarba. Prin urmare, acest lucru ar duce la scaderea greutatii medii a vitelor
cu 12 procente, reducand semnificativ rezervele de carne de vita. In astfel de conditii, se
estimeaza ca vacile datatoare de lapte vor produce cu 30% mai putin lapte, si este posibila
raspandirea unor noi epidemii in zonele unde se cultiva pomi fructiferi.
In plus, astfel de conditii ar avea ca rezultat imputinarea apei potabile. Pornind de la
modelele predictive referitoare la schimbarile climatice ce vor veni, ele ar putea aparea in
mai multe regiuni producatoare de hrana de pe intregul glob in acelasi timp in urmatorii
15-30 de ani, capacitatea de adaptare a societatii facand schimbarile climatice
acceptabile.
Productia forestiera
Productia forestiera ar putea deveni insuficienta pentru satisfacerea consumurilor

proiectate, datorita atat factorilor climatici, cat si celor ne-climatici. Padurile boreal vor
suferi pierderi variate datorita incalzirii climei, reducand stocurile si disponibilitatea
producerii de lemn pe termen lung. Padurile temperate vor suferi mai putin, dar in cele
tropicale, se prevede scaderea productiei forestiere la jumatate din cauze ne-climati legate
de activitatea umana (Jekerman 2000).
Padurea boreala sau taigaua Siberiei singura reprezinta 57% din volumul padurii
conifere a pamantului. Ecosistemele si solurile din aceasta regiune pastreaza o cantitate
semnificativa de carbon a pamantului in forma moarta dar nedescompus sau doar partial
descompus. Efectul de sera sau schimbarile facute de om pot spori descompunerea,
ducand la eliberarea unei cantitati crescande de carbon in atmosfera sub forma de dioxid
de carbon gaz de sera.
Ca urmare a lãrgirii intervalului cu temperaturi ridicate care avantajeazã speciile
arborescente, vegetatia caracteristicã zonelor alpine si subalpine se va reduce, datoritã
migrãrii pe verticalã a speciilor de arbori (în principal a molidului). Se preconizeazã cã în
câteva secole de invazie a pãdurii în zona alpinã, suprafata ocupatã de habitatele actuale
se va reduce cu cu mai mult de 40-60%, conform unor studii realizate în Scandinavia
(Holten, 1990; Holten & Carey, 1992).
Studiile realizate în zonele muntoase din Italia, aratã cã habitatele cele mai vulnerabile în
condiþiile schimbãri climatice, sunt jnepenisurile din Apenini (Vaccinio-Piceetalia).
Acestea se dezvoltã la 1.500 - 2.300 m, fiind strâns dependente de existenþa unui climat
rece. Datele obtinute din cercetãrile având ca subiect schimbãrile climatice,aratã cã
speciile de plante rãspund la aceste schimbãri prin migratie mai degrabã decât prin
adaptarea la noile conditii de mediu. Dupã Scharfetter (1938), perioada cãlduroasã
intergalaciarã a permis pãdurii sã avanseze pe crestele muntilor mai putin înalti (1.800–
2.300 m), eliminând speciile alpine caracteristice altitudinilor înalte (teorie sprijinitã de
existenta a numeroase refugii de specii alpine în anumite zone din masivele muntoase cu
înãltimi mai mici din Alpi). În aceste zone izolate, speciile alpine nu vor mai avea
posibilitatea sã migreze pe altitudine, fie datoritã imposibilitãtii de a migra suficient de
rapid, fie datoritã disparitiei zonelor cu climat alpin (Gottfried & al., 1994; Grabherr &
al., 1994, 1995).
Oricare ar fi însã teoriile enunþate, specialistii sunt de comun acord cã aceste schimbãri
climatice vor duce la modificãri severe ale habitatelor subalpine si alpine, probabil chiar
la dispariþia habitatelor caracteristice, asa cum le cunoastem noi.
Oricum, schimbãrile climatice vor afecta în primul rând speciile ierboase, speciile
lemnoase arãtând o inertie mai mare. Unii cercetãtori considerã cã pentru ca speciile
lemnoase sã evolueze pe verticalã, este necesarã o încãlzire semnificativã a climatului
pentru o perioada de cel putin 100 de ani (Holtmeier, 1994). Se preconizeazã cã, în Alpi,
o încãlzire a climatului cu o medie anualã de 1-2°C nu va duce la o evolutie pe altitudine
a limitei pãdurii cu mai mult de 100-200 m.
Studiile realizate de Dullinger & al. (2004) aratã cã habitatele cu Pinus mugo vor fi
afectate mai lent de schimbãrile climatice preconizate, decât habitatele de pajiste.
Asa cum considerã unii autori, o crestere de 1-2°C este posibil sã se încadreze în limitele
tolerantei majoritãtii speciilor alpine si nivale (Körner, 1995; Theurillat, 1995), în timp ce
o crestere mai mare de 3-4°C poate sã nu se încadreze în aceste limite de tolerantã
(Theurillat, 1995; Lischke & al., 1998).
Aceste amenintãri sunt prezentate, tinând cont de suprafata extreme de restrânsã pe care o
ocupã acest habitat în starea lui naturalã, nedegradat antropic.
Comparativ cu jnepenisurile, schimbarea compozitiei vegetale a pajistilor se realizaeazã
mult mai rapid, datoritã migrãrii speciilor de la altitudini mai joase, odatã cu încãlzirea
climei.
Pescuitul
Reducerea pescuitului si diminuarea zonelor cu puiet ca si poluarea din zonele

coasta si din larg se vor adauga la efectele schimbarilor climatice. La nivel glob
productia de peste oceanic se estimeaza sa ramana constanta. Principalele efecte se vor simti la nivel local
si national prin schimbarea locului centrelor de productie a speciilor de pesti. Efectele pozitive, ca
prelungirea sezonului favorabil cresterii, mortalitatea mai scazuta pe timpul iernii si ritmuri mai rapide de
crestere la latitudini
mai mari, pot fi echilibrate prin factorii negativi cum ar fi : modificari in rutele
migrate, in modelele reproductive si in relatiile dintre ecosisteme.
Conform Organizaţiei, deşi există mari diferenţe regionale, sectorul pescuitului, care asigură traiul a câteva
sute de milioane de oameni din întreaga lume, ar putea fi profund bulversat. În jur de 42 de milioane de
oameni lucrează direct în acest sector, marea majoritate dintre ei aflându-se în ţările în curs de dezvoltare.
După FAO, schimbările climatice ameninţă pescuitul şi acvacultura datorită creşterii temperaturii apelor
mărilor şi a nivelului acestora, topirea gheţarilor, modificările survenite în salinitatea şi aciditatea
oceanelor, recrudescenţa cicloanelor în anumite regiuni, reducerea ploilor în altele, şi schimbările în
repartiţia şi abundenţa stocurilor ihtiologice.
Comunităţile de pescari, aflate la latitudini mai ridicate, şi cei care depind de sistemele susceptibile de a
evolua sub influenţa climatului, precum recifele de corali sau sistemele dependente de fenomenul
upwelling (ridicarea apelor reci, bogate în substanţe hrănitoare, de la fundul către suprafaţa oceanelor), sunt
cele mai expuse.
De fapt, recifele de corali care adăpostesc numeroase specii marine sunt ameninţate de schimbările
climatice în două moduri: pe de o parte, prin albirea şi distrugerea recifelor, şi pe de altă parte prin
întreruperea calcificării în urma acidificării oceanelor. “Coralii nu se pot deplasa la latitudini mai ridicate
unde nu pot găsi suprafeţe adaptate supravieţuirii lor”, explică FAO. Aproape 500 de milioane de persoane
la nivel mondial ar depinde atunci de recifele sănătoase de corali pentru traiul lor, protecţia coastelor, a
resurselor regenerabile şi a turismului.
Comunităţile de pescari situate în delte, deasupra atolilor şi pe coastele acoperite de gheaţă vor fi de
asemenea “vulnerabile” la ridicarea nivelului mării şi la riscurile asociate cu inundaţiile, eroziunea salină şi
cea costieră.
În urma raportului FAO, ţările cele mai expuse la schimbările climatice care pot influenţa pescuitul şi
acvacultura sunt cele din Africa de Vest şi Centrală, din nord-vestul Americii de Sud şi din Asia de Sud-
Est.
Ecosistemele marine, de care depinde pescuitul, se schimbă şi pot suferi schimbări
majore, odată cu evoluţia climei. Migraţia speciilor marine constituie deja o realitate.
Consolidarea stocurilor este aşadar esenţială pentru a face faţă acestei schimbări. Mai
mult ca niciodată, trebuie oprită epuizarea acestora şi pus capăt, aşadar, pescuitului
excesiv. Concluziile raportului prezintă o serie de fenomene generale alarmante. GIEC
afirmă că numeroasele ecosisteme sunt ameninţate de o combinaţie fără precedent între
perturbările asociate schimbărilor de climă, cum ar fi creşterea acidităţii apei oceanelor, şi
alţi factori, cum ar fi poluarea şi supraexploatarea resurselor. Există probabilitatea ca
aproximativ 20-30% din speciile vegetale şi animale să se confrunte cu un risc crescut de
dispariţie, dacă creşterea temperaturii medii a atmosferei depăşeşte valorile evaluate de
1,5-2,5 °C, în condiţiile în care toate scenariile studiate. Evident, aceste evoluţii vor
afecta şi ecosistemele marine care suferă deja de pe urma unor efecte ale schimbării
climei. Iată câteva dintre efectele principale:
• Încălzirea marină – Creşterea temperaturii atmosferice are repercusiuni şi asupra
maselor de apă. Începând cu anii ’60, temperatura apelor de suprafaţă a crescut
cu aproximativ 1,5 °C. Studii recente au permis să se constate că încălzirea
marină se manifestă până la o adâncime de 3.000 de metri.
Spre exemplu, în ultimii 30 de ani, temperatura Mării Nordului a crescut cu 1,1 °C.
• Creşterea acidităţii apelor de suprafaţă – Mările şi oceanele au capacitatea de
absorbi CO2 din atmosferă. Creşterea permanentă a concentraţiilor de gaz a dus şi
la creşterea
cantităţilor absorbite, având drept rezultat creşterea acidităţii apei. Începând cu cea de-a
doua jumătate a secolului 19, pH-ul oceanic a scăzut de la 8,2 la 8,12.
• Resursele destabilizate aflate în pericol
Aceste efecte, constatate deja pe scară largă, au consecinţe vizibile asupra anumitor
specii. Încălzirea poate, spre exemplu, să joace un rol în diminuarea stocurilor de cod din
Marea Nordului şi din Marea Baltică. Iar aceasta din motive diferite, dată fiind
complexitatea extremă a interacţiunii climatului cu ecosistemele.
În Marea Nordului, această diminuare pare a fi cauzată de deplasarea populaţiilor de
planctoni. Calanus finmarchicus, specia dominantă din care se hrănesc larvele de cod, s-a
deplasat din Marea Nordului spre Oceanul Arctic, în căutarea unor ape mai reci.
Începând cu anii ’60, biomasa sa din Marea Nordului a scăzut cu 70%. Speciile de
planctoni venite din sud, care le înlocuiesc, sunt mai puţin abundente şi nu par să convină
stadiului larvar al codului. Prin urmare, diminuarea prăzii preferate a larvelor de cod ar
explica parţial problemele codului în Marea Nordului.
În Marea Baltică, iernile blânde, diminuarea fluxului apei mării în Skagerrak şi creşterea
nivelului pluvial şi a debitelor fluviale au dus la o desalinizare progresivă. De aceea, apa
sărată, mai grea decât apa dulce, trebuie căutată mai în profunzime. Ouăle de cod, care
se scufundă înainte de a găsi o anumită densitate de sare care să le permită să rămână în
suspensie, coboară mai mult către fund, la adâncimi unde lipsa de oxigen le face
supravieţuirea mai dificilă. Dacă adăugăm la acest fenomen şi poluarea, deplasarea
planctonilor şi pescuitul excesiv, ne putem imagina greutatea enormă care apasă asupra
acestei populaţii aflate în dificultate.
Deplasarea speciilor
Aşa cum am văzut în cazul planctonilor, manifestarea curentă cea mai vizibilă a
schimbării climei este deplasarea speciilor. Peşti, moluşte, crustacee urcă spre nord în
căutarea unor ape mai reci, fie pentru că organismul lor are nevoie de valori de
temperatură specifice, pe care habitatul lor obişnuit, devenit prea cald, nu le
mai asigură, fie pentru că urmăresc plante, planctoni şi alte organisme marine cu care se
hrănesc şi care migrează spre nord.
Aşa se explică faptul că barbunul, rar întâlnit în nordul Mării Mânecii, a devenit, la
începutul acestui secol, o specie comercială în Marea Nordului: de la 10 tone în 1985,
capturile au crescut la 700 tone în 2005. Lupul de mare urmează aceeaşi tendinţă: într-o
perioadă de douăzeci de ani, capturile au crescut de la 31 la 558 tone în Marea Nordului
şi de la 694 la 2.429 tone în vestul insulelor britanice. Fără să atingă rezultate atât de
spectaculoase, alte specii, altădată cunoscute ca trăind la latitudini mai joase, se
răspândesc dincolo de paralela 50°, cum ar fi sardeaua, sardina, tonul roşu, porcul de
mare, pisica de mare, rechinul-vulpe, rechinul albastru.
Un fenomen similar există, de asemenea, mai spre sud. Specii care trăiesc în mod
obişnuit de-a lungul coastelor africane urcă spre nord. Specii tropicale de cod (Physiculus
dalwigki), de ţipar (Gaidropsarus granti) şi de şarpe de mare (Pisodonophis semicinctus)
sunt în prezent repertoriate ca fiind răspândite până în Galicia. De asemenea, Atlasul
CIESM3 al speciilor exotice îşi completează neîncetat lista de peşti tropicali veniţi să se
instaleze pe termen lung în Mediterană prin Canalul Suez sau prin Strâmtoarea Gibraltar;
printre acestea, rechinul mătăsos şi limba de mare, două specii cu un potenţial comercial
interesant.
Aceste schimbări nu sunt negative în sine, ducând uneori la dezvoltarea unor noi activităţi
de pescuit. Totuşi, efectele lor indirecte asupra echilibrului fragil al ecosistemelor marine
şi asupra speciilor prezente care trăiesc în aceste ecosisteme, nu sunt încă bine cunoscute.
De aceea, se impune o vigilenţăpermanentă.
Efectele multiple
În afară de deplasarea speciilor, schimbarea climei aduce cu sine şi alte greutăţi care
apasă asupra ecosistemelor acvatice.
Hrănindu-se din poluarea agricolă şi din apele reziduale netratate, vegetaţia acvatică se
dezvoltă în mod exagerat, provocând o scădere a oxigenului din apă. Este ceea ce se
numeşte eutrofizare, o formă de poluare care afectează de mai multă vreme toate
apele costale europene. De vreo treizeci de ani încoace însă, eutrofizarea s-a amplificat
din cauza creşterii temperaturii apei şi a aportului materiilor terestre erodate de creşterea
nivelului mării. Acest fenomen se află la originea creşterii numărului de mare verzi, roşii
sau brune şi a producţiilor planctonice pe coastele europene. Aceste manifestări
periclitează viaţa submarină, privând-o de oxigen şi, eliberând uneori substanţe toxice. În
afară de efectele negative produse asupra acvaculturii, ele provoacă o mortalitate
importantă a juvenililor în rândul organismelor marine care trăiesc de-a lungul coastelor.
De asemenea, de mai multe decenii şi pretutindeni în lume, asistăm la un proces de albire
a coralilor. Este vorba despre una din primele manifestări ale creşterii acidităţii apei mării
care afectează aceste organisme deosebit de fragile. Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi de
efectele creşterii acidităţii asupra sistemului respirator al animalelor acvatice şi, de
asemenea, asupra dezvoltării acelor specii al căror schelet sau cochilie conţine calcar,
cum ar fi majoritatea moluştelor. O situaţie de care cultivatorii de fructe de mare trebuie
să ţină cont. Aşa cum am putut vedea în cazul deplasării speciilor, marea este un
ecosistem complex cu ramificaţii insuficient cunoscute. Lanţul trofic este lung şi sinuos,
iar fenomene atât de strict localizate ca mareele verzi sau dispariţia coralilor au în mod
inevitabil consecinţe asupra întregului ecosistem.
În ceea ce priveşte mediile marine, diferitele forme de poluare a apelor şi

supraexploatarea anumitor stocuri de peşti creează o situaţie în care adaptarea speciilor la
noile condiţii poate deveni dificilă, ba chiar imposibilă. Observarea paralelă, în acelaşi
habitat, a speciilor neexploatate şi a speciilor comerciale tinde să arate că
cele dintâi se adaptează mai bine şi mai rapid decât cele din urmă la noile condiţii impuse
de climă. Este deci dificilă stabilirea unor scheme de deplasare şi de înlocuire a speciilor.
„Spre exemplu, este greu de spus dacă codul va fi înlocuit în Marea Nordului, căci, în
calitate de generalist la nivel trofic, el ocupă un loc extrem de bine definit, continuă Keith
Brander. Barbunul şi merluciul ar putea să îi ia locul, dar barbunul este un peşte mult mai
mic, iar merluciul are un regim alimentar mai specific… "
Pe termen mai lung, şi alte efecte ale schimbărilor de climă riscă să ia o şi mai mare
amploare. „Creşterea acidităţii constituie o mare problemă. Este o schimbare majoră,
căci prognozele anunţă un nivel de aciditate a oceanelor care n-a mai fost atins de
milioane de ani. Fenomenul nu este studiat decât de doi sau trei ani, iar consecinţele sale
nu sunt suficient de bine cunoscute. Ele vor fi suportate însă de animalele cu schelet
calcaros. Se ştie de asemenea cât de sensibili sunt calmarii la valorile ridicate de aciditate
şi cât de slabă este capacitatea lor de adaptare. Consecinţele s-ar putea face simţite în
câteva decenii." afirma Keith Brander, cercetător la Consiliul internaţional pentru
explorarea mării.
Infrastructurile socio-economice
Schimbarile climatice si efectul de ridicare nivelului marii pot avea consecinte

negative asupra infrastructurii energetice si a trasporturilor, asupra industriei, asezarilor
umane, companiilor de asigurare a proprietarilor, turismului si sistemelor culturale si
valorice.
In general, sensibilitatea sectoarelor energetice, industriale si de transport este relativ
scazuta daca o comparam cu cea a ecosistemelor agricole sau naturale, iar capacitatea de
adaptare prin management si inlocuirea naturala de capital se asteapta sa ramana ridicata.
Este de presupus ca infrastructura si activitatile din aceste sectoare trebuie sa faca fata
unor schimbari neasteptate, bruste, de frecventa si intensitati ridicate. Subsectoarele si
activitatile cele mai sensibile la schimbarile climatice include agroindustria, cererea dc
energie, productia de energie regenerabila ca hidroelectricitatea si biomasa,
domeniul constructiilor, unele activitati de transport, structurile existente de
prevenire a inundatiilor si infrastructura de loculizata in zone vulnerable (zone de coasta).
Schimbarile climatice vor spori in mod cert vulnerabilitatea la inundatii si vor conduce la
pierderea de teren prin eroziune, in special in zonele de coasta. Se estimeaza ca aproape
40 milioane de oameni/an sunt expusi la riscul inundatiilor (aceasta estimare prin
multiplicarea numarului actual de oameni ce traiesc in zonele de coasta, neprotejate
impotriva inundatiilor si cu deplasari mari de populate). In lipsa masurilor de adaptare, o
crestere cu 50 cm a nivelului marii ar spori acest numar la 92 milioane; o crestere cu un
metru 1-ar ridica la 118 milioane. Daca se iau in calcul si cresterile numerice populatiilor,
estimarile continua sa ia amploare substantial. Unele populatii din insule mai mici sau din
alte tari se vor confrunta cu probleme mari, datorita faptului ca sistemele lor de aparare
costiere si spre larg sunt firave; vulnerabilitatea creste in tarile cu o densitate populatiei
mai mare. Pentru aceste tari, cresterea nivelului marii ar putea determina migratii interne
si transfrontaliere intinse. Numeroase studii au evaluat vulnerabilitatea la o crestere cu 1
m a nivelului marii, estimata ca varf in 2100 desi se are in vedere proiectarea unei
cresteri si dupa 2100. Aceste studii evidentiaza un risc deosebit pentru insulele mici si
delte. Pierderile de teren sunt estimate la 0,05% pentru Uruguay, 1% pentru Egipt, 6%
pentru Olanda si 17,5% pentru Bangladesh, iar pentru Atolul Majuro din Arhipelagul
Marshal pina la 80%, date fiind sistemele de prolecfie; peste 70 milioane de oameni din
China si Bangladesh sunt afectati de asemenea. Multe natiuni se confrunta cu pierderi de
pana la 10% din produsul intern brut; datorita costurilor de protectie anuale si
programelor inregistrate. Cele mai vulnerabilc asezari urnane sunt localizate in zone sau
inclinate si degradate ale tarilor in curs de dezvoltare care nu dispun de resursele necesare
pentru a face fata impactului. Managementul efectiv al zonelor de coasta si organizarea
utilizarii terenurilor pe baza principiului precautei, ar putea ajuta direct locuitorii acestor
zone ( campii inundabile, dealuri cu pante abrupte, zone joase de coasta). Efectul mai
evident si distructiv asupra populatiilor ar fi migratia fortata. Schimbarile in
variabilitatea climatului si riscul evenimentelor extreme pot fi dificil de prevazut si chiar
detectat, cea ce duce la dificultatea companiilor de asigurari in a evalua cat mai
acceptabil compensatiile cat mai potrivit; un risc mai mare va determina fie cresterea
valorii asigurarilor fie imposibilitatea acoperirii unei zone vulnenerabile intregi.
Dacaastfel de dificultati nu vor fi rezolvate, companiile nu vor putea sa-si onoreze
contractile de asigurare, fapt c ear determina slabirea unor sectoare economice, cum este
cel bancar.
Astazi, peste 400 de milioane de oameni traiesc in regiuni mai uscate, subtropicale, mai austere din punct
de vedere economic, iar schimbarile climatice si efectele lor reprezinta o amenintare la adresa stabilitatii
politice, economice si sociale. In regiunile mai putin prospere, unde tarilor respective le lipsesc resursele si
capacitatile necesare pentru a se adapta rapid la conditii climatice mai severe, se pare ca aceasta problema
se va extinde. Pentru unele tari, modificarile climatice pot deveni o provocare atat de mare incat disperarea
oamenilor sa duca la fenomene de imigrare in masa in zone precum Statele Unite, care dispun de resursele
necesare adaptarii.
Deoarece scenariile predominante referitoare la incalzirea globala gradata ar putea cauza efecte precum
cele descrise mai sus, un numar sporit de oameni de afaceri, economisti si politicieni sunt ingrijorati in ceea
ce priveste proiectarea schimbarilor viitoare si lucreaza pentru a limita influenta oamenilor supra climei.
Acesta este si motivul pentru care Global Business Network lucreaza pentru a dezvolta un scenariu
plauzibil al schimbarilor climatice abrupte, care sa poata fi utilizat in explorarea implicatiilor acestora in
ceea ce priveste rezervele de hrana, sanatate si boala, comert si consecintele lor in ceea ce priveste
securitatea nationala
Sanatatea umana
Schimbarile climatice se asteapta sa aiba efecte adverse semnificative asupra sanatii

umane. Impactul se va manifesta direct (prin expunerea la temperaturi extreme si prin
dereglarea frecventei si intensitatii cu care apar evenimente extreme) si indirect, prin
consecintele acestor schimbari asupra infrastructurii, asupra sistemelor biologice, asupra
atmosferei, asupra resurselor etc., fiind destul de probabil ca, termen lung, sa predomine
aceste efecte indirecte.
Efectele directe asupra sanatatii includ cresterea mortalitatii (predomina
cardiorespiratorie, de exemplu , in 2003 valurile de temperaturi extreme au cauzat
decesul a peste 20.000 de persoane in Europa si a peste 1500 in India ) si morbiditatii
datorate unei cresteri anticipate a intensitatii duratei valurilor de caldura.
Efectele indirecte se refera la sporirea potentialul de transmitere a bolilor infectioase
(malaria, febra galbena, encefalita virala etc.), rezultand din extinderea domeniu
geografic si a sezoanelor favorabile organismelor vector ale bolilor. Spre exemp
potentialul de trai nsmitere al malariei la o crestere cu 2 - 3° C a temperaturii, ar spori
la 45% din populafia lumii la 60% pana in ultima jumatate a secolului urmator. Aceasta
ar putea conduce la o crestere a incidentei malariei de la aproximativ 50 - 80 milioane de
cazuri anuale pana la aproximativ 500 milioane cazuri anual, la nivel global, precadere in
cadrul populatiilor tropicale, subtropicale sau celor mai putin protejate din zonele
temperate. Alte boli infectioase isi pot spori incidenta ca rezultat
temperaturilor ridicate, al inundatiilor tot mai dese si al cresterii densitatii populatiei.
Temperaturile mai calde permit miscarea mai usoara a insectelor purtatoare de boli si
traiul animalelor si microbilor in zone care o data nu permiteau acest lucru (de exemplu,
răspândirea bolilor transmise de căpuşe). Îndeosebi persoanele în vârstă, cu acces limitat
la serviciile de sănătate, ar reprezenta un segment vulnerabil al populaţiei.Organizatia
Mondiala a Sanatatii estimeaza ca in anul 2000 schimbarile climatice au produs decesul a
circa 150.000 persoane si statueaza ca in viitor procentul va creste. Efecte indirecte
aditionale includ anifestari respiratorii si alergice datorita cresterii concentratiilor
poluantilor in atmosfera. Expunerea la un aer poluat si la evenimen atmosferice stresante
sporesc gradul de mortalitate si de morbiditate. Unele regiuni se confrunfrunta cu un
declin al caracteristicilor nutritionale ca rezultat al impactului negativ asupra
productivitatii agricole si a productiei de peste. Consecinte majore asupra sanatatii umane
vor avea si limitarea sau poluarea rezervelor de apa dulce. Extinderea tulburarilor de
sanatate determinate de schimbarile climatice depinde de numerosi factori, coexistenti si
in interactiune, factori ce caracterizeaza vulnerabilitatea unei populatii, inclusiv de
circumstantele de mediu si socio-economice, de starea imunitara si nutritionala,
densitatea populatiei si accesul la servicii de asistenta sociala de calitate incluzand o
tehnologie de protectie (purificarea aerului, aerul condifionat, vaccinarea etc), pregatirea
pentru dezastre si ingrijirea potrivita.
Cuvinte cheie: agricultura, productia forestiera, criosfera, regiuni montane,

hidrologia si managemntul resurselor de apa, pescuitul, deplasarea speciilor, efecte
multiple, infrastructuri socio-economice, sanatate umana
1. Principalele amenintari cauzate de schimbarile climatice asupra sistemelor

din zona de coasta a marilor si oceanelor.
2. Principalele amenintari cauzate de schimbarile climatice asupra hidrologiei
si managementului resurselor de apa.
3. Principalele amenintari cauzate de schimbarile climatice asupra productiei
padurilor.
4. Principalele amenintari cauzate de schimbarile climatice asupra deserturilor.
5. Principalele amenintari cauzate de schimbarile climatice asupra pescuitului.
CURS VI
A. Schimbari ale mediului la nivel global; tendinte actuale in utilizarea si structura

terenurilor;
Principalele tendinte in utilizarea terenurilor in Europa
Utilizarea solurilor determină schimbări fără precedent în peisaje, ecosisteme şi mediu.

Zonele urbane şi infrastructura aferentă sunt utilizatorii de soluri cu cea mai rapidă
creştere, în principal pentru terenurile agricole productive. Peisajele rurale sunt în
schimbare datorită intensificării agriculturii, abandonării terenurilor şi exploatării
forestiere. Zonele de coastă şi de munte sunt supuse unui proces de reorganizare spaţială
profundă pentru integrarea turismului intensiv şi a activităţilor de recreare.
Activităţi precum agricultura, silvicultura, transporturile şi locuinţele utilizează sol,

schimbându-i starea naturală şi funcţiile. Multe probleme de mediu se nasc din utilizarea
terenurilor; acest lucru duce la schimbări climatice, pierderea biodiversităţii şi poluarea
apei, a solurilor şi a aerului. Impacturile pot fi directe, de exemplu deteriorarea
habitatelor naturale şi a peisajelor, sau indirecte, de exemplu izolarea solului şi defrişarea,
sporind riscurile de inundaţii. Schimbările climatice duc la deşertificare, la schimbări în
învelişul terestru şi viituri, printre altele.
Pentru că 75% din populaţia Europei trăieşte în oraşe, problemele utilizării terenurilor
urbane sunt, în prezent, de o importanţă majoră. Totuşi, gestionarea terenurilor agricole şi
a multiplelor funcţii ale acestora - producţia alimentară, conservarea naturii, recreare şi
locuinţe - este la fel de importantă.
Ocuparea crescută a terenurilor pentru urbanizare are loc în principal pentru terenuri
agricole. În perioada 1990-2000, din toate suprafeţele transformate în terenuri artificiale,
48% au fost terenuri arabile sau sub culturi permanente şi 36% au fost păşuni sau terenuri
agricole mixte.
Creşterea în transporturi a amplificat ocuparea terenurilor de către infrastructura

transporturilor.
Munţii şi regiunile înalte, rezervoarele de apă ale Europei, sunt abandonate de utilizatorii
tradiţionali precum ciobanii, care sunt înlocuiţi de schiori.
Gestionarea pădurilor a trebuit să se adapteze la cererea economică globală pentru

producţia de cherestea.
Zonele de coastă sunt transformate în suprafeţe artificiale create de oameni într-un ritm şi
mai accelerat. Numărul populaţiei de-a lungul coastelor Europei este în continuă creştere,
uneori chiar mai rapid decât în zonele continentale. Turismul pare a fi cea mai importantă
activitate maritimă, în special în ţările de sud şi, de asemenea, în cele de la Marea Baltică,
precum Polonia şi Finlanda. Această activitate are un impact sezonier şi spaţial foarte
ridicat; fluxurile de turism afectează întreaga Europă.
Zonele de coastă sunt urbanizate cu o viteză accelerată. Densităţile populaţiei în regiunile

de coastă sunt, în medie, cu 10% mai mari decât echivalentul continental al acestora.
Procesul de transformare a zonelor naturale de pe coastă în suprafeţe artificiale creşte
într-un ritm chiar mai accelerat decât densitatea populaţiei. Principalele cauze sunt
locuinţele (în principal locuinţe secundare în multe zone), serviciile, recrearea şi
infrastructura transporturilor.
Fig. 1: Contributia relativa (%) a dezvoltarii categoriilor de utilizare urbana si alte utilizari
artificiale din totalul terenurilor utilizate in Europa.
-48,4% teren arabil si recolte permanente,
-35,7% pasuni amenajate si ferme mixte,
-9% paduri si tufisuri de tranzitie,
-5,7% pasuni naturale, vegetatie sclerofila.
-0,4% spatii deschise cu vegetatie marunta sau lipsa
-0,3% terenuri mlastinoase,
-0,5% cursuri de apa.
Sursa: LEAC DB (based on CLC CHANGE DB)
Europa
Cea mai importanta categorie de utilizare a terenurilor in Europa este cea pentru agricultura. Intre 1990-
2000, 48% din suprafata totala care a suferit schimbari catre suprafete artificiale a fost terenul arabil si
recoltele permanente, in special in:
- Danemarca (80 %) ,
- Germania (72 %).
Pasunile si fermele mixte reprezinta 36% din total. (Irlanada 80% si Olanda 60%).
Proportia suprafetelor de plantatii forestiere si alte suprafete pentru dezvoltari de utilizari artificiale sunt
importante in Portugalia (35%), Spania (31%) si Grecia (23%).
Fig. 2: Suparafete pe tipuri de activitati antropice /an in 23 de tari Europene, 1990-2000 (Ver.
1.00).
-verde inchis : mine si exploatari de suprafata,
-verde deschis: retele de transport si infrastructure,
-albastru: locatii comerciale si industriale,
-rosu : case, servicii si recreere.
Data source: LEAC DB (based on CLC CHANGE DB)
Evaluare specifica
Dezvoltarea imobiliara, casele, serviciile si recreeerea au reprezentat 50% din dezvoltarea urbana intre
1990-2000.
Situatia variaza de la tara la tara:
-70% (Luxemburg and Irlanda),
-16% Grecia,
-22% Polonia (majoritate dezvoltarea industriala si comerciala).
Fig. 3: Media anuala urbana a dezvoltarii urbane intre 1990-2000 (% din dezvoltarea urbana
la nivelul a 23-tari din UE).
Cele mai improtante dezvoltari europene ale zonei urbane intre 1990-2000 sunt in Germania,
Franta si Spania, Italia.
Sursa: LEAC DB (based on CLC CHANGE DB)

Fig. 4: Media anuala urbana a dezvoltarii urbane intre 1990-2000 (% din dezvoltarea urbana
la nivelul anului 1990).
Sursa: LEAC DB (based on CLC CHANGE DB), Corine Land Cover (CLC) 1990 and 2000, ETC/TE
Evaluarea specifica
Terenul detinut de catre dezvoltarea urbana si alte dezvoltari artifdiciale in 23 de tari europene analizate de
Corine Land Cover 2000 a crescut cu 917 224 hectares in 10 ani ( 0.3% din teritoriul total al acestor tari).
Contributia fiecarei tari la dezvoltarea totala europeana urbana si de infrastructura:
-22% (Germania),
-0.02% (Letonia),
- Franta (15%),
-Spania (13.3%) ,
-Italia (9.1%).
B. EVALUAREA RESURSELOR FORESTIERE GLOBALE
Instituţiile internaţionale au pus la punct o metodologie de evaluare şi inventariere

a resurselor forestiere, care a luat în considerare progresul înregistrat în evaluările făcute
până în anul 2000 şi care este compatibilă diverselor situaţii existente la nivel global, în
prezent, metodologie folosită la elaborarea studiului Organizaţiei pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO): „Global Forest Resources Assessement 2000” – FRA 2000
(Evaluarea resurselor forestiere globale 2000). De asemenea, pentru evaluarea globală a
pădurilor în cadrul Intergovernmental Panel on Forests (IPF) s-a luat în consens decizia
de a se folosi un procent minim de 10% de acoperire cu vegetaţie forestieră, ca o definitie
obişnuită pentru pădurile din toate ţările. Astfel, datele globale furnizate de FRA 2000 au
fost omogene. Acest lucru s-a realizat în cadrul programului „Global Forest Resources
Assessement 2000’’ al FAO, program considerat cel mai cuprinzător dintre rapoartele
FAO de la înfiinţarea organizaţiei. Evaluarea resurselor forestiere pentru zona temperată
şi boreală s-a realizat într-un subprogram al Comisiei Economice pentru Europa a
Organizaţiei Naţiunilor Unite (UN-ECE/FAO), intitulat ”Resursele forestiere pentru
Europa, CIS, America de Nord, Australia, Japonia, si Noua Zeelanda” (TBFRA 2000).
Evaluarea resurselor forestiere prin programul FRA 2000 s-a făcut pentru următoarele
caracteristici: suprafaţa pădurilor şi modificările de suprafaţă, volumul de lemn şi
volumul de biomasă, plantaţiile forestiere, vegetaţia forestieră din afara fondului
forestier, diversitatea biologică, managementul forestier, arii protejate forestiere FRA
2000, incendii, aprovizionarea cu lemn, produse forestiere nelemnoase.
Evaluarea suprafeţei pădurilor şi a modificărilor de suprafaţă
Conform estimărilor FAO/FRA 2000, pădurile lumii acopereau în 2000 o

suprafaţă de 3.869.455.000 hectare, adică aproximativ 30% din suprafaţa uscatului pe
glob (13.063.900.000 ha). Cele mai mari suprafeţe cu păduri le găsim în Europa cu
Federatia Rusa (1.039.251.000 ha, respectiv 46%), America de Sud (885.618.000 ha,
respectiv 50,5%) şi America de Nord şi Centrală (549.304.000 ha, respectiv 25,7%).
Ţările cu suprafeţele cele mai mari de păduri sunt: Federaţia Rusă (851.392.000 ha,
respectiv 5,8 ha/locuitor), Brazilia (543.905.000 ha, respectiv 3,2 ha/locuitor), Canada
(244.551.000 ha, respectiv 7,9 ha/locuitor), Statele Unite (225.993.000 ha, respectiv 0,8
ha/locuitor), China (163.480.000, respectiv 0,1 ha/locuitor), Australia (154.539.000 ha,
respectiv 8,3% ha/locuitor), Indonezia (104.986.000 ha, respectiv 0,5 ha/locuitor).
Modificarea netă în suprafaţa globală a pădurilor, a fost de – 9.4 milioane hectare/an,
reprezentând diferenţa dintre rata despăduririlor în pădurile naturale (14.6 milioane
hectare/an) şi expansiunea pădurilor naturale şi a plantaţiilor forestiere (5.2 milioane
hectare/an) (FAO-2000). Cele mai mari pierderi de pădure au fost la tropice. Rata
modificarii nete a fost mai redusă în anii ‘90 comparativ cu anii ‘80.
Plantaţiile forestiere
Plantaţiile forestiere acopereau la nivel global 187 000 000 ha in 2000 (62% in Asia), având în
medie o rată a creşterii anuale în suprafaţă de 4,5 milioane mc faţa de 1995. 89% din plantaţiile
recente se înregistrează în Asia şi America de Sud, unde se plantează în special specii repede
crescătoare ca şi Eucalyptus sp. şi Accacia sp. În zonele temperate şi boreale se plantează în
general pini, alte conifere şi plopi. Plantaţiile furnizează circa 35% din lemnul rotund pus in circuit
comercial la nivel global. În viitor cre;te interesul pentru plantaţiile forestiere făcute în contextul
evaluării comerciale a carbonului atmosferic stocat.
Vegetaţia forestieră din afara fondului forestier
Exista studii făcute în unele ţări pentru evaluarea vegetaţiei din afara fondului forestier, dar o
evaluare la nivel global nu s-a facut încă.
Cuvinte cheie: dezvoltare urbana, utilizarea terenurilor, agricultura, paduri uniunea europeana,
resurse forestiere globale, fao-organiztia pentru alimentatie si agricultura, plantatii forestiere,
defrisari, vegetatie din afara fondului forestier.
intrebari:
1. care sunt elemntele determinante ale dezvoltarii urbane si ale dezvoltarii utilizarii
artificiale a terenurilor?
2. unde au aparut cele mai intense dezvoltari urbane din europa intre 1990-2000?
3. unde au aparut cele mai intense dezvoltari comerciale si industriuale din europa
intre 1990-2000?
4. Care sunt principalele zone cu scaderea a supafetei de padure pe glob?
5. Care sunt principalele zone cu crestere a supafetei de padure pe glob?
CURS VII
Schimbari ale mediului la nivel global;

Monitorizarea biodiversitatii.
evoluţii recente: schimbări privind diversitatea biologică, specii
invazive
Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) defineşte diversitatea biologică ca:

varietatea formelor de viaţă, rolul ecologic pe care îl joacă şi diversitatea genetică pe care
o conţin. Evaluările făcute ţin cont de anumiţi indicatori ce definesc starea actuală şi
tendinţele diversităţii biologice: naturalitatea, status-ul actual (categoria IUCN), gradul de
fragmentare şi informaţii ce definesc zona ecologică în care se află pădurea respectivă.
Datorită confuziilor legate de terminologie şi traducerea termenilor, statisticile globale
sunt nerelevante.
Există la ora actuală două evaluări:
Centrul Mondial de Monitorizare şi Conservare al UNEP - United Nations Environment
Programme-World Conservation Monitoring Centre UNEP-WCMC) a efectuat o
evaluare pentru FAO. Conform acestei evaluări 12,4% din păduri sunt protejate în
conformitate cu clasificările IUCN.
UNECE-FAO a făcut o evaluare în ţările industrializate, bazată pe un chestionar.
Cu toate că deţine valori deosebite în ceea ce priveste biodiversitatea şi ariile
protejate forestiere, ţara noastră nu este prezentată în date reale şi relevante în statistici,
sau chiar lipseşte atât la nivel global (FRA 2000), cât şi la nivel european (raportul
„State of Europe`s Forests 2003”- Ministerial Confrence on the Protection of Forest in
Europe-MCPFE, Vienna). În continuare trebuie depuse eforturi în acest domeniu, întrucât
starea actuală a lucrurilor poate fi mult îmbunătăţită cu ocazia implementării Directivelor
Europene (Forest Focus, Pasări şi Habitate) la noi în ţară.
Propunere pentru măsurarea şi monitorizarea diversităţii ecosistemelor forestiere

Evaluarea şi monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi comunităţilor este cea mai de
interes activitate actuală privind ocortirea naturii. Pentru acest lucru trebuie să se dezvolte
şi metodologii de evaluare şi monitorizare a unor seturi de date-cheie pe subdomenii şi să
se urmărească includerea lor într-un sistem de lucru integrat cu toate sistemele existente
de monitorizare a mediului înconjurător.
Orice sistem de măsurare şi monitorizare trebuie să poată determina următoarele
caracteristici (Borlea et al.- 2005):
starea actuală,
efectele stării actuale,
tendinţele pe termen scurt şi prognoza pe termen lung.
Alte cerinţe ale sistemelor de monitorizarea diversităţii ecosistemelor şi comunităţilor
sunt:
evaluarea cerinţelor specifice de monitorizare,
promovarea unei relaţii comprehensive a relaţiei ecosistemului cu mediul înconjurător,
eficienţă sporită,
flexibilitate în implementare,
costuri minimale,
armonizarea generală a culegerii datelor,
compatibilitate cu necesităţile curente de raportare pentru convenţiile şi protocoalele
internaţionale,
promovarea ocrotirii naturii în scopul dezvoltării durabile a societăţii.
Sistemul de măsurare şi monitorizare al biodiversităţii pădurilor trebuie:

să continue munca depusă anterior şi să valorifice la maximum rezultatele pozitive deja
înregistrate,
să dezvolte mijloace de studiu, experimente, proiecte pilot şi demonstrative,
să adâncească cercetările privind influenţa antropică asupra naturii,
să evalueze impactul schimbărilor globale asupra diversităţii ecosistemelor şi a
comunităţilor,
să identifice elementele structurale şi funcţionale ale elementelor ecosistemelor ca
indicatori ai evaluării stării actuale şi a tendinţelor.
Principalele ameninţări identificate de către Comisia Europeană (Directiva 2152/2003 a
CE) la adresa biodiversităţii pădurilor şi a naturii în general pe continentul european sunt:
condiţiile climatice extreme,
bolile şi dăunătorii,
schimbările climatice globale,
incendiile,
poluarea,
fragmentarea arealelor.
Pentru a aprecia în ce măsură un ecosistem este perturbat el trebuie raportat la un un
ecosistem neperturbat, considerat standard, faţă de care să se aprecieze gradul de
perturbare. Acest lucru se poate aprecia prin efectuarea unor măsurători ale unor
carcteristici cum este rata pierderilor sau schimbărilor şi compararea lor cu situaţia
considerată standard. Pentru că mediul natural este dinamic acest lucru este deosebit de
dificil de realizat.
La scara globului, impresia generală este că suprafaţa culturilor agricole creşte şi
suprafeţele ocupate de păduri şi păşuni scad. Concluzia se bazează pe evoluţia utilizării
pământului în perioada 1700-1980 (World Conservation Monitoring Center, 1992). În
principal, pădurile au fost transformate în culturi agricole. Totuşi în Europa, de exemplu,
suprafaţa pădurilor a crescut în secolul XX, dar acesta este rezultatul supraproducţiei
agricole, care a disponibilizat terenuri agricole pentru alte utilizări. În general plantaţiile
de arbori au fost făcute cu monoculturi de răşinoase, salcâm sau plopi. În România
suprafaţa terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră creşte în special în zona păşunilor
de deal şi munte şi de asemenea trebuie subliniat că există cadrul legal în ceea ce priveşte
plantarea cu vegetaţie forestieră a terenurilor agricole abandonate precum şi a terenurilor
degradate. Astăzi aceste schimbări sunt analizate cu tehnica GIS, sunt cartografiate şi
efectele lor sunt măsurate. Până în anul 2050 temperatura globală va creşte semnificativ
şi vor fi afectate organismele individuale, comunităţile, ecosistemele naturale, ciclurile
biochimice globale şi, în general va fi modifcată biodiversitatea. Principala cauză a
pierderii biodiversităţii este considerată astăzi fragmentarea ecosistemelor naturale.
În general monitorizarea biodiversităţii are ca scop evaluarea stării şi dezvoltării
biodiversităţii pentru o perioadă de timp cu definiţii şi metodologii bine stabilite şi
repetabile pentru securizarea datelor pe perioada monitorizării. În general toate
monitorizările făcute până acum nu au fost adresate la modul general ci au servit nevoilor
specifice cum ar fi monitorizarea unor grupuri sau habitate selecţionate.
Etapele metodologice pentru monitorizarea biodiversităţii sunt:
stabilirea domeniului de monitorizare (definirea limitelor geografice ale domeniului),
stabilirea bazei de referinţă pentru monitorizare (biodiversitatea naturală),
stabilirea metodelor de evaluare şi monitorizare :
analiza datelor istorice,
observaţii şi măsurători în suprafeţe experimentale permanente,
observaţii şi măsurători în suprafeţe experimentale (habitate) selecţionate,
folosirea elementelor de sinergie cu sistemele de monitorizare existente : proiecte, reţele,
inventare naţionale, rapoarte internaţionale, clasificări şi hărţi existente,
utilizarea tehnicilor satelitare.
stabilirea seturilor de date cheie pentru următoarele niveluri :
- individual: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.
- suprafaţă de probă: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.
- ecosistem: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.
- naţional: - structural,
- compoziţional,
- funcţional.
managementul datelor:
dezvoltarea unei baze de date cuprinzătoare care să includă şi să proceseze informaţii
dintr-o perioadă istorică largă, atât din surse curente cât şi din cercetări mai vechi,
reevaluarea dacă este cazul a materialelor din muzee,
reinterpretarea datelor istorice în context actualizat,
supravegherea permanentă şi reanalizarea suprafeţelor permanente din teren,
integrarea culegerii de informaţii despre biodiversitatea cu a programelor de inventariere
multi-resurse.
Orice sistem de măsurare şi monitorizare a diversităţii trebuie să acţioneze
sinergic cu celelalte organisme de monitorizare existente la nivel internaţional, pan-
european sau naţional.
Specii invazive
In ultimele decenii, marcate de accentuarea procesului de globalizare sub toate formele

sale, problema speciilor straine invazive a cunoscut o exacerbare fara precedent la scara
mondiala. Intensificarea schimburilor comerciale pe cale acvatica – maritime sau prin
utilizarea cursurilor de apa interioare (inclusiv prin deschiderea unor canale de navigatie
intracontinentale), intensificarea fara precedent a turismului ca si schimbarile climatice
globale s-au constituit in tot atatea categorii majore de factori care favorizeaza
patrunderea speciilor straine invazive.
Din aceste motive, speciile straine invazive au devenit un subiect important abordat de
comunitatea internationala, relevandu-se necesitatea unei colaborari la diferite niveluri
precum si o abordare pluridisciplinara la nivelul structurilor administrative, academice si
a comunitatilor locale. Adoptarea de masuri pentru a limita impactul speciilor straine
invazive este o obligativitate asumata prin semnarea Convenţiei privind Diversitatea
Biologică (ratificata prin Legea nr.58 din 13 iulie 1994) si a Conventiei privind
conservarea vieţii sălbatice si a habitatelor naturale din Europa (Conventia de la Berna),
la care Romania a aderat prin Legea nr.13/1993.
Dezvoltarea unor programe si strategii la nivel international a reprezentat rezultanta
fireasca a acestui mod de abordare. Programul global privind speciile straine invazive -
Global Invasive Species Programme (GISP) - promoveaza cooperarea interregionala cu
privire la speciile straine invazive, publicand totodata o strategie globala privind speciile
straine invazive (Global Strategy on Invasive Alien Species) si un protocol privind cele
mai bune practice de prevenire si management al situatilor create de noile specii invazive
(Toolkit of Best Prevention and Management Practices). Convenţia asupra Diversităţii
Biologice (CDB) identifică speciile straine invazive ca una din problemele
interdisciplinare de maximă importanţă. Această convenţie internaţională cere părţilor
cosemnatare să prevină introducerea, să tină sub control iar in masura posibilitatilor sa
realizeze eradicarea speciilor invasive cu impact major asupra ecosistemelor, habitatelor
sau speciilor indigene (Art. 8 h). In anul 2002 a fost adoptata la conferinta partilor
semnatare a CDB a dat publicitatii o decizie si o serie de principii de baza. Aceasta
decizie cere partilor semnatare sa trateze cu prioritate problema speciilor straine invazive
si sa elaboreze strategii si panuri de actiune nationale si regionale in ideea de a
implementa principiile promovate de CDB.
Principiile adoptate de CDB iau in calcul o strategie bazata pe Principiul Precautiei, care
considera in primul rand aspectul prevenirii: este mult mai eficienta din punct de vedere
al costurilor si al problemelor de mediu prevenirea patrunderii unor specii straine
invazive decat orice masura ulterioara. In cazul in care speciile straine invazive au
patruns totusi, o identificare rapida si luarea de masuri preventive radicale sunt esentiale
si de preferat oricaror masuri care ar fi luate dupa ce speciile straine invazive se
instaleaza in noile habitate. In cazul în care speciile straine invazive s-au aclimatizat şi
instalat, trebuie avute in vedere masuri de control pe termen lung.
Conventia de la Berna, ratificata de 38 de state europene cere statelor cosemnatare sa

controleze strict introducerea de specii straine invazive (Art. 11.2.b). O serie de masuri
in vederea unai implementari accelerate a acestui articol au fost luate, acestea incluzand
adoptarea de catre Comitetul Director a unor recomandari de ordin general privind
speciile straine invazive si problemele specifice ridicate de acestea, editarea de rapoarte
pe aceasta tema, organizarea de intalniri de lucru pe aceasta tema sau crearea unor
grupe de experti in domeniul speciilor invasive.
Cu toate aceste masuri de ordin administrative, atat la nivel European cat si la nivel
national, masurile luate in ceea ce priveste speciile straine invazive sunt mult in urma
altor regiuni ale globului unde au fost dezvoltate strategii de abordare a problemelor
produse de speciile straine invazive in mod holistic. Cu toate ca Europa in sine are o
serie de caracteristici specifice de natura sa produca dificultati in modul de abordare a
problemei speciilor invasive, aceasta nu ar trebui sa fie un motiv pentru amanarea
masurilor care trebuiesc luate.
Impactul multor specii straine invazive ar putea fi redus daca statele europene ar aplica
in mod uniform masurile de prevenire si control a speciilor straine invazive. Multe din
problemele acute create de unele specii straine invazive la nivel european fi putut fi
prevenite daca la nivel European ar fi existat o abordare unitara si rapida in ceea ce
priveste avertizarea si prevenirea impactului speciilor invasive.
Starea actuala de inactivitate fata de situatia speciilor straine invazive din marea
majoritate a statelor europene reprezinta o amenintare pentru biodiversitatea regionala,
sanatatea publica si economie. In perioada actuala, este esentiala dezvoltarea unei
cooperari eficiente la nivel national si regional in idea de a preveni si diminua impactul
speciilor straine invasive.
In Romania, in conformitate cu cel de-al treilea raport national pentru Conventia pentru
Conservarea Biodiversiutatii CBD,din 2005, sunt inregistrate un numar destul de
important de specii straine invazive.
Prin specii străine considerăm (conform definiţiei din CDB) toate speciile şi subspeciile
introduse în afara arealului lor natural trecut sau prezent din toate grupele taxonomice.
Termenul include orice parte a organismului: gameţi, seminţe, ouă sau propagule care
ar putea supravieţui şi ulterior reproduce .
Astfel, in raport sunt mentionate 112 specii de arbori exotici dintre care insa doar 6 sunt
considerate specii straine invazive - Acer negundo, Ailanthus altisima, Amorpha
fruticosa, Cytisus scoparius, Fraxinus americana si Fraxinus pennsylvanica. Interesant
că din acest raport lispeste salcamul – Robinia pseudacacia – specie straine invaziva de
asemenea.
Pentru ecosistemele acvatice, rata de patrundere de specii straine invazive incepand cu
finele secolului XIX este estimata a fi de 3 – 4 ani pentru apele costiere ale Mării Negre
si de 4 – 5 ani pentru apele dulci. In total sunt inventariate 67 de specii straine invazive
in ecosistemele acvatice din Romania, dintre care 60% sunt marine si 40% dulcicole
(Gomoiu et al., 2002).
Impactul unora dintre speciile straine invazive in Marea Neagra - Rapana thomasiana,
Mnemiopsis leidyi, Mya arenaria - este extrem de bine documentat, ca si efectele
aclimatizarii acestor specii asupra habitatelor (Gomoiu et al. 2002).
Impactul introducerii de salmonide – cum este cazul păstrăvului curcubeu – in lacuri

alpine situate in arii protejate este de asemenea documentat, fiind remarcate de
specialisti declinul populatiilor de amfibieni si crustacee.
Plantatiile de salcam – el insasi o specie invaziva – au fost afectate destul de grav in

ultimii 5 ani de doua specii de lepidoptere miniere originare din America de Nord, iar
castanul ornamental este profound afectat peste tot in tara de larvele microlepidopterului
gracilariid Cameraria ohridella, originar din zona fostei Iugoslavii.
La nivel national, masurile existente sunt insuficiente, limitate ca scop si sectoriale.

Astfel, exista in porturile maritime un control formal al apelor de ballast si a foulingului de
pe nave. Institutul de Cercetari Agro-Silvice (ICAS) are in componenta laboratoare ce
permit identificarea unor speii invasive, cu precadere insecte miniere sau defoliatori. De
asemenea, la nivel national exista un laborator de carantina fitosanitara, cu reglementari
stricte in domeniu.
In concluzie, situatia actuala in Romania poate fi caracterizata prin:
- un grad redus de constientizare al opiniei publice si in consecinta o opozitie a societatii

civile la interventiile administratiei guvernamentale;
- grad extrem de redus de accesibilitate a informatiilor stiintifice, mai ales in legatura cu
identificarea speciilor, analiza de risc, etc;
- absenta unei abordari prioritare a actiunilor privind controlul speciilor invazive;
- introducere nestanjenita a speciilor invazive – adesea pe calea postei – ca si masuri
inadecvate de inspectie si carantina;
- capacitate de monitorizare inadecvata;
- lipsa unor masuri de urgenta efective;
- legislatie depasita sau inadcvata;
- slaba coordonare intre agentiile guvernamentale, autoritatile locale si comunitatile

locale.
Caracteristicile unei specii invazive de succes
Analize asupra speciilor invazive s-au efectuat la început pentru mediul terestru, unde
efectele erau mai cunoscute iar căror impactul ecologic şi economic era mult mai
evident. Analiza speciilor invazive permite gruparea lor în mai multe categorii, în funcţie
de zona de origine, de rolul ecologic, de grupul taxonomic, etc aspecte discutate
anterior.
Analizând impactul ecologic al speciilor imigrate în Marea Neagră poate releva
unele aspecte extrem de interesante din punct de vedere ştiinţific. Marea Neagră, ca
bazin unic prin caracterele sale hidrobiologice reprezintă un laborator natural în care s-
au selectat de-a lungul timpului o serie de specii ce au format asociaţii caracteristice.
Stabilirea speciilor mediteraneene într-un habitat cu caracteristici diferite de cele ale
bazinului de origine la sfârşitul erei glaciare şi procesul de selecţie naturală a
transformat treptat acest bazin marin într-o adevărată „mare a speciilor imigrante”, ca şi
Marea Baltică. Insuşi procesul de adaptare al acestor specii mediteraneene – proces
desfăşurat cu relativ puţin timp în urmă la scară geologică şi care continuă şi în prezent
– poate oferi date interesante despre adaptabilitate în sine.
Pătrunderea de specii exotice în aceste asociaţii caracterizate prin relativ putine
specii reprezintă o oportunitate unică de a observa mecanismele aclimatizării, ca şi
răspunsul speciilor autohtone. Problemele ridicate de pătrunderea unor specii ca
Rapana venosa, Mya arenaria, Mnemiopsis leidyi şi mai nou Beroe ovata reprezintă o
oportunitate unică sub aspect ştiinţific pentru a descifra mecanismele aclimatizării.
In lumina datelor acumulate până în prezent, nu orice specie care patrunde
accidental intr-un nou habitat poate avea un succes ecologic, şi cu atât mai puţin unul
rapid. Trebuie să ţinem cont ca în apa de balast sau pe coca navelor, lunar sunt
transportate la mii de kilometri distanţă de locul de origine mii de specii de organisme
marine. Insă, extrem de puţine reuşesc să se menţină în noile habitate, şi şi mai puţine
au succes evolutiv. Acestea sunt specii cu mare capacitate de adaptare, care cel mai
adesea modifică în mod ireversibil comunităţile de organisme autohtone.
132
Pentru a se integra rapid în noul habitat, o specie imigrata trebuie sa indeplineasca
anumite conditii, în lipsa carora, chiar daca reuseste sa se mentina câtva timp, în final va
fi eliminata de conjunctura factorilor de mediu din noul habitat.
Câteva caracteristici esenţiale ale unor specii imigrante au fost astfel stabilite
(Ehrilch, 1989). Astfel, este esenţial ca o specie invazivă să posede câteva din
trăsăturile de mai jos pentru a se dovedi o specie invazivă de succes:
- să aibă un areal larg;
- să fie abundentă în zonele de origine;
- să fie o specie vagilă;
- să prezinte un spectru trofic larg;
- să fie capabilă de a dezvolta atât strategii de tip r cât şi de tip k;
- să posede o largă variabilitate genetică;
- să posede instinct gregar;
- femelele unor astfel de specii să fie capabile să colonizeze singure;
- să aibă talia mai mare decât a speciilor înrudite din ecosistemul invadat;
- să fie asociat cu omul;
- să posede o largă plasticitate ecologic.
Cu toate că aceste caracteristici au fost stabilite iniţial pentru speciile terestre, ele se
aplică de regulă şi speciilor acvatice, cu unele amendamente.
Exemple de specii invazive
Gindacul de Colorado, planta "Marita-ma, mama", murgoiul baltat, sacalul, bibanul soare
si bizamul au cel putin un lucru in comun: sint toate specii invazive, care au ajuns in
Romania, s-au aclimatizat aici si au pus o amprenta evidenta asupra mediului
inconjurator. Negativa, in majoritatea cazurilor.
Fazanii
"Atunci cind ajung intr-un nou areal, ele
fiind specii alohtone, deci straine, n-au
dusmani naturali. Si atunci se dezvolta
exploziv si pot produce pagube. Pasarile
nu fac stricaciuni. Cele invazive ar fi
gugustiucul, vrabia spaniola, sturzul de vara, specii care si-au extins arealul si au ajuns
la noi", detaliaza biologul Mircea Gogu Bogdan. Si totusi, el mentioneaza o exceptie:
"Fazanul este o specie indiana, care a fost adusa de om pentru a fi
vinata. Dar el face extraordinar de mult rau naturii din Romania. In
Delta, exista doua specii foarte rare, vipera de stepa si o sopirla de
desert, ale caror populatii sint aproape in extinctie din cauza
fazanului, care le consuma cu predilectie".
Insecte
La capitolul entomologic, se mentioneaza ca s-au inregistrat 98 de
specii straine de insecte.
Departamentul de Ecologie Sistemica al Universitatii Bucuresti, se intreaba retoric:
"Care ar putea fi pagubele reale produse de gindacul din Colorado (semnalat pentru
prima data in 1952, la Sapinta), prin pierderile de recolta, valoarea pesticidelor folosite in
combatere si afectarea sanatatii oamenilor din cauza reziduurilor de pesticide din
tuberculi?". Si conferentiarul Ioan Coroiu, de la Catedra de Zoologie a Universitatii
"Babes-Bolyai" din Cluj, invinovateste acelasi gindac, numindu-l "blestemul Europei
imediat dupa al Doilea Razboi Mondial". Conferentiarul clujean acuza si o alta insecta:
"omida paroasa a dudului", un fluture din America de Nord, adus accidental in Europa.
Este polifag, consumind peste 130 de specii de plante (ierburi si frunzele unor arbori).
Marmota sau marul discordiei

Nici mamiferele locale nu duc lipsa de concurenta straina. Coroiu invoca bizamul, "un
sobolan mare, de apa, originar din America de Nord. In 1905, un nobil scapatat din
Cehia a adus sase exemplare ca sa faca o crescatorie (pentru blana) si sa isi dreaga
averea. S-a plictisit repede, si bizamii au ajuns in natura. In 1924 sint semnalati la
Periam (Banat) si in 1954, in Delta Dunarii. Apoi au impinzit toate zonele mlastinoase de
ses din tara. Au devenit o pacoste, pentru ca au intre 3 si 10 pui pe ciclu si trei-patru
cicluri de reproducere pe an. In ultima vreme, pagubele nu mai sint asa de mari, ceea ce
inseamna ca bizamul se "integreaza"". De lepadat nu e nici marmota. Conferentiarul
clujean detaliaza: "Marmota a fost adusa din Alpi, in Retezat, apoi in Pietrosul Rodnei, in
anii ?70. Traieste in golul alpin, deasupra padurii, asa ca nu-i pericol de invazie. Unii
sustin ca nu e introdusa, pentru ca traia la noi pina in secolul XVIII, dar nu sint dovezi
concludente".
Sacalul
Urmatoarea e pilda sacalului. Coroiu precizeaza ca e originar din "India si Ceylon, venit
natural spre vest si introdus in Peninsula Balcanica, probabil, de catre om. Este o specie
tot mai frecventa in Dobrogea si Lunca Dunarii si face pagube la iepuri, iezi de
caprioara, vitei de cerb si chiar purcei de mistret. Se crede ca extinderea sacalului a fost
consecinta extirparii lupului din Europa Centrala si de Vest". Delta Dunarii se confrunta
de ceva timp cu prezenta ciinelui-enot, "originar din Ussuri (estul Asiei septentrionale). A
fost adus de sovietici in Ucraina pentru blana, de aici a evadat pe cale naturala spre
vest. La noi a patruns pe doua cai: in nord in judetul Suceava si Maramures, in sud, in
Delta si apoi pe Dunare in sus. Cred ca a ajuns pina in Austria", banuieste conferentiarul
clujean.
Salcimul infectios
Prof. dr. Stefan Neculai, de la catedra de Biologie Vegetala a Universitatii "Alexandru
Ioan Cuza" din Iasi, precizeaza ca speciile de plante recent venite le-au eliminat uneori
sau macar le-au rarit pe cele autohtone. "Un exemplu in acest sens este planta numita
popular busuiocul dracului. Provine din Peru si a aparut in Europa la sfirsitul secolului
XVIII, ca planta ornamentala, dar s-a salbaticit repede. Este comuna pentru culturile de
prasitoare, precum porumbul, abundenta si face cam patru-cinci generatii de indivizi pe
an. Ceea ce o face foarte greu de combatut, ea atacind in special culturile de legume",
explica Neculai. Profesorul iesean adauga pe lista si "salcimul mic care a invadat Delta
Dunarii si face probleme in Rezervatia Biosferei, fiind din ce in ce mai raspindit si astfel
concurind cu zalogul". Cit despre plantele acvatice, Neculai da pilda "ciumei apelor, cu
frunze mici, probabil a venit in Romania lipita de vase si de corabii. Este daunatoare mai
ales pentru piscicultura". Coroiu estimeaza numarul plantelor introduse in Romania la
435, din care "38 sint invazive sau foarte invazive". Conferentiarul clujean completeaza
lista cu "Marita-ma mama", o planta ierboasa de 2-2,5 metri, cu flori galbene, adusa din
America de Nord ca planta decorativa. A scapat din parcuri si gradini si a devenit o
pacoste pentru ca formeaza covoare compacte (pete galbene), unde nu mai creste
nimic. In circa zece ani, dintr-un parc dendrologic din judetul Bistrita-Nasaud a evadat pe
marginea padurii pina la o distanta de circa opt kilometri.
Statistica daunelor
In total, numarul de specii invazive se ridica in zilele noastre la 500.000, dublu fata de
cite existau in urma cu 60 de ani, estimeaza David Pimentel, expertul in acest subiect de
la Cornell University, citat de "Newsweek". In plus, Academia Nationala de Stiinte de pe
noul continent a raportat anul trecut ca aproximativ 13.000 de boli ale plantelor sint
"interceptate" anual la punctele de intrare ale Americii. Cit despre pagubele materiale,
omul de stiinta le situeaza pe la 120 de miliarde de dolari, si asta numai in ceea ce
priveste SUA. Daca e sa adaugam India, Marea Britanie, Australia, Africa de Sud si
Brazilia, daunele ajung cu usurinta la 228 de miliarde de dolari.
Pesti asiatici versus pesti americani
Dintre vietuitoarele acvatice straine, dar bine

aclimatizate aici, se disting patru specii est-
asiatice: amurul, novacul, singerul si scoicarul.
Tot cvartetul a fost adus la noi in perioada 1955 ?
1960, potrivit biologului Adrian Ionascu. Dar o
data cu puietul lor, s-a importat din China si murgoiul baltat, fara valoare economica,
polifag si de talie mica. A evadat din crescatorie si a ajuns pe Ilfov, pe Arges, Ialomita si
Dunarea Inferioara. Aceste specii fac insa concurenta celor locale, precum crapul,
caracuda, linul, rosioara si platica. Mai mult, cel mai raspindit ciprinid asiatic, si anume
carasul auriu, a preluat nisa ecologica a caracudei, fapt care a dus la disparitia ei in
majoritatea baltilor si a lacurilor. Tot in domeniul pestilor aclimatizati la noi se observa si
niscaiva imigranti americani, mai precis somnul pitic, care se reproduce pe Crisul Negru,
si bibanul soare, mare amator de produs daune, deoarece se hraneste cu icrele si
puietul unor specii valoroase. "Exista si un pestisor, initial de acvariu, i se spune rechin.
E un peste ovoidal, o specie americana care a fost adusa in Romania pentru a fi tinut in
acvariu. Si a scapat in mediul natural. Face foarte rau, pentru ca maninca icrele de crap,
de caras.. In Marea Neagra, se mai gaseste si molusca Rapana tomasiana, care arata
ca un melc mare. A fost adusa din Marea Japoniei pe calea vapoarelor. Are citeva zeci
bune de ani de cind este in Romania. Este de fapt un melc rapitor care maninca scoicile
romanesti de mare.
Cuvinte cheie: specii invazive, monitorizarea biodiversitatii, Centrul Mondial de

Monitorizare şi Conservare al UNEP - United Nations Environment Programme, world
Conservation Monitoring Centre UNEP-WCMC , pagube materiale
Intrebari:
1. care sunt principalele specii invasive de

plante din Romania_
2. care sunt principalele specii de mamifere
din Romania
3. care sunt principalele specii invasive de
pesti din romania
4. descrieti metoda de monitorizare a
biodiversitatii
5. principalele institutii care monitorizeaza
biodiversitatea la nivel global.
CURS IX
Schimbările climatice şi elemente de productivitate ale sistemelor

amenajate; agricultura şi silvicultura sisteme amenajate de productie
Conversia sistemelor naturale in sisteme amenajate pentru producerea de alimente si

fibre si intensificarea productiei in sistemele amenajate existente vor cunoaste
tendinta crescatoare in urmatoarele cateva decade. Conversia padurilor tropicale
naturale in sisteme de productie salbatice si conversia lor in plantatii pentru ulei de
palmier in provincia Jambi din Sumatra reprezinta un exemplu al unei astfel
conversii. Procese similare de modificare, conversii si intensificari a exploatare a
ecosistemelor naturale pentru productie se ivesc peste tot in lume si mai ale
tarile in curs de dezvoltare (conversia unor paduri de mangrove in ferine de creveti
un exemplu larg raspandit pe zonele de coasta ale Asiei de SE). Aceste procese conduc
aproape intotdeauna la o pierdere drastica a biodiversitatii, cel putin la nivel local foarte
adesea reclama introducerea uneia sau mai multor specii straine ca parti ale sistemului de
productie (de ex., arborii de cauciuc, care sunt nativi in America de SE) Date fiind scara
si rata unor astfel de conversii si exploatari intensive, biosfera terestra a secolului urmator
se pare ca va fi in continuare saracita dc bogatia de specii
„reorganizata" substantial in privinta compozitiei specifice.
Productia agricola va fi afectata de schimbarile globale in mod foarte diferit, in diferite

parti ale lumii. Estimarile recente indica cresteri ale recoltei la altitudini medii si inalte,
dar indica descresteri la altitudini mai joase, acolo fiind cele mai mari cereri de hrana:
a) in conditii ideale de camp, recoltele de grau par sa creasca ceva mai mult de
10% la o concentrate dublata a CO2; o crestere de 5-7% este mai realista in conditii medii
de gospodarire (Pinter si al., 1996),
b) principalele modele privind productia de grau se perfectioneaza repede insa este
nevoie de foarte multa atentie cand se fac extrapolari in spafiu folosind un singur model,
c) temperaturile peste 32°C reduc recoltele de orez datorita sterilizarii spicului. Acesta nu
are legaturi cu sporirea C02. Cele mai multe modele privind productie (ia de orez cad de
acord asupra potentialului mare de recolta; si sugereaza o reducere de cca. 5% in
producfie la ridicari de temperaturi peste 32°C.
d) schimbarile climatice globale vor exacerba impactul deja semnificativ al daunatorilor,
bolilor si buruienilor asupra productiei agricole.
Agricultura
Misiunea principală a agriculturii viitorului este de a asigura securitatea şi siguranţa alimentară a populaţiei
globale (în creştere spre 9 miliarde de locuitori, în 2050), de a corela armonios măsurile de creştere
cantitativă şi calitativă a producţiei agricole destinate alimentaţiei, cu cerinţele de dezvoltare ale producţiei
de biocombustibili concomitent cu protejarea ecosistemelor şi decuplarea creşterii economice de
degradarea mediului.
Atingerea dezideratului de dezvoltare durabilă – dar şi din ce în ce mai performantă a agriculturii – este
realizabilă în condiţiile contracarării marilor provocări globale actuale care se potenţează reciproc:
schimbările climatice globale, restrângerea drastică a biodiversităţii speciilor de organisme, implicit a
resurselor genetice de valoare, încă neexploatate pe deplin, procesele de degradare, erodare şi poluare a
solului, suportul perenităţii vieţii pe pământ, generatorul universal de hrană pentru toate vieţuitoarele,
diminuarea resurselor de apă dulce.
Lipsade precipitaţii este marcată de temperaturi crescute peste media multianuală, lipsă de apă, vântul,
căldura, care exercită influenţe negative asupra solului, asupra apei din sol, de la suprafaţa solului şi a celei
freatice, cu consecinţe asupra vegetaţiei spontane, păşunilor şi fâneţelor, plantaţiilor de pomi şi viţă-de-vie,
pădurilor şi, mai ales, asupra recoltelor plantelor de câmp. Creşterea frecvenţei şi duratei secetei determină
nu numai diminuarea zonelor favorabile şi schimbarea locaţiilor acestora, ci şi a sistemelor de exploataţie
agricolă şi a tehnologiilor implicate, a sortimentelor de genotipuri de plante şi animale, a sistemelor de
asigurare a protecţiei organismelor vii şi a mediului.
Principalul mijloc de contracarare a secetei şi a fenomenului de deşertificare, care se extinde global, în

prezent pe 6.200 milioane ha, este reprezentat de irigaţii, dar, din păcate, aplicate numai pe 330 milioane ha
şi nu cu cele mai eficiente tehnici.
Apa va deveni „cheia de boltă“ a dezvoltării durabile şi a prezentului şi viitorului omenirii. Deşi suprafaţa
globului pământesc acoperită de ape este de 71%, numai 2,5% din volumul total revin apei dulci. Ca
urmare a exploziei demografice, a intensificării utilizării apei la nivel mondial în tot mai multe domenii de
activitate, precum şi a încălzirii globale planetare, resursele de apă dulce disponibile scad treptat şi
substanţial.
Astfel, de la 7.000 m3 ce reveneau în anul 2000 per an per cap de locuitor, se estimează o diminuare de
până la 5.100 m3/an/cap de locuitor în anul 2025.
Dintre principalele sectoare care folosesc cantităţi mari de apă, agricultura se detaşează ca cel mai mare
utilizator de apă dulce, o evaluare făcută în anul 2000 indicând că aceasta a folosit 67% din totalul apei
dulci disponibile. Pentru anul 2025 se prevede o creştere a cerinţelor de apă ale agriculturii de 1,2 ori, ale
industriei de 1,5 ori, iar a consumului casnic de 1,8 ori.
Lester Brown, coordonatorul Institutului Mondial de Politică Planetară, autorul Planului B.3.0 „Mobilizare
pentru Salvarea Civilizaţiei“, consideră că „ceea ce ne trebuie în prezent este un nou concept, un nou mod
de gândire asupra utilizării apei“, şi anume „o trecere la culturi agricole apte de a folosi mai eficient apa,
precum şi orice măsuri care cresc productivitatea apei, în special a apei de irigaţii, orice măsuri care
transformă grânele în proteină animală, mai eficientă în efectul de creştere a productivităţii apei“.
În Planul B.3.0, Lester Brown, având în vedere faptul că „scala şi urgenţa provocărilor pe care le avem în
faţă sunt fără precedent“, declară că depinde de fiecare dintre noi să modificăm tendinţele de declin şi
colaps ale civilizaţiei, întrucât „salvarea civilizaţiei noastre nu este un sport pentru spectatori“.
Productia agricola si schimbarile de productivitate datorate schimbarii climatice vor

varia considerabil pentiu regiuni si loculitati, generand modificarea modelelor de
productie. Productia va creste in unele regiuni si va descreste in altele, in special la
tropice. Studiile existente arata ca productia agricola globala s-ar putea mentine relativ in
aceleasi limite de baza in conditiile dublarii cantitatii de CO 2, dar modificari in tipul
bolilor agricole si in varibilitatea climatutui vor determina schimbari importante.
Concentrarea asupra productiei agricole globale nu ia in calcul consecintele serioase
posibile, mult diferite la scara locala si regionala, chiar la latitudini medii. Multe dintre
cele mai sarace populatii ale lumii si mai ales cele din zonele tropicale si subtropicale si
cele dependente de sistemele agricole izolate in zone aride si semi-aride sunt supuse
riscului de seceta si foamete: populatii din Africa Sub-Sahariana, Asia de Sud si Est;
zonele tropicale din America Latina sau din insulele Pacificului. Pentru a limita efectele
negative si a beneficia in acelasi timp de avantajele schimbarilor climatice sunt necesare
luarea unor masuri de adaptare ca:
-modificari ale marimii recoltelor si ale varietatii acestora,
- imbunatatirea managementului apei si sistemelor de irigatii,
- modificari in planificarea semanatului sau in tehnicile de cules etc.
Extinderea adaptabilitatii depinde de :
-disponibilitatile materiale in special in tarile in curs de dezvoltare,
- de accesul la tehnologie si cunoastere,
- de ritmul schimbarilor climatice,
- de constrangerile biofizice cu ar fi disponibilitatea resurselor de apa, caracteristicile
solului, caracteristicile genetice ale plantelor. Costurile de impleme ntare a strategiilor de
adaptare ar putea constitui o povara serioasa pentru aceste tari in curs de dezvoltare; pe
de alta parte, strategiile de adaptare ar putea economisi bani in unele tari, existand in
prezent si incertitudini importante privind capacitatea diferitelor regiuni de a se adapta cu
succes la schimbarile climatice proiectate (Jekerman 2000). O posibilitate interesanta este
cea oferita de schimbarea
folosintei terenurilor degradate in terenuri forestiere prin impadurire utilizand o serie
defacilitafi financiare existente (Borlea 2002).
Extinderea si intensitatea fenomenelor meteorologice extreme diminueaza anual
productia agricola cu cel putin 30-50%, iar pentru conservarea durabila a resurselor
naturale în agricultura este necesara asigurarea unei fundamentari stiintifice a tuturor
actiunilor si masurilor de prevenire si diminuare a consecintelor. Recoltele – afectate
de temperaturi si de regimul apelor, precum si de lungimea sezonului de recoltare vor fi
mai putin predictibile pe masura ce regiunile cheie vor trece printr-o suita de incalziri si
raciri. Pe masura ce daunatorii agricoli actuali vor disparea, se vor inmulti alte specii
datorita secetei si prezentei intesificate a vanturilor – necesitand pesticide alternative sau
chiar tratamente noi.
Se estimeaza doar 5 sau 6 regiuni cheie unde se vor mai cultiva grane in intreaga lume
(SUA, Australia, Argentina, Rusia, China si India).
INTERGOVERNMENTAL PANEL ON CLIMATE CHANGE (IPCC) sustine ca amenintarea

schimbarilor climatice gradate si impactul asupra rezervelor de hrana si a altor resurse de
importanta majora pentru oameni nu va avea un caracter atat de grav incat sa creeze
probleme de securitate nationala. Cei optimisti estimeaza ca beneficiile venite din partea
inovatiilor tehnologice vor fi capabile sa depaseasca efectele negative ale schimbarilor
climatice. Sub aspect climatic, perspectiva schimbarilor gradate care vor avea loc in viitor
estimeaza ca agricultura va continua sa prospere, iar sezoanele de cultivare se vor
consolida. Nordul Europei, Rusia si America de Nord vor fi prospere din punctul de
vedere al agriculturii, in vreme ce sudul Europei, Africa, America Centrala si de Sud vor
suferi de seceta sporita, arsita, lipsa apei potabile si un procent scazut de productie. Per
ansamblu, productia globala de hrana obtinuta in diferite scenarii de schimbari climatice
va spori. Perspectiva schimbarilor climatice poate reprezenta un act periculos de auto-
deceptie, pe masura ce ne confruntam din ce in ce mai mult cu dezastre meteorologice –
mai multe uragane, musoni, inundatii si perioade secetoase – pe intregul mapamond.
Evenimentele meteorologice au un impact semnificativ asupra societatii, influentand
rezervele de hrana, conditiile din diferite orase si comunitati, precum si accesul la apa
curata si energie. De exemplu, un raport recent al Retelei pentru Actiuni Climatice din
Australia sustine ca este posibil ca schimbarile climatice sa duca la o scadere a cantitatii
de precipitatii in zonele impadurite, ceea ce ar provoca o scadere cu 15 procente a
volumului de iarba. Prin urmare, acest lucru ar duce la scaderea greutatii medii a vitelor
cu 12 procente, reducand semnificativ rezervele de carne de vita. In astfel de conditii, se
estimeaza ca vacile datatoare de lapte vor produce cu 30% mai putin lapte, si este posibila
raspandirea unor noi epidemii in zonele unde se cultiva pomi fructiferi.
In plus, astfel de conditii ar avea ca rezultat imputinarea apei potabile. Pornind de la
modelele predictive referitoare la schimbarile climatice ce vor veni, ele ar putea aparea in
mai multe regiuni producatoare de hrana de pe intregul glob in acelasi timp in urmatorii
15-30 de ani, capacitatea de adaptare a societatii facand schimbarile climatice
acceptabile.
Zonele impadurite
Scenariile actuale (Sathaye 2000) prevad o crestere cu 1°C a temperaturii medii globale,
crestere constanta si suficienta sa afecteze capacitatea de crestere si regenerare a
padurilor din multe regiuni precum si compozitia acestora. Ca o consecinta a modificarii
regimului termic si pluvial, detenninate de cresterea cantitatii de CO 2 atmosferic, o
fractiune importanta din suprafetele impadurite existente azi in lume, vor suferi schimbari
majore in tipurile vegetale predominante; cele mai largi schimbari sunt preconizate la
latitudini inalte si cele mai putin la tropice. Schimbarile climatice se vor face simple cu o
viteza mai mare decat viteza si ritmul cresteri speciilor din paduri, capacitatea de crestere,
de reproducere si refacere fiind depasita. Este posibila o schimbare a compozitiei de
specii din paduri in timp; tipuri intregi de asociatii pot disparea iar noi ansambluri de
specii, noi ecosisteme se pot stabili in viitor (Jekerman 2000).
In conditile cresterii cantitatii de CO 2 , desi productivitatea. primara neta ar putea spori,
nu acelasi lucru s-ar intarnpla si cu biomasa. totala, din cauza frecventelor si din ce in ce
mai extinselor epidemi si incendii. Cantitanti mari de carbon ar putea fi eliberate in
atmosfera in timpul trecerii de la un tip de padure 1a altul, pentru ca ritmul cu care si
pierde carbonul prin mortalitatea mare a padurilor depaseste ritmul de captare si asimilare
a carbonului prin crestere si maturizare.
In zonele tropicale cresterea temperaturilor medii nu ar trebui sa determine alterari
majore in compozitia si productivitatea speciilor, dar modificarea cantitatii de
precipitatii, a duratei anotimpurilor si cresterea evapotranspiratiei ar putea conduce la
schimbari de compozitie. Cresterea concentratie de CO2 atmosferic ar putea ridica
raportul carbon/azot din nutretul ierbivorelor, reducandu-i valoarea nutritiva.
Pentru regiunile temperate, modificarile acelorasi parametri ar implica modificari ale
sezoanelor de vegetate si implicit a limitelor dintre asociatile vegetale caracteristice.
Productia forestiera
Productia forestiera ar putea deveni insuficienta pentru satisfacerea consumurilor
proiectate, datorita atat factorilor climatici, cat si celor ne-climatici. Padurile boreal vor
suferi pierderi variate datorita incalzirii climei, reducand stocurile si disponibilitatea
producerii de lemn pe termen lung. Padurile temperate vor suferi mai putin, dar in cele
tropicale, se prevede scaderea productiei forestiere la jumatate din cauze ne-climati legate
de activitatea umana (Jekerman 2000).
Padurea boreala sau taigaua Siberiei singura reprezinta 57% din volumul padurii
conifere a pamantului. Ecosistemele si solurile din aceasta regiune pastreaza o cantitate
semnificativa de carbon a pamantului in forma moarta dar nedescompus sau doar partial
descompus. Efectul de sera sau schimbarile facute de om pot spori descompunerea,
ducand la eliberarea unei cantitati crescande de carbon in atmosfera sub forma de dioxid
de carbon gaz de sera.
Ca urmare a lãrgirii intervalului cu temperaturi ridicate care avantajeazã speciile
arborescente, vegetatia caracteristicã zonelor alpine si subalpine se va reduce, datoritã
migrãrii pe verticalã a speciilor de arbori (în principal a molidului). Se preconizeazã cã în
câteva secole de invazie a pãdurii în zona alpinã, suprafata ocupatã de habitatele actuale
se va reduce cu cu mai mult de 40-60%, conform unor studii realizate în Scandinavia
(Holten, 1990; Holten & Carey, 1992).
Studiile realizate în zonele muntoase din Italia, aratã cã habitatele cele mai vulnerabile în
condiþiile schimbãri climatice, sunt jnepenisurile din Apenini (Vaccinio-Piceetalia).
Acestea se dezvoltã la 1.500 - 2.300 m, fiind strâns dependente de existenþa unui climat
rece. Datele obtinute din cercetãrile având ca subiect schimbãrile climatice,aratã cã
speciile de plante rãspund la aceste schimbãri prin migratie mai degrabã decât prin
adaptarea la noile conditii de mediu. Dupã Scharfetter (1938), perioada cãlduroasã
intergalaciarã a permis pãdurii sã avanseze pe crestele muntilor mai putin înalti (1.800–
2.300 m), eliminând speciile alpine caracteristice altitudinilor înalte (teorie sprijinitã de
existenta a numeroase refugii de specii alpine în anumite zone din masivele muntoase cu
înãltimi mai mici din Alpi). În aceste zone izolate, speciile alpine nu vor mai avea
posibilitatea sã migreze pe altitudine, fie datoritã imposibilitãtii de a migra suficient de
rapid, fie datoritã disparitiei zonelor cu climat alpin (Gottfried & al., 1994; Grabherr &
al., 1994, 1995).
Oricare ar fi însã teoriile enunþate, specialistii sunt de comun acord cã aceste schimbãri
climatice vor duce la modificãri severe ale habitatelor subalpine si alpine, probabil chiar
la dispariþia habitatelor caracteristice, asa cum le cunoastem noi.
Oricum, schimbãrile climatice vor afecta în primul rând speciile ierboase, speciile
lemnoase arãtând o inertie mai mare. Unii cercetãtori considerã cã pentru ca speciile
lemnoase sã evolueze pe verticalã, este necesarã o încãlzire semnificativã a climatului
pentru o perioada de cel putin 100 de ani (Holtmeier, 1994). Se preconizeazã cã, în Alpi,
o încãlzire a climatului cu o medie anualã de 1-2°C nu va duce la o evolutie pe altitudine
a limitei pãdurii cu mai mult de 100-200 m.
Studiile realizate de Dullinger & al. (2004) aratã cã habitatele cu Pinus mugo vor fi
afectate mai lent de schimbãrile climatice preconizate, decât habitatele de pajiste.
Asa cum considerã unii autori, o crestere de 1-2°C este posibil sã se încadreze în limitele
tolerantei majoritãtii speciilor alpine si nivale (Körner, 1995; Theurillat, 1995), în timp ce
o crestere mai mare de 3-4°C poate sã nu se încadreze în aceste limite de tolerantã
(Theurillat, 1995; Lischke & al., 1998).
Aceste amenintãri sunt prezentate, tinând cont de suprafata extreme de restrânsã pe care o
ocupã acest habitat în starea lui naturalã, nedegradat antropic.
Comparativ cu jnepenisurile, schimbarea compozitiei vegetale a pajistilor se realizaeazã
mult mai rapid, datoritã migrãrii speciilor de la altitudini mai joase, odatã cu încãlzirea
climei.
Pasuni si zone impadurite
Limita intre terenul agricol si zona impadurita se va modifica in favoarea terenurilor

pentru pasunat in tarile in curs de dezvoltare in primul rand datorita presiunii
demografice. Schimbarile productiei de septel in zonele impadurite vor fi dominate de
o reducere a suprafetei terenurilor datorita cultivarii lor si schimbarilor care vor
interveni in evapotranspiratie si precipitatii. O cantitate dubla de CO2 fata de cantitatea
actuala va spori productia pe diferite pajisti si terenuri impadurite cu pana la 20%,
depinzand de limitarile de temperatura, apa si nutrienti. O analiza a efectelor pentru
pasunile subtropicale indica faptul ca o crestere cu 5% in productia pasunii datorita
CO2,va conduce la o crestere cu 3% in medie pe termen lung a numarului bovinelor, prin
reducerea variabilitatii productiei primare nete de la un an la altul.
Padurile sunt numite, de obicei, "bureti de carbon" fiindca, prin fotosinteza, plantele
absorb dioxidul de carbon din atmosfera si il transforma in oxigen. Disparitia padurilor
duce, deci, la pastrarea unui nivel ridicat de carbon in aer, care ajuta la incalzirea
suprafetei terestre.
Thomas Veblen, de la Universitatea din Colorado, a spus ca probabil va fi nevoie de noi

legi pentru a ajuta padurile sa supravietuiasca.
"Incediile forestiere sau invaziile de insecte care omoara un numar mare de copaci tind sa
domine. Ceea ce studiem sunt schimbari mult mai lente si mai greu de modifica, dar
estrem de importante pe termen lung", a declarat Mark Harmon, profesor de ecologie
forestiera la Universitatea de Stat din Oregon
Padurile gospodarite pe baza de planuri de amenajare
Studiile pe termen scurt ale cresterii CO2 in padurile amenajate arata o crestere de
productie a biomasei pentru arborii tineri crescuti in conditii de fertilitate. Aceasta
crestere va fi totusi redusa pe termen mai lung ca urmarc a efectului unei respiratii mai
intense a arborilor. Aceasta reducere poate fi substantial compensata prin efectele
interactive ale CO2 si depunerea atmosferica a azotului; efectul net fiind incert (Jekerman
2000).
Cuvinte cheie: conversia sistemelor naturale, sisteme amenajate, agricultura,

silvicultura, paduri goispodarite, pasuni si paduri, planuri de amenajare
1. Care sunt principalele sisteme amenajate de productie vegetala?

2. care sunt principalele tendinte de conversie a sistemelor naturale in sisteme
amenajate?
3. Care este principalul organism international care actioneaza sub egida ONU in
vederea combaterii schimabarilor climatice?
4. Cum vor evolua in viitor pasunile si padurile ca sisteme amenajate sub influenta
schimbarilor climatice?
5. Care sunt principalele masuri de aqdaptare care se pot lua pentru a limita efectele
negative si a beneficia in acelasi timp de avantajele schimbarilor climatice ?
Curs x : Măsuri de atenuare a efectelor schimbărilor climatice
convenţiile globale, ecologizarea capitalului fix, stabilizarea concentraţiilor atmosferice,

echilibrarea sistemului climatic in condiţiile unui nivel stabil al concentraţiilor gazelor cu
efect de seră, refacerea sistemelor afectate.
6. Preocupari majore, reglementari internationale, strategii globale

Desi primele programe nationale de cercetare privind schimbarile climatice, generate de emisiile de gaze
poluante, dateaza înca din 1975 (SUA), comunitatea internationala a început sa manifeste interes pentru
problema schimbarilor climatice abia între 1985 si 1987. Reactia institutional-reglementara a fost pregatita
de constientizarea tulburarilor majore ale sistemului ecologic planetar pe care le pot genera actiunile
umane, intentionate sau accidentale, în primul rand de sfidarea nucleara, atasata Razboiului Rece. Savanti
din randurile marilor blocuri militare, atunci în confruntare, precum americanul Carl Sagan si sovieticul
Vladimir Alexandrov (disparut în circumstante misterioase în 1985), au avertizat ca un conflict nuclear,
chiar limitat, ar risca sa afunde întreaga emisfera nordica si chiar întreaga planeta într-o “iarna nucleara”.
Previziunile si îngrijorarile oamenilor de stiinta au fost confirmate, din fericire într-un cadru relativ limitat,
de accidentul de la centrala nucleara de la Cernobil (Ucraina), din 26 aprilie 1986. Catastrofa ecologica a
constientizat pericolul aferent utilizarii, indiferent de scopuri, a energiei nucleare, alertand si amplificand
preocuparile de sporire a desfasurarii în siguranta a activitatilor aferente (soldate cu încheierea unor
conventii internationale notabile în domeniu). In acelasi timp, experienta pozitiva în gestionarea unei alte
probleme ecologice globale, oarecum similara si aflata în relatii de interconditionare cu cea a efectului de
sera, respectiv cea a paturii de ozon stratosferic, amenintat cu distrugerea, astazi pe cale sa se rezolve, prin
Conventia de la Viena (1985) si Protocolul de la Montréal (1987), a oferit importante sugestii si precedente
semnificative de urmat. Sub aceste auspicii s-a declansat un proces de negocieri si aranjamente politico-
diplomatice, pe baza datelor si evaluarilor periodice ale IPCC.
Prin Rezolutia 43/53 a Adunarii Generale a ONU s-a declarat ca prezervarea climatului mondial pentru
generatiile prezente si viitoare constituie interesul general al umanitatii; UNEP a creat, împreuna cu OMM,
grupul interguvernamental de experti privind evolutia climatului, însarcinat cu studierea problemei. Aceste
demersuri internationale au avut ca prim rezultat Conventia-cadru privind schimbarile climatice (semnata,
în iunie 1992, la Rio de Janeiro, ratificata în prezent de 189 state).
Chiar daca titlul documentului sugereaza ca acesta ar viza toate schimbarile climatice, în realitate el
priveste numai încalzirea climei mondiale, generata direct sau indirect de activitati umane. Dominata de
conceptia dezvoltarii durabile (în sensul definitiei Brundtland, o dezvoltare care sa satisfaca nevoile
generatiilor prezente, fara a compromite capacitatea de a le îndeplini pe cele ale generatiilor viitoare),
Conventia consacra, pentru prima data, dar în acelasi spirit solidarist, principiul raspunderii comune, dar
diferentiate a statelor-parti, stabilind, în consecinta, obligatii specifice pentru cele 36 de state industrializate
si UE privind reducerea gazelor cu efect de sera, în timp ce statele Lumii a Treia, desi unele dintre ele
puternic poluante (China, India, Brazilia), nu-si asuma ca îndatoriri, în acest sens, decat pe aceea de
inventariere a emisiilor. In aplicarea si concretizarea sa, Protocolul de la Kyoto din 10 decembrie 1997 a
stabilit, pe de o parte, ca obiectiv reducerea emisiilor de GES în medie cu 5,2% în perioada 2008- 2012, în
raport cu nivelul anului 1990, iar pe de alta, un mecanism special si inedit (piata drepturilor de poluare) de
gestionare a modului de înfaptuire si respectare a angajamentelor asumate de statele-parti.
Pretul aplicarii acestor prevederi nu ar fi unul exorbitant, întrucat impactul respectarii lor asupra PIB-ului
tarilor implicate nu ar trebui sa duca la o scadere a acestuia decat cu 0,1%, în medie, pe an. Asteptarile
opiniei publice si ale ecologistilor au fost înselate si de Summit-ul G-8 de la Gleneagles (iulie 2005).
Participantii s-au angajat “sa ia masuri novatoare” pentru a promova folosirea energiilor fosile mai putin
poluante, conform unui plan de actiune; printre acestea se numara: “schimbarea manierei de a consuma
energia”, “a actiona pentru un viitor mai curat”, promovarea cercetarii si dezvoltarii, finantarea tranzitiei
catre o energie mai curata, lupta împotriva exploatarilor forestiere ilegale s.a.
Constrangerile de ordin economic astfel determinate si inegalitatile de fapt care s-ar fi nascut în aplicarea
principiului responsabilitatii comune, dar diferentiate (justificat etic, dar greu de acceptat practic) au
generat o disputa reflectata mai ales între SUA si UE.
Totodata, s-au afirmat doua strategii internationale, cu obiective si parteneri diferiti, în realizarea scopului
comun si prioritar al reducerii ritmului si amplorii schimbarilor climatice. Intr-adevar, încheierea la 28 iulie
la Vientiane (Laos) de catre 6 state ASEAN, în frunte cu SUA, Australia, China si India, adica tarile care
produc aproape jumatate din GES, a Acordului privind dezvoltarea curata si clima cu o filozofie diferita de
cea a Protocolului de la Kyoto, în sensul ca vizeaza tinte liber alese de parti si tactica promovarii unor
tehnologii mai putin poluante (“carbunele curat”, energia eoliana si cea nucleara s.a.), a oferit o alternativa.
Prin aceasta replica, se ajunge la subzistarea a doua strategii internationale diferite în privinta combaterii
efectului de sera si a reducerii schimbarilor climatice: pe de o parte, cea stabilita si promovata prin
Protocolul de la Kyoto, sustinuta de peste 132 de state, care emit mai bine de 55% din GES la nivel
mondial, avand ca promotor UE, si, pe de alta parte, noua perspectiva formulata de Acordul de la
Vientiane, promovata de SUA si aliatii sai, care produc aproape 45% din GES, bazata pe ideea liberei
optiuni si a autoreglarii acestei probleme ecologice globale.
Din pacate, cele doua viziuni nu numai ca nu sunt complementare, dar, într-o anumita masura, se exclud
reciproc.
6.1. Strategii pentru ameliorarea efectelor schimbarilor climatice

Raportul Stern1 privind aspectele economice ale schimbărilor climatice concluzionează că
adaptarea ar putea reduce costurile, cu condiţia să existe politici care să elimine
obstacolele din calea acţiunii private. Este puţin probabil ca forţele de piaţă să ducă la o
adaptare eficientă, din cauza unui anumit grad de incertitudine aferent previziunilor
climatice şi absenţei resurselor financiare. Prin urmare, măsurile de adaptare rentabile
apar drept cea mai adecvată soluţie.
Estimările preliminare ale raportului Stern sugerează că, în cazul unei creşteri cu 3-4°C a
temperaturii medii globale, costurile suplimentare de adaptare a infrastructurii şi
clădirilor ar putea reprezenta între 1 şi 10% din costurile totale ale investiţiilor efectuate
în sectorul construcţiilor de ţările membre ale OCDE. După cum ilustrează figura,
pagubele cauzate de creşterea nivelului mării ar putea fi, în lipsa unor măsuri de adaptare,
de până la patru ori mai mari decât costurile unor diguri suplimentare de protecţie
împotriva inundaţiilor. În cazul în care nu se ia nicio măsură, costul pagubelor va creşte
considerabil din anii 2020 până în anii 2080.
O acţiune timpurie va aduce beneficii economice certe, datorită anticipării pagubelor

potenţiale şi reducerii la minimum a riscurilor pentru ecosisteme, sănătatea umană,
dezvoltarea economică, bunuri şi infrastructuri.
Pentru stabilirea priorităţilor, este necesar să existe suficiente cunoştinţe privind

dimensiunea temporală a efectelor schimbărilor climatice. Nivelul exact al creşterii
temperaturii nu este cunoscut cu certitudine şi va depinde şi de măsurile de atenuare
întreprinse la nivel mondial în următoarele decenii. Această afirmaţie este în special
valabilă pentru intervalele de timp mai lungi, pentru care incertitudinile sunt mai mari.
1
În absenţa unei strategii timpurii pentru a răspunde schimbărilor climatice, este posibil ca
statele să fie obligate să se adapteze fără nicio planificare, adeseori în mod brusc, ca
răspuns la crize şi dezastre din ce în ce mai frecvente, ceea ce se va dovedi a fi mult mai
costisitor şi va pune în pericol sistemele sociale şi economice, precum şi securitatea
acestora. Aşadar, în ceea ce priveşte efectele pentru care previziunile sunt suficient de
credibile, măsurile de adaptare trebuie să înceapă încă de acum.
20,00
2080s
18,00
16,00
14,00
€ billion per year
2080s
12,00
10,00
8,00 2020s
2020s
6,00
2080s
4,00
2020s 2080s 2020s
2,00
0,00
fără cu fără cu fără cu fără cu
Creşterea nivelului mării cu 25,3 Creşterea nivelului mării cu 56,4
cm cm
Cost total al pagubelor reziduale Costuri de adaptare

Impactul
măsurilor de adaptare asupra pagubelor cauzate de o creştere puternică şi o creştere mai slabă a nivelului
mării. Costuri cu şi fără măsuri de adaptare
Sectorul privat, întreprinderile, sectoarele industriei şi serviciilor , precum şi cetăţenii, se

vor confrunta cu consecinţele schimbărilor climatice şi pot juca un rol important în cadrul
măsurilor de adaptare. Acţiunile concrete pot fi foarte variate, cuprinzând, de exemplu:
• măsuri blânde, relativ necostisitoare, cum ar fi raţionalizarea apei, modificarea rotaţiei

culturilor, a datelor de semănat şi utilizarea de culturi rezistente la secetă, planificarea publică
şi sensibilizarea populaţiei;
• măsuri costisitoare de protecţie şi strămutare, cum ar fi creşterea înălţimii digurilor,
relocalizarea unor porturi, întreprinderi industriale şi chiar oraşe şi sate întregi din zonele
joase de coastă şi văile de inundare şi construcţia de noi centrale electrice din cauza defectării
unor centrale hidroelectrice.
Este necesară luarea de măsuri de adaptare din partea autorităţilor publice, cum ar fi
adaptarea amenajării teritoriale şi a planificării spaţiale la riscurile de viituri, adaptarea
codurilor de construcţie existente pentru a garanta rezistenţa infrastructurii cu durată
lungă de viaţă la schimbările climatice viitoare, actualizarea strategiilor de gestionare a
dezastrelor şi a sistemelor de avertizare rapidă în caz de inundaţie sau incendiu forestier.
Adaptarea va da naştere unor noi oportunităţi economice, printre care crearea de locuri de
muncă şi de pieţe pentru produse şi servicii inovatoare, cum sunt:
• noi pieţe pentru tehnici, materiale şi produse de construcţie rezistente la schimbările

climatice;
• turismul litoral din ţările mediteraneene, care în mod probabil se va intensifica în perioada de
primăvară şi toamnă, deoarece temperaturile din staţiunile turistice pot deveni prea ridicate în
perioada verii, în timp ce condiţiile climatice favorabile din perioada verii pot transforma
zonele de la Atlantic şi Marea Nordului în potenţiale destinaţii turistice pentru sejururile
litorale;
• adaptarea practicilor locale de management agricol din Scandinavia la perioade de vegetaţie
mai lungi;
• sectorul asigurărilor ar putea elabora noi produse de asigurare în vederea reducerii riscurilor
şi a vulnerabilităţii în faţa dezastrelor. Primele de asigurare care anticipează schimbările
climatice ar putea constitui un stimulent pentru măsurile de adaptare din sectorul privat.
Adaptarea este un proces complex datorită faptului că gravitatea efectelor variază de la o
regiune la alta, depinzând de vulnerabilitatea fizică, de gradul de dezvoltare socio-
economică, de capacitatea de adaptare naturală şi umană, de serviciile de sănătate şi de
mecanismele de supraveghere a dezastrelor.
În consecinţă, se conturează o guvernanţă pe mai multe niveluri în domeniul adaptării la

schimbările climatice, la care participă toate părţile interesate, de la simplii cetăţeni la
autorităţile publice şi comunitare. Măsurile trebuie întreprinse la cel mai adecvat nivel şi
trebuie să fie complementare, bazate pe parteneriate.
• Nivelul naţional
Îmbunătăţirea gestionării dezastrelor şi a crizelor
Vor creşte frecvenţa şi intensitatea dezastrelor de mare amploare, cum sunt incendiile,
alunecările de pământ, seceta, valurile de caniculă, inundaţiile sau izbucnirea epidemiilor.
Prevenirea, pregătirea, reacţia şi reabilitarea în caz de dezastru ar trebui să devină o
prioritate şi mai înaltă.
Instrumentele de management al riscului ar putea fi îmbunătăţite şi noi instrumente ar
putea fi create: de exemplu, cartografierea zonelor vulnerabile după tipul de efecte,
dezvoltarea de metode şi modele, evaluarea şi prognozarea dezastrelor, evaluarea
efectelor asupra sănătăţii, mediului, economiei şi societăţii, observarea pământului prin
satelit, în sprijinul tehnologiilor de management al riscului. Se poate institui un schimb de
experienţă şi de bune practici, inclusiv pentru planificarea de urgenţă.
Elaborarea strategiilor de adaptare
Experienţa şi competenţele de elaborare a unor strategii de adaptare şi dispoziţii de
aplicare eficiente sunt încă limitate. Schimbul de informaţii privind strategiile de adaptare
ar putea reduce considerabil costurile de instruire din statele, regiuni, municipalităţi şi
comunităţi.
Segmentele mai puţin înstărite ale societăţii vor fi mai vulnerabile la schimbări. Prin urmare, este necesar
să se acorde o atenţie deosebită aspectelor sociale ale adaptării, inclusiv riscurilor legate de ocuparea
locurilor de muncă şi efectele asupra condiţiilor de trai şi de locuit. De exemplu, copiii de vârstă fragedă şi
persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile la valurile de căldură.
Adaptarea este un proces prin care societatile invata sa reactioneze la riscurile asociate schimbarilor
climatice. Aceste riscuri sunt reale, actionand deja in multe sisteme si sectoare esentiale ale existentei
umane - resursele hidrologice, securitatea alimentara si sanatatea. Optiunile de adaptare sunt multiple si
variaza de la cele tehnice - protejarea nivelului crescut al apelor sau case protejate de pericolul inundatiilor
prin suspendarea pe pontoane, pana la schimbarea de tip comportamental la nivel individual, precum
reducerea consumului de apa sau a consumului energetic si/sau un consum mai eficient. Alte strategii
includ: sisteme de avertizare a fenomenelor meteo extreme, imbunatatirea managementului riscului, optiuni
de asigurare si conservare a biodiversitatii pentru reducerea impactului schimbarilor climatice asupra
oamenilor, conservarea si restaurarea adaposturilor subterane pentru oameni pentru a-i proteja de furtuni.
IPCC sugereaza faptul ca o posibila vulnerabilitate viitoare va depinde nu numai de schimbarile climatice,
ci si de modalitatile de dezvoltare ale acestora. Dezvoltarea durabila poate reduce vulnerabilitatea. Pentru a
avea efecte pozitive, adaptarea trebuie directionata catre prioritatile dezvoltarii durabile la nivel national si
international prin programele sectorale. Politicile ce vizeaza schimbarile climatice pot promova activitati
care au beneficii multiple asupra indeplinirii Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului concomitent cu
obiectivele ce vizeaza adaptarea.
Strategiile nationale de adaptare pot include:
1. masuri de intarire a bazei stiintifice in procesul decisional

2. metode si instrumente pentru evaluarea adaptarii
3. educarea, formarea si constientizarea din partea publicului a adaptarii, incluzand in acest
public si tinerii
4. promovarea capacitatii de gandire individuala si institutionala
5. transferul de tehnologie si dezvoltarea
6. promovarea strategiilor de adaptare locale
7. cadru legislativ si norme care promoveaza actiuni usor adaptative.
Programele nationale de actiune reprezinta o optiune pentru tarile cel mai putin dezvoltate, oferind o
evaluare riguroasa a nevoilor urgente de adaptare. Scopul lor este acela de a extinde capacitatile de adaptare
ale comunitatilor. In plus, programul "Nairobi" pentru impact, vulnerabilitate si adaptare la schimbarile
climatice asista toate tarile in intelegerea si evaluarea impactului, vulnerabilitatii si adaptarii lor. Este
permis astfel un proces decizional bazat pe informatii despre actiunile si masurile practice de adaptare,
oferind un cadru structural pentru cooperare. Sistemul Natiunilor Unite, agentiile sale specializate si alte
organizatii internationale vizeaza adaptarea in programele lor de munca.
Asigurarea fondurilor necesare derularii pe termen mediu si lung a initiativelor de adaptare este un aspect
extrem de important. Fara suficienti bani, adaptarea poate prezenta riscul de a nu putea fi pusa in practica.
Finantarea "reactiva" sau pe termen scurt, este si mai costisitoare, si mai greu de sustinut pe termen lung.
Adaptarea nu previne insa nevoia de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera. Atat strategiile de
adaptare, cat si cele de reducere sunt nu doar necesare, ci si complementare.
Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (una dintre principalele prioritati ale tarilor in curs de
dezvoltare) din moment ce cresterea economica presupune o aprovizionare si un consum energetic mai
eficient.
Conform scenariului de referinta al Agentiei Internationale pentru Energie (IEA), cererea globala de
energie va creste cu 60% pana in 2030. Modalitatea in care sunt satisfacute aceste nevoi energetice va
afecta posibilitatea de a controla schimbarile climatice. Politicile climatice si actiunile la nivel national si
international sunt necesare in "ecologizarea" aprovizionarii cu energie si a dezvoltarii economice. De
asemenea, este extrem de important ca cresterea emisiilor sa fie rupta de cresterea economica. Eforturile de
temperare a acestora din urmatoarele doua, trei decenii vor determina in mare parte cresterea mediei
temperaturii globale si schimbarile climatice aferente, care pot fi astfel evitate.
Conform IPCC exista potential pentru temperare, incluzand aici folosirea pe scara larga a tehnologiilor
curate si imbunatatirea eficientei consumatorului final. Exista un enorm potential economic in urmatoarele
decenii in toate sectoarele implicate in reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera. Acest potential este
suficient pentru a compensa cresterea prevazuta a emisiilor globale si chiar pentru a reduce aceste emisii
sub nivelul actual. IPCC sugereaza faptul ca efectele macro-economice ale reducerii sau stabilizarii
emisiilor in limitele 445 - 710 particule la million de CO2e pentru anul 2030 variaza de la o usoara crestere
in PIB-ul global la o scadere de 3%, in functie de tinta de stabilizare. Stern Review sugereaza ca anual
costul de reducere a emisiilor, de aproape 1% din PIB-ul mondial, poate conduce la o stabilizare a CO2e la
550 de particule la million pana in 2050.
Guvernele pot juca un rol major in motivarea sectorului privat pentru a investi in tehnologiile inovatoare,
oferindu-le stimulente clare, previzibile, durabile si consistente. Guvernele folosesc o gama larga de politici
si metode pentru a combate schimbarile climatice, inculzand aici regulamente si standarde, taxe si accize,
licente comerciale, acorduri voluntare, subventii, stimulente financiare, programe de cercetare si dezvoltare
si instrumente de informare.
Aproximativ 30% dintre emisiile prognozate pentru sectoarele rezidentiale si comerciale (cea mai ridicata
cota dintre toate sectoarele studiata de catre IPCC) pot fi reduse pana in 2030 cu un beneficiu economic net.
Modificari ale obisnuintei de transport, cum ar fi imbunatatirea transportului public, a infrastructurii si
promovarea mijloacelor de transport nemotorizate, pot reduce si mai mult emisiile. Cel mai ridicat potential
pentru reducerea emisiilor industriale este ascuns in industria metalurgica, mare consumatoare de energie,
inciment si in productia de hartie. Optiunile de reducere a emisiilor din agricultura sunt si ele competitive si
pot contribui la indeplinirea obiectivelor de combatere a schimbarilor climatice pe termen lung.
Gradul actual de defrisare contribuie cu peste 20% din emisiile de gaze cu efect de sera avand ca si cauza
factorul uman, facand din defrisarea la nivel mondial una dintre principalele cauze ale schimbarilor
climatice datorate omului. Organizatia pentru Agricultura si Alimentatie a Natiunilor Unite estimeaza ca in
2000- 2005 au fost pierdute, in medie,12.9 milioane hectare de paduri, in special in America de Sud, Africa
si Asia. Stoparea ratelor atat de ridicate de defrisare, promovarea managementului durabil al padurilor si
plantarea unor noi paduri ar putea reduce semnificativ emisiile de gaze cu efect de sera.
Schimbarile climatice prevazute pot duce la cresterea accentuata a gradului de saracie si la subminarea
dezvoltarii durabile, in special in tarile cel mai putin dezvoltate. Eforturile de reducere a efectelor
schimbarilor climatice la nivel global pot intari partial perspectivele de dezvoltare globala prin scaderea
riscului de impact negativ al schimbarilor climatice. Cooperarea multilaterala efectiva reduce substantial
costul global al schimbarilor climatice comparativ cu costurile pe care fiecare tara le-ar suporta daca ar
actiona exclusiv la nivel national. Piata de carbon generata de semnarea Protocolului de la Kyoto este o
ilustrare a felului in care stimulentele pot fi folosite pentru a indeplini obiectivele stabilite printr-un acord
international.
Rolul sectorului privat in conturarea solutiilor

Rolul sectorului privat ca si sursa a solutiilor pentru combaterea schimbarilor climatice la nivel global este
de acum recunoscut universal, iar interactiunea acestuia cu agenda publica este tot mai ampla. Comunitatea
de afaceri poate oferi optiuni noi si inovatoare, poate aplica cunostintele si tehnologia in sectoare-problema
pe care apoi le poate transforma in oportunitati. Esential in stabilirea acestui rol este numarul tot mai mare
al corporatiilor care au inteles importanta programelor de responsabilitate sociala de tip corporatist (CSR),
al reducerii riscurilor si dinamicii performantelor asociate cu productia durabila si folosirea eficienta a
energiei. Actiunile care combat schimbarile climatice pot constitui o baza pentru noi cresteri economice,
noi locuri de munca, noi sectoare de productie, noi servicii industriale si noi roluri in sectoare precum
agricultura sau silvicultura.
Multe dintre afacerile de top incep sa paseasca in problematica schimbarilor climatice tocmai pentru ca
oamenii de afaceri inteleg riscurile si recunosc ca este nevoie sa actioneze pe linia reducerii acestora. Tot ei
vad si oportunitatile imense care se nasc din dezvoltarea unor tehnologii prietenoase sau verzi, tehnologii
care apoi vor contribui la progresul economic si la dezvoltare. Fara acest tip de tehnologii insa, amenintarea
la adresa climei mondiale va fi una permanenta. Aceeasi oameni de afaceri doresc, fireste, sa-si consolideze
pozitia competitiva pe piata si sa obtina un avantaj in dezvoltarea tehnologiilor si strategiilor ce vor
contribui la reducerea emisiilor in anii urmatori.
Exista o gama variata de actiuni pe care companiile le pot derula pentru a-si reduce contributia la
schimbarile climatice. Pot implementa programe de energie verde si proiecte co-generare, pot dezvolta
procese si produse de economisire a energiei, pot produce combustibili "curati", energie biomasa, motoare
cu ardere redusa si multe altele. Cu asistenta din partea guvernelor, sectorul privat poate juca un rol major
in eforturile climatice prin intermediul parteneriatelor. Atat parteneriatele de cercetare, cat si cele pentru
dezvoltarea unor politici climatice, pot asigura crearea unei baze reale despre ceea ce poate fi atins, dar si
modalitati si termene de indeplinire a acestor obiective.
La nivel international si national, guvernele trebuie sa asigure mediului de afaceri anumite directii de
actiune. Provocarea consta in continuitatea asigurarii unor cadre legale si a unor parteneriate care vor
pemite corporatiilor sa-si asume rolul vital in protejarea climei. Acestea trebuie sa inteleaga ca schimbarile
climatice sunt o prioritate, dar si sa prevada directia si scopul final al politicilor internationale si nationale
in domeniu. Pe baza unor astfel de directii, mediul de afaceri va investi cu incredere in tehnologiile si
strategiile necesare.
• Nivelul regional
Adaptarea la schimbările climatice constituie o provocare pentru autorităţile din Europa

însărcinate cu planificarea, în special la nivel regional. Planificarea spaţială este o
chestiune transsectorială, aşadar aceasta constituie un instrument adecvat pentru definirea
unor măsuri de adaptare rentabile. Cerinţele minime pentru planificarea spaţială,
utilizarea terenurilor şi modificarea utilizării terenurilor, luând în calcul adaptarea, ar
putea juca un rol esenţial pentru sensibilizarea publicului, a factorilor de decizie şi a
profesioniştilor şi pentru iniţierea unei abordări mai active la toate nivelurile. S-ar putea
lua în calcul elaborarea unor documente speciale cu instrucţiuni tehnice, studii de caz şi
bune practici.
• Nivelul local
O mare parte din deciziile care influenţează în mod direct sau indirect adaptarea la
schimbările climatice se iau la nivel local. Tot la acest nivel sunt disponibile cunoştinţe
detaliate referitoare la condiţiile naturale şi umane locale. În consecinţă, un rol important
îl deţin autorităţile locale. Schimbările de comportament în cadrul societăţilor şi
comunităţilor depind într-o mare măsură de gradul de conştientizare a problemei.
Cetăţenii şi părţile interesate nu sunt probabil pe deplin conştienţi de amploarea şi
magnitudinea evenimentelor care vor urma şi nici de efectele acestora asupra activităţilor
lor.
De exemplu, s-ar putea explora practici detaliate de gestionare a terenurilor şi de utilizare
a terenurilor în cadrul unor parteneriate cu agricultorii, pentru a împiedica eroziunea şi
torentele noroioase să ajungă până la locuinţe şi aşezări. În sudul Europei, mai multe
municipalităţi au elaborat, împreună cu agricultorii, iniţiative pentru economisirea apei
prin utilizarea unor sisteme electronice de gestionare şi distribuţie a apei pentru irigarea
culturilor.
În regiunile în care intensitatea şi frecvenţa precipitaţiilor sunt în creştere, s-ar putea lua
în calcul crearea unor sisteme separate de colectare pentru apele uzate şi apele pluviale,
pentru a nu fi necesară consolidarea capacităţilor de evacuare a apelor uzate.
Abordarea chestiunii adaptării în mod integrat prezintă avantaje evidente. Sistemele
fizice, biologice şi umane se caracterizează printr-o bogată diversitate, care va fi
accentuată de schimbările climatice. Deşi o abordare uniformizată a chestiunii adaptării
este, în mod evident, inadecvată, schimbările climatice vor avea efecte pretutindeni, iar
acestea nu vor respecta graniţele administrative. În numeroase zone, adaptarea va
presupune o abordare transfrontalieră, de exemplu în bazinele hidrografice şi zonele
biogeografice. Deşi va trebui ca măsurile să fie întreprinse sau aplicate la nivel naţional
sau local, acolo unde există capacitatea operaţională, este esenţial ca eforturile să fie
coordonate într-un mod rentabil. Va trebui ca părţile implicate de la toate nivelurile să se
mobilizeze.
Mai mult, anumite sectoare (agricultură, apă, biodiversitate, pescuit şi reţele energetice)
sunt în mare măsură integrate la nivel comunitar prin intermediul pieţei unice şi al
politicilor comune, astfel că integrarea obiectivelor de adaptare direct în cadrul acestora
pare să fie rezonabilă
În aproape toate statele membre se conturează politici de adaptare. Este esenţial ca

experienţa dobândită prin aplicarea primelor măsuri de adaptare şi rezultatele cercetărilor
să fie împărtăşite. În mod probabil, adaptarea la schimbările climatice va avea de câştigat
de pe urma experienţei dobândite din confruntarea fenomenelor meteorologice extreme şi
din punerea în aplicare a unor planuri specifice şi active de management al riscului
prezentat de schimbările climatice.
Adaptarea este într-o mare măsură o chestiune de coerenţă politică, planificare şi acţiuni
consecvente şi coordonate. Uniunea Europeană trebuie să arate modul în care adaptarea
va fi luată în calcul în toate politicile sale relevante. Astfel, ea va oferi un exemplu şi îşi
va intensifica cooperarea cu partenerii din întreaga lume în vederea reuşitei adaptării la
această ameninţare mondială.
Carte Verde a UE se concentrează asupra unei prime serii de posibilităţi de acţiune
prioritară la nivel comunitar, care intră în sfera de competenţă a Comunităţii. În acest
context, pot fi luate în calcul patru linii de acţiune.
• În cazurile în care cunoştinţele actuale sunt suficiente, trebuie elaborate strategii de adaptare
pentru identificarea modului optim de alocare a resurselor şi a utilizării celei mai eficiente a
acestora, care să ghideze acţiunile, prin intermediul politicilor sectoriale şi de altă natură şi al
fondurilor disponibile.
• Trebuie să recunoască dimensiunea externă a efectelor schimbărilor climatice şi a adaptării
la acestea şi să formeze noi alianţe cu parteneri din întreaga lume, în special din ţările în curs
de dezvoltare. Măsurile de adaptare trebuie coordonate cu ţările învecinate, iar cooperarea cu
organizaţiile internaţionale trebuie consolidată.
• Atunci când există importante lacune de cunoştinţe, cercetarea, schimbul de informaţii şi
acţiunile pregătitoare trebuie să reducă incertitudinile şi să extindă baza de cunoştinţe.
Integrarea rezultatelor cercetării în politici şi practici trebuie consolidată.
• Strategiile şi acţiunile coordonate ar trebui să fie analizate şi discutate mai aprofundat, printre
altele, în cadrul unui grup consultativ european privind adaptarea la schimbările climatice
creat în cadrul Programului european privind schimbările climatice.
Acţiunea imediată se referă la opţiunile strategice din următoarele domenii:
– integrarea adaptării la schimbările climatice în momentul aplicării şi al modificării
legislaţiei şi politicilor actuale şi viitoare;
– integrarea adaptării în programele de finanţare comunitară existente;
– elaborarea unor noi răspunsuri strategice.
6.1.1. Integrarea adaptării la schimbările climatice în momentul implementării legislaţiei şi politicilor
actuale şi viitoare
Adaptarea la schimbările climatice îşi va face simţite efectele asupra unui mare număr de
domenii ale politicii . În cele de mai jos este expusă o prezentare generală iniţială a
modului în care adaptarea la schimbările climatice a fost sau ar putea fi luată în calcul în
cadrul acestor politici. Deoarece multe dintre aceste politici se bazează pe cadrul
legislativ, succesul abordării problemei adaptării depinde de cooperarea consolidată
dintre statele în vederea aplicării acestora.
Agricultura şi dezvoltarea rurală
Agricultura se va confrunta cu numeroase provocări în anii următori, cum ar fi

concurenţa internaţională, continuarea liberalizării politicii comerciale şi declinul
demografic. Schimbările climatice vor agrava aceste dificultăţi şi vor creşte
complexitatea şi costurile provocărilor cu care ne vom confrunta. Schimbările climatice
prevăzute vor afecta producţia agricolă, gestionarea efectivelor de animale şi localizarea
capacităţilor de producţie, acestea constituind riscuri importante pentru veniturile agricole
şi ducând la abandonarea terenurilor în anumite părţi.
Dat fiind că producţia agricolă este din ce în ce mai variabilă, se vor agrava riscurile
pentru aprovizionarea cu alimente la nivel mondial. În acest context, este necesar să se
evalueze efectele potenţiale ale unei eventuale creşteri a biomasei pentru producţia de
energie asupra rezervelor mondiale de alimente.
Odată cu schimbările climatice, rolul agriculturii şi al silviculturii de furnizori de servicii
ecologice şi ecosistemice va avea o mai mare importanţă.
Managementul agricol şi forestier deţin un rol important în ceea ce priveşte, printre altele,
utilizarea eficientă a apei în zonele uscate, protecţia cursurilor de apă împotriva
aporturilor excesive de substanţe nutritive, ameliorarea gestionării inundaţiilor,
menţinerea şi reabilitarea peisajelor multifuncţionale, cum sunt pajiştile cu o importantă
valoare naturală care oferă un habitat pentru numeroase specii, permiţând migraţia
acestora.
Promovarea unor tehnici de management forestier care conferă rezistenţă la schimbările
climatice, a unor măsuri de gestionare a solurilor destinate să conserve carbonul organic
(cum ar fi sistemele no tillage sau minimum tillage) şi protecţia pajiştilor permanente
reprezintă măsuri de atenuare a efectelor care ar trebui să sprijine, la rândul lor, adaptarea
la riscurile care decurg din schimbările climatice.
Recentele reforme ale politicii agricole comune (PAC) au constituit un prim pas către
crearea unui cadru pentru dezvoltarea durabilă a agriculturii Uniunii Europene.
Adaptările ulterioare ale PAC şi verificarea eficienţei acesteia din 2008 ar putea oferi
ocazia de a analiza modalităţile optime de a integra mai eficient adaptarea la schimbările
climatice în programele de sprijin pentru agricultură.
Industria şi serviciile
Sectoarele industriei şi serviciilor se vor confrunta cu necesitatea de a se adapta la
schimbările climatice şi vor avea oportunităţi de a introduce pe piaţă produse şi servicii în
sprijinul acestui proces. Schimbările climatice vor afecta sectoare economice şi servicii
cum sunt construcţiile şi turismul, pot duce la restructurări şi pot cauza pagube
infrastructurii industriale. Întreprinderile vor fi nevoite să se adapteze la noile condiţii, de
exemplu prin integrarea necesităţilor de adaptare la schimbările climatice în planurile de
afaceri. În acelaşi timp, este necesar să se exploateze avantajele asociate între măsurile de
atenuare şi cele de adaptare. De exemplu, investiţiile în domeniul izolaţiilor reduc, pe de
o parte, nevoile de încălzire în timpul iernii şi în acelaşi timp protejează împotriva
căldurii excesive, reducând astfel cererea de aer condiţionat în verile mai calde.
Energia
Evoluţia condiţiilor climatice va deschide noi posibilităţi, cum sunt energia solară şi
energia fotovoltaică. În schimb, verile mai lungi şi mai uscate ar putea afecta alte surse de
energie, ca de exemplu energia nucleară şi hidroenergia, ducând în acelaşi timp la
creşterea cererii de electricitate pentru instalaţiile de aer condiţionat. Acest fapt subliniază
necesitatea diversificării surselor de energie, a dezvoltării energiilor regenerabile, a unei
mai bune gestionări a cererii şi ofertei şi a unei reţele electrice care să facă faţă
fluctuaţiilor mai mari ale cererii şi ale producţiei de energie electrică. Comisia pregăteşte
în prezent un plan strategic pentru tehnologiile energetice, al cărui obiectiv este de a
accelera inovarea în acest domeniu pentru a face faţă dublei provocări a atenuării
efectelor schimbărilor climatice şi a adaptării la acestea. Clădirile reprezintă un aspect
esenţial. Acestea constituie exemple de bază ale necesităţii imediate de adaptare, pentru a
le face mai locuibile într-un climat mai cald şi pentru a reduce cererea de energie, care va
contribui de asemenea la atenuarea efectelor schimbărilor climatice. Comisia va începe,
în viitorul apropiat, revizuirea cadrului de reglementare relevant, în special a directivei
privind performanţa energetică a clădirilor.
Transporturile
Adaptarea infrastructurii de transport existente la schimbările climatice, asigurând în

acelaşi timp funcţionarea sa neîntreruptă şi sigură, va presupune investiţii suplimentare
considerabile. Va trebui ca noile infrastructuri de transport şi mijloace de transport să fie
concepute, încă din faza de proiectare, în aşa fel încât să reziste la schimbările climatice.
De exemplu, variaţiile regimului hidrologic şi ale nivelului apei de-a lungul căilor
fluviale navigabile au fost deja luate în considerare în proiectarea navelor de navigaţie
interioară. O bună planificare, care cuprinde aspecte legate de gestionarea spaţiului, cum
este selecţia amplasamentelor, ar trebui să ia în calcul evoluţia preconizată a schimbărilor
climatice. De asemenea, ar fi utilă elaborarea unor orientări privind interpretarea
legislaţiei comunitare în vigoare, destinate autorităţilor portuare şi administratorilor
infrastructurilor de navigaţie, în scopul adaptării acestor infrastructuri.
Sănătatea
Schimbările climatice, manifestate prin valuri de căldură, dezastre naturale, poluarea

aerului şi infecţii transmise prin vectori au, în mod incontestabil, efecte negative asupra
sănătăţii. Aceste efecte pot fi amplificate de alţi factori de stres, de exemplu expunerea la
ozon şi particule fine determinată de valurile de căldură. Diverse proiecte elaborate în
cadrul programelor de finanţare ale Uniunii Europene (în special programul comunitar
din domeniul sănătăţii publice şi programele-cadru de cercetare) se concentrează asupra
efectelor valurilor de căldură asupra sănătăţii umane, asupra măsurilor de sănătate
publică, prevenirii efectelor acute asupra sănătăţii datorate unor condiţii meteorologice
diferite şi a strategiilor de adaptare din domeniul sănătăţii. Evaluarea intermediară a
Planului de acţiune european pentru mediu şi sănătate (2004-2010) include, de asemenea,
recomandări privind măsurile adecvate care ar trebui luate.
Sănătatea animală prezintă un grad mare de probabilitate de a fi afectată de consecinţele

schimbărilor climatice asupra condiţiilor de trai şi de creşterea potenţială a bolilor
infecţioase transmisibile. Schimbările climatice pot avea consecinţe directe sau indirecte
asupra bolilor animale transmise prin vectori.
Adaptarea reprezintă o strategie esenţială pentru a asigura faptul că eventualele efecte ale
schimbărilor climatice asupra sănătăţii sunt reduse şi menţinute la un nivel minim. Faptul
că aceste efecte se amplifică într-un ritm rapid şi periculos, ar trebui să examineze diverse
aspecte ale mortalităţii şi morbidităţii datorate schimbărilor climatice, în special
modificărilor modurilor de transmitere a anumitor boli infecţioase ale oamenilor şi
animalelor, modificărilor răspândirii alergenilor pe calea aerului datorate schimbărilor
atmosferice şi riscurilor prezentate de radiaţiile ultraviolete, în condiţiile în care
schimbările climatice întârzie refacerea stratului de ozon stratosferic.
Va trebui ca reglementările din domeniul protecţiei consumatorului, al sănătăţii publice,

al alimentelor şi al hranei pentru animale să fie examinate şi adaptate astfel încât să
limiteze vulnerabilitatea la schimbările climatice. Comitetele ştiinţifice şi agenţiile să
furnizeze informaţii referitoare la riscurile specifice pentru sănătate asociate cu
schimbările climatice.
Apa
Directiva-cadru privind apa stabileşte un cadru coerent pentru gestionarea integrată a

resurselor de apă. Aceasta nu abordează însă direct chestiunea schimbărilor climatice.
Provocarea va fi aceea de a încorpora măsurile referitoare la schimbările climatice în
cadrul punerii în aplicare a acesteia, începând cu primul ciclu de planificare pentru 2009.
Mai concret, instrumentele economice şi principiul „utilizatorul plăteşte” ar trebui
aplicate în toate sectoarele, inclusiv cel al locuinţelor, al transporturilor, al energiei, al
agriculturii şi al turismului. Astfel se vor crea stimulente puternice pentru reducerea
consumului de apă şi eficientizarea utilizării acesteia.
Este extrem de important să existe o gestionare durabilă a cererii. Tarifarea inadecvată a

apei, amenajarea incoerentă a teritoriului şi o distribuţie necorespunzătoare a apei duc
automat la o utilizare excesivă. Aplicarea unor politici tarifare eficiente, stabilirea unei
priorităţi pentru economisirea apei şi ameliorarea eficienţei în toate sectoarele constituie
deja elementele esenţiale ale abordării acestei probleme. În mod similar, legislaţia
propusă privind evaluarea şi gestionarea inundaţiilor se va concentra asupra prevenirii,
protecţiei şi pregătirii. Punerea în aplicare trebuie să includă evaluarea amplorii
fenomenelor extreme care s-ar putea produce în viitor, în scopul reducerii riscurilor. Este
necesar să se acorde prioritate măsurilor „blânde” nestructurale, şi anume utilizării cât
mai largi a proceselor naturale pentru reducerea riscurilor de inundaţii, de exemplu
utilizarea zonelor umede, maximizarea capacităţilor de retenţie la sursă, utilizarea
durabilă a terenurilor şi o planificare spaţială care să limiteze expunerea şi
vulnerabilitatea. Dispozitivele structurale „dure” de protecţie vor rămâne însă elemente
importante în lupta împotriva inundaţiilor de proporţii.
Mediul marin şi pescuitul
Strategia privind mediul marin şi legislaţia conexă, care vor constitui pilonul de mediu al
politicii maritime, vor integra schimbările climatice şi măsurile de adaptare în programele
şi planurile de punere în aplicare.
Asigurarea durabilităţii stocurilor de peşte constituie un obiectiv important al politicii
comune în domeniul pescuitului. Schimbările climatice pot afecta tipurile de distribuţie şi
abundenţa speciilor, de la plancton până la animalele de pradă, iar aceasta ar putea duce
la modificări majore ale funcţiilor ecosistemelor şi ale distribuţiei geografice a stocurilor.
Modificările însemnate ale temperaturii apei ar putea avea, de asemenea, un impact
puternic asupra acvaculturii. Măsurile de adaptare necesare ar trebui să se reflecte pe
deplin în implementarea programelor actuale.
Ecosistemele şi biodiversitatea
Schimbările climatice vor afecta considerabil economiile şi societăţile prin impactul pe

care îl vor avea asupra ecosistemelor, mai precis asupra patrimoniului natural, a
biodiversităţii şi a continuităţii serviciilor furnizate de ecosistemele terestre, de apă dulce
şi marine. Acest lucru se datorează faptului că o mare parte a efectelor schimbărilor
climatice asupra omului se produc prin intermediul sistemelor naturale. Ecosistemele
sănătoase vor fi mai rezistente la schimbările climatice şi, prin urmare, mai capabile de a
continua să furnizeze serviciile ecosistemice de care depind prosperitatea şi bunăstarea
noastră. Ele se află în centrul oricărei politici de adaptare. În consecinţă, presiunile
„clasice” care provoacă fragmentarea, degradarea, supraexploatarea şi poluarea
ecosistemelor trebuie reduse („imunizarea ecosistemelor la schimbările climatice”).
Schimbările climatice vor avea efecte profunde asupra componentelor fizice şi biologice
ale ecosistemelor, şi anume apa, solul, aerul şi biodiversitatea. Pentru fiecare dintre aceste
domenii există sau se află în pregătire dispoziţii şi politici comunitare. Va trebui ca
acestea să fie puse în aplicare în timp util pentru a permite o acţiune rapidă în scopul
consolidării rezistenţei ecosistemelor la schimbările climatice. Conservarea unor
ecosisteme în bună stare de sănătate şi de funcţionare va fi însă foarte dificilă, deoarece
schimbările climatice ar putea zădărnici eforturile trecute şi actuale. Prin urmare, este
posibil să fie nevoie de adaptarea anumitor politici.
Aplicarea eficientă a comunicării din 2006 privind biodiversitatea şi a planului de acţiune

al UE până în 2010 şi ulterior va contribui în mod semnificativ la conservarea şi
restaurarea biodiversităţii şi a ecosistemelor. Accentul trebuie pus pe următoarele
obiective: asigurarea integrităţii, coerenţei şi conectivităţii reţelei Natura 2000,
conservarea şi restaurarea biodiversităţii şi a serviciilor ecosistemice în mediul rural în
sens larg şi în mediul marin, asigurarea compatibilităţii dezvoltării regionale şi teritoriale
cu biodiversitatea, reducerea efectelor nedorite ale speciilor exotice invadatoare.
Utilizarea durabilă înseamnă că dezvoltarea şi exploatarea nu trebuie să aibă drept

rezultat diminuarea patrimoniului natural sau degradarea serviciilor ecosistemice. În acest
context, este important să existe măsuri compensatorii pentru a garanta faptul că
proiectele de dezvoltare conservă patrimoniul natural. Analizele raportului cost-beneficiu
şi studiile de impact ar trebui să ia în calcul şi să internalizeze în mod progresiv şi
sistematic costurile de mediu aferente degradării ecosistemelor.
Alte resurse naturale
Programele Forest Focus 2003-2006 includ realizarea de studii privind anticiparea

modificărilor în ceea ce priveşte creşterea pădurilor, stocurile de carbon şi migraţia
speciilor de copaci. Trebuie promovate programele de monitorizare a pădurilor şi a
solului la nivel comunitar, deoarece pe baza rezultatelor acestora trebuie elaborate
măsurile de intervenţie necesare. Planul de acţiune pentru păduri include activităţi de
cercetare şi formare în domeniul adaptării, al evaluării efectelor şi al schimbului de
practici şi promovează un management forestier mai favorabil conservării carbonului,
similar gestionării solurilor în ceea ce priveşte atenuarea şi adaptarea.
Strategia referitoare la soluri şi legislaţia aferentă acesteia au drept obiectiv protejarea

funcţiilor solului în întreaga Uniune Europeană. Zonele aflate în pericol de pierdere a
materiei organice trebuie identificate, astfel încât schimbările climatice să poată fi luate
în calcul în programele destinate eliminării tendinţelor care nu au un caracter durabil.
Pierderea netă de materie organică în condiţii de încălzire a climei constituie o
preocupare majoră, dat fiind că solul reprezintă cea mai mare rezervă terestră de carbon.
Strategia tematică privind utilizarea durabilă a resurselor naturale are obiectivul de a

reduce efectele negative ale utilizării resurselor într-o economie în creştere şi de a
ameliora eficientizarea acestora, printr-o abordare din perspectiva ciclului de viaţă.
Schimbările climatice duc la scăderea resurselor naturale, agravând astfel efectele
utilizării resurselor asupra mediului. Planul de acţiune privind consumul şi producţia
durabile, care urmează să fie adoptat, va examina acţiunile posibile pentru ameliorarea
coerenţei politicilor în vigoare şi pentru reducerea utilizării de resurse şi de energie.
Chestiuni transversale
Imunizarea împotriva schimbărilor climatice („climate proofing”) trebuie integrată în

directiva privind evaluarea impactului asupra mediului şi în cea privind evaluarea
strategică de mediu. Evaluarea impactului asupra mediului, evaluarea strategică de mediu
şi evaluarea impactului politicilor trebuie să abordeze impactul asupra ecosistemelor cu
ajutorul unor instrumente care să internalizeze costurile pagubelor suferite de patrimoniul
natural şi de serviciile ecosistemice.
Recomandarea privind managementul integrat al zonei de coastă (ICZM) invită la o

abordare strategică a amenajării şi managementului zonelor de coastă. Zonele de coastă
sunt din ce în ce mai expuse riscurilor aferente schimbărilor climatice şi ar trebui să se
afle în centrul măsurilor de atenuare şi adaptare. O abordare coerentă şi integrată a
amenajării şi managementului zonelor de coastă ar trebui să ofere un context propice
sinergiilor şi să trateze chestiunea eventualelor inconsecvenţe dintre dezvoltarea
economică a zonelor de coastă şi adaptarea necesară la schimbările climatice. Este
necesar să se furnizeze orientări în materie de amenajare şi management şi să se aplice
cele mai bune principii şi practici pentru elaborarea abordărilor şi a strategiilor.
6.1.2. Integrarea adaptării în programele de finanţare comunitară existente
La elaborarea programelor finantare, statele trebuie să ia în calcul activităţile de adaptare.
Acest lucru este în special valabil pentru proiectele de infrastructură. Marile infrastructuri
cum sunt podurile, porturile şi autostrăzile au o durată de viaţă de 80-100 de ani, de aceea
investiţiile efectuate în prezent trebuie să ţină cont pe deplin de condiţiile prevăzute.
Clădirile şi alte infrastructuri concepute să dureze 20-50 de ani vor trebui să reziste, de
asemenea, în condiţiile climatice din viitor. Investiţii care sunt optime în condiţiile
actuale nu vor fi în mod necesar viabile din punct de vedere economic în contextul
condiţiilor climatice viitoare sau dacă se iau în calcul efectele acestora asupra
ecosistemelor. De aceea, investiţiile pe termen mediu şi lung ar trebui să fie imune la
schimbările climatice. De exemplu, în Ţările de Jos cunoştinţele cele mai recente
referitoare la efectele schimbărilor climatice asupra cursurilor de apă şi a creşterii
nivelului mării sunt luate deja în considerare la proiectarea infrastructurilor. În Statele
Unite, arhitecţii includ o creştere cu un metru a nivelului mării pentru proiectarea
podurilor în regiunile de coastă.
6.1.3. Elaborarea unor noi răspunsuri strategice

Efectele schimbărilor climatice se vor face simţite direct sau indirect asupra unei serii de
politici. Este necesar să se efectueze o verificare sistematică a modului în care
schimbările climatice vor afecta toate domeniile de acţiune şi legislaţia comunitară, care
să fie completată de acţiuni concrete.
De exemplu, este nevoie de acţiuni specifice privind codurile şi metodele de construcţie

şi culturile rezistente la schimbările climatice. Adaptarea constituie de asemenea o
oportunitate pentru inovare şi noile tehnologii, prezentând un potenţial crescut pentru
exportul soluţiilor tehnologice dezvoltate. Acest aspect trebuie examinat în strânsă
cooperare cu sectorul privat.
Schimbările climatice şi efectele acestora, cum ar fi pagubele materiale, întreruperea

activităţii întreprinderilor sau incendiile forestiere prezintă un risc financiar ridicat pentru
persoane fizice, întreprinderi şi sectorul financiar. Serviciile financiare şi pieţele de
asigurări vor fi nevoite să găsească soluţii inovatoare pentru a răspunde în mod eficient
expunerii din ce în ce mai mari la riscurile legate de schimbările climatice. În prezent
există pe piaţă noi produse financiare, cum sunt instrumentele financiare derivate
climatice sau obligaţiunile pentru catastrofă; este necesar ca acest tip de produse să fie
dezvoltate. Prin urmare, este necesară o integrare mai profundă a pieţelor de asigurări în
cadrul politicii privind serviciile financiare şi al directivei „Solvabilitate II”, deoarece
aceasta oferă mai multe posibilităţi, atât în ceea ce priveşte oferta, cât şi în ceea ce
priveşte cererea de produse de asigurare. În plus, este necesară o analiză a structurii
viitoare a fondurilor publice şi private existente pentru dezastre naturale, inclusiv a
Fondului de Solidaritate.
Planificarea spaţială a teritoriului ar putea oferi un cadru integrat pentru a face legătura
între evaluarea vulnerabilităţii şi a riscului şi capacităţile şi strategiile de adaptare,
facilitând astfel identificarea opţiunilor în materie de politică şi a strategiilor rentabile.
Este indicat să se ia în considerare posibilitatea de a se introduce formule de finanţare
inovatoare dedicate adaptării pentru a sprijini implementarea strategiilor de adaptare
coordonate, în special în regiunile şi segmentele de societate cele mai vulnerabile,
stabilirea şi coordonarea unor cadre şi platforme de evaluare sau a unor reţele de schimb
de informaţii.
Schimbările climatice reprezintă o provocare majoră pentru reducerea sărăciei în ţările în

curs de dezvoltare şi ameninţă să distrugă o mare parte din realizările în materie de
dezvoltare. Comunităţile sărace din aceste ţări depind în mare măsură de utilizarea directă
a resurselor naturale locale. Acestea dispun de mijloace reduse de subzistenţă şi de o
capacitate limitată de a face faţă variabilităţii climatice şi dezastrelor naturale. Ţările cele
mai puţin dezvoltate din Africa, anumite regiuni ale Americii Latine şi Asiei, precum şi
micile state insulare, vor fi afectate cel mai puternic. Schimbările climatice ar putea
provoca dislocări masive de populaţii, inclusiv în regiuni învecinate cu Europa.
Fiind responsabile de cea mai mare parte a emisiilor antropice de gaze cu efect de seră
acumulate de-a lungul timpului în atmosferă, ţările dezvoltate vor fi nevoite să sprijine
măsurile de adaptare din ţările în curs de dezvoltare. Adaptarea va fi fundamentală pentru
a garanta îndeplinirea, după anul 2015, a obiectivelor mileniului pentru dezvoltare,
definite de Organizaţia Naţiunilor Unite, în special în Africa subsahariană. Trebuie să
analizeze mai profund modalităţile de integrare a adaptării la schimbările climatice în
politicile externe şi în instrumentele de finanţare actuale şi, dacă este cazul, să elaboreze
noi politici. Este necesar ca Uniunea Europeană să împărtăşească experienţa sa în ceea ce
priveşte măsurile de adaptare cu guvernele ţărilor în curs de dezvoltare şi să le ofere
acestora asistenţă pentru elaborarea unor strategii proprii la fel de cuprinzătoare.
Adaptarea ar trebui, de asemenea, să fie inclusă în strategiile de reducere a sărăciei
(documentul strategic pentru reducerea sărăciei, DSRS), precum şi în planificarea
dezvoltării şi stabilirea bugetului. Parteneriatele existente, cum sunt cele încheiate cu
China, India şi Brazilia, constituie o bază adecvată pentru lărgirea cooperării Uniunii
Europene cu ţările în curs de dezvoltare pe tema schimbărilor climatice.
Politicile şi programele de adaptare din ţările în curs de dezvoltare se pot prezenta sub
diverse forme, în funcţie de nevoile specifice ale ţării respective, cum ar fi diversificarea
agriculturii sau a mijloacelor de subzistenţă, îmbunătăţirea amenajării teritoriului şi
reîmpădurirea, consolidarea protecţiei zonelor de coastă şi a zonelor umede şi
ecosistemelor costiere, sau consolidarea mecanismelor de prevenire a dezastrelor. Sunt
necesare măsuri energice, bazate pe reducerea presiunilor convenţionale asupra
ecosistemelor, pentru a le face mai rezistente la schimbările climatice, alături de măsuri
de imunizare la schimbările climatice, pentru a asigura viabilitatea investiţiilor.
Pentru a promova adaptarea în ţările în curs de dezvoltare, Uniunea Europeană trebuie să

acţioneze atât la nivel mondial cât şi la nivel european:
• în contextul Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, UE va
continua să ducă mai departe chestiunea adaptării şi să promoveze integrarea adaptării în
planurile naţionale de dezvoltare (de exemplu, prin programe de acţiune naţionale pentru
adaptare (PANA) şi prin Programul de lucru pe cinci ani privind adaptarea, adoptat recent la
Nairobi). Uniunea Europeană va trebui să-şi asume rolul de lider pentru a garanta
disponibilitatea unor resurse financiare şi tehnice suficiente, inclusiv prin intermediul
Fondului de adaptare în cadrul Protocolului de la Kyoto, al Fondului global de mediu şi al
canalelor bilaterale, în scopul implementării PANA şi a strategiilor similare;
• Planul de acţiune al UE din 2004 privind schimbările climatice şi dezvoltarea cuprindea deja
strategii de sprijin pentru adaptare în ţările în curs de dezvoltare, care ar putea fi finanţate, de
exemplu, în cadrul programului tematic pentru mediu şi resurse naturale şi prin fonduri
geografice la nivel naţional şi regional. Includerea unor măsuri de adaptare în programarea
geografică va trebui să se consolideze. Cea mai apropiată ocazie pentru a o face este
evaluarea intermediară a strategiilor naţionale şi regionale în 2010. Evaluarea intermediară a
planului de acţiune, aflată în curs de desfăşurare, oferă o primă ocazie de reexaminare a
planului în lumina accelerării schimbărilor climatice;
• Comisia examinează în prezent posibile modalităţi de promovare a dialogului şi a cooperării
consolidate între UE şi ţările în curs de dezvoltare pe tema schimbărilor climatice, prin
instituirea unei alianţe mondiale pentru schimbările climatice. Comisia a alocat o sumă totală
de 50 milioane euro pentru perioada 2007-2010 pentru activităţi de dialog şi pentru a sprijini
ţările în curs de dezvoltare prin măsuri specifice de atenuare a efectelor schimbărilor
climatice şi de adaptare la acestea. Acţiunile prevăzute ar putea include o continuare a
programelor naţionale de acţiune pentru adaptare prin proiecte pilot concrete, în special în
ceea ce priveşte integrarea activităţilor de adaptare în politicile sectoriale fundamentale. Mai
mult, viitoarea strategie privind reducerea riscurilor de dezastre va crea o legătură între
măsurile de adaptare şi măsurile de intervenţie în caz de dezastru.
Ţările învecinate
UE ar trebui să invite Rusia, nordul extrem al Europei, Groenlanda, zona Mării Negre,
bazinul mediteranean, regiunea arctică şi cea a Alpilor să participe la eforturile de
adaptare la schimbările climatice. Această cooperare s-ar putea referi în principal la
chestiuni transfrontaliere cum sunt mările regionale, gestionarea bazinelor hidrografice,
funcţionarea ecosistemelor, cercetarea, biodiversitatea şi natura, gestionarea dezastrelor,
sănătatea umană, tranziţia economică, comerţul şi aprovizionarea cu energie.
Ţările învecinate ar trebui să fie încurajate şi sprijinite în vederea analizării impactului, a

riscurilor, vulnerabilităţilor şi a răspunsurilor adecvate, precum şi pentru a include
adaptarea la schimbările climatice în planurile lor de dezvoltare. Acţiunile desfăşurate
împreună cu ţările învecinate ar trebui să se bazeze pe consolidarea cooperării, a
dialogurilor şi a proceselor deja existente.
Ţările industrializate
Este necesar ca între regiunile industrializate care se confruntă cu probleme similare, cum
ar fi, de exemplu, Japonia, sud-estul Australiei şi sud-vestul Statelor Unite, să existe un
schimb de bune practici în materie de adaptare şi de analiză a impactului. Ar trebui
elaborate în continuare strategii de cooperare cu acestea.
Consolidarea comerţului cu produse şi servicii durabile
Comisia s-a angajat în crearea unei pieţe mondiale a tehnologiilor ecologice care
promovează comerţul cu produse şi servicii durabile şi transferul tehnologic, în special
între ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Pentru atingerea acestui obiectiv,
una din principalele soluţii este utilizarea negocierilor comerciale multilaterale şi
bilaterale pentru a trata chestiunea comerţului şi a investiţiilor în tehnologii ecologice şi
în produse şi servicii de mediu în cadrul unei abordări bazate pe cooperare şi pe
stimulare.
6.3. Reducerea incertitudinii prin extinderea bazei de cunoştinţe datorită cercetării integrate privind
climatul
Existenţa unor rezultate ştiinţifice solide este esenţială pentru elaborarea unei politici
privind climatul. Deşi s-au înregistrat progrese considerabile în înţelegerea sistemului
climatic al planetei, există în continuare incertitudini în special în ceea ce priveşte
acurateţea previziunilor referitoare la impactul schimbărilor climatice la nivel regional şi
local, precum şi la costul şi avantajele măsurilor de adaptare pe termen scurt, până în anii
2020-2030. Este necesar să se promoveze o abordare integrată, intersectorială şi globală,
care să prevadă internalizarea costurilor de mediu legate de degradarea sistemelor fizice
şi biologice. Cercetarea ar trebui să se concentreze asupra complexităţii factorilor
interdependenţi care nu pot fi analizaţi separat. Cel de-al şaptelea Program-cadru pentru
cercetare al Uniunii Europene (2007-2013) acordă o importanţă deosebită schimbărilor
climatice, atât în ceea ce priveşte capacitatea de anticipare, cât şi în ceea ce priveşte
strategiile de modelare şi adaptare (vezi anexele). În cadrul cercetărilor privind adaptarea
şi schimbările climatice se vor analiza, printre altele, următoarele aspecte:
• elaborarea unor metodologii cuprinzătoare şi integrate pentru evaluarea efectelor şi a vulnerabilităţilor,

precum şi pentru elaborarea unor metode rentabile de adaptare; stabilirea unor indicatori pentru
măsurarea eficacităţii răspunsurilor; ameliorarea evaluării, la nivel european, a riscurilor, efectelor şi
rentabilităţii măsurilor de adaptare, în comparaţie cu un scenariu de statu-quo; compararea măsurilor
integrate cu abordările sectoriale, inclusiv analizarea costurilor şi avantajelor socio-economice;
ameliorarea evaluării integrate şi dezvoltarea şi utilizarea unor instrumente pentru a demonstra
avantajele economice, de mediu şi sociale ale adaptării la schimbările climatice pentru regiunile
transfrontaliere europene;
• ameliorarea înţelegerii de bază şi a prognozării efectelor, inclusiv în zona Atlanticului de Nord, zona
arctică, cea mediteraneană şi a Mării Negre; reducerea dimensiunilor modelelor climatice şi ameliorarea
prognozării efectelor la scară regională şi locală, inclusiv a efectelor potenţiale asupra sectorului apei, a
celui energetic (capacitatea redusă de răcire pentru centralele electrice, efectele asupra
hidroelectricităţii, creşterea cererii de răcire a clădirilor), asupra infrastructurilor de transport, sectorului
industrial şi întreprinderilor, amenajării teritoriului, agriculturii şi sănătăţii umane;
• clarificarea efectelor preconizate ale schimbărilor climatice şi ale epuizării stratului de ozon asupra
ecosistemelor şi studierea modalităţilor de consolidare a rezistenţei acestora. Aceasta ar trebui să
includă o evaluare a efectelor schimbărilor climatice asupra rezervelor de carbon ale solului şi biosferei
în general, asupra ecosistemelor acvatice şi evaluarea influenţei practicilor de management
agroecologic, precum şi o evaluare a habitatelor, speciilor şi resurselor cu cel mai ridicat grad de risc;
• stabilirea unor seturi de date şi modele de înaltă rezoluţie, complete şi pe termen lung. Este necesară
ameliorarea coordonării între centrele de date, sistemele şi reţelele de informaţii;
• îmbunătăţirea accesului la datele existente şi integrarea datelor relevante pentru adaptare în INSPIRE
(infrastructura pentru informaţii spaţiale din Europa), SEIS (sistemul comun de informaţii de mediu) şi
GMES (monitorizare globală pentru mediu şi securitate), incluzând, printre altele, consolidarea
monitorizării in situ pe termen lung a aspectelor calitative şi cantitative ale resurselor naturale,
biodiversităţii şi a serviciilor ecosistemice;
• încurajarea şi optimizarea utilizării sistemelor de informaţii care beneficiază de sprijin comunitar, cum
sunt sistemul european de avertizare în caz de inundaţii, sistemul european de informaţii privind
incendiile forestiere şi centrul de monitorizare şi informare (CMI) pentru protecţia civilă, sistemul
comunitar de prognozare a producţiei agricole, de exemplu prin conectarea acestora la o infrastructură
adecvată pentru datele meteorologice şi la programe de monitorizare dedicate. Este necesară
ameliorarea informaţiilor relevante pentru elaborarea politicilor, furnizate de către centrele europene de
date, privind calitatea aerului, resursele naturale, sănătatea umană, produsele şi deşeurile, prin adoptarea
unei abordări din perspectiva ciclului de viaţă;
• furnizarea, la fiecare 4-5 ani, de rapoarte de sinteză actualizate privind efectele schimbărilor climatice,
adaptarea şi vulnerabilităţile faţă de acestea, bazându-se, printre altele, pe rezultatele programelor-cadru
pentru cercetare comunitare şi ale cercetării naţionale;
• în cooperare cu sectorul privat, sprijinirea cercetării pe tema adaptării pentru întreprinderi, servicii şi
industrie; lansarea activităţilor de cercetare pentru dezvoltarea de tehnologii şi produse de adaptare în
vederea stimulării inovării în diverse sectoare (de exemplu agricultură, silvicultură, apă, energie,
construcţii, pescuit şi acvacultură);
• iniţierea de studii privind planurile actuale şi viitoare pentru consolidarea protecţiei regiunilor de coastă,
costurile de mediu şi economice pe care le presupun aceste planuri, efectele pe care acestea le pot avea
asupra bugetului comunitar şi asupra economiei regiunilor de coastă. Aceste studii ar trebui să includă
evaluarea costurilor angajate de către porturi şi căile navigabile pentru a continua asigurarea funcţiilor
de transport de bază;
• ameliorarea cunoştinţelor privind fluxul şi disponibilitatea resurselor din întreaga lume, inclusiv a
surselor de energie regenerabile; efectuarea unei evaluări ştiinţifice independente a efectelor produse de
utilizarea resurselor naturale asupra mediului, precum şi a eficacităţii resurselor. În acest sens, ar trebui
utilizate analizele efectuate de Comitetul internaţional pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale şi
rapoartele IPCC;
• promovarea cooperării, a parteneriatelor şi a activităţii în reţea cu comunitatea ştiinţifică, în special din
ţările în curs de dezvoltare, ţările învecinate şi partenerii principali şi împărtăşirea rezultatelor cercetării,
a modelelor climatice şi a altor instrumente metodologice, îndeosebi în cadrul programului de lucru pe
cinci ani privind adaptarea, adoptat în cadrul UNFCCC;
• oferirea de sprijin pentru profesionişti sub forma unor orientări privind cunoştinţele ştiinţifice
disponibile şi măsurile de adaptare, opţiunile şi analizele cost-beneficiu ale acestor opţiuni; promovarea
reţelelor la nivel european pentru schimbul şi consolidarea cunoştinţelor, a experienţei şi a măsurilor de
adaptare în Europa; facilitarea transferului de cunoştinţe de la comunitatea de cercetare către
profesionişti.
Tehnologiile moderne ale informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) şi evoluţia acestora

ulterioară vor constitui un instrument esenţial pentru sprijinirea acestui proces de
adaptare, permiţând răspunsuri relevante, flexibile şi rapide la cerinţele de adaptare, de
exemplu pentru monitorizarea schimbărilor de mediu, anticiparea şi evaluarea riscurilor
şi managementul situaţiilor de criză.
5.4. Implicarea societăţii, a întreprinderilor şi a sectorului public în elaborarea unor strategii de
adaptare coordonate şi globale
Nevoia de adaptare ar putea duce la o profundă restructurare a anumitor sectoare
economice care sunt influenţate de condiţiile meteorologice în mod special, cum sunt
agricultura, silvicultura, sursele de energie regenerabile, apa, pescuitul şi turismul sau
care sunt expuse în mod special la schimbările climatice, cum sunt porturile,
infrastructura industrială şi aşezările urbane din zonele de coastă, văile de inundare şi
regiunile montane. Ar trebui să existe un dialog structurat cu părţile interesate şi
societatea civilă pentru a examina aceste provocări în mod sistematic. Acestea ar avea
ocazia de a face schimb de opinii şi de a se consilia reciproc cu privire la strategiile
globale şi coordonate, inclusiv la măsurile posibile de restructurare şi de însoţire.
În cadrul Programului european privind schimbările climatice, Comisia va examina

posibilitatea instituirii unui grup consultativ european pentru adaptarea la schimbările
climatice, care ar funcţiona în calitate de grup de experţi al Comisiei şi ar fi compus din
factori de decizie reprezentativi, savanţi şi organizaţii ale societăţii civile. Acest grup ar
avea sarcina de a prezenta opinii privind activităţile unei serii de grupuri de lucru
specifice pe o perioadă de 12 luni începând din noiembrie 2007.
Acest proces de consultare a părţilor interesate ar putea acoperi următoarele subiecte:

apa, biodiversitatea, agricultura şi pescuitul, resursele marine, industria, sănătatea
publică, transportul, energia, cercetarea, tehnologia şi inovarea, serviciile financiare şi de
asigurare, politica de coeziune şi fondurile regionale, acţiunile externe şi cooperarea cu
ţările, utilizarea instrumentelor de amenajare a teritoriului şi de planificare spaţială.
Comisia ar putea asigura secretariatul şi ar putea prezida diversele grupuri de lucru.
Numarul de slujbe din industria energiei eoliene se va dubla in Uniunea Europeana,

atingand o cifra de 330.000 de angajati in anul 2020, dupa cum arata un raport al
Asociatiei Europene de Energie Eoliana (EWEA), dat publicitatii marti.
Potrivit Reuters, asociatia europeana a cerut de asemnenea si sporirea investitiilor in

sectorul energiei regenerabile, in timp ce guvernele incearca sa stimuleze redresarea
economica.
"Energia eoliana nu numai ca are potentialul de a satisface intr-o maniera durabila cererea
in crestere pentru electricitate, dar este si un simulent important si vital pentru economie",
a declarat presedintele executiv al EWEA, Chriastian Kjaer.
Se speculeaza ca, pana in 2020, 12 procente din electricitatea Uniunii Europene va

proveni din energia eoliana, ca parte a planului UE de a lupta impotriva schimbarilor
climatice si pentru a scadea dependenta fata de importurile de gaz si petrol de la
exportatori ca Rusia
Japonia poate exploata cu succes energia geotermala, extrasa din multitudinea de vulcani
activi de pe teritoriul statului, ca o sursa viabila de energie. De asemenea, aceasta dorinta
de dezvoltare a proiectelor geotermale poate fi dictata si de dorinta autoritatilor de a
utiliza o sursa domestica de energie, inlaturand astfel importurile costisitoare. Un alt
motiv pentru acest interes al japonezilor poate fi si acela ca centralele ce produc energie
geotermala emit mai putin dioxid de carbon decat combustibilii fosili sau decat centralele
nucleare.
Urmatorii pasi in abordarea globala a schimbarilor climatice

Peste tot in lume, discutiile despre schimbarile climatice se intensifica si se indreapta spre
noi directii, cu o deschidere tot mai mare. Schimbarile climatice au fost incluse pe agenda
celor mai importante intalniri regionale si internationale din acest an, multe dintre acestea
solicitand incheierea cu rezultate pozitive a Conferintei ONU privind Schimbarile
Climatice ce va avea avea loc in Bali, in decembrie 2007. Conferinta din Bali va oferi
posibilitatea de implicare viitoare in cadrul proceselor multilaterale de schimbare
climatica sub auspiciile Natiunilor Unite si in conturarea unui plan de aboradre globala a
schimbarilor climatice.
Pentru a facilita schimbul de viziuni si pentru a dinamiza actiunile politice, Secretarul
General ONU va organiza la New York, in ziua de 24 septembrie, un eveniment informal
la nivel inalt legat de Adunarea Generala.
Mecanismele de piata si piata de emisii de carbon

Mecanismele de piata impuse prin Protocolul de la Kyoto sunt menita sa reduca costurile atingerii limitei
de emisii: mecanisme de dezvoltare nepoluante, implementarea comuna si comercializarea emisiilor.
Arhitectura financiara in combaterea schimbarilor climatice Conventia privind

schimbarile climatice si Protocolul de la Kyoto presupun un ajutor financiar din partea tarilor cu mai multe
resurse pentru acele tari mai putin dotate si implicit mai vulnerabile. Astfel, au fost infiintate trei fornduri:
a) Fondul Special pentru Schimbarile Climatice ce finanteaza proiecte pentru adaptare, transfer de
tehnologie, diversificare economica si capacitate institutionala;
b) Fondul Tarilor cel mai putin Dezvoltate ce sprijina un program de asistenta destinat acestor tari.
c) Fondul de Adaptare ce va finanta proiectele si programele de adaptare in tarile in curs de dezvoltare si va
sprijini activitatile de intarire a capacitatii institutionale.
Tehnologia
Tehnologiile nepoluante au un rol crucial in combaterea schimbarilor climatice, multe fiind deja aplicabile.
Eficienta energetica si tehnologiile nepoluante pot asigura solutii castigatoare pentru toate partile implicate,
permitand cresterii economice si luptei impotriva schimbarilor climatice sa inregistreze acelasi ritm.
Pentru a raspunde acestei provocari la nivel global, nivelul asteptarilor presupune o cooperare mai buna
intre tarile industrializate si cele in curs de dezvoltare. Politicile-cadru clare si previzibile in cadrul carora
sa opereze investitorii privati vor permite acestora sa abordeze finantarile intr-un mod inovatic, sprijind
astfel sectorul public in atragerea altor investitori privati.
In plus, programul GEF (Global Environment Facility) poate avea un rol catalizator in dezvoltarea pietelor
de produse asociate schimbarilor climatice. GEF aloca si distribuie anual aproximativ 250 milioane dolari
SUA sub forma de granturi pentru proiecte care vizeaza combaterea schimbarilor climatice.
Defrisarile
Reducerea defrisarilor joaca un rol deloc de neglijat in reducerea emisiilor de carbon. Conventia Natiunile
Unite privind Schimbarile Climatice recunoste nevoia de protejare a padurilor ca parte a eforturilor de
combatere a schimbarilor climatice. In cadrul Protocolului de la Kyoto, emisiile produse de despaduriri in
tarile dezvoltate sunt considerate parte a angajamentelor luate pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de
sera.
5.4. Promovarea utilizării energiei din surse regenerabile
În cadrul acestei politici din domeniul energiei, sectorul energiei regenerabile se remarcă
prin capacitatea sa de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră şi poluarea, de a exploata
sursele de energie locale şi descentralizate şi de a stimula industriile de înaltă tehnologie
la nivel mondial.
Sursele de energie regenerabile sunt în mare măsură indigene, nu se bazează pe
disponibilitatea în viitor a surselor convenţionale de energie, iar natura lor predominant
descentralizată face ca economiile noastre să fie mai puţin vulnerabile în faţa alimentării
cu energie volatilă. Prin urmare, ele constituie un element cheie al unui viitor energetic
durabil. Definiţii
a) „energie din surse regenerabile” înseamnă surse de energie regenerabile nonfosile:
eoliană, solară, geotermală, a valurilor, maremotrică, hidroelectrică, biomasă, gaz de
fermentare a deşeurilor, gaz provenit din instalaţiile de epurare
a apelor uzate şi biogaz;
b) „biomasă” înseamnă fracţiunea biodegradabilă a produselor, deşeurilor şi
reziduurilor din agricultură (inclusiv substanţe vegetale şi animale), silvicultură
şi industriile conexe, precum şi fracţiunea biodegradabilă a deşeurilor
industriale şi municipale;
c) „consum final de energie” înseamnă produse energetice furnizate în scopuri
energetice industriei de prelucrare, transporturilor, gospodăriilor, serviciilor,
agriculturii, silviculturii şi pescuitului, inclusiv consumul de energie şi căldură
realizat de către sectorul energetic pentru producţia de electricitate şi căldură,
inclusiv pierderile de electricitate şi căldură pe parcursul distribuţiei;
d) „încălzire sau răcire urbană” înseamnă distribuţia de energie termică sub
formă de abur, apă fierbinte sau lichide răcite, de la o sursă centrală de
producţie, printr-o reţea, către mai multe clădiri, în scopul utilizării acesteia
pentru încălzirea sau răcirea spaţiilor sau a proceselor;
e) „biolichide” înseamnă combustibil lichid utilizat în scopuri energetice şi
produs din biomasă;
f) „biocombustibili” înseamnă combustibil lichid sau gazos pentru transport,
produs din biomasă;
g) „garanţie de origine” înseamnă un document electronic care are funcţia de a
furniza dovada că o cantitate de energie dată a fost produsă din surse
regenerabile;
h) „sistem de sprijin” înseamnă un sistem, datorat intervenţiei pe piaţă a unui stat
membru, destinat să ajute energia din surse regenerabile să găsească o piaţă
prin reducerea costurilor de producţie ale acestei energii, prin creşterea preţului
la care aceasta poate fi vândută sau prin mărirea, prin intermediul unor obligaţii
referitoare la energia regenerabilă sau în alt mod, a volumului achiziţionat de
acest tip de energie;
i) „obligaţie referitoare la energia regenerabilă” înseamnă un sistem de sprijin
naţional care impune producătorilor de energie să includă în producţia lor o
anumită proporţie de energie din surse regenerabile, care impune furnizorilor
de energie să includă în furnizarea de energie o anumită proporţie de energie
din surse regenerabile sau care impune consumatorilor de energie să includă în
consumul lor o anumită proporţie de energie din surse regenerabile.
Obiective privind utilizarea energiei din surse regenerabile
1. Fiecare stat se asigură că ponderea energiei obţinută din surse regenerabile
în cadrul consumului final de energie în 2020 reprezintă cel puţin obiectivul lor
global pentru ponderea de energie obţinută din surse regenerabile în anul respectiv.
2. Statele introduc măsuri adecvate pentru a garanta că ponderea de energie din
surse regenerabile este egală sau mai mare decât se arată în traiectoria orientativă
stabilita.
3. Fiecare se asigură că ponderea energiei din surse regenerabile utilizată
în transporturi în 2020 reprezintă cel puţin 10% din consumul final de energie în
transporturi în statul respectiv.
La calcularea energiei totale consumate în transporturi nu se iau în considerare alte
produse petroliere în afară de benzină şi motorină.
Pentru ca sursele regenerabile să devină „piatra de temelie” pentru realizarea obiectivului
dublu de creştere a siguranţei în aprovizionare şi de reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră, este necesară modificarea modului în care se promovează sursele de energie
regenerabile.
Domenii ştiinţifice/de expertiză în cauză
Au fost realizate mai multe analize şi studii, inclusiv cu sprijin din partea unor experţi.
Metodologia utilizată
Pentru exerciţiul de modelare au fost realizate diferite scenarii, cu folosirea modelelor
PRIMES şi Green-X pentru UE-27.
Principalele organizaţii consultate/principalii experţi consultaţi
Au fost efectuate şi s-au folosit mai multe studii pentru a defini diferitele elemente ale
propunerii. Printre acestea se numără raportul FORRES 2020: „Analiza evoluţiei surselor
de energie regenerabilă în UE până în 2020, aprilie 2005”; raportul OPTRES: „Analiza
barierelor în calea dezvoltării generării de electricitate din surse de energie regenerabile
în UE25”, mai 2006; proiectul RE-GO „Garanţii de origine pentru energia regenerabilă:
implementare, interacţiune şi utilizare”, Contractul Comisiei Europene nr.: 4.1030/C/02-
025/2002; proiectul E-TRACK „Standard european pentru monitorizarea electricităţii”;
proiectul PROGRESS „Promovarea şi dezvoltarea
surselor şi sistemelor de energie regenerabilă”; şi raportul întocmit de MVV Consulting,
iunie 2007: „Încălzirea şi răcirea din surse de energie regenerabile: costul politicilor
naţionale şi bariere administrative”. În ceea ce priveşte impactul obiectivului privind
biocombustibilii asupra preţurilor la alimente, studiul realizat de Zentrum für
Europaïsche Wirtschaftsforschung (ZEW) (2007): „Efectele concurenţei asupra
comercializării emisiilor şi încurajarea tehnologiilor pentru a realiza obiectivele UE în
ceea ce priveşte Protocolul de la Kyoto”,2007.
Mijloace utilizate pentru punerea la dispoziţia publicului a opiniilor formulate de experţi
Majoritatea studiilor folosite au fost publicate sau sunt disponibile pe site-ul de internet
Europa, inclusiv proiectul OPTRES cu nr. de contract: IE/04/073/S07.38567
(www.optres.fhg.de) Raportul intermediar de activitate, 2007 „Identificarea barierelor
administrative şi a celor legate de reţele în calea promovării electricităţii din surse de
energie regenerabile” publicat la adresa:
http://ec.europa.eu/energy/res/consultation/admin_barriers_en.htm.
Raportul MVV Consulting privind „Încălzirea şi răcirea din surse de energie
regenerabile: costul politicilor naţionale şi al barierelor administrative” este disponibil
la:http://ec.europa.eu/energy/res/sectors/heat_from_res_en.htm.
Evaluarea impactului
Evaluarea impactului explorează opţiunile conexe descrise mai jos:
În ce unităţi ar trebui exprimate obiectivele pentru energia regenerabilă? În cadrul
evaluării impactului sunt comparate mai multe opţiuni de exprimare a obiectivelor în ceea
ce priveşte consumul de energie primară sau finală şi sunt prezentate concluzii în
favoarea celei de-a doua deoarece, pe de o parte, aceasta nu face distincţie între diferitele
tipuri de energie regenerabilă şi, pe de altă parte, calculul pe baza energiei primare oferă
o mai mare pondere energiei termice şi nucleare şi, în consecinţă, sporirea acestor surse
de energie ar îngreuna atingerea unei cote date privind sursele energetice regenerabile.
Sunt evaluate diferite metode, inclusiv potenţialul modelat al resurselor în fiecare stat ,
prin aplicarea unei majorări uniforme pentru toate statele şi modularea rezultatelor în
funcţie de PIB pentru a reflecta imparţialitatea şi coeziunea. În concluzie, o abordare
privind majorarea uniformă modulată în funcţie de PIB este cea mai adecvată, deoarece
aceasta oferă o majorare comună, simplă şi echitabilă pentru toate statele. În cazul în care
ponderea este realizată în funcţie de PIB, rezultatul reflectă bunăstarea diferitelor state,
iar atunci când este modulat pentru a lua în considerare progresul rapid în ceea ce
priveşte dezvoltarea de surse regenerabile, rezultatul reprezintă dovada rolului jucat de
„pionieri” la dezvoltarea de energie regenerabilă în Europa şi reflectă, de asemenea,
plafonul global referitor la ponderea vizată de energie regenerabilă care trebuie atinsă în
2020 de fiecare stat.
Cum se pot îmbunătăţi transferurile transfrontaliere de energii regenerabile (prin
utilizarea garanţiilor de origine) pentru a ajuta statele să îşi îndeplinească angajamentele –
inclusiv posibilitatea ca energia regenerabilă consumată într-un stat să conteze pentru
obiectivele altui stat?
Se examinează opţiunile de standardizare a garanţiilor de origine aplicate deja în sectorul
electricităţii, împreună cu posibila extindere a domeniului de aplicare dincolo de sectorul
electricităţii şi diferite grade de transferabilitate a garanţiilor de origine. Se propune ca
regimul garanţiei de origine să Este necesar să se stabilească norme neechivoce pentru
calcularea ponderii energiei din surse regenerabile.
Pentru a calcula contribuţia energiei hidroelectrice, efectele variaţiei climatice ar trebui
atenuate prin utilizarea unei reguli de normalizare.
Pentru a funcţiona, pompele de căldură care utilizează resursele geotermale ale solului şi
ale apei, precum şi pompele de căldură care utilizează căldura ambientală din aer pentru a
transfera energia termică la un nivel de temperatură utilă, necesită
electricitate. Pompele de căldură care utilizează căldura ambientală din aer necesită
adesea utilizarea unor cantităţi semnificative de energie convenţională. În consecinţă, să
se ia în considerare numai energia termică ce provine din pompe de căldură care
utilizează căldura ambientală din aer şi care respectă cerinţele minime ale
coeficientului de performanţă.
Sistemele energetice pasive utilizează proiectarea clădirilor pentru a valorifica energia.
Aceasta este considerată ca fiind energie economisită. Prin urmare, pentru a evita dubla
calculare, energia valorificată în acest fel nu ar trebui luată în considerare în sensul celor
spuse mai sus.
Electricitatea provenită din importuri, produsă din surse de energie regenerabile în
poate contribui la îndeplinirea obiectivelor statelor membre. Cu toate acestea, pentru a
evita o creştere netă a emisiilor de gaze cu efect de seră prin redirecţionarea surselor
regenerabile existente şi înlocuirea lor completă sau parţială cu surse de energie
convenţionale, doar electricitatea produsă de instalaţiile care utilizează energie
regenerabilă.Pentru a garanta urmărirea şi înregistrarea fiabilă a unor astfel de
importuri, este necesar ca acestea să aibă loc în cadrul unui sistem de garanţii de
origine. Vor fi luate în considerare acordurile cu ţări terţe privind organizarea acestui
tip de comerţ cu electricitate provenind din surse de energie regenerabile.
Pentru a crea oportunităţi de reducere a costurilor ocazionale, este necesar atât să se
faciliteze consumul de energie din surse regenerabile produsă în alte state, cât şi să se
permită statelor să includă electricitatea, încălzirea şi răcirea consumate în
alte state în cifrele aferente propriilor obiective naţionale. Din acest motiv, ar
trebui adoptate dispoziţii armonizate pentru conceperea şi transferul garanţiilor de
origine din aceste sectoare.
Emiterea obligatorie, la cerere, a garanţiilor de origine pentru încălzirea sau răcirea
provenite din surse de energie regenerabile ar trebui limitată la centrale cu o capacitate de
cel puţin 5 MW, pentru a se evita costurile administrative inutil de ridicate care ar fi
impuse în cazul în care s-ar include şi instalaţiile mai mici, inclusiv cele din gospodării.
Statele ar trebui să poată stabili sisteme de autorizare prealabilă. La nivel naţional şi
regional, regulile şi obligaţiile pentru cerinţele minime referitoare la utilizarea energiei
regenerabile în clădirilor noi şi renovate au condus la o creştere
semnificativă a utilizării de energie regenerabilă. Aceste măsuri ar trebui încurajate
într-un context european mai larg, promovând în acelaşi timp aplicaţii mai rentabile de
energie regenerabilă în regulamentele şi codurile din domeniul construcţiilor.
Producţia de biocombustibili ar trebui să fie durabilă din punct de vedere ecologic.
Biocombustibilii care respectă întocmai obiectivele prevăzute şi cei care beneficiază de
sistemele de sprijin naţionale ar trebui, prin urmare, să îndeplinească criteriile de
durabilitate ecologică.
Introducerea criteriilor de durabilitate ecologică pentru biocombustibili nu îşi va atinge
obiectivul, dacă va conduce la obţinerea de produse care nu îndeplinesc aceste criterii şi
care altfel ar fi fost utilizaţi ca şi biocombustibili, utilizaţi la rândul lor ca şi
biolichide în cadrul sectoarelor de încălzire sau de electricitate. Din acest motiv,
criteriile privind durabilitatea ecologică ar trebui să se aplice, de asemenea, şi
biolichidelor în general.
Dacă terenul care deţine rezerve mari de carbon în sol sau în vegetaţie este transformat în
vederea cultivării materiilor prime pentru biocombustibili şi alte biolichide, o parte a
rezervelor de carbon va fi, în general, eliberat în atmosferă, ducând la formarea
bioxidului de carbon. Efectul negativ privind emisia de gaze cu efect de seră care rezultă
din aceasta ar putea diminua, chiar sever în anumite cazuri, efectul pozitiv asupra gazelor
cu efect de seră al biocombustibililor sau al biolichidelor. Prin urmare, efectele complete
privind emisiile de carbon ale unei astfel de conversii ar trebui luate în considerare la
calcularea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră ale anumitor biocombustibili şi ale
altor biolichide. Acest lucru este necesar pentru a se asigura că la calcularea reducerii
gazelor cu efect de seră pentru anumiţi biocombustibili şi alte biolichide se ia în
considerare totalitatea efectelor privind emisiile de carbon ale utilizării biocombustibililor
şi a altor biolichide.
Pentru a preveni cercetările împovărătoare şi inutile ale operatorilor economici şi
pentru a împiedica transformarea terenurilor cu stocuri mari de carbon care ulterior sar
dovedi inadecvate pentru producţia de materii prime pentru biocombustibili şi alte
biolichide, acele tipuri de terenuri a căror pierdere din stocul de carbon care s-ar
produce în urma transformării nu ar putea să fie compensată într-un termen rezonabil,
ţinând seama de urgenţa cu care trebuie soluţionată problema schimbărilor climatice,
prin reducerea gazelor cu efect de seră determinată de producţia de biocombustibili şi
alte biolichide, nu ar trebui transformate în scopul producţiei de biocombustibili şi alte
biolichide.
Inventarele stocurilor mondiale de carbon conduc la concluzia că zonele
umede şi zonele împădurite în permanenţă ar trebui incluse în această categorie.
Mai este necesar să se stabilească criterii care să asigure că biocombustibilii şi alte
biolichide pot beneficia de stimulente numai atunci când se poate garanta că nu provin
din terenuri biodiverse.
Mai mult, având în vedere natura foarte biodiversificată a anumitor păşuni, este de
asemenea necesar ca biocombustibilii proveniţi din materii prime cultivate pe astfel de
terenuri să nu fie luaţi în considerare în cadrul stimulentelor prevăzute. Ar trebui să
stabilească criterii şi/sau limite geografice adecvate în scopul definirii unor astfel de
păşuni bogate în biodiversitate, în conformitate cu cele mai bune dovezi ştiinţifice
disponibile şi cu normele internaţionale relevante.
În cazul în care biocombustibilii şi alte biolichide se obţin din materii prime, aceştia ar
trebui să respecte şi cerinţele ecologice privind agricultura.
Elaborarea de acorduri multilaterale şi bilaterale şi de sisteme internaţionale sau naţionale
voluntare privind stabilirea standardelor de producţie pentru biocombustibilii şi alte
biolichide durabile şi certificarea conformităţii producţiei de biocombustibili şi alte
biolichide cu aceste standarde. Din acest motiv, ar trebui să se adopte dispoziţiile
necesare pentru a decide că asemenea acorduri sau sisteme furnizează dovezi şi date
fiabile, cu condiţia ca acestea să respecte standardele adecvate de fiabilitate, transparenţă
şi auditare independentă.
14 Evaluarea resurselor forestiere temperate şi boreale (2000); Conferinţa ministerială privind protecţia
pădurilor în Europa (2003).
Cerinţele pentru un sistem de durabilitate a utilizărilor energetice ale biomasei, în afară

de biolichide şi biocombustibili, ar trebui analizate până în anul 2010,
luând în considerare necesitatea gestionării durabile a resurselor de biomasă.
Pentru a permite realizarea unei ponderi de 10% a biocombustibililor, este necesar să
se asigure introducerea pe piaţă a unor amestecuri cu conţinut mai ridicat de
biomotorină în motorină decât cele prevăzute de standardul EN590/2004.
Pentru a se asigura că biocombustibilii care diversifică gama de materii prime utilizate
devin viabili din punct de vedere comercial, aceşti biocombustibili ar trebui să
beneficieze de o ponderare suplimentară în cadrul obligaţiilor naţionale referitoare la
biocombustibil.
Întrucât atingerea unei ponderi de 20% a energiei din resurse regenerabile în cadrul
consumului global de energie şi a unei ponderi de 10% a biocombustibililor în consumul
de benzină şi motorină pentru transport în fiecare stat până în anul 2020, nu pot fi
realizate suficient de bine de către state şi, prin urmare, având în vedere amploarea
acţiunii, pot fi realizate daca se poate adopta măsuri în conformitate cu principiul
subsidiarităţii.
Calcularea ponderii energiei din surse regenerabile
1. Consumul final de energie din surse regenerabile în fiecare stat membru se
calculează ca suma următoarelor:
(a) consumul final de electricitate din surse de energie regenerabile;
(b) consumul final de energie din surse regenerabile pentru încălzire şi răcire; şi
(c) energia din surse regenerabile consumată în transporturi.
La calcularea ponderii deţinute în cadrul consumului final de energie din surse
regenerabile, gazul, electricitatea şi hidrogenul din surse de energie regenerabile se
iau în considerare numai o dată.
Biocombustibilii şi alte biolichide care nu respectă criteriile de durabilitate ecologică
nu se iau în considerare.
Centralele pentru producerea energiei regenerabile trebuie să dispună de o
capacitate de producţie mai mare sau egală cu 5000 MW.
Consumul final de electricitate din surse regenerabile se calculează ca fiind cantitatea de
electricitate produsă într-un stat din surse de energie regenerabile, excluzând producţia de
electricitate a unităţilor de stocare cu pompe pe bază de apă pompată anterior în sens
ascendent.
În cazul centralelor multicombustibil care utilizează surse regenerabile şi convenţionale,
se ia în considerare numai acea parte din electricitate care este
produsă din surse de energie regenerabile. În scopul acestor calcule, contribuţia
fiecărei surse de energie se calculează pe baza conţinutului său de energie.
Electricitatea generată de energia hidroelectrică se ia în considerare (vezi anexa2).
Consumul final de energie din surse regenerabile pentru încălzire şi răcire se calculează
ca fiind consumul de energie din surse regenerabile furnizată industriei de prelucrare,
transporturilor, gospodăriilor, serviciilor, agriculturii, silviculturii şi pescuitului, în scopul
încălzirii şi răcirii, inclusiv consumul pentru încălzire şi răcire urbană de origine
regenerabilă.
Energia termică generată de pompele de căldură care utilizează energia geotermală
din sol sau din apă este luată în considerare. Energia termică generată de pompele de
căldură care utilizează căldura ambientală din aer se ia în considerare, cu
condiţia ca eficienţa energetică a pompelor de căldură să îndeplinească cerinţele
minime de etichetare ecologică prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1980/2000, după, în
special coeficientul minim de performanţă prevăzut de Decizia 2007/742/CE,
şi revizuite în conformitate cu regulamentul menţionat anterior.
Energia termică generată de sistemele energetice pasive, în care se realizează un
consum mai mic de energie în mod pasiv prin proiectarea clădirilor sau provenind de
la căldura generată de energia produsă din surse neregenerabile, nu se ia în considerare.
Conţinutul energetic al combustibililor destinaţi transporturilor şi enumeraţi în anexa
III se ia în considerare ca fiind cel prevăzut în respectiva anexă.
Ponderea energiei din surse de energie regenerabile se calculează ca fiind consumul
final de energie din surse regenerabile, împărţit la consumul final de energie
provenită din toate sursele de energie, exprimat ca procent.
Articolul 6
Garanţii de origine pentru electricitatea, încălzirea şi răcirea produse din surse de
energie regenerabile
În acest scop, statele se asigură că se emite o garanţie de origine ca răspuns la cererea
unui producător de energie regenerabilă. O garanţie de origine are mărimea
standard de 1 MWh. Pentru fiecare MWh de energie produsă nu se emite mai mult de
o garanţie de origine. Aceste garanţii trebuie să fie precise, fiabile şi să nu poată fi
fraudate.
O garanţie de origine specifică cel puţin:
(a) sursa de energie din care a fost produsă energia şi data iniţială şi finală a
producerii acesteia;
(b) dacă garanţia de origine se referă la
– (i) electricitate; sau
– (ii) încălzire şi/sau răcire;
(c) identitatea, amplasarea, tipul şi capacitatea instalaţiei unde a fost produsă
energia şi data la care instalaţia a fost dată în exploatare;
(d) data şi ţara emiterii şi un număr de identificare unic;
(e) cuantumul şi tipul eventualelor ajutoare de investiţii acordate pentru instalaţie.
Statele trebuie sa recunoasca garanţiile de origine emise de alte state membre în
conformitate cu prezenta directivă. Orice refuz al unui stat de a recunoaşte o
garanţie de origine trebuie să se întemeieze pe criterii obiective, transparente şi
nediscriminatorii.
Criterii de durabilitate ecologică pentru biocombustibili şi alte biolichide
-Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră datorată utilizării biocombustibililor şi a
altor biolichide luate în considerare în scopurile menţionate, este de cel puţin 35 %.
-Biocombustibilii şi celelalte biolichide care sunt luate în considerare în scopurile
menţionate nu se obţin din materii prime ce provin de pe terenuri bogate în biodiversitate,
adică de pe terenuri care deţineau unul din următoarele statute, indiferent dacă acest statut
mai este valabil sau nu:
(a) pădure neafectată de activitate umană semnificativă, adică o pădure în care nu a
avut loc nicio intervenţie umană semnificativă cunoscută sau unde ultima
intervenţie umană semnificativă a avut loc cu suficient de mult timp în urmă,
astfel încât structura şi procesele speciilor naturale să se fi putut restabili;
(b) zone desemnate în scopul protecţiei naturii, exceptând cazul în care se
furnizează dovezi conform cărora producţia de materie primă respectivă nu a
adus atingere acestui scop.
(c) păşune bogată în biodiversitate, cu alte cuvinte păşune bogată în specii,
nefertilizată şi nedegradată.
- Biocombustibilii şi celelalte biolichide care sunt luate în considerare în scopurile
menţionate nu se obţin din materii prime ce provin de pe terenuri cu stocuri mari de
carbon, adică de pe terenuri care reprezentau una din următoarele şi care nu mai deţin
acest statut:
(a) zone umede, adică terenuri acoperite sau saturate cu apă în mod permanent sau
pentru o perioadă semnificativă a anului, inclusiv turbării neexploatate;
(b) suprafeţe dens împădurite, adică terenuri care acoperă mai mult de 1 hectar, cu
copaci mai înalţi de 5 metri şi un coronament de peste 30%, sau copaci care pot
atinge aceste praguri in situ;
- Materiile prime agricole cultivate şi utilizate pentru producţia de biocombustibili şi alte
biolichide care se iau în considerare în scopurile menţionate, se obţin în conformitate cu
cerinţele şi standardele enumerate în anexa III punctul A la Regulamentul (CE) nr.
1782/2003 al Consiliului la rubrica „Mediu”
şi în conformitate cu cerinţele minime pentru bunele condiţii agricole şi de mediu.
Anexa
In continuare vom expune cateva modalitati de masurare a eficacitatii utilizării energiei

din surse regenerabile preluate din Propunerea de DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI
EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI privind promovarea utilizării energiei din surse
regenerabile Bruxelles, 23.1.2008
Anexa II – Formula de standardizare pentru calculul electricităţii generate de energia

hidroelectrică
Pentru calculul electricităţii generate de energia hidroelectrică într-un stat membru dat se
aplică următoarea formulă:
unde
N = an de referinţă;
QN(norm) = cantitate standardizată de electricitate generată de toate centralele
hidroelectrice din statul membru respectiv în anul N, în scopul efectuării de
calcule;
Qi = cantitatea de electricitate generată efectiv în anul i de către toate centralele din
statul membru respectiv măsurată în GWh;
Ci = puterea totală instalată a tuturor centralelor din statul membru respectiv
înregistrată în anul i, măsurată în MW.
C. Metodologie
1. Emisiile de gaze cu efect de seră provenite din producţia şi utilizarea de combustibili
pentru transporturi, biocombustibili şi alte biolichide se calculează prin formula
următoare:
E = eec + el + ep + etd + eu – eccs - eccr – eee,
unde
E = emisiile totale provenite din utilizarea combustibilului;
eec = emisiile provenite din extracţia sau cultivarea materiilor prime;
el = emisiile anualizate provenite din variaţia cantităţii de carbon provocată
de schimbarea utilizării terenului;
ep = emisii provenite din prelucrare;
etd = emisii provenite din transport şi distribuţie;
eu = emisii provenite de la combustibilul utilizat;
eccs = reduceri de emisii prin captarea şi reţinerea carbonului;
eccr = reduceri de emisii prin captarea şi înlocuirea carbonului; şi
eee = reduceri de emisii obţinute prin electricitatea în exces de la
cogenerare.
Emisiile rezultate din producţia de maşini şi echipamente nu se iau în considerare.
2. Emisiile de gaze cu efect de seră provenite de la combustibili, E, se exprimă în grame
de echivalent de CO2 per MJ de combustibil, gCO2eq/MJ.
3. Spre deosebire de alineatul (2), pentru combustibilii utilizaţi în transporturi, valorile
calculate în gCO2eq/MJ se pot adapta pentru a lua în considerare diferenţele dintre
combustibili în lucrul mecanic util efectuat, exprimat în km/MJ. Aceste adaptări se
efectuează doar în cazul în care se prezintă dovezi ale diferenţelor în lucrul mecanic
util.
4. Reducerile emisiilor de gaze cu efect de seră de la biocombustibili şi alte biolichide
se calculează prin formula următoare:
REDUCERI = (EF – EB)/EF,
unde
EB = emisiile totale provenite de la biocombustibil şi alt biolichid;
şi
EF = emisiile totale provenite de la combustibilul fosil omolog
5. Gazele cu efect de seră luate în considerare în sensul alineatului (1) sunt CO2, N2O şi
CH4. Pentru calcularea echivalenţei în CO2, aceste gaze se evaluează după cum
urmează:
CO2: 1
N2O: 296
CH4: 23
6. Emisiile provenite din extracţia sau cultivarea de materii prime, eec, includ emisii
provenite din însăşi procesul de extracţie sau cultivare; din colectarea de materii
prime; din deşeuri şi scurgeri; precum şi din producerea de substanţe sau produse
chimice utilizate în procesul de extracţie sau de cultivare. Se exclude captarea de
CO2 în cadrul cultivării de materii prime. Se scad reducerile certificate de emisii de
gaze cu efect de seră provenite de la flăcările din şantierele petroliere amplasate
pretutindeni în lume. Se pot obţine estimări ale emisiilor rezultate prin cultură pe
baza mediilor calculate pentru zone geografice mai mici decât cele utilizate la
calcularea valorilor pentru avarii, ca alternativă la utilizarea valorilor efective.
7. Emisiile anualizate rezultate din variaţia cantităţii de carbon, survenită ca urmare a
schimbării utilizării terenului, el, se calculează prin împărţirea în mod egal a emisiilor
totale la o perioadă de 20 de ani. Pentru calculul acestor emisii se aplică formula
următoare:
el = (CSR – CSA) x MWCO2/MWC x 1/20 x 1/P,
unde
el = emisiile anualizate de gaze cu efect de seră rezultate din variaţia cantităţii de carbon
după schimbarea utilizării terenului (măsurată ca masă de echivalent de CO2 per unitate
de energie generată de biocombustibil);
CSR = cantitatea de cărbune per unitate de suprafaţă asociată utilizării terenului de
referinţă (măsurată ca masă de cărbune per unitate de suprafaţă, cuprinzând atât solul, cât
şi vegetaţia). Utilizarea terenurilor de referinţă reprezintă utilizarea terenurilor în ianuarie
2008 sau cu 20 de ani înainte de obţinerea materiei prime, în funcţie de care dată este mai
recentă;
CSA = cantitatea de cărbune per unitate de suprafaţă aferentă utilizării terenului real
(măsurată ca masă de carbon per unitate de suprafaţă, cuprinzând atât solul, cât şi
vegetaţia);
MWCO2 = masa moleculară de CO2 = 44.010 g/mol;
MWC = masa moleculară de carbon = 12.011 g/mol; şi
P = productivitatea recoltei (măsurată în energia generată de biocombustibil
sau alt biolichid per unitate de suprafaţă într-un an).
8. În sensul alineatului (7), pentru CSR şi CSA se pot utiliza valorile prezentate în
continuare:
Alternativ, se pot utiliza valori reale atât pentru CSR, cât şi pentru CSA.
Pentru calcularea P se pot utiliza valorile următoare:
Alternativ, se pot utiliza valori reale.

9. Emisiile rezultate în urma prelucrării, ep, include emisii provenite din însuşi procesul
de prelucrare; din deşeuri şi scurgeri; precum şi din producerea de substanţe sau
produse chimice utilizate în procesul de prelucrare.
La calculul consumului de electricitate care nu se produce în instalaţia de producţie a
combustibilului, se consideră că intensitatea emisiilor de gaze cu efect de seră care
caracterizează producerea şi distribuţia electricităţii respective este egală cu intensitatea
medie a emisiilor la producerea şi distribuţia de electricitate într-o
regiune definită. Există excepţii de la această regulă:
(a) producătorii pot utiliza o valoare medie pentru a calcula electricitatea produsă
de o instalaţie individuală de producere a electricităţii, în cazul în care instalaţia nu este
conectată la reţeaua de electricitate;
(b) producătorii pot atribui o intensitate a emisiilor egală cu zero pentru fiecare
MWh de electricitate consumată pentru care transferă o garanţie de origine
unui organism competent, în conformitate cu dispoziţiile articolului 8 alineatul (1) litera
(c).
10. Emisiile provenite din transport şi distribuţie, etd, includ emisii rezultate din
transportul şi depozitarea de materii prime şi materiale semifinite şi din depozitarea
şi distribuţia de materiale finite.
11. Emisiile provenite de la combustibilul utilizat, eu, se consideră ca având valoarea
zero pentru biocombustibili şi alte biolichide.
12. Reducerea emisiilor prin captarea şi reţinerea carbonului, eccs, se limitează la emisiile
evitate prin captarea şi reţinerea de CO2 emis în legătură directă cu extracţia,
transportul, prelucrarea şi distribuţia combustibilului.
13. Reducerea emisiilor prin captarea şi înlocuirea carbonului, eccr, se limitează la
emisiile evitate prin captarea de CO2 al cărui carbon provine din biomasă şi care se
utilizează la înlocuirea CO2 de origine fosilă, utilizat în produse şi servicii comerciale.
14. Reducerile de emisii obţinute prin excesul de electricitate de la cogenerare, eee, se iau
în considerare în cazul excesului de electricitate produs de sistemele de producere a
combustibilului care utilizează cogenerarea, cu excepţia cazului în care combustibilul
utilizat pentru cogenerare este un co-produs, altul decât un reziduu de recoltă agricolă. La
calculul acestui exces de electricitate se consideră că dimensiunea
unităţii de cogenerare este cea minimă necesară pentru ca unitatea de cogenerare să
furnizeze căldura necesară pentru producerea combustibilului. Se consideră că
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră aferente acestui exces de electricitate
este egală cu cantitatea de gaze cu efect de seră care ar fi emisă la generarea unei
cantităţi egale de electricitate într-o centrală electrică care utilizează acelaşi
combustibil ca şi unitatea de cogenerare.
15. În cazul în care, printr-un proces de producţie a combustibilului, se obţine, în
combinaţie, combustibilul pentru care se calculează emisiile şi unul sau mai multe
alte produse („co-produse”), emisiile de gaze cu efect de seră se împart între
combustibil sau produsul său intermediar şi co-produse, proporţional cu conţinutul
lor energetic (determinat de puterea calorifică inferioară în cazul unor co-produse
altele decât electricitatea).
16. Pentru calculul menţionat la alineatul (15), emisiile care trebuie împărţite sunt eec +el,
+ acele fracţii ale ep, etd şi eee care au loc până la faza în care se produce un coprodus,
inclusiv faza respectivă. În cazul în care s-a alocat întreaga valoare coproduselor într-o
etapă de prelucrare anterioară din ciclul de viaţă, fracţia din emisiile atribuite produsului
combustibil intermediar în ultima etapă a prelucrării respective se utilizează în acest scop
în locul valorii totale a emisiilor.
În cazul biocombustibililor şi al altor biolichide, toate co-produsele, inclusiv
electricitatea care nu se încadrează în domeniul de aplicare a alineatului (14), se iau
în considerare în sensul acestui calcul, cu excepţia reziduurilor de recolte agricole,
inclusiv paie, resturi rezultate prin prelucrarea trestiei de zahăr, pieliţe, sâmburi de
fructe şi coji de nuci. În scopul calculului respectiv, se atribuie un conţinut energetic
egal cu zero co-produselor cu un conţinut de energie negativ.
Se consideră că deşeurile, reziduurile de recolte agricole, inclusiv paie, reziduurile
rezultate prin prelucrarea trestiei de zahăr, pieliţele, sâmburii de fructe şi coji de nuci,
precum şi reziduurile provenite de la lanţurile de prelucrare, altele decât lanţurile de
prelucrare a biocombustibililor, fără potenţial de utilizare în alimentaţie sau ca hrană,
au o valoare a emisiilor de gaze cu efect de seră egală cu zero în decursul ciclului lor
de viaţă până în momentul procesului de colectare a acestora.
În cazul combustibililor produşi în rafinării, unitatea de analiză pentru calculul menţionat
la alineatul (15) este rafinăria.
17. În cazul biocombustibililor, pentru calculul menţionat la alineatul (4), omologul
combustibilului fosil EF este reprezentat de ultimele emisii medii efective disponibile
din benzina şi motorina consumate în Comunitate, în conformitate cu [Directiva
98/70/CE]. În cazul în care aceste date nu sunt disponibile, valoarea utilizată este de 83.8
gCO2eq/MJ.
În cazul biolichidelor utilizate în producerea de electricitate, pentru calculul
menţionat la alineatul (4), omologul combustibilului fosil EF este 91 gCO2eq/MJ.
În cazul biolichidelor utilizate în producerea de căldură, pentru calculul menţionat la
alineatul (4), omologul combustibilului fosil EF este 77 gCO2eq/MJ.
În cazul biolichidelor utilizate în cogenerare, pentru calculul menţionat la alineatul (4),
omologul combustibilului fosil EF este 85 gCO2eq/MJ.
D. Valori detaliate pentru biocombustibili şi biolichide

Cultură: „eec” conform definiţiei din prezenta anexă partea C
Prelucrare (inclusiv electricitate în exces): „'ep - eee” conform definiţiei din prezenta
anexă partea C
Transport şi distribuţie: „etd” conform definiţiei din prezenta anexă partea C
Total
E. Estimări ale valorilor detaliate aferente viitorilor biocombustibili şi biolichide,
inexistenţi sau care se află în cantităţi neglijabile pe piaţă în ianuarie 2008
Cultură: „eec” conform definiţiei din prezenta anexă partea C
ODISEEA GASIRII unor noi forme de energie nepoluanta continua prin…
achizitionarea unei ferme de oi, cu o suprafata de 101 mii de hectare, situata adanc in
teritoriul australian, informeaza siteul WiredNews.com. Imensul proiect pentru
energie alternativa nu se bazeaza insa pe ingrasaminte naturale, asa cum ar putea parea
la prima vedere, ci pe uzina termala numita Solar Tower, inalta de…un kilometru.
Anuntat de cativa ani, Solar Tower e unul din cele mai abitioase proiecte de
energie alternativa din istorie. Uzina urmeaza sa produca la fel de multa
energie ca un mic reactor nuclear, dar fara pericolele acestuia. Inaltimea
acesteia va fi dubla fata de cea mai inalta cladire de pe Pamant, CN Tower
din Canada.
Solar Tower este goala pe dinauntru, ca un horn. La baza sa se afla un

sistem de captare a energiei solare – o portiune circulara, transparenta, ce
masoara in jur de 10 mii de hectare suprafata. Aerul de sub sistem se
incalzeste datorita luminii solare si se ridica prin convectie, in cladirea sub
forma de horn. Aici, in timpul ascensiunii, aerul accelereaza pana la viteza
de 55 km/h, punand in functiune 32 de turbine, care genereaza energie
electrica in mod similar cu un sistem de mori de vant.
Dar Solar Tower are un avantaj mare fata de morile de vant sau de
generatorii solari: poate functiona fara vant, si timp de 24 de ore pe zi.
Datorita multimii de celule solare, aerul se incalzeste in timpul zilei,
permitandu-i sa functioneze incontinuu si in absenta soarelui.
Desi initial s-a anuntat ca uzina va fi pusa in functiune anul acesta, totusi
constructiile nu vor incepe mai repede de 2006, a declarat Roger Davey,
presedinte al EnviroMission Limited, din Melbourne, Australia, compania
care se ocupa de acest proiect.
Cumpararea fermei, situata in apropiere de Mildura, Victoria, a costat 1

milion de dolari, si este “un foarte mare pas” in cadrul proiectului, a spus
Davey.
Pana acum, cea mai mare piedica in cadrul proiectului sunt costurile, care
variaza intre 500-750 milioane de dolari
Momentul ales pentru dezvoltarea proiectului e foarte bun. In timp ce pretul
petrolului trece de 50 de dolari pe baril, multe tari cauta metode ieftine de
producere a energiei, si in acelasi timp metode pentru a reduce emisiile de
gaze cu efect de sera. Estimarile arata ca Solar Tower va genera 200 de
megawatti, destul pentru ca sa alimenteze cu energie electrica 200 de mii de
locuinte, iar in acelasi timp ar reduce emisiile de gaze cu efect de sera, cu
830 de mii de tone anual.
“Hornurile (turnurile) solare au devenit un domeniu aparte, in atentia

cercetarilor”, considera S.A. Sherif, profesor de mecanica si inginerie
aerospatiala la Universitatea din Florida. Sherif a scris cateva lucrari pe
tema acestei noi tehnologii la inceputul anilor ’90 si este editorul tehnic al
jurnalului stiintific Solar Energy (Energie Solara).
Desi costisitoare, turnurile solare “creeaza energie gratuit”, spune Sherif.

In plus, s-a dovedit ca aceasta tehnologie alternativa functioneaza: un turn
solar, inalt de aproximativ 300 de metri, a fost construit in Spania in 1981
de catre inginerul german Schlaich Bergermann si partenerul sau.
Producand 50 de kilowatti, acesta a functionat timp de sapte ani. Dar cum
pretul petrolului era doar 15 dolari pe baril la mijlocul anilor ’80, nu au
existat motive pentru a se construi unul mai inalt. Iar cand e vorba de astfel
de constructii, marimea conteaza. “Cu cat e mai inalt turnul, cu atat creste
eficienta”, a spus Sherif.
In ciuda optimismului generat de proiectul Australian Solar Tower,

investitorii particulari ar putea fi descurajati de faptul ca e nevoie de 10 ani
sau mai mult pana cand ar recupera investitia initiala. “Proiectul are
nevoie de finantare din partea guvernului pentru a fi dus la bun sfarsit”, a
adaugat Sherif.
Acelasi lucru a fost valabil si pentru energia nucleara, o tehnologie mult

mai complexa su mai periculoasa. Si totusi, guvernul american a investit
sume imense in energia rezultata din puterea atomului. Dar aceasta nu a
fost o investitie foarte bine cantarita, considera Sherif.
“Energia creata de uzinele nucleare e inca foarte scumpa, si mai exista

problema deseurilor”. Si, in timp ce exista un interes innoit in energia
nucleara, resursele mondiale de uraniu sunt limitate - in timp ce energia
solara nu, a continuat el.
EvinroMission a semnat un contract cu o companie din China, care va
construi cateva astfel de turnuri solare in aceasta tara, a spus Davey.
“China va avea mare nevoie de energie in viitor si doreste sa apeleze si la
energia regenerabila.”
Alte zone, precum sudul Asiei, Orientul Mijlociu sau sud-vestul Statelor
Unite, primesc destula radiatie de la Soare pentru a fi construi turnuri
solare
Masuri legislative si non-legislative existente la nivelul UE:
• Decizia Consiliului de Ministri din 2002 privind aprobarea Protocolului de

la Kyoto de catre Comunitatea Europena;
• Directiva 20031871CE privind stabilirea unui sistem de comercializare a
cotelor emisiilor de gaze cu efect de sera in cadrul Comunitatii;
• Decizia Consiliului de Ministri din 2004 privind stabilirea mecanismului de
monitorirzare a emisiilor de gaze CU efect de sera la nivelul Comunitatii
europene;
• Comunicarea CE "Castiaarea bataliei privind schimbarile climatie lobal le"
din 2005;
• Comunicarea CE "Limitarea schimbarilor climatice globale la 2 grade
Celsius, calea de urmat pentru 2020 si dupa acesta data" din 2007;
• Comunicarea CE "O politica enernetica pentru Europa" din 2007;
• Strategia revizuita a UE privind "Reducerea emisiilor de CO2 provenite de
la autoturisme si vehicule utilitare usoare" din 2007;
• Cartea verde "Adaptarea la schimbarile climatice in Europa - posibilitatile
de actiune ale UE" din 2007;
• Directiva privind "Performanta energetica a cladirilor" din 2002, revizuita;
• Initiativa "Pactul Primarilor" din 2008;
• Noile reglementari ale Comisiei privind "Ajutoarele de stat din domeniul
protectiei mediului" din 2008.
• Carta alba a CE
LEGISLATIA PRIVIND SCHIMBARILE CLIMATICE IN ROMANIA
Schimbarile climatice in ultimii ani au fost transpuse şi implementate în România

Directive UE cu un impact substanţial asupra emisiilor de GHG, inclusiv Directiva
2001/77/CE privind promovarea producţiei de electricitate din surse regenerabile
pe piaţa internă a energiei, Directiva depozite de deşeuri, Directiva Revizuită
privind instalaţiile mari de ardere (2001/80/CE), Directiva IPPC (Prevenirea şi
controlul integrat al poluării) 96/61/EEC şi Directiva privind performanţa
energetică în construcţii (2002/91/CE).Schimbari climatice
Hotărâri Ministerul mediului
• LEGE nr. 24 din 6 mai 1994 pentru ratificarea Conventiei- cadru a

Natiunilor Unite asupra schimbarilor climatice, semnata la Rio de Janeiro
la 5 iunie 1992
• LEGE nr. 3 din 2 februarie 2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto
la Conventia-cadru a Natiunilor Unite asupra schimbarilor climatice,
adoptat la 11 decembrie 1997
• HOTARARE nr. 645 din 7 iulie 2005 pentru aprobarea Strategiei nationale
a Romaniei privind schimbarile climatice - 2005-2007
• HOTARARE nr. 1877 din 22 decembrie 2005 pentru aprobarea Planului
national de actiune privind schimbarile climatice (PNASC)
• HOTARARE nr. 780 din 14 iunie 2006 privind stabilirea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera
Legislaţia în domeniul schimbărilor climatice
• Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite

asupra schimbărilor climatice, semnata la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992,
publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 12 mai 1994;
• Hotărârea Guvernului nr. 1275/1996 de înfiinţare a Comisiei Nationale
pentru Schimbări Climatice (CNSC), publicata în Monitorul Oficial nr. 336
din 6 decembrie 1996;
• Legea nr. 3/2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto la Convenţia-
cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11
decembrie 1997 publicată în Monitorul Oficial nr. 81 din 16 februarie 2001;
• Legea protecţiei mediului 137/95, cu modificările şi adăugirile ulterioare
aduse de Legea 294/2003 şi Legea protecţiei atmosfere 655/2001 conţin
prevederi generale referitoare la schimbările climatice
• HG 308/2005, HG 459/2003 sunt actele legislative de reorganizare a
MMGA, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului -ANPM şi respectiv a
celor 8 Agenţii Regional pentru Protecţia Mediului (ARPM). Aceste acte
stabilesc responsabilităţile acestor instituţii referitoare la unele activităţi
legate de procesul schimbărilor climatice.
•
• Hotărarea Guvernului nr. 1877/2005 pentru aprobarea Planului naţional de
acţiune privind schimbările climatice (PNASC), publicata in Monitorul
Oficial nr. 110 din 6 februarie 2006;
• Hotărârea Guvernului nr. 645/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale
a României privind schimbările climatice - 2005-2007, publicată în
Monitorul Oficial nr. 670 din 27 iulie 2005;
• Hotărârea Guvernului nr. 658/2006 privind reorganizarea Comisiei
Nationale pentru Schimbări climatice, publicată în Monitorul Oficial nr. 465
din 30 mai 2006;
• Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, publicată
în Monitorul Oficial nr. 554 din 27 iunie 2006;
• Ordinul nr. 1122/2006 pentru aprobarea Ghidului privind utilizarea
mecanismului implementare în comun (JI) pe baza modulului II (art. 6 al
Protocolului de la Kyoto) publicat în Monitorul Oficial nr. 957 din 28
noiembrie 2006;
• Hotărârea Guvernului nr.1570/2007 privind înfiintarea Sistemului naţional
pentru estimarea nivelului emisiilor antropice de gaze cu efect de seră
rezultate din surse sau din reţinerea prin sechestrare a dioxidului de
carbon, reglementate prin Protocolul de la Kyoto, publicat în Monitorul
Oficial nr. 26 din 14 ianuarie 2008;
• Ordinul nr. 1897/2007 pentru aprobarea procedurii de emitere a
autorizaţei privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008-
2012, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 886 din 27 decembrie
2007;
• Ordinul nr. 85/2007 pentru aprobarea Metodologiei privind elaborarea
Planului Naţional de Alocare, publicat în Monitorul Oficial Partea I din 4
aprilie 2008;
• Ordinul nr. 1474/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind
gestionarea şi operarea registrului naţional al emisilor de gaze cu efect de
seră, publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 680 5 octombrie 2007;
• Ordinul nr. 296/2008 pentru modificarea şi completarea Metodologiei
privind elaborarea Planului Naţional de alocare, aprobat prin Ordinul
85/2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 268 din 4 aprilie 2008;
• Hotărârea Guvernului nr. 60/2008 pentru aprobarea Planului naţional de
alocare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră pentru 2007 şi
perioada 2008-2012, publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 18 februarie
2008;
• Ordinul nr. 297/2008 pentru aprobarea procedurii privind utilizarea
mecanismului "Implementare în comun (JI)" pe baza modulului I, în
conformitate cu prevederile din art. 6 din Protocolul de la Kyoto, publicat în
Monitorul Oficial nr. 308 din 21 aprilie 2008.
• Sistemul naţional pentru evaluarea şi gestionarea integrată a calităţii
aerului, înfiinţat prin HG nr. 586 /2004, asigură cadrul organizatoric,
instituţional şi juridic pentru cooperarea dintre autorităţi şi instituţii publice
cu competenţe în domeniul protecţiei atmosferei şi evaluării şi gestionării
calităţii aerului din România. Conform Art.3 avem: Autorităţile çi intitutiile
publice care au obligaţia să furnizeze, conform legii, informaéiile şi datele
necesare evaluării şi gestionării integrate a calităţii aerului sunt:
1. autoritatea publică centrală şi autorităţile publice teritoriale pentru
protecţia mediului;
2. autoritatea publică centrală şi autorităţile publice teritoriale pentru
sănătate;
3. autoritatea publică centrală pentru transporturi;
4. autoritatea publică centrală pentru industrie;
5. autoritatea publică centrală pentru comerţ;
6. autoritatea publică centrală pentru agricultură, păduri şi dezvoltare
rurală şi autorităţile publice teritoriale pentru agricultură şi
dezvoltare rurală;
7. autoritatea publică centrală pentru coordonarea administraţiei
publice;
8. autoritatea publică centrală pentru lucrări publice;
9. Institutul Naţional de Statistică şi direcţiile regionale din subordine;
10. consiliile judeţene;
11. primăriile şi consiliile locale.
Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze informaţiile şi datele necesare
evaluării şi gestionării integrate a calităţii aerului.
Unele acte normative de sector sunt de asemenea relevante pentru politicile

şi măsurile legate de reducerea emisiilor de GHG, respectiv:
►În sectorul energiei:
• Legea nr. 199/2000 privind utilizarea eficientă a energiei creează cadrul
legal de elaborare şi implementare a politicii naţionale pentru eficienţa
energetică. HG 443/2003 transpune Directiva 2001/77/CE privind
promovarea producţiei de electricitate din surse regenerabile pe piaţa
internă a energiei electrice.
• HG 1892/2004 stabileşte un sistem de promovare a producţiei de
electricitate din surse regenerabile de energie.
►În sectorul transporturilor:
• HG 343/2002, în care problema calităţii aerului este abordată prin
impunerea utilizării unor carburanţi mai puţin poluanţi şi furnizarea de
informaţii privind consumul de carburant şi emisiile de CO2 pentru noile
vehicule precum şi privind reabilitarea drumurilor trans-europene .
În ultimii ani au fost transpuse şi implementate în România Directive UE cu un
impact substanţial asupra emisiilor de GHG, inclusiv Directiva 2001/77/CE
privind promovarea producţiei de electricitate din surse regenerabile pe piaţa
internă a energiei, Directiva depozite de deşeuri, Directiva Revizuită privind
instalaţiile mari de ardere (2001/80/CE), Directiva IPPC (Prevenirea şi controlul
integrat al poluării) 96/61/EEC şi Directiva privind performanţa energetică în
construcţii (2002/91/CE).
În 1994, România a ratifiat UNFCCC prin Legea 24/1994. Prin semnarea
UNFCCC şi adoptarea ţintei de reducere, România şi-a manifestat în mod clar
preocuparea faţă de schimbările climatice la nivel mondial şi voinţa politică de a
îndeplini angajamentele ce derivă din această Convenţie.
Conform cu această lege:

• Se pune la dispoziţia conferinţei părţilor, conform art.12, inventarele
naţionale ale emisiilor antropice, pe baza surselor acestora şi ale
absorbanţilor tuturor GES, nereglementate de Protocolul de la Montreal,
recurgând la metode comparate care vor fi aprobate de conferinţa părţilor;
BIBLIOGRAFIE
Borlea Gh F., 2006 –Protecţia naturii şi conservarea biodiversităţii,
Editura Eurobit Timişoara, curs. 171 p.
Oarcea, Z., 1999 - Ocrotirea naturii - filozofie si impliniri, Editura Presa
Universitară Română, Timişoara
Puumalainen, J., 2001 - Structural, Compositional and Functional Aspects
of Forest Biodiversity in Europe – Geneva Timber and Forest Discussion
Papers, Geneva, ECE/UN-JRC/EC-FAO, New York and Geneva, 100 p
Robeldo,Carmenza 2000-Climate change,Wald,und Entwicklung: Das
Kyoto Protocol und sein Potential zur Unterstutzung der nachhaltingen
Entwicklung im Waldbereich. EMPA. St Gallen und Dubendorf.
WRI/IUCN/UNEP, 1992 - Global biodiversity strategy. In: Kapoor şi White
(eds) Conservation biodiversity. Commonwealth Secretariat, pag. 13-22
BIBLIOGRAFIE
Borlea Gh F., 2006 –Protecţia naturii şi conservarea biodiversităţii,
Editura Eurobit Timişoara, curs. 171 p.
Oarcea, Z., 1999 - Ocrotirea naturii - filozofie si impliniri, Editura Presa
Universitară Română, Timişoara
Puumalainen, J., 2001 - Structural, Compositional and Functional Aspects
of Forest Biodiversity in Europe – Geneva Timber and Forest Discussion
Papers, Geneva, ECE/UN-JRC/EC-FAO, New York and Geneva, 100 p
Robeldo,Carmenza 2000-Climate change,Wald,und Entwicklung: Das
Kyoto Protocol und sein Potential zur Unterstutzung der nachhaltingen
Entwicklung im Waldbereich. EMPA. St Gallen und Dubendorf.
WRI/IUCN/UNEP, 1992 - Global biodiversity strategy. In: Kapoor şi White
(eds) Conservation biodiversity. Commonwealth Secretariat, pag. 13-22
http://www.realclimate.org
http://www.cpc.noaa.gov
www.actu-environnement.com
http://www.descopera.ro
http://www.fonduri-structurale-europene.ro/pndr/analiza-swot.html
http://www.mmediu.ro/departament_mediu/schimbari_climatice/schimbari_climatice.htm
http://www.rmri.ro/RMRI/InternationalPrograms/iasonRO.html
http://schimbariclimatice.amr.ro/index.php?pagina=legislatie_specifica
http://www.onuinfo.ro/mass_media/buletine_informative/438/
http://www.hmareasury.gov.uk/independent_reviews/stern_review_economics_climate_c
hange/stern_review_report.cfm
http://ro.altermedia.info/stiintatehnologie/incalzirea-globala-revelata_2099.html
http://ec.europa.eu/commission_barroso/borg/index_en.htm
www.ciesm.org
http://www.developpement-
durable.gouv.fr/IMG/pdf/rapport_developpement_durable_cle05b337.pdf
http://www.europarl.europa.eu/activities/
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/reports/cohesion4/index_en.
htm
http://www.eea.europa.eu/ro/themes/biodiversity/policy-context
http://www.erec-renewables.org/
http://www.energie-cites.org/.
http://www.fedarene.org/.
http://www.europeanislands.net/
http://www.hmtreasury.gov.uk/independent_reviews/stern_review_economics_climate_c
hange/stern_review_report.cfm
http://www.epa.gov/ozone/
http://europa.eu.int/comm/environment/climat/home_en.htm
http://europa.eu.int/comm/environment/climat/kyoto.htm
ABREVIERI
IPCC - Grupul interguvernamental de experti la ONU privind evolutia climatului

UNFCCC - Conventia - cadru a Natiunilor Unite privind schimbarile climatice

Climatologie (Curs) : WWW - Cartiaz

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Climatologie (Curs) : WWW - Cartiaz

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Climatologie (Curs) : WWW - Cartiaz

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Schimbarile climatice reprezinta o problema actuala prioritara, intrucat atat sistemul

Ecosistemele, viata salbatica si oamenii sunt in general capabili sa se adapteze

Natura diferita a acestor subsisteme care interactioneaza intre ele genereaza

sa se manifeste intr-un domeniu larg de frecvente, incempand cu variabilitatea pe

• Schimbări climatice – schimbări de climat care sunt atribuite direct sau

Efectul de sera natural

Gazele cu efect de sera

Dioxidul de carbon (CO2) este degajat in atmosfera prin procesul de putrezire,

Halocarburile sunt un grup de substante chimice, produse de oameni, care contin

Efectul de sera intensificat

Efectul natural de sera regleaza temperatura Pamantului, mentinand conditiile de viata.

combustibililor fosili - responsabila de cresterea cu 50% a concentratiilor GES in

Emisiile de CO2 corespunzatoare activitatilor umane actuale se datoreaza: 35%

Informatiile extrase din datele referitoare la temperatura si la concentratia de CO2 din

Incepand cu revolutia industriala (1860), concentratiile de CO2 au crescut cu 30%, iar

Se observa o crestere relativ permanenta a temperaturii, in special dupa anul 1900, cu

Temperatura medie globala la suprafata Pamantului a crescut cu aproximativ 0,3 pana

Schimbarea temperaturii globale a Terrei

Regiunile globului nu vor fi afectate in mod egal. Diferentele se refera la magnitudinea

Cresterea nivelului marii

Impact asupra agriculturii

Schimbari globale ale vegetatiei

Calculele au aratat ca dublarea concentratiei de dioxid de carbon din atmosfera va

Daca incalzirea accelerata cauzeaza o deplasare prea rapida a zonelor de vegetatie,

Intensificarea ciclului hidrologic

Disponibilitatea si lipsa apei

Influenta asupra sanatatii umane

Spre deosebire de fenomenele meteorologice extreme, caz in care daunele sunt

Principalele acorduri internationale cu privire la atenuarea efectelor schimbarilor

Conventia - cadru a Natiunilor Unite privind schimbarile climatice

UNFCCC se bazeaza pe patru principii majore:

Conventia presupune angajamentul tuturor Partilor:

Conventia stabileste, de asemenea, responsabilitatile financiare ale tarilor din Anexa II -

asigurarea resurselor financiare pe o baza concesionala sau de granturi, inclusiv pentru

Protocolul introduce trei mecanisme flexibile pentru transferul international

Mecanisme de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera

Mecanismele flexibile au drept scop sa asiste tarile din Anexa 1 in atingerea

Problema principala a acestor acorduri este aceea ca se refera la probleme globale si

1. Care sunt principalele elemente climatice ?

Elemente de funcţionalitate a ecosistemelor terestre

În cele de mai jos se prezintă în sinteză Rapoartele privind Schimbările Globale şi

Contrar previziunilor avansate, resturile plantelor crescute la o concentraţie mare de CO2

Modelele realizate pînă în prezent, sugerează că efectul combinat al creşterii CO 2, al

Scăderea depozitelor de carbon se va realiza prin creşterea temperaturii solului.

La scăderea producţiei primare ar mai putea contribui şi creşterea radiaţiei UV.

Programele realizate pînă în prezent au demonstrat că extrapolarea experimentelor

Funcţionarea şi structura ecosistemelor domină răspunsul la modificarea compoziţiei

Pe termen lung, schimbările în compoziţia şi structura ecosistemelor asociate cu

4.2. Schimbări în structura şi compoziţia vegetaţiei

Prima generaţie de modele privind schimbările vegetaţiei la nivel regional şi global se

-biomasa nu se va transforma ca entitate intactă; speciile răspund diferit la capacităţi

-studiile şi modelele de simulare a evoluţiei anterioare a plantelor sugerează că multe

-tulburările (incendiile, invaziile de insecte) pot să crească în unele regiuni (pădurea de

1. Dată fiind continua creştere a cererii de hrană şi lemn şi a consecinţelor

3. Tot mai multe ecosisteme naturale vor fi afectate datorită creşterii

4. Recunoaşterea faptului că fiecare biom de pe Glob nu se va fragmenta ca

Bilanţul carbonului. Fotosinteza şi respiraţia covorului vegetal sunt sub influenţa