Ion Druta-Aprecieri
Ion Druta-Aprecieri
Ion Druta-Aprecieri
Întâlnirea mea spirituală cu Ion Druţă s-a produs cu vreo trei decenii în urmă, pe
vremea când, în România, mai nimeni nu ştia de domnia sa, cu excepţia unuia dintre
cei mai mari critici pe care i-am avut, Adrian Marino. Într-una din scrisorile
primite de la Adrian Marino, criticul clujean îmi mărturisea că, la Paris, sunt
jucate, cu surprinzător succes, piese de teatru ale unui scriitor din Basarabia, pe
nume Ion Druţă. Cum meteahna veche a culturii româneşti se ghidează după aceea că
trebuie mai întâi să faci vâlvă la Paris pentru a fi luat în serios şi în propria
ţară, cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu Ion Druţă, mai întâi la Chişinău,
apoi în România. După aventura pariziană, şi teatrele din Iaşi, Braşov şi Craiova
au început să se intereseze de piesele lui Ion Druţă. Revista Teatrul i-a publicat
piesa Doina, iar în Luceafărul i-au apărut câteva nuvele, una dintre ele
impresionându-mă în mod deosebit. E vorba de Toiagul păstoriei. În sfârşit,
promovarea lui Ion Druţă în România a culminat cu apariţia, în 1988, la Editura
Cartea Românească, a romanului Clopotniţa, tipărit la Chişinău în 1972 şi în 1984.
Volumul, îngrijit de Elena Siupur, conţinea şi douăsprezece povestiri, plus două
nuvele din volumul De la verde pân’la verde (1982). Am şi scris atunci unul dintre
primele articole apărute în Ţară despre Ion Druţă2, intitulat chiar Supravieţuirea
memoriei. Voi relua aici unele argumente de-atunci, de astă dată în cadrul schiţat
în prima parte a acestui eseu.
Etnic vorbind, Druţă a moştenit elemente arheice româneşti (pe linie paternă, fiind
fiul unui pictor de biserici) şi slave (mama fiind ucraineană, evlavioasă).
Creştinismul ortodox, de coloratură slavă, a lăsat, de aceea, puternice urme în
spiritualitatea profundă a scriitorului, dar pe fondul logosului românesc,
afinitatea cu geniul verbal al lui Creangă constituind substanţa lui estetică (v.,
în acest sens, nuvela Horodişte), însă evitând şi din acest punct de vedere
epigonismul, fapt vizibil, bunăoară, la povestitorul Ion Istrati. E ceea ce a făcut
din Ion Druţă un rezistent, în sensul dat cuvântului de Mircea Eliade. Altminteri,
Mihai Cimpoi3 face trimitere la „teroarea istoriei”, convertită şi transfigurată
mioritic în sacralitate şi în splendoare morală, casa mare ţărănească, de exemplu,
fiind un spaţiu sacru, al sărbătorii şi al omeniei (Casa mare, 1959). În limbajul
lui Blaga, e ceea ce se numeşte boicot al istoriei împotriva hoardelor barbare care
se erijează, prin forţa brută devastatoare, în stăpâni şi făuritori de istorie.
Dacă Ion Creangă, dascălul său întru logos, a trăit într-un sat liber, urmaşul s-a
trezit într-un sat agresat de o maşinărie infernală, în care nici ciobanul mioritic
nu mai are loc. Inefabilul armoniei, rezultat al umorului pur al humuleşteanului,
deşi încă răzbate ca firul de iarbă de sub caldarâm, cu discreţie, ca o boare de
primăvară, inefabilul acesta a rămas îngropat undeva în lutul din adâncuri, fiindcă
deasupra au bătut vânturile aspre ale istoriei moderne. Clopotniţa, Toiagul
păstoriei, Şoapte de nuc, Povara bunătăţii noastre, Casa mare ş.a. aduc acea
alchimie specifică autorului între dulceaţa armoniei sacrului şi veninul unei
prăbuşiri de proporţii etnice, care dă suflu de modernitate prozelor lui Ion Druţă,
sub masca unui tradiţionalism sui generis, osmoză care prefigurează noua paradigmă
culturală a transmodernismului. Experienţa istorică a autorului are rădăcini
similare cu aceea a lui Aitmatov din celebrul roman O zi mai lungă decât veacul. Nu
e vorba de nici un soi de influenţă, ci de stări asemănătoare care generează
fenomene asemănătoare, dovadă că „teroarea istoriei” a fost şi mai este un fenomen
specific nu doar realităţilor istorice româneşti. În definitiv, e aceeaşi dramă a
dispariţiei unei umanităţi arhaice, dar nicicum anacronice, ca în Moromeţii lui
Marin Preda. Aitmatov a făcut-o zguduitoare prin scoaterea la lumină a legendei
mancurţilor. Ce poate fi mai tragic decât fiul care şi-a pierdut memoria
strămoşilor şi care aruncă, fără ezitare, săgeata ucigaşă în pieptul mamei? Dintele
necruţător al comunismului a supus unei ameninţări viclene şi dure, în numele
„ştiinţei” şi „ideilor” umanitariste, etnii şi tradiţii cândva înfloritoare. A nu-
ţi cunoaşte trecutul, rădăcinile arheale echivalează cu dispariţia, înseamnă a fi
un mancurt. În Basarabia renaşterii din anii 1988-1992 s-a vehiculat mult această
tragedie a mancurtismului, dar, cu anii, când vechii barbari ai stepelor s-au
reaşezat pe malurile Bâcului, vocea mamei care-şi căuta fiul s-a stins încetul cu
încetul sub o nouă „teroare a istoriei”, cu mult mai vicleană decât toate, căci
acum mancurtismul biruia sub noul chip numit moldovenism. În plămada acestei drame
istorice de proporţii opera lui Ion Druţă şi omul Ion Druţă au rămas în miezul de
foc al istoriei, chiar dacă, fizic, scriitorul s-a retras la Moscova. Nicolae
Dabija a scris, cu ani în urmă, o minunată poezie despre Întoarcerea fiului
risipitor de frumuseţe, care fiu nu era altul decât Ion Druţă. Toţi sperau că se-
ntoarce arheul, Făt-Frumos din basmul popular, ca să le aducă aminte celor părăsiţi
de memorie istoria neamului românesc. Apoi, sentimentul a fost că Ion Druţă s-a
întors şi nu s-a întors: cu un ochi al memoriei arheale, dar cu celălalt al
uitării. Aşa că Basarabia a rămas doar cu doi arhei: Eminescu şi Ştefan cel Mare.
Suficienţi, desigur. Iar Druţă a rămas, în Basarabia, cu opera care-i mai
importantă decât omul pieritor, căci în ea trăieşte Archaeus. Şi e, totodată,
oglinda conştiinţei sfâşiate, despre care am vorbit într-un capitol din Basarabia
sau drama sfâşierii, în ceea ce-l priveşte pe Ion Druţă4.
Ciobanul lui Ion Druţă pare a fi rupt din stânca Ceahlăului: „Era înalt şi zdravăn
cât un munte, căci de-acolo de la munte o fi coborât neamul lor pentru a se căpătui
pe dealurile noastre”. Ca şi Clopotniţa însă, ciobanul mioritic este smuls din
mediul său cosmic şi încorsetat în spaţiul ocupantului sovietic. Semnul dintâi: nu
mai are oi. Iată marea diferenţă dintre păstorul lui şi Nechifor Lipan,
protagonistul din romanul maestrului său Sadoveanu. Ceea ce n-a putut să dispară
din ciobanul lui Ion Druţă este tocmai întreaga memorie arheică, bogăţia
sufletească şi nobleţea chipului. Casa lui e izolată, undeva pe vârful dealului,
surogat de munte. Deşi nimeni nu i-a văzut oile, în ograda lui toate se petrec ca
şi cum le-ar avea. Acest cioban neobişnuit duce o existenţă pur „fenomenologică”,
chiar în sensul husserlian al cuvântului: e o punere între paranteze a cadrului
existenţial istoric şi trăirea în miezul fiinţei-ca-fiinţare. Cred că aici trebuie
căutat geniul nativ al prozatorului Ion Druţă, care, desigur, nu lucrează cu
concepte filosofice, ci se lasă în voia imaginarului poetic, chiar la modul liric
al cuvântului. Ciobanul din deal nu trăieşte în precaritatea istoriei precum
consătenii lui acaparaţi de sorbul sovietic. Dar prezenţa sa intrigă, fiindcă
răscoleşte reminiscenţele memoriei arheale. E admirat sau clevetit. Înţelegem
repede că este acelaşi simbol al Clopotniţei lui Ştefan cel Mare. Uitucii văd în el
un duşman de clasă, un chiabur sau un culac. Autorităţile şi necunoscătorii se miră
că, în „bunăstarea” lui, nu-şi plăteşte dările către stat. Va fi trimis la ocnă, cu
un „Bine” smuls de pe buzele lui, tăcut şi neînfrânt precum misteriosul Zahei
Orbul, eroul lui Vasile Voiculescu. Pe locul casei ciobanului s-a ridicat casă de
piatră, arătoasă, cea a colhozului, şi în locul fluierului au început să zbârnâie
telefoanele. Întors de la mină, ciobanul şi-a făcut o altă casă, nu după
arhitectura cea nouă, megalomanică, ci la fel de modestă precum cea veche, însă pe
celălalt deal. Nu are nici acum oi, dar omul trăieşte mai departe ca şi cum le-ar
avea: „Jeluirile celea ale lui din pragul casei l-au dat de gol, căci vecinii de
azi nu mai sunt ei vecinii de altădată. Se zice că au fost imprimate pe bandă de
magnetofon tânguirile fluierului acela, duse la Chişinău şi supuse unei analize
meticuloase de către computerele cele mai sofisticate, care, se zice, descifrează
lumea sunetelor şi o aşterne în lumea cuvintelor, de-ţi vine să te cruceşti. Până
la urmă s-a stabilit în mod ştiinţific că în toate frământările celea ale
fluierului era vorba de nişte mioare. Hotărât lucru avea oi. Nimeni nu ştia de unde
le-o luat şi unde le ţine…” Aceasta e memoria pură, cea suspendată la nivel arheic,
imposibil de distrus, ca şi ideile lui Platon.
Rămas singur pe lume, ciobanul va muri bătrân şi bolnav, fiind îngropat undeva la
marginea cimitirului, evocând tragismul Doinei lui Cezar Ivănescu, ecou, la rândul
ei al Doinei eminesciene: Strajă romană pe Tisa şi sus pe Nistru,/ vecinic la
margine, vecinic la margine poporul meu. Cum nimeni nu s-a mai ocupat de mormântul
ciobanului, moviliţa de pământ a dispărut, aşternându-se în sat uitarea deplină a
trecutului, satul întreg fiind mancurtizat. Dar a sosit, după o iarnă grea, o
primăvară târzie (ca în 1988-1989!) şi lumea s-a adunat la cimitir pentru „marele
praznic al pomenirii morţilor”. Peste tot, în urma topirii zăpezilor, era noroi,
„nici o palmă de pământ uscat, nici o tufă de iarbă, ca să te poţi aşeza omeneşte,
pentru a închina un pahar de sufletul celor duşi”. Minune însă, undeva la marginea
cimitirului, unde fusese mormântul ciobanului, pe locul acela era „singurul strop
de verde în tot cimitirul şi se crucea lumea întrebându-se cine-o fi semănat-o”.
Era iarbă de munte şi oamenii şi-au reamintit de cioban şi au înţeles că acela o fi
avut uitate prin buzunare niscai seminţe. E în acest „strop verde” scos-din-
ascundere, în sens heideggerian şi eminescian, puterea reamintirii arheice, aduse
de întoarcerea lui Făt-Frumos, cel plecat de sute de ani pe tărâmul tinereţii fără
bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.E semnul că duhul unui neam oricând poate
renaşte şi că tânărul mancurtizat îşi va putea recunoaşte mama care aleargă pe
câmpuri în căutarea fiului mioritic. E punctul în care se diferenţiază Ion Druţă de
Cinghz Aitmatov. Oare nu asta s-a întâmplat în anii extraordinari ai renaşterii
Basarabiei din propria-i cenuşă, la ieşirea din iarna gulagului sovietic? Din
perspectiva arheităţii eminesciene, recunoaştem în Toiagul păstoriei textul
profetic şi cel mai profund al operei druţiene. Românii basarabeni au urmat, în
1989, „toiagul păstoriei”, descoperind stropul verde din cimitirul imperial, locul
de aşezare spre pomenirea morţilor şi spre Înviere. Acesta este adevăratul Ion
Druţă.
(Theodor CODREANU, HUSI, Romania)