e scriitorul Ion Druţă şi-a rotunjit o formulă; şi-a întregit un univers; şi-a

făurit un nume; a impus nişte tipologii.(...) Ceea ce nu putem să nu recunoaştem e

faptul că în anii de uniformizare şi nivelare a individualităţilor creatoare Ion
Druţă nu şi-a pierdut individualitatea”
(Eliza Botezatu, critic literar, profesor universitar)

Ion Druţă şi memoria arheală

Înainte de a descinde din filonul marilor povestitori moldoveni Ioan Neculce, Ion
Creangă şi Mihail Sadoveanu, Ion Druţă este un eminescian. Îl leagă de Eminescu
ceea ce voi numi memoria arheală. Cine este cât de cât iniţiat în gândirea
ontologică eminesciană ştie ce importanţă are, la poetul nostru, conceptul de
arheu. Eminescu l-a ridicat la rangul de principiu ontologic, depăşind, dintr-o
perspectivă transmodernă, dificultăţile irezolvabile ale noumen-lui kantian şi ale
voinţei schopenhaueriene, aruncând o punte tulburătoare către ontologia generală a
lui Martin Heidegger, dar şi către ontologia devenirii întru fiinţă a lui Noica sau
către informateria din gândirea ortofizică a unui Mihai Drăgănescu, aceştia din
urmă recunoscându-l, altminteri, de precursor1. Originalitatea lui Eminescu vine
din coroborarea conceptului de arheu, preluat din cultura greacă veche şi din
gândirea europeană, cu geniul viziunii orientale şi, mai ales, cu gândirea
folclorică românească. El descoperea în basmul, cules de Petre Ispirescu, Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte cea mai adâncă intuiţie a geniului românesc
în materie de fiinţă. El a putut trece astfel de la o ontologie generală la una
particulară: identifica în numitul basm arheul românilor, întrupat în personajul
Făt-Frumos şi manifestat ca memorie arheală. La întoarcerea de pe tărâmul tinereţii
fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, Făt-Frumos păstrează intactă memoria
spaţio-timpurilor trăite, pe când noii locuitori întâlniţi, vieţuitori doar în
porţiunea lor de timp istoric, nu o au. Intuiţia eminesciană va fi dezvoltată, în
toată anvergura ei filosofică, de către Lucian Blaga în conceptele matrice
stilistică, spaţiu mioritic, personanţă. Ei bine, o asemenea personanţă mioritică,
arheală străbate cele mai profunde pagini din proza lui Ion Druţă. Prozatorul de la
Chişinău nu a făcut, desigur, filosofie, ci a urmat chemarea a ceea ce prozatorii
moderni, pe urmele lui H. Bergson, au numit memorie involuntară. Iată cum se
spulberă şi prejudecata că moderni sunt numai cei care au urmat modelul prozei de
tip proustian, ceilalţi fiind etichetaţi, cu îngăduinţă, ca tradiţionalişti. Un
asemenea „tradiţionalist” poate să apară şi Ion Druţă, care, paradoxal, lucrează cu
intuiţii moderne, căci memoria involuntară nu-i altceva decât memoria arheală,
cunoscută de Eminescu înaintea lui Bergson şi a lui Marcel Proust. Altminteri, în
altă parte, am făcut demonstraţia că nu Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Anton Holban sau Mihail Sebastian sunt adevăraţii noştri „proustieni”, ci singurul
prozator român care întrece anvergura unui roman ca În căutarea timpului pierdut
este… Mihail Sadoveanu! Fabuloasa lui memorie arheală fusese sesizată încă de Mihai
Ralea, într-un eseu interbelic. Fără a ajunge la înălţimea colosului care a fost
Mihail Sadoveanu, Ion Druţă îi calcă pe urmă, nemulţumindu-se cu starea de simplu
epigon. Interesant că Ion Druţă înglobează în plasma imaginarului său atât Mioriţa,
cât şi drama uituceniei prizonierilor istoriei, locul lui Făt-Frumos luându-l
ciobanul care şi-a pierdut turmele, dar nu şi memoria arheală.

Întâlnirea mea spirituală cu Ion Druţă s-a produs cu vreo trei decenii în urmă, pe
vremea când, în România, mai nimeni nu ştia de domnia sa, cu excepţia unuia dintre
cei mai mari critici pe care i-am avut, Adrian Marino. Într-una din scrisorile
primite de la Adrian Marino, criticul clujean îmi mărturisea că, la Paris, sunt
jucate, cu surprinzător succes, piese de teatru ale unui scriitor din Basarabia, pe
nume Ion Druţă. Cum meteahna veche a culturii româneşti se ghidează după aceea că
trebuie mai întâi să faci vâlvă la Paris pentru a fi luat în serios şi în propria
ţară, cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu Ion Druţă, mai întâi la Chişinău,
apoi în România. După aventura pariziană, şi teatrele din Iaşi, Braşov şi Craiova
au început să se intereseze de piesele lui Ion Druţă. Revista Teatrul i-a publicat
piesa Doina, iar în Luceafărul i-au apărut câteva nuvele, una dintre ele
impresionându-mă în mod deosebit. E vorba de Toiagul păstoriei. În sfârşit,
promovarea lui Ion Druţă în România a culminat cu apariţia, în 1988, la Editura
Cartea Românească, a romanului Clopotniţa, tipărit la Chişinău în 1972 şi în 1984.
Volumul, îngrijit de Elena Siupur, conţinea şi douăsprezece povestiri, plus două
nuvele din volumul De la verde pân’la verde (1982). Am şi scris atunci unul dintre
primele articole apărute în Ţară despre Ion Druţă2, intitulat chiar Supravieţuirea
memoriei. Voi relua aici unele argumente de-atunci, de astă dată în cadrul schiţat
în prima parte a acestui eseu.

Prestigiul de mare scriitor al lui Ion Druţă era, pe atunci, în creştere. La

Chişinău, Mihai Cimpoi scrisese şi o monografie despre personalitatea lui. Opera îi
fusese tradusă la Moscova (autorul scriind şi-n limba rusă) şi în mai multe dintre
republicile unionale, de asemenea, în bulgară, germană şi franceză. Abia după aceea
opera lui n-a mai putut fi ignorată nici la Chişinău, în pofida „incomodităţii”
generate în faţa autorităţilor comuniste din „republică”. Fenomenul Druţă s-a impus
pe fondul a două prefaceri spectaculoase din fostul spaţiu sovietic: pe de o parte,
explozia prozatorilor „rurali” şi arhetipali de tipul Valentin Rasputin şi Cinghiz
Aitmatov, iar pe de alta – perestroika gorbaciovistă.

Etnic vorbind, Druţă a moştenit elemente arheice româneşti (pe linie paternă, fiind
fiul unui pictor de biserici) şi slave (mama fiind ucraineană, evlavioasă).
Creştinismul ortodox, de coloratură slavă, a lăsat, de aceea, puternice urme în
spiritualitatea profundă a scriitorului, dar pe fondul logosului românesc,
afinitatea cu geniul verbal al lui Creangă constituind substanţa lui estetică (v.,
în acest sens, nuvela Horodişte), însă evitând şi din acest punct de vedere
epigonismul, fapt vizibil, bunăoară, la povestitorul Ion Istrati. E ceea ce a făcut
din Ion Druţă un rezistent, în sensul dat cuvântului de Mircea Eliade. Altminteri,
Mihai Cimpoi3 face trimitere la „teroarea istoriei”, convertită şi transfigurată
mioritic în sacralitate şi în splendoare morală, casa mare ţărănească, de exemplu,
fiind un spaţiu sacru, al sărbătorii şi al omeniei (Casa mare, 1959). În limbajul
lui Blaga, e ceea ce se numeşte boicot al istoriei împotriva hoardelor barbare care
se erijează, prin forţa brută devastatoare, în stăpâni şi făuritori de istorie.
Dacă Ion Creangă, dascălul său întru logos, a trăit într-un sat liber, urmaşul s-a
trezit într-un sat agresat de o maşinărie infernală, în care nici ciobanul mioritic
nu mai are loc. Inefabilul armoniei, rezultat al umorului pur al humuleşteanului,
deşi încă răzbate ca firul de iarbă de sub caldarâm, cu discreţie, ca o boare de
primăvară, inefabilul acesta a rămas îngropat undeva în lutul din adâncuri, fiindcă
deasupra au bătut vânturile aspre ale istoriei moderne. Clopotniţa, Toiagul
păstoriei, Şoapte de nuc, Povara bunătăţii noastre, Casa mare ş.a. aduc acea
alchimie specifică autorului între dulceaţa armoniei sacrului şi veninul unei
prăbuşiri de proporţii etnice, care dă suflu de modernitate prozelor lui Ion Druţă,
sub masca unui tradiţionalism sui generis, osmoză care prefigurează noua paradigmă
culturală a transmodernismului. Experienţa istorică a autorului are rădăcini
similare cu aceea a lui Aitmatov din celebrul roman O zi mai lungă decât veacul. Nu
e vorba de nici un soi de influenţă, ci de stări asemănătoare care generează
fenomene asemănătoare, dovadă că „teroarea istoriei” a fost şi mai este un fenomen
specific nu doar realităţilor istorice româneşti. În definitiv, e aceeaşi dramă a
dispariţiei unei umanităţi arhaice, dar nicicum anacronice, ca în Moromeţii lui
Marin Preda. Aitmatov a făcut-o zguduitoare prin scoaterea la lumină a legendei
mancurţilor. Ce poate fi mai tragic decât fiul care şi-a pierdut memoria
strămoşilor şi care aruncă, fără ezitare, săgeata ucigaşă în pieptul mamei? Dintele
necruţător al comunismului a supus unei ameninţări viclene şi dure, în numele
„ştiinţei” şi „ideilor” umanitariste, etnii şi tradiţii cândva înfloritoare. A nu-
ţi cunoaşte trecutul, rădăcinile arheale echivalează cu dispariţia, înseamnă a fi
un mancurt. În Basarabia renaşterii din anii 1988-1992 s-a vehiculat mult această
tragedie a mancurtismului, dar, cu anii, când vechii barbari ai stepelor s-au
reaşezat pe malurile Bâcului, vocea mamei care-şi căuta fiul s-a stins încetul cu
încetul sub o nouă „teroare a istoriei”, cu mult mai vicleană decât toate, căci
acum mancurtismul biruia sub noul chip numit moldovenism. În plămada acestei drame
istorice de proporţii opera lui Ion Druţă şi omul Ion Druţă au rămas în miezul de
foc al istoriei, chiar dacă, fizic, scriitorul s-a retras la Moscova. Nicolae
Dabija a scris, cu ani în urmă, o minunată poezie despre Întoarcerea fiului
risipitor de frumuseţe, care fiu nu era altul decât Ion Druţă. Toţi sperau că se-
ntoarce arheul, Făt-Frumos din basmul popular, ca să le aducă aminte celor părăsiţi
de memorie istoria neamului românesc. Apoi, sentimentul a fost că Ion Druţă s-a
întors şi nu s-a întors: cu un ochi al memoriei arheale, dar cu celălalt al
uitării. Aşa că Basarabia a rămas doar cu doi arhei: Eminescu şi Ştefan cel Mare.
Suficienţi, desigur. Iar Druţă a rămas, în Basarabia, cu opera care-i mai
importantă decât omul pieritor, căci în ea trăieşte Archaeus. Şi e, totodată,
oglinda conştiinţei sfâşiate, despre care am vorbit într-un capitol din Basarabia
sau drama sfâşierii, în ceea ce-l priveşte pe Ion Druţă4.

Ne aflăm la Căpriana, topos al schimbărilor aduse de comunismul sovietic, dar şi

păstrător al semnelor arheale, cel mai puternic dintre toate fiind clopotniţa care
păstrează memoria vremurilor lui Ştefan cel Mare, uitate, prin opresiune şi
„teroare a istoriei”. Noutatea pe care o aduce Ion Druţă în ontologia poetică a
arheităţii e dedublarea fiinţei: de o parte amnezia făpturii istorice întrupate de
Nicolai Trofimovici, directorul şcolii din sat, care a pierdut dimensiunea
trecutului, mancurtizându-se, iar, pe de altă parte, cel care nu a pierdut-o, căci
în el încă mai trăieşte Archaeus – profesorul de istorie Horia Holban. Arheul
Căprianei este Daniil Sihastrul, maestrul spiritual al lui Ştefan cel Mare. Cândva,
pe dealul Căprianei se aciuase Daniil Sihastrul, care, aici, a căzut victimă
hoardelor din stepele asiatice. Spre a-i păstra neştirbită memoria, Ştefan a pus să
se ridice o clopotniţă. În fiecare clopotar trăia arheul sihastrului şi al lui
Ştefan. Memoria arheală era imprimată pe un hrisov din piele de viţel. În sute de
ani, „hronicul” s-a îmbogăţit, fiind păstrat cu sfinţenie din generaţie în
generaţie. Dar au venit peste oameni vremurile care silesc la uitare pentru a se
crea o nouă identitate, una fără arheu – homo sovieticus. Acum, trecutul devine o
„povară” şi trebuie extirpat din memoria locurilor. Noii istorici şi autorităţile
caută vechiul hronic, dar paginile zdrenţuite circulă din mână în mână, fiind
ascunse şi păstrate cu sfinţenie de căprieni, ceea ce devine marea primejdie în
ochii autorităţilor. Nu reuşesc să dea de urma manuscrisului nici universitarul
Ilarie Turcul, nici istoricul-dascăl Horia Holban. Alunecarea din real în mitic şi
simbolic, susţinută cu umor de Ion Druţă, într-o frumoasă limbă românească, în
varianta ei moldovenească, face din Ion Druţă un povestitor plin de farmec, dar şi
un autor al unor mize existenţiale profunde.

În Căpriana, Horia Holban a ajuns predestinat de iubire şi de istorie. În sat, e

ameninţat de mediocritate şi de anonimat, ca unealtă a distrugătorilor de memorie.
Salvarea vine în povestea clopotniţei şi a hronicului tăinuit de săteni. Are de
ales între memoria clopotniţei şi teama de omul fără memorie, care este directorul
şcolii, cel ce-şi adânceşte uitarea cu sticla şi paharul ascunse după cele două
„enciclopedii” din dulapul cabinetului. Horia Holban nu are nici el altă cale, însă
în timpul unei lecţii despre Marea Revoluţie Franceză are revelaţia arheică, cea a
istoriei naţionale şi a satului Căpriana. Un suflu miraculos face ca douăzeci şi
patru de copii să-l asculte vrăjiţi. Este momentul decisiv al alegerii: el
declanşează războiul cu cei fără memorie. Neculai Trofimovici trece la mutilarea
clopotniţei: face rost de scânduri şi de cuie şi porunceşte omului de serviciu să
le bată pe faţada clopotniţei, fiindcă nu o mai putea suporta, îndemnat şi de
autorităţi. Se petrece însă un fapt care alarmează şi dă bănuiala că nişte duşmani
de clasă au intrat în acţiune: noaptea, o mână nevăzută scotea scândurile şi lăsa
la vedere chipul clopotniţei. Intrăm în logica stranie a zidirii manolice: ce se
zideşte ziua se surpă noaptea. Bănuitul nu putea fi altul decât Horia Holban. Este
supus unei anchete sub acuzaţia de sabotaj politic. Agresat, profesorul se
îmbolnăveşte şi umblă prin spitale. Din urmă, însă, povestea clopotniţei continuă:
scândurile sunt date jos noaptea, deşi Simionel, cel ce le bătea de fiecare dată,
avea şi datoria să vegheze. În consecinţă, clopotniţa este incendiată şi, la
întoarcere, Horia Holban o găseşte ruinată scrum. I se spune că a fost trăsnită
într-o noapte şi a ars, fără ca nimeni să aibă curajul s-o salveze. Fetiţa Maria
Moscalu îl face să înţeleagă adevărul. Nici măcar cei douăzeci şi patru de copii n-
au fost lăsaţi şi n-au avut curajul să apere clopotniţa. Iată marea durere a lui
Horia Holban. Profesorul, devenit indezirabil, se hotărăşte să nu părăsească satul,
ci să-şi împlinească menirea arheală scriind o carte despre Clopotniţă. Textul se
transformă şi-n metaroman: „Abia acum, după ce-a ars Clopotniţa, sosise ceasul
scrierii unei cărţi despre dânsa, şi el era singurul care avea nu numai dreptul, ci
şi datoria de a scrie acea carte”5. Dar fără „hronicul” dispărut şi apărat de
ţărani nu era posibil. În consecinţă, Horia începe o veritabilă călătorie
iniţiatică spre a recupera memoria hronicului. Va dezlega, astfel, şi enigma
acoperirii şi dezvelirii clopotniţei. Cel care bătea scândurile ziua şi le scotea
noaptea era însuşi Simionel, ţăranul devenit om de serviciu la şcoală. În acest
personaj, Ion Druţă a avut abilitatea artistică de a incifra drama sfâşierii, a
dedublării, fără reliefarea unei conştiinţe problematizante, cum e profesorul Horia
Holban. Osmoza dintre omul simplu şi intelectual, iată o altă fericită soluţie
metaromanescă a lui Ion Druţă. În Basarabia sau drama sfâşierii, am arătat că Ion
Druţă însuşi se poate recunoaşte nu numai în Horia Holban, dar şi în Simionel, căci
ilustrul prozator însuşi a lucrat cu o stranie dedublare: pe de o parte, ca artist
a recuperat memoria arheală a neamului, iar pe de alta a bătut scânduri în
clopotniţa aceluiaşi neam ca om politic care a legitimat ofensiva moldovenismului
slavizant, în numele pravoslavnicei ortodoxii. Iată de ce Mihai Cimpoi putea scrie:
„Începând cu anul 1994, scriitorul a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au
blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a «seminţelor socialiste»,
a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc”6. Nu cred că Ion Druţă
poate fi bănuit de „lipsă de sinceritate”. El a urmat, mai degrabă, dublul glas al
arheităţii sale etnice: românesc şi slav, convins fiind că moldovenismul este
soluţia împăcării lor. Cert e că în operă a fost mai puternic arheul românesc, pe
când în opţiunile existenţiale ale individului lumesc biruitoare a ieşit chemarea
slavă. Şi mai grăitoare este această rivalitate, cu prevalenţa fiinţei mioritice,
în capodopera sa nuvelistică – Toiagul păstoriei.

Ciobanul lui Ion Druţă pare a fi rupt din stânca Ceahlăului: „Era înalt şi zdravăn
cât un munte, căci de-acolo de la munte o fi coborât neamul lor pentru a se căpătui
pe dealurile noastre”. Ca şi Clopotniţa însă, ciobanul mioritic este smuls din
mediul său cosmic şi încorsetat în spaţiul ocupantului sovietic. Semnul dintâi: nu
mai are oi. Iată marea diferenţă dintre păstorul lui şi Nechifor Lipan,
protagonistul din romanul maestrului său Sadoveanu. Ceea ce n-a putut să dispară
din ciobanul lui Ion Druţă este tocmai întreaga memorie arheică, bogăţia
sufletească şi nobleţea chipului. Casa lui e izolată, undeva pe vârful dealului,
surogat de munte. Deşi nimeni nu i-a văzut oile, în ograda lui toate se petrec ca
şi cum le-ar avea. Acest cioban neobişnuit duce o existenţă pur „fenomenologică”,
chiar în sensul husserlian al cuvântului: e o punere între paranteze a cadrului
existenţial istoric şi trăirea în miezul fiinţei-ca-fiinţare. Cred că aici trebuie
căutat geniul nativ al prozatorului Ion Druţă, care, desigur, nu lucrează cu
concepte filosofice, ci se lasă în voia imaginarului poetic, chiar la modul liric
al cuvântului. Ciobanul din deal nu trăieşte în precaritatea istoriei precum
consătenii lui acaparaţi de sorbul sovietic. Dar prezenţa sa intrigă, fiindcă
răscoleşte reminiscenţele memoriei arheale. E admirat sau clevetit. Înţelegem
repede că este acelaşi simbol al Clopotniţei lui Ştefan cel Mare. Uitucii văd în el
un duşman de clasă, un chiabur sau un culac. Autorităţile şi necunoscătorii se miră
că, în „bunăstarea” lui, nu-şi plăteşte dările către stat. Va fi trimis la ocnă, cu
un „Bine” smuls de pe buzele lui, tăcut şi neînfrânt precum misteriosul Zahei
Orbul, eroul lui Vasile Voiculescu. Pe locul casei ciobanului s-a ridicat casă de
piatră, arătoasă, cea a colhozului, şi în locul fluierului au început să zbârnâie
telefoanele. Întors de la mină, ciobanul şi-a făcut o altă casă, nu după
arhitectura cea nouă, megalomanică, ci la fel de modestă precum cea veche, însă pe
celălalt deal. Nu are nici acum oi, dar omul trăieşte mai departe ca şi cum le-ar
avea: „Jeluirile celea ale lui din pragul casei l-au dat de gol, căci vecinii de
azi nu mai sunt ei vecinii de altădată. Se zice că au fost imprimate pe bandă de
magnetofon tânguirile fluierului acela, duse la Chişinău şi supuse unei analize
meticuloase de către computerele cele mai sofisticate, care, se zice, descifrează
lumea sunetelor şi o aşterne în lumea cuvintelor, de-ţi vine să te cruceşti. Până
la urmă s-a stabilit în mod ştiinţific că în toate frământările celea ale
fluierului era vorba de nişte mioare. Hotărât lucru avea oi. Nimeni nu ştia de unde
le-o luat şi unde le ţine…” Aceasta e memoria pură, cea suspendată la nivel arheic,
imposibil de distrus, ca şi ideile lui Platon.

Rămas singur pe lume, ciobanul va muri bătrân şi bolnav, fiind îngropat undeva la
marginea cimitirului, evocând tragismul Doinei lui Cezar Ivănescu, ecou, la rândul
ei al Doinei eminesciene: Strajă romană pe Tisa şi sus pe Nistru,/ vecinic la
margine, vecinic la margine poporul meu. Cum nimeni nu s-a mai ocupat de mormântul
ciobanului, moviliţa de pământ a dispărut, aşternându-se în sat uitarea deplină a
trecutului, satul întreg fiind mancurtizat. Dar a sosit, după o iarnă grea, o
primăvară târzie (ca în 1988-1989!) şi lumea s-a adunat la cimitir pentru „marele
praznic al pomenirii morţilor”. Peste tot, în urma topirii zăpezilor, era noroi,
„nici o palmă de pământ uscat, nici o tufă de iarbă, ca să te poţi aşeza omeneşte,
pentru a închina un pahar de sufletul celor duşi”. Minune însă, undeva la marginea
cimitirului, unde fusese mormântul ciobanului, pe locul acela era „singurul strop
de verde în tot cimitirul şi se crucea lumea întrebându-se cine-o fi semănat-o”.
Era iarbă de munte şi oamenii şi-au reamintit de cioban şi au înţeles că acela o fi
avut uitate prin buzunare niscai seminţe. E în acest „strop verde” scos-din-
ascundere, în sens heideggerian şi eminescian, puterea reamintirii arheice, aduse
de întoarcerea lui Făt-Frumos, cel plecat de sute de ani pe tărâmul tinereţii fără
bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.E semnul că duhul unui neam oricând poate
renaşte şi că tânărul mancurtizat îşi va putea recunoaşte mama care aleargă pe
câmpuri în căutarea fiului mioritic. E punctul în care se diferenţiază Ion Druţă de
Cinghz Aitmatov. Oare nu asta s-a întâmplat în anii extraordinari ai renaşterii
Basarabiei din propria-i cenuşă, la ieşirea din iarna gulagului sovietic? Din
perspectiva arheităţii eminesciene, recunoaştem în Toiagul păstoriei textul
profetic şi cel mai profund al operei druţiene. Românii basarabeni au urmat, în
1989, „toiagul păstoriei”, descoperind stropul verde din cimitirul imperial, locul
de aşezare spre pomenirea morţilor şi spre Înviere. Acesta este adevăratul Ion
Druţă.
(Theodor CODREANU, HUSI, Romania)