Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr.

Paula Nemţuţ
Curs. Complementele matriciale
Sunt compliniri obligatorii, determinanţi necesari ai centrului, a căror apariţie este
condiţionată de particularităţile sintactice ale regentului. Acestea includ următoarele tipuri de
complemente: direct, secundar, indirect, prepoziţional, complementul predicativ al obiectului.
Altele sunt poziţii sintactice apărute prin reorganizare: complementul posesiv şi cel de agent,
dar şi predicativul suplimentar.
1. Complementul direct (CD)
Este o poziţie sintactică cerută de verbe sau locuţiuni verbale tranzitive la o formă
finită sau non-finită (nepersonală) şi, prin analogie, de unele interjecţii cu regim verbal. Ca
atare, CD apare numai în GV şi GInterj: Mama coace o prăjitură. Spre a o ajuta pe Ioana,
trebuie adunaţi nişte bani. Băgase de seamă greşeala făcută. Iată-i pe toţi aici. Uite-ne şi pe
noi în poză. Na-ţi o haină, e frig. Apariţia CD după formele verbale nepersonale este un prim
şi important indiciu al trăsăturii lor verbale:
Şi doar mă sileam eu [...] s-o fac a înţelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei... (I.
Creangă, Amintiri), Nu mă cunosc decât atunci când plâng/ Ştergându-mi lacrimile pe furiş. (Ileana
Mălăncioiu, Au să rămână plopii), Nu e, însă, mai puţin adevărat, că se găsesc şi destule frânghii de
legat pe oamenii de soiul meu. (C. Hogaş, Pe drumuri de munte)
Rarisim, ca regent poate apărea şi un adjectiv „tranzitiv”, cu tranzitivitate slabă (nu se
poate combina cu un clitic pronominal, dar acceptă un nominal legat direct, neprepoziţional).
Singurul adjectiv care apare în limba actuală este dator: Mi-e dator viaţa. (N.B. Construcţia
verbală nu cere un CD, ci un S: Îmi datorează viaţa.). În limba veche, numărul adjectivelor
„tranzitive” era mai mare, incluzând adjective postverbale: au purces [...] cu jaloba la
împărăţie pentru greul ce petrecea ţara de domnii neştiutori rândul ei. (M. Costin,
Letopiseţ)1. Adjectivul dator se foloseşte azi cu regim datival şi prepoziţional: a-i fi dator
cuiva cu ceva, ca şi a-i datora cuiva cu ceva.
Şi unele verbe intranzitive (a dansa, a lupta, a merge, a porunci, a trăi, a visa) pot fi
construite cu un CD exprimat printr-un nominal înrudit semantic cu acestea ori din aceeaşi
rădăcină cu verbul, aşa-numitul CD intern:
Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră domnului nainte. (T. Arghezi, Doi
orbi), Aţi luptat luptă deşartă, aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. (M. Eminescu, Epigonii),
Am visat vise deşarte. Nu putem trăi azi un trai decent/ o viaţă decentă.
CD se caracterizează prin următoarele:
 satisface valenţa de tranzitivitate a verbului ori a interjecţiei, în funcţie de regent putând
apărea complementul persoanei (pe cineva) sau complementul obiectului/ lucrului (ceva):
Iubesc natura. O iubesc pe bunica., nu *Iubesc natura pe bunica.;
1
Vezi GBLR, 2010, p. 430 şi observaţii de la nota 4, p. 431.

1
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Complementele matriciale
 se realizează prin clitic personal sau reflexiv cu formă de Ac sau prin GN legat direct
(neprepoziţional) de regent; N.B. pe de la complementul persoanei îl considerăm morfem
de Ac: Îl susţin mereu. O cumpăr. Se îngrijeşte. Ne salutăm. Culege flori. Nu mănâncă
brânză.;
 participă la fenomenul dublării prin clitic pronominal în Ac, indiferent de poziţia acestuia,
anticipare (clitic antepus): Îi cert pe copii. sau reluare (clitic postpus): Pe copii îi tot cert.;
 în funcţie de caracteristicile verbului tranzitiv, actualizarea contextuală a CD este
obligatorie sau facultativă: Ţăranii adapă vitele. Să prevezi şi o posibilă amânare a
excursiei. Nu te susţin. Le consider utile. faţă de: Citesc. Mănânc. Beau. Învăţ. Tricotez.,
unde verbele sunt folosite absolut;
 ca rol tematic, CD exprimă prototipic Pacientul: Vântul a doborât un copac. Îi ajută pe
bătrâni. sau Tema: Citeşte un roman.; alte roluri tematice ocupate: Ţinta (M-a ajuns la
gară. Ne întreabă data plecării.); Experimentatorul (Mă doare. Mă bucură multe.);
Locativul, Parcursul (Colindă ţara. Trece strada.); Instrumentul (Ia altă lingură).
Nu toate aceste caracteristici se regăsesc în toate construcţiile în care este ocurent un
CD. Atunci când obiectul direct exprimă o proprietate, acesta nu poate fi substituit ori dublat
prin clitic pronominal: Angajez decoratori. Cautăm muncitori necalificaţi. (a angaja/ a căuta
ceva ≠ a angaja/ a căuta pe cineva). Apariţia unui clitic de Ac pe lângă verb nu înseamnă
neapărat realizarea poziţiei de CD: A luat-o razna. A făcut-o la stânga. Se văicăreşte. Se
lăfăieşte., unde o este un pronume personal cu valoare neutră, fără funcţie sintactică, iar se
este un pronume reflexiv obligatoriu pe lângă verb.
Construindu-se neprepoziţional, complementul direct se poate confunda cu alte poziţii
sintactice: CSec, CPO, PS şi CPrep. Două sunt testele de recunoaştere a CD: testul substituţiei
printr-un clitic personal sau reflexiv cu formă de Ac şi testul participării CD la operaţia de
pasivizare (A cumpărat maşina. Maşina a fost cumpărată. Mănâncă doar fructe. Se mănâncă
doar fructe.). Este suficient ca unul dintre teste să funcţioneze, pentru a identifica un CD.
 În gramatica tradiţională, CD şi CSec reprezentau aceeaşi funcţie sintactică, i.e. CD. Ca
efect al principiului unicităţii, cele două funcţii s-au separat: spre deosebire de CD, CSec
nu se realizează prin clitic personal de Ac, nu admite coordonarea cu un CD, semn clar că
cele două nu ocupă în GV aceeaşi funcţie sintactică: Îl învaţă pe copil şi franceza., unde
şi este un semiadverb focalizator, dar nu *Îl învaţă pe copil sau franceza. CSec nu
participă la fenomenul pasivizării, cum o face CD: O profesoară i-a învăţat pe studenţi
gramatică. Studenţii au fost învăţaţi gramatică de o profesoară.
 Faţă de CPO, caracterizat printr-o citire predicativă (apare ca proprietate), CD are o citire
referenţială (ca entitate): L-au numit Pistruiatul.CPO Pe MihaiCD l-au ales preşedinteCPO
CD

2
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Complementele matriciale
al delegaţiei. Au angajat-o directoareCPO pe noua venită.CD Numai CD poate fi substituit
prin clitic pronominal; CD se realizează ca GN determinat (prezenţa numelui propriu sau a
substantivului comun articulat hotărât), iar CPO ca GN nedeterminat (substantiv comun
nearticulat).
 Spre deosebire de PS, CD este o funcţie de bază, cerută de grila sintactico-semantică a
verbului. PS este o funcţie reorganizată, obţinută dintr-o structură bipropoziţională: Îl ştiu/
cred ambasador. < Ştiu/ cred că el e ambasador. Părinţii îl vor medic. < Părinţii vor ca
el să fie medic. PS este o funcţie predicativă (provine dintr-un NP), faţă de CD, care este
una referenţială; nu admite realizarea printr-un clitic pronominal, apărând ca nedeterminat
(nu primeşte nici articol, nici alt determinant).
 Apariţia lui pe la CD generează confuzii cu alte realizări prepoziţionale necircumstanţiale
subordonate verbului: Contez pe voi. Mizez pe prieteni. Mă bazez/ bizui pe ceilalţi. S-a
mâniat pe unii. I-a căşunat pe fete., verbele au toate regim prepoziţional, pe fiind
obligatorie (a conta, a miza, a se baza/ bizui, a se mânia, a-i căşuna pe cineva/ pe ceva).
CD construit cu pe e substituibil prin construcţii neprepoziţionale: Îi laudă pe câştigători.
Îşi laudă câştigătorii. Îi laudă. Se laudă. Laudă premiile aduse. PS nu admite pasivizarea.
CD se exprimă printr-un GN având ca centru un substantiv, un pronume sau un
numeral în cazul Ac fără prepoziţie:
Birică se tot mişca ascultându-l pe Moromete. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe
dumneata? Nu mai pot să le duc pe toate. Când începu să le vadă pe cele două cu plasa începu să
râdă. (M. Preda, Moromeţii), Avem timp [...] să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi. (O. Paler,
Avem timp), Să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni. (O. Paler, Elegie), Ce deosebeşte
diamantul de cărbune? Te poţi împăca deplin cu un duşman, iertând ce a făcut, orice a făcut (N.
Iorga, Cugetări), Iaca lăcaşul unchiului meu! (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb), Şart! part! trosc!
pleosc! patru palme. (I.L. Caragiale, D-ale carnavalului)
EXCEPŢII: În cazuri rare, CD se construieşte cu o prepoziţie partitivă: de, din, dintre:
Am întâlnit şi [oameni] de-ai lui Popescu la târg. Bucătăreasa a furat [o parte/ ceva/ puţin]
din mâncarea copiilor. Au salvat [câţiva] dintre răniţi. [Lucruri] De toate a luat. Spune-i, Tudore,
fetei ăleia să mai aducă nişte de-asta. (M. Preda, Moromeţii), Arde la căldări, în loc de cărbuni, din
grâul ce transporta la hambarele vaporului. (J. Bart, Europolis)
În aceste contexte avem de-a face cu elipsa substantivului sau a pronumelui regent,
poziţia centrului fiind considerată una vidă, fără corp fonetic. Alte situaţii-excepţie sunt
reprezentate de relativele imbricate (împletirea regentei cu subordonata):
Caută la ce răspunde omul, dar uită-te mai ales la ce întreabă. (N. Iorga, Cugetări)
Unele substantive în Ac însoţite de la sunt aparente excepţii de la CD:

3
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Complementele matriciale
Şi mănâncă fata la plăcinte [...] a băut la apă până s-a răcorit [...] a mâncat la pere. (I.
Creangă, Fata babei şi fata moşneagului). (la = pro-adjectiv)
CD se mai poate exprima printr-un verb la infinitiv, gerunziu ori supin. Infinitivul
apare însoţit de morfemul a, cu excepţia construcţiilor în care verbele regente sunt a putea şi
a şti. Gerunziul apare întotdeauna după verbe de percepţie, iar supinul după verbe aspectuale
terminative (a isprăvi, a înceta, a încheia, a mântui, a găta, a găti, a sfârşi, a termina) sau
verbul modal a avea:
Tu ştii tăcea când este de tăcere // Ştii suferi, iubi şi mângâia. (T. Arghezi, Psalmi), Şi unde
n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mânios... Mai şede moş Nichifor
aşa pe gânduri pănă-şi găteşte de băut luleaua. (I. Creangă, Amintiri), Greşind, nu înveţi atâta a nu
greşi, cât a nu crede că nu poţi greşi. (N. Iorga, Cugetări), Tu auzi păşind în tindă. Iar prin coloane
pare să vezi trecând o minune. (M. Eminescu, Poezii), Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. (M.
Sadoveanu, Baltagul)
Completiva directă este de două tipuri: propoziţie relativă, atunci când este introdusă
prin pronume, adjective sau adverbe relative, şi propoziţie conjuncţională, atunci când este
introdusă prin conjuncţii subordonatoare. În poziţia de relativă apar trei tipuri de propoziţii:
interogativă, rezultată din transpunerea în vorbire indirectă a enunţurilor interogative parţiale
(după verbe precum: a anunţa, a cerceta, a comunica, a ghici, a întreba, a povesti, a spune, a
şti, a verifica, a zice); relativa propriu-zisă (neinterogativă/ liberă) şi relativa infinitivală,
un tip de construcţie arhaică, parţial fixă, cerută de verbul personal tranzitiv a avea, mai rar de
alte verbe (infinitivul apare fără morfemul a). Exemple:
 relativă interogativă:
Maria anunţă cine/ cu cine/ de ce/ pentru ce a venit. Cercetează a cui este cartea/ cui i-a dat
lucrarea/ despre care carte se vorbeşte/ cât timp a lipsit.
Cine a meşteşugit aceste stihuri populare, cine a îngânat întâi sfâşietoarea lor melodie nu
ştiu şi poate că nu ştie nimeni. (G. Călinescu, Opere), Radu Comşa întrebă care-i vor fi atribuţiile
viitoare. (C. Petrescu, Întunecare)
 relativa propriu-zisă:
Cumpără ceea ce-şi doreşte. Opreşte pe oricine îi iese în cale. Vede cui i-am dat atenţie.
Şi-atunci Harap-Alb se şi înfăţoşează înaintea împăratului Roş, spunându-i de unde, cum,
cine şi pentru ce anume a venit. (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb), Ţii tu minte câte-n lume-ai
auzit,/ Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? (M. Eminescu, Scrisoarea I), Nu-mi presimţi tu
nebunia când auzi/ cum murmură viaţa-n mine [...]. (L. Blaga, Nu-mi presimţi?), Iată ce se
întâmplase. (M. Preda, Moromeţii)
 relativă infinitivală:

4
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Complementele matriciale
– Stăpâne [...] las’ că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâne şi colaci pentru nuntă [...]. Ai
să te duci în fundul iadului şi n-are să aibă cine te scoate...! Când, iaca!... ce să vadă? Ş-apoi mai are
când vedè? [...] norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Aşa a trebuit să se întâmple,
şi n-ai cui bănui. Dar ai pe cine ajuta? (I. Creangă, Poveşti. Povestiri), [...] atunci aş fi de părere să
coborâm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puţin, cu ce înjgheba un foc […] (C. Hogaş, Pe
drumuri de munte), Colivăreasa începuse să accepte că schimbarea e una singură, venind de la sine şi
de care n-ai cum scăpa. (R. Aldulescu, Amantul colivăresei)
 completivă conjuncţională:
Nu vezi că gura arsă mi-e de sete/ Şi-√căn ochii mei se vede-n friguri chinu-mi? (M. Eminescu,
Iubind în taină), Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs. (M. Eminescu, Scrisoarea III),
Biblia ne povesteşte de Samson cum că muierea,/ Când dormea, tăindu-i părul,/ I-a luat toată
puterea. (M. Eminescu, Scrisoarea V), Eu pe-un fir de lămâiţă/ Voi cerca de mă iubeşti. (M.
Eminescu, Floarea albastră), A umblat pe la vraci şi filosofi [...] să le ghicească dacă or să facă
copii. (P. Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe), Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul
Bobotezei, nici dacă în iulie turbează câinii de căldură. (B. Delavrancea, Hagi Tudose), El întreabă
cum de s-a întâmplat asta.
Completiva directă stă, de obicei, după regentă, şi nu se desparte prin virgulă de
aceasta. Când stă înaintea ei, poate fi despărţită prin virgulă. Completivele conjuncţionale
introduse prin dacă sau că pot fi reluate printr-un clitic pronominal cu valorea neutră o: Că/
Dacă te-am iertat, am făcut-o pentru că aşa am crezut de cuviinţă. Că n-ai venit, am văzut-o.
Uneori, completiva introdusă prin că este reluată prin demonstrativul feminin cu valoare
neutră asta: Că i-ai minţit, asta îi supără pe părinţi. Dublarea completivei este obligatorie
atunci când aceasta este antepusă regentei: Pe care/ câţi i-am văzut i-am trimis la concurs. Pe
oricine/ oricare venea la el îl găzduia cu bucurie.
2. Complementul secundar (CSec)
Este o funcţie desprinsă din clasa CD, ca efect al principiului unicităţii (imposibilitatea
aceluiaşi regent de a atribui aceeaşi funcţie sintactică şi acelaşi rol tematic la doi subordonaţi
diferit). Este cerută de verbe dublu tranzitive, fiind complementul obiectului/ lucrului – ceva.
Sunt considerate bitranzitive următoarele verbe: a anunţa, a asculta, a examina, a învăţa, a
întreba, a ruga, a trece, a sfătui, a urca pe cineva ceva: Profesorul de istorie ne-a ascultat la
sfârşit toată materia, dar nu i-a trecut clasa pe toţi. CSec este tot o poziţie matricială, aparând
într-o structură obligatoriu ternară, coocurent cu un CD, dar incompatibil cu funcţia de CI.
Este legat direct de regent, realizându-se printr-un GN cu formă nemarcată, aşa-numitul caz
neutru. CSec se exprimă uneori şi prin forme verbale nerpersonale (verb la infinitiv):

5
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Complementele matriciale
[...] învăţase piciorul nostru a-şi mlădia talpa pe unghiul ascuţit al pietrelor şi a se înţepeni
temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat [...]. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.
(M. Eminescu, Odă)
Nu se poate realiza printr-un clitic personal sau reflexiv de Ac, nu participă la
fenomenul dublării şi nu este pasivizabil, precum e CD. Semantic, verbul îi atribuie rolul de
Temă: Cineva mă învaţă maghiara. Bunica mă ascultă lecţia la engleză.
Unele dintre verbele citate manifestă regim sintactic diferit în funcţie de context, i.e.
ele nu sunt mereu bitranzitive: Învăţ. (utilizare absolută), Mă învaţă lucruri utile. (CD +
CSec), Mă învaţă la lucruri rele. (CD + CPrep), M-am învăţat cu binele. (doar CPrep, verbul
fiind reflexiv); Mă anunţă data plecării. (CD + CSec), Îmi anunţă data plecării. (CI + CSec),
El mă anunţă despre data plecării. (CD + CPrep), Mă sfătuieşte ceva de bine. (CD + CSec),
Mă sfătuieşte la ceva. (CD + CPrep), Mă sfătuieşte despre căsătorie. (CD + CPrep) etc.
Despre CSec s-a vorbit înaintea apariţiei GALR, fiind considerat o poziţie distinctă
faţă de CD, complement secundar (Valeria Guţu Romalo2), obiect secundar (Gabriela Pană
Dindelegan3). Argumentele sunt cele expuse anterior. Gabriela Pană Dindelegan exemplifică
multe verbe cu obiect secundar: a caracteriza, a cleveti, a convinge, a critica, a denunţa, a
deprinde, a hotărî, a insulta, a pâri etc., altele decât cele date în GALR şi care prezintă clar
un regim prepoziţional. Aceasta ilustrează poziţia de CSec cu subordonate conjuncţionale
introduse prin că: El m-a denunţat că sunt hoţ. El m-a caracterizat că sunt inteligent.
Corespondentul propoziţiilor respective este, de fapt, un PS: El m-a denunţat ca hoţ. El m-a
caracterizat ca inteligent., deci subordonatele sunt PS. Cele două funcţii trimit la acelaşi
referent, lucru exclus pentru verbele bitranzitive. În prezenţa CD al lucrului este imposibilă
apariţia unui CI sau a unui PS.4
Completiva secundară se introduce prin conjuncţii subordonatoare (că, să, dacă) şi
prin pronume şi adverbe relative:
M-a anunţat că petrecerea va fi diseară. V-am rugat să vă schimbaţi atitudinea. Mă va învăţa
cum să procedez. M-a întrebat pe cine să aduc la firmă/ cui îi trimit florile/ al cui plan e mai bun/ pe
cine ne bazăm/ unde vom pleca.
Mă ruga din ochi să mai stau serile. (B. Delavrancea, Hagi Tudose), Îl întreabă dacă-l mai
doare nasul. (I.L. Caragiale, D-l Goe), Muma cea bună îi întreabă pe copii de le este foame. (I.A.
Zanne, Proverbele românilor)

2
Vezi Sintaxa limbii române. Probleme şi intepretări, p. 117.
3
Vezi Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română, p. 19.
4
Pentru aceste observaţii, vezi Maria Vulişici Alexandrescu, op. cit., p. 90.