MOTIVAŢIA

1. Care sunt tipurile de motive specifice activităţii de învăţare?

https://edict.ro/motivatia-scolara-tipuri-si-modalitati-de-stimulare/
Scrisul înverzit este din lucrarea mea de licență ”ciufulită”  am considerat adecvat
conținutul, acum rămâne să stabiliți dvs dacă este

În sensul ei general noțiunea de motivație a fost introdusa în psihologie la începutul

secolului al XX-lea. Termenul de motivație deriva de la adjectivul latin motivus = care pune în
mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Definirea
motivației și stabilirea rolului ei în explicarea comportamentului este departe a se fi finalizat din
punctul de vedere al psihologilor. Noțiunea are sensuri multiple. Este clar că un motiv este cauza
principală a unui eveniment. Acesta determină modul în care o persoana reacționează, nu doar
situația în care se acționează. „Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în
declanșarea, orientarea și modificarea conduitei”(Andrei Cosmovici, 2005, p.198). De aici aflăm
că motivația este compusă din ansamblul motivelor. Astfel, în „ Marele Dicționar al Psihologiei”,
motivația este definita ca o suma de „procese fiziologice și psihologice responsabile de
declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitiva sau aversivă
conferita elementelor de mediu asupra cărora se exercita acel comportament”. O definiție mai
completă este cea oferită de Al. Roșca: ”Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne
ale conduitei, fie ca sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple
trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.
Motivația de performanță a copilului pornește încă din familie când acesta se măsoară cu
alții, apare tendința de a-i egala și depăși pe anumiți membri ai familiei, ca urmare a descoperirii
Eu-lui, a contactului cu competiția, cu performanța. Performanța un termen global care cuprinde
rezultatele activităților și răspunsului subiectului, excelența elevului fiind produsul experienței
și învățării sub conducerea cadrului didactic. Rezultatul unei activități joacă un rol deosebit în
declanșarea și dezvoltarea conduitei; reușitele școlare cât și eșecurile pot schimba nu numai
forme de comportament, ci și de personalitatea subiectului precum și a modului de percepție a
lumii sau pe el însuși. Efectul motivațional al performanței se poate explica prin faptul că
aceasta constituie o măsură reală a valorii individului. Performanța obținută intensifică și susține
efortul de învățare, stimulând un nivel de aspirație ridicat și inspirând plăcere în dezvoltarea
experiențelor. Imaginea de sine se află în strânsă legătură cu perceperea, evaluarea și
reanalizarea succesului sau insuccesului școlar, fapt ce explica proveniența performanței din
motivație. Nivelul intrinsec al individului se concretizează în nivelul de aspirații și așteptări
aceea ce determină dorința de preformare .
2. Cum poate fi testată motivaţia învăţării?

Într-o accepție foarte larga, termenul performanță desemnează rezultate observabile ale
învățării. Pentru abordările socio-cognitive ale învățării, termenul performanță trimite la
comportamentele care traduc utilizarea de către elevi a cunoștințelor declarative sau procedurale
în diferite situații de învățare. Performanța, ca rezultat concret al activității de învățare, devine
pentru elev o sursă de informație care influențează percepțiile asupra propriei competențe.
Efectul performanței asupra percepțiilor de sine ale elevului poate fi pozitiv sau negativ. Dacă un
elev reușește, într-o sarcină de învățare în care s-a angajat cognitiv și a perseverat pentru
rezolvarea acesteia, el va estima ca performanța a fost meritată. Acest fapt va îmbunătăți opinia
elevului cu privire la propria activitate și îl va face să valorizeze mai mult acel tip de activitate.
În același timp, un eșec poate avea un efect negativ asupra percepțiilor elevului privind propria
competență, făcându-l să se îndoiască de posibilitățile sale de reușită în activitățile propuse de
profesor. Un eșec repetat îl va conduce pe elev către fenomenul neajutorării învățate.
Performanța nu reprezintă, așadar, o simplă demonstrație a ceea ce elevul a învățat, ci este și un
eveniment prin care el se judecă, se valorizează ca persoană.
Succesul și insuccesul școlar. Viitoarea personalitate a școlarului poate fi modelată de
succesul sau insuccesul școlar, acest aspect fiind important nu numai din punct de vedere social.
În viziunea lui Erikson, perioada micii școlarități (6/12 ani) corespunde cu nevoia de a
produce/construi lucruri. Criza este determinată de opoziția între această nevoie și sentimentul de
inferioritate sau credință în incapacitate. Erikson a văzut această perioadă ca fiind determinantă
pentru consolidarea procesului de achiziție a sinelui și a înțeles tendința de a construi a copilului
ca fiind crucială, pentru că îi asigură importante aptitudini ce fundamentează tendința
vocațională de mai târziu. Interacțiunea cu școala este cea care pune bazele atitudinilor copilului
și credințelor sale cu privire propriu parcurs ca o componentă a imaginii de sine, a succesului
sau a insuccesului școlar. Succesul aduce un sentiment de încredere în forțele proprii, iar
insuccesul creează o imagine de sine negativă, un sentiment de inadecvare și de incapacitate care
determină comportamentul ulterior de învățare. Atât succesul cât și insuccesul depind de
numeroși factori precum: factori social-obiectivi și factori ce țin de structura individului (factori
interni). Mediul social-cultural favorizează ambianța generală a politicii școlare. Acest mediu
creează oportunități realizării prin școală. Mediul familial pregătește și întreține spiritul de
respect pentru școală, pregătește și întreține efortul de învățare. Factorii interni au o pondere
deosebită în performanţa școlară, de asemenea, starea generală de sănătate condiționează
biologic reușita în învățare.
Capacitățile intelectuale (perceptive, de memorie, gândire și imaginație) și abilitățile
(deprinderile și atitudinile) sunt cele care determină în cea mai mare măsură reușita școlară.
Insuccesul școlar reprezintă discrepanța dintre exigențele școlare, posibilitățile și rezultatele
elevului. Eșecul școlar determină efecte negative în plan psihologic, elevul în cauză pierzându-și
încrederea în propriile posibilități cât și în plan social, ducând până la marginalizare socială.
Eșecul școlar dovedește ori un nivel scăzut de competență la elevi explicat prin întârzieri în
dezvoltarea intelectuală, ori inadaptarea acestora la exigențele mediului școlar. Dintre cauzele
care conduc la eșecul școlar se enumeră: abandonul școlar, inadaptare școlară, eșec la examenele
finale, incapacitatea de a atinge obiective pedagogice. Eșecul școlar poate avea o amplitudine
redusă atunci când rămânerea în urmă este episodică, când lacunele privesc o singură disciplină
la nivelul unui semestru sau dobândesc un caracter generalizat, când eșecul vizează materiile de
învățământ. Pentru eliminarea efectelor negative ale eșecului școlar este necesar cunoașterea
cauzelor care au produs-o. Pe lângă cauzele eșecului școlar ce țin de elev, se numără și cauzele
fiziologice (tulburări somatice, endocrine,neurologice), cauze de ordin psihic (tulburări de
comportament). De asemenea, familia reprezintă un factor foarte important în eșecul școlar
atunci când elevul provine din familii: dezorganizate, lipsă de condiții și materiale necesare
vieții, nivel scăzut cultural în familie, relații intrafamiliale negative, nivel scăzut de comunicare
umană, lipsa legăturii unor părinți cu școala.În vederea prevenirii și înlăturării eșecului școlar, se
impune sporirea rolului învățământului preșcolar, realizarea parteneriatelor școală-familie-
comunitate.

3. Care sunt modalităţile de optimizare a motivaţiei pentru învăţare?

Motivele învăţării, ca şi motivele întregii activităţi se formează sub influenţa condiţiilor
exterioare. Ele intră în acţiune, fiind stimulate tot de aceste condiţii care se raportează în poziţie
de scop faţă de activitatea de învăţare. De exemplu: elevul învaţă pentru că doreşte să-i bucure pe
părinţii pe care îi respectă. Când scopurile sunt exterioare învăţării (obiecte, rezultate, situaţii) ele
pot fi produse atât de elevii înşişi, cât şi de alţii (profesori, părinţi) şi obţinerea lor constituie un
mijloc de satisfacere a motivelor ce susţin învăţarea.

Dacă în cele spuse anterior, am clasificat motivația ca fiind externă și internă, în mod real,
învățarea este motivată atât intrinsec cât și extrinsec. Însă, s-a constatat că învățarea productivă
are loc atunci când copilul învață din plăcere, din interes cognitiv, deci spunem că este motivată
intrinsec. Unele motive intrinseci au caracter primar, legate de satisfacerea nevoilor de bază ale
ființei umane, altele au caracter secundar, fiind derivate din cele extrinseci, prin interiorizarea
lor.

Motivația externă are în centrul ei – profesorul. Acest tip de motivație are rolul de a declanșa
motivația internă, după care acțiunea ei încetează. Dacă eșuează în a declanșa motivația internă,
motivația externă se transformă într-un mecanism specific mitei.

Influența motivație asupra învățării este covârșitoare. Am observat faptul că motivația intrinsecă
este motivația optimă deoarece acest tip de motivație este caracterizată prin interes, încredere,
duce la performanță, la dezvoltarea creativității, la creșterea perseverenței, a respectului de sine,
aduce o stare generală de bine. Motivația învățării este o tendință înnăscută a omului dar ea poate
înceta brusc dacă nu are condițiile necesare dezvoltării. Ea încorporează mai mult interes,
exaltare şi încredere, ducând la creşterea performanţei, a perseverenţei şi creativităţii, a vitalităţii,
respectului de sine şi a stării generale de bine a individului – o înclinaţie naturală către asimilare,
măiestrie, interes spontan, explorare.

Oamenii au această tendinţă către motivația învățării, din naştere, dar ea poate înceta brusc, dacă
condiţiile nu îi sunt propice. Teoria evaluării cognitive (TEC) sugerează că motivația învățării
înfloreşte atunci când circumstanţele o permit. Conform TEC, evenimentele socio-contextuale
(ex. Feedback, comunicare, recompense etc.), care sporesc sentimentul de competenţă pe durata
unei acţiuni, pot avea ca efect creşterea motivației învățării pentru acţiunea respectivă.

Astfel, șansa, recunoaşterea sentimentelor, ocaziile de auto-direcţionare au ca efect creşterea

motivației învățării, deoarece conferă un sentiment mai puternic de autonomie.

„Motivaţia intrinsecă îşi are sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisface prin
îndeplinirea acelei activităţi. Ea îl determină pe individ să participe la o activitate pentru
plăcerea şi satisfacţia pe care aceasta i-o procură, fără a fi constrâns de factori exteriori.”
(Dragu A., Cristea S., 2003,  p.75)
Curiozitatea este forma de bază a motivației interne.  Lângă ea se alătură nevoia de a ști, de a-și
îmbogății cunoștințele. În contradicție cu motivația internă, cea externă se află în exteriorul
individului și a activității de învățare. Învățarea nu devine un scop în sine ci este un mijloc de a
atinge anumite scopuri( note bune, laude, cadouri). În aceste condiţii, învăţarea se efectuează sub
semnul unei solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară, fără să ofere satisfacţii
nemijlocite şi cu un efort voluntar crescut.

Subiectiv, această motivaţie e însoţită de trăiri emoţionale negative (teama de eşec, teama de
pedeapsă) sau de trăiri pozitive, dar îngust utilitariste (aşteptarea laudei sau a recompensei
materiale). Învăţarea apare, în acest din urmă caz, atrăgătoare în virtutea consecinţelor ei  Tema
motivație învățării a rămas de actualitate, iar literatura de specialitate s-a focalizat asupra ei.
Specialiștii au încercat să găsească modalități de stimularea a motivației pentru învățare, dar și
tehnici prin care profesorii pot crește gradul de motivare a elevilor.

Stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic al educatorilor,
al acelora care, după cum spunea J.A Comenius, au „cea mai minunată îndeletnicire din lume”.
Stimularea elevilor se realizează de către profesor, acesta trebuie să posede anumite trăsături de
personalitate și un stil de lucru.

Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:

 Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la
începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem
încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem preveni comportamentele
deviante.
 Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot
remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
 Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului
spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de elev.
Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă
elevului încrederea în sine, îi întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală.
 Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția
elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un
mod productiv. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care
să potenţeze această disponibilitate naturală a elevilor.
 Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au tendința
de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai
mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
 Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând
exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
 Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
 Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat fizic
dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea
comportamentului respectiv.
 Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă
de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la
fel şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o
atenţie sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este
o întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu întotdeauna profesorul
 face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii este lauda. Totodată aceasta
este și cea mai la îndemână.

S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este prezentat
scopul învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt apreciați, când le
sunt arătate progresele făcute, când sunt curioși.  De obicei, orice proces de învăţare este
plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare sau
supramotivare, şi creste în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul
motivaţiei interne nu există saturaţie.

1.1. REUȘITA ȘCOLARĂ – CONCEPT MOTIVAȚIONAL

Privite din perspectiva pedagogică, prevenirea și preîntâmpinarea nereușitei școlare sunt

esențiale în vederea evitării și consemnării acestei după ce a devenit o stare reală. Acest fapt
presupune intervenție conștientă, întemeiată pe cunoașterea eventualelor cauze care ar putea duce
la nereușită în activitatea de învățare. Astfel de cauze sunt generate de distorsiuni intervenite la
nivelul factorilor care concură la obținerea unui randament ce satisface reușita școlară.
Rezultantă a confluenței tuturor factorilor implicați (factori socio-pedagogici și factori bio-
psihologici), reușita școlară este o perspectivă ce înglobează toate variabilele personalității
elevului implicate în procesul de învățământ. Nici unul din acești factori ce nu pot fi analizați în
mod izolat, întrucât aportul fiecăruia la explicarea reușitei școlare, la învățătură, este determinat
de interacțiunile sale, directe sau indirecte cu ceilalți factori. Structura instituțională a sistemului
de învățământ își pune amprenta asupra succesului școlar prin specificul relațiilor instituite,
vertical și orizontal, între diversele sale module. Elasticitatea și flexibilitatea acestor relații de
natură să permită reorientări pe parcurs, oferă premise favorabile reușitei școlare. Organizarea
pedagogică a procesului de învățământ, prelucrarea conținuturilor de învățare în funcție de
posibilitățile elevilor, optimizarea înclinațiilor și aptitudinilor reale ale elevilor, ar putea duce la
crearea unor situații de instruire care să fie în concordanță cu ritmul de învățare al elevilor, o
adaptare a instruirii pedagogice la particularitățile psihofizice ale elevilor. Un demers didactic
proiectat pe învățare activ- participativă influențează individualizarea ce asigură o independență
mai mare a elevului în activitatea de învățare, dar permite și elaborarea și administrarea unor
sarcini diferențiate în funcție de ritmul și posibilitățile de asimilare a celui învățat.
Un factor răspunzător al succesului școlar al elevului, îl reprezintă personalitatea
profesorului. Personalitatea și pregătirea psihopedagogică a cadrului didactic se află într-o
corelație ridicată cu rezultatele învățării, fapt ce conferă posibilitatea adaptării elevilor la
procesul de instruire și formare intelectuală, atitudinală și comportamentală. Profesorul poate
diagnostica anumite dificultăți de învățare, poate interveni, atenua sau chiar înlătura aceste
dificultăți, „afecțiunea profesorului corelează cu randamentul la învățătură al elevului”
(D.P. Ausubel, p.537). O atitudine caracterizată prin afecțiune și empatie duce la crearea unui
etos favorabil învățării și reușitei școlare, întreținută de laudele și încurajările – factori
motivaționali pentru elevi. Totodată stilul de predare este o rezultantă a întregii personalității
didactice a profesorului, a aspiraților pedagogice ce se răsfrânge asupra activității pe care o
întreprinde la clasă, în vederea realizării obiectivelor propuse.
Reușita școlară este considerată ca fiind o recunoaștere, o confirmare socială a unei
conduite performante la învățătură, exprimându-se prin rezultate maxime la examene,
concursuri, olimpiade, festivaluri. Reușita în școală, ca și în viață de altfel, presupune o conduită
a scopului, o autocunoaștere, valorificarea propriilor calități și lupta continuă pentru depășirea
limitelor.În încercarea de a da o definiție reușitei școlare se poate spune că, relevă gradul de
adecvare dintre nivelul dezvoltării psihofizice a elevului și solicitările externe, ale școlii (Nicola,
1994). În plan strict psihologic, reușita școlară poate avea semnificații, conotații și nuanțe diferite
de la o persoană la alta. De regulă însă, succesul are o valoare foarte importantă, de stimulare, de
potențarea altor succese, de motivare intrinsecă în învățare. Activitatea didactică constituie, prin
modul cum este organizată, derulată și evaluată, punctul de pornire pentru asigurarea succesului.
Abordând pozitiv elevul, sprijinind obținerea succesului, în forme și manifestări variate,
profesorul creează condițiile pentru o imagine de sine pozitivă, ceea ce întărește posibilitatea de
noi reușite. Se vorbește de aceea de o cauzalitate circulară a succesului și insuccesului școlar: un
succes generează alte succese , similar petrecându-se lucrurile și pentru insucces.