Motivatia Conspect
Motivatia Conspect
Motivatia Conspect
Într-o accepție foarte larga, termenul performanță desemnează rezultate observabile ale
învățării. Pentru abordările socio-cognitive ale învățării, termenul performanță trimite la
comportamentele care traduc utilizarea de către elevi a cunoștințelor declarative sau procedurale
în diferite situații de învățare. Performanța, ca rezultat concret al activității de învățare, devine
pentru elev o sursă de informație care influențează percepțiile asupra propriei competențe.
Efectul performanței asupra percepțiilor de sine ale elevului poate fi pozitiv sau negativ. Dacă un
elev reușește, într-o sarcină de învățare în care s-a angajat cognitiv și a perseverat pentru
rezolvarea acesteia, el va estima ca performanța a fost meritată. Acest fapt va îmbunătăți opinia
elevului cu privire la propria activitate și îl va face să valorizeze mai mult acel tip de activitate.
În același timp, un eșec poate avea un efect negativ asupra percepțiilor elevului privind propria
competență, făcându-l să se îndoiască de posibilitățile sale de reușită în activitățile propuse de
profesor. Un eșec repetat îl va conduce pe elev către fenomenul neajutorării învățate.
Performanța nu reprezintă, așadar, o simplă demonstrație a ceea ce elevul a învățat, ci este și un
eveniment prin care el se judecă, se valorizează ca persoană.
Succesul și insuccesul școlar. Viitoarea personalitate a școlarului poate fi modelată de
succesul sau insuccesul școlar, acest aspect fiind important nu numai din punct de vedere social.
În viziunea lui Erikson, perioada micii școlarități (6/12 ani) corespunde cu nevoia de a
produce/construi lucruri. Criza este determinată de opoziția între această nevoie și sentimentul de
inferioritate sau credință în incapacitate. Erikson a văzut această perioadă ca fiind determinantă
pentru consolidarea procesului de achiziție a sinelui și a înțeles tendința de a construi a copilului
ca fiind crucială, pentru că îi asigură importante aptitudini ce fundamentează tendința
vocațională de mai târziu. Interacțiunea cu școala este cea care pune bazele atitudinilor copilului
și credințelor sale cu privire propriu parcurs ca o componentă a imaginii de sine, a succesului
sau a insuccesului școlar. Succesul aduce un sentiment de încredere în forțele proprii, iar
insuccesul creează o imagine de sine negativă, un sentiment de inadecvare și de incapacitate care
determină comportamentul ulterior de învățare. Atât succesul cât și insuccesul depind de
numeroși factori precum: factori social-obiectivi și factori ce țin de structura individului (factori
interni). Mediul social-cultural favorizează ambianța generală a politicii școlare. Acest mediu
creează oportunități realizării prin școală. Mediul familial pregătește și întreține spiritul de
respect pentru școală, pregătește și întreține efortul de învățare. Factorii interni au o pondere
deosebită în performanţa școlară, de asemenea, starea generală de sănătate condiționează
biologic reușita în învățare.
Capacitățile intelectuale (perceptive, de memorie, gândire și imaginație) și abilitățile
(deprinderile și atitudinile) sunt cele care determină în cea mai mare măsură reușita școlară.
Insuccesul școlar reprezintă discrepanța dintre exigențele școlare, posibilitățile și rezultatele
elevului. Eșecul școlar determină efecte negative în plan psihologic, elevul în cauză pierzându-și
încrederea în propriile posibilități cât și în plan social, ducând până la marginalizare socială.
Eșecul școlar dovedește ori un nivel scăzut de competență la elevi explicat prin întârzieri în
dezvoltarea intelectuală, ori inadaptarea acestora la exigențele mediului școlar. Dintre cauzele
care conduc la eșecul școlar se enumeră: abandonul școlar, inadaptare școlară, eșec la examenele
finale, incapacitatea de a atinge obiective pedagogice. Eșecul școlar poate avea o amplitudine
redusă atunci când rămânerea în urmă este episodică, când lacunele privesc o singură disciplină
la nivelul unui semestru sau dobândesc un caracter generalizat, când eșecul vizează materiile de
învățământ. Pentru eliminarea efectelor negative ale eșecului școlar este necesar cunoașterea
cauzelor care au produs-o. Pe lângă cauzele eșecului școlar ce țin de elev, se numără și cauzele
fiziologice (tulburări somatice, endocrine,neurologice), cauze de ordin psihic (tulburări de
comportament). De asemenea, familia reprezintă un factor foarte important în eșecul școlar
atunci când elevul provine din familii: dezorganizate, lipsă de condiții și materiale necesare
vieții, nivel scăzut cultural în familie, relații intrafamiliale negative, nivel scăzut de comunicare
umană, lipsa legăturii unor părinți cu școala.În vederea prevenirii și înlăturării eșecului școlar, se
impune sporirea rolului învățământului preșcolar, realizarea parteneriatelor școală-familie-
comunitate.
Dacă în cele spuse anterior, am clasificat motivația ca fiind externă și internă, în mod real,
învățarea este motivată atât intrinsec cât și extrinsec. Însă, s-a constatat că învățarea productivă
are loc atunci când copilul învață din plăcere, din interes cognitiv, deci spunem că este motivată
intrinsec. Unele motive intrinseci au caracter primar, legate de satisfacerea nevoilor de bază ale
ființei umane, altele au caracter secundar, fiind derivate din cele extrinseci, prin interiorizarea
lor.
Motivația externă are în centrul ei – profesorul. Acest tip de motivație are rolul de a declanșa
motivația internă, după care acțiunea ei încetează. Dacă eșuează în a declanșa motivația internă,
motivația externă se transformă într-un mecanism specific mitei.
Influența motivație asupra învățării este covârșitoare. Am observat faptul că motivația intrinsecă
este motivația optimă deoarece acest tip de motivație este caracterizată prin interes, încredere,
duce la performanță, la dezvoltarea creativității, la creșterea perseverenței, a respectului de sine,
aduce o stare generală de bine. Motivația învățării este o tendință înnăscută a omului dar ea poate
înceta brusc dacă nu are condițiile necesare dezvoltării. Ea încorporează mai mult interes,
exaltare şi încredere, ducând la creşterea performanţei, a perseverenţei şi creativităţii, a vitalităţii,
respectului de sine şi a stării generale de bine a individului – o înclinaţie naturală către asimilare,
măiestrie, interes spontan, explorare.
Oamenii au această tendinţă către motivația învățării, din naştere, dar ea poate înceta brusc, dacă
condiţiile nu îi sunt propice. Teoria evaluării cognitive (TEC) sugerează că motivația învățării
înfloreşte atunci când circumstanţele o permit. Conform TEC, evenimentele socio-contextuale
(ex. Feedback, comunicare, recompense etc.), care sporesc sentimentul de competenţă pe durata
unei acţiuni, pot avea ca efect creşterea motivației învățării pentru acţiunea respectivă.
„Motivaţia intrinsecă îşi are sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisface prin
îndeplinirea acelei activităţi. Ea îl determină pe individ să participe la o activitate pentru
plăcerea şi satisfacţia pe care aceasta i-o procură, fără a fi constrâns de factori exteriori.”
(Dragu A., Cristea S., 2003, p.75)
Curiozitatea este forma de bază a motivației interne. Lângă ea se alătură nevoia de a ști, de a-și
îmbogății cunoștințele. În contradicție cu motivația internă, cea externă se află în exteriorul
individului și a activității de învățare. Învățarea nu devine un scop în sine ci este un mijloc de a
atinge anumite scopuri( note bune, laude, cadouri). În aceste condiţii, învăţarea se efectuează sub
semnul unei solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară, fără să ofere satisfacţii
nemijlocite şi cu un efort voluntar crescut.
Subiectiv, această motivaţie e însoţită de trăiri emoţionale negative (teama de eşec, teama de
pedeapsă) sau de trăiri pozitive, dar îngust utilitariste (aşteptarea laudei sau a recompensei
materiale). Învăţarea apare, în acest din urmă caz, atrăgătoare în virtutea consecinţelor ei Tema
motivație învățării a rămas de actualitate, iar literatura de specialitate s-a focalizat asupra ei.
Specialiștii au încercat să găsească modalități de stimularea a motivației pentru învățare, dar și
tehnici prin care profesorii pot crește gradul de motivare a elevilor.
Stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic al educatorilor,
al acelora care, după cum spunea J.A Comenius, au „cea mai minunată îndeletnicire din lume”.
Stimularea elevilor se realizează de către profesor, acesta trebuie să posede anumite trăsături de
personalitate și un stil de lucru.
Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la
începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem
încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem preveni comportamentele
deviante.
Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot
remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului
spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de elev.
Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă
elevului încrederea în sine, îi întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală.
Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția
elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un
mod productiv. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care
să potenţeze această disponibilitate naturală a elevilor.
Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au tendința
de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai
mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând
exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat fizic
dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea
comportamentului respectiv.
Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă
de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la
fel şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o
atenţie sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este
o întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu întotdeauna profesorul
face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii este lauda. Totodată aceasta
este și cea mai la îndemână.
S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este prezentat
scopul învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt apreciați, când le
sunt arătate progresele făcute, când sunt curioși. De obicei, orice proces de învăţare este
plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare sau
supramotivare, şi creste în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul
motivaţiei interne nu există saturaţie.