Motivația școlară.

Tipuri și modalități de stimulare

Una dintre problemele centrale ale psihologiei este motivația. Ea încearcă să explice de ce anume
oamenii fac ceea ce fac, de ce preferă o activitate alteia şi ce anume îi face să treacă de la o activitate la
alta. În psihologie se urmărește surprinderea și descrierea fenomenelor, actelor de conduită dar și
cauzele generatoare, determinismul lor. Un act comportamental nu pare și nu se manifestă fără a exista
o anumită incitare, determinare, susținere energetică direcționată. Chiar și atunci când nu există un
scop, un obiectiv, un comportament are la bază o cauză.
În sensul ei general noțiunea de motivație a fost introdusa în psihologie la începutul secolului al XX-
lea.
Termenul de motivație deriva de la adjectivul latin motivus = care pune în mișcare și
desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman.
Definirea motivației și stabilirea rolului ei în explicarea comportamentului este departe a
se fi finalizat din punctul de vedere al psihologilor. Noțiunea are sensuri multiple. Este clar că un
motiv este cauza principală a unui eveniment. Acesta determină modul în care o persoana reacționează,
nu doar situația în care se acționează. „Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în
declanșarea, orientarea și modificarea conduitei”(Andrei Cosmovici, 2005, p.198). De aici aflăm că
motivația este compusă din ansamblul motivelor. Astfel, în „ Marele Dicționar al Psihologiei”,
motivația este definita ca o suma de „procese fiziologice și psihologice responsabile de declanșarea,
menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitiva sau aversivă conferita
elementelor de mediu asupra cărora se exercita acel comportament”.
Motivației i s-a atribui diferite roluri: o simulare și descărcare de energie, o reacție ce este asociată
unui stimul,o acțiune spontană ce oferă o energie aparte organismului, un factor psihologic ce
influențează comportamentul individului. Motivația explică, de asemenea, și trecerea de la starea de
repaus la cea de acțiune. Trebuie înțeles faptul că nu orice cauză devine un motiv. Motivul este o cauza
internă a conduitei noastre.
De-a lungul timpului, motivația a primit diferite definiții. In DEX, este definită ca: „ Totalitatea
motivelor sau mobilurilor (conștiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acțiune
sau să tindă spre anumite scopuri.”. O altă definiție concluzionează că: „prin motivație înțelegem o
formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismele de comandă și control ale
sistemului personalități și o oscilație de la stare inițială de echilibru, un deficit energetico-
informațional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută”. O definiție mai completă este cea oferită de Al.
Roșca: ”Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt înnăscute sau
dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.
Ceea ce transformă ființa umană într-un subiect selectiv și activ este motivația. Având o structură
motivațională proprie, omul are o relație dublă cu mediul ambiant: de independență- omul are
capacitatea de a acționa pe cont propriu, chiar dacă lipsesc stimulii și solicitările externe, iar alta de
dependență- omul își satisface stările de necesitate pe baza schimburilor din mediul ambiant.
Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și face referire la
totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor
cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Procesul de învățate este facilitat și energizat de
motivație prin o intensificare a efortului și prin concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de
pregătire pentru o activitate de învățare. Elevii motivați sunt mai perseverenți și învață mai eficient.
Una din cauzele ce duc la a învăța/ a nu învăța este motivația. Dar motivația poate fi și efectul
activității de învățare. Atunci când cunoști rezultatele învățării, mai ales dacă acestea sunt pozitive, îți
poți susține eforturile ulterioare. elevului. Din satisfacția inițială de a fi învățat, elevul își va dezvolta
motivația de a învăța mai mult. Așadar, relația cauzală dintre motivație și învățare este una reciprocă.
Motivația energizează învățarea, iar învățarea încununata de succes intensifică motivația.
Psihologii au ajuns la concluzia că principalul resort intern al eforturilor omului de a se perfecționa
prin învățare este motivația. Educația formulează noi cerințe spre a stimula dezvoltarea copilului.
În acest context interpretativ, un rol deosebit revine educaţiei, aceasta fiind cea care dinamizează
natura motivaţiei: a trebuinţelor, motivelor, intereselor, aspiraţiilor şi idealurilor, a gradului său de
conştientizare şi subiectivizare.
Privind din această perspectivă, P. Golu defineşte motivaţia ca „model subiectiv al cauzalităţii
obiective, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare şi
educaţie în achiziţie internă a persoanei” (Golu P. 2006, p.96)
Analizând cele spuse mai sus, putem afirma că motivația învățării este definită ca totalitatea motivelor
ce determină, orientează, organizează și potențează intensitatea efortului de învățare. Motivul învățării
elevilor poate fi un sentiment, o dorință, o idee ca rezultat al reflectării în conștiința lor a cerințelor
societății din care fac parte. Trebuie clarificat faptul că o activitate umană de învățare nu se produce
având ca impuls un singur motiv, ci este determinată și susținută de o multitudine de motive.
Printre motivele pentru care oamenii urmează școala este reușita socială. Putem spune că mergem la
școală pentru a promova în societate, pentru a avea un statut social superior, pentru a reuși în viață.
Elementele fundamentale ale motivației învățării sunt reprezentate de coordonatele valorice ale
modelului dominant de reușita socială.
Declanșarea, orientarea și susținerea oricărei activități psihice sunt influențate de motivație. Acesta
este rolul motivație în învățare. Putem recunoaște un elev motivat pentru activitatea de învățare dacă el
este implicat în sarcinile de învățare, își autoreglează activitatea de învățare, dispune de o mare
capacitate de mobilizare a efortului de învăţare, are tendinţa de a opera în mod constant transferul a
ceea ce învăţat de la un domeniu la altul.
Procesul de învățare dar și rezultatul învățării sunt influențate tot de motivație. Sintagme și etichetări
negative precum elevii nu mai sunt interesați să învețe, n-au drag de carte, nu sunt motivați să învețe
apar frecvent în observațiile din mediul școlar. Este o realitate semnalată frecvent de profesorii din țara
noastră și o problemă actuală, la care specialiștii din domeniul științelor educației, dar și practicienii au
încercat să caute soluții.
Termenul „ a fi motivat la învățătură” exprimă o stare mobilizatoare și direcționată spre atingerea unui
scop. În acest caz, elevul este profund implicat în sarcinile de învățare, este orientat spre finalități, într-
o mare măsura conștientizate. Elevul transferă în învățare potențialul cognitiv, afectiv, experiența de
viață. La celălalt pol, termenul „a nu fi motivat pentru învățătură”, se identifică prin pasivitate,
inactivitate, concentrare lentă și greoaie spre o sarcină de învățare, lipsa spontaneității și a curiozității.
Motivația este principalul vector al personalității, care direcționează comportamentul
elevului spre scopurile educaționale. Putem afirma că nu poate avea loc un proces educațional real,
științific fără identificarea motivelor învățării și aria lor de acțiune. Un rol aparte îl are profesorul. El
este cel care trebuie să știe să folosească forța acestor motive în educația elevilor.
Motivele învăţării, ca şi motivele întregii activităţi se formează sub influenţa condiţiilor exterioare. Ele
intră în acţiune, fiind stimulate tot de aceste condiţii care se raportează în poziţie de scop faţă de
activitatea de învăţare. De exemplu: elevul învaţă pentru că doreşte să-i bucure pe părinţii pe care îi
respectă. Când scopurile sunt exterioare învăţării (obiecte, rezultate, situaţii) ele pot fi produse atât de
elevii înşişi, cât şi de alţii (profesori, părinţi) şi obţinerea lor constituie un mijloc de satisfacere a
motivelor ce susţin învăţarea.
Dacă în cele spuse anterior, am clasificat motivația ca fiind externă și internă, în mod real, învățarea
este motivată atât intrinsec cât și extrinsec. Însă, s-a constatat că învățarea productivă are loc atunci
când copilul învață din plăcere, din interes cognitiv, deci spunem că este motivată intrinsec. Unele
motive intrinseci au caracter primar, legate de satisfacerea nevoilor de bază ale ființei umane, altele au
caracter secundar, fiind derivate din cele extrinseci, prin interiorizarea lor.
Motivația externă are în centrul ei – profesorul. Acest tip de motivație are rolul de a
declanșa motivația internă, după care acțiunea ei încetează. Dacă eșuează în a declanșa motivația
internă, motivația externă se transformă într-un mecanism specific mitei.
Influența motivație asupra învățării este covârșitoare. Am observat faptul că motivația intrinsecă este
motivația optimă deoarece acest tip de motivație este caracterizată prin interes, încredere, duce la
performanță, la dezvoltarea creativității, la creșterea perseverenței, a respectului de sine, aduce o stare
generală de bine. Motivația învățării este o tendință înnăscută a omului dar ea poate înceta brusc dacă
nu are condițiile necesare dezvoltării. Ea încorporează mai mult interes, exaltare şi încredere, ducând la
creşterea performanţei, a perseverenţei şi creativităţii, a vitalităţii, respectului de sine şi a stării
generale de bine a individului – o înclinaţie naturală către asimilare, măiestrie, interes spontan,
explorare.
Oamenii au această tendinţă către motivația învățării, din naştere, dar ea poate înceta brusc, dacă
condiţiile nu îi sunt propice. Teoria evaluării cognitive (TEC) sugerează că motivația învățării
înfloreşte atunci când circumstanţele o permit.
Conform TEC, evenimentele socio-contextuale (ex. Feedback, comunicare, recompense etc.), care
sporesc sentimentul de competenţă pe durata unei acţiuni, pot avea ca efect creşterea motivației
învățării pentru acţiunea respectivă.
Astfel, șansa, recunoaşterea sentimentelor, ocaziile de auto-direcţionare au ca efect creşterea motivației
învățării, deoarece conferă un sentiment mai puternic de autonomie.
„Motivaţia intrinsecă îşi are sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisface prin îndeplinirea
acelei activităţi. Ea îl determină pe individ să participe la o activitate pentru plăcerea şi satisfacţia
pe care aceasta i-o procură, fără a fi constrâns de factori exteriori.” (Dragu A., Cristea S., 2003,
p.75)
Curiozitatea este forma de bază a motivației interne. Lângă ea se alătură nevoia de a ști, de a-și
îmbogății cunoștințele. În contradicție cu motivația internă, cea externă se află în exteriorul individului
și a activității de învățare. Învățarea nu devine un scop în sine ci este un mijloc de a atinge anumite
scopuri( note bune, laude, cadouri). În aceste condiţii, învăţarea se efectuează sub semnul unei
solicitări şi condiţionări externe, fără o plăcere interioară, fără să ofere satisfacţii nemijlocite şi cu un
efort voluntar crescut.
Subiectiv, această motivaţie e însoţită de trăiri emoţionale negative (teama de eşec, teama de pedeapsă)
sau de trăiri pozitive, dar îngust utilitariste (aşteptarea laudei sau a recompensei materiale). Învăţarea
apare, în acest din urmă caz, atrăgătoare în virtutea consecinţelor ei Tema motivație învățării a rămas
de actualitate, iar literatura de specialitate s-a focalizat asupra ei. Specialiștii au încercat să găsească
modalități de stimularea a motivației pentru învățare, dar și tehnici prin care profesorii pot crește
gradul de motivare a elevilor.
Stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic al educatorilor, al
acelora care, după cum spunea J.A Comenius, au „cea mai minunată îndeletnicire din lume”.
Stimularea elevilor se realizează de către profesor, acesta trebuie să posede anumite trăsături de
personalitate și un stil de lucru.
Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:
Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la începutul
anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem încuraja să adopte
atitudini demne de apreciat și putem preveni comportamentele deviante.
 Personalizarea clasei.
Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot remarca elevii clasei. Felul cum arată
clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului spre învățare.
Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de elev. Simplu fapt că profesorul
memorează numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă elevului încrederea în sine, îi întăresc
sentimentul de siguranță și apreciere personală.
Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția elevilor și prin
controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un mod productiv. Profesorul ar
trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care să potenţeze această disponibilitate
naturală a elevilor.
Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au tendința de a se
ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai mult de la elevi
adesea se va şi obţine acest lucru.
Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând exemplul
profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat fizic dar și psihic
de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea comportamentului respectiv.
Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă de luat în
calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor. Nu de
puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o atenţie sporită elevilor care creează
probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este o întărire pozitivă cu valenţe educative
semnificative, de care nu întotdeauna profesorul face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa
elevii este lauda. Totodată aceasta este și cea mai la îndemână.
S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este prezentat scopul
învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt apreciați, când le sunt arătate
progresele făcute, când sunt curioși. De obicei, orice proces de învăţare este plurimotivat. Eficienţa
învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare sau supramotivare, şi creste în cazul unui nivel
optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul motivaţiei interne nu există saturaţie.