Laborator 3 Termocuple Termorezistente
Laborator 3 Termocuple Termorezistente
Laborator 3 Termocuple Termorezistente
ETALONAREA TERMOCUPLELOR ŞI
A TERMOREZISTENŢELOR
I SCOPUL LUCRĂRII
A. Descrierea principiilor de funcţionare a termocuplelor, termorezistenţelor şi a
pirometrelor de radiaţie, inclusiv prezentarea practică a acestora.
B. Efectuarea măsurătorilor de temperatură.
C. Etalonarea termocuplelor şi a termorezistenţelor folosind valorile măsurate.
II ECHIPAMENT NECESAR
A. Diverse tipuri de termocuple şi termorezistenţe.
B. Termostat umplut cu apă.
C. Milivoltmetrul analogic şi multimetrul digital.
E01 1
2
0∞C temp. mV E12 = f(t-ta)
de etalonare
t
1 ta
E02
În practică termocuplele sunt construite din două sârme din metale sau aliaje diferite,
sudate la unul din capete. Punctul de sudură 2 (sudura caldă) se pune în contact cu sistemul a
cărui temperatură se determină iar capetele libere 1 (sudura rece) se leagă la un aparat de măsură
a tensiunii electrice (milivoltmetru) gradat direct în grade Celsius.
Valorile tensiunilor termoelectromotoare sunt de ordinul mV / 100∞C, în funcție de
materialele din care sunt confecționate cele două sârme ale termocuplei.
Etalonarea milivoltmetrelor pentru termocuple se face, în general, la temperatura de 0∞C
a sudurii reci. Dacă, în condiţiile de măsurare, temperatura sudurii reci (locul unde se află
milivoltmetrul) variază în raport cu temperatura de etalonare, se efectuează o corecţie a
temperaturii, utilizând relaţia 3.1 (valoarea tensiunii E01 se determină din anexa, Tabelul 3.2).
Corecția (compensarea) influenţei variaţiei temperaturii sudurii reci (temperatura la care
se află milivoltmetrul în momentul măsuraării) se poate face şi automat, prin folosirea unor
dispozitive electrice numite punţi compensatoare Wheatstone sau prin folosirea unui bimetal
(dacă etalonarea termocuplei s-a făcut la 0∞C și milivoltmetrul se află la la o altă temperatură ta,
bimetalul din interiorul milivoltmetrului acționează acul indicator al milivoltmetrului
menținându-l la valoarea temperaturii ta).
O termocuplă se compune dintr-un element sensibil 1 (termoelectrod = cele 2 sârme),
care este protejat de o teacă metalică 2. La capătul acesteia se găseşte cutia de conexiuni 3 în
interiorul căreia se află placa de borne 4, de unde pleacă conductorii de legătură spre aparatul
indicator, conform figurii 3.2.
Dfccc
Fig. 3.2 - Elementele componente ale unei termocuple
Termocuplele prezintă o serie de avantaje: au o construcţie simplă (fig. 3.2) şi un preţ
redus, asigură măsurarea temperaturii în domenii largi, pot fi utilizate la măsurarea temperaturii
oricărui mediu (fluid, solid), se pot face măsurători punctuale, permit transmiterea indicaţiilor la
distanţă şi conectarea mai multor elemente sensibile, printr-un comutator, la un singur aparat
indicator. Totuşi, au şi unele dezavantaje: îmbătrânirea termocuplelor, necesitatea compensării
temperaturii cu echipamente auxiliare etc.
Metode rezistive
Au la bază proprietatea materialelor conductoare de a-şi modifica rezistenţa electrică
odată cu variaţia temperaturii. Majoritatea metalelor îşi măresc rezistenţa electrică cu
aproximativ 40 % pentru o variaţie de temperatură cuprinsă între 0∞C şi 100∞C. Aceste
termometre, denumite termorezistențe, au un domeniu relativ mare de temperaturi (-120∞C ∏
+850∞C), folosindu-se pe scară largă în industrie.
Materialele din care se confecţionează termorezistenţele trebuie să satisfacă următoarele
condiţii: să nu-şi schimbe proprietăţile fizice şi chimice, coeficientul de variaţie a rezistenţei
electrice cu temperatura să fie mare, variaţia rezistenţei electrice cu temperatura să fie cât mai
liniară, iar proprietăţile materialului să poată fi uşor reproduse. Materialele care satisfac aceste
cerinţe sunt platina (-183∞C ∏ +700∞C), cuprul, nichelul, fierul (-50∞C ∏ +150∞C), precum şi
unele aliaje. Pentru realizarea unor măsurători mai precise, rezistenţele se confecţionează din
termistor. Acesta este un material semiconductor realizat din amestecuri foarte precis dozate de
oxizi metalici sinterizaţi într-un regim termic riguros controlat şi în atmosferă controlată.
Termistorii au coeficientul de variaţie a rezistivităţii cu temperatura de 10 ori mai mare decât
platina, precizia măsurătorilor fiind deci foarte mare.
Rezistenţa electrică a conductoarelor utilizate variază cu temperatura, după relaţia:
( )
R t = R 0 ◊ 1 + a ◊ t + b ◊ t 2 + c ◊ t 3 + ..... (3.2)
unde: Rt [W] - rezistenţa electrică la temperatura t;
Ro [W] - rezistenţa electrică la temperatura de etalonare (în general 0 ∞C);
a, b, c, ... - constante.
În figura 3.3 se prezintă schema de înfăşurare a elementului sensibil al unui termometru
cu rezistenţă din platină (a), precum şi aspectul exterior al termorezistenţei (b).
a). b).
Fig. 3.3 - Schema de înfăşurare şi aspectul exterior al unei termorezistenţe
Atât termocuplele, cât şi termorezistenţele sunt realizate în practică, de firme specializate.
Elementul sensibil este protejat cu izolatori ceramici şi introdus într-o teacă metalică, care îl
protejează la solicitări mecanice. Mai sunt prevăzute cu un dispozitiv de fixare şi o cutie cu
conexiuni electrice.
În cadrul lucrării de laborator, măsurarea rezistenţei electrice a elementului sensibil al
termorezistenţei se va face cu un ohmetru.
Metode optice
Faţă de termometrele de contact descrise anterior, pirometrele de radiaţie prezintă
avantajul că nu vin în contact direct cu corpul a cărei temperatură o măsoară şi deci nu
deformează câmpul termic al acestuia. Un alt avantaj al acestor aparate este inerţia lor termică
foarte mică. Ele sunt însă relativ scumpe, necesită un operator experimentat pentru a efectua
măsurători corecte şi cu ele nu se poate măsura temperatura din interiorul corpurilor, ci doar de
la suprafaţa acestora.
Cu pirometrele de radiaţie se poate măsura temperatura suprafeţei unui corp prin
măsurarea energiei sub formă de căldură emise prin radiaţie termică de acesta în mediul
înconjurător. Legile transmiterii căldurii prin radiație termică sunt cele de la electromagnetism și
au fost deduse de Stefan-Boltzmann şi Plank (capitolul Transmiterea căldurii din curs). Aceste
legi arată că un corp radiază energie termică la orice temperatură şi că o creştere a temperaturii
provoacă o creştere a energiei radiate. Aceasta poate fi examinată pe două căi, fie măsurând
energia radiată pentru toate lungimile de undă, fie măsurând numai energia radiată pe o anumită
lungime de undă.
În funcţie de principiul de funcţionare se deosebesc două tipuri de pirometre: pirometre
de radiaţie totală şi pirometre de radiaţie monocromatică.
La pirometrele de radiaţie totală energia emisă de suprafaţa corpului este focalizată de
un dispozitiv optic pe un receptor de energie de radiaţie. Acesta este de obicei o foiţă de platină
înnegrită. Temperatura receptorului se măsoară cu o termocuplă şi este o măsură a temperaturii
suprafeţei corpului. La unele pirometre receptorul de energie este o celulă fotoelectrică, iar
curentul fotoelectric produs de aceasta este proporţional cu fluxul de energie emis de suprafaţa
corpului, fiind deci o măsură a temperaturii suprafeţei acestuia.
La pirometrele de radiaţie monocromatică (fig. 3.4), denumite și pirometre optice
vizuale sau cu dispariţia filamentului, se compară luminozitatea şi culoarea unei suprafeţe
incandescente cu cea a unui radiator etalon. Acesta este de obicei un fir metalic (filament)
alimentat cu un curent electric. Imaginea lui se poate suprapune, cu ajutorul unui dispozitiv
optic, peste imaginea suprafeţei a cărei temperatură trebuie măsurată şi se variază intensitatea
curentului electric până când firul nu mai este vizibil, având aceeaşi culoare cu suprafaţa
corpului. Se observă, deci, că pirometrul optic cu dispariţia filamentului se compune dintr-o
parte optică şi una electrică. Partea optică cuprinde: un obiectiv O1, un ocular O2, un filtru de
culoare F (de obicei, roşu), o sticlă absorbantă S şi o diafragmă D. Partea electrică este formată
din: lampa pirometrică L, al cărei filament se găseşte pe axa optică, o rezistenţă variabilă R, un
miliampermetru mA şi o sursă de tensiune E. Intensitatea curentului cu care este alimentat
filamentul este o măsură a temperaturii suprafeţei vizate. Aceste aparate se numesc pirometre
optice vizuale şi nu pot fi folosite decât pentru temperaturi mai mari decât 700°C. Ele sunt larg
răspândite în practica industrială fiind simple, suficient de robuste şi uşor de manevrat.
S
O1 L D O2 F D
Rh
mA E
Fig. 3.4 - Schema de principiu a unui pirometru cu radiaţie monocromatică
IV MERSUL LUCRĂRII
1. Se foloseşte acelaşi stand de laborator pentru etalonarea termocuplelor şi a termo-
rezistenţelor ca cel utilizat la Lucrarea 2.
2. Se aleg termocuplele şi termorezistenţele care vor fi etalonate şi se realizează montajul
termometrelor pe aparatul verificator.
3. Se măsoară temperatura aerului ambiant, care reprezintă de fapt, temperatura sudurii reci
ta care se notează în Foaia de calcule.
4. Se determină constanta milivoltmetrului, notându-se, de asemenea, în Foaia de calcule.
5. Etalonarea unui termocuplu constă în stabilirea corespondenţei între valorile tensiunii
termoelectromotoare citite la milivoltmetru şi temperaturile sudurii calde la momentele
respective, măsurate cu un termometru etalon (de obicei un termometru cu coloană de
mercur). Pentru aceasta,
∑ se setează termometrul cu contact la temperatura de 30 ∞C şi se porneşte
instalaţia de laborator (termostatul).
∑ o dată ajunsă apa la temperatura prestabilită, se citesc, simultan, indicaţiile
date de milivoltmetru şi de ohmmetru. Astfel, se notează în tabelul 3.1 numărul
de diviziuni la care a ajuns acul indicator al milivoltmetrului, precum şi
valoarea rezistenței electrice a termorezistenței citită cu ohmetrul.
∑ se repetă aceeaşi procedură pentru următoarele paliere de temperatură, atunci
când se crește temperatura cu 10∞C, faţă de temperatura setată iniţial (30∞C).
Toate rezultatele se înscriu în tabelul 3.1.
6. Se calculează valoarea efectivă a t.t.e.m. E12 citită cu milivoltmetrul.
7. Se citeşte din tabelul 3.2 (anexă) valoarea E01 corespunzătoare diferenței de temperatură
de la 0∞C la ta.
8. Se corectează valoarea t.t.e.m. E12 obţinându-se t.t.e.m. E02.
9. Se trasează curba de variaţie a t.t.e.m. în funcţie de temperatură E02 = f(t) numită curbă
de etalonare, precum şi variaţia rezistenţei electrice în funcţie de temperatură. Pe
diagramă trebuie notată temperatura la care s-a făcut etalonarea (tetalonare = 0∞C). Dacă în
timpul utilizării ulterioare a termocuplei, milivoltmetrul se va afla la o temperatură
diferită de cea la care s-a făcut etalonarea, valorile măsurate vor fi corectate în mod
corespunzător.
V REZULTATE EXPERIMENTALE
1.Se determină constanta milivoltmetrului folosind următoarea relaţie:
E È mV ˘
k = max Í
n max Î div ˙˚
unde E max - tensiunea maximă ce se poate măsura cu milivoltmetrul, corespunzătoare bornelor
la care se leagă termocupla;
n max - numărul maxim de diviziuni înscrise pe scala aparatului.
2. Se calculează t.t.e.m. E12 prin înmulţirea numărului de diviziuni indicate de acul indicator
al milivoltmetrului cu tensiunea corespunzătoare unei diviziuni (k), completându-se apoi
coloana corespunzătoare din tabelul 3.1.
3. Se calculează t.t.e.m. E02 cu ajutorul formulei (3.1) şi se înscrie în tabelul 3.1.
FOAIE DE CALCULE
Nume şi prenume: Data: