Aurel ALECU

Aspecte metodologice
ale antrenamentului sportiv în
kaiac canoe

Editura Universității din Pitești

2019
2
 CUPRINS

Capitolul I.
Concepţia de antrenament în kaiac canoe ………………………… 7
1.1.Generalităţi………………………………………………………………… 7
1.2.Principiile antrenamentului sportiv………………………………………. 8

Capitolul II.
Instruirea grupelor de performanţă în kaiac canoe ……………….. 12
2.1. Tendinţe moderne de pregătire utilizate în antrenamentul grupelor
de kaiac canoe de mare performanţă …………………………………… 12
2.2. Concepţia de antrenament individual şi în echipaje raportată la
modele performantiale ………………………………………….…………15
2.3. Concepţia de antrenament în kaiac canoe impusă de solicitările din
marea performanţa ……………………………………………………… 17

Capitolul III.
Pregătirea fizică în antrenamentul de kaiac canoe………….………. 19
3.1. Definirea conceptului de pregătire fizică ………………………………… 19
3.2. Pregătirea fizică generală ………………………………….…………….. 21
3.3. Pregătirea fizică în antrenamentul de kaiac canoe specific distanțelor
Pregătirea fizică specifică ……………………………………………….. 22

Capitolul IV.
Pregătirea tehnică în antrenamentul de kaiac……………….…... 28
4.1.Caracteristicile pregătirii tehnice în kaiac canoe ……………………………….… 28
4.2.Componentele tehnicii…………………………………….…………………….... 30
4.3.Conţinutul şi clasificarea tehnicii în kaiac ……………………………………..… 31
4.4.Pregătirea tehnică în antrenamentul de canoe ……………………………………… 33
4.5.Conţinutul şi clasificarea tehnicii în canoe ………………………………… 35

Capitolul.V.
Pregătirea tactică în antrenamentul de kaiac canoe……………….. 37
5.1.Definirea conceptului de pregătire tactică…………….…………….……. 37
5.2. Definirea conceptului de pregătire tactică în kaiac canoe ………………. 37
5.3.Componentele tacticii …………………………………………….………. 58
5.4.Caracteristicile tacticii raportate la distanţele din concurs ………….……. 38
5.5.Corelaţia dintre tehnică şi tactică………………….………………..…… 39
5.6.Sistematizarea tacticii ……………………………………………….…… 41

3
Capitolul VI.
Pregătirea teoretică a kaiacistilor şi canoiştilor………………………42
6.1.Definirea şi conţinutul pregătirii teoretice ………………………………. 42
6.2.Căi şi mijloace de realizare a pregătirii teoretice …………….………….. 42

Capitolul VII.
Pregătirea biologică şi refacerea după efort……………..………… 44
7.1.Pregătirea biologică pentru competiţie……………………………….…. 44
7.2.Refacerea după efort …………………………………………..…….….. 45
7.3.Controlul medico-biologic al refaceri ……………………………………. 46

Capitolul nr.VIII.
Pregătirea psihologică în kaiac canoei………….……………………..50
8.1. Definirea şi conţinutul pregătirii psihologice ………………………….… 50
8.2. Modelul psihologic sportivului campion ………..……………………... 51
8.3. Pregătirea psihologică pentru concurs …………………………………… 51

Capitolul IX.
Individualizarea antrenamentului ….………………………..…….. 52
9.1. Bazele teoretico-metodice ale individualizării …………….……………. 52
9.2. Regândirea şi reactualizarea conceptului de antrenament ……………….. 53
9.3. Individualizarea antrenamentului în dependenţă de specializarea pe
probă ………………………….………………………………………. 55

Capitolul X.
Dinamica efortului în kaiac canoe………………………..………….. 59
10.1.Caracterizarea efortului în kaiac şi canoe ………………………….. 59
10.2.Volumul efortului în kaiac şi canoe ………………………..……… 61
10.3.Intensitatea efortului în antrenamentul de kaiac şi canoe ………….. 62
10.4.Complexitatea efortului în antrenamentul de kaiac şi canoe ……….. 63
10.5.Densitatea efortului în antrenamentul de kaiac şi canoe ………..….. 64

Capitolul XI.
Evaluarea capacităţii de efort a sportivilor………..………………….66
11.1. Evaluarea capacităţii de efort aerob……………………………………. 66
11.2. Evaluarea capacităţii de efort anaerob…………………………………. 72
11.3. Evaluarea capacităţii de performanţă a sportivilor în dependenţă
cu probă şi postul ocupat în ambarcaţiunea de kaiac sau canoe ……… 76
11.4. Evaluarea capacităţii de performanţă a sportivilor în dependenţă cu
probă şi postul ocupat în ambarcaţiunea de kaiac sau canoe …..…….. 77

4
Capitolul XII.
Elaborarea fişelor de înregistrare individuală a sportivilor …….… 81
12.1.Fişă de evaluare a sportivului pentru antrenamente …..……..……….... 81
12.2.Fişă de evaluare a sportivului pentru competiţie ……………..…………. 83

Capitolul XIII.
Dezvoltarea principalelor calităţi motrice implicate în kaiac
şi canoe……………………………………………………………….. 86
13.1. Dezvoltarea forţei, şi a formelor de manifestare impuse de probele
din competiţie………………………………………………………….... 86
13.2. Dezvoltarea rezistenţei……….……………………………………… 95
13.3. Dezvoltarea rezistenţei, impusă de probele din competiţiile de
înalt nivel ………………………………………………………………... 98
13.4. Dezvoltarea vitezei……………………………………………….…….. 103
13.5. Dezvoltarea vitezei în antrenamentul de kaiac canoe………………….. 104
13.6. Dezvoltarea îndemânării în antrenamentul de kaiac canoe…………….. 109

Bibliografie …………………………………………………………….115

ANEXE ………………………………………………………………..119
(unități de învățare)

5
6
Capitolul I.

Concepţia de antrenament în kaiac canoe

1.1.Generalităţi
1.1. Fiecare sport are la bază antrenamentul specific pentru disciplina
sportivă practicată. Este adevărat că rezultatul competiţional nu este decât
fructul unei munci îndelungate şi meticuloase care presupune caracteristici
tot mai diferite, în funcţie de subiectul care se antrenează. Premisele
teoretice ale unei astfel de activităţi vor fi mereu aceleaşi însă vor fi
explicate cu ajutorul unor contexte diferite şi activităţi diversificate în
funcţie de vârstă şi de sex.
Una dintre definiţiile date antrenamentului sportiv este cea inclusă în
”Dicţionarul terminologic”, conform căreia ,,antrenamentul sportiv este un
proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a
organismului omenesc la eforturile fizice, tehnico-tactice şi psihice
intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de
practicare competitivă a exerciţiilor fizice”.(DRAGNEA, A., (1996),
Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodologie. Edit. Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti).
Antrenamentul în kaiac canoe este un proces conţinu, care se
desfăşoară cu respectarea strictă a principiilor antrenamentului sportiv, pe
toată durata unui ciclu anual.
Antrenamentul sportiv are mai multe componente: pedagogică – prin
procesul didactic cu care operează; biologică – prin efectele obiective în
planul dezvoltării funcţionale şi al nivelului adaptiv al organismului uman;
psihologică – prin implicaţiile caracteriale, morale emoţionale ale
personalităţii sportivului; sociologică – prin raporturile şi modul lui de
integrare şi omogenizare în mediul social, economic şi cultural; igienică –
prin condiţiile specifice de alimentaţie, odihna şi de mediu ambiant în care
sportivul se antrenează şi se reface; etică – prin idealurile de fair-play, de
angajare totală şi onestă în pregătire şi în concurs; estetică – prin frumuseţea
şi rafinamentul gestului motric, prin complexitatea şi armonia acţiunilor
motrice, prin spectacolul provocat de procesul sportiv.
Componenta tehnică în antrenament are fără dubii o importanţă
esenţială. Învăţarea tehnicii este prioritară în kaiac canoe. Spre exemplu, în
7
cazul sporturilor precum patinajul sau săriturile în apă sau chiar gimnastică
artistică, tehnica este predată imediat, iar în timpul antrenamentului se
lucrează asupra acesteia într-un procent foarte mare.
În cazul kaiacului şi canoei, ca şi în alte sporturi, un discurs tehnic
prezentat mult prea în detaliu celor care se grăbesc să înveţe este deplasat.
Este de preferat o prezentare tehnică generală, dar în acelaşi timp
precisă, ţinându-se cont de vârsta tânărului.
Trebuie să se ţină cont de faptul că însuşi vâslitul produce o propulsie
efectuată de membrele superioare, un avânt obţinut într-un mod diferit faţă
de alte sporturi. Dar dincolo de latura tehnică, antrenamentul se ocupă şi de
latura fiziologică a mişcării.
Sunt luate astfel în considerare mecanismele energetice care vor avea
o influenţă majoră asupra prestaţiilor şi se vor stabili criterii de antrenament
care să solicite aceste mecanisme.
Cu cât sportivul evoluează, cu atât activitatea va deveni mai selectivă,
mecanismul energetic primar în producerea energiei fiind prioritar.
Discursul va fi puţin diferit, în cazul unui tinerilor juniori. Se va lucra
asupra celor trei mecanisme în procente diferite în funcţie de vârsta
copilului.
Atunci când antrenamentul reuşeşte să realizeze o bază tehnică şi o
bună activitate la nivel fiziologic, antrenorul poate să considere că a ajuns la
jumătatea drumului. Cealaltă jumate este în mâinile sportivului, munca pe
care o depune zilnic, tenacitatea de care dă dovadă, disponibilitatea de a
învăţa şi de a avansa, reacţiile fizice pe care le are precum şi reacţiile
emoţionale pe care le poate expune în timpul antrenamentelor cotidiene sau
în timpul competiţiilor tot mai numeroase şi mai importante, toate acestea
pot sta la baza unei adevărate performanţe sportive.
1.2.Principiile antrenamentului sportiv
Teoria şi metodologia pregătirii sportive, unitate distinctă a educaţiei
fizice şi sportului, are principii specifice bazate pe ştiinţele biologie,
psihologie şi pedagogie. Aceste linii directoare şi reglementări care
guvernează în mod sistematic pregătirea sunt cunoscute sub denumirea de
principiile antrenamentului. Aceste principii specifice reflectă
particularităţile realizării unor obiective importante ale pregătirii, şi anume,
creşterea nivelului deprinderilor şi al performanţei. Principiile
antrenamentului sunt parte a întregului concept şi, deşi nu ar trebui privite
ca unităţi izolate, le vom descrie separat pentru a le prezenta mai pe înţeles.
Utilizarea corectă a principiilor antrenamentului va duce la o organizare

8
superioară şi la o mai mare funcţionalitate a conţinutului, mijloacelor,
metodelor, factorilor şi componentelor pregătirii.
Pornind de la premisa că antrenamentul sportiv este înainte de toate un
proces didactic cu implicaţii multiple, este necesară diferenţierea principiilor
antrenamentului sportiv în două categorii: A.principii generale şi B.principii
specifice.
A.Principii generale
Principiile generale sunt denumite ca atare deoarece se întâlnesc în
toate genurile de activitate socială, îndeosebi în sfera educaţionala.
Principiile antrenamentului sportiv pot fi formulate după o anumită
taxonomie a criteriilor, care să pornească de la aspectele cele mai generale
ale activităţii sportive şi de la obiectivele ei, pentru a continua cu conţinutul,
metodele şi strategiile adecvate.
Aşadar, aceasta taxonomie propusă cuprinde patru categorii de
principii:
1.principii privind orientarea pregătirii şi dezvoltării multilaterale a
personalităţii şi integrarea socio-profesională a sportivului, eficienţa maximă
şi economicitatea, ca şi complementaritatea teoriei cu practica;
2.principii privind obiectivele: maximalizarea capacităţii de
performanţă, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective şi
emoţionale, controlul, obiectivarea şi evaluarea activităţii şi colaborării
dintre antrenor, sportiv şi colectivul de asistenta ştiinţifică;
3.principii privind conţinutul: interdisciplinaritatea, raţionalizarea şi
operaţionalizarea;
4.principii metodico-strategice: individualizarea, conştientizarea,
motivaţia şi efortul voluntar, accesibilitatea, interacţiunea mijloacelor
verbale cu cele nonverbale, suprainvatarea, modelarea, simularea,
specializarea şi autoreglarea sportivului.
B.Principii specifice
În această categorie se includ principiile care acţionează preponderent
în antrenamentul sportiv şi care sunt specifici, de esenţa biologică pentru că
practica antrenamentului implica înainte de toate cunoaşterea şi respectarea
legilor care guvernează procesele de adaptare (a organismelor vii la excitaţii
exterioare repetate care se manifesta sub forma solicitărilor fizice).
Aplicarea legilor generale ale adaptării la aspectele specifice
antrenamentului sportiv a permis formularea principiilor lui biologice.
Principiul continuităţii
Evidenţierea acestui principiu s-a impus pe măsura extinderii
competiţiilor sportive şi mai cu seamă datorită eşalonării lor pe întregul an
9
calendaristic. Astfel, caracterul ciclic al pregătirii a fost înlocuit cu cel
continuu. Unii autori, evoca încă principiul ciclicităţii în accepţiunea de
repetare în timp a concursului şi a pregătirii, dar viaţa sportivă internaţională
a impus corelarea intre pregătire şi concurs, adică continuitatea pregătirii ce
leagă şi condiţionează concursul următor.
Mărirea frecventei concursurilor sportive, sporirea dificultăţilor
acestora au determinat creşterea rolului procesului pedagogic al
antrenamentului sportiv, ameliorându-i efectele, îndeosebi pe plan biologic.
Altitudinea performantei sportive a depins tot mai mult de nivelul calităţilor
motrice înnăscute şi dobândite ale sportivilor, de numărul deprinderilor
motrice, concretizate în elementele şi procedeele tehnico-tactice cele mai
eficiente. Acest aspect se urmăreşte în cadrul lecţiilor de antrenament sau,
mai bine zis, în suita lecţiilor care compun un ciclu săptămânal, o etapă, o
perioadă cu ciclu anual de pregătire. Deci, necesitatea realizării unei
succesiuni permanente a lecţiilor de antrenament a izvorât din cunoaşterea
legilor bio-psiho-pedagogice de formare a deprinderilor motrice şi de
dezvoltare a calităţilor motrice ale sportivilor. Schimbările complexe
survenite în organism sub influenţa exerciţiilor fizice, a mijloacelor
antrenamentului au un caracter fizic şi se menţin un timp limitat.
Pornind de la ideea fundamentată ştiinţific, conform căreia
mecanismul formarii şi perfecţionării deprinderilor motrice, ca şi
dezvoltarea calităţilor motrice se conduc după regulile temporare reflexe,
este indispensabil să se asigure continuitatea antrenamentului sportiv.
Perfecţionările morfofuncţionale caracteristice sportivilor nu sunt
câştigate pentru totdeauna, ci reprezintă modificări reversibile, tocmai
datorită capacităţii organismului de a se adapta mereu la condiţiile de mediu
în continuă mişcare. Dacă efortul nu se mai repetă se crează o situaţie
diferită de cea precedentă şi organismul va reacţiona în conformitate cu
noile cerinţe. În absenţa exerciţiilor care au determinat şi întreţinut
perfecţionările caracteristice antrenamentului, organele şi sistemele corpului
se adaptează la noile condiţii, capacitatea funcţională, structura şi
dimensiunile lor reducându-se până la nivelul solicitării noi, mai scăzute, la
care sunt supuse.
Practica sportivă şi cercetarea ştiinţifică au demonstrat că
perfecţionările dobândite prin antrenament se pierd într-un timp de 3-4 ori
mai scurt decât cel necesar obţinerii lor. Involuţia survine chiar şi în cazul în
care nu se întrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului în raport
cu cea din etapa precedenta. Suprimarea bruscă a eforturilor de către
sportivii de performanţă obliga organismul acestora să treacă rapid într-o
10
situaţie complet nouă care impune o solicitare atât de mare a mecanismelor
de adaptare, încât adesea pot surveni tulburări sau îmbolnăviri. Cercetarea
ştiinţifică fundamentală, cea aplicativa, experienta marilor antrenori
demonstrează necesitatea obiectivă a aplicării cu stricteţe a principiului
continuităţii, ca o condiţie fundamentală a performanţei de talie
mondială.Principiul solicitărilor optime şi a creşterii în trepte a eforturilor
Transpunerea în practică a principiului continuităţii presupune şi instituirea
unui regim permanent de activitate a sportivului şi realizarea unui număr
suficient de repetări ale mijloacelor de antrenament. În scopul creşterii
nivelului de pregătire a sportivului este necesar ca, pe fondul asigurării
continuităţii activităţii sale, antrenorul şi sportivul să modifice treptat
conţinutul exerciţiilor şi mijloacelor de antrenament.Dialectica performantei
sportive consta în creşterea treptată a eforturilor în antrenament, până la
atingerea nivelurilor maxime, permanent modificabile. Această creştere a
eforturilor se bazează pe dezvoltarea capacitaţii funcţionale a organismului
omenesc, pe puterea lui de adaptare la mediul înconjurător.
Cercetările ştiinţifice au arătat că, în cazul în care organismul este
supus unui excitant care creşte dintr-o dată, dincolo de limita, se produce o
slăbire a reacţiei, o inhibiţie (inhibiţie supraliminară sau inhibiţie de
protecţie). Astfel, la un efort slab de volum, intensitate, durata sau structura
(sau toate la un loc), organismul sportivului răspunde corespunzător, cu o
cheltuială de energie.

11
Capitolul II.

Instruirea grupelor de performanţă în kaiac canoe

2.1.Tendinţe moderne de pregătire utilizate în antrenamentul

grupelor de kaiac canoe de mare performanţă
Profilul performerului în probele de kaiac
1.Profilul somato fiziologic al performerului din kaiac
Modelul biologic al performerului. Vârsta medie optimă pentru
performanţă este apreciată între vârsta 20 şi 25 ani. Biotipul somatic al
performerilor acestei discipline sportive este următorul:
• talie înaltă şi foarte înaltă, peste 1, 80m. la băieţi şi peste 1, 70 la fete
• sportivii sunt normoponderali, eventual cu 2 – 3kg. mai puţin sub
numărul de cm., ai taliei peste 100;
• au o anvergură mare, cu 8 – 10cm., mai mare decât talia; diametrul
biacromial este mai mare 42 – 44cm. la băieţi şi peste 38cm., la fete;
• înălţimea bustului şi dezvoltarea musculaturii trenului superior au o
importanţă deosebită
Biotipul metabolic: capacitatea de efort aerob (VO2max.) are valori
foarte bune şi excelente şi anume la băieţi – VO2max. ideal – 110 – 0,
4XG., corporală iar la fete VO2max. – 91, 6 – 0, 332XG., corporală.
Capacitatea de efort anaerobă trebuie să fie deasemenea excelentă
pentru kaiac. Din punct de vedere biochimic investigaţia efortului aduce
elemente referitoare la rezervele energetice existente şi cum pot fi folosite;
evaluarea economiei metabolice, de repaus şi de efort; eficienţa refacerii;
cum se poate corecta/optimiza antrenamentul.
Parametrii utilizaţi se obţin prin investigarea echilibrului acido –
bazic; pentru aprecierea solicitării metabolismului anaerob, BE şi, calculat,
lactatul; pentru aprecierea de tolerare a lactacidemiei, valoarea BE, nivelul
de lactat; capacitatea de compensare a acidozei metabolice, PH, PCO2,
HCO3; gradul de refacere postefort, BE, PH.
Câteva repere valorice referitoare la capacitatea de tolerare a
lactacidozei: foarte mare 18 – 22 mmol/l; mare 15 – 18 mmol/l; medie 11 –
15 mmol/l; slabă 7 – 11 mmol/l.
Pentru capacitatea de refacere, luăm ca parametru nivelul bazal al BE,
postefort anterior: refacere completă – 3+3 mmol/l; refacere incompletă –
12
3,1 – 6mmol/l; oboseală „metabolică” – 6,1 – 8mmol/l; oboseală accentuată
peste 8mmol/l.
2.Profilul motric al performerului
Sportivul care participă la cursele de linie, tinde către aspectul
mezomorf, cu o înălţime mai mare decât media, braţe cât mai lungi, cu
segmente ale corpului cât mai bine dezvoltate. Ţesutul adipos este cât mai
redus.
3.Profilul psihomotric al performerului din kaiac
Leader-ul este autorul viziunii echipei şi a direcţiei în care se
îndreaptă această pe termen mediu şi lung. Este centrat pe strategie şi
atingerea scopului echipei şi de asemenea, pe oameni şi relaţiile interumane.
Rolul său este de motivare, management al relaţiilor interpersonale şi
planificare strategică. El este cel care preia comanda în situaţii de risc. Faţă
de subordonaţi are o atitudine suportivă, permisivă, încurajând delegarea
autorităţii şi participarea la luarea deciziilor.
1.Leader-ul şi tipologia personalităţii.Unul dintre cele mai importante
instrumente de evaluare a trăsăturilor de personalitate este Inventarul de
personalitate Myers- Briggs:
• concepte – ce funcţionează ca şi criterii de evaluare a tipului de
personalitate: senzorial / intuitiv, extrovertire/ introvertire; gândire/ simţire;
percepţie / evaluare
• Tipurile identificate:
Tutorii: supervizorul, inspectorul, furnizorul, protectorul
Artizanii: promotorul, manufacturierul, actorul, compozitorul
Idealiştii: profesorul, consilierul, campionul, tămăduitorul
Raţionalii: feldmareşalul, intelectualul, inventatorul, arhitectul
2. Leadership-ul şi natura umană
Filosofia asupra naturii umane: teoria X şi teoria Y – (Douglas
McGregor, 1960, The human side of enterprise).
Teoria X: Omul este prin natura să leneş şi-nclinat să nu muncească.
În aceste condiţii, se impune un lider care trebuie să-l constrângă să
muncească prin control, ameninţare şi penalizări.
2.1.Tendinţe moderne de pregătire utilizate în antrenamentul grupelor
de kaiac canoe de mare performanţă.
Structura motrică şi regimul de solicitare a probelor de concurs din kaiac:
a. Structura motrică a probei de Kaiac 500m
Solicitarea din timpul probei este de tip anaerob şi aerob în
următoarea proporţie:
• 60% anaerob;
13
 • 40% aerob.
Calitatea motrică dominantă în probele de Kaiac500m este
reprezentată de forţă în regim de rezistenţă, repartizată sub diferite forme de
manifestare în funcţie de momentul cursei, conform secvenţializării
următoare:
• S1 - Startul – aprox.6-8m (3-5 padelări) Forţa max
• S2 - Al doilea start aprox.20-30 m (8-10 padelări)- Forţă explozivă
• S3 – aprox. 30 – 300 m (68-74 padelări) – Forţă – Viteză -
Rezistenţă
• S4 – aprox. 300 – 500 m (56 – 62 padelări) – Forţă –Rezistenţă -
Viteză
b. Structura motrică a probei de Kaiac 1000m.
Solicitarea din timpul probei este de tip anaerob şi aerob în
următoarea proporţie:
• 40% anaerob
• 60% aerob;
Calitatea motrică dominantă în probele de Kaiac 1000m este
reprezentată de forţă în regim de rezistenţă, repartizată sub diferite forme de
manifestare în funcţie de momentul cursei, conform secvenţializării
următoare:
• S1 - Startul – aprox.6-8m (3-5 padelări) –Forta max
• S2 - Al doilea start – aprox. 30-50 m (10-15 padelări) - Forţă
explozivă
• S3 – aprox. 30 – 300 m (68-74 padelări) – Forţă – Viteză -
Rezistenţă
• S4 – aprox. 300 – 700 m (88 – 90 padelări) – Forţă – Rezistenţă
• S5 – aprox 700 - 1000 m (70 – 72 padelări) – Forţă – Rezistenţă -
Viteză
Zonarea eforturilor în kaiac – canoe – linia Federaţiei Române de
Kaiac - Canoe
Împărţirea din punct de vedere fiziologic a eforturilor la care este
supus organismul sportivului în timpul parcurgerii distanţelor de concurs de
la 500 m la 1000 m, au fost împărţite în 4 grupe, astfel:
1.grupa eforturilor maximale R1
2.grupa eforturilor submaximale R2
3. grupa eforturilor mari R3
4. grupa eforturilor moderate R4
5. grupa eforturilor slabe R5

14
 2.2.Concepţia de antrenament individual şi în echipaje raportată la
modele performantiale
Modelarea efortului şi legarea cu specificul de concurs este un alt
factor de care am ţinut seama în cercetarea noastră. Această activitate are o
mare importanţă pentru desfăşurarea raţională a următoarelor operaţiuni:
• structurarea programului de pregătire în funcţie de calendarul
competiţional sportiv
• stabilirea perioadelor de pregătire: pregătire competiţională şi
tranziţie precum şi durata lor în funcţie de nivelul de pregătire a sportivilor
• stabilirea tipurilor de mezocicluri, macrocicluri şi lecţii de
antrenament
Raţionalizarea şi standardizarea mijloacelor este o altă operaţiune cu
caracter metodologic de monitorizare a dinamicii efortului. În acest sens,
este necesar să precizăm că “raţionalizarea este operaţiunea de selectare (din
multitudinea de mijloace existente) numai pe acelea care generalizează o
eficienţă maximă”. A raţionaliza înseamnă a gândi, a chibzui, a judeca prin
prisma unor argumente bine determinate în tot ceea ce faci.
“Raţionalizarea se realizează practic prin îmbunătăţirea tehnologiei
didactice, perfecţionarea stagiilor de instruire, economisirea resurselor,
simplificarea procesului de instruire (în sensul eliminării balastrului de
mijloace ineficiente) şi în scopul realizării calităţii şi eficienţei procesului de
instruire”.(COLIBABA, E.D., BOTA, I., (1998), Jocuri Sportive - Teorie şi
Metodică, Edit. ALDIN; Bucureşti).
Cel mai sigur instrument de raţionalizare a procesului de antrenament
este proiectarea ştiinţifică didactică. Ea este consecinţa “unui efort de
gândire pedagogică, de raţionalitate a lucrului didactic bine făcut, ca o
izbândă a nevoii de desăvârşire asupra mentalităţii care conduce la lucrul
făcut de mântuială şi la o activitate desfăşurată la întâmplare” (JINGA,
I.,(1983), Inspecţia Şcolară, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti)
În strânsă legătură cu raţionalizarea pregătirii este conceptul de
standardizare a mijloacelor de antrenament.
Prin standardizare se înţelege o operaţie metodologică care constă în
determinarea parametrilor care dau exerciţiilor cea mai mare eficienţa.
Raţionalizarea şi standardizarea strategiilor de sisteme sunt măsuri cu
caracter metodic, întreprinse în cadrul procesului de obiectivizare a
antrenamentelor şi a concursurilor şi care conduc la creşterea eficienţei
antrenamentului sportiv.
În legătură cu asigurarea corectitudinii celor două operaţiuni
metodologice trebuiesc respectate următoarele cerinţe:
15
 3.1.Concepţia de antrenament individual şi în echipaje raportată la
modele performantiale
Între modelul de concurs şi modelul de pregătire există o relaţie
biunivocă care presupune că cele două modele au dimensiuni de referinţă
care se influenţează reciproc.
Conceptul de antrenament individual oferă multitudinii legilor şi
principiilor care generează şi optimizează capacitatea de efort a
organismului. Astfel în programarea şi dirijarea efortului trebuie să
respectăm mai multe categorii de legi, cum ar fi:
Didactice:- dirijarea dinamicii efortului prin modificarea intervalelor
de refacere între antrenamente şi competiţii
- individualizarea încărcăturilor
- planificarea antrenamentelor, mezociclurilor şi macrociclurilor în
funcţie de obiectivele instrucţionale avute
- odihna activă
- schimbarea tipurilor de solicitări din antrenamente
- organizarea lecţiei de antrenament
Medico-biologice
- alimentaţia, hidratarea şi vitaminele
- mijloace terapeutice – kinetologice
Psihologice (dupa EPURAN, M., HOLDEVICI, I., TONIŢA, F.,
(2001), Psihologia Sportului de Performanţă, Teorie şi Practică, Edit. FEST,
Bucureşti).
- pregătirea mentală pentru concurs
- rezistenţa la stres
- motivaţia şi dorinţa de a învinge
Una din cele mai importante probleme a dinamicii efortului este însăşi
proporţia dintre componentele sale: volum, intensitate, complexitate,
densitate, duritate etc.

2.3.Concepţia de antrenament în kaiac canoe impusă de solicitările

din marea performanţă
Creşterea intensităţii din antrenamente este o consecinţă că urmare a
creşterii dinamicii efortului din concurs. În privinţa intensităţii efortului este
necesar să respectăm îndeplinirea următoarelor cerinţe:
a. - intensitatea efortului se repartizează procentual la parametri maximi de
efort ai sportivului (100%, 90%, 80%, etc.)
b. - relaţia dintre nivelul solicitărilor şi intensitatea efortului sunt evidente
prin valorile funcţionale (frecvenţa cardiacă)
16
c. - pentru intensităţile de valoare submaximală (faţă de capacitatea maximă
de efort a sportivului) există o creştere paralel-liniara a FC cu cea a valorii
intensităţii efortului.
d. - la eforturile de intensitate mare (sau foarte mici) aceasta liniaritate
lipseşte
e. - creşterea intensităţii efortului se realizează în special atunci când trebuie
să aducem sportivul în forma sportivă maximă
f. - creşterea intensităţii efortului se face ţinându-se seama de vârsta, sex,
gradul de pregătire a sportivilor corelaţia cu cerinţele efortului şi concurs.
Complexitatea efortului este o entitate care stârneşte confuzii păreri
diferite în înţelegerea fenomenului.
Astfel după (COLIBABA, E.D, BOTA, I., (1998), Jocuri Sportive-
Teorie şi Metodică, Edit. ALDIN; Bucureşti) complexitatea efortului este
cea mai importantă componentă a dinamicii efortului deoarece ea se apropie
cel mai mult de (modelul de concurs). În esenţă cauzele care puneau
solicitările din conducerea dirijată sunt: fizica, funcţională (aerobă-
anaerobă), mixtă, tehnico-tactică, cu indicatori diferiţi de (volum,
intensitate, ritmicitate) care angrenează singuri, dar diferenţiat aparatul
locomotor (muscular şi osos) şi sistemele organismului. Aceste fenomene
interesează complexitatea efortului. Definirea conceptului de solicitări
specifice din antrenamente şi competiţie raportate la model.
Conducerea obiectivă (controlată) a celor 3 dimensiuni mai sus
menţionate (volum, intensitate, complexitate) se realizează respectând
următoarele mecanisme a unor prescripţii metodologice.
Se măsoară capacitatea de efort a sportivului şi perioada de revenire.
Măsurarea altor componente cum ar fi segmentele, calităţile motrice,
forţa, viteza, etc.
Se planifică (prognozează) procesul de pregătire şi în corelaţie cu
competiţia unde vom participa, astfel încât să se obţină forma maximă la
momentul potrivit.
Se aplică programul de antrenament şi se fac corectările necesare pe
parcurs în funcţie de comportamentul sportivului.
Se monitorizează întrega pregătire a sportivilor şi se extrag modelele
de competiţiei.
Se măsoară periodic capacitatea de efort şi de revenire după efort
pentru a aduce eventuale corelări, încărcături de antrenament.
Fiecare efort specific constituie o corelaţie anumită de volum,
intensitate şi complexitate, iar fiecare sportiv are o capacitate de efort care

17
poate, sau nu, să respecte această corelaţie de volum, intensitate şi
complexitate.
Gradul de complexitate al efortului în pregătirea kaiaciştilor poate fi
măsurat în următorul context:
I - Precizia la sportivi a coordonării mişcărilor
ÎI - Precizia la sportivi a mişcărilor executate într-un timp cât mai
scurt
III – Precizia la sportivi a mişcărilor executate într-un timp cât mai
scurt în condiţii neprevăzute (vânt, ploaie, valuri) şi în raport de situaţia
momentană apărută în concurs.
Întrucât creşterea continuă a efortului se referă cu preponderenţă la
dinamica componentei de intensitate, asemănătoare acesteia trebuie să
scoată în evidenţă complicarea continuă şi progresivă a acţiunilor motrice
(vâslitul spre exemplu, prin trecerea necesară a cele 3 trepte mai sus
menţionate).

18
Capitolul III.

Pregătirea fizică în antrenamentul de kaiac canoe

3.1.Definirea conceptului de pregătire fizică

Efortul fizic
Efortul fizic este mijlocul de bază pentru obţinerea de înalte
performanţe în toate ramurile sportive. Specificul ramurii de sport este
însă cel care determină natura efortului fizic la care sunt supuşi sportivii
de performanţă.
Durata efortului - este perioada de timp în care organismul depune
un anumit efort. Măsurată prin cronometrare şi exprimată în unităţi
temporale, ea nu coincide decât rareori cu durata unei lecţii de
antrenament, fiind dependentă de particularităţile probei sau ramurii de
sport respective şi de scopul urmărit:
- într-un antrenament specific de dezvoltare a capacităţii de efort
anaerob, durata efortului este foarte redusă întrucât durata pauzelor este
mare, în timp ce în antrenamentul aerob ea se apropie sau chiar egalează
durata lecţiei (curse de fond, schi fond, ciclism şosea, alergări fond etc.);
- în jocurile sportive depinde atât de specificul acestora (mărimea
suprafeţei de joc, posibilitatea schimbului de jucători etc.) cât şi de
specificul postului jucătorului, de echilibrul dintre adversari, de alţi factori
ce determină continuitatea jocului (în tenis - felul suprafeţei de joc: lentă -
durată mare, rapidă - durată mică etc). Raportată la diversele segmente ale
corpului angrenate într-o mişcare, durata efortului are o valoare şi mai mică
întrucât s-a constatat că într-o lecţie de antrenament cu durata de 2 ore,
fiecare grupă musculară a lucrat efectiv doar câteva minute.
Durata efortului influenţează direct gradul de solicitare a organismului
în cazul în care ceilalţi parametrii rămân constanţi. Ea are, de asemenea, un
efect deosebit asupra substratului energetic al activităţii musculare:
eforturile cu durată sub 30 sec. conduc la epuizarea substanţelor fosfato
energetice (ATP şi CP) determinând creşterea rezervei acestei substanţe şi a
enzimelor ce intervin în descompunerea şi resinteza lor; eforturile cu durata
de 30-60 sec. Determină epuizarea glicogenului muscular ducând, de
asemenea, la creşterea ulterioară a rezervei de substanţă şi enzime etc. Prin
urmare, durata efortului reprezintă un parametru important pentru nivelul de
19
solicitare a organismului, solicitarea fiind direct proporţională cu durata
efortului în cazul menţinerii constante a intensităţii.
Pregătirea fizică ..constituie unul dintre cei mai importanţi factori ai
antrenamentului sportiv în atingerea marii performante. Principalele
obiective ale pregătirii fizice sunt:
1.- formarea, dezvoltarea şi perfecţionarea fondului aptitudinal
sub aspectul:
coordonării generale
- coordonării segmentare;
-chinesteziei;
-schemei corporale;
lateralităţi;
-echilibrului static şi dinamic;
- a orientării şi pregătirii mişcării propriului corp în spaţiu;
- a perceperii spaţiului timpului - tempo, ritm, durata mişcării
obiectelor;
- a ideomotricităţii;
- vitezei (de reacţie, de rotaţie, anticipare, execuţie de antrenare).
Aptitudinile motrice mari: viteza, rezistenta, forţa şi mobilitate.
- Capacitatea de autoapreciere,
- Încrederea în forţele proprii,
- Capacitatea reglării voluntare a acţiunilor, a suportabilităţii durerii
personale” dupa (EPURAN, M., HOLDEVICI, I., TONIŢA, F., (2001),
Psihologia Sportului se Performanţă, Teorie şi Practică, Edit. FEST,
Bucureşti).
Într-un program de pregătire organizat, pregătirea fizică se dezvolta în
următoarea succesiune:
- pregătire fizică generală;
- pregătire fizică specifică;
- perfecţionarea calităţilor motrice specifice.

O abordare secvenţiala a dezvoltării pregătirii fizice în planul anual

după . Din tabelul de mai jos: (BOMPA, T., (2002), Teoria şi metodologia
antrenamentului sportiv, Edit. Ex Ponto, Bucureşti).

20
 Fazele pregătirii Faza pregătitoare Faza competiţională
Faza de
1 2 3
dezvoltare
Obiectiv Pregătirea fizică Pregătirea fizică Perfecţionarea specif. a
generală specifică călit. biomotrice

A treia bază este specifică perioadei competiţionale, în care obiectivul

principal este de menţinere a acumulărilor anterioare dar perfecţionarea
calităţilor necesare.
Performanţa competiţională este cu atât mai bună cât faza de pregătire
este mai bună cu cât faza de pregătire este mai lungă.
În ceea ce priveşte raportul încărcătura şi intensitate specialiştii susţin
că în prima fază numărul repetărilor este mai mare cu o intensitate
moderată, iar pe măsură ce programul avansează creşte intensitatea în raport
cu necesităţile sportului practicat.
În perspectiva planificării pe termen lung tinerii începători vor
beneficia de o perioadă mai lungă, 2-4 ani de pregătire fizică generală,
urmată de o perioadă de specializare mai scurtă (1 an) după care programul
se încheie cu cea de a treia etapă (6-8 luni) când se perfecţionează calităţile
motrice .(Bompa, T(2002) - Teoria şi metodologia antrenametului, Editura
ExPunto, Bucureşti.)
3.2. Pregătirea fizică generală
Indiferent de specificul sportului practicat, sarcina de bază a pregătirii
fizice este de îmbunătăţire a capacităţii de efort. Aceasta încărcătură de
lucru permite organismului o adaptare la creşterea continua a cerinţelor de
pregătire fizică şi psihologică.
Exerciţiile generale nu au o asemănare directă cu practica sportiva, ca
de exemplu alergarea pentru un ciclist sau canotor. Nu influenţează mult
performanţa; însă îndeplinesc un rol însemnat în pregătirea fizică, pentru a
compensa carentele şi pot constitui substitute a lucrului fundamental opusă
când este imposibilă organizarea acestuia. (MANNO, R., (1992), Bazele
Teoretice ale Antrenamentului Sportiv, Ed. Revue E.P.S., Paris).
Pe baza orientării şi efectelor lor T.O. Bompa (2002 - Teoria şi
metodologia antrenametului, Editura ExPunto, Bucureşti) împarte exerciţiile
de dezvoltare fizică în două grupe:
- exerciţii fără aparate sau cu alte obiecte decât cele folosite în
competiţii (bastoane, lănci, corzi, mingi medicinale) şi,
- exerciţii derivate din sporturile înrudite.
îmbunătăţirea şi menţinerea mobilităţii principalelor articulaţii care
participa la actul de padelat.
21
 -Dezvoltarea generală a musculaturii ca o condiţie a desăvârşirii
tehnicii sportive.
îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare pentru scăderea frecventei
respiratorii, creşterea amplitudinii
mişcărilor respiratorii, sporirea capacitaţii vitale în care VO2 max se
ridica în mod considerabil
-Dezvoltarea sistemului cardio-vascular în care volumul şi greutatea
miocardului cresc, iar F.C şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele
ale modelului ideal.
creşterea posibilităţilor motrice de ţip:rezistenţa de forţa cu accent pe
componentă de forţă şi rezistenţa de viteza cu accent pe componentă de
viteză.
menţinerea unui nivel ridicat de dezvoltare a forţei generale.
îmbunătăţirea rezistenţei generale.

3.3. Pregătirea fizică în antrenamentul de kaiac canoe specific

distantelor - Pregătirea fizică specifică
Pregătirea fizică specifică
Rolul principal al pregătirii fizice specifice este de a continua
pregătirea fizică generală în concordanţă cu particularităţile fiziologice şi
metodice ale unui sport.
Adaptarea permanentă a organismului sportivului la un volum de efort
din ce în ce mai mare la antrenament şi în final în competiţii ajuta la o
refacere rapidă, un organism fortificat şi întărit în prealabil va dezvolta mai
rapid niveluri fiziologice înalte.
Rezistenta specifica poate fi îmbunătăţită dacă aceasta este precedată
de dezvoltarea rezistenţei generale.
,,Se considera în mod eronat că rezistenţa generală dezvoltată prin
alegerea pe teren variat îmbunătăţeşte rezistenta specifica pentru toate
sporturile. Lucrul este valabil pentru alergările pe distanţe medii şi lungi; în
alte sporturi, crosul este doar un antrenament de pregătire fizică generală.
Pentru o dezvoltare fiziologică specifică, sportivii trebuie supuşi unor
solicitări care să se raporteze direct la cerinţele tehnice, tactice şi fiziologice
ale sportului respectiv.
Acest scop este simplu de realizat în sporturile ciclice dar nu şi în cele
cu acţiuni complexe (sportivi de echipă, gimnastică, probele de aruncări şi
sărituri). Repetarea multiplă parţială sau integrală a exerciţiilor sau a fazelor
unui joc poate duce la realizarea aceluiaşi scop.

22
 Selectarea mijloacelor adecvate de antrenament este extrem de
importantă. Elementele nespecifice pot duce la o specializare greşită a
dezvoltării sportivului şi în consecinţă la performante necorespunzătoare"
(T.O. Bompa (2002 - Teoria şi metodologia antrenametului, Editura
ExPunto, Bucureşti).
În pregătirea specifică, volumul este mare şi este posibil doar prin
scăderea intensităţii. Principiul didactic de la uşor la greu, de la simplu la
complex se bazează pe adaptarea gradată a organismului la efort.
O intensitate crescută, a efortului fără o prealabilă fortificare a
organismului ar duce la o suprasolicitare a sistemului nervos central, în care
urmările ar putea fi: instalarea prematură a oboselii, epuizare şi accidentări.
Ozolin (N.G. (1971). Sistemul de antrenament al sportivului pentru
competiție), susţinea că sportivii care aplicau un program de intensitate
medie au avut succes în activităţile de lungă durată, prezentând un potenţial
fiziologic ridicat.
Ridicarea potenţialului de efort este posibilă doar prin creşterea
volumului cât şi intensităţii antrenamentelor. "Pentru că mulţi sportivi au
zilnic antrenamente este de aşteptat ca viteza lor de refacere între
antrenamente să influenţeze creşterea încărcăturii de antrenament" (T.O.
Bompa (2002 - Teoria şi metodologia antrenametului, Editura ExPunto,
Bucureşti).
Se va urmări dezvoltarea şi perfecţionarea următoarelor calităţi
motrice:
Viteza
-de execuţie repetativă
-de deplasare
-forta
-maximă
-dinamica-exploziva
-in regim de îndemânare, viteza şi rezistenţa.
-rezistenta
-aeroba
-anaeroba
-mixta
-indemanare-coordonare
-segmente fata de corp
-actiune fata de partener, barca
În planificarea pe termen lung, în raport de programul competiţional
durata pregătirii fizice specifice poate fi de la 2-4 luni.
23
 Indicaţii metodice privind folosirea exerciţiilor specifice.
Exerciţiile specifice acţionează direct, în sensul îmbunatăţirii pregătirii
fizice specifice şi potenţează deprinderile tehnice, pentru că sunt similare ca
structura tehnica.
Pentru ca aceste exerciţii să fie eficace, specialiştii practicieni şi
teoreticieni sunt de părere că pentru selectarea şi utilizarea lor să se ţină
seama de următoarele indicaţii metodice:
- de durata majorităţii bazelor de pregătire, exerciţiile specifice trebuie
să predomine, deoarece "un exerciţiu are efect proporţional cu timpul şi
frecvenţa aplicării lor" (T. Bompa - 2002 - Teoria şi metodologia
antrenametului, Editura ExPunto, Bucureşti);
- exerciţiile specifice vor implica în primul rând efectorii primari care
sunt "muşchii care acţionează direct în executarea mişcării dorite (Dorland`s
Illustrated Medical Dictionary - 1974, citat de T. Bompa);
- să se folosească cu o structură tehnica şi cinematica similare cu
mişcările de bază din sportul ales.
- exerciţiile specifice şi cele imitative îmbunătăţesc mult tehnica
sportivă şi mai puţin aspectul fizic.
,,Numărul de repetări din lecţia de antrenament nu poate ajunge la
încărcarea necesară pentru dezvoltarea superioară a puterii. Pentru a învinge
rata mică a progresului de exemplu, săritorii în înălţime efectuează zeci de
mii de sărituri specifice menite să dezvolte puterea picioarelor.
Numărul repetărilor specifice pe serie poate fi extrem de redus (10-
20), dar numărul de repetări pe an, este foarte mare (50-60 mii sau chiar mai
mult)”. (T. Bompa - 2002 - Teoria şi metodologia antrenametului, Editura
ExPunto, Bucureşti).);
- exerciţiile fizice trebuiesc incluse în faza pregătitoare, dar sunt foarte
importante şi în faza competiţională. Cercetări efectuate în Germania au
concluzionat că motivul pentru care sportivii ajung la un nivel bun de
performanţă la începutul sezonului competiţional, după care nu-şi pot
menţine acest nivel este tocmai excluderea exerciţiilor specifice din
perioada competiţională.
- exerciţiile specifice variază în complexitate, dar exerciţiile mai
simple sunt mai eficiente şi efectul antrenamentului este mai localizat;
- folosirea reprezentării mentale (metode ideomotrice–
B.J.,Cratty,1971 - Activități educaționale), care constituie o modalitate
eficace de învăţare sau perfecţionare a actului motric, s-a observat că
reprezentarea mentală a unei mişcări este urmată de o contracţie involuntară.
Krestovnitov (1938) citat de T. Bompa (2002- Teoria şi metodologia
24
antrenametului, Editura ExPunto, Bucureşti), a confirmat că "reprezentarea
mentală a unui act motric sau a unor mişcări cunoscute este însoţită în
paralel de modificări fiziologice slabe; care se resimt în creşterea
excitabilităţii nervoase, dezvoltarea sistemului cardiorespirator şi
intensificarea proceselor metabolice”. Reiese faptul că metoda ideomotrica
contribuie la dezvoltarea unor calităţi motrice, adică reprezentarea mentală a
unei mişcări executate la viteza poate ajuta la dezvoltarea vitezei.
Aceste exerciţii de reprezentare mentale pot crea un suport al voinţei,
al încrederii, şi depăşirii anumitor praguri mentale.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea de autoapreciere,
încredere în forţele proprii, capacitatea reglării voluntare a acţiunilor şi
capacitatea de efort voluntar, perseverenţă, suportarea durerii sunt" efecte
ale exerciţiilor specifice dacă acestea sunt organizate şi conduse corect" (M.
Epuran - 2001Psihologia sportului de performanţă -Teorie şi practică,
Editura FEST, Bucureşt).

3.3.Metodologia realizării pregătirii fizice specifice fiecărei distanţe

de concurs (200, 500 şi 1000m)
Metode de antrenament folosite în pregătirea kaiaciştilor
Practicarea cu succes a kaiac-ului, presupune o pregătire fizică,
tehnică şi tactică ireproşabilă.
Pentru dezvoltarea acestor laturi ale pregătirii, sunt necesare un
număr foarte mare de ore de antrenament.
Realizarea acestor obiective presupune folosirea unor mijloace
specifice, cât şi a unora nespecifice.
Mijloace specifice pe apă
• Antrenamentul după metoda lucrului de durată Se desfăşoară pe apă,
în vederea îmbunătăţirii rezistenţei specifice şi a tehnicii de padelare.
Caracteristici:
• vâslitul se face în ritm uniform, pe distanţe de 12-20 km;
• intensitatea efortului este constantă,
• durata antrenamentului este de 50 min., până la 2 ore;
• în perioada precompetiţională, se introduc porţiuni cu intensificarea
forţei loviturii pe distanţe situate între 500-4000 m;
• este folosit tot timpul anului, în pregătirea kaiaciştilor, cu pondere
mai mare în perioada pregătitoare. În perioada competiţională, se menţine cu
o frecvenţă de 2 antrenamente pe săptămână.
• Metoda antrenamentului variabil

25
 Cuprinde porţiuni de sprinturi, starturi, în prima parte a
antrenamentului pe apă. Această metodă este folosită la efectuarea unui efor
de durată mare, cu modificarea repetată a intensităţii acestuia.
Caracteristici:
• intensitatea este apropiată de cea maximă şi atinge valori de 90-95%;
• sprinturile, în repetarea lor, reprezintă de două ori numărul de
lovituri, efectuate pe distanţa de 1000 m, care, în medie, sunt în număr de
400 lovituri.
Exemplu: 2 x (8x50lov.) 2 x (6x60lov.) 2 x (4x100lov.)
• starturile au ca scop îmbunătăţirea vitezei de execuţie şi de repetiţie
şi se fac în prima parte a antrenamentului; reluarea efortului se face pe un
fond de odihnă;
• această metodă de antrenament se utilizează începând din perioada
precompetiţională continuând până în perioada competiţională şi
întrerupându-se în preajma marilor concursuri;
• în ciclul săptămânal de antrenament, se utilizează cu o frecvenţă de
2-3 antrenamente.
• Antrenamentul după metoda lucrului cu intervale
Este folosit pentru dezvoltarea rezistenţei specifice în regim de viteză.
Reluarea efortului se face pe un fond de refacere incompletă a organismului.
Pauză dintre perioadele de efort nu trebuie să depăşească dublul perioadei
de efort sau dublul numărului de lovituri efectuate. Reluarea efortului se
face când valorile pulsului se situează între 120-130 puls/min.
Caracteristici:
• se utilizează intervale scurte, de la 15 sec. la 2 min. şi intervale
lungi, de la 1 min. la 8 min;
• intensitatea efortului este apropiată de cea maximă;
• dozarea efortului se face în funcţie de timpul de lucru şi în funcţie de
numărul de lovituri;
• antrenamentul cu intervale, se utilizează în perioada competiţională
pe o durată de 6-8 săptămâni înainte de competiţia cea mai importantă.
• Antrenamentul după metoda lucrului cu repetări
Se utilizează pentru dezvoltarea vitezei în regim de rezistenţă şi a
rezistenţei în regim de forţă. Reluarea efortului se face pe un fond de
refacere completă a organismului. Intensitatea efortului este maximă.
Caracteristici:
• totalul distanţelor parcurse la un antrenament sunt egale cu repetarea
de 2 până la 4 ori a distanţei de concurs (1000 m).
Exemplu: 2 x (4x250m)
26
 2 x (5x200 m)
2 x (100-200-500-200-100 m),
• se începe cu eforturi pe distanţele scurte şi se continuă cele pe
distanţele lungi, după care se revine la cele scurte.
• Antrenamentul de control şi concurs
Se utilizează pentru dezvoltarea rezistenţei specifice şi pentru
verificarea pregătirii de concurs, în condiţii similare acestuia.
Probele de control constau în parcurgerea unor distanţe de 1000 m
cu intensitate maximă.(se pot executa până la 4 curse în vederea stabilirii
pragului aerob anaerob de efort specific)

27
Cursul IV.

Pregătirea tehnică în antrenamentul de kaiac

4.1.Caracteristicile pregătirii tehnice în kaiac canoe

Definirea conceptului de pregătire tehnică
La o tehnică eficientă concură foarte mulţi factori. În primul rând
procesul de instruire, calitatea metodelor şi mijloacelor folosite de antrenor.
Un rol determinant îl au motricitatea, îndemânarea şi coordonarea
sportivului. Un copil care are greutăţi în mişcările naturale, va învăţa mai
greu să pedaleze şi în orice caz, incorect. Pe lângă această, la o mai bună
însuşire a tehnicii participă şi capacitatea psihică de a intui şi reprezenta
mişcarea ce trebuie executată corect.
Un element care diferenţiază între ele sporturile este structura lor
motrică specifică. De fapt, tehnica cuprinde toate structurile şi elementele
tehnice dintr-o anumită mişcare precisă şi eficientă, prin care sportivul
execută o sarcină sportivă.
Consideraţi tehnica ca un mod specific de execuţie a unui exerciţiu
fizic. Ea este ansamblul de procedee care, prin forma şi conţinutul lor,
asigură şi facilitează mişcarea. Pentru a reuşi în sport, sportivii au nevoie de
o tehnică perfectă, care este execuţia cea mai eficientă şi mai raţională a
unui exerciţiu. Cu cât sportivul este mai aproape de perfecţiunea tehnică, cu
atât el are nevoie de mai puţină energie pentru a realiza un anumit rezultat.
Ca atare, următoarea ecuaţie pare să exprime această realitate a sportului:

tehnică bună = eficienţă mare

Deseori, tehnica este considerată a fi doar forma unei mişcări fizice,
dar forma este mereu legată indestructibil de conţinutul ei. Astfel, noi putem
să considerăm fiecare exerciţiu din două unghiuri – forma şi conţinutul lui.
Conţinutul unui exerciţiu este caracterizat prin scop, activitatea SNC
(sistemul nervos central), efortul voliţional, contracţia sau relaxarea
muşchilor, forţă şi inerţie.
Tehnica este una singură, iar elementele sale trebuie să fie observate
în executarea gestului, crearea schemelor motorii fundamentale şi esenţiale

28
ale tehnicii de bază, prin mijloacele considerate cele mai adecvate sunt
esenţiale.
Evoluţia didactică de învăţare trebuie să respecte obiceiurile şi
caracteristicile celor asupra cărora se lucrează (vârstă, sex, maturitatea
sportivilor).
Chiar dacă ulterior sportivul va adapta gradual tehnica învăţată,
stilului sau personal, el va trebui întotdeauna să respecte, pentru o mai bună
evoluţie, fundamentele tehnice. Este foarte important ca instructorul-
antrenorul să ţină cont de aceste principii în iniţierea şi în predarea
elementelor esenţiale.
Dacă apoi se doreşte o lărgire a acestor concepte trebuie să se recurgă
în mod inevitabil la valorificarea unei tehnici naţionale unificate.
Toate ţările avansate din punct de vedere al practicării acestui sport au
sportivi care se exprimă vâslind în stiluri diferite, dar adoptă o tehnică
comună, studiată la aceeaşi instituţie sportivă. Sportivul autodidact, care
vâsleşte diferit de ceilalţi şi uneori dă senzaţia că răstoarnă orice concept
tehnic, trebuie considerat excepţia care confirmă regulă.
Adoptarea unei tehnici naţionale unificate înseamnă naşterea unei
şcoli, a unei tradiţii care are la bază maturizarea tehnologiei.
Avantajele sunt uşor de intuit: ameliorarea randamentului sportivilor,
certitudine pentru cei care încă nu cunosc îndeajuns materia, favorizarea
operei tehnicienilor naţionali pentru formarea echipajelor.
Obiectivele pregătirii tehnice în kaiac canoe
-Perfectionarea simţului echilibrului
-Corectarea greşelilor de tehnica individuală;
-Perfectionarea maestriei tehnice prin creşterea posibilităţilor de
autocontrol a mişcărilor şi prin numărul mare de repetări ale stereotipului
dinamic al padelatului;
-Formarea echipajelor pentru concursuri
-Perfectionarea unităţii dinamice a echipajelor;
-Perfectionarea ritmului şi tempoului de padelat;
-Perfectionarea continuă a tehnicii de padelat în condiţii de mediu
diverse pe piste de concurs de tip canal sau lacuri deschise).
Tehnica ilustrată pentru diferitele specializări trebuie să fie
interpretată că TEHNICA DE BAZĂ, care trebuie predată începătorilor.
Tendinţa acesteia este să ofere scheme motorii standard, să prezinte imagini
şi referinţe, de cele mai multe ori ideale, dar indispensabile pentru a nu
cădea în capcana unor greşeli tehnice viitoare, să prezinte poziţii pe care
sportivul trebuie să le adopte în timpul practicării sportului şi de asemenea
29
să prezinte modul în care îşi lucrează masele musculare, adesea prost
antrenate sau neglijate.
Putem preciza încă o dată că până la urma fiecare sportiv va adoptă în
evoluţia proprie acest bagaj tehnic, care pentru el va fi un punct de referinţă,
iar stilul său oricât ar fi de evoluat sau de condiţionat de calităţile sale
motorii va adopta întotdeauna tehnica corectă, eficientă şi economic

4.2.Componentele tehnicii
Poziţia kaiacistului va fi următoarea:
• picioarele înclinate aproximativ 45 de grade în verticală; călcâiele
unite, în timp ce piciorul din faţă va fi puţin depărtat de dispozitivul de
cârmuire (teu);
• genunchii uşor îndoiţi la aproximativ 30-40 de grade, uşor depărtaţi,
fără însă să atingă părţile laterale ale cockpit-ului;
• şoldurile sunt flexibile 90- 100de grade;
• bustul în poziţie dreaptă, dar nu rigidă, eventual uşor înclinat înainte
aproximativ 5 grade;
Este important ca aceste poziţii să fie respectate în limitele indicate,
pentru că orice deviaţie poate compromite atât rezultatul, cât şi tehnica de
bază.
Dacă bustul este în poziţie verticală sau aplecat pe spate,
ambarcaţiunea va avea mai puţin avânt, iar acest lucru nu va aduce nimic
util.
Dar dacă bustul va fi îndoit prea tare înainte, pe lângă faptul că vor
exista dificultăţi în a-l roti, abdomenul va suporta şi el o presiune inutilă şi
dăunătoare.
Umerii trebuie să rămână într-o poziţie normală.
Un factor important pentru o respiraţie bună este poziţia capului.
Acesta nu trebuie lăsat prea în faţă, pentru că astfel se blochează tubul
traheal, dar nici prea mult pe spate, pentru că astfel nu am putea observa
direcţia de mers şi nu am putea menţine echilibrul. Capul trebuie, în
concluzie, să aibă o poziţie naturală, uşor împins înapoi (bărbia puţin
retrasă).
După ce am analizat poziţia pe care sportivul trebuie să o adopte în
ambarcaţiune, să vedem cum trebuie ţinută padela, considerată mijlocul de
propulsie al ambarcaţiunii. Distanţa mânerului palei trebuie să favorizeze o
muncă utilă în apă, aceasta variind în funcţie de măsurile antropometrice ale
sportivului (înălţimea trunchiului- lungimea membrelor superioare), dar şi în
funcţie de înălţimea scaunului; padela oscilează între 10 şi 15 centimetri, dar
30
poate să atingă şi 20-25 de centimetri (într-o echipă de sportivi scunzi dar
puternici).
Padela va fi apucată cu ajutorul degetelor care nu trebuie să fie rigide
decât în momentul în care pala este introdusă în apă; în cazul altor mişcări,
priza se slăbeşte, astfel încât să poată susţine greutatea padelei.
Vom trece acum la analizarea acţiunii de vâslit. Chiar dacă în
ansamblu aceasta este o mişcare ciclică (şi anume repetarea aceloraşi
mişcări), continuă şi nefracţionată, o vom împărţi în patru elemente de
mişcare bine definite, în scopuri tehnice, dar în primul rând didactice:
• Atingerea apei sau imersiunea palei la atac;
• Trecerea prin apă sau propulsia;
• Scoaterea sau extragerea palei;
• Etapa aeriană cu schimbarea laturii;

4.3.Conţinutul şi clasificarea tehnicii în kaiac

Atingerea apei sau imersiunea palei la atac
Această mişcare presupune următoarele poziţii ale corpului
premergătoare atacului:
- trunchiul este uşor aplecat în partea în care se va atinge apă, iar apoi
rotit în partea opusă;
- poziţia corpului în partea de atac: încheietura mâinii în uşoara
extensie; antebraţul întins şi uşor flexibil; braţul flexibil; omoplat
decontractat; coapsa îndoită 80 de grade; genunchiul îndoit 40 de grade;
Atingerea apei sau atacul este efectuată cu o singură mişcare a braţelor
şi o parte a spatelui; cu un gest rapid se introduce aproape pe verticală pală
în apă pe marginea caiacului.
Trecerea prin apă sau propulsia
Trecerea palei prin apă (se foloseşte acest termen, chiar dacă în
realitate ambarcaţiunea este cea care înaintează şi nu pală care merge înapoi,
pentru că este un termen folosit de antrenori în jargon) este mişcarea cea
mai importantă în acţiunea de vâslire. Propulsia trebuie să fie energică şi
hotărâtă, realizată cu o forţă egală de la început până la sfârşit: linia de
acţiune a pumnului de tracţiune trebuie să fie cât de mult posibil paralelă cu
axa sagitală a sistemului kaiac-sportiv-padelă şi de asemenea paralelă cu
suprafaţa apei, acest lucru din cauza motivelor prezentate anterior.
O dată cu apariţia padelei Wing, spre finalul acestei mişcări pala
începe să se îndepărteze de bordul kaiacului.
În timpul acestor mişcări părţile corpului vor fi poziţionate astfel:
Tracţiunea
31
 - încheietura mâinii este în uşoară extensie şi aşa va rămâne până la
terminarea propulsiei, care va lua sfârşit când padela va fi la nivelul
şoldului;
- antebraţul este extrem de flexibil, iar braţul este întins până când
cotul va ajunge la spate (flexibilitatea antebraţului nu depăşeşte 90 de
grade);
- umărul rămâne aplecat pe toată perioada propulsiei, printr-o uşoară
mişcare laterală a trunchiului;
- coapsa se întinde, ca şi genunchiul (membrul inferior va efectua o
mişcare de împingere în palonier);
- trunchiul realizează o rotaţie aproape completă pe latura tracţiunii;
Împingere
- încheietura mâinii rămâne uşor întinsă până la încheierea mişcării de
vâslire;
- antebraţul se întinde, iar braţul este îndoit pe orizontală, în aşa fel
încât membrul superior este întins în faţă în întregime, în aşa fel încât
pumnul să fie la înălţimea ochiului (trebuie evitat ca pumnul să depăşească
planul sagital, pentru a nu împiedica cu această mişcare tracţiunea celuilalt
braţ);
- umărul este adus în faţă datorită mişcării de rotaţie prin abducţia
omoplatului;
Scoaterea sau extragerea palei
O dată terminată mişcarea prin apă începe mişcarea de extragerea a
palei.
Această operaţie revine în competenţa exclusivă a braţului care a
realizat şi mişcarea de tracţiune.
Ajunsă la nivelul şoldului, încheietura mâinii se va întinde, urmând
apoi o rotaţie de 45 de grade a palei; odată ajuns în poziţia corectă, braţul va
fi rotit cu mişcări la fel de rapide spre exterior şi va fi poziţionat, în aşa fel
încât pala să iasă din apă fără să fie confruntată cu vreo rezistenţă
dăunătoare.
În timpul acestei mişcări, realizată în mod special de încheietura
mâinii şi de braţ, umărul rămâne în jos şi începe să se ridice cu întârziere,
spre deosebire de pumn, care a ajutat la efectuarea acestei mişcări.
Etapa aeriană cu schimbarea laturii
Odată cu scoaterea din apă a palei a început cea de-a patra etapă a
acţiunii de vâslire şi anume mişcările în aer cu schimbarea laturii, pentru o
următoare intrare în apă a palei celeilalte a padelei.

32
 Acesta poate fi considerat un moment de relaxare şi de decontractare
pentru sportivul, care în acest scurt interval, găseşte un moment de refacere
între două mişcări de imersiune a palei în apă.
Continuându-şi activitatea, braţul va aduce pumnul până la nivelul
capului, cotul, care în timpul acţiunilor anterioare a fost menţinut în jos,
începe uşor să se ridice.
Cu această mişcare, pala scoasă deja din apă, va realiza o nouă rotaţie
de 45 de grade necesară pentru a efectua o rotaţie completă (90 de grade),
obligatorie în schimbarea laturii, pala fiind acum în poziţia corectă pentru a
fi din nou introdusă în apă.
La finalul acestei acţiuni padela va fi paralelă cu suprafaţa apei, la
înălţimea capului; acest lucru este posibil în virtutea opririi în faţă a
membrului care împinge şi în spate a pumnului care a efectuat mişcarea de
extragere a palei din ap

4.4.Pregătirea tehnică în antrenamentul de canoe

Componentele tehnicii
Tehnica de vâslire în canoe, pornind de la aceleaşi elemente teoretice,
se diferenţiază de kaiac şi din acest motiv le vom analiza separat.
Diferenţele tehnice, pe care le-am putut observa în timpul
concursurilor internaţionale între diversele ţări care practică această
specialitate a canoei, sunt destul de importante; vom încerca să ilustrăm
tehnica adoptată în ţara noastră care derivă direct din tehnică folosită de cei
mai buni sportivi europeni.

Componentele tehnicii
Poziţia canoistului
Canoistul va fi aşezat în ambarcaţiune, astfel încât canoea să pară
parţial scufundată în zona anterioară (în general circa 1 - 2 cm). Şi în acest
caz, după o asemenea precizie a aşezării în barcă, instructorul-antrenorul va
trebui să analizeze în timpul acţiunii dinamice care va fi poziţia pe care
trebuie să o ofere canoei. Acest lucru variază în funcţie de viteză adoptată de
sportiv şi de distanţa pe care se desfăşoară competiţia (500 - 1000 sau 5000
m) şi pentru care sportivul a fost antrenat.
Pentru un dreptaci, aşezarea este următoarea: sportivul sta în
genunchi sprijinit pe gamba dreaptă; piciorul drept este fixat de fundul
bărcii cu ajutorul unui pantof sport sau a unei stinghii de lemn, care în
contact cu pulpa gambei o menţine fermă, fixă. Gamba propriu-zisă
formează un unghi obtuz cu coapsă. Coapsa formează cu axa longitudinală a
33
bărcii un unghi de aproximativ 90 grade. Genunchiul este sprijinit pe o
pernă dintr-un material moale (astăzi din polietilena expandată)
Gamba stângă este îndoită în faţă, şi formează între gamba propriu-
zisă şi coapsă un unghi obtuz (cu câteva grade mai mare decât unghiul din
spate). Piciorul este sprijinit de fundul bărcii şi uşor rotit în interior. Există
astfel trei puncte de sprijin ale canoistului: piciorul drept, genunchiul drept,
piciorul stâng.
În ceea ce priveşte modelul C2, poziţia sportivilor în barcă prezintă
anumite modificări faţă de modelul C1, chiar dacă în linii mari raportul care
se realizează între segmentele corporale gambă-coapsă, bazin –trunchi este
apropiat de cel adoptat în C1.
O primă diferenţă o reprezintă distribuirea greutăţii pe chila canoei.
Modelul C1 este mai lung decât C2, dar proporţional nu este mai larg.
Acest lucru determină o distribuire particulară a greutăţii. Bucăţi de material
moale sunt poziţionate pe partea centrală a fundului ambarcaţiunii dar şi pe
peretele lateral al ambarcaţiunii, care oferă sportivilor posibilitatea unei
tracţiuni liniare faţă de axă longitudinală a ambarcaţiunii.
Piciorul drept se sprijină liber sau e fixat cu o curea de o planşetă /
scândurică, aşezată într-o poziţie adecvată. Triunghiul care se formează între
părţile corpului / membrele sprijinite de ambarcaţiune, în canoea C2, este
mai îngust decât unghiul care se formează în C1, pentru că stabilitatea este
menţinută de distribuirea greutăţii celor doi sportivi.
Sportivul se aşează în genunchi unul pe partea dreaptă, iar celălalt pe
partea stângă. Cel din spate (care realizează cea de-a doua vâslire) se
sprijină cu piciorul din fata chiar în spatele primului vâslaş, în aşa fel încât
să fie cât mai bine posibil aliniat faţă de colegul din faţă.
Alinierea se observă în special la baza ambarcaţiunii. Cei doi sportivi
nu trebuie să stea prea apropiaţi, pentru a nu se încurcă unul de celălalt în
acţiunea de vâslire, dar nici prea departe unul de celălalt, pentru a-l obliga
pe cel de-al doilea vâslaşi să forţeze, pentru că ambarcaţiunea să poată
înainta. Mai mult s-ar putea produce un dezechilibru al greutăţii pe planul
transversal, ce va determina balansarea ambarcaţiunii.
Stabilirea poziţiei în barcă reprezintă o problemă complexă, oferind un
rezultat optim referitor la greutatea sportivilor, dar şi a capacităţilor lor
tehnice şi de adaptare.
Apropierea excesivă dintre cele două acţiuni de vâslire poate produce
o fluiditate redusă a mişcării ambarcaţiunii şi în consecinţă un randament
redus în folosirea pârghiilor corporale, modificând tehnica de bază în
defavoarea randamentului.
34
 4.5.Conţinutul şi clasificarea tehnicii în canoe
Tehnica de vâslire în canoe
Cum am mai spus deja, ne vom referi tot la acţiunea de vâslire pe
partea dreaptă. Pentru a se uşura înţelegerea tehnicii de vâslire în canoea, o
vom împărţi în patru subdiviziuni:
• Faza de imersiune, « atacul »;
• Faza de propulsie;
• Faza de extragere din apă;
• Faza aeriană sau de recuperare.
1.Faza de imersiune, intrarea palei în apă
a) Poziţia palei
Pagaia va trebui introdusă în apă cât mai în faţă, formând cu
suprafaţa apei un unghi ascuţit de 50 de grade.
Pagaia va trebui scufundată cât mai repede posibil, cu cel puţin
jumătate din suprafaţa palei; această etapă pregăteşte pentru acţiunea
principală şi anume cea propulsivă. Astfel, pagaia, înainte de etapa
următoare, va trebui să fie imersă şi «agăţată»în apă. Pala va trebui
introdusă (imersă) aproape de canoe, evitându-se însă lovirea bordului.
b) Poziţia canoistului
Gambele rămân în poziţia descrisă anterior, trunchiul este rotit mult
spre dreapta, în timp ce bustul începe să se încline înainte, formând un
unghi, faţă de planul frontal, de aproximativ 50 de grade (în această fază
bustul este înclinat în faţă şi încă flexibil)
Braţul drept este întins (să se aibă în vedere: întins, dar nu rigid) în
lateral faţa de bust (din acest motiv, faţă de canoe rezultă o aplecare înainte)
Braţul stâng este uşor flexibil în lateralul trunchiului; flexibilitatea
antebraţului asupra braţului propriu-zis este relativ limitată.
2.Faza de propulsie (trecerea prin apă)
Poziţia şi acţiunea pagaiei
Pala trece pe lângă barcă, paralel cu axa longitudinală a canoei
(sportivii experimentaţi pot efectua o trecere în apă uşor în semicerc, pentru
a reduce acţiunea de cârmuire, mai ales pentru modelul C1); pagaia va
trebui să treacă prin apă, imersă (scufundată) în totalitate, şi cu axa frontală
perpendiculară pe axa longitudinală a bărcii.
Poziţia şi acţiunea canoistului
De la poziţia iniţială descrisă anterior, canoistul va începe torsiunea
inversă a trunchiului şi, în acelaşi timp, poziţia de înclinare a bustului în faţă
se va trnsforma în flexibilitate progresivă a bustului, acţiune care se va sfârşi
în momentul în care mânerul pagaiei va fi perpendicular cu suprafaţa apei;
35
după ce se atinge flexibilitatea maximă, bustul va începe să se întindă.
Braţul drept va rămâne
3.Faza de extragere din apă a pagaiei
După ce faza de propulsie va fi încheiată, se va aplica ambarcaţiunii
o forţă de mişcare, fie înainte, fie spre partea stângă; din acest motiv, pentru
a determina o mişcare liniară a canoei (C1), va trebui aplicată o manevră
numită acţiune de corectare sau « cârmuire ». Pagaia va trebui scoasă din
apă, fără să devină un obstacol care să determine încetinirea vitezei căpătată
de ambarcaţiune.
a) Acţiunea palei
Odată încheiată faza de propulsie, pala este rotită în apă circa 90 de
grade, în aşa fel încât partea imersă în apă să fie îndreptată către zona
posterioară a canoei. În acest fel pagaia îndeplineşte funcţia de cârmuire,
reuşind, prin câteva manevre, să corecteze direcţia canoei. Pala este scoasă
din apă printr-o mişcare a umărului drept ridicat odată cu bustul, care, în
acelaşi timp, se îndreaptă complet.
b)Acţiunea canoistului
În timpul corecţiei, pagaia este întoarsă printr-o mişcare de extra
rotire a încheieturii mâinii stângi. Bustul, aşa cum am văzut deja, se întinde
aproape complet, prin ridicarea umărului şi braţului drept, trăgându-se astfel
pală din apă.
4. Faza aeriană (sau de recuperare)
a) Acţiunea pagaiei
După ce este scoasă din apă, pagaea are lama palei paralelă cu axa
longitudinală a bărcii şi astfel va înainta către vârful ambarcaţiunii; va fi
repusă în poziţie de atac doar în momentul în care va fi efectuată o nouă
mişcare, şi anume, va fi întoarsă 90 de grade printr-o mişcare de rotaţie a
încheiturii mâinii stângi.
b) Acţiunea sportivului
Sportivul a întins bustul şi va începe să îl încline în faţă (pentru a
obţine, aşa cum am observat, un unghi de 50 de grade cu planul frontal),
rotindu-l în acelaşi timp spre stânga, cât de mult posibil, pentru a putea
executa o nouă acţiune de imersiune a palei. Această etapă reprezintă
momentul de repaus muscular, care permite maselor musculare, folosite în
timpul acţiunii de propulsie, să se decontracteze

36
Capitolul. nr 5.

Pregătirea tactică în antrenamentul de kaiac canoe

5.1.Definirea conceptului de pregătire tactică

Antrenamentul tactic este mijlocul prin care sportivii deprind metode
și posibile căi de pregătire și de organizare ale acțiunilor ofensive și
defensive, pentru a îndeplini un obiectiv (adică pentru a înscrie puncte, a
atinge o anumită performanță sau a obține o victorie).
Tactica reprezintă activitatea prin care un sportiv sau echipă uzează de
toate posibilităţile sale fizice, tehnice şi psihice, pentru a dobândi rezultatele
cele mai bune în condiţiile şi în faţa unor adversari diferiţi.Tactica este un
sistem coerent de reguli şi acţiuni, selecţionate şi pregătite anticipat, pentru
rezolvarea situaţiilor ridicate de adversari şi de ambianţă, în scopul realizării
obiectivelor prevăzute; ea însumează idei şi modalităţi proprii de acţionare
în vederea susţinerii unor prestaţii de mare eficienţă pentru obţinerea
succesului.

5.2.Definirea conceptului de pregătire tactică în kaiac canoe

Măiestria tactică se bazează pe o cunoaștere teoretică profundă și pe
capacitatea de a aplica tactică în funcție de particularitățile competiției.
Pregătirea tactică poate include următoarele sarcini:– studierea principiilor
strategiei sportive– studierea legilor și regulamentelor competițiilor din
sportul sau proba respectivă– investigarea și cunoașterea calităților tactice
ale celor mai buni sportivi din sportul practicat– cercetarea strategiei
viitorilor adversari și a potențialului lor fizic și psihologic– studierea
specificului cadrului unde va avea loc viitoarea competiție, dezvoltarea
tacticilor individuale pentru competiția următoare, pe baza punctelor forte și
a punctelor slabe, în lumina ultimelor două aspect – analiza performanțelor
trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari – învățarea și repetarea
acestui model la antrenamente, până când devine un stereotip dinamic.
Însuşirea unei tactici urmează aceleași principii ca și învățarea unei
deprinderi. Ea depinde de mulțimea repetărilor bazate pe un plan teoretic.
Pentru că pregătirea tactică depinde de o bună tehnică și de o pregătire fizică
bună, o acțiune tactică va fi precedată de o pregătire fizică și tehnică
adecvată.
37
 5.3.Componentele tacticii
Gândirea tactică
Gândirea tactică este o componentă fundamentală în pregătirea tactică,
limitată doar de cunoştinţele tactice și de repertoriul vast al deprinderilor.
Cuprinde următoarele: – evaluarea realistă și corectă a adversarului, cât și a
propriului sportive – cunoașterea combinațiilor tactice ce pot fi folosite în
anumite situații specifice de joc/luptă – anticiparea și contracararea
acțiunilor tactice ale adversarilor – disimularea sau deghizarea intențiilor
tactice, pentru a împiedica adversarii să descopere și să contracareze planul
de atac – coordonarea acțiunilor individuale cu tactica echipei.
a) stabilirea direcţiilor valorificării – în condiţiile reale ale concursului
– potenţialului somatic, funcţional, motric şi tehnic al sportivului, echipei
sau echipajului, dobândit prin selecţie şi antrenament;
b) elaborarea sistemelor de acţionare (a planului tactic de cursa) ce vor
sta la baza organizării şi evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de
particularităţile adversarilor şi de nivelul obiectivelor de performanţă
prestabilite;
c) pregătirea mentală a sportivilor pentru înţelegerea eficientei
modelului tactic şi a metodelor de însuşire şi realizare a lui în condiţiile
limita de concurs;
d) automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor de concurs,
ţinând seama de situaţiile anticipate sau neprevăzute ale competiţiei oficiale.

5.4.Caracteristicile tacticii raportate la distanţele din concurs

Obiectivele pregătirii tactice în antrenamentul de kaiac canoe
-Formarea tacticii de concurs;
-Dezvoltarea gândirii tactice prin cultivarea spiritului de observaţie,
iniţiativa, fermitate, capacitate de anticipare;
-Observarea echipelor adverse privind pregătirea şi concursul pentru
a indica tactica optimă;
-Insusirea graficului de cursă.
500 metri
Această distanţă se parcurge în linie dreaptă, este o distanţă relativ
scurtă; în cadrul acesteia, sunt favorizaţi sportivii foarte puternici şi cu
viteză, dar şi foarte rezistenţi la ritmul ridicat. Rezultatul într-o astfel de
competiţie depinde foarte mult de o bună plecare şi de un ritm al loviturilor
bine calibrat şi dozat. Poate apărea foarte uşor o anumită neplăcere de
« ambalare », dacă numărul de lovituri pe secundă este prea mare decât cel
38
normal. Există de asemenea riscul de a rămâne în urmă, fără posibilitate de
recuperare, în cazul în care se pleacă prea uşor sau se aştepta prea mult până
să se ajungă la numărul optim de lovituri pe secundă. În cursa de 500 m
ritmul de vâslire oscilează în funcţie de barcă: de la 120-140 de lovituri pe
minut în cazul kaiacului, si până la 65-80 de lovituri pe minut pentru canoe.
1000 metri
Şi aici avem de-a face cu o cursă în linie dreaptă.
În cazul specialiştilor în astfel de curse componentă esenţială o
reprezintă rezistenţa aerobă-anaerobă (60% şi 40%) lactacidă.
Plecarea, de pe loc, este întotdeauna foarte importantă, dar tot atât de
importante sunt şi strocul şi distribuirea efortului în aşa fel încât să se poată
realiza un final într-adevăr intens. Ritmul loviturilor oscilează între 110 şi
125/130 de lovituri în cazul kaiacului şi între 60/75 de lovituri în cazul
canoei.
5000 metri
Această cursă se desfăşoară în circuit pe o suprafaţă semnalizată de
geamanduri roşii şi galbene. Tururile complete ale parcursului se realizează
pe pista de concurs de 1000m cu turnante din750 în 750m.
Dorinţa de a efectua primii turul şi regulile care în acele circumstanţe
reglementează poziţia ambarcaţiunilor pot determina începerea unei
adevărate nebunii caracterizată de întinderi şi sprinturi neaşteptate, care
adesea pot rezolva în mod pozitiv sau negativ cursele. O caracteristică a
acestei curse este posibilitatea de a te putea folosi de siajul ambarcaţiunii
care precede, ceea ce este absolut interzis în cadrul curselor de 500 sau 1000
metri. Siajele şi tururile de geamanduri fac din această competiţie ceva într-
adevăr spectaculos.

5.5.Corelaţia dintre tehnică şi tactică

Abilităţi tactice şi tehnice
Plecarea
Acţiunea de pornire este foarte importantă pentru că aceasta oferă
avânt ambarcaţiunii şi mai mult o duce de la viteza zero la viteză maximă pe
a prinde plutonul fruntaş şi a intra în siaj. Este vorba de un efort ce
presupune o accelerare rapidă, bazat pe o tehnică eficientă, particulară care
poate modifică la nevoie ritmul de execuţie.
Această acţiune se dezvoltă în timpul primelor 10-15 lovituri cu o
forţă mare acţionată pe pala padelei, este urmată de o puternică accelerare
pentru o distanţă de 100-120 de metri şi începe astfel să intre în ritmul
cursei, un ritm pe care îl va menţine până la sfârşitul competiţiei sau pe care
39
chiar îl va accelera spre finalul cursei (fiecare sportiv poate avea tactica să
de cursă).
La sportivii de performanţă aceste diferenţe de ritm nu sunt evidente,
ţinând cont de faptul că după primele acţiuni de vâslire « speciale startului »,
ritmul de cursă (foarte mare, de130-140 pentru distanţa de 200m; 120-130
de lovituri pentru distanţa de 500 m şi 100/120 de lovituri pentru cursele de
1000 m) este atins destul de repede, iar apoi este mărit, cu o uşoară
eventuală creştere în partea finală a cursei.
În cazul începătorilor acest lucru însă nu este posibil şi trebuie luată în
considerare diferenţa care apare între diferitele faze ale cursei.
Tehnica de pornire comună
Problema principală pentru a pune în mişcare ambarcaţiunea oprită în
start, cu ajutorul acţiunii primelor mişcări de vâslire, este provocată de
alunecarea palei prin apă şi apoi de mişcarea apei faţă de ambarcaţiune. Într-
adevăr canoea sau kaiacul care stă pe loc este foarte grea, mult mai grea
decât masa de apă care este mişcată cu ajutorul palei, şi din acest motiv este
posibil să avem de-a face, în timpul primelor mişcări de vâslire, cu o
avansare uşoară a ambarcaţiunii. Pentru a evita acest lucru trebuie să
scufundăm mai adânc pala în prima fază de vâslire, iar apoi şi în
următoarele 2, 3, 4 etape succesive, efectuând aceste mişcări de la relativ
lent, la mişcări tot mai rapide, ajungându-se astfel la etapa 10/15. Se doreşte
accelerarea maximă pentru a ajunge primul său pentru a te menţine la
nivelul celor care sunt primii.
Agăţarea puternică constă în a profita la maxim de masa de apă care
este mişcată de pagaie sau padelă. Începătorii au tendinţa, din lipsă de forţă,
să introducă parţial pala în apă, iar acest lucru produce o mişcare mai
puternică a apei, în timp ce barca rămâne aproape nemişcată.
Asistăm adesea la mişcări ale sportivilor experimentaţi şi foarte
puternici care « lovesc » apă cu foarte mare putere în timpul primelor
mişcări de vâslire. Acest lucru are adesea un efect exterior puternic, mai
mult decât ceea ce întâlnim în tehnicile uzuale. Este posibil ca o astfel de
tehnică să aibă fundamente valide, dar fără nici o îndoială este nevoie de
foarte multă forţă pentru a suporta contralovitura pe care o suportă
musculatura antebraţului.
Prima mişcare de vâslire, dar şi cele care urmează imediat după,
trebuie efectuate în primul rând cu acţiunea de torsiune a trunchiului,
împinsul picioarelor şi a spatelui. Acţiunea completă a braţelor se introduce
în mod gradual, din cauza unor motive evidente de oboseală dar şi pentru a
evita contralovituri ale musculaturii, mai ales în cazul antebraţului.
40
 O problemă pe care o întâmpină sportivul şi antrenorul este să decidă
care din braţe să fie folosit pentru a efectua prima mişcare de vâslire.

5.6.Sistematizarea tacticii
Ritmul cursei şi canalizarea efortului
În toate sporturile care presupun o anumită rezistenţă, o importanţă
deosebită îl are ritmul executiv din timpul competiţiei numit şi ritmul cursei
sau strocul. Acesta este direct dependent de focalizarea forţei, văzută ca un
consum gradual şi controlat al energiei disponibile. Competiţia trebuie să se
desfăşoare în cele mai bune condiţii şi trebuie depus tot efortul necesar
pentru a ajunge la linia de final; forţa nu trebuie să fie epuizată până nu se
ajunge la final. Trebuie că în orice moment sportivul să simtă că poate să
mai facă faţă şi altor provocări.
Variaţiile de ritm pot reprezenta un factor tactic care să condiţioneze
adversarii, şi în acelaşi timp o metodă care ar putea ajuta la terminarea
cursei pe primul loc.
Până acum câţiva ani, de exemplu, cursa era împărţită în trei zone:
zona I-plecarea, zona II-partea de centrală şi zona III partea de final. Aceste
zone pot fi încă valide în cazul celor foarte tineri sau în cazul asportivilor
care participă la primele lor competiţii, în special pentru a se obişnui să îşi
gestioneze forţele.
Sportivul specialist ştie cum să îşi distribuie energia în mod uniform şi
progresiv, folosindu-se de un ritm constant cu mici accelerări oscilante la 5-
10 lovituri.
Creşterea ritmului, care poate fi observată de exemplu spre final, este
utilă pentru menţinerea constantă a vitezei de avansare a ambarcaţiunii care
uneori ar putea tinde să scadă.

41
Capitolul VI.

Pregătirea teoretică a kaiacistilor şi canoiştilor

Conceptul conform căruia un sportiv trebuie să se pregătească atât

practic cât şi teoretic nu este încă larg acceptat şi, cu atât mai puţin, aplicat.
Deşi mai rar în ziua de azi, unii antrenori continuă să creadă că ei sunt cei
care trebuie să gândească pentru sportivii lor. Sportivii trebuie să se
antreneze şi să concureze; antrenorul face restul. Evident, această concepţie
învechită poate afecta execuţia şi rata de îmbunătăţire a unei deprinderi.

6.1.Definirea şi conţinutul pregătirii teoretice

Dobândirea şi aplicarea cunoştinţelor teoretice curente sunt aspecte
importante pentru accelerarea dezvoltării deprinderilor şi calităţilor
sportivilor, ca şi pentru motivaţia pregătirii lor. Odată cu dezvoltarea
deprinderilor şi calităţilor tinerilor sportivi, antrenorii trebuie să-i
familiarizeze treptat cu teoria pregătirii sportive. Este necesar ca ei să
experimenteze ceea ce antrenorul cunoaşte despre sportul respectiv.
Desigur, antrenorul trebuie să fie priceput şi să se preocupe de propria sa
pregătire în ştiinţa sportului, ca să fie mereu cu un pas înaintea sportivilor
săi.
Cunoştinţele ştiinţifice asimilate de antrenor nu trebuie să rămână tabu
pentru sportivi. Dimpotrivă, ei trebuie să aibă acces la ceea ce ştie
antrenorul. Responsabilitatea antrenorului nu se limitează la antrenamente,
ci se extinde la educaţia generală şi la cea specifică sportului respectiv.

6.2.Căi şi mijloace de realizare a pregătirii teoretice

Obiectivele pregătirii teoretice în kaiac canoe
- perfecţionarea calităţilor superioare de voinţă.
- perfecţionarea capacitaţii perceptive:
- educarea percepţiilor spaţiale
- educarea percepţiilor de timp
- educarea simţului tempoului
- educarea simţului echilibrului şi a mişcării corpului propriu
-Perfectionarea memoriei motrice.

42
 -Dezvoltarea atenţiei cu accent pe capacitatea de concentrare şi a
atenţiei distributive.
O recomandare valabilă pentru antrenori este să împărtăşească
sportivilor din cunoştinţele lor în următoarele domenii:
• regulamentele şi normele care guvernează sportul ales;
• baza ştiinţifică pentru înţelegerea şi analiza tehnicii sportului
respectiv. Biomecanica este cel mai mult implicată în înţelegerea şi analiza
tehnică a unei deprinderi. Gimnastică, probele de aruncări şi sărituri din
atletism, săriturile în apă şi schiul au cel mai mult de câştigat. Înţelegerea
corectă a bazei biomecanice a performanţei poate ajuta la eliminarea
accidentărilor;
• baza ştiinţifică şi metodică a dezvoltării calităţilor biomotrice;
• conceptul de planificare a pregătirii. Antrenorii trebuie să se
refere la periodizarea pregătirii, la pregătirea pentru competiţie şi la vârful
de formă;
• adaptarea anatomică şi fiziologică în urma antrenamentului;
• cauzele, prevenirea şi tratarea accidentărilor;
• sociologia sportului (conflicte intergrupuri);
• psihologia sportului, cu accent pe deprinderile de comunicare,
modificarea comportamentului, factori de stres şi controlul stresului, precum
şi tehnici de relaxare;
• nutriţie şi sport, incluzând modul cum sunt afectate
performanţele; regimul alimentar de urmat în funcţie de fază şi tipul de
pregătire; regimul alimentar înainte, în timpul şi după competiţie.
Luaţi în considerare următorii factori în pregătirea teoretică a
sportivilor: discuţia dintre antrenor şi sportivi; analiza filmelor; discuţii cu
alţi sportivi şi antrenori; cursurile de pregătire; reviste periodice importante
şi alte publicaţii pertinente.
Explicaţiile şi împărtăşirea de către antrenor a cunoştinţelor sale cu
sportivii la lecţiile de antrenament, discuţiile înainte şi după antrenamente şi
conversaţiile în timpul deplasărilor sau în cantonamente sunt importante
pentru pregătirea teoretică a sportivilor.
În activităţile sale, antrenorul trebuie să dezvolte la sportivii săi un
comportament moral corect; să le cultive respectul pentru alţi sportivi,
arbitri şi suporteri şi, de asemenea, să le insufle un puternic sentiment
patriotic.

43
Capitolul nr.VII.

Pregătirea biologică şi refacerea după efort

7.1.Pregătirea biologică pentru competiţie
Oboseala este o stare temporară de scădere a potenţialului funcţional
al organismului, produsă de o activitate prelungită sau excesivă. Ea este
determinată, în principal, de consumul sporit de energie şi este însoţită de
senzaţii neplăcute, locale sau generale, obiective sau subiective.
În condiţii normale, în organismul uman există o stare de echilibru a
mediului intern - starea de homeostazie, caracteristica vieţii, care nu se
modifică nici în condiţiile depunerii unui efort moderat. Oboseala, ca efect
al antrenamentului sportiv, produce o rupere a homeostaziei, o dereglare a
echilibrului intern, prin modificarea proceselor biochimice, obligând
organismul să se mobilizeze pentru restabilirea echilibrului.
În acest mod, organismul trece la o nouă etapă de adaptare, superioară
celei anterioare, prin stimularea resurselor energetice, funcţionale şi psihice
- premisă a creşterii performanţelor sportive. Doar repetarea unor eforturi
care produc oboseala provoacă apariţia fenomenelor de supracompensaţie şi,
în final, adaptarea organismului la eforturi din ce în ce mai mari. Depăşirea,
însă, a limitelor efortului şi, deci, a gradului de oboseală, poate produce, pe
de altă parte, o stare de inhibiţie, caracterizată prin scăderea randamentului
şi însoţită de o serie de fenomene obiective şi subiective neplăcute, stare
denumită curent supraantrenament sau suprasolicitare.
Rezolvarea acestei aparente contradicţii, intre programarea efortului în
antrenamentul sportiv, astfel încât să genereze starea de oboseală ca unică
modalitate de apariţie a supracompensării şi riscul instaurării oboselii
excesive, revine antrenorului, în principal, şi specialiştilor din domeniul
medical, în general.
Ea are la bază dozarea efortului şi utilizarea mijloacelor de
dezobosire, de recuperare a organismului sportivilor după eforturile, depuse
în antrenament. în primul rând, prin programarea corectă a volumului şi
intensităţii efortului şi a duratei şi felului pauzelor dintre repetări şi dintre
lecţiile de antrenament, în al doilea rând prin folosirea celor mai eficiente
mijloace de recuperare după efort.
Producerea oboselii traversează două faze — latentă şi manifestă.

44
 Faza latentă se manifestă prin scăderea gradului de coordonare a
mişcărilor, lipsa de economicitate a acestora, scăderea reacţiei musculare,
creşterea gradului de transpiraţie, accelerarea ritmului respirator etc. Ea este
urmarea scăderii rezervelor energetice, în primul rând, din grupele
musculare solicitate şi, apoi, din zonele de depozitare, acumularea de
reziduri în muşchi (în primul rând de acid lactic), de bioxid de carbon în
sânge, dereglarea echilibrului acido-bazic. Oboseala latentă dispare în cazul
refacerii rezervelor energetice şi a eliminării rezidurilor aflate în organism,
ea fiind forma de oboseală tipică antrenamentului sportiv.
Faza manifestă apare prin cumularea, în timp, a oboselii dintr-un
sistem de lecţii şi este însoţită de o serie de manifestări obiective şi
subiective: revenirea tardivă a funcţiilor organice după efort (valori ale
pulsului şi tensiunii arteriale, ale ritmului respirator etc.), lipsa poftei de
antrenament, senzaţii de somnolenţă, tonus muscular scăzut şi, în general,
prin refuzul de a desfăşura activitatea în regimul planificat. Continuarea
pregătirii în acelaşi regim produce o acumulare a oboselii care, în final,
conduce la starea de supraantrenament.
Pentru evitarea instalării stării de suprasolicitare este absolut necesară
cunoaşterea şi aplicarea, de către antrenor şi sportiv, a metodelor de
dezobosire, de recuperare a organismului după eforturile de antrenament şi
competiţie.

7.2.Refacerea după efort

Pe parcursul lecţiei de antrenament, singura cale de recuperare după
efort este acordarea corectă a pauzelor dintre repetări. Pe parcursul
competiţiei, prin folosirea schimburilor de jucători în funcţie de
regulamentul propriu fiecărei ramuri sportive, prin solicitarea timpilor de
odihnă şi prin administrarea de glucoză, de lichide bogate în substanţe
energizante şi de reechilibrare acido-bazică (ex. Gatorade).
Imediat după efort se pot folosi următoarele:
duşul cald - care are nu numai rol igienic, ci şi pe acela de relaxare a
musculaturii solicitate; masajul şi automasajul - care, corect aplicate,
contribuie la eliminarea mai rapidă a acidului lactic acumulat în muşchi;
oxigenarea - mai ales în cazul probelor sportive ce se desfăşoară în
condiţiile datoriei mari de oxigen (eforturi preponderent anaerobe);
reechilibrarea hidroelectrolitică şi acidobazică, prin administrarea de
sucuri naturale, lactate, ceai sau apă minerală alcalină, completate (de la caz
la caz) cu suc de lămâie, miere, glucoza etc;

45
 bazinul cu apă caldă, timp de 15-20 minute la cea. 40°C, urmat, de
regulă, de masaj şi automasaj;
sauna - programată de 1-2 ori pe săptămână, niciodată după efortul
principal, ci după un antrenament uşor, de revenire, de obicei în ziua
următoare concursului sau unei zile de antrenament dificilă.
La domiciliu, sportivul poate utiliza, în funcţie de condiţii şi
împrejurări, alte forme de recuperare, precum: baia prelungită în cadă,
eventual cu adaos de sare de Bazna, tei, muşeţel etc;
dieta alimentară - adecvată specificului efortului (hiperproteică,
hipergiucidică etc), din care nu trebuie să lipsească produsele lactate,
fructele şi sucurile naturale, vegetalele etc;
relaxarea autogenă - efectuată sub îndrumarea specialistului sau
individual, după însuşirea ei corectă de către sportiv,
medicaţia de refacere — conţinând polivitamine, poliminerale, tablete
energizante, susţinătoare de efort fiind special pentru funcţiile hepatice,
tonice psihice etc, numai după prescripţiile medicului şi în strânsă legătură
cu natura efortului probei sau ramurii sportive şi a perioadei de pregătire;
Folosirea mijloacelor de recuperare după efort, în procesul de
pregătire sportivă, se face totdeauna în sistem, nici una din variante
neputând asigura, ea singură, revenirea rapidă şi totală a funcţiilor
organismului la valorile dinaintea efortului şi, cu atât mai puţin, la valori
superioare acestora. Combinaţia acestor mijloace, durata şi modul de
folosire a lor, conţinutul dietei şi medicaţiei pre şi postefort se realizează sub
strictă îndrumare a colectivului de specialişti, în funcţie de natura efortului
de antrenament sau concurs, de specificul probei sau ramurii sportive
respective şi de structura antrenamentului sportiv

7.3.Controlul medico-biologic al refacerii

Refacere, menţionata că, fiind o consecinţă a antrenamentului,
urmează în linii mari legităţile acestuia pe plan fiziologic, metodologic, la
care se mai adaugă unele cu caracter particular:
• efortul psihofizic şi restabilirea - refacerea, sunt două faţete ale unui
proces unic (antrenamentul) între care există relaţia de intercondiţionare;
• refacerea naturală este dependentă de S.N.C. fiind forma naturală,
spontană a organismului de restabilire după eforturi (antrenament -
concurs): parametrii vegetativi revin de ordinul minutelor, cei metabolici în
ore şi cei neuro-endocrinohormonale, enzimatice, în zile;
• refacerea dirijată accelerează refacerea naturală, adresându-se
substraturilor biologice în principal, afectate de efort şi care nu se pot
46
restabili pe cale naturală până la efortul următor; refacerea se abordează
într-un antrenament, după antrenament, într-un ciclu cotidian, săptămânal,
după o etapă, într-un ciclu anual, olimpic; sau precompetiţional,
intracompetiţional şi post competiţional;
• refacerea farmacologică, metabolică este condiţionată de
particularităţile refacerii naturale şi dirijată în funcţie de vârstă (copii,
juniori), sex (fete), factorii de mediu (altitudine, variaţii climatice sau de fus
orar, etc), de succes sau insucces în concurs; rămâne condiţionată, de
asemenea, de prescrierea şi supravegherea medicală.
• Mijloacele de refacere se pot clasifica după substratul biologic
asupra căruia acţionează în principal: cardio-respirator, neuromuscular,
neuropsihic, endocrinometabolic, etc. sau după apartenenţă: hidro-fizio-
balneoclimaterice, dietetice, farmacologice, psihice, odihnă activă, pasivă,
etc.
• Parametrii de solicitare biologică în Kaiac-Canoe, cardiorespirator-
metabolic şi neuro-muscular;
Sistemul de testare a capacităţii biologice
Au fost prevăzute în acest scop trei controale medicale complexe, care
urmează să aibă loc în cadrul Institutului Naţional de Medicină Sportivă din
Bucureşti, la datele prezentate anterior.
Aceste controale vor aduce date referitoare la dezvoltarea fizică a
sportivilor, starea parametrilor biochimici sanguini, date ergometrice privind
capacitatea aerobă şi anaeroba, valori ale capacitaţilor funcţionale
cardiovasculare, în condiţii bazale şi de efort şi în perioada de revenire.
În afara acestor controale medicale prezentate anterior, se vor efectua
o serie de testări biochimice, ritmate de desfăşurarea probelor de control sau
oricând este necesar. Se vor determina parametrii de echilibru acido-bazic
(EAB) şi consecutiv valorile de lactat cât şi valorile unor indici de eficienta /
cost metabolic, în perioada post-efort imediat şi în perioada de revenire. Pe
baza acestor valori, se vor putea determina, cât mai individualizat, treptele
energetice “R” ale efortului fizic de antrenament pe care urmează să-l
execute sportivii. Se vor utiliza în paralel şi valorile frecventelor cardiace ce
sunt înregistrate în timpul efortului, ceea ce va permite un control mai
simplu dar şi mai eficient al intensităţii efortului fizic de antrenament.
Procedurile descrise vor fi aplicate atât antrenamentelor pe simulator, cât şi
testelor pe apă. În final, se va face comparaţia valorilor obţinute după
testările pe simulator cu cele obţinute după testele făcute pe apă. Aceasta va
fi ultima treaptă de control a efortului de antrenament ce urmează să fie

47
efectuat. Acest gen de testări se va efectua cu concursul Centrului de
Cercetări pentru Problemele Sportului.
Intenţionam să realizăm testări biochimice şi după semifinalele şi
finalele unor competiţii majore, ceea ce ne va permite să avem o imagine cât
mai apropiată asupra cerinţelor şi costurilor unor eforturi de mare
performanţa.

Sistemul de refacere şi de susţinere

Procesul de susţinere şi de refacere post-efort este deosebit de
important, sportivii fiind supuşi la antrenamente zilnice, fiecare din acestea
cerând organismului capacităţi metabolice şi funcţionale dintre cele mai
bune.
Refacerea se va adresa aspectelor cardiorespiratorii şi metabolice (prin
oxigenare, aeroionizare negativă, reechilibrare hidroelectrică),
neuromusculare (prin hidroterapie, sauna, masaj), neuropsihica.
Alimentaţia reprezintă o componentă deosebit de importantă a
sitemului de refacere post efort, alături de medicaţie, fizioterapie, sau alte
procedee. O alimentaţie corectă din punct de vedere structura şi calitate,
reduce utilizarea medicamentelor susţinătoare de efort cât şi a medicaţiei de
refacere. Este de menţionat, deasemenea, ca alimentaţia nu poate suplini
carentele de antrenament sau apariţia unor stări de boală.
Efectuarea a doua stagii de pregătire la altitudine impune luarea unor
măsuri speciale de susţinere medicamentoasă a efortului (administrarea de
preparate cu Fier, vitamine care să susţină criza reticulocitara şi producţia
crescută de hemoglobină).
Schema de refacere post-efort cu solicitare cardiorespiratorie,
metabolica, neuromusculara.
Este vorba de o reluare a unor scheme utilizate în anii precedenţi, care
cuprinde:
1.Dus cald 38-42°, 10-15 min. bazin sau cadă (în care se poate adăuga
sare de Bazna, plante medicinale, iodura de potasiu 1%).
2.Sauna 10min.
3.Masaj; se pot efectua 10 min. de masaj manual sau, în limita
posibilităţilor, 6 min. de masaj instrumental (hidromasaj, vibromasaj).
4.Aeroionizare negativă şi oxigenare - 10 min.

48
 5.Rehidratare, ce se realizează utilizând apa minerală, ceai îndulcit şi
cu lămâie, sucuri de fructe (preferabil naturale), 3000 ml lapte. În toate
acestea se poate adăuga glucoza sau miere.
6.Medicaţie; se vor utiliza preparate polimineralizante,
polivitaminizante, antioxidante, glucoză, etc…
7.Alimentaţia - aceasta va fi hidrozaharata, alcalina, cu multe crudităţi
şi lactate, hipolipidica, normoproteica.
8.Relaxare autogenă.
9.Psihoterapie.
10.Odihna activa.
11.Odihna pasivă.
O componentă de mare importanţă a acestui proces de lungă durată,
este asigurarea unei alimentaţii care să realizeze atât susţinerea efortului
fizic cât şi refacerea cât mai rapidă posibil a resurselor energetice.
Cantitatea, calitatea şi varietatea alimentelor vor fi urmărite cât mai atent,
date fiind carentele anterioare.
Pe baza necesarului caloric, exprimat în cal./Kg.corp şi a necesarului
global zilnic, luând în considerare şi tipul constituţional cât şi tipul de efort
făcut, necesarul caloric este de 5500-6000 cal./zi, realizabil din proteine 15-
20% (2-2.5 g/Kg.corp), glucide 55-65% (9-10 g/Kg.corp), lipide 20-25%
(1.5-2 g/Kg.corp). La acestea se adaugă minim 2 litri de lichide/24 ore. În
ceea ce priveşte proteinele, 75% din cantitatea necesară trebuie să fie de
origine animală (pentru aportul de aminoacizi esenţiali); 75% din cantitatea
de lipide, vor conţine preponderent acizi graşi nesaturaţi (caracteristică a
grăsimilor vegetale). Un tip aparte de raţie alimentară cu efecte ergotrope
este raţia hiperproteica. Utilizarea unei suplimentari proteice de 1-1.5
g/Kg.corp (Milk&Egg, SuproSoy protein, etc…) la sportivii de
forţa/anduranţa are efecte benefice asupra creşterii masei musculare, scade
ţesutul adipos, permite lucrul de forţa/anduranţa 4-6 ore/zi.
Farmacologia sportului s-a impus dată fiind complexitatea susţinerii şi
refacerii după efortul de mare performanţa. Se va acorda o atenţie deosebită
utilizării doar a acelor medicamente care nu conţin substanţe dopante sau a
unor combinaţii medicamentoase care ar putea induce reacţii fals pozitive la
controalele antidoping

49
Capitolul.VIII.

Pregătirea psihologică în kaiac canoei

8.1.Definirea şi conţinutul pregătirii psihologice
Înţelegem prin preparare psihologică nivelul de dezvoltare al
calităţilor şi proprietăţilor psihice ale sportivului, acelea de care depinde
realizarea perfectă şi confiabila a activităţii sportive în condiţiile extreme ale
antrenamentului şi competiţiilor.
În preprararea psihologică directă pentru o acţiune sportivă este
necesar a stabili la fiecare sportiv timpul optim de concentrare a atenţiei
fixat în timpul antrenamentelor, creând un determinat stereotip dinamic.
Prepararea psihologică directă pentru executarea unei acţiuni sportive are
particularităţi de acord cu tipul de sport practicat, caracteristicile individuale
şi psihologice ale sportivului, calificarea să sportivă şi vârsta.
În prepararea psihologică pentru concursul sportiv trebuie să ţinem
cont, în plus, ca în competiţii sunt condiţii diferite de cele ale
antrenamentului şi că trebuie să ţinem cont de acestea.
Definirea şi conţinutul pregătirii psihologice
Obiectivele pregătirii psihologice în antrenamentul de kaiac canoe
Perfecţionarea calităţilor superioare de voinţă.
Perfecţionarea capacitaţii perceptive:
- educarea percepţiilor spaţiale
- educarea percepţiilor de timp
- educarea simţului tempoului
- educarea simţului echilibrului şi a mişcării corpului propriu
Perfecţionarea memoriei motrice.
Dezvoltarea atenţiei cu accent pe capacitatea de concentrare şi a atenţiei
distributive.
Randamentul psihologic după cu arata Sánchez (2004), acesta este un
sistem de influenţă dirijat achiziţiei de abilitaţi mentale ce sunt
imprescindibile pentru a îmbunătăţi randamentul în înfruntarea diferitelor
situaţii sportive şi a competiţiei, şi ca dezvoltare a persoanei “
Randamentul psihologic este analizat prin intermediul variabilelor:
• autoincredere
• controlul atenţiei
• controlul vizual al imaginii (vizualizare)
50
 • nivelul motivaţional
• controlul activării
• controlul emoţiilor pozitive
• controlul emoţiilor negative

8.2.Modelul psihologic al sportivului campion

Abilităţile psihologice relaţionate cu randamentul sportiv:
• autoincredere
• controlul emoţiilor negative
• controlul atenţiei
• controlul vizualizării imaginii
• nivelul motivaţional
• controlul emoţiilor pozitive
• controlul atitudinii

8.3.Pregătirea psihologică pentru concurs

Program de asistenţă psihologică
Pregătirea psihică (psihologică) a sportivului:
• de bâz
• specifică
• de concurs
A.Formarea unor deprinderi psihologice de autoreglare a stărilor
psihice:
- însuşirea exerciţiilor de relaxare
- învăţarea antrenamentului psihoton (relaxare + activare)
- antrenamentul mental
- ex.fizice
- ex.respiratorii
- antrenarea calităţilor atenţiei
B.Antrenamentul motivaţional
C.Refacerea (după antrenament şi competiţie)
Psihoterapie - comportamentală
- sportivă
- psihoterapie sugestivă
Obs. Programul de lucru se vă stabilii de comun acord cu sportivii şi
va fi introdus în ciclu săptămânal.

51
Capitolul IX.

Individualizarea antrenamentului
9.1.Bazele teoretico-metodice ale individualizării
Prin individualizare se înţelege adaptarea tehnicii sportivului şi a
procesului de instruire şi educare la particularităţile fiecărui sportive.
Cercetările din ultimii ani au demonstrat că, abordarea individuală în
procesul de instruire şi educare este necesară pentru îndeplinirea oricărui
obiectiv, fie de însuşire a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice
fie de dezvoltare a calităţilor fizice sau psihice.
-individualizarea principiu al antrenamentului sportiv modern şi
totodată formă de aplicare a principiului accesibilităţii.
În antrenamentul de kaiac canoe procedăm astfel:
-tratare diferenţiată a sportivului în raport cu particularităţile
individuale (calităţile fizico-motrice) în activitatea de realizare a
obiectivelor şi sarcinilor fiecărei forme de organizare a pregătirii sportive,
fizic, tehnic, tactic.
-dintre aceste forme sunt vizate în special exerciţiile care compun
lecţia de antrenament.
-antrenorul trebuie să acorde atenţie individual fiecărui sportiv, în
funcţie de particularităţile de învăţare.
Cercetările din ultimii ani au demonstrat că, ,, abordarea individuală în
procesul de instruire şi educare este necesară pentru îndeplinirea oricărui
obiectiv, fie de însuşire a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice
fie de dezvoltare a calităţilor fizice sau psihice”(Creţu C., Psihopedagogia
succesului, Editura Polirom, Iasi, 1998).
Componente ale factorilor care influenţează procesul de aplicare a
principiului individualizării la sportivii din kaiac şi canoe:

1.Componentele modelului morfologic:

§ înălţime (ex.: 1.85 m 3 cm);
§ greutate (82 kg 2 kg);
§ indicele Quetelet (raportul talie / greutate);
§ RCG (raportul coapsă-gambă);
52
 § talpa piciorului;
§ anvergura braţelor;
§ mărimea palmei.

2.Componentele modelului fiziologic:

§ capacitatea vitală;
§ VO2 max;
§ capacitate de sintetizare a creatin-fosfatului;
§ glicogenul hepatic;
§ capacitate aerobă (anaeroba) de refacere;

3. Componentele modelului psihologic sunt importante pentru că

influenţează în mare măsură modelul campionului:
§ temperament (sangvinic pentru sprint, viteza; melancolic pentru
dans, patinaj artistic);
§ caracterul;
§ calitatea proceselor psihice (atenţie, concentrare, ambidextrie).

4. Componentele modelului sociologic, se referă la:

§ relaţiile individului cu grupul;
§ mediul de unde provine;
§ capacitatea de adaptare.

5.Componentele modelului performantial, pot fi aşa cum am mai

arătat: intrinsec şi extrinsec, rezultând performanta ce trebuie obţinută.
-parametrii psihomotrici (nivelul capacitaţii psihomotrice, )
-parametrii somatici (antropometria, valoarea diametrelor)
-parametrii fiziologici (capacitatea pulmonară, capacitatea aparatului
cardiovascular, capacitatea aparatului excretor, capacitatea de efort)
-parametrii biochimicii

9.2.Regândirea şi reactualizarea conceptului de antrenament

Iliin E.P (1980, Psihologia comunicării în sport Moscova), care remarcă
faptul că prin individualizarea instruirii trebuie să înţelegem, , o astfel de
structurare a procesului de educaţie fizică în care şase ia în considerare
particularităţile individuale fiziologice, morfologice şi psihice ale elevilor. O
astfel de structurare trebuie să contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi
la asimilarea de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.”

53
 -necesitatea instruirii diferenţiate este motivată de:
-•bullet nivelul diferit de pregătire şi antrenare a sportivului;
-•bullet particularităţile individuale – tipologice şi cele personale de
reacţie la factorii externi;
-•bullet efortul în cadrul antrenamentelor;
-•bullet comunicarea cu antrenorul şi cu colegii de echipă;
-•bullet stilul personal de activitate a sportivului;
-•bullet diferenţe în ceea ce priveşte pregătirea fizică;
-•bullet particularităţile psihologice;
-•bullet motivele şi orientarea.
Individualizarea procesului de instruire, este necesară în etapa de
specializare sportivă.
-individualizarea instruirii trebuie soluţionată pe baza combinării
limitate a două direcţii: prima, de pregătire generală şi cea de a doua
specializată.
-antrenorul trebuie să conştientizeze că performanţele motrice
individuale se raportează la
- vârsta cronologică
vârsta biologică
Individualizarea nu trebuie înţeleasă, ,, ca o metodă ce trebuie utilizată doar
în corectarea tehnicii individuale sau în specializarea unui individ”(Bompa
T.O(2002) - Teoria şi metodologia antrenametului, Editura ExPunto,
Bucureşti).
-in kaiac-canoe individualizarea la copiii care practică această
disciplină sportiva la vârsta de 12-14 ani individualizarea se face pentru
instruirea tehnico-tactică şi pentru pregătirea fizică general.
-nu se recomanda eforturi fizice maximale.
-volumul de efort se va determina individual, adaptarea la efort fiind o
funcţie a capacităţii fiecăruia.
-sportivii juniori având un sistem nervos încă instabil la această vârstă,
stările emoţionale se schimbă adesea foarte repede.
-pregătirea sportivilor de perspectivă trebuie să fie foarte variată
pentru a menţine interesul şi puterea de concentrare.
-la vârsta de 15-16 ani, antrenamentul individualizat, începe să aibă
sarcini progresive, pentru performanţă, în raport cu gradul de maturizare a
dezvoltării somatice, a sistemului nervos, a procedeelor psihice, intelectuale,
morale şi de voinţă.
-la această vârstă mai ales la băieţi rareori găsim norme precise
privind cerinţele de pregătire.
54
 -in antrenamentul de kaiac-canoe creşterea ponderii individualizării în
pregătirea fizică generală, în dezvoltarea calităţilor fizice, în pregătirea
fizică specifică, şi în pregătirea tehnico-tactică în condiţii apropiate de
nivelul competiţional, se realizează după vârsta de 16ani.
-se recomandă menţinerea unei alternări corecte între stimuli şi
odihnă, în special în cazul exerciţiilor cu intensitate maximă.
În timpul unor astfel de lecţii antrenorul, , poate regla încărcătura
individuală de lucru, poate adapta învăţarea deprinderilor în funcţie de
caracteristicile sportivului, lăsând de asemenea loc creativităţii
fiecăruia.”(Bompa T.O (2002) - Teoria şi metodologia antrenametului,
Editura ExPunto, Bucureşti)
Kaiacul şi canoea ca disciplina sportiva presupune că principiul
individualizării poate fi realizat şi în procesul instruirii în echipaje luând în
calcul particularităţile fiecărui sportiv, cu toate că acestea măresc gradul de
dificultate al studierii şi perfecţionării acţiunilor tehnico-tactice. În acest caz
trebuie să ţinem cont de:
-valoarea sportive individuală
-particularităţile tehnice individuale
-de o bună însuşire a tehnicii de vâslit
-de respectarea modelului de tehnica
-de stilul propriu de vâslit
-de parametrii antropometrici (anvergura membrelor, bust)
Individualizarea trebuie să constituie aproximativ 50% din totalul
antrenamentelor din cadrul unui macrociclu anual.
Individualizarea în pregătire impune, că antrenorul să planifice
programe individuale pentru fiecare jucător, în funcţie de calităţile proprii
ale acestuia. Profesorul/antrenorul trebuie să conştientizeze că performanţele
individuale se raportează la vârsta cronologică şi biologică, să aprecieze
corespunzător structura anatomică şi diferenţele biologice în decursul
pregătirii.

9.3.Individualizarea antrenamentului în dependenţă de specializarea

pe probă
Disciplina kaiac-canoe ca ramură de sport face parte din categoria
sporturilor cu caracter individual şi are la bază un sistem de reguli şi
organizare propriu, între probe neexistând condiţie de clasament sau de alt
tip.
Procesul de instruire trebuie să ţină cont, în funcţie de componentele
antrenamentului în aplicarea principiului individualizării de:
55
 • -greutatea execuţiei mişcărilor;
• -armonia şi graţia execuţiilor;
• -forţa şi supleţea acţiunilor;
• -coordonarea şi mobilitatea sarcinilor;
• -respectarea regulilor şi regulamentelor probelor;
• -solicitarea voinţei de acţiune;
• -solicitarea perseverenţei muncii;
• -posibilitatea de a învinge;
• -posibilitatea de autodepăşire;
• -participarea afectivă la execuţia probelor;
• -participarea memoriei la execuţia mişcărilor;
• -posibilitatea de a concura în condiţii hidro-meteorologice deosebite;
• -respectarea adversarului (fairplay);
• -respectarea învingătorilor şi a învinşilor
În probele de kaiac-canoe, antrenamentul este mai dur faţă de multe
alte ramuri sportive, chiar în comparaţie cu unele sporturi individuale, din
care cauză, respectarea cerinţelor şi principiilor este un factor esenţial în
pregătirea kaiaciştilor sau canoiştilor.
Ramură de sport kaiac-canoe, cu cele 7 discipline, necesită eforturi şi
tehnici de execuţie diferite de la o probă la alta, principiul pregătirii
aprofundate găsindu-şi aici cea mai evidentă aplicaţie. Dar, pentru că,
ramură de sport kaiac-canoe, este una dintre cele mai grele din punct de
vedere al efortului la antrenamente şi a celui competiţional, aplicarea acestui
principiu este valabilă din momentul realizării selecţiei, dar cu valenţe
crescute după 16 ani când se realizează specializarea pe probe.
Obiectivul principal al acestei ramuri sportive de mare tradiţie la noi
în ţară (flatwater), este obţinerea de performanţe de cât mai înalt nivel, ceea
ce impune o specializare strictă a antrenorilor:
•bullet specialişti pe probe: kaiac băieţi, kaiac fete, canoe;
•bullet specialişti pe nivele de pregătire;
Sportivii la rândul lor pot fi:
•bullet sportivi de un anumit nivel;
•bullet sportivi specializaţi pe distanţe;
•bullet sportivi specializaţi pe ambarcaţii

Individualizarea antrenamentelor şi formarea echipajelor.

1.Stabilirea intensităţilor de lucru individual şi pentru echipajele
formate, prin susţinerea testului specific - test aerob (cu stabilirea nivelului
Oxigen - stabil, a pragului aerob - anaerob, a nivelului de VO2max.)
56
 2.Intensităţile de cursă (R2) şi mai mari (R1) vor fi stabilite individual
şi în echipaje, în funcţie de obiectivele de timp planificate pe etapele
respective
a).Menţinerea echipajelor consacrate.
b).Consolidarea echipajelor tinere formate.
c).Formarea şi testarea unor echipaje noi, de perspectiva, în vederea
J.O., în probele deficitare.
d).Pentru formarea echipajelor noi se va ţine cont de:
-valoarea individuală.
-tehnica individuală de vâslit.
-graficul de cursă.
-dinamica evoluţiei rezultatelor echipajelor;
Kaiacul şi canoea, este considerat ca făcând parte din grupa sporturilor
individuale, deşi regulamentul prevede şi probe pe echipaje, de 2 şi 4
persoane, la flatwater, 20 + 2, persoane la dragon sau echipe de 4 + 1, la
kaiac-polo. Cu atât mai mult principiul individualizării este deosebit de
important.
La kaiac-canoe în linie, acest principiu se impune ca o necesitate a
respectării particularităţilor individuale a sportivilor în raport cu vârsta,
sexul, nivelul de pregătire, calităţi psihice, proba sportivă
Sportivii reacţionează diferit la acelaşi program de antrenament,
datorită posibilităţilor de adaptare diferit la efort.
Adaptarea la efort ţine seama de unii factori cum ar fi:
- ereditatea
- vârsta
- dezvoltare
- capacitatea de efort
- experienţa de antrenament.
Pentru formarea echipajelor trebuie să ţinem cont de:
- aptitudinile psihomotrice de bază sunt: forţa, rezistenţa, viteza,
coordonarea;
- aptitudinile psihomotrice coordinative sunt: echilibrul, coordonarea,
inteligenţa motrică, viteza de reacţie şi anticipativă, percepţii spaţio-
temporale, ambidextrie, etc.;
- calităţile intelectuale: memorie, atenţie, judecată, gândire,
imaginaţie, etc.;
- calităţile psihoafective: echilibru afectiv, rezistenţa la stress;
- calităţile psihoreglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă,
combativitate, rezistenţă la durere;
57
 - calităţile funcţionale: consumul de oxigen, rezerve de substanţe
energetice şi enzimatice, circulaţia sângelui şi a oxigenului, structura
musculaturii striate, inervaţia musculară, aprovizionarea cu substanţe
hrănitoare, asimilaţia şi dezasimilaţia.
- de caracterul şi temperamentul sportivului;
- de condiţia fizică: pregătire fizică, tehnică, tactică, psihologică,
teoretică.
Toate aceste influenţează într-o mare măsură calitatea alcătuirii
echipajelor şi performanţa sportivă, uneori decisiv, mai ales în contextul
competiţiilor de astăzi când rezultatele se decid la diferenţe foarte mici.
- Creşterea posibilităţilor motrice de ţip:rezistenţa de forţa cu accent
pe componentă de forţă şi rezistenţa de viteza cu accent pe componentă de
viteză.
- Menţinerea unui nivel ridicat de dezvoltare a forţei generale.
- Îmbunătăţirea rezistenţei generale

58
Capitolul X.

Dinamica efortului în kaiac canoe

10.1.Caracterizarea efortului în kaiac şi canoe
Acest concept a luat amploare in ultimă vreme şi uni autori definesc şi
delimitează acest concept, in lucrările lor, ei scot în evidenţă următoarele
aspecte:
Dinamica efortului înseamnă ,,proporţia dintre volum, intensitate şi
complexitate, aceasta proporţie trebuie înţeleasă ca o manifestare cantitativă
şi calitativă a factorilor de antrenament (pregătirea fizică, pregătirea tehnică,
pregătirea tactică, pregătirea teoretică şi pregătirea
psihologică).(COLIBABA, E.D, BOTA, I., (1998), Jocuri Sportive- Teorie
şi Metodică, Edit. ALDIN)
O altă definiţie a dinamicii efortului, oarecum asemănătoare este
“Raportul permanent variabil dintre parametrii volumului, intensităţii şi


complexităţii solicitărilor (fizice, fiziologice, psihologice, motrice etc.)

prestate de antrenori pe parcursul unor perioade mai scurte sau mai lungi
de pregătire şi concurs”
Monitorizarea dinamicii efortului este un proces echivalent cu “
conducerea ştiinţifică” a procesului de pregătire. Acesta presupune: dirijarea
pe baze ştiinţifice a întregului proces de pregătire sportive-privit ca un
sistem unitar biologic, metodologic, psihologic, igienic, organizatoric
etc.(Filip. C. Filip.C. (2002) Pregatirea sportiva teoretica edit. MEN, CNC,
Buc)
Conducerea ştiinţifică a procesului de antrenament presupune
respectarea următoarelor cerinţe:
-utilizarea calculatorului ca instrument de obiectivizare şi programare
a dinamicii efortului.
-prelucrarea matematică a datelor, simulările pe calculatoare, analiza
oportună a unui mare număr de indicatori
-activitate interdisciplinara în echipa de tehnicieni (team work)
-stocarea datelor şi interpretarea lor ştiinţifică
Efortul la kaiac-canoe, reprezintă „o tensionare voluntară a puterilor
fizice şi psihice ale organismului în vederea realizării unei sarcini, a unei
munci, dintr-o probă de kaiac-canoe” şi poate fi considerat, totalitatea

59
lucrului efectuat pe parcursul unui exerciţiu, a unei probe, a unui
antrenament, a unei perioade, a unui an, a unei competiţii.
Efortul fizic înseamnă întreaga activitate de muncă depusă în timpul
antrenamentelor sportive şi constă în acţiunea energică a forţelor musculare
sub controlul celor mentale, în vederea realizării unei mişcări sau a unei
succesiuni de mişcări. Programarea şi execuţia efortului în kaiac-canoe,
depinde de particularităţile individuale ale sportivilor: vârstă, sex, grad de
pregătire, obiective, condiţii materiale şi geohidrometeorologice, perioada
de pregătire.
Efortul psihic înseamnă acţiunea sau tensiunea nervoasă efectuată în
scopul realizării unei acţiuni psihice şi este cel puţin la fel de important
(uneori chiar mai important) ca cel fizic, în vederea obţinerii performanţei
sportive.
O altă problemă importantă a conducerii dinamicii efortului este
cunoaşterea structurii motrice a probelor sau a modelului de concurs şi a
efortului specific.
Concursul sportiv reprezintă activitatea complexă, predominant
motrica şi emoţională desfăşurate organizat după anumite reguli şi în scopul
obţinerii unei ierarhii valorice. Structura motrica a probelor oferă jaloane de
referinţă pentru maximizarea capacităţii de performanţă –structura motrica
este şi elementul care naşte şi enunţa caracteristicile efortului specific.
Pentru identificare dimeniunilor modelului de concurs sunt necesare câteva
elemente distincte cum ar fi:
• Studierea mişcării – cerinţa posibilităţilor de a executa corect
mecanismul de bază a procedeelor tehnice; se ţine seama de postura
corpului, intersectarea forţelor active, pozitive şi de reactive, de lanţurile
muscular implicate, de reguli tehnice şi factorii mişcării, de momentele
impactului de mişcare s.a.
• Caracterul efortului (conţinu, cu întreruperi, variabile şi constant)
• Dinamica efortului: volum, intensitate, complexitate
Modelarea efortului şi legarea cu specificul de concurs este un alt
factor de care am ţinut seama în cercetarea noastră. Această activitate are o
mare importanţă pentru desfăşurarea raţională a următoarelor operaţiuni:
• structurarea programului de pregătire în funcţie de calendarul
competiţional sportiv
• stabilirea perioadelor de pregătire: pregătire competiţională şi
tranziţie precum şi durata lor în funcţie de nivelul de pregătire a sportivilor
• stabilirea tipurilor de mezocicluri, macrocicluri şi lecţii de
antrenament
60
 Parametrii efortului
În antrenamentul la kaiac-canoe, efortul are următorii parametrii:
• volumul;
• intensitatea;
• durată;
• densitatea;
• complexitatea.

10.2.Volumul efortului în kaiac şi canoe

• Volumul de lucru sau volumul de antrenament reprezintă
dimensiunea cantităţii de lucru, apreciata prin distanţa parcursă în alergare
(vâslit, patinaj, înot etc.) executări parţiale sau integrale, execuţii de structuri
tehnico-tactice, acţiuni complexe, greutăţi ridicate, timpi de lucru, număr de
reprize, număr de starturi, număr de concursuri.
• Volumul de antrenament poate fi exprimat prin unităţile SIM (sistem
internaţional de măsurare):m, kg, s, număr de minute, ore, număr de
antrenamente etc. Volumul este deci componenta cantitativă a efortului
depus de sportiv, în forme diferite de organizare a pregătirii sale, exprimată
prin durată, distanta, încărcătură, număr de repetări realizate controlat.
Volumul de antrenament este un indicator pe care trebuie să îl
manipulăm cu atenţie deoarece:
• deseori excese ale volumului duce la stări de supraantrenament sau
epuizare a sportivului în momente importante ale competiţiei
Volumul efortului reprezintă cantitatea totală a lucrului efectuat şi se
cuantifică astfel:
• număr de kilometri vâsliţi pe apă;
• număr de kilometri vâsliţi pe simulator;
• număr de kilometri sau de ore vâsliţi la bac;
Table nr, 1
• număr de kilometri de alergare;
• număr de ore de jocuri;
• număr de ore de înot;
• număr de kilometri de schi fond;
• număr de tone deplasate;
• număr de ore de antrenament diferenţiat;
• număr total de ore de efort efectiv la antrenamente;
• număr de repetări.

61
 Cei mai mulţi specialişti consideră volumul, unul dintre cei mai
importanţi parametrii, în vederea creşterii capacităţii de efort aerob şi mixt
atunci când este reprezentat de:
- totalul kilometrilor vâsliţi
-pentru îmbunătăţirea puterii când este reprezentat de totalul tonelor
deplasate, pe o anumită perioadă de timp (lecţie, ciclu săptămânal, etapă,
perioadă, ciclu anual sau olimpic).
Volumul efortului trebuie, totuşi, crescut gradual şi invers
proporţional cu intensitatea şi gradul de solicitare impuse de efortul
competiţional. Volumul efortului este diferenţiat în funcţie de nivelul
pregătirii (înaltă performanţă, performanţă, avansaţi sau începători), de
perioada de pregătire, de gradul de pregătire şi nu în ultimul rând de
obiectivele de performanţă faziale sau finale.
Curba efortului în lecţia de antrenament la kaiac-canoe, este
ascendent-continuă în prima parte, când se realizează pregătirea
organismului pentru efort, una sinusoidală în partea fundamentală, în funcţie
de mijloacele folosite şi una descendentă în partea de încheiere, când se
realizează revenirea organismului după efort. Când tema lecţiei de
antrenament este una de eforturi continue cu intensităţi medii (rulaj), curba
efortului are o formă plată în partea fundamentală.

10.3.Intensitatea efortului în antrenamentul de kaiac şi canoe

Una din cele mai importante probleme a dinamicii efortului este însăşi
proporţia dintre componentele sale: volum, intensitate, complexitate,
densitate, duritate etc.
,,Intensitatea efortului- este un indicator sinonim cu puterea (din fizica) şi
care înseamnă cantitatea de lucru mecanic efectuat în unitate de timp;LM/T,
având ca unitate de măsura ky, nj, sec. Watt etc.” (GEORGESCU.M,
(1977), Controlul medical.Edit.ANEFS, Buc.; DRĂGAN, I., (2002),
Compendiu de medicină sportivă, Edit. Medicală, Bucureşti),
În activitatea de antrenament intensitatea este exprimată în unităţile
următoare de măsură:
- viteza de deplasare (m/s)
- viteza mişcărilor (deplasare, reacţie, execuţie, repetiţie, acţiuni
tehnico-tactice efectuate în unitate de timp din ce în ce mai mici sau cu o
încărcătură din ce în ce mai mare
- densitatea solicitărilor (numărul acţiunilor în unitate de timp)
- puterea sau forţa absolută
- relaţia viteza – forţa, forţa – rezistenţa
62
 - ritmul de vâslire etc.
Creşterea intensităţii din antrenamente este o consecinţă că urmare a
creşterii dinamicii efortului din concurs. În privinţa intensităţii efortului este
necesar să respectăm îndeplinirea următoarelor cerinţe:
• intensitatea efortului se repartizează procentual la parametri maximi
de efort ai sportivului (100%, 90%, 80% etc.)
• relaţia dintre nivelul solicitărilor şi intensitatea efortului sunt
evidente prin valorile funcţionale (frecvenţa cardiacă)
• pentru intensităţile de valoare submaximala (fata de capacitatea
maximă de efort a sportivului) exista o creştere paralel-liniara a FC cu cea a
valorii intensităţii efortului.
• la eforturile de intensitate mare (sau foarte mici) aceasta liniaritate
lipseşte
• creşterea intensităţii efortului se realizează în special atunci când
trebuie să aducem sportivul în forma sportiva maximă
• creşterea intensităţii efortului se face ţinându-se seama vârsta, sex,
gradul de pregătire a sportivilor corelaţia cu cerinţele efortului şi concurs.

10.4.Complexitatea efortului în antrenamentul de kaiac şi canoe

Complexitatea efortului este o entitate care stârneşte confuzii păreri
diferite în înţelegerea fenomenului.
Astfel ,,complexitatea efortului este cea mai importantă componentă a
dinamicii efortului deoarece ea se apropie cel mai mult de modelul de
concurs”.(COLIBABA, E.D, BOTA, I., (1998), Jocuri Sportive- Teorie şi
Metodică, Edit. ALDIN; Bucureşti)
În esenţa cauzele care puneau solicitările din conducerea dirijată sunt:
fizica, funcţională (aeroba-anaeroba), mixtă, tehnico-tactica, cu indicatori
diferiţi de (volum, intensitate, ritmicitate) care angrenează singuri dar
diferenţiat aparatul locomotor (muscular şi osos) şi sistemele organismului.
Aceste fenomene interesează complexitatea efortului.
Conducerea obiectivă (controlată) a celor 3 dimensiuni mai sus
menţionate (volum, intensitate, complexitate) se realizează respectând
următoarele mecanisme a unor prescripţii metodologice.
Se măsoară capacitatea de efort a sportivului şi perioada de revenire.
Măsurarea altor componente cum ar fi segmentele, calităţile motrice,
forţa, viteza etc.
Se planifica (prognozează) procesul de pregătire şi în corelaţie cu
competiţia unde vom participa, astfel încât să se obţină forma maximă la
momentul potrivit.
63
 Se aplică programul de antrenament şi se fac corectările necesare pe
parcurs în funcţie de comportamentul sportivului.
Se monitorizează întrega pregătire a sportivilor şi se extrag modelele
de competiţiei.
Se măsoară periodic capacitatea de efort şi de revenire după efort
pentru a aduce eventuale corelări, încărcături de antrenament.
Fiecare efort specific constituie o corelaţie anumită de volum,
intensitate şi complexitate, iar fiecare sportiv are o capacitate de efort care
poate, sau nu, să respecte această corelaţie de volum, intensitate şi
complexitate.
Gradul de complexitate al efortului în pregătirea kaiacistilor poate fi
măsurat în următorul context:
I - Precizia la sportivi a coordonării mişcărilor
ÎI -Precizia la sportivi a mişcărilor executate într-un timp cât mai
scurt
III -Precizia la sportivi a mişcărilor executate într-un timp cât mai
scurt în condiţii neprevăzute (vânt, ploaie, valuri) şi în raport de situaţia
momentană apărută în concurs.
Întrucât creşterea continua a efortului se referă cu preponderenta la
dinamica componentei de
intensitate, asemănătoare acesteia trebuie să scoată în evidenţă
complicarea continua şi progresivă
a acţiunilor motrice (vâslitul spre exemplu, prin trecerea necesară prin
cele 3 trepte mai sus menţionate)

10.5.Densitatea efortului în antrenamentul de kaiac şi canoe

Din punct de vedere metodologic, densitatea reprezintă raportul dintre
timpul util pentru epuizarea sarcinilor lecţiei de antrenament şi durata ei
integrală. Densitatea este:
- un raport între timpul util, timpul dinamic şi timpul „mort”,
neînvestit în nici o acţiune didactică, îndeosebi motrica.
- timp util conţine o suită de momente, de timpi indispensabili
desfăşurării lecţiei: explicaţia, demonstraţia, corectarea, organizarea,
rezolvarea problemelor educative şi execuţia, ca şi pauzele prevăzute în
proiectul ei.
- însumarea timpilor afectaţi fiecăruia din aceste momente rezulta
timpul util, care, scăzut din durata integrală a lecţiei de antrenament,
evidenţiază partea ei activa, iar procentul respectiv (din 100% dat de durata
ei integrală) arăta valoarea densităţii.
64
 Antrenorul trebuie să acţioneze astfel încât să consume minimum de
timp pentru fiecare dintre aceste momente ale lecţiei. Iată de ce interesează,
în mod selectiv, densitatea motrică a lecţiei:
- durata efortului inclusă în durata integrală a lecţiei de antrenament.
- la nivelul sportului de înaltă performantă, durata de timp afectată
solicitărilor este mult mai mare în raport cu cea destinată explicaţiilor,
demonstraţiilor etc.
Cel mai important efect al calculului ei rămâne totuşi calitatea
acţiunilor concrete incluse în momentul execuţiei, cea care imprima valoare
densităţii motrice. Iar calitatea execuţiei rezulta din intensitatea efortului.
Or, indicatorul cel mai elocvent privind intensitatea efortului este frecvenţa
cardiacă. Ea pleacă de la o cifră uşor ridicată fata de valorile înregistrate în
repaus de către juniorul de 16 ani (90 p/min) şi urcă continuu până în
momentul solicitării maxime în finalul circuitului de forţă (190 p/min), după
care coboară la 172 p/min în decurs de 3 min. Ca atare, cea mai revelatoare
densitate a lecţiei este cea funcţională, determinată de raportul dintre
structura exerciţiilor, volumul, durata şi intensitatea efortului şi pusă în
evidenţă prin puls.
Densitatea lecţiei de antrenament are o însemnătate hotărâtoare pentru
eficienţa programării întrucât sta la originea procesului, la nivelul lecţiei de
antrenament, reprezentând cadrul care pune în evidenţă volumele mari de
efort tratate cu intensităţi maximale şi submaximale, pe durate eficiente
pentru a determina modificări în substratul biologic în privinţa capacităţii de
efort. Aceşti indicatori se întrepătrund pe parcursul lecţiei, densitatea ei
optima impunând dozări compatibile cu complexitatea efortului şi
transferuri pozitive intre acţiunile şi efectele produse în fiecare moment în
parte, dar nu izolat, ci în ansamblul lecţiei de antrenament. Valorile
densităţii lecţiei exprimate în cifre (ore, minute, secunde) sau procentual
diferă de la o ramură de sport la alta. În tipul de efort ciclic bazat pe
rezistenta (canotaj, caiac-canoe, alergări semifond şi fond, ciclism de şosea),
densitatea etalon a lecţiilor este foarte ridicată procentual, efortul acoperind
până la 80-85% din total.

65
Capitolul XI.

Evaluarea capacităţii de efort a sportivilor

11.1.Evaluarea capacităţii de efort aerob
Pentru a evalua corect capacitatea de efort a sportivilor din kaiac şi
canoe, trebuie să cunoaştem foarte bine structura motrica şi regimurile de
solicitare a probelor de concurs.
Durata efortului - este perioada de timp în care organismul depune un
anumit efort. Măsurată prin cronometrare şi exprimată în unităţi temporale,
ea nu coincide decât rareori cu durata unei lecţii de antrenament, fiind
dependentă de particularităţile probei sau ramurii de sport respective şi de
scopul urmărit. Durata efortului specific din probele competiţionale de kaiac
şi canoe duc la parametri de tip model, în evaluarea capacităţii de efort.
Determinată de prezenţa oxigenului în producerea energiei necesară
contracţiei, capacitatea de efort poate fi considerată a fi aeroba şi anaeroba.
1. Capacitatea aerobă de efort

Măsurarea capacitaţii aerobe de efort în principiu este uşor de făcut.
După conectarea sportivului la sistemul on-line de măsurare a schimbului de
gaze la nivelul plămânilor, acesta este supus la un efort a cărui intensitate
este mărita treptat.
Sistemul computerizat de măsurare a consumului de O2 şi eliminărilor
de CO2 este foarte practic dar din păcate, datorită costului, aproape
inaccesibil fiecărui cabinet de medicină sportivă sau chiar spital.
Nivelul consumului de O2 în punctul în care sportivul încetează
efectuarea exerciţiului este considerat capacitatea maximă de consum a
oxigenului.
Totuşi se impune precizarea ca, factorul motivaţional poate influenţa
foarte mult apariţia momentului în care sportivul cedează.
-varianta la sistemul computerizat poate folosirea sacilor Douglas
inventaţi de fiziologul britanic Claude G. Douglas.
- această metodă însă presupune un oarecare cost, fiind necesară
aparatura pentru măsurarea volumului de aer colectat de la sportiv, în timpul
testului şi apoi analizarea acestuia în vederea stabilirii concentraţiilor de O2
şi CO2. În cadrul ambelor metode aerul este colectat prin intermediul unui
dispozitiv introdus în gura sportivului.

66
 Foarte important este alegerea exerciţiului folosit în estimarea
consumului maxim de O2. Şi anume, alergătorii vor alerga (banda rulantă
este cea mai des folosită), înotătorii vor înota şi aşa mai departe.
Raţionamentul care stă la baza acestei afirmaţii este acela că, nivelul
consumului de O2 în timpul efortului fizic este determinat de mărimea şi
numărul grupelor musculare angajate în efort cât şi de coordonarea
contracţiei acestora în timpul efortului.
O coordonare bună obţinută în timp, va creşte eficienţa cu care
muşchii se contractă, eficienta care se reflecta într-un consum mai scăzut al
oxigenului pentru aceeaşi intensitate de efort.
Structura motrică a probei de K1 1000.
Solicitarea din timpul probei este de tip anaerob şi aerob în
următoarea proporţie:
• 40% anaerob
• 60% aerob;
Calitatea motrică dominantă în probele de K1 1000 este reprezentată
de forţă în regim de rezistenţă, repartizată sub diferite forme de manifestare
în funcţie de momentul cursei, conform secvenţializării următoare:
• S1 - Startul – aprox. 20-30 m (8-10 padelări)- Forţă explozivă
• S2 – aprox. 30 – 300 m (68-74 padelări) – Forţă – Viteză -
Rezistenţă
• S3 – aprox. 300 – 700 m (88 – 90 padelări) – Forţă –Rezistenţă
• S4 – aprox 700- 1000 m (70 - 72) – Forţă – Rezistenţă - Viteză
Zonarea eforturilor în kaiac – canoe – linia Federaţiei Române de
Kaiac - Canoe
Împărţirea din punct de vedere fiziologic a eforturilor la care este
supus organismul sportivului în timpul parcurgerii distanţelor de concurs de
la 500 m la 1000 m, au fost împărţite în 4 grupe, astfel.
Tipurile de efort cu care se operează în kaiac (ALECU A, 2006)
Nivele de efort
A.-Oxigen stabil
B.-Prag aerob anaerob
C.-Vo2 max
D.- Toleranţă la lactat
Trepte de efort, metode, mijloace, volum, intensităţi, viteze.
Model de timp pentru Kaiac K1.B.sen. x 1000m = 3’28”
Valorile procentuale se stabilesc în fiecare etapă prin testul aerob.
- 1 nod = 1, 852km/h
Treapta 1A. REZISTENTA AEROBĂ – O2 stabil
67
 • 50-55% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în
fiecare etapă prin testul aerob.
• puls 140+10 b/min, stroc 55-60 lov/min, viteza, 6, 0 noduri
• viteza = 6, 0. noduri x1, 852km/h = 11, 112km/h (5, 40/1000m)
• 2-4 mM/L lactat
• 80 -110 min
• apa 14-18 Km
• simulator, alergare, ski fond
• rulaj apa parametrii constanţi, anduranţa lungă
Treapta 1A+.REZISTENTA AEROBĂ – O2 stabil
• 65-70% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în
fiecare etapă prin testul aerob.
• puls 155+ 5 b/min, stroc 60-65 lov/min, viteza 7, 0. noduri
• viteza = 7, 0noduri x 1, 852km/h =12, 964km/h (5, 03/1000m)
• 2-4 mM/L lactat
• 45- 80 min
• apa 10-14 Km
• simulator, alergare, ski fond
• rulaj apa parametrii constanţi, anduranţa lungă
Treapta 2 B.REZISTENTA AEROB-ANAEROBA O2 relativ (pragul
aerob-anaerob)
• 75-80% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în
fiecare etapă prin testul aerob.
• puls 160+ 5 b/min, stroc 80 lov/min, viteza 7, 8-8, 0. noduri
• viteza = 8, 0 noduri x 1, 852km/h =14, 816km/h (4, 30/1000m)
• 4-6 mM/L lactat
• 30-45 min
• apa 6-8 Km (4x2000; 2x4000; 1x8000)
• simulator
• repetări lungi, anduranţa medie
Treapta 3B. R3 – PUTERE AEROBĂ – VO2 max
• 85% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în fiecare
etapă prin testul aerob.
• puls 170+ 5 b/min, stroc 85-90 lov/min, viteza 8,0-8,5. noduri
• viteza = 8,5 noduri x 1, 852 =15,742km/h (3, 42/1000m)
• 8-10 mM/L lactat
• 8-30 min
• apa 2-6 Km, repetări (8x500; 6x1000) (+ 10”==3x2000; 2x3000;
1x6000;)
68
 • intervale lungi (1’- 2’- 3’- 2’- 1’)
• simulator, forţa rezistenta
• repetări medii şi lungi, anduranţa scurtă
Treapta 3B+. R3 – PUTERE AEROBĂ – VO2 max
• 90% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în fiecare
etapă prin testul aerob.
• puls 175+ 5 b/min, stroc 100lov/min, viteza 8, 8-9, 0. noduri
• viteza = 8, 8noduri x 1, 852km/h = 16, 297km/h (3, 38/1000m)
• 10-12 mM/L lactat
• 8-30 min
• apa 2-6 Km (6x500; 4x1000)(+ 10”===2x2000; 1x3000)
• intervale medii-lungi (1’- 2’- 3’- 2’- 1’)
• simulator, forţa putere
• repetări medii şi lungi, anduranţa scurtă
Treapta 4. TOLERANŢA LA LACTAT
• 95% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în fiecare
etapă prin testul aerob.
• puls 180+ 5 b/min, stroc 100lov/min, viteza 9, 0-9, 5. noduri
• viteza = 9, 0 noduri x 1, 852km/h =16, 668km/h (3, 36/1000m)
• 12-14 mM/L lactat
• 8-25 min
• apa 2-6 Km (4x500; 3x1000)
• intervale medii (1’- 2’- 1’)
• simulator, forţa putere
• repetări medii, anduranţa scurta
Treapta 5. OXIGEN – LACTAT
• nivelul efortului - 100%, stroc 120-130 lov/min, viteza 10, 0. noduri
• viteza = 10 noduri x 1, 852km/h =18, 52km/h (3, 26/1000m)
•  20mM/L lactat
• puls 185+ 5 b/min
• cursa de 1000m şi 500m
• proba de control, cursa de 1000m şi 500m
Treapta 6. LACTAT - OXIGEN
• nivelul efortului - 105%, stroc 130-135 lov/min, viteza 11, 0.noduri
• viteza = 11, 0 noduri x 1, 852km/h = 20, 372km/h
• 20mM/L lactat
• puls 190 b/min
• repetări scurte (8x200, 8x250, 6x300)

69
 • intervale scurte (15x30’’; 15’’- 30’’- 45’’- 30’’-15’’ x 3); forţa
viteza.
Treapta 6.+ R1 – ANAEROB ALACTACID
• nivelul efortului - 110%, stroc peste 135lov/min, viteza peste 11, 0.
noduri
• starturi, sprinturi până la 15’’; forţa max.
Ponderea diverselor intensităţi în structura probelor
Treapta 1. int 55-60% stroc 50-60lov/min, viteza 6, 0. noduri O2 stabil
rez aeroba
Treapa 1+. int. 65-70% stroc 60-70lov./min viteza 7, 0. noduri O2
stabil 2.rez aeroba
Treapta 2. int.75-80% stroc 80lov./min viteza 7, 8-8, 0. noduri O2
relativ
rez aerob-anaeroba pragul aerob-anaerob
Treapta 3. int. 85% stroc 85-90lov./min viteza 8, 0-8, 5. noduri VO2
max1putere aerb
Treapta 3+. int. 90% stroc 100lov./min viteza 8, 8-9, 0. noduri VO2
max2 putere aerob
Treapta 4. int. 95% stroc 105-110lov./min viteza 9, 0-9, 5. noduri
toleranţă la lactat
Treapta 5. int. 100% stroc 120-130lov./min viteza 10, 0. noduri oxigen
lactat
Treapta 6. int.105% stroc 130-135lov./min viteza 11, 0. noduri lactate
oxigen
Treapta 6.+ int.110% stroc peste 135lov/min viteza peste 11, 0 noduri
anaerob alactacid
3. Eforturi mari „R 3”
Eforturile mari se situează în zona de prag a proceselor anaerobe şi
aerobe şi trecerea la probele aerobe. Începerea efortului aerob se face între
minutele 2-3. Intensitatea este mai mică, ca şi în cursele de 500 m şi 1000 m
şi egală cu intensitatea curselor de fond 10000 m.

Mijloace de antrenament
Specifice:
• probe de control pe distanţe de 2000-5000-10000 m;
• repetări pe distanţe de 500 m şi 1000 m;
• tempoul este de 86-104 lov/min;
Nespecifice:
• alergări pe distanţe lungi 2000-5000-8000-10000 m;
70
 • circuite pentru dezvoltarea calităţilor de forţă-viteză şi forţă-
rezistenţă, cu durată mare, de 4-8 min şi număr de repetări mare.
4. Eforturi moderate „R 4”
Energia este furnizată numai pe baza proceselor aerobe. Durata
efortului se poate prelungi la câteva ore. Intensitatea este corespunzătoare
curselor de fond şi de mare fond Fc= 150+5.
Mijloace de antrenament
Specifice:
• curse pe distanţa de 1000 m şi 20000 m,
• antrenament pe durata 1-2 ore
• tempo-ul este de 80 lov/min.
• 5. Eforturi slabe „R 5”
• Rulaj apa 10-20km
• antrenament pe durata 1-2 ore
• tempo-ul este de 65 lov/min.
A. Testul aerob 6000 m
Reprezintă testul de bază prin care se testează nivelul capacităţii
aerobe a sportivului în diverse etape ale pregătirii, constând în parcurgerea a
6000 m în ambarcaţiuni de simplu într-un interval de timp cât mai scurt. Se
înregistrează timpul de parcurgere a celor 6000 m apoi se calculează timpul
mediu pe 1000 m conform formulei Tm1000= Tţ/6 (Tm1000 – timp mediu pe
1000m, Tţ – timp total) stabilindu-se procentual intensităţile de lucru pentru
fiecare regim în parte conform liniei metodice de antrenament (trepte de
efort). Este un test care se încadrează în Treaptă 3B. R3 – PUTERE
AEROBĂ – VO2 max: 85% din valoarea maximă a sportivului care se
stabileşte în fiecare etapă prin testul aerob; puls 170+ 5 b/min, stroc 85-90
lov/min, viteza 8, 0-8, 5. noduri; viteza = 8, 5 noduri x 1, 852 =15,
742km/h(3, 42/1000m); 8-10 mM/L lactat; 8-30 min; apa 2-6 Km, repetări
lungi (3x2000; 2x3000; 1x6000); anduranţa scurtă.
B. Testul de 2000 m
Constă în parcurgerea unei distanţe de 2000 m în ambarcaţiuni de
simplu şi în echipaje, într-un timp cât mai scurt. Se înregistrează timpul de
parcurgere a celor 2000 m, viteza de deplasare a ambarcaţiunii, frecvenţa de
padelare şi frecvenţa cardiacă. Este un test care se încadrează în Treaptă
3B+. R3 – PUTERE AEROBĂ – VO2 max: 90% din valoarea maximă a
sportivului care se stabileşte în fiecare etapă prin testul aerob; puls 175+ 5
b/min, stroc 100lov/min, viteza8, 8-9, 0. noduri; viteza = 8, 8noduri x 1,
852km/h = 16, 297km/h (3, 38/1000m); 10-12 mM/L lactat; 8-30 min; apa

71
2-6 Km (6x500; 4x1000)(+ 10”=2x2000; 1x3000); intervale medii-lungi 1’-
2’- 3’- 2’- 1’); repetări medii şi lungi, anduranţa scurtă.
C. Testul de 1000 m
Constă în parcurgerea unei distanţe de 1000 m în ambarcaţiuni de
simplu şi în echipaje, într-un timp cât mai scurt. Se înregistrează timpul de
parcurgere a celor 1000 m, viteza de deplasare a ambarcaţiunii, frecvenţa de
padelare şi frecvenţa cardiacă. Este un test care se încadrează în regimul de
efort specific de cursă, distanţa de 1000 m reprezentând lungimea probelor
olimpice din kaiac, efortul fiind plasat pe Treapta 5. OXIGEN –
LACTAT: nivelul efortului - 100%, stroc 120-130 lov/min, viteza 10, 0.
noduri; viteza = 10 noduri x 1, 852km/h =18, 52km/h (3, 26/1000m); 
20mM/L lactat; puls 185+ 5 b/min; cursa de 1000m şi 500m; proba de
control, cursa de 1000m şi 500m

11.2.Evaluarea capacităţii de efort anaerob

Aceasta este mai dificil de realizat, pe scurt, este vorba de posibilitatea
de a determina consumul de ATP, PCr şi glicogen din muşchi. Aceasta se
realizează prin analizarea biopsiilor musculare, care sunt bucăţi mici de
ţesut muscular extrase din muşchi cu ajutorul unui ac special. În acelaşi timp
însă, trebuie determinată şi cantitatea de acid lactic care a fost eliberată în
sânge şi care bazat doar pe biopsiile musculare, nu ar fi luată în calcul şi
contribuţia anaerobă în producerea ATP-ului ar fi subapreciata. Mai mult,
alături de lactat s-a măsurat şi cantitatea de piruvat eliberată în sânge.
Acidul piruvic (care este un intermediar în metabolizarea glucozei sau a
glicogenului) prin acceptarea a doi H+ devine acid lactic.
O altă problemă în măsurarea capacitaţii anaerobe este faptul că
localizarea recoltării produşilor de metaboliţi (lactatul şi piruvatul) doar din
muşchii angajaţi în efort este imposibilă, ca să nu mai menţionez obţinerea
biopsiilor în timpul exerciţiului.
O variantă mai accesibilă de determinare a producţiei anaerobe de
ATP poate fi aprecierea consumului total de energie din timpul efortului din
care se extrage consumul total de oxigen. Ceea ce rămâne poate fi
considerat contribuţia sistemelor anaerobe de producere a ATP-ului,
hidrolizarea ATP-ului şi recuperarea lui pe seama PCr şi respectiv consumul
glicogenului muscular.
Studierea deficitului de oxigen şi a debitului acestuia dintr-un grafic al
consumului de oxigen poate de asemenea să furnizeze informaţii despre
producţia anaerobă a energiei în cadrul unui efort fizic.

72
 Intensitatea efortului şi consumul de oxigen
Astfel ,,consumul de O2 măsurat la nivelul plămânilor corespunde cu
cel consumat în mitocondrii pentru producerea ATP-ului în cazul eforturilor
moderate de până la 50% din consumul maxim (VO2max). La o privire mai
atentă a figurii se poate observa cum, în cadrul intensităţilor mai mari curbă
care reprezintă consumul de oxigen nu atinge un platou.
La aceste mari intensităţi (30W, 43W, 50W şi 66W) ea tinde să crească mai
departe (vezi diferenţa dintre curba consum de O2 şi linia vişine întreruptă).
Din experimentele efectuate am constatat că o medie de 50-60W reprezintă
intensitatea maximă la care s-a ajuns în efectuarea acestui exerciţiu. Prin
urmare de la 30W în sus (peste 50% VO2max) se poate observa că, consumul
de O2 continua să crească. Deşi exista încă multe păreri împărţite, unul
dintre motivele pentru care în eforturile intense consumul de O2 creşte în
continuare fără să se stabilizeze, este recrutarea de noi fibre musculare, mai
ales a celor de tipul ÎI, care au o eficientă scăzută în producerea ATP-ului pe
baza consumului de O2“.(Krustrup P, Soderlund K, Mohr M, Bangsbo J.
Componenta lentă a absorbției de oxigen în timpul exercitării intense, Arch
Pflügers 447: 855–866, 2004. [CrossRef] [ISI] [Medline].
În acest caz are loc şi o creştere a producerii ATP-lui pe seama
glicolizei şi prin urmare o creştere în producerea şi eliminarea acidului
lactic.
Acesta ajuns în sânge disociază imediat în lactatat, care este sarea
acidului lactic (lactatul de sodiu) şi care reacţionează cu bicarbonatul de
sodiu şi formează acidul carbonic. Acesta imediat disociază în CO2 şi H2O
şi mai departe CO2 urmează a fi eliminat la nivelul plămânilor.
Deci este foarte important ca în evaluarea intensităţii efortului aerob
să se ţină seama de acest aspect, pentru ca, apariţia lactatului în sânge face
mai precisă precizarea intensităţii efortului. S-a stabilit ca o concentraţie de
1 mM L-1 semnifica pragul de acumulare a lactatului. Dacă vreţi nivelul
minim al lactatului în sânge la care se considera că acesta începe să se
acumuleze determinat de intensitatea efortului.
Valoarea lactatului în sânge în stare de repaus este de ~ 0.7 mM L -1
(3). Aşa cum se poate vedea un nivel de 4 mM L-1 al lactatului în sânge,
poate fi cauzat de o viteză de alergare de aproximativ 13 km h-1. Mulţi
antrenori considera eficienta intensitatea fortului care determină acest nivel
de lactat în sânge şi considera că au lucrat suficient de intens pentru a
dezvolta capacitatea aerobă a sportivului. Rămâne de stabilit dacă acesta
este adevărul complet.

73
 Deşi aceasta metodă este foarte eficientă în determinarea intensităţi
efortului, din nou problema costului materialelor necesare folosirii ei, o face
dificil de folosit pe scară largă în România şi nu numai.
-aceasta consta în recoltarea unei picături de sânge de la sportiv şi
introducerea acesteia într-un mic dispozitiv care indica imediat nivelul
lactatului.
Structura motrică a probei de K1 500.
Solicitarea din timpul probei este de tip anaerob şi aerob în
următoarea proporţie:
• 60% anaerob;
• 40% aerob.
Calitatea motrică dominantă în probele de K1500 este reprezentată de
forţă în regim de rezistenţă, repartizată sub diferite forme de manifestare
în funcţie de momentul cursei, conform secvenţializării următoare:
• S1 - Startul – aprox. 20-30 m (8-10 padelări)- Forţă explozivă
• S2 – aprox. 30 – 300 m (68-74 padelări) – Forţă – Viteză -
Rezistenţă
• S3 – aprox. 300 – 500 m (56 – 62 padelări) – Forţă –Rezistenţă -
Viteză
Mijloace şi metode de pregătire
1. Eforturile maximale „R1”
Efortul se desfăşoară pe baza energiei furnizate de procesele anaerobe
alactacide. Durata este de la 0 la 20-30 secunde. Intensitatea este mai mare
decât cea a cursei.
Mijloace de antrenament.
Specifice:
• starturi – dozarea se face în secunde sau în funcţie de numărul de
lovituri; se utilizează pentru dezvoltarea calităţilor de viteză;
• sprinturi – dozarea se face în secunde sau în funcţie de numărul de
lovituri; folosite pentru dezvoltarea calităţilor de viteză, forţă, cu un tempo
de 110-120 lov/min;
• repetări pe distanţa de: 30-50-100-150 m cu pauză între repetări de
3-5 min;
• intervale: scurte cu durata de 15-20-30 secunde; lungi cu durata de
40-45-60-90 secunde.
Nespecifice:
• alergări pe distanţe scurte 60-100 m;
• antrenament pentru dezvoltarea forţei cu încărcături mari (80% din
capacitatea maximă).
74
 2. Eforturi submaximale „R 2”
Efortul se desfăşoară pe baza energiei furnizate de procesele anaerobe
lactacide. Durata acestor eforturi se situează între 30-90 secunde.
Intensitatea este corespunzătoare curselor pe distanţa de 500 m şi 1000 m
Fc= 185 + 5
Mijloace de antrenament
Specifice:
• probele de 500 m şi 1000 m;
• intervale lungi 1 – 1, 5 – 2 min;
• repetări pe distanţa de 500 m şi 1000 m;
• tempo-ul: 100-105 lov/min.
Nespecifice:
• alergare – probe de control 300-500-1000 m;
• circuite pentru dezvoltarea calităţilor de forţă-viteză şi forţă-
rezistenţă cu folosirea unor încărcături medii;
• exerciţii la trenajor.
3. Eforturi mari „R 3”
Eforturile mari se situează în zona de prag a proceselor anaerobe şi
aerobe şi trecerea la probele aerobe. Începerea efortului aerob se face între
minutele 2-3. Intensitatea este mai mică, ca şi în cursele de 500 m şi 1000 m
şi egală cu intensitatea curselor de fond 1000 m.
Fc= 170+5
Mijloace de antrenament
Specifice:
• probe de control pe distanţe de 2000-5000-10000 m;
• repetări pe distanţe de 500 m şi 1000 m;
• tempoul este de 86-104 lov/min;
Nespecifice:
• alergări pe distanţe lungi 2000-5000-8000-10000 m;
• circuite pentru dezvoltarea calităţilor de forţă-viteză şi forţă-
rezistenţă, cu durată mare, de 4-8 min şi număr de repetări mare.

11.3.Evaluarea capacităţii de performanţă a sportivilor în

dependenţă cu probă şi postul ocupat în ambarcaţiunea de kaiac sau
canoe.
Curba efortului în lecţia de antrenament la kaiac-canoe, este
ascendent-continuă în prima parte, când se realizează pregătirea
organismului pentru efort, una sinusoidală în partea fundamentală, în funcţie

75
de mijloacele folosite şi una descendentă în partea de încheiere, când se
realizează revenirea organismului după efort.
Când tema lecţiei de antrenament este una de eforturi continue cu
intensităţi medii (rulaj), curba efortului are o formă plată în partea
fundamentală.
Pentru a ajunge la performanţe superioare la kaiac-canoe, este nevoie
de un antrenament intens care să mărească rezervele de energie şi
capacitatea de lucru a organismului.
Aceasta se realizează datorită posibilităţilor organismului şi puterii de
mobilizare a surselor energetice, care sunt mai mari decât cele manifestate
în condiţii obişnuite.
Din acest punct de vedere, după unii autori, efortul specific în probele
şi antrenamentul la kaiac-canoe (flatwater), se clasifică astfel:
• efortul în probele de sprint;
• efortul în probele de viteză;
• efortul în probele de fond;
• efortul în antrenamente.
Cercetările moderne arată că eforturile intense nu sunt limitate,
datorită cantităţii hidrocarbonatelor din organism, ele se modifică în funcţie
de reactivitatea emoţională, mobilizarea la un nivel ridicat a funcţiei
diferitelor organe, a reacţiilor metabolice, etc.
Aplicarea principiilor eforturilor intense necesită o riguroasă
supraveghere medicală şi biochimică a antrenamentului pentru a constata
dacă solicitarea organismului este sau nu în raport cu limita sa de rezistenţă.
După alţi autori, efortul în antrenamentul de kaiac-canoe (flatwater),
se mai poate clasifica în funcţie de criteriul organelor şi aparatelor angrenate
în timpul pregătirii şi concursurilor: aparatul cardio-respirator, sistemul
endocrino-metabolic şi neuro-muscular.
Distingem astfel caracteristici fiziologice şi biochimice ale efortului:
• de tip neuro-muscular;
• de tip cardio-respirator;
• de tip energetic.
• Legendă: VO2 max = volumul maxim de oxigen;
• TTR = travaliul total realizat;
• S.C. = sănătos clinic.

76
 1. Tabel nr.1(Zabet B.,(2005) Rezultatele probelor medicale lot
Olimpic, Planificarea antrenamentelor lotului olimpic de canoe în
perioada 2000-2004. Microcicluri săptămânale, Revista Ştiinţa
sportului, nr.44, Bucureşti).

Tabel Dezvoltarea fizică Starea de

cu antrenam
sinteza ent
probelo
r
medical
e ale
lotului
Sta
olimpic
rea
–grupa
de Gr Ţe Ma Ne V
de
sănă Greut.ac eut sut să Fo uro Psi O2
canoe TŢ 45’
t. tivă opti adi acti rţă muş ho. ma
pentru
m p vă c. x.
J.O.
Sidney
2000–14
Numele
şi
prenume
le
Leuco
P. 23-
1 c. 75 76 N -1, 5 FB M 82% 54%
M 32
S.C.
P.F 30-
2 S.C. 78 83 N -6 +B M 79% 50%
. 25
A.I 40-
3 S.C. 76 77 N B FB B 75% 64%
. 42
H. 32-
4 S.C. 82 82 +1, 3 -1, 3 B B 79% 46%
F. 32
A.I 50-
5 S.C. 80 80 -1 -1 FB B 61% 45%
. 32

11.4.Evaluarea capacităţii de performanţă a sportivilor în

dependenţă cu probă şi postul ocupat în ambarcaţiunea de kaiac sau
canoe.
Evaluarea presupune măsurarea şi/ sau compararea indicatorilor de
cantitate, calitate şi eficienţă a procesului de pregătire şi a capacităţii
sportivilor, calităţilor acestora, bazat pe aplicarea proiectului instrucţional.
Principalii indicatori sunt:

77
 Cantitatea pregătirii. Acest indicator se calculează cu ajutorul
mărimilor de volum specifice pe baza documentelor de evidenţă a
activităţii desfăşurate.
Pentru a calcula diferenţa dintre timpul didactic realizat este necesară
evaluarea indicatorilor cantitativi.
Calitatea instruirii. Acest indicator poate fi calculat numai dacă în
elaborarea proiectului se stabilesc cu claritate, în etapa 1, obiectivele
instruirii, comportamentul performanţial minim aşteptat. Având îndeplinite
aceste condiţii putem calcula indicatorul calitate în două moduri:
Prin raportarea Rezultatelor Obţinute (RO) la Rezultatele Propuse
(RP) sau la comportamental performanţial aşteptat.
Raportul ideal este valoarea 1. Dacă rezultatele raportului se
încadrează în intervalul (0, 5 – 1, 5), indicatorul calitate se situează la un
nivel bun.
Prin calcularea diferenţei dintre Rezultatele Propuse (RP) şi
Rezultatelor Obţinute (RO).
Diferenţa ideală este valoarea 0, iar valorile ce tind spre diferenţă
minimă sunt considerate valori bune ale indicatorului calitate.
Eficienţa instruirii este indicatorul ce permite cuantificarea
rezultatelor obţinute în funcţie de resursele consumate. Acest indicator se
calculează prin raportarea rezultatelor obţinute (RO) la resurse consumate
(RC).
Stabilindu-se numitorul raportului (RC) în funcţie de factori diferiţi,
respectiv timp didactic necesar îndeplinirii obiectivelor, cheltuieli materiale
şi financiare, impact social se poate calcula:
a) Eficienţa pedagogică;
b) Eficienţa economică;
c) Eficienţa socială;
Raportul ideal este realizarea obiectivului instrucţional în timp optim
cu cheltuieli minime de Consideraţi tehnica ca un mod specific de execuţie a
unui exerciţiu sau procedeu tehnic. Ea este ansamblul de procedee care, prin
forma şi conţinutul lor, asigură şi facilitează mişcarea în ambarcaţiune prin
procedeul tehnic de vâslit. Pentru a reuşi în sport, sportivii au nevoie de o
tehnică perfectă, care este execuţia cea mai eficientă şi mai raţională a unui
exerciţiu. Cu cât sportivul este mai aproape de perfecţiunea tehnică, cu atât
el are nevoie de mai puţină energie pentru a realiza un anumit rezultat. Ca
atare, următoarea ecuaţie pare să exprime această realitate a sportului:
tehnică bună = eficienţă mare

78
Stabilirea obiectivelor instrucţionale pentru fiecare echipaj (sportiv) în
parte
A. Obiective cadru
1.Adaptarea capacitaţii motrice generale la specificul solicitărilor din
antrenamente şi concursuri.
2.Creşterea indicilor capacitaţii specifice de efort.
3.Perfecţionarea tehnici corespunzător specializării şi particularităţilor
individuale.
4.Perfecţionarea tehnicii individuale în condiţii tactice şi de solicitare
la efort specific.
5.Participarea la concursuri şi atingerea obiectivelor de performanţă
stabilite.
6.Educarea capacităţii de adaptare la regimul complex de activitate
cotidiană.
B. Obiective de referinţă
Pe perioada stagiului de pregătire la nivelul de performanţă -
sportivul:
1.va avea o dezvoltare fizică superioară care să-i permită susţinerea
efortului specific pe distanţele de concurs (fond, viteza);
2.va realiza cu indici corespunzători de viteză, îndemânare, forţă şi
rezistenţa procedeele tehnice în condiţii de concurs;
3.se va urmări dezvoltarea următoarelor calităţi motrice:
-viteza
- de reacţie la stimuli
-de execuţie repetativă
-de deplasare
-forta
-maximala
-dinamica-exploziva
-in regim de îndemânare, viteza şi rezistenţa
-indemanare-coordonare
-segmente fata de corp
-actiuni fata de partener
-rezistenta
-aeroba generală, musculară
-anaeroba lactacita, alactacita
4.Va fi capabil să execute în condiţii de concurs toate procedeele
tehnice necesare practicării Kaiacului;
5.Se va adapta la regimul complex de activitate astfel:
79
 a) va îmbina armonios timpul afectat şcolii cu cel afectat pregătirii
sportive;
Obiective propuse
Pregătire fizică specifica obiective de timp propuse pentru diverse
distanţe şi probe de concurs pe ciclul Olimpic:
MASCULI
PROBA KAIAC 1 SENIORI KAIAC 1
N
Distanţe 2016 2017 2018 2019
1, 40.0 1, 39.2 1, 38.7 1, 38.2
500m
1, 39.2 1, 38.7 1, 38.2 1.37.5
3, 37 3, 35 3, 31 3, 29
1000m
3, 35 3, 31 3, 29 3, 28
7, 50.0 7, 45.5 7, 40.0 7, 35.0
2000m
7, 45.5 7, 40.0 7, 35.0 7, 30.0
6000m 23, 55 23, 45 23, 35 23, 30

Pregătire fizică nespecifică obiective propuse (pentru alergare timpi şi

nr. repetări la forţa):
PROBA KAIAC 1 MASCULIN SENIORI KAIAC 1
Ani 2016 2017 2018 2019
Alergare 5000m 20, 30 19, 50 19, 20 18, 50
Împins culcat
135 145 150 155
1RM 40% 2’
Ramat oriz.
140 150 160 170
1RM 40% 2’
Tras 1RM 40% 2’ 130 140 150 160

Stabilirea intensităţilor de lucru individual şi pentru echipajele

formate, prin susţinerea testului specific - test aerob (cu stabilirea nivelului
Oxigen - stabil, a pragului aerob - anaerob, a nivelului de VO2max.)

80
Capitolul XII.

Elaborarea fişelor de înregistrare individuală a sportivilor

Structura conţinutul practicii de antrenor (componentele de bază
ale practicii de antrenor)
12.1.Fişă de evaluare a sportivului pentru antrenamente
Descrierea activităţilor didactice (minim 2 activităţi)
Fişe de observație ale lecţiilor demonstrative (minim 3 lecţii)

ÎI.1. Descrierea activităţilor didactice (de cunoaştere a unității de

învățământ, LPS - club sportiv, de observare a procesului de învăţământ
şi de analiză a documentelor curriculare, de management educațional, de
proiectare-planificare-programare, documentelor de evidență, etc.)

STUDENTUL VA DESCRIE MINIM DOUĂ ACTIVITĂŢI

Nr. Denumirea
Dată Descrierea activității Observații
crt activității

Descrierea activităţilor didactice

Nr. Denumirea
Dată Descrierea activității Observații
crt activității

Fişa de observație a lecţiei demonstrative nr. 1

Numele și prenumele profesorului-mentor asistat………………
Numele și prenumele profesorului-mentor asistat………………

Numele și prenumele studentului care a asistat

....................................................................................
Unitatea de învățământ.........................................................................
Nivel de instruire...................................................................................
Data și locul desfășurării......................................................................
Efectiv de sportivi.................................................................................

81
Tipul lecţiei de (învăţare, consolidare, perfecţionare,
antrenament: verificare, de tip mixt)
Caracterul
(fizic, tehnic, tactic, psihologic, teoretic)
antrenamentului:
(pregătitoare, precompetiţională,
Perioada:
competiţională, de tranzit)
Tăria
(foarte tare, tare, moderat, uşor)
antrenamentului:
Durata
(90, 120, 150 min.)
antrenamentului:
Conținut
Partea lecției Dozare
(strategie)
Metode –
Materiale -
Obiectivele volum,intensitate
Mijloace de
pregătirii complexitate
acționare
(exerciții)
Partea
introductivă

Partea
fundamentală

Partea de
încheiere

Refacerea după
antrenament
Observații

Ramură de sport...................................................................................
Temele și obiectivele lecției de antrenament....................................
Materiale...............................................................................................

82
 FIȘĂ DE OBSERVAȚIE a lecției demonstrative 1
12.2.Fişă de evaluare a sportivului pentru competiţie
-Aprofundarea pregătirii ca antrenor într-o ramură de sport pentru care
s-a optat
-Formarea abilitaţilor şi competentelor necesare exercitării activităţii
de depistare, selecţie şi orientare a tinerilor talente în ramura sportivă
aprofundata.
-Formarea capacităţii de predare pentru iniţierea în tehnica de bază a
ramurii de sport
-Formarea şi dezvoltarea abilităţii de proiectare didactică a procesului
de instruire specifica teoriei antrenamentului sportive în etapa de
iniţiere.
-Cultivarea abilitaţilor şi a capacităţilor de autoevaluare şi de integrare
a autoevaluării în proiecţia personală a dezvoltării profesionale a
tinerilor antrenori.
-Formarea abilitaţilor şi capacităţilor de cunoaştere a particularităţilor
de vârstă în vederea orientării şi secţiei pentru sportul de performanţă
în ramura sportivă aprofundata.
-Cunoasterea documentelor de organizare şi de desfăşurare a
competiţiilor locale, judeţene, naţionale la ramură de sport la care s-a
optat.
-Cunoasterea structurilor sportive cu caracteristicile lor specifice
-Cunoasterea relaţiilor funcţionale, a sistemelor managerial ale
unităţilor sportive şcolare şi ale cluburilor sportive din sportul de
performanţă
-Invatarea, formarea abilitaţilor şi competentelor necesare exercitării
activităţii instructive a tinerior în ramură de sport aprofundata.
-Formarea capacităţii de predare, învăţare, consolidare a deprinderilor
motrice specifice (elemente, procedee tehnice, acţiuni tehnico-tactice)
din ramura sportive aprofundata.
-Capacitatea de transpunere a problematicii specifice ramurii sportive
şi aprofundarea conţinutului didactic în măsură să facă posibilă şi
accesibilă însuşirea de către sportivii începători a deprinderilor
motrice specifice.
-Formarea capacităţii de demonstrând, de educator şi organizator al
activităţii în cadrul antrenamentului sportive de performanţă
-Cunoasterea metodelor şi mijloacelor de refacere şi recuperare a
sportivilor, precum şi ameliorarea continua a capacităţii de efort.

83
 Realizaţi o autoevaluare sinceră a măsurii în care corespundeţi
profilului de competenţă al unui profesor antrenor, bifând căsuța care
considerați că vi se potrivește*

Unitatea de Indicatori 1 - În 2 - În 3 - În 4 - În 5 - În
competenţă foarte mică măsură mare foarte
mică măsură potrivită măsura mare
măsură măsură
Competenţe Îmi sunt cunoscute
în domeniul conceptele, principiile,
specialităţii teoriile
(ştiinţifice)
Îmi sunt cunoscute:
- finalităţile educaţiei
(scop, competenţe,
obiective)
- strategiile de predare
(metode şi mijloace)
Competenţe - metodele şi mijloacele
metodologice folosite pentru a stimula
dezvoltarea capacităţilor
cognitive (gândirea
critică şi creativitate);
- modalităţi de
individualizare a
instruirii.
Sunt capabil:
- să comunic asertiv;

Competenţe - să ascult activ;

de - să pun întrebări
comunicare pertinente;
- să captez auditoriul;
- să mă fac înţeles.
Sunt capabil:
- să concep instrumente
de evaluare;
- să aplic instrumentele
Competenţe de evaluare concepute;
de evaluare - să folosesc strategii şi
metode de evaluare
diverse;
- să analizez rezultatele
evaluărilor şi să apreciez
performanţa sportivă.

84
 Sunt capabil:
- să identific nevoile
individuale şi de grup;
- să fac sugestii privind
Competenţe orientarea şcolară şi
de consiliere performanțială;
şi orientare - să ofer suport
sportivilor în probleme
personale;
- să informez şi să
consiliez părinţii elevilor.

Unitatea de Indicatori 1 - În 2 - În 3 - În 4 - În 5 - În
competenţă foarte mică măsură mare foarte
mică măsură potrivită măsura mare
măsură măsură
Sunt capabil:
- să organizez eficace
spaţiul din sala de
antrenament;
Competenţe
de - să gestionez situaţii
management conflictuale;
al clasei de - să distribui roluri şi
sportivi sarcini în grupa de
sportivi adaptate
personalităţii lor;
- să asigur un climat
suportiv.
Am disponibilitatea de a
profesa în cariera
didactică
Competenţe
de manager al Sunt capabil:
propriei - să reflectez asupra
cariere propriilor practici
educaţionale;
- să evoluez în carieră

Propuneţi 3 strategii prin care vă veţi dezvolta competenţele la care

v-aţi evaluat un nivel nesatisfăcător.

85
Capitolul XIII.

Dezvoltarea principalelor calităţi motrice implicate în kaiac şi

canoe

Principala calitate motrică în antrenamentul de kaiac canoe o

reprezintă forţa sub diferite forme de manifestare
Motricitatea: exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul
de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se
deplasează, detaşându-se faţă de un substrat, prin contracţii fazice sau
dinamice sau îşi menţin o anumită postură prin contracţii tonice sau
statice.
- ceea ce deosebeşte indivizii între ei este nivelul la care această
funcţie se realizează, măsura în care ea face individul adaptat şi
adaptabil la situaţiile complexe şi variate ale mediului – capacitate
motrică
- Provenind din latinescul "capacitas", capacitatea reprezintă
posibilitatea indivizilor de a reuşi în executarea unei sarcini sau a unei
profesii (Pieron, 1968).
-Capacitatea motrică cuprinde:
- componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprinderi
-motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;
- componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza,
reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice;
Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi
dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi
dozare.

13.1. Dezvoltarea forţei, şi a formelor de manifestare impuse de

probele din competiţie
În terminologia sportivă forța este efectul contracției musculare al
unui grup de mușchi ori a unuia singur, care se poate măsura. Se pot
distinge trei regimuri principale de forță: statică, dinamică concentrică și
dinamică excentrică.
Când o forță tinde să miște un corp, acțiunea sa poate fi măsurată și se
numește lucrul mecanic.
86
 Mecanismele fiziologice ale contracției musculare
În timpul contracției musculare, în fibră musculară au loc procese
chimice și biochimice.
Din punct de vedere biochimic, fibra musculară suportă următoarele
tensiuni:
- tensiunea maximă care se obține prin punerea simultană în funcție a
aproximativ a tuturor fibrelor musculare vizate. În acest moment
frecvența impulsurilor nervoase trece de la valoarea de repaus de 5-6
secunde la 40 secunde, fapt ce explică oboseala nervoasă provocată de
antrenamentele de forță cu încărcări apropiate de maximum posibil:
- tensiuni sub maxime și medii ca rezultate al încetării sau nerecrutării
în activitate a unor fibre musculare din cauza oboselii pentru a ceda
locul altora.
Tipurile de forță în kaiac
Conceptul de forţă în kaiac trebuie raportat la tipul de forţă produs în
momentul padelării, el este un concept multidimensional, corelat cu
anduranţa sau viteza apărând ca fiind format din componente mai specifice:
forţa maximă: forţa elastică; forţa rezistentă.
În kaiac efortul și rezultatele sportive este rezultatul acțiunii forței ce
se manifestă sub mai multe tipuri: maximă, explozivă, în regim de
anduranță, orientată, specifică etc.
Forța maximă este reprezentată de posibilitatea cea mai ridicată de
forță a individului. Aceasta poate indica rezerva de forță, care reprezintă
diferența dintre forța maximă și forța care trebuie dezvoltată la fiecare ciclu
de vâslit, această valoare fiind de 25-30 kg de forță.
Metodologia dezvoltării forței maxime impune respectarea
următoarelor cerințe:
- caracterul dinamic al exercițiilor folosite;
- utilizarea următoarelor încărcături: maxime (90 –100%, cu 1-2
repetări) și submaxime (75 - 85%, cu un număr de repetări ce variază
între 6 –12 și un număr de 4-6 serii;
- volumul încărcăturilor să rămână compatibil cu o execuție corectă
și să păstreze elementele importante ale ritmului și a mișcării
fundamentale.
Ritmul de execuție trebuie să fie mediu, optim iar durata repausului să
permită executarea seriei următoare cu aceeași eficacitate. Este
necesară individualizarea încărcăturii și a timpilor de refacere,
frecvența cardiacă fiind un element de referință.

87
 Forța explozivă se caracterizează prin posibilitatea de a învinge o
rezistență cât mai crescută (dar nu maximă) cu accelerație maximă. Este
legată de activitatea unui număr maxim de fibre musculare, de viteză de
mobilizare a energiei chimice și transformarea sa în energie mecanică.(vezi
anexe tab.4)
În metodologia dezvoltării forței explozive sunt necesare respectarea
următoarelor cerințe:
- exercițiile trebuie să păstreze în egală măsură un caracter dinamic;
- încărcăturile folosite, 65 – 85% din maxim, să fie executate păstrând
o accelerație apropiată de maxim în faza activă, când încărcătura este
de 85% se perfecționează componentă de forță reprezentată de forța
explozivă, iar când încărcătura este de 65 % se perfecționează
componentă de viteză;
- ritmul execuției să fie apropiat de valoarea maximă;
-durată, numărul de repetări și de serii trebuie să fie astfel dozat încât
să se poată executa ansamblul fără scăderea ritmului de execuție;
- între serii, pauză să fie parțial activă și să permită refacerea în
vederea seriei următoare.
Anduranța de forță este capacitatea individului de a menține cât mai
mult posibil și în mod constant parametrii de forță, într-un ciclu de vâslit.
Acest tip de forță, condiționează datorită calității sale, nivelul maxim al
vitezei de deplasare în timpul cursei de concurs, dar și posibilitatea repetării
ei în timp.
Metodologia dezvoltării forței în regim de anduranță sau a anduranței
de forță prevede respectarea următoarelor cerințe:
- încărcătura folosită să fie de 30 + 60 % din maxim;
- ritmul de execuție este apropiat de cel competițional;
- numărul de repetări se situează între 20 – 30 repetări / minut;
- timpul de execuție este progresiv în funcție de etapa de pregătire de la 2
minute/exerciţiu în octombrie – noiembrie, 4minute/exerciţiu în etapa
finală de dezvoltare a cestui tip de forţă;
- refacerea între serii este incompletă evoluând de la 2 minute la 4–5 minute.
Dezvoltarea forței generale se impune cu necesitate de la începutul
pregătirii. Obiectivul dezvoltării forței generale îl constituie, dezvoltarea
tuturor grupelor musculare independent de specializare. Dezvoltarea
mușchilor antagoniști, cu rol de susținere în executarea mișcării
fundamentale, este prioritară. Dezvoltarea acestora este importantă ca bază
de lucru pentru musculaţia specifică ulterioară. Forța generală se dezvoltă în

88
reprize de antrenament, iar la vâslașii experimentați intervine punctual în tot
cursul anului.
Forța orientată constă în dezvoltarea forței grupelor musculare care
suportă solicitările majore în mișcarea fundamentală, importantă în
dezvoltarea forței specifice.
Procedeul metodic utilizat este exercițiul cu încărcături adiționale care
solicită grupele musculare în mod general, parțial sau local, sub un unghi de
lucru și cu structura mișcării apropiată de cea fundamentală. Și la aceste
mijloace este important să se respecte formă de execuție și ritmul de
execuție identice celor din ciclu de vâslit.
Forța specifică vizează dezvoltarea forței grupelor musculare care
realizează efortul maxim în ciclu de vâslit. Urmărește integrarea mișcării
globale, ori folosirea unor exerciții specifice, utilizând o fază ori un element
izolat din mișcarea fundamentală, respectând structură interioară
fundamentală a ciclului de vâslit.
Circuitul este metoda constantă folosită în antrenamentul de forță al
sportivilor din kaiac şi canoe. Derivată din metoda eforturilor repetate
aceasta constă în înlăturarea exercițiilor într-un interval de timp ori în cadrul
unui număr stabilit de repetări, cu un anumit ritm și cu pauze determinată de
tipul de circuit și de efectele pe care le urmărim.
Formele de manifestare a forței în kaiac
Teoriile antrenamentului sportiv, disting mai multe forme de
manifestare a aptitudini psihomotrice de forță:
• forță generală și specifică;
• forță dinamică și statică;
• forță absolută și forță relativă.
Ele se întâlnesc aplicate în majoritatea lor în sportul de performanţă.
Frecvența cea mai scăzută o are forța generală, care se referă la gradul de
dezvoltare a întregului sistem muscular și se caracterizează printr-o
capacitate mărită de manifestare a forței, în diferite ipostaze ale vieții de
relație, în muncă, în sportul de masă. Aceasta se manifestă în perioada
inițierii sportive a juniorului, pentru asigurarea pregătirii sale multilaterale și
ca fundament al abordării ulterioare a forței specifice. Diferența dintre forța
dinamică și cea statică se manifestă prin modificarea dimensiunii
mușchiului angajat în efort. În efortul de forță dinamică, rezistența externă
este învinsă prin scurtarea și îngroșarea mușchiului sau alungirea lui. În
efortul static mușchii nu-și modifică lungimea. În funcție de structurarea ori
lungimea mușchilor, pentru efectuarea unui efort de învingere a unei
rezistențe externe, sau numai pentru manifestarea unei tensiuni, a unei
89
împingeri sau presiuni, asupra unui plan ce nu-și modifică poziția, unii
autori reliefează diferența dintre cale două forme de forțe, devenite statică și
dinamică.
În clasificarea tipurilor ori fenomenelor de manifestare a forței se
include și alte categorii: forță absolută, forță relativă.
Prima, reprezintă capacitatea sportivului de a învinge sau de a se
împotrivii unei mișcări, indiferent de greutatea să corporală, măsurată prin
totalul kilogramelor deplasate ori suportate.
A doua, rezultă din raportul dintre greutatea ridicată de sportiv și
propria greutate corporală. De aceea această din urmă are mai mult
semnificația unui indice. Calcularea forței relative este utilă pentru
compararea forței sportivilor cu greutatea lor corporală, premisa obiectivă în
planificarea lucrului de forță din antrenamente, în funcție de posibilitățile
individuale. O astfel de clasificare a formelor de manifestare a forței primite
diversificarea și nuanțarea metodologiilor de dezvoltare și măsurare.
Exemplificam pentru proba de 200m:
Descrierea efortului specific în probele olimpice de 200m Kaiac
canoe
Kaiacul reprezintă o disciplină, care face parte din categoria
sporturilor individuale ciclice. Performanţa presupune, pentru probele scurte
de 200m, un nivel înalt de dezvoltare a forţei explozive-viteza, de scurtă
durată, rezistenta musculară anaeroba locală excelentă, masă musculară
optimă, număr crescut de fibre tipII şi abilitatea muşchiului de a lucra într-
un mediu cu pH scăzut.
Mărimea forţei dezvoltată prin contracţia musculară este în funcţie de
cantitatea de ATP descompusă.
O excelentă toleranţă la acid lactic şi o capacitate de tamponare a
sângelui sunt de asemenea cerinţe pentru producerea şi exteriorizarea unui
lucru mecanic de putere mare. În probele scurte de 200m, după maximizarea
forţei, sportivul trebuie să treacă la circuite cu densitate mare caracterizate
prin lipsa pauzei intre serii şi exerciţii cu viteză mare de execuţie care
îmbunătăţesc rezistenţa în regim de viteză, renunţând la subfaza conversie
forţei în rezistenţă musculară.
Efort specific probelor de 200m este de tip repetitiv având în
componenţa sa mai multe subfaze şi anume:
- în partea de început startul cu s. faza de demaraj (mişcarea
ambarcaţiunii),
- s.faza de accelerare cu creşterea continua a vitezei
(ambarcaţiunii),
90
 - s.faza maximală cu atingerea vitezei maximale (a ambarcaţiunii)
- s.faza de menţinerea a vitezei maximale (a ambarcaţiunii) până la
terminarea probei de 200m şi epuizarea resurselor.
Trebuie menţionat faptul că este exista un raport direct proporţional
între viteză de deplasare a ambarcaţiunii, frecvenţa de padelare sau vâslire a
sportivilor şi forţa aplicată palei (vâslei) numit raport optim.
Analizând aceste faze după volumul şi intensitatea lor ajungem la
concluzia că forţa care reprezintă calitatea motrică de bază a acestei
discipline sportive se manifestă astfel:
- forţă maximă, forţa elastica-exploziva
-forta rapidă-viteză
-forta viteza rezistenta anaerobă.

1.Forţa maxima-forta efectivă pe care un grup de muşchi o poate

dezvolta în cadrul unui singur efort, este corelată cu suprafaţa de secţiune a
muşchiului. Forţă maximă dezvoltată poate varia între 400-450N în probele
de 200m. dacă se compara cu forţa izometrica maximă, forţa produsă
reprezintă 75-80% în start, şi depinde de cantitatea de creatinfosfat din
musculatura scheletică de conţinutul ATP şi cantitatea de enzime ATP-aze.

2.Forţa elastica-exploziva, capacitatea unui grup de muşchi de a

învinge rezistenţă ce i se opune, printr-o contracţie de viteză maximă fiind
determinată de proporţia fibrelor rapide (tipII) comparativ cu fibrele lente
(tipI) dintr-un muşchi. Forţa explozivă (la intensităţi mari de efort, ajuta la
demaraj, după prima lovitură), şi depinde de cantitatea de creatinfosfat din
musculatura scheletică şi de conţinutul ATP şi cantitatea de enzime
ATP-aze.

3. Forţa rapidă-viteză capacitatea sistemului neuromuscular de a

învinge rezistente printr-o contracţie foarte rapidă determinată de proporţia
fibrelor rapide (tipII) de cantitatea de creatinfosfat din musculatura
scheletică şi de conţinutul ATP şi cantitatea de enzime ATP-aze.

4.Forţa rezistenta anaerobă-reprezintă intervalul de timp sau numărul

de repetări pentru care poate fi menţinută o contracţie musculară de o
intensitate cât mai mare. Producerea forţei în timpul unei lovituri trebuie
repetată de peste 70-80 ori în probele de 200.m, în funcţie de probă în care
se participa individual sau în echipaje. (70-80 lov / timp 31.532sec.-
40.181sec/ lovitura.) vezi tab.I
91
Tab.nr.1 Valorile timpilor sportivilor clasaţi pe locul I. la CM seniori 2017

Probe Timpi Probe Timpi Probe Timpi

KI F.200m 40.181 CI 200m 39.161 KI B.200m 34.807
K2 F.200m 36.886 C2 200m 36.019 K2 B.200m 31.532
Dif.timp. 3.195 Dif.timp. 3.142 Dif.timp. 3.275
CI F.200m 48.168

Energia utilizată e produsă de sistemele energetice anaerobe (forţa

rezistenta anaerobă) în proporţie de 100%, şi depinde de conţinutul de
enzime glicolitice, eficacitatea sistemelor tampon prin neutralizarea ionilor
de H+ ai acidului lactic.
Efortul specific în cadrul celor 7 (şapte) probe olimpice de 200m:
(KIB.; K2B.; CIB.; C2B.; KIF.; K2F.; CIF.) din punct al ergogenezei este de
tip anaerob, el variind ca durata în funcţie de viteză de deplasare a
ambarcaţiunilor.

Metodele pentru dezvoltarea forței:

Metoda eforturilor maximale și supramaximale se bazează pe
folosirea încărcăturilor care oscilează între 100-120% din posibilitățile
maxime ale sportivului din ziua respectivă. Numărul repetărilor este minim,
al seriilor 1-3. Exercițiile efectuate care egalizează sau depășesc
posibilitățile limită de moment ale sportivului, urmăresc perfecționarea
activității neuromusculare.
Metoda eforturilor mari se aplică în scopul solicitării componentelor
nervoase prin excitații maxime și pentru hipertrofia fibrelor musculare.
Metoda eșalonează încărcarea în kg și repetările astfel: 50 kg / 3, 50kg / 3,
70 kg / 3, 90 Kg / 2, 10 Kg / 1, 90 Kg / 2, 80 Kg / 3
Metoda eforturilor mijlocii, utilizează încărcătura medie, dozate
diferit astfel:
• pentru ramuri de sport care reclamă forța în regim de viteză se
folosesc intensități cuprinse între 30-50% din posibilitățile repetate de 3-6
ori în 6-9 serii;
• -pentru sporturi în care predomină forța în regim de rezistență, se
utilizează intensități cuprinse între 50-80% din posibilități în 3-6 repetări, în
cadrul a 6-9 serii.

92
 Metoda eforturilor de tip exploziv se aplică în scopul dezvoltării
forței în regim de viteză și prevede intensități cuprinse între 75-95% din
posibilități, 3-6 repetări, în 6-9 serii pentru fiecare exercițiu.
Metoda lucrului în circuit derivată din metoda eforturilor repetate se
bazează pe efectuarea unui număr relativ mare de exerciții 9-12, stații cu o
încărcătură cuprinsă între 50-60% din posibilitățile repetate de 10-15 ori în
3-5 circuite.
Structura exercițiilor se alege în funcție de direcția dezvoltării forței în
regim de rezistență, în concordanță și cu nevoile tehnice ale sportului
respectiv.
La sfârșitul fiecărui circuit se face o pauză de 1-5 minute. Valoarea
încărcăturilor se mărește la un anumit interval de timp în funcție de
progresele obținute. Metoda eforturilor segmentare presupune prelucrarea
analitică a grupelor musculare interesate în vederea creșterii masei
musculare și deci a forței în regim de rezistență.

Metoda eforturilor până la refuz urmărește creșterea masei

musculare, paralel cu antrenarea componentelor necesare creșterii indicilor
forței în regim de rezistență. dozarea încărcăturilor depinde de specificul
ramurii ori probei sportive respective. Lucrul se desfășoară continuu, relativ
lent.

Metoda eforturilor izometrice, spre deosebire de celelalte metode

care sunt izometrice, constituie o altă cale de dezvoltare a capacității de a
utiliza încărcături maxime, acționând asupra unor grupe musculare în
diferite poziții prin împingere, apăsare, presiuni asupra unei rezistențe
mobile, fără a le modifica dimensiunea.
Nu se recomandă încordări care depășesc 12s deoarece se produce
oboseala sistemului nervos central, extrem de solicitant în acest tip de efort.
După fiecare efort izometric se efectuează o pauză de 90s.
Această metodă permite lucrul segmentar, putându-se mării selectiv
forța grupelor musculare în anumite poziții și direcții impuse de specificul
procedeelor tehnice utilizate în concurs.
Metoda ,,volitivă” poate fi metoda de dezvoltare a forței, deși esența ei
este psihologică. Efectul ei fizic își găsește locul în această clasificare.

Planificarea exercițiilor pentru dezvoltarea forței

Planificarea dezvoltării forței în concordanță cu nivelul solicitării ei
în concurs este o problemă complexă. Ea presupune stabilirea unei
93
succesiuni, a unor combinații cu caracter complementar, care să contribuie
eficient și oportun la creșterea indicilor de forță.
Ca regulă de bază, de reținut, pentru sporturile în care predomină forța
în regim de viteză numărul antrenamentelor într-un ciclu săptămânal este
mai mic față de cel realizat în sporturile care reclamă forța în regim de
rezistență. În planificare trebuie să se tină seama de vârsta sportivilor, știut
fiind că adaptarea la efort este mai rapidă la tineri decât la cei vârstnici.
Numărul de lecții în ciclul zilnic și cel săptămânal a crescut odată cu
sporirea încărcăturilor, a repetărilor și seriilor, volumul și intensitatea
rezultând din suma, numărul pauzelor și durata lor. Planificarea
antrenamentului pentru dezvoltarea forței generale și specifice, statice și
dinamice, trebuie să tină seama de nevoile reale ale concursului și de
graficul formei sportive.

Forța în regim de rezistență, reflectă capacitatea organismului de a

rezista la eforturi în condițiile contracțiilor musculare de lungă durată.
Intensitățile de lucru sunt cuprinse între 65- 80% din posibilități, se
efectuează un număr mare de repetări în 2-4 serii, și 9-12 exerciții. Este
predominantă în kaiac-canoe.
Tabel nr.1. FR - Tip forţă: rezistenţă, lucru în circuit
Formă Dezvoltarea forței rezistente
Metodă Antrenamentul în circuit
Volum 8-10 exerciții, 30 min. fără pauză, etape de 30
min.de lucru
Încărcătură 40%
Pauză 5 minute
Exerciţii Tracțiuni, imp, culcat, ramat oriz, abdomen,
genuflexiuni, tras stânga, flotări, tras
dreapta, împ. în fată, ramat vert
Tabel nr.2. FV – Tip forţă: viteză, lucru în serii
Formă Dezvoltarea forţei viteză
Metodă Serii cu execuţie rapidă
Volum 6 exerciţii, 4 serii de fiecare, 12 rep.pe serie
Încărcătură 60-70%
Pauză 2 minute între serii
Exerciţii împ, culcat, ramat oriz, flotări, tras stânga,
tras dreapta, împ. în faţă.

94
 Tabel nr.3. Fmax - Tip forţă: maximală lucru în serii
Formă Dezvoltarea forţei rezistente
Metodă Antrenamentul în serii
Volum 4-5 exerciţii
Încărcătură 90-95%
Pauză 2 minute între serii
Exerciţii împ, culcat, ramat oriz, abdomen, tras
stânga, tras dreapta.

13.2.Dezvoltarea rezistenţei
Rezistenţa este capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu
o durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare menţinând indici constanţi
de eficacitate optimă. Deci este capacitatea de a depune eforturi, fără
apariţia stării de oboseală senzorială, emoţională, fizică sau prin învingerea
acestui fenomen. R. Manno defineşte rezistenţa ca fiind” capacitatea motrică
care permite omului să se opună oboselii în lucrul de lungă durată” iar T.
Ardelean elaborează o definiţie mai cuprinzătoare cum ar fi: ”rezistenţa
reprezintă capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice, provocate de
activitatea musculară desfăşurată într-un efort de intensitatea precizată şi un
regim determinant, fără modificarea intensităţii prescrise”. După unii
specialişti, rezistenţa mai este denumită şi anduranţă (endurance=puterea de
a suporta).
Forme de manifestare
În funcţie de ponderea musculaturii solicitată:
- rezistenţa generală, când în activitate este cuprinsă 2/3 din întreaga
musculatură a corpului (musculatura unui membru inferior constituie 1/6 din
întreaga musculatură); este condiţionată de sistemele cardio-vascular,
respirator (capacitatea de a consuma oxigen)
- rezistenţa regională, când este cuprinsă în activitate 1/3-2/3 din masă
musculară;
- rezistenţa locală, când este cuprinsă mai puţin de 1/3 din întreaga
musculatură a corpului.
În raport cu disciplina sportivă:
- Rezistenţa generală, care este capacitatea organismului uman de a
efectua timp îndelungat acte şi acţiuni motrice, cu eficientă şi fără apariţia
oboselii solicitând mult sistemul nervos central, sistemul cardiovascular şi
sistemul respirator;
- Rezistenţa specifică care este capacitatea organismului uman de a
depune eforturi pe care le implica probele sau ramurile sportive;
95
 După criteriul “sursele energetice, intensitatea şi durata efectului:
- Rezistenţa anaerobă care este specifică pentru eforturile cuprinse
între 15 sec. şi 2 min.;
- Rezistenţa aerobă care este specifică pentru eforturile care depăşesc
2 minute.
În funcţie de durata efortului:
- Rezistenţă de durată medie;
- Rezistenţă de lungă durată;
- Rezistenţă de scurtă durată.
După criteriul natura efortului:
- Rezistenţa în efort cu intensitate constantă;
- Rezistenţa în efort cu intensitate variabilă.
După criteriul “modul de combinare cu alte calităţi motrice:
- Rezistenţa în regim de forţă;
- Rezistenţa în regim de viteză.
Alţi specialişti, pe lângă formele prezentate mai sus, deosebesc patru
tipuri de rezistenţă:
- rezistenţa intelectuală (neuropsihică) – capacitatea de a efectua timp
îndelungat activităţi ce solicită intens intelectul omului (jocul de şah,
exerciţiile de matematică);
- rezistenţa senzorială, activitatea trăgătorilor în timpul
antrenamentelor şi competiţiilor, care solicită intens organele de simţ;
- rezistenţa emoţională, care exprimă capacitatea omului de a efectua
o activitate prelungită în condiţiile unui stres emoţional deosebit (alpinism,
auto-moto, concursurile cu miză mare, etc.);
- rezistenţa fizică locală, regională, generală (se mai numeşte şi
vegetativă pentru că limitele ei sunt determinate în special de capacităţile
funcţionale ale sistemului cardiovascular şi aparatului respirator.
Factorii care condiţionează rezistenţa
Se întâlnesc 4 tipuri de factori:
Factori morfologici
- Tipul de fibre musculare. Există o corelaţie procentuală între
activitatea fibrelor roşii şi consumul maxim de oxigen. Un efort izometric
de 20-25% din capacitatea maximă se realizează numai prin contracţia
fibrelor roşii; peste 25-30% intră în contracţie şi cele albe (fibrele musculare
roşii şi albe intră în acţiune diferenţiat în funcţie de gradul de solicitare).
Factori fiziologici
- Capilarizarea şi reglarea periferică. Vascularizarea musculaturii
angajată în efort este mai bună decât la grupurile musculare ce nu sunt
96
cuprinse direct în activitate. Irigarea sanguină locală creşte de 15-20 ori faţă
de repaus.
- Capacitatea cardiovasculară. Aparatul cardiovascular împreună cu
muşchii formează un sistem în care inima acţionează ca o pompă, iar
sângele ca un vehicul care transportă substanţele nutritive şi oxigenul la
muşchi, precum şi a cataboliţilor pentru eliminare. La aceasta se adaugă
capacitatea de schimb la nivelul capilarelor. Criteriul de apreciere a
capacităţii de rezistenţă este consumul maxim de oxigen (V02max). Nu este
singurul indicator, lui i se poate adăuga buna funcţionare a inimii,
dimensiunile acesteia care determină minut/volumul. Diferenţele între
antrenaţi şi neantrenaţi sunt net superioare în favoarea primilor. Volumul
sistolic, pe nemâncate la un individ este de 50 cmc-80 cmc (minut volumul
este prin urmare de 50 cmc (80 cmc) x 60 F.C. = 3000 cmc (4800 cmc) = 3-
5 litri. Digestia creşte volumul sistolic şi minut/volumul cu 15-20%. Efortul
fizic face să crească minut/volumul până la 35 litri de sânge.
- Capacitatea pulmonară. Pătrunderea unei cantităţi mai mari de
oxigen în sânge este determinată de volumul pulmonar şi capacitatea de
difuziune la nivelul alveolelor. Volumul plămânilor creşte pentru faptul că
antrenamentul de rezistenţă favorizează dezvoltarea musculaturii toracice şi
în acelaşi timp a perimetrului toracic. Tehnica respiratorie este de mare
importanţă, ea trebuie corelată cu ritmul activităţii desfăşurate şi să
contribuie la evacuarea unei cantităţi cât mai mari de bioxid (4 paşi se
inspiră şi la alţi 4 se expiră, de regulă; în tempo mediu 3:3 şi chiar mai
puţin).
Factori metabolici
- Resursele energetice, activitatea enzimatică şi mecanismele
hormonale. Rezervele energetice: fosfaţii, glicogenul, moleculele de
trigliceride există la nivelul celulelor şi pot fi aduse din ficat (rezervele de
glicogen) de către sânge sau din stratul adipos subcutanat la celula
musculară din activitate. Creşterea activităţii enzimelor este asociată cu
creşterea rezervelor energetice. Efortul de rezistenţă se situează în zona în
care nu se formează acid lactic. Antrenamentul de tip aerob va produce în
fibrele musculare roşii care conţin o cantitate mare de mitocondrii, sporirea
acestora şi în consecinţă capacitatea oxidativă.
Factorii psihici
-joacă rolul de dinamizator. Procesele volitive cu aspectele de dârzenie şi
perseverenţă favorizează eforturile de rezistenţă.
Metode pentru dezvoltarea rezistenţei
În funcţie de variaţia volumului efortului:
97
 Metoda eforturilor repetate (repetarea relativ a aceluiaşi efort);
Metoda eforturilor uniforme.
În funcţie de variaţia intensităţii efortului:
Metoda eforturilor variabile (modificarea vitezei de parcurgere a
anumitor porţiuni din cadrul alergării de durată);
Metoda eforturilor progresive (bazată pe variaţia intensităţii efortului).
În funcţie de variaţia volumului cât şi a intensităţii:
Metoda antrenamentului cu intervale (o metodă de bază în dezvoltarea
rezistenţei). Metoda intervalelor trebuie să fie folosită cu precauţie
pentru că organismul în creştere are posibilităţi mai reduse în privinţa
menţinerii homeostazei) generale a sângelui şi de a lupta eficient
împotriva acumulării rapide de acid lactic.
În cazul de faţă utilizarea simulatorului doreşte să aducă o
îmbunătăţire a rezistenţei de forţă prin metodele mai sus menţionate, cele
mai uzitate fiind reprezentate de:
- Metoda eforturilor repetate (repetarea relativ a aceluiaşi efort);
- Metoda eforturilor uniforme.*
Anduranţa aerobă şi rezistenţa specifică sunt extrem de importante în
realizarea scopurilor antrenamentului de rezistenţă. Prin această tranziţie de
la anduranţa aerobă la rezistenţa specifică sportului respectiv, accentul este
pus în continuare pe anduranţa aerobă. Sunt introduse elemente de activitate
anaerobă, în funcţie de specificul sportului respectiv şi de ergogeneza
fiecărei activităţi. Ritmul activităţii şi cadenţa exerciţiilor specifice se
particularizează, în mod progresiv, pentru sporturile de echipă.
Antrenamentul intensiv specific fazei competiţionale poate da greş dacă nu
se dezvoltă o bază solidă a rezistenţei în cea de-a doua fază. Metodele
predominante sunt un antrenament uniform, alternativ, cu intervale lungi şi
medii (către sfârşitul acestei faze). Volumul de antrenament atinge nivelurile
cele mai înalte în faza aerobă şi în această fază din planul anual.

13.3.Dezvoltarea rezistenţei, impusă de probele din competiţiile de

înalt nivel
Rezistenta este calitatea motrică perfectibila care se păstrează timp
îndelungat. Pentru aceasta trebuie să se respecte câteva cerinţe de bază:
-continuitatea – regulă de mare importanţă care presupune planificarea
- creşterea continua a duratei sau distanţei şi aprecierea continua a
progreselor.
Rezistenta reprezintă: ,,Capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat o anumită activitate fără a scădea eficacitatea ei”(DRADNEA,
98
A., (1996), Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodologie. Edit. Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti)
Rezistenta este o calitate motrică uşor perfectibila, ca urmare a
efectuării continue şi sistematice a unor exerciţii specifice şi se poate păstra
la valoarea atinsă o perioadă lungă de timp.
Forme de manifestare:
Rezistenta generală: capacitatea organismului de a executa timp
îndelungat acţiuni motrice care angajează 70% din grupele musculare şi
impune solicitarea marilor sisteme: S.N.C., cardiovascular şi respirator. Este
vorba de un efort predominant aerob.
Rezistenta specifică: aspectele particulare ale rezistenţei necesare în
kaiac canoe.
Forme de manifestare a rezistenţei în kaiac canoe:
- aeroba
- anaeroba
- mixtă
Metode şi mijloace pentru dezvoltare a rezistenţei în kaiac canoe:
-Metoda eforturilor repetate (repetarea relativ a aceluiaşi efort)
-Metoda eforturilor variabile (modificarea vitezei de parcurgere a
anumitor porţiuni din cadrul alergării de durată)
-Metoda eforturilor progresive (bazată pe variaţia intensităţii efortului)
-Metoda antrenamentului cu intervale (o metodă de bază în
dezvoltarea rezistenţei)
Modelele de antrenament tind să dezvolte rezistenţa aerobă şi
anaerobă.
Capacitatea de rezistenţă este fundamentată pe două concepte:
-capacitatea de lucru înţeleasă că o anumită cantitate de carburanţi
care sunt folosiţi;
-puterea văzută ca modalitate de extragere şi de folosire a acestui
carburant.
Activitatea canoistă are la bază un sistem integrat de activitate
aerobă şi anaerobă în funcţie de tipul competiţiei.
Având la baza aceste concepte, metodele de dezvoltare a rezistenţei
pot fi clasificate astfel, sintetizând:
-Activitate continuă uniformă - variată
-Activitate întreruptă de pauze complete – incomplet

99
 Dezvoltarea calităților motrice combinate
• Rezistența în regim de viteză se reflectă în posibilitățile
organismului de a rezista la eforturi, în condițiile, unor contracții rapide, pe
o durată mare de timp. Această aptitudine motrică combinată se dezvoltă
folosind intensități de 50-65%, din posibilități, un număr de 9-12 repetări, în
4-6 serii pentru 4-12 exerciții. Este reprezentată de capacitatea sistemului
neuromuscular de a învinge o rezistență suficient de mare printr-o viteză de
concentrație maximă. Este o aptitudine psihomotrică combinată întâlnită atât
la sortivii din kaiac canoe.
• Rezistența în regim de forță reflectă capacitatea organismului de
a rezista la eforturi moderate pe o durată mare de timp. Intensitățile folosite
reprezintă 50-60% din posibilități, numărul de serii și repetări este mai mare
de 12-24, uneori până la refuz în 4-6 serii sau 3-6 circuite cu 6-9 exerciții.

Metodica antrenamentelor pe simulator

R4
• puls 155+ 5 b/min, stroc 55-60 lov/minut
• 6-8 mM/L lactat
• 8-30 min
• simulator 2-6 Km, repetări
(8x500; 6x1000) (+ 10”=3x2000; 2x3000; 1x6000m;)
R3
• puls 160+ 10 b/min, stroc 65-70 lov/minut
• 8-10 mM/L lactat
• 8-30 min
• simulator 2-6 Km, repetări
(8x500; 6x1000) (+ 10”==3x2000; 2x3000; 1x6000m;)
Exemplu de dezvoltare a rezistenţei în antrenamentul de kaiac
Antrenamentele pe simulator se fac în etapele II: III şi IV din
macrociclul anual (perioada de iarnă).
- voi arăta mai jos repartiţia antrenamentelor de dezvoltare a
forţei rezistente specifice pe simulator în cadrul microciclurilor;
- apoi microciclurile în cadrul mezociclurilor;
- mezociclurile în macrociclul anual;
- impotranţa simulatorului în lecţia de antrenament

100
 Tabel nr.1.Distribuţia antrenamentelor pe simulator în cadrul
microciclurilor
ETAPA ÎI luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă
C.S.nr.5 1x6000m ------------ 3x2000m ------------ 1x6000m ------------
C.S.nr.6 1x6000m ------------ 3x2000m ------------ 1x6000m ------------
C.S.nr.7 1x6000m ------------ 1x6000m ------------ 3x2000m ------------
C.S.nr.8 1x6000m ------------ 1x6000m ------------ 3x2000m ------------
ETAPA luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă
III
C.S.nr.9 ----------- 3x2000m ------------ 1x6000m ------------- 3x2000m
C.S.nr.10 ----------- 3x2000m ----------- 1x6000m ----------- 3x2000m
C.S.nr.11 ----------- 3x2000m ----------- 1x6000m ----------- 3x2000m
C.S.nr.12 ----------- 3x2000m ----------- 1x6000m ----------- 3x2000m
ETAPA IV luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă
C.S.nr.13 1x6000m ------------ 3x2000m ------------ 6x1000m ------------
C.S.nr.14 1x6000m ----------- 3x2000m ----------- 6x1000m -----------
C.S.nr.15 1x6000m ----------- 3x2000m ----------- 6x1000m -----------
C.S.nr.16 1x6000m ----------- 3x2000m ----------- 6x1000m -----------
Tabel nr.2. EtapaII - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă
padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 6000 m
ETAPA ÎI C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 36/kjul 36/kjul 38/kjul 38/kjul
Distanţa 6000m 6000m 6000m 6000m
Timpul 36 minute 35 minute 34 minute 32 minute
Viteza/1000m 6min/1000m 5, 5min/1000m 5.4min/1000m 5.2min/1000m
Fr. loviturii 50-52lov/min 52-54lov/min 54-56lov/min 56-58lov/min
Fr.cardiacă 140-145b/min 145-150b/min 140-150b/min 140-155b/min
Tabel nr.3. EtapaII - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă
padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 6000 m
ETAPA ÎI C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 36/kjul 36/kjul 38/kjul 38/kjul
Distanţa 6000m 6000m 6000m 6000m
Timpul 36 minute 35 minute 34 minute 32 minute
Viteza/1000m 6min/1000m 5, 5min/1000m 5.4min/1000m 5.2min/1000m
Fr. loviturii 50-52lov/min 52-54lov/min 54-56lov/min 56-58lov/min
Fr.cardiacă 140-145b/min 145-150b/min 140-150b/min 140-155b/min
Tabel nr.4 Etapa III - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă
padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 6000m
ETAPA III C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 36/kjul 36/kjul 38/kjul 38/kjul
Distanţa 6000m 6000m 6000m 6000m
Timpul 36 minute 35 minute 34 minute 32 minute
Viteza/1000m 6min/1000m 5, 5min/1000m 5.4min/1000m 5.2min/1000m
Fr. loviturii 50-52lov/min 52-54lov/min 54-56lov/min 56-58lov/min
Fr.cardiacă 140-145b/min 145-150b/min 140-150b/min 140-155b/min

101
 Tabel nr.5 Etapa IV - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă
padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 6000m
ETAPA VI C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 36/kjul 36/kjul 38/kjul 38/kjul
Distanţa 6000m 6000m 6000m 6000m
Timpul 36 minute 35 minute 34 minute 32 minute
Viteza/1000m 6min/100m 5, 5min/1000m 5.4min/1000m 5.2min/1000m
Fr. loviturii 50-52lov/min 52-54lov/min 54-56lov/min 56-58lov/min
Fr.cardiacă 140-145b/min 145-150b/min 140-150b/min 140-155b/min

Tabel nr.6 Etapa ÎI - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă

padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 2000m
ETAPA ÎI C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 38/kjul 38/kjul 40/kjul 40/kjul
Distanţa 2000m 2000m 2000m 2000m
Timpul 10.30 minute 10.20 minute 10.10minute 10.05 minute
Viteza/1000m 5.15min/100m 5.10min/1000m 5.5min/1000m 5.02min/1000m
Fr. loviturii 60-62lov/min 62-64lov/min 64-66lov/min 66-68lov/min
Fr.cardiacă 150-155b/min 155-160b/min 155-160b/min 155-160b/min

Tabel nr.7 Etapa III - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă

padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 2000m
ETAPA III C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 40/kjul 40/kjul 42/kjul 42/kjul
Distanţa 2000m 2000m 2000m 2000m
Timpul 10 minute 9.50 minute 9.50 minute 9.40 minute
Viteza/1000m 5min/100m 4.55min/1000m 4.55min/1000m 4.50min/1000m
Fr. loviturii 60-62lov/min 62-64lov/min 64-66lov/min 66-68lov/min
Fr.cardiacă 155-160b/min 155-160b/min 160-165b/min 160-165b/min

Tabel nr.8 Etapa IV - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă

padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 2000m
ETAPA IV C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 42/kjul 42/kjul 44/kjul 44/kjul
Distanţa 2000m 2000m 2000m 2000m
Timpul 9.40 minute 9.30 minute 9.30 minute 9.20 minute
Viteza/1000m 4.50/100m 4, 45min/1000m 4.45min/1000m 4.40min/1000m
Fr. loviturii 60-62lov/min 62-64lov/min 64-66lov/min 66-68lov/min
Fr.cardiacă 160-165b/min 160-165b/min 165-170b/min 165-170b/min

Tabel nr.9 Etapa ÎI - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă

padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 1000m
ETAPA ÎI C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 44/kjul 44/kjul 44/kjul 44/kjul
Distanţa 1000m 1000m 1000m 1000m
Timpul 5.00 minute 5.00 minute 4.55 minute 4.55minute
Viteza/1000m 5min/100m 5min/1000m 4.55min/1000m 4.55min/1000m
Fr. loviturii 70-72lov/min 72-74lov/min 74-76lov/min 76-78lov/min
Fr.cardiacă 160-165b/min 160-165b/min 160-165b/min 160-165b/min
102
 Tabel nr.10 Etapa III - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă
padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 1000m
ETAPA III C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 45/kjul 45/kjul 45/kjul 45/kjul
Distanţa 1000m 1000m 1000m 1000m
Timpul 4.50 minute 4.50 minute 4.40minute 4.40 minute
Viteza/1000m 4.50min/100m 4.50min/1000m 4.40min/1000m 4.40min/1000m
Fr. loviturii 70-72lov/min 72-74lov/min 74-76lov/min 76-78lov/min
Fr.cardiacă 165-170b/min 165-170b/min 165-170b/min 165-170b/min

Tabel nr.10 Etapa IV - Încărcătură, distanţe, timp, viteză, frecvenţă

padelare, frecvenţă cardiacă pe distanţa de 1000m
ETAPA III C.S.nr.5 C.S.nr.6 C.S.nr.7 C.S.nr.8
Încărcătura 46/kjul 46/kjul 46/kjul 46/kjul
Distanţa 1000m 1000m 1000m 1000m
Timpul 4.40 minute 4.40 minute 4.30 minute 4.20 minute
Viteza/1000m 4.40min/1000m 4.40min/1000m 4.30min/1000m 4.20min/1000m
Fr. loviturii 70-72lov/min 72-74lov/min 74-76lov/min 76-78lov/min
Fr.cardiacă 170-175b/min 170-175b/min 170-175b/min 170-175b/min

Tabel nr.11 Număr kilometri vâsliţi:

pe SIMULATOR ETAPA ÎI + III + IV
6000m 3 x 2000m 6 x 1000m
Intensitate/
Km.
R5 0 0 0
R4 40km
R3 0 96km 24km
R2 0 0
R1 0 0

ore 170
Simulator - 160 km
Total - 160 km (R4-R3)
Probe control: Specific 4
-
Nespecific - 0

13.4.Dezvoltarea vitezei
Definiţie: Viteza este capacitatea organismului uman de a executa
acţiuni motrice cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale

103
acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate, repeziciune, iuţeală
maximă, în funcţie de condiţiile existente.
Formele de manifestare:
A.Viteza de reacţie, este viteza reacţiei motrice. Ea este dependentă de
cele cinci elemente: apariţie excitaţiei în receptor; transmiterea pe cale
aferentă; analiza semnalului care durează cel mai mult; transmiterea pe cale
aferentă; excitarea muşchilor. Viteza de reacţie nu este identică pentru toate
segmentele corpului, la membrele superioare s-au înregistrat cei mai buni
indici;
B.Viteza de execuţie, este capacitatea de a efectua un act motric sau o
acţiune motrică. Această formă de viteză se măsoară prin timpul care trece
de la începerea execuţiei şi până la încheierea acesteia;
C.Viteza de repetiţie, care se mai numeşte şi “frecvenţa mişcării”. Ea
constă în capacitatea de a efectua aceeaşi mişcare într-o unitate sau interval
de timp prestabilite. Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul şi
ritmul mişcării;
D.Viteza de deplasare este o variantă a vitezei de execuţie, atunci când
se pune problema parcurgerii unui spaţiu prestabilit contra timp şi o variantă
a vitezei de repetiţie atunci când se pune problema cât spaţiu, ce distanţă se
parcurge într-o unitate de timp prestabilită.
Începând cu vârsta de 10 ani se poate realiza dezvoltarea/educarea
vitezei sub toate formele sale de manifestare. Exerciţiile folosite pentru
dezvoltarea vitezei trebuie să fie ori foarte simple ca execuţie tehnică, ori
bine însuşite că tehnică. Exerciţiile de viteză, ca durată, se încadrează între
5-6 secunde şi 40-45 secunde, după care se intră în zona rezistenţei
anaerobe. Viteza se dezvoltă/educă în lecţie ca primă temă, indiferent de
timp, spaţiu, subiecţi.
Factori care determină valoarea vitezei:
• mobilitatea proceselor nervoase;
• timpul de reacţie;
• fineţea analizatorilor;
• fibre albe;
• valoarea resurselor energetice şi conţinutul de fosfocreatină şi ATP a
muşchilor;
• nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice;
• lungimea segmentelor;
• capacitatea de concentrare şi mobilizare.

104
 13.5.Dezvoltarea vitezei în kaiac canoe
Factori de condiţionare a vitezei
În cazul factorului biologic de natură nervoasă – factorul periferic
muscular – reprezentative sunt următoarele elemente:
-tipul de fibre musculare;
-forţa musculară;
-surse de energie;
-elasticitatea, întinderea şi relaxarea musculară;
-starea de încălzire;
-oboseala;
-sexul;
-vârsta.”
Ereditatea este un alt factor cu o contribuţie importantă în
manifestarea vitezei. Aceasta influenţează decisiv mobilitatea proceselor
nervoase. Viteza este o capacitate motrică puternic condiţionată genetic, cu
un coeficient de heritabilitate de 0, 90.
Printre factorii ce condiţionează viteza se numără şi forţa şi rezistenţa
musculară.
„În cadrul kaiacului şi canoei, formele de manifestare ale vitezei sunt:
Forme elementare:
-viteza de reacţie (viteza de bază sau pură);
-viteza de execuţie (viteza unei mişcări singulare);
-viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor).
Forme combinate:
-viteza de accelerare;
-viteza de deplasare.
Viteza în regimul altor capacităţi motrice:
-viteza în regim de forţă (detentă);
-viteza în regim de rezistenţă - viteza în regim de rezistență se reflectă
în capacitatea organismului de a realiza eforturi cu 30-65% din posibilități,
în condițiile unor contracții musculare de scurtă durată. Pentru obținerea
unei eficiențe maxime, cu 6-9 repetări în 6-9 serii ori3. 6 circuite de câte 5-9
exerciții. Această aptitudine psihomotrică combinată o întâlnim în sărituri,
alergări de viteză și în toate jocurile sportive.
-viteza în regimul capacităţilor coordinative specifice şi nespecifice
(îndemânare).
„Organismul uman nu poate suporta un efort maxim decât între 6-8
sec.. În acest context, în kaiac şi canoe, cele mai importante indicaţii
metodice pentru antrenamentul de viteză sunt:
105
 -exerciţiile să se asemene cu mişcările specific execuţiilor tehnice;
-intensitatea exerciţiului va trebui să atingă nivelul între 80-100% din
posibilităţile maxime;
-durata exerciţiului va fi în funcţie de modul de manifestare al vitezei,
la fel şi distanţa;
-pauzele sunt optime până la refacerea completă;
-amploarea exerciţiului pentru viteze maxime şi forţă-viteză este de 5-
10 repetări pe unitate de antrenament;
-toate antrenamentele de viteza se desfăşoară după o bună încălzire şi
pe un fond de odihnă
Metode pentru dezvoltarea vitezei: clasificte astfel:
,,Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie simplă:
-metoda repetărilor (globală şi pe părţi);
-metoda întrecerii;
-metoda senzoriomotrică de dezvoltare a capacităţii perceperii
timpului.
Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă:
-metoda repetărilor cu reacţii la obiective de mişcare;
-metoda jocului;
-metoda întrecerii.
Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie:
-metoda repetărilor în tempo maxim pe părţi;
-metoda repetărilor globală;
-metoda jocului;
-metoda întrecerii.
Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie:
-metoda repetării în tempo maxim;
-metoda repetării în tempouri alternate;
-metoda jocului;
-metoda întrecerii.
Formele de manifestare ale vitezei:
Viteza de reacţie – sau starea de latenţă se măsoară prin timpul scurs
între momentul aplicării stimulului şi momentul declanşării răspunsului
motor adecvat.
Viteza de execuţie – sau viteza maximă, se măsoară prin timpul scurs
între momentul încheierii unei mişcări singulare.
Viteza de repetiţie – sau frecvenţa mişcărilor, priveşte mişcările
ciclice şi reprezintă capacitatea de a putea executa un număr de mişcări

106
identice, într-un timp cât mai scurt. Se măsoară prin numărul mişcărilor
efectuate într-un timp dat.
Viteza de accelerare – este o formă combinată de manifestare a
vitezei şi reprezintă aptitudinea de a dezvolta viteză până la limită, pentru
individul respectiv, într-un timp cât mai scurt.
Viteza de deplasare – ca de altfel şi viteza de accelerare, este o formă
combinată de manifestare a vitezei implicând şi alţi factori:
-lungimea pasului de alergare;
-raportul optim între frecvenţă şi lungimea pasului;
-tehnica pasului de alergare, în speţă a pasului lansat de viteză.
„Dintre toate calităţile motrice, viteza este cel mai puţin perfectibilă,
depinzând, în primul rând, de procesele nervoase înnăscute la jucători; pe de
altă parte, ea trebuie să ţină pasul cu forţa şi rezistenţa, care sunt
perfectibile, dar şi cu stereotipurile dinamice în continuă apariţie şi noutate,
aceste elemente contribuind la frânarea dezvoltării vitezei”(Dragnea A.,
(1996), Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodologie. Edit. Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti)
Metodica antrenamentelor în kaiac –canoe:
Treapta 3B. R3 – PUTERE AEROBĂ – VO2 max
 85% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în fiecare
etapă prin testul aerob.
 puls 170+ 5 b/min, stroc 85-90 lov/min, viteza 8, 0-8, 5. noduri
 viteza = 8, 5 noduri x 1, 852 =15, 742km/h (3, 42/1000m)
 8-10 mM/L lactat
 8-30 min
 apa 2-6 Km, repetări (8x500; 6x1000) (+ 10”==3x2000; 2x3000;
1x6000;)
 intervale lungi 1’- 2’- 3’- 2’- 1’)
 simulator, forţa rezistenta
 repetări medii şi lungi, anduranţa scurtă
Treapta 3B+. R3 – PUTERE AEROBĂ – VO2 max
 90% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în fiecare
etapă prin testul aerob.
 puls 175+ 5 b/min, stroc 100lov/min, viteza8, 8-9, 0. noduri
 viteza = 8, 8noduri x 1, 852km/h = 16, 297km/h (3, 38/1000m)
 10-12 mM/L lactat
 8-30 min
 apa 2-6 Km (6x500; 4x1000)(+ 10”===2x2000; 1x3000)
107
  intervale medii-lungi 1’- 2’- 3’- 2’- 1’)
 simulator, forţa putere
 repetări medii şi lungi, anduranţa scurtă
Treapta 4. TOLERANŢA LA LACTAT
 95% din valoarea maximă a sportivului care se stabileşte în fiecare
etapă prin testul aerob.
 puls 180+ 5 b/min, stroc 100lov/min, viteza 9, 0-9, 5. noduri
 viteza = 9, 0 noduri x 1, 852km/h =16, 668km/h (3, 36/1000m)
 12-14 mM/L lactat
 8-25 min
 apa 2-6 Km (4x500; 3x1000)
 intervale medii 1’- 2’- 1’)
 simulator, forţa putere
 repetări medii, anduranţa scurta
Treapta 5. OXIGEN – LACTAT
 nivelul efortului - 100%, stroc 120-130 lov/min, viteza 10, 0. noduri
 viteza = 10 noduri x 1, 852km/h =18, 52km/h (3, 26/1000m)
 20mM/L lactat
 puls 185+ 5 b/min
 cursa de 1000m şi 500m
 proba de control, cursa de 1000m şi 500m
Treapta 6. LACTAT - OXIGEN
 nivelul efortului - 105%, stroc 130-135 lov/min, viteza 11, 0.noduri
 viteza = 11, 0 noduri x 1, 852km/h = 20, 372km/h
 20mM/L lactat
 puls 190 b/min
 repetări scurte (8x200, 8x250, 6x300)
 intervale scurte (15x30’’; 15’’- 30’’- 45’’- 30’’-15’’ x 3); forţa viteza.
 Treapta 6.+ R1 – ANAEROB ALACTACID
 nivelul efortului - 110%, stroc peste 135lov/min, viteza peste 11, 0.
noduri
 starturi, sprinturi până la 15’’; forţa max.
Ponderea diverselor intensităţi în structura probelor
Treapta 3+. int. 90% stroc 100lov./min viteza 8, 8-9, 0. noduri VO2 max2
putere aerob
Treapta 4. int. 95% stroc 105-110lov./min viteza 9, 0-9, 5. noduri toleranţă
la lactat

108
Treapta 5. int. 100% stroc 120-130lov./min viteza 10, 0. noduri oxigen
lactat
Treapta 6. int.105% stroc 130-135lov./min viteza 11, 0. noduri lactate
oxigen
Treapta 6.+ int.110% stroc peste 135lov/min viteza peste 11, 0 noduri
anaerob alactacid

13.6.Dezvoltarea îndemânării în antrenamentul de kaiac canoe

Capacităţile coordinative aparţin ariei calităţilor motrice, însoţesc
actele şi acţiunile motrice, le conferă anumiţi indici de execuţie şi nu pot
exista în afara acestora, cum nu pot exista acte şi acţiuni motrice în afara
calităţilor motrice.
Capacitatea de coordonare este necesară în stăpânirea motrică a
diferitelor situaţi, caracterizându-se prin execuţii rapide, raţionale,
prompt, precis, economicoase, eficiente în anticiparea şi contracararea
adversarului având la baza capacitatea de ghidaj motric, de adaptare,
readaptare şi învăţare motrică.
Capacităţile coordinative sunt în mare măsură determinate
genetic, iar exprimarea lor este condiţionată de procesele de
maturizare ale sistemului nervos şi numărul de deprinderi pe care le
stăpâneşte subiectul.(Dragnea, A., Teodorescu, M., 2002)
Îndemânarea şi capacităţile coordinative intervin şi favorizează
perfecţionarea tehnică.
Capacitate-calitati coordinative întâlnite în canoe-consideraţii
generale
În literatura de specialitate se regăsesc diferite noţiuni despre
capacitate motrică, care reprezintă potenţialul de mişcare a unui
individ, pus în evidenţă de numărul şi calitatea actelor şi acţiunilor
motrice de care este capabil respectivul individ.(Dragnea, A.,
Teodorescu, M., 2002)
Capacitatea coordinativă în canoe este necesară în stăpânirea
motrică a diferitelor situaţii, caracterizate prin:
- execuţii rapide (starturi, sprinturi)
- raţionale (trecere de la degajare la atac-faza aeriană)
- prompte (atacul-imersia palei în apă)
- economicoase (controlul presiunii în pala)

109
 - eficiente (minim efort-maxim eficienta-raportul dintre
frecvenţa de padelare şi viteza ambarcaţiunii)
Determinate în mare parte de bagajul genetic, capacităţile
coordinative se dezvolta cu precădere la vârsta 6-12 ani, aceasta
reprezentând şi vârful eficienţei, conform părerii specialiştilor.
Important de subliniat este faptul că din toate calităţile motrice,
îndemânarea şi capacităţile de coordonare sunt de cea mai mare
importanţă în procesele de achiziţie motrică, în formarea şi
perfecţionarea deprinderilor motrice precum şi în procesul de
manifestare a priceperilor motrice, deci constituie factori esenţiali ai
capacitaţii motrice.
Este vorba mai ales de deprinderi şi priceperi motrice
specializate, cu caracter complex, realizate de cele mai multe ori în
indici precişi de viteză, forţa, echilibru, coordonare etc.
Aceste deprinderi şi priceperi motrice specializate necesita în
general calităţi motrice specifice şi în special anumite capacităţi de
coordonare, întrunite în anumite proporţii în îndemânarea specifică.(
Dragnea, A., Teodorescu, M., 2002)
Despre cei ce au calităţi motrice specifice pentru un anumit sport
sau disciplina şi beneficiază de aceasta îndemânare specifică, se spune
că au inclinaţii, aptitudini, talent pentru activitatea respectivă. Talentul
presupune în afara îndemânării specifice şi alte calităţi din sfera celor
condiţionale, în proporţii adecvate şi combinaţii specifice.
Îndemânarea
Este definită ca o “capacitate de a selecţiona şi efectuă rapid şi
corect acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute cu o eficientă
crescută. Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele
coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide
a deprinderilor tehnice-tactice şi folosirii lor în situaţii variate”.(Nicu, A.,
1993)Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti)
Îndemânarea reprezintă capacitatea care favorizează un individ
în acţiunea de efectuare a unor acte motrice simple sau complexe cu
indici sporiţi de eficientă, cursivitate, uşurinţă. Termenul de
îndemânare este înlocuit cu sintagma, capacităţi de coordonare în a
cărei arie intra mai multe componente:
-capacitatea de apreciere şi reglare a parametrilor dinamici,
spaţiali şi temporali ai mişcărilor.
110
 -capacitatea de păstrare a stabilităţii corpului (echilibru)
-capacitatea de orientare în spaţiu
-capacitatea de autoreglare a mişcărilor
-capacitatea de coordonare a mişcărilor
După Virgil Ludu (1969)Indemanarea si metodica dezvoltarii ei, Ed.
Consiliului National pentru Educatie Fizica si Sport Bucuresti),
departajează într-un cadru mai general denumit, “simţul mişcării
următoarele componente:
- simţul echilibrului
- simţul apei
- simţul zăpezii
- simţul gheţii
- simţul ritmului
- simţul mingii”
Aceste capacităţi de coordonare sunt plasate de unii specialişti ai
domeniului în sfera calităţilor motrice secundare, iar de alţii, în sfera
psihomotricităţii.
Capacităţile de coordonare că şi îndemânarea sunt calităţi umane
cu puternica tenta genetica.
Conceptul de capacitate coordinativă
Capacităţile coordinative mai au ca sinonime îndemânarea,
dexteritatea şi iscusinţă şi sunt determinate de procesele de ghidare şi
reglare a gesturilor. Ele îl pun pe sportiv în situaţii de a-şi coordona în
mod sigur şi economic acţiunile motrice în situaţii previzibile
(stereotipe) şi imprevizibile (adaptare) şi de a învăţa relativ repede
gesturile sportive.
Componentele capacitaţii coordinative
Pentru că nu exista cercetări susceptibile de a aduce o clasificare
definitiva legată de numărul, structura exactă şi corelările
componentelor, evidenţierea acestora este o simplă orientare valabilă
în instruirea capacitaţilor coordinative:
- capacitatea de adaptare
- capacitatea de reacţie
- capacitatea de gândire, de combinare
- capacitatea de echilibru
- capacitatea de agilitate, de îndemânare
111
 Pentru diverse capacităţi coordinative, prezentam trei capacităţi
generale de bază,
- capacitatea de ghidare (îndrumare metodică)
- capacitatea adaptării şi readaptării motrice
- capacitatea de învăţare (de formare) motorie
Metodologia dezvoltării capacitaţilor coordinative
Metode ale instruirii capacitaţilor coordinative
În centrul instruirii capacitaţilor coordinative trebuie să figureze,
instruirea de abilitaţi gestice noi, polivalente, precum şi componentele
acestora.
-metode şi conţinuturi ale antrenamentului generale (aplicate
pentru ameliorarea valorii generale a capacităţilor coordinative)
-metode şi conţinuturi ale antrenamentului speciale (sunt legate
de exerciţiu practic din competiţie)
Metodele speciale de antrenament cer un nivel înalt de formare,
în funcţie de vârstă de rezistentă la efortul fizic şi intelectual, de
nivelul capacitaţilor coordinative se folosesc:
Metode pentru formarea unor reprezentări gestice:
- metode de informare optică
- metode de informare verbală
- metode de variaţie şi combinare a exerciţiilor, a dinamicii
gestuale, a captării informaţiei, a combinării abilitaţilor gestuale.
Conţinutul instruirii capacitaţilor coordinative
Aptitudinile coordinative se pot ameliora prin mijloace
complexe:
-o bună dezvoltare a abilităţii nu poate fi obţinută decât conform
principiului unei variaţii şi a unei combinaţii constante a metodelor şi
mijloacelor de exerciţiu
- dobândirea şi punerea în aplicarea abilitaţilor sportive
perfecţionează atât funcţiile psihofizice (de analiza) cât şi funcţiile
coordinative, deci învăţare motrică continua, şi dobândirea unor noi
abilitaţi sporive.
- capacităţile coordinative trebuiesc instruite în timp util,
deoarece îmbătrânirea ţesuturilor deteriorează procesele de captare şi
de prelucrare a informaţiei, rezultând astfel o sacadere a eficienţei
antrenamentului.
112
 -antrenarea abilitaţii nu trebuie să se facă în stare de oboseală,
deoarece momentul nu e optim instruirii proceselor de ghidare.
-in centrul antrenamentului capacitaţilor coordinative se situează
abilităţile gestice
Mijloace de investigare
Îndemânarea este o caracteristică specifica fiecărei ramuri de
sport care a rezultat din educarea abilitaţii generale cu mijloace
specifice. Prima etapă a acestei calităţi complexe se numeşte a
mişcărilor abile, iar cea de a doua a mişcărilor îndemânatice cu
caracter specific fiecărei ramuri de sport.
Abilitatea se referă la:
-sensibilitatea chinestezica (se măsoară cu ajutorul
chinezimetrului)
-echilibrul sub toate formele (platforma oscilantă)
-simtul ritmului
-coordonarea membrelor
(testul de îndemânare a a lui Newton; proba de abilitate motrică
a lui Barrow.
Exerciţii specifice ramurei de sport kaiac-canoe
Antrenamentul se desfăşoară pe durata a 90-100 min. Se vor
efectuat 3 – 4 antrenamente pe săptămână. Antrenamentul avea
următoarea structură:
- Exerciţii de acomodare cu materialele specifice
antrenamentului de canoe;
- Învăţarea şi stabilirea prizei pe pagae;
- Fixarea prizei fixe pe mâner şi cealaltă pe pagae;
- Exerciţii de intrare şi ieşire din ambarcaţiune;
- Exerciţii de reglare a ambarcatiunii-stabilirea centrului de
greutate
- Exerciţii de învăţare a poziţiei corecte în ambarcaţiune;
- Exerciţii de imersiune a palei în apă;
- Exerciţii pentru învăţarea atacului;
- Exerciţii de menţinere a echilibrului;
- Lovirea apei la atac;
- Aruncarea apei în degajare;
- Exerciţii de vâslit cu pagaia mai lată.
113
 - Exerciţii de vâslire cu handicap (ambarcaţiunea sta pe loc;
ambarcaţiunea se deplasează înapoi; ambarcaţiunea este miscata-
balansata etc)
Pentru învăţarea corectă a procedeului tehnic de vâslit în canoe foarte
importantă este etapa acomodării şi învăţării echilibrului şi al
coordonării segmentelor pe fiecare element în parte, de aceea
considerăm ca de mare însemnătate la nivelul sportivilor începători
este folosirea jocurilor în mediu acvatic.
Cunoaştem faptul ca echilibrul în canoe este greu de consolidat şi în
fazele de început sportivii se răstoarnă existând riscul să deprindă
teama de apă. Pe acest considerent aceste jocuri acvatice pe lângă
partea recreativă vin să consolideze încrederea şi experienţa de a
practica sporturi nautice.
Pentru a favoriza o învăţare mai amplă a gesturilor utile în cazul
manevrelor de canoe adoptate în situaţiile particulare, putem, pe lângă
exerciţiile de învăţare a mersului în canoe şi a vâslitului, să propunem
o serie de activităţi ludice cu scopul de a oferi momente de
angajament în interiorul grupului.
Astfel vom prezenta jocuri care vor fi folosite în procesul de
pregătire şi care vor duce la scurtarea perioadei de adaptare cu apa.
Fiecare profesor-antrenor poate alege sau preda situaţii ludice
noi apropiate specificului disciplinei sportive; pentru a oferi un
indiciu, pot fi considerate următoarele situaţii:
Caracterul jocului: îndemânare-coordonare segmentară-
consolidarea
Caracterul: perfecţionare echilibru-jocului: distractive
Caracterul jocului: coordonare segmentară-consolidarea
mişcărilor de braţe şi picioare craul
Caracterul jocului: coordonare-membrele superioare şi inferioare
Caracterul jocului: echilibru-coordonare-spirit de orientare
Jocuri în apă cu instrumente specifice (saltele, mingii gonflabile,
etc.). Aceste activităţi permit familiarizarea cu apa şi depăşirea unor
temeri datorate răsturnărilor în apă; stimulează echilibrul, permit
condiţionarea organică, mai ales în cazul în care sunt desfăşurate sub
forma unor mici competiţii, şi favorizează într-o manieră globală
analizatorii senzoriali, senzitivi şi chinestetici în situaţia acvatică.
114
Bibliografie

2. ACHIM ST., Planificarea în pregătirea sportivă. – Editura Ex Ponto.

– Bucureşti, 2002.
3. ALEXE, N. Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, 1993.
4. ALECU A, (2012) Dinamica efortului în antrenamentul de kaiac
5. ALECU A., (2013) Iniţiere – Didactica - Competiţie în
antrenamentul de kaiac canoe Edit.Pim Iaşi.
6. Antrenoriat şi competiţie (1994) SDP, nr. 350 - 352, CCPS, Buc.
7. ALECU A, (2010), Aspecte ale optimizării forţei în antrenamentul
de kaiac canoe pentru probele olimpice de 200m, Conferinţa
internaţională Piteşti Noiembrie 201
8. ALECU A, TOMA ST., (2010), Aspecte ale periodizării
antrenamentului de forţă în kaiac canoe, Conferinţa internaţionala
FEFS Braşov Martie 2010
9. ALECU A, TOMA ST., (2010), Oportunitatea utilizării periodizării
pe blocuri pentru dezvoltarea calităţilor biomotrice în kaiac,
Conferinţă internaţională FEFS Galaţi Mai 2010.
10. ALECU A, TOMA ST., (2009) – Monitorizarea parametrilor
efortului la kaiacistii de performanţă prin mijloace obiective.
Conferinţa internaţională FEFS Piteşti Noiembrie 2009.
11. ALECU A, TOMA ST., (2009) - Programarea şi conducerea
controlată a dinamicii efortului în antrenamentul kaiacistilor de
performanţă. Conferinţa internaţională FEFS Piteşti Noiembrie
2009.
12. BĂDESCU VICTOR, (2002) - Nataţie – curs bază, Editura
Universităţii din Piteşti
13. BOMPA, T., (1990), Valorile intensităţii proceselor fiziologice şi
planificarea antrenamentului de rezistenţă // Sportul de performanţă,
Nr. 302. CCEFS, Bucureşti.
14. BOMPA, T., (2001), Dezvoltarea calităţilor biomotrice, Edit.
ExPonto, Bucureşti, .
15. BOMPA, T., (2001), Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv,
Edit. Ex Ponto, Bucureşti.
16. BOMPA, T., (2003), Performanţa în Jocurile Sportive, Edit.,
Exponto, SNA, Bucureşti.
115
17. BOMPA, T.O., DI PASQUALE, M., CORNACCHIA, L., (2003),
Serious Strength Training, Human Kinetics, 2nd edition,
Champaign, ÎL – UŞA
18. BOTA, C., (1993), Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Edit.
MTS, Bucureşti
19. BOTA, C., (2000), Ergofiziologie, Edit. Globus, Bucureşti
20. COLIBABA, E., D., (2007), Praxiologie şi proiectare curriculară în
educaţie fizică şi sport, Edit. Universitaria, Craiova.
21. COLIBABA, E.D, BOTA, I., (1998), Jocuri Sportive- Teorie şi
Metodică, Edit. ALDIN; Bucureşti
22. Creţu, C. Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iasi, 1998.
23. DOUGLAS MCGregor., 1960, The human side of enterprise
24. DRAGNEA, A., (1996), Antrenamentul sportiv. Teorie şi
metodologie. Edit. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti.
25. EPURAN, M., (2005), Metodologia cercetării activităţilor
corporale, Ediţia a ÎI a, Edit. FEST, Bucureşti.
26. EPURAN, M., HOLDEVICI, I., TONIŢA, F., (2001), Psihologia
Sportului
27. JINGA, I.,(1983), Inspecţia Şcolară, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
28. KRUSTRUP, P., Soderlund K, , Bangsbo J. Componenta lentă a
absorbției de oxigen în timpul exercitării intense, Arch Pflügers
447: 855–866, 2004. [CrossRef] [ISI] [Medline]
29. MANNO, R., (1992), Bazele Teoretice ale Antrenamentului
Sportiv, Ed. Revue E.P.S., Paris).
30. MIHĂILESCU, L., (2006), Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului,
note de curs, Edit. Universitatea din Piteşti.
31. NICULESCU, M.H., Mateescu, A., Creţu, M., Traila, H., (2006),
Bazele pregătirii musculare, Edit. Universitaria, Craiova.
32. TOMA, ŞT. ALECU, A., (2006), Creşterea eficienţei tehnici de
padelare prin dezvoltarea indicatorilor de forţă la kaiacişti,
Conferinţa internaţională Piteşti Noiembrie 2006
33. TOMA, ŞT. ALECU, A., (2006), Creşterea eficienţei tehnici de
padelare prin dezvoltarea indicatorilor de forţă la kaiacişti,
Conferinţa internaţională Piteşti Noiembrie 2006TOMA ŞT. (2007)
Strategii şi tehnologii novatoare în pregătirea canoiştilor juniori-
Teză de doctorat, Universitatea din Piteşti

116
34. TOMA, ŞT., ALECU, A., (2006), Monitorizarea oboselii prin teste
de laborator la kaiacişti de performanţă, Conferinţa internaţională
Piteşti Noiembrie 2006
35. TOMA, ŞT., (2004), Dimensiunea modelului de concurs în canoe,
Revista Viitorul, nr. 9/2004, Craiova.
36. TOMA, ŞT., (2004), Importanţa şi necesitatea psihogramei în kaiac
– canoe, Universitatea din Piteşti, Facultatea de educaţie Fizică şi
Sport, Buletin Ştiinţific, vol 1.
37. TOMA, ŞT., (2004), Modelarea pregătirii după modelul originalului
cu aplicaţii în kaiac - canoe, Universitatea din Piteşti, Facultatea de
educaţie Fizică şi Sport, Buletin Ştiinţific, vol
38. LUDU, V., (1969)Indemanarea si metodica dezvoltarii ei, Ed.
Consiliului National pentru Educatie Fizica si Sport Bucuresti),
39. ZABET, B., (2002), Perfecţionarea procesului de antrenament a
sportivilor de înaltă performanţă la canoe, Cultura fizică, Probleme
ştiinţifice în domeniul învăţământului şi sportului, Material,
Conferinţa ştiinţifică a doctoranzilor, Chişinău.
40. ZABET, B., (1992), Pregătirea procesului de antrenament în kaiac -
canoe, Simpozion internaţional, Czchowice (Polonia).
41. ZELINSCHI SERGIU, (1999)–Metodica nataţiei şi spoturilor
nautice, Univ. Ecologică, Buc.
42. ZABET, B., (1992), Pregătirea procesului de antrenament în kaiac -
canoe, Simpozion internaţional, Czchowice (Polonia).
43. ZABET, B., (1997), Metoda de evaluare a valorii sportivilor într-o
echipă de pregătire specifică asistată de calculator la kaiac - canoe,
Conferinţă ştiinţifică internaţională, Bucureşti.
44. ZABET, B., (2000), Aur olimpic după 16 ani, Sidney 2000,
Bucureşti, Monitorul Oficial.
45. ZABET, B., (2001), Refacere – recuperare în kaiac- canoe,
Bucureşti, Printech.
46. ZABET, B., (2002), Organizarea informatică a competiţiilor de
kaiac - canoe prin utilizarea facilităţilor de comunicare oferite de
internet, Conferinţă ştiinţifică naţională, Bucureşti.
47. ZABET, B., (2002), Perfecţionarea procesului de antrenament a
sportivilor de înaltă performanţă la canoe, Cultura fizică, Probleme
ştiinţifice în domeniul învăţământului şi sportului, Material,
Conferinţa ştiinţifică a doctoranzilor, Chişinău.

117
48. ZABET, B., (2004), De ce numai locul IV la JO 2004 ? Analiza
rezultatelor grupei de canoe, Revista Ştiinţa sportului nr.43, pag.97-
102, Bucureşti.
49. ZABET, B., (2005), Evoluţia distanţelor de concurs la competiţiile
oficiale îşi internaţionale evoluţia recordurilor de timp-prognoze,
Revista Ştiinţa sportului nr.45, Bucureşti.
50. ZABET, B., (2005), Planificarea antrenamentelor lotului olimpic de
canoe în perioada 2000-2004. Microcicluri săptămânale, Revista
Ştiinţa sportului, nr.44, Pag. 75-83, Bucureşti.

118
ANEXE
(unități de învățare)

119
120
121
122
123
124
125
126
127