EDUCAȚIA MUZICALĂ (curs)

METODICA PREDĂRII MUZICII – PEDAGOGIE SPECIALĂ ȘI CONCRETĂ

Dr. Mihaela Sanda Popescu

Ocupându-se de un singur obiect, metodica are posibilitatea să-i studieze toate aspectele
didactice și să elaboreze soluții concrete legate de învățarea și mai ales de predarea acelui obiect.
Fiecare obiect de învățământ are o metodică proprie în cadrul căreia pot exista ramificații
diferite; la muzică, există o metodică a muzicii vocale sau a muzicii instrumentale.
Metodica, în general, trebuie să răspundă la trei întrebări:
- ce predăm ?
- cui predăm ?
- cum predăm ?

Evoluția metodicii implică trei mari etape:

- metodica nediferențiată de practica didactică și de specialități;
- metodica - pedagogie generală care include mai multe discipline;
- metodică – disciplină independentă cu un singur obiect de învățământ.

Modalitatea prin care răspundem constituie specificul disciplinei respective.

- ce predăm ? MUZICA !
- cui predăm ? copiilor, la modul diferențíat: etapa prenotațíei și etapa notațíei;
- cum predăm ? folosindu-ne de principii și metode.
Etapele dezvoltării copiilor dezvăluie „dezvoltarea” metodelor de predare a Muzicii.

Primele elemente de metodică au apărut strâns legate, de activitatea de cântare. Cântarea e doar
relativă, dominante sunt: mișcarea, ritmul, un nume sincretism artistic care, odată cu vârsta
(etapele evoluției umane), se detașează în diverse discipline artistice: dans, balet, teatru. În
„copilăria” omenirii, apare nevoia de sincronizarea mișcării (ritmul), spiritualitatea – ritualul
implică anumite incantații și gesturi; de fiecare dată se detașează iscusitul, liderul, inițiatorul
(viitorul solist, dirijor sau profesor) care va prelua inițiativa acțiunii.
Într-o etapă superioară, când învățământul devine o activitate independentă începe
concretizarea elementelor de metodică, la început, generalizată, apoi, diferențiată. Problema
principală de metodică este notația muzicală; aceasta departașează predarea Muzicii în două
mari etape: etapa prenotația și etapa notației muzicale.
Problemele de metodica sporesc pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, odată cu
lucrările de specialitate ale unor mari pedagogi ca: Maurice Chevais (1880 – 1943) – Ėducation
musicale de l’enfance, Solfège scolaire, Emil Jaques Dalcrose (1865-1950 - Pedagogia Dalcroze
este o abordare interactivă și pluridisciplinară a muzicii care permite dezvoltarea inteligențelor
multiple, a afectivității, a motricității, a imaginației si a gândirii în relație cu muzica în grup și în
spațiu. Cele trei materii principale sunt ritmica, solfegiul și improvizația. Ritmica Dalcroze are ca
scop dezvoltarea muzicalității în totalitatea ființei, prin mișcări diferite, ritmuri și nuanțe
muzicale. Solfegiul educă auzul și vocea, iar improvizația reunește toate aceste elementele
oferind, în plus, libertatea de creație și exprimare artistică celui care o practică.
https://dalcroze.ro/metoda-dalcroze/), André Gédalge, profesor al lui George Enescu, la
Conservatorul parizian (- Predarea muzicii prin educarea auzului - l'Enseignement de la
Musique par l'éducation de l'oreille -1922, Ed.Gedalge http://www.musimem.com/gedalge.htm),
Paul Hindemith (compositor german, 1895 – 19631Arta compoziției musicale –1937, susține
innoirile avangardei https://www.britannica.com/biography/Paul-Hindemith), Albert Lavignac
(1846 –1916 – Enciclopedia muzicii, 5 volume, între anii1913-1922 și Dicționarul
Conservatorului https://fr.wikipedia.org/wiki/Albert_Lavignac), Hugo Riemann (1849–1919,
Teoria neo-riemanniană este o colecție largă de idei https://en.wikipedia.org/wiki/Neo-
Riemannian_theory), Edgar Willems (1890 - 1978 Idealul educativ al lui Edgar Willems

Edgar Willems a demarat o mișcare internațională de educație muzicală bazată pe următoarele

caracteristici:
- educația muzicală trebuie să fie un mijloc de promovare a dezvoltării ființei umane.
Fiecare copil, supradotat sau nu, trebuie să poată profita de acest „element cultural de primă
clasă” care este muzica;
- începuturile sunt foarte importante: „Odată ce începuturile sunt bine stabilite, restul
urmează logic, în conformitate cu legile vieții. »Inițierea muzicală - de la trei sau patru ani - se
bazează pe participarea activă a elevilor, în jurul cântecelor, exercițiilor auditive, ritmurilor și
mișcărilor corpului, timp de doi sau trei ani, înainte de începerea cu adevărat studiul teoriei
muzicii și a instrumentului;
- practica trebuie să preceadă transmiterea cunoștințelor formale și teoretice. Prin urmare,
este recomandabil să privilegiați sursele de viață ale elementelor muzicale: ritm, melodie,
armonie, improvizație, compoziție ... Pentru Willems, „Sursa vieții elementelor muzicale nu se
află în cunoașterea lecțiilor școlare, ci în ființa umană ", în natura sa multiplă, motorie,
senzorială, emoțională și mentală - adică ființa umană în ansamblul său," în armonie cu universul
". https://fr.wikipedia.org/wiki/Edgar_Willems)etc.
Pedagogia muzicală românească e reprezentată prin: Ioan Costescu (Noul system de
proponiment musical – 1913, tradus și in limba franceză), D.G.Kiriac (Solfiatorul – metoda lui
Georges Pantillon - 1916), Juarez Movilă (Noua metodă practică pentru a învăța scris-cetitul
musical, 1902), Mihail Poslușnicu (Însemnări în corelație cu principiile musicale, 1916),
Augustin Bena (Teoria Muzicii - Principiile), Victor Iusceanu și Victor Giuleanu (Teoria Muzicii
- 1962), Victor Giuleanu (Tratat de Teoria Muzicii – 1975, 1982 – tratat fundamental în
studierea muzicii) etc. Pregătire metodică, la noi în țară, începe în 1864 când a fost înființată câte
o școală normal pentru formarea profesorilor de liceu, pe lângă universitățile din București și
Iași. În 1898, aceste școli normale au căpătat denumirea de Seminarii pedagogice universitare.
La Consevatorul bucureștean, între anii 1927 – 1938, a existat o disciplină similară, Enciclopedia
și Pedagogia Muzicii, titularul catedrei fiind marele professor George Breazul; în colecțiile sale
de cântece pentru copii, în programele și instrucțiunile pe care le-a elaborate ca inspector al
învățământului musical, folosește cântecul popular românesc în educația muzicală.

CONȚINUT ȘI OBIECTIVE
- conținutul muzicii ca obiect de învățămînt de cultură general;
- auzul muzical și categoriile de voci;
- elemente general de cunoștințe musicale, exerciții de intonație, exemple
muzicale;
- metode specifice predării și învățării muzicii, în concordanță cu principiile
didactice;
 - priceperi și deprinderi muzicale;
- lecția de muzică;
Pentru ca aceste teme să aibă o rezolvare științifică, revin la triada principalelor întrebări
care orientează realizarea teoretică și practică în predarea muzicii:
- ce predăm ?
- cui predăm ?
- cum predăm ?

Adăugăm experiența didactică care determină varietatea procedeelor posiobile în cadrul

aceleiași activități didactice.

CE PREDĂM ? – MUZICA ! (Seminar)

Scopul Educației Muzicale:

- dezvoltarea interesului pentru artă;
- formarea gustului estetic-muzical;
- dezvoltarea vocii elevilor ca mijloc de interpretare practică a muzicii;
- formarea deprinderilor necesare studiului practice;
- realizarea unor trăiri superioare, pregătirea elevului pentru întreaga activitate
școlară; abordarea interdisciplinară a muzicii.

NOȚIUNI ELEMENTARE DE TEORIA MUZICII

Sunetul și calitățile lui

„Natura a pregătit materia sonoră spre folosința ei muzicală” (Paul Hidemith)

Sunetul ca fenomen complex - fizic, fiziologic și psihologic Ce este sunetul ?

Tot ceea ce auzim poarta numele generic de sunet.1[1] El este produsul natural al
vibratiilor materiei elastice care compune corpurile.

in limba latina, sono = a suna, a face zgomot.

Aparent simplu ca sens, fenomenul sonor - prin care intelegem atat sunetul muzical,
cat si zgomotul - se prezinta insa mult mai complex in esenta sa; de aceea, stiinta, in
definirea sunetului, are in vedere trei aspecte (laturi): fizic, fiziologic si psihologic.

Fiecare dintre aceste aspecte ale fenomenului sonor complex evolueaza in zone
diferite: fenomenul fizic in natura, cel fiziologic in organism si la nivelul simturilor, iar cel -
psihologic in zona afectiv-emotionala a fiintei umane.

Componentele ce definesc o latura sau alta a fenomenului pot fi des prinse din cele
ce urmeaza.
a) Producerea vibratiilor in natura si propagarea lor in mediul ambiant, pana la
organul auditiv, alcatuiesc fenomenul sonor fizic, ce se desfasoara dupa legi obiective, deci
in afara constiintei omenesti si independent de ea.
Sub acest aspect, el se studiaza de catre acustica fizica, disciplina care are in
vedere originea (sursa vibratiilor generatoare ale fenomenului sonor, modul lor de
producere, calitatile fizice ale vibratiilor, propagarea si transportarea acestora pe calea
undelor atmosferice pana la organul auditiv.
b) Receptarea vibratiilor de catre auz si comunicarea acestora sistemului nervos centrai,
unde se formeaza senzatia sonora, constituie latura fiziologica a fenomenului.
În acest stadiu, vibratiile materiale devin sunet, ele imbraca un caracter subiectiv (se
subiectivizeaza) datorita prelucrarilor de ordin fiziologic la care le supune organismul
uman ce reactioneaza in mod diferit la impulsurile din afara, uneori variind de la om la
om.
Întregul proces al perceptiei vibratiilor cu ajutorul organului auditiv si al trecerii
lor prin diverse transformari pana ce devin senzatie sonora constituie obiectul acusticii
fiziologice, care studiaza mecanismul auditiei cu structura aparatului auditiv si cu functiile
sale biologice, preluand explicarea fenomenului sonor din punctul de unde vibratiile patrund
in corpul omenesc (de la sesizarea timpanului urechii exterioare de catre undele sonore) si
urmarindu-1 pana la stadiul de senzatie.
 c) Reflectarea simplelor senzatii auditive in constiinta omului si tradu cerea lor in stari
afective, emotionale, constituie latura psihica ci fenomenului.

În aceasta faza, actul sonor senzitiv este transpus, corelat si proiectat din zona
fiziologica in lumea complexa a afectului, producand reactii si manifestari de natura
psiho-emotionala. cum ar fi: bucuria, extazul, durerea, melancolia, placerea, tristetea etc.

Fenomenul sonor dobandeste acum un si mai pronuntat caracter subiec tiv, deoarece
evolueaza intr-o zona cu particularitati sui generis, adica tinand de fiecare individ in
parte.
Sub aspect fiziologic, sunetul este prezent, desigur, si la alte vietuitoare, pe cand
evoluarea lui pe taram psihologic apartine numai omului, singura fiinta care are capacitatea
de a trai fenomenul in mod complet, deci si cu rezonante interioare, de natura psihica.

Întrucat analiza psihologica a fenomenului sonor iese din unghiul de observatie al stiintelor
exacte, ea face obiectul psihologiei muzicale.
Conchizand, sunetul constituie un fenomen complex, a carui cunoastere sub cele
trei aspecte - fizic, fiziologic si psihologic -dezvaluie relatii, altfel ascunse, intre arta si
stiinta sunetelor, permitand cercetarea si aprecierea pe baze stiintifice a faptului artistic
muzical in dezvoltarea sa pana in contemporaneitate.