Iosua - H. Rossier

Gânduri asupra cărţii Iosua H.
Rossier
Gînduri asupra cărţii
IOSUA
H. Rossier
GUTE BOTSCHAFT VERLAG

D-6340 Dillenburg 2 • Germany
1990 GUTE BOTSCHAFT VERLAG • D-6340 Dillenburg 2 • Germany
__________________________________________________________________
www.vesnicia.ro – Cărţi creştine gratuite
Gânduri asupra cărţii Iosua H. Rossier
Capitolul 1
Cartea Iosua ne prezintă, ca tip, subiectul epistolei către Efeseni. Trecerea prin pustie se ter-
minase. Acum era timpul ca adunarea lui Israel să treacă Iordanul sub conducerea unei călăuze
noi şi să ia în stăpînire ţara făgăduinţei, înlăturînd pe vrăjmaşii care locuiau în ea. Tot aşa este şi
cu noi. Canaanul reprezintă locurile cereşti, unde intrăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu, care
ne uneşte cu un Hristos care a murit si a înviat. El ne face să ne aşezăm în aceste locuri,
bucurîndu-ne mai dinainte de slava pe care El Şi-a cîştigat-o, în care vrea să ne introducă şi pe
noi şi în care vom fi în curînd împreună cu El. Dar, în aşteptarea acestui lucru, noi avem să
ducem lupta credinţei împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti, pentru a ne însuşi
fiecare bucăţică din terenul pe care Dumnezeu ni 1-a dat ca moştenire.
Deosebirea dintre imagine şi realitate în cazul acesta este că Israel terminase mersul prin
pustie înainte de a intra în Canaan, în timp ce pentru noi pustia şi Canaanul rămîn amîndouă în
acelaşi timp. Şi atunci, binecuvîntarea este cu atît mai întinsă. Dacă pustia ne învaţă că avem încă
nevoie să fim „smeriţi şi încercaţi pentru a cunoaşte ce este în inimile noastre", drept răspuns la
slăbiciunile noastre vom face experienţa atît de plăcută a resurselor dumnezeieşti, pe acest pămînt
uscat şi fără apă. Dumnezeu îşi deschide mîna pentru a ne hrăni cu mană, a ne adăpa cu apă din
stîncă şi a ne face să gustăm izvoarele nesecate ale harului Său. Doar de nimic n-a dus lipsă
poporul Său: „Haina nu ţi s-a învechit pe tine şi nici picioarele nu ţi s-au umflat în timpul acestor
patruzeci de ani" (Deuteronom 8.4). De asemenea vom găsi, în acelaşi timp, dacă nu chiar în
aceeaşi clipă, păşunile pline de verdeaţă şi apele liniştite ale unei ţări bogate, în care gustăm cele
dintîi roade. Ne putem aşeza în pace la masa întinsă dincolo de Iordan, ca să ne înfruptăm din
bucatele ei, bucurîndu-ne de un Hristos ceresc, aşezat în slavă la dreapta lui Dumnezeu.
Conducătorul
In clipa în care începe această etapă nouă a istoriei lui Israel, Iosua este chemat să ia con-
ducerea poporului. Acest om deosebit apare prima oară în exod 17, cu ocazia luptei împotriva lui
Amalec, şi această apariţie ne dă cheia caracterului său simbolic. In timp ce Moise, în acest loc,
simbol al autorităţii dumnezeieşti strîns legate de preoţia cerească a lui Hristos, stătea sus pe
munte în timpul luptei, jos în vale era un om una cu poporul pe care-1 conducea, un om „în care
este Duhul", aşa cum Domnul spunea lui Moise Numeri 27; şi acest om conducea lupta
__________________________________________________________________
DommmuTĂceitTosua este o imagine a lui Hristos; dar Hristos în noi sau printre noi aici pe
pămînt, în puterea Duhului Sfînt. De aceea, după cum conducătorul Moise a fost nedespărţit de
Israel în pustie, la fel va fi şi cu Iosua, conducătorul poporului în Canaan. Se spune despre acesta
din urmă: un om „care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară si să-i
aducă înăuntru, pentru ca adunarea DOMNULUI să nu fie ca nişte oi care n-au păstor... Dă-i din
autoritatea ta, pentru ca toată adunarea fiilor lui Israel să-1 asculte" (Numeri 27.17,20).
Tara si hotarele ei
In versetul 2 se aminteşte de Iordan, care despărţea poporul de ţara făgăduită. Pentru a intra în
Canaan, trebuia ca Iordanul să fie trecut, sub conducerea lui Iosua. Moştenirea lor era în
întregime un dar al harului lui Dumnezeu: „Ţara pe care Eu o dau lor, fiilor lui Israel". Ea era a
lor din partea lui Dumnezeu, dar pentru popor era vorba nu numai să ştie că este a lor, ci să şi
intre în stăpînirea acestei ţări: „Orice loc pe care-1 va călca talpa piciorului vostru, vi l-am dat"
(versetul 3). Tot aşa şi noi, din punct de vedere spiritual avem toate lucrurile acestea. Harul lui
Dumnezeu ne-a dat cerul, dar noi nu putem intra acolo decît trecînd prin moartea şi învierea
împreună cu Hristos, prin puterea Duhului Său. în sfîrşit, ocupîndu-ne de aceste lucruri într-un
mod stăruitor şi personal, ne însuşim fiecare din binecuvîntările care sînt ale noastre şi
experimentăm realitatea cerească. Intr-un cuvînt, creştinul trebuie să si le însuşească prin
credinţă, ca să se bucure de ele; altfel, el ar fi ca un rege bolnav şi care ar trăi printre străini, fără
să se fi bucurat de vreo călătorie prin împărăţia sa. în versetul 5 întîlnim o altă trăsătură
importantă care caracterizează ţara. Vrăjmaşul se află în ea; sînt multe piedici; oriunde vom pune
piciorul, se va ivi un vrăjmaş. Vedem deci clar, cum s-a spus deseori: Canaanul nu este cerul aşa
cum îl vom afla prin moartea noastră trupească, ci cerul în care se află vrăjmaşul, cerul ca loc al
luptei de acum a creştinului. Dar ce preţioasă făgăduinţă: „Nimeni nu va putea să stea înaintea
ta", spune DOMNUL lui Iosua, „în toate zilele vieţii tale", adică pînă ce va duce poporul în
stăpînirea deplină a ţării. Şi ce siguranţă pentru popor în această făgăduinţă! Abia, spune
DOMNUL, de vei întîlni pe vrăjmaş în drumul tău, că se va şi risipi. — Biruinţă! ar fi putut striga
poporul; Satan nu poate rezista în faţa noastră! — Sărmane Israel, vei vedea în curînd, în fata
cetăţii Ai: tu nu eşti decît o jucărie pentru puterea lui Satan, tu nu ai putere să i te împotriveşti.
__________________________________________________________________
Puterea ta este numai în Hristos: „Nimeni nu va putea să stea înaintea ta", spune Domnul lui
Iosua, în timp ce făgăduinţa fusese făcută poporului, în versetul 3: „Eu vi l-am dat".
Observaţi un alt lucru: în versetul 4, Dumnezeu le dă descrierea exactă a limitelor Canaanului.
Care sînt hotarele acestei ţări? Ele sînt mai întinse decît le-a avut poporul vreodată şi vor fi aşa
numai în slava împărăţiei de o mie de ani. La fel este şi cu noi. Locurile cereşti sînt cucerirea
noastră de acum, peste tot pe unde calcă piciorul nostru; dar vom măsura vreodată toată
întinderea moştenirii noas-tre? „Cunoaştem în parte" acum, dar va veni ziua cînd se va arăta ce
este desăvîrşit şi în care ce este în parte va lua sfîrşit. „Atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi
eu cunoscut pe deplin."
Hotarele ţării erau un pustiu mare, un munte mare, un fluviu mare şi marea cea mare. lata ce
era dincolo de această tară roditoare, locuri unde poporul nu putea şi nu trebuia să pună piciorul.
Oare nu aflăm aici lumea cu toate însuşirile ei morale, uscăciunea ei, puterea ei, prosperitatea şi
agitaţia ei? In ce priveşte uscăciunea ei, Israel a cunoscut-o trecînd prin pustie, dar pentru a face
experienţa că acolo nu era nimic bun pentru el şi că numai pîinea din cer putea să-1 hrănească
de-a lungul acestor pustietăţi. Aşa este, preaiubiţilor, caracterul lucrurilor care nu sînt ale noastre.
Dar al nostru este Canaanul, cerul; Canaanul cu luptele lui, fără îndoială, dar cu biruinţele lui;
Canaanul cu Iosua şi cu „îngerul Domnului"; Canaanul cu bucuria liniştită a unor moşteniri
nespus de întinse, toate rezumîndu-se şi concentrîndu-se în jurul şi în persoana unui Hristos
înviat, aşezat în slavă.
Calităţi morale necesare pentru a intra în Canaan

Versetul 6 ne vorbeşte despre tăria spirituală, pe care Petru o numeşte „virtutea" (fapta).
Credinţa îi făcea să pună peste tot talpa piciorului lor, iar virtutea trebuia să fie adăugată
credinţei. Dar observaţi iarăşi că această tărie nu se află în noi; ea este în Iosua pentru popor, şi
este în Hristos pentru noi. „Intăreşte-te şi fii curajos, căci tu vei da în stăpînire poporului acestuia
ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da". „Ferice de omul a cărui tărie este în Tine... ei
merg din putere în putere". Acest principiu este de toată însemnătatea. Cîţi creştini caută să
descopere tăria în ei înşişi, să se simtă în stare să lupte! Căutarea lor, dacă nu duce la descurajare,
nu poate sfîrşi decît în mulţumirea de sine, care de asemenea nu are un preţ mai mare. Nu aici
este puterea; ea este în Hristos şi în Hristos pentru noi. Şi pentru ce ne este ea dată? Oare pentru
__________________________________________________________________
a ne socoti mari în ochii noştri sau a ne slăvi pe noi înşine? Departe de aşa ceva! Ea este dată
pentru a ne duce pe calea ascultării (versetul 7). Copilaşii sînt cei care învaţă să asculte. Puterea
ne face mici; ea face din om un simplu atom, pentru ca puterea lui Hristos să fie slăvită. Găsim
un exemplu frumos al acestui adevăr în capitolul 6 din cartea Judecători. îngerul DOMNULUI S-a
arătat lui Ghedeon şi i-a zis: „DOMNUL este cu tine, viteazule!" Apoi, după ce 1-a privit,
DOMNUL i-a spus: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai". Dar iată-l pe Ghedeon izbit de
sentimentul nimicniciei lui: „Familia mea este cea mai săracă din Mânase si eu sînt cel mai mic
din casa tatălui meu". Dar DOMNUL i-a răspuns: „Eu voi fi cu tine..."
Ascultarea caută să se potrivească totdeauna cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dă
putere lui Iosua, ca să ia seama să „lucreze cu credincioşie după toată legea lui Moise". Dar,
avînd puterea spirituală ca să asculte, el face mai mult. La versetul 8 se spune: „Cartea aceasta a
legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, ca să poţi face potrivit cu tot ce
este scris în ea". Celui care avea puterea dumnezeiască, îi trebuia o grijă deosebită ca sa-şi
însuşească gîndurile lui Dumnezeu. Se spune: cugetă la ea ca să asculţi de ea. Este acesta scopul
nostru cînd cercetăm Cuvîntul? Deseori ne place să-1 citim ca să ne instruim; şi intruirea este
bună. Alteori, citim pentru a învăţa pe alţii, lucru foarte bun şi la locul lui. Dar, repet, îl citim noi
de obicei cu scopul de a asculta cu toată credinciosia? Dacă ar fi asa, cum s-ar schimba tot
cursul vieţii creştinilor!
Adaugă: „Cugetă zi şi noapte". Sînt creştini care citesc un capitol (vai! poate un verset) în
fiecare dimineaţă, ca să aibă un fel de amulet care să-i păzească în timpul zilei. înseamnă oare
aceasta a cugeta la Cuvînt zi şi noapte? Şi atunci ocupaţiile nostre? veţi zice. întreb însă: In
timpul treburilor nenumărate, vă hrăneşte Cuvîntul din partea lui Dumnezeu, ca să vă dea bucurie
în suflet si să vă călăuzească pe calea lui Hristos? Iată mijlocul de „a reuşi în toate lucrările tale".
In versetul 9 găsim un ultim principiu: „Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „fii puternic şi
curajos"? Ce putere ne dă siguranţa că avem un gînd de la Dumnezeu! Orice nehotărîre în mers,
orice spaimă, orice teamă în faţa vrăjmaşului, toate se duc. Satan nu ne poate face nici un rău. Nu
ne-a poruncit Dumnezeu? Acestea sînt deci principiile care trebuie să stăpînească inima pentru a
se bucura de lucrurile cereşti şi pentru a lupta luptele Domnului. Este preţios lucru să le vezi
precizate chiar de la începutul acestei cărţi, mai înainte ca Israel să fi făcut un singur pas, în aşa
fel încît să-i pună în mînă armele puternice cu care va cîştiga biruinţa.
__________________________________________________________________
Cei care intră în Canaan

După ce ne-a prezentat conducătorul, ţara şi calităţile morale necesare pentru a intra în ea,
Cuvîntul ne vorbeşte (versetul 10-18) de cei chemaţi s-o ia în stăpînire. Este vorba atît de popor,
cît şi de rubeniţi, gadiţi şi de jumătate din seminţia lui Manase. Aceştia din urmă nu se
împotrivesc să meargă şi ei, cum făcuse altădată generaţia dinainte atunci cînd iscoadele le-au
muiat inimile. Dimpotrivă, ei se alătură fraţilor lor şi sînt în primul rînd gata pentru luptă, dar nu
pentru a ajunge şi ei în stăpînirea ţării. Partea lor este dincoace de Iordan. Ceea ce i-a făcut pe ei
să aleagă, au fost împrejurările lor; aveau multe vite, iar ţara era bună pentru a hrăni cirezile lor,
se potrivea unei astfel de nevoi (Numeri 32.1). La fel este cu o mulţime de creştini şi s-ar putea
spune că astăzi sînt mai mult de nouă seminţii şi jumătate care şi-au ales locul dincoace de
Iordan. Ceea ce formează fondul vieţii creştine pentru cea mai mare parte dintre credincioşi sînt
împrejurările vieţii, nevoile vieţii de toate zilele, belşugul sau lipsa, ţarcurile pentru turmele lor
sau cetăţile pentru familiile lor (Numeri 32.16). Şi aceşti creştini nu sînt lipsiţi de credinţă.
Dimpotrivă, ei experimentează că Domnul poate coborî, în harul Său, pînă la toate împrejurările
lor. Şi El face acest lucru, El care a coborît ca să aducă binecuvîntarea dumnezeiască pe acest
pămînt. Ei nu au un creştinism lumesc, ci pămîntesc.
Israel a fost un exemplu de creştinism lumesc cînd n-a vrut să se suie la muntele Amoriţilor.
„Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?" Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt" (Numeri 14.3,4). Dar trupurile lor moarte au căzut în pustie. Cele
două seminţii şi jumătate sînt tipul celor care coboară creştinismul la o viaţă de credinţă pentru
împrejurările pămîn-teşti. „Aveau multe vite". Moise a fost mai întîi indignat, dar după aceea i-a
îngăduit, văzînd că dacă credinţa lor era slabă, ea era totuşi credinţă si că alipirea lor de pămînt
nu îi despărţea de fraţii lor.
Preaiubiţilor, această tendinţă de a coborî crestinismul caută din nefericire să se statornicească
în zilele noastre ca învăţătură. Deşi cu multe pretenţii de putere, mulţi cunosc puţine lucruri în
afara unui Hristos în care să te încrezi pentru a şti să te porţi în lucrurile mari şi mici ale vieţii de
toate zilele. Este cunoscut Hristos ca Păstor. Se poate spune: „Toiagul şi nuiaua Ta mă mîngîie".
Dar chiar şi sub acest aspect, cît de puţin este preţuită întinderea acestor resurse! Dacă El ne
călăuzeşte prin această lume, nu aici ne dă El odihna. „Păşunile verzi" şi „apele liniştite" nu sînt
nici iarba, nici ţarcurile, nici cetăţile ţării Galaad, ci păşunile bogate ale făgăduinţei.
__________________________________________________________________
Este bine să ne încredem în El pentru toate lucrurile si Dumnezeu să ne ferească de a căuta să

micşorăm această încredere a sfinţilor. Dar să gustăm aici pe pămînt fericirea de a intra acolo
unde Se află Hristos Cel slăvit, să fim atraşi la El în afara acestei lumi, smulşi chiar din acest loc,
pentru a fi introduşi, morţi şi înviaţi împreună cu El, în Canaanul ceresc. Acolo nu mai sînt
„multe vite" care să ne fie pricina umblării şi atunci nu mai este cazul să ne rînduim viata cu mai
multă sau mai puţină credincioşie din cauza a ceea ce avem. Mai întîi de toate, să lăsăm toate
înapoi — pe noi înşine cu „treburile vieţii" — în adîncul fluviului morţii, pentru a lupta să luăm
în stăpînire toate privilegiile pe care le avem în Hristos. Ele să ajungă realitate pentru noi prin
credinţă şi să ne bucurăm de ele prin puterea Duhului.
Observaţi că trebuie, vrînd-nevrînd, ca toţi să treacă Iordanul. Fraţii noştri luptă împreună cu
noi împotriva necredinţei, împotriva puterii lui Satan care îşi desfăşoară planurile în lume. Dar
moartea şi învierea pentru ei nu sînt decît un fapt (aşa cum sînt pentru toţi), nu o realizare.
Trebuie ca sufletul să le realizeze pentru ca să ia în stăpînire ţara.
Notă: Duhul si Cuvîntul sînt totul în viata duhovnicească. Dumnezeu are o cale în această lume
şi pe ea Satan nu ne poate atinge. Aceasta este calea pe care a umblat Domnul Isus. El a lucrat
prin puterea Duhului şi a folosit Cuvîntul. Duhul şi Cuvîntul nu pot fi despărţite, fără a cădea în
fanatism pe de o parte sau în raţionalism pe de alta, fără a ne aşeza în afara poziţiei de dependenţă
de Dumnezeu si de călăuzire a Sa. Raţiunea ar deveni stăpîna unora, iar imaginaţia a altora.
„Nu ţi-am poruncit Eu?" (versetul 9). Dacă nu sîntem conştienţi că facem voia lui Dumnezeu,
dacă înainte de a începe un lucru nu sîntem siguri că îl facem în prezenţa Sa, nu avem curajul să-
1 ducem la bun sfîrsit. Poate că într-adevăr ce avem să facem este chiar voia lui Dumnezeu; dar,
nefiind conştienţi de aceasta, lucrăm cu ezitare, fără încredere, fără bucurie. Ne e teamă de cea
mai mică împotrivire; pe cînd, dacă am fi siguri că facem voia Lui şi că El ne-a spus: „Nu ţi-am
poruncit Eu?", nimic nu ne-ar putea stingheri.
Ţara Galaadului nu era un teren cucerit de Iosua. Acesta nu este locul de mărturie a puterii
Duhului Sfînt. Canaanul este dincolo de Iordan. — La început, lui Moise nu i-a plăcut propunerea
celor două semninţii şi jumătate. Desigur, propunerea lor a fost îngăduită. Dar în general cele
dintîi gînduri ale credinţei sînt cele mai bune; numai ele tin seama de făgăduinţe, de roadele
__________________________________________________________________
făgăduinţelor şi de felul de a gîndi al lui Dumnezeu. Gîndurile de după aceea nu mai sînt în
legătură cu toate acestea. (J.N.D.)
Capitolul 2
Rahav
In a doua parte a capitolului 1 am văzut două feluri de persoane chemate să treacă Iordanul ca
să intre în ţara făgăduinţei, care este tipul locurilor cereşti. Era poporul şi erau cele două seminţii
şi jumătate, al căror caracter moral nu era la înălţimea chemării lor, dar care au luat parte la
luptă, pentru a asigura lui Israel stăpînirea moştenirii lui. Rahav şi casa ei ne prezintă o a treia
ceată de persoane: neamurile care iau parte prin credinţă, împreună cu vechiul popor al lui
Dumnezeu, la făgăduinţele Lui. Prostituata Rahav era dintre neamuri. Ea făcea parte prin naştere
din această ceată mare despre care vorbeşte epistola către Efeseni: „Odinioară eraţi păgîni din
naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se numesc tăiaţi împrejur, în carne, de mîna
omului, în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele
făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume". Şi în plus, Rahav era o persoană degradată
chiar şi printre neamuri.
Dar Cuvîntul lui Dumnezeu a ajuns la ea: „Am auzit", spune ea spionilor. Era un cuvînt care
vorbea de har şi de izbăvire pentru unii, însă de judecată pentru alţii. Credinţa în acest cuvînt o
face să se situeze de îndată, în cugetul ei, sub povara judecăţii. „De cînd am auzit lucrul acesta,
ni s-a topit inima" (versetul 11). Ca şi poporul ei, ea era plină de teamă. Dar, în timp ce poporul
pierduse orice nădejde, pentru ea această teamă era începutul înţelepciunii, căci temerea de
Dumnezeu este înţelepciune. Teama o face să privească la Dumnezeu. Şi de îndată ea căpătase o
siguranţă („ştiu", versetul 9) că Dumnezeu este plin de har pentru poporul Său. Ea şi-a căutat
adăpost în acest Dumnezeu, care este adăpostul alor Săi. Credinţa nu este o închipuire a omului,
căruia îi place să se înşele şi care vede lucrurile sub lumina care îi place. Nu este vorba de spiritul
omenesc, care îşi clădeşte concluziile pe posibilităţi şi probabilităţi. Ea spune, simplu: „Ştiu",
pentru că auzise ce făcuse Dumnezeu.
Rahav priveşte la Dumnezeu. Ea este sub ameninţarea judecăţii, dar vede că Dumnezeu Se
interesează de poporul Său. Şi îşi spune: Pentru ca Dumnezeu să fie şi de partea mea, trebuie să
fiu şi eu cu acest popor. De aceea, cînd iscoadele au venit la ea, Rahav prin credinţă le-a primit cu
__________________________________________________________________
pace (Evrei 11.31). Şi în timp ce oamenii îi căutau peste tot, ea îi preţuieşte şi îi pune în
siguranţă, căci ei sînt pentru ea mijlocul folosit care o va face să scape de j'udecata viitoare. De
conversaţia lor depinde scăparea ei. Nu numai că ea crede în Dumnezeul lui Israel, dar, aşa cum a
zis cineva, „ea se face una cu Israelul lui Dumnezeu".
Credinţa ei primeşte un răspuns imediat. Ea nu are nevoie, ca să fie sigură, să vadă mai întîi
Ierihonul înconjurat de ostile Domnului. Aceasta nu ar mai fi credinţă. De fapt, credinţa este
siguranţa lucrurilor nădăjduite şi convingerea cu privire la cele ce nu se văd. Observaţi cît de
complet şi vrednic de Dumnezeu este răspunsul ei. Ea le-a spus: „Juraţi-mi... că ne veţi scăpa de
la moarte". Iar ei i-au răspuns: „Vom plăti cu viaţa pentru voi". Credinţa ei găseşte în alţii (şi noi
în Hristos) pe cei care s-o asigure că moartea n-o va atinge.
Dar aceasta nu este totul. O funie de fir roşu, simbol fără îndoială al morţii unei fiinţe care
putea să spună: „Sînt vierme, nu om", îi este de ajuns ca să fie în siguranţă, la adăpost. întocmai
cum sîngele mielului de Paşte, pus pe uşorii uşii casei, îndepărta judecata îngerului nimicitor, tot
aşa funia roşie, atîrnată la fereastra casei care era „lîngă zidul cetăţii", va asigura casa şi pe toţi
care se aflau în ea, atunci cînd zidul cetăţii se va prăbuşi la zgomotul trâmbiţelor Domnului.
Si încă un amănunt: Nişte martori vii sînt cei care o asigură pe Rahav că va fi păzită de
nimicire. La fel este şi cu noi: Hristos este martorul viu înaintea lui Dumnezeu, vorbind despre
puterea desăvîrşită, în răscumpărare, a sîngelui Său vărsat la cruce pentru noi. El a intrat, „odată
pentru totdeauna, în Locul Prea Sfînt, nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său,
după ce a dobîndit o răscumpărare veşnică" (Evrei 9.12).
Ce frumoasă credinţă a avut Rahav! Ea n-a aşteptat ca, potrivit recomandării spionilor, întîi
poporul să intre în ţară (versetul 18), pentru ca să pună funia cărămizie la fereastră. Abia au
plecat ei, şi ea s-a şi grăbit s-o pună la fereastră (versetul 21). în felul acesta, ea îsi mărturisea
credinţa. Credinţa ei vorbeşte cu tărie. De la fereastra ei se vesteşte Hristos şi puterea lucrării
Sale de a mîntui pe cea mai de jos dintre păcătoase.
In sfîrşit, Rahav este nu numai un exemplu de credinţă, ci şi de fapte ale credinţei. „Tot aşa şi
prostituata Rahav: n-a fost ea îndreptăţită prin fapte, cînd a primit pe soli şi i-a scos afară pe altă
cale?" (lacov 2.25). Este cu neputinţă ca credinţa să nu fie însoţită de fapte. Sînt fapte moarte,
cele ce nu sînt rezultate din credinţă. Dar faptele Rahavei nu pot să fie decît roadă credinţei. A-şi
aduce fiul ca ardere-de-tot cum a făcut Avraam, a-si nesocoti ţara, a sparge un vas de preţ pentru a
__________________________________________________________________
vărsa singura ei avere, un parfum de mare preţ, acestea sînt fapte pe care simţul omenesc le
dezaprobă, iar lumea le condamnă şi pedepseşte pe făptuitorii lor. Dar ce face ca ele să fie aprobate
de Dumnezeu, este faptul că sînt izvorîte din credinţă, o credinţă care jertfeşte totul pentru
Dumenzeu şi care părăseşte totul pentru poporul Său.
De asemenea Rahav şi-a găsit răsplata: un loc de cinste îi este păstrat în numărul celor care,
prin poporul pămîntesc al lui Dumnezeu, formează cartea geneologiei Mesiei (Matei 1.5).
Capitolul 3
Iordanul
Cele dintîi două capitole de care ne-am ocupat ne aduc la cuprinsul însuşi al istorisirii. Pentru a
intra în Canaan, trebuia ca Israel să treacă Iordanul. Ce este deci Iordanul? Pînă aici mîntuirea
poporului este caracterizată de două evenimente mari: Pastele şi Marea Roşie. E bine să le
pătrundem semnificaţia, pentru a înţelege şi pe cel de al treilea eveniment, adică trecerea
Iordanului. Fiecare din aceste trei fapte este un simbol al crucii lui Hristos. Dar crucea este atît de
bogată, atît de variată şi cu atît de multe aspecte, încît trebuie toate aceste tipuri şi încă altele,
pentru ca să-i pătrundem adîncimea şi întinderea.
In Paşte aflăm crucea lui Hristos care ne pune la adăpost de judecata lui Dumnezeu. „In
noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întîii-născuţi din ţara Egiptului,
de la oameni pînă la animale; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului" (Exod
12.12). Iar Israel nu putea fi pus la adăpost decît prin sîngele mielului de Paşte, aşezat între un
popor păcătos şi un Dumnezeu judecător care era împotriva păcatului. Aceasta este ispăşirea. „Eu
voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi". Numai să nu uităm că dragostea lui Dumnezeu este cea
care îngrijeşte să fie o jertfă în stare să întîmpine propria Sa judecată. Dragostea cruţă astfel pe
poporul care, la fel ca egiptenii, n-ar fi putut evita pedeapsa judecătorului.
Pastele ne prezintă şi un alt adevăr. Acest sînge era al mielului de Paşte, fript în întregime la
foc, simbol al lui Hristos care a suferit în modul cel mai cumplit, în afara şi în adîncimile fiinţei
Sale, judecata lui Dumnezeu pentru noi şi în locul nostru. In timp ce erau la adăpostul sîngelui,
israeliţii găseau pentru sufletul lor o hrană. Ei se hrăneau cu acest miel fript, avînd un sentiment
adînc al amărăciunii păcatului (ierburile amare), dar al unui păcat complet ispăşit.
__________________________________________________________________
In Marea Roşie găsim un al doilea aspect al crucii lui Hristos: răscumpărarea. „Prin îndurarea
Ta, Tu ai călăuzit poporul pe care l-ai răscumpărat" (Exod 15.13). Dacă ne mîntuieşte şi ne
răscumpără, înseamnă că Dumnezeu e pentru noi. In adevăr, El spune: „DOMNUL Se va lupta
pentru voi; dar voi staţi liniştiţi" (Exod 14.14). Pastele îl oprea pe Dumnezeu ca judecător şi îl
punea pe Israel în siguranţă. La Marea Roşie, Dumnezeu intervine ca Mîntuitor (15.2) pentru
poporul Său. Ei nu aveau altceva de făcut decît să asiste la această mîntuire. „Staţi pe loc şi veţi
vedea eliberarea" (Exod 14.13). Cînd ne răscumpără, Dumnezeu ia, pentru a spune aşa,
împotriva Sa pe vrăjmaşii care erau împotriva noastră şi pe care eram cu totul neputincioşi să-i
învingem. In această clipă solemnă, ce situaţie grea şi critică pentru poporul lui Dumnezeu!
Vrăjmaşul vroia să-şi ia înapoi prada, îl urmărea pe Israel, încins cu sabia, şi îl înghesuia lîngă o
mare care era de netrecut.
La fel este şi cu cei păcătoşi. Puterea lui Satan îi duce spre moarte şi moartea este judecata lui
Dumnezeu. „Este rînduit oamenilor să moară o singură dată şi după aceea vine judecata". Şi
trebuie ca sufletul să aibă a face cu aceasta din urmă în mod direct, personal. Nu este mijloc de
scăpare. Poporul era fără arme împotriva vrăjmaşului, fără posibilităţi împotriva morţii. Şi tocmai
în această situaţie extremă intervine Dumnezeu. Toiagul lui Moise este întins nu asupra lui Israel,
ci în favoarea lui, peste mare. Moartea devine o cale, în loc de a fi un mormînt al poporului. Ei
pot să treacă marea ca pe uscat. O cale nouă, un ceas solemn era cînd un popor întreg trecea
printre aceste ziduri de apă înălţate în dreapta şi în stînga la lucrarea „vîntului de răsărit", printre
aceste mase de ape, care, în loc să-i înghită, îi erau un adăpost! Măreţia acestei întîmplări a
rămas, iar groaza ei a trecut. Găsim în această întîmplare simbolul morţii şi judecăţii suferite de un
altul. Pentru noi S-a prezentat Domnul. „Mă aruncaseşi în adînc, în inima mărilor şi curenţii mă
înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine". „Apele m-au înconjurat
să-mi ia viaţa" (Iona 2.3,5). Această povară a morţii, Hristos a purtat-o în întregime şi El singur a
simţit-o în adîncimile infinite ale sufletului Său sfînt.
Da, poporul trece marea ca pe uscat. Judecata nu găseşte nimic în ei, pentru că ea a luat sfîrşit
în moarte, iar pentru noi în persoana lui Hristos, la cruce.
Ei trec nevătămaţi pe celălalt ţărm. In aceasta aflăm simbolul nu numai al morţii, ci şi al
învierii lui Hristos pentru noi.
__________________________________________________________________
Aceasta este învăţătura pe care ne-o prezintă Marea Roşie. Armata vrăjmaşului este nimicită şi
el îsi află mormîntul acolo unde noi am aflat o cale. Orice spaimă s-a dus. Putem sta în pace pe
celălalt ţărm, în puterea unei vieţi de înviere care a trecut prin moarte.
Credinţa este cea care ne face parte de această binecuvîntare. „Prin credinţă, ei au trecut Marea
Roşie ca pe uscat, iar egiptenii care au încercat s-o treacă au fost înghiţiţi" (Evrei 11.29). în timp
ce credinţa trece această mare, lumea care încearcă prin ea însăşi să înfrunte moartea şi judecata,
va fi înghiţită.
După ce am gîndit la semnificaţia Mării Roşii ca imagine a morţii şi învierii lui Hristos pentru
noi, să vedem acum întinderea eliberării care s-a săvîrsit aici, în favoarea poporului. Această
eliberare, mîntuirea, este un cuvînt simplu, dar pentru inimile noastre are o însemnătate fără
seamăn.
În mîntuire este o parte negativă şi una pozitivă. Cea dintîi este nimicirea vrăjmaşului, a
întregii lui puteri şi a tuturor urmărilor acestei puteri. Harul, în persoana lui Hristos, a intrat în
locul nostru în acest loc. „Prin har sîntem mîntuiţi". Astfel, puterea lui Satan, lumea, păcatul,
moartea, mînia şi judecata sînt învinse, înlăturate pentru credinţă, în crucea lui Hristos. Dar
această lucrare minunată ne dă o binecuvîntare pozitivă. „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit
poporul pe care l-ai răscumpărat, iar prin puterea Ta, îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale"
(Exod 15.13). „V-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici, la Mine" (Exod 19.4). „Hristos,
de asemenea a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă
la Dumnezeu" (1 Petru 3.18). „Prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, printr-un singur duh"
(Efeseni 2.18). Binecuvîntare nemărginită! Poporul este nu numai salvat, el a ajuns pe o cale vie
care 1-a dus pînă la capăt, în prezenţa lui Dumnezeu însuşi, a unui Dumnezeu care pentru noi
creştinii este Tatăl. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1
Ioan 3.1). Să intonăm împreună cu Israel, însă pe o notă mult mai înaltă, cîntecul eliberării.
Scopul a fost atins! Scopul este Dumnezeu însuşi, Acela căruia prin Duhul Ii spunem „Ava,
Tată". Şi în toată această lucrare, care este partea de lucrare a lui Israel, care este a noastră?
Absolut nici una. Mîntuirea ne este adusă de harul unui Dumnezeu care nu mai cere, care nu face
caz de drepturile Sale asupra noastră, ci îşi găseşte satisfacţia să fie un dăruitor suveran, un
dăruitor veşnic.
__________________________________________________________________
Să revenim acum la Iordan. Ispăşirea era făcută la Paşti. La Marea Roşie răscumpărarea era
împlinită, mîntuirea cîstigată. Dar aici, la Iordan este vorba de altceva. Trebuie ca poporul să fie
într-o anumită stare pentru a intra în stăpînirea tării Canaanului.
Intre Marea Roşie şi Iordan, Israel trecuse prin pustie. Această călătorie cuprinde două părţi
distincte. în cea dintîi, pînă la Sinai, harul călăuzea poporul, acelaşi har care 1-a răscumpărat din
Egipt. De asemenea acest har a făcut ca ei să aibă experienţa resurselor lui Hristos, în tot timpul
arătării slăbiciunilor lor. în cea de a doua parte, începînd de la Sinai, Israel intră sub rînduiala
legii. Atunci el este „încercat ca să cunoască ce era în inima lui". încercarea avea să arate că el era
firesc, vîndut păcatului; că el nu avea nici o putere; că voinţa lui era vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu; că el nu vroia să asculte de voia lui Dumenzeu si, în sfîrsit, se răzvrătea cînd era
vorba să ia în stăpînire muntele Amoriţilor şi să intre în stăpînirea făgăduinţelor. Starea lui Israel
era o piedică evidentă care îi închidea porţile Canaanului. Cînd ajunge la capătul experienţei sale
în firea păcătoasă, iată Iordanul, un fluviu care da pe de margini, care se opunea oricărei înaintări
a poporului. Marea Roşie îl împiedicase să iasă din Egipt; Iordanul îl împiedică să intre în
Canaan. A încerca să-1 treacă, însemna sfârşitul existenţei lor, însemna să fie înghiţiţi de ape.
Aici găsim un nou simbol al morţii. Este vorba de sfîrşitul omului în firea păcătoasă şi în acelaşi
timp sfîrşitul puterii lui Satan.
Cum ne-am putea împotrivi lui, noi care nu avem nici o putere? Firea păcătoasă ne desparte de
bucuria făgăduinţelor. „Nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" Dar
harul lui Dumnezeu a îngrijit de lucrul acesta. Chivotul va conduce poporul. El îi va face nu
numai să cunoască drumul pe care aveau să meargă, căci ei nu mai trecuseră pe acest drum (3.4),
dar chiar se va uni cu ei ca să poată trece împreună. Preoţii, reprezentanţii poporului, trebuiau să
poarte chivotul mărturiei şi să treacă înaintea lui Israel (versetul 6). Şi tocmai chivotul
legămîntului DOMNULUI întregului pămînt a trecut înaintea lor în Iordan (versetul 11), dar nu fără
ei. Chivotul îşi păstra însemnătatea lui deosebită: „între voi şi el să fie o depărtare de aproape
două mii de coţi", adică ceva mai mult de un kilometru (versetul 4). Dar ochii poporului,
îndreptaţi spre chivot (versetul 3), vedeau în acelaşi timp pe preoţii din seminţia lui Levi, care îl
purtau. îndată ce talpa picioarelor preoţilor a intrat în apele Iordanului, apele s-au oprit. O putere
era acolo, biruitoare asupra puterii morţii şi asociindu-1 pe Israel la această biruinţă.
__________________________________________________________________
Dragă cititorule, dacă aşa a fost pentru Israel, cu cît mai mult pentru noi. Tot ce am fost în
firea păcătoasă a luat sfîrşit la crucea lui Hristos. Noi putem spune: am murit faţă de păcat, am
murit faţă de lege; sînt răstignit împreună cu Hristos. Ochii mei îndreptaţi spre chivot, spre
Hristos, văd sfîrşindu-se în El, în mijlocul fluviului morţii, personalitatea mea ca fiu al lui Adam.
Dar tot în El, o putere victorioasă, care a devenit a mea, mă introduce în viata de înviere a lui
Hristos, dincolo de moarte, în bucuria deplină a lucrurilor pe care le are această viaţă. „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine". Desigur, moartea însăşi încă nu a fost înghiţită. „Cînd
preoţii care purtau chivotul legămîntului Domnului au ieşit,... apele Iordanului s-au întors la locul
lor şi s-au revărsat ca mai înainte peste toate malurile lui" (4.18). Şi „cînd... trupul acesta muritor
se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: „Moartea a fost înghiţită
de biruinţă" (1 Corinteni 15.54). Atunci poziţia lui Hristos, mai presus de toate, va deveni a
noastră şi în ce priveşte trupurile noastre. Dar înainte ca aceste lucruri să se fi realizat, putem deja
să spunem: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus
Hristos" (1 Corinteni 15.57).
Aflăm deci în Iordan, într-un mod deosebit, moartea fată de ceea ce sîntem în starea noastră
veche şi începutul unei stări noi, în puterea vieţii cu Hristos, împreună cu care am înviat. Această
moarte si înviere ne introduc chiar de acum în toate binecuvântările cereşti. Ceea ce am spus
explică de ce nu găsim aici pe vrăjmaşi, ca la Marea Roşie. La Iordan, israelitii nu mai sînt
urmăriţi de faraon, nici de oastea lui. Dar ei vor avea să lupte cu un vrăjmaş care este înaintea lor
şi al cărui rol nu începe decît după trecerea fluviului.
Acum ei intră într-o serie de experienţe noi. Cea din pustia Sinai era experienţa omului vechi,
a păcatului în firea păcătoasă. Apoi vine ca simbol, la Iordan, cunoaşterea dobîndită prin
credinţă, că am fost mutaţi din asocierea cu Adam, într-o asociere nouă, cu un Hristos mort şi
înviat. In sfîrşit, în Canaan aflăm experienţele omului celui nou, nu fără slăbiciuni şi căderi cînd
nu este veghetor; este însă o putere la dispoziţia noastră şi de ea putem face caz mereu, pentru a
fi întăriţi în luptă sau pentru a ţine piept uneltirilor vrăjmaşului.
Notă: Călătoria prin pustie, după Sinai, presupune că poziţia creştină fusese deja luată, cel
credincios fiind născut din nou. Dar el este încercat (pus la probă) ca persoană. La această situaţie
se aplică toţi de „dacă" din Noul Testament. Aşa este cu creştinul pe drumul către ţara făgăduită.
__________________________________________________________________
Totuşi el are o făgăduinţă sigură că va fi ţinut pînă la sfîrşit (1 Corinteni 1.8,9; Ioan 10.28). Există
dependenţă, dar de credincioşia lui Dumnezeu. Nu există „dacă" atunci cînd este vorba de
răscumpărare şi nici cu privire la poziţia noastră de acum în Hristos, odată ce am fost pecetluiţi.
Orice creştin adevărat a murit şi a înviat împreună cu Hristos. Cunoaşterea si realizarea acestui
fapt sînt un alt lucru. Dar Cuvîntul lui Dumnezeu aşază privilegiul creştin înaintea noastră,
potrivit puterii lui reale în Hristos. (J.N.D.)
Capitolul 4
Cele douăsprezece pietre de la Ghilgal
Am văzut în capitolul dinainte cum credinţa ne învaţă (după o experienţă adesea tot atît de
lungă ca cei patruzeci de ani din pustie pentru Israel) eliberarea de starea noastră cea veche si
intro-ducerea într-o stare nouă, în Hristos. Sufletul, de mult timp trudit, învaţă în sftrşit — şi
acest lucru Dumnezeu îl descoperă credinţei — că ce căuta el în zadar să atingă, nu mai urmează
să se înfăptuiască, ci este un fapt actual, împlinit în Hristos şi cunoscut prin credinţă.
Mult timp am fost uimit de simplitatea extremă de exprimare pe care descoperirea acestui fapt
capital o are în Romani 7, în timp ce a trebuit întregul capitol pentru a zugrăvi experienţele sufle-
tului înainte de eliberare. Mai mult, exprimarea disperată a unei poziţii fără rezolvare, face loc,
fără vreo parte de trecere, celei de recunoştinţă şi de bucurie: „Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru". Pricina acestui fapt îmi pare acum foarte simplă.
Cînd sufletul face această descoperire, el învaţă că eliberarea pe care era incapabil s-o atingă,
Dumnezeu deja o lucrase prin Hristos şi în El. Nu mai este un lucru care trebuie făptuit; este un
fapt împlinit, pe care sufletul îl descoperă şi şi-1 însuşeşte ca fiind pregătit de mult timp pentru
credinţă. Atunci, în liniştea şi pacea care îi umple sufletul, credinciosul poate să spună: De acum
eu am murit, pentru că sînt în Hristos; mort împreună cu Hristos şi mort faţă de păcat, faţă de
lege, faţă de lume; şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2.19,20;
Romani 6.10; Coloseni 2.20; Galateni 6.14).
Acest adevăr nu este de domeniul inteligenţei, pe care mintea să-1 poată explica. De cîte ori am
văzut suflete căutînd să cucerească eliberarea, pentru a spune aşa, prin astfel de silinţe! Ce s-a
întîmplat? Cînd după multă trudă ele cred că şi-au dat seama de însemnătatea eliberării, este de
__________________________________________________________________
ajuns o noapte pentru a risipi ce credeau ele că au cîştigat, aşa cum se întîmplă cu frunzele moarte
pe care un simplu vînt le mătură de seara pînă dimineaţa.
Această eliberare nu poate fi dobîndită prin vreo experienţă. N-o găsim decît la capătul
experienţei noastre în firea păcătoasă; şi fără această experienţă, eliberarea nu este cunoscută, tot
aşa cum nu putea fi vorba de Iordan pentru Israel, înainte de pustie. Şi eliberarea nu este o
experienţă, ci o stare cunoscută prin credinţă. Ea nu este de experimentat decît în acest sens, ca
eu să mă văd în Hristos. Cînd a fost vorba de răscumpărare, am luat pentru mine o lucrare
împlinită în afara mea.
Aceasta este semnificaţia Iordanului pentru noi. Dar Dumnezeu vrea ca noi să avem mereu sub
ochi amintirea acestei victorii. Iosua porunceşte reprezentanţilor celor douăsprezece seminţii să
ia douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului, din locul unde preoţii puseseră piciorul. Aceste
pietre trebuiau să fie un semn printre copiii lui Israel. Ele trebuiau puse în locul unde poporul
petrecuse prima sa noapte pe pămîntul Canaanului. Şi acest loc a fost Ghilgal. Ce însemnau
aceste pietre? Ele reprezentau pe cele douăsprezece seminţii, pe poporul scăpat de la moarte prin
chivotul care a oprit apele Iordanului, pentru ca Israel să treacă fluviul. Dar ele devin un
monument şi al intrării în Canaan, la Ghilgal, într-un loc unde (vom vedea mai tîrziu) poporul
avea să vină mereu. Ele erau un semn rînduit să fie de acum încolo mereu sub ochii lor şi al
copiilor lor.
Dragi cititori creştini, ca şi Israel, noi sîntem acest monument al victoriei asupra apelor
ameninţătoare ale fluviului. Hristos S-a aşezat în moarte, pentru că noi eram acolo. „Dacă Unul a
murit pentru toţi, toţi deci au murit" (2 Corinteni 5.14); dar aceasta pentru ca noi să fim scoşi din
moarte şi aduşi la o viaţă nouă în propria Sa înviere. Pe cînd „eram morţi în greşelile noastre, El
ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos... şi ne-a înviat împreună" (Efeseni 2.5).
Dar dincolo de Iordan avem monumentul acestei lucrări vrednice de amintit, stînd mereu acolo
pentru a sluji ca hrană credinţei lui Israel, monument pe care poporul îl va găsi mereu la intrarea
în Canaan. In ce ne priveşte, obiectul credinţei noastre este Hristos, Cel dintîi născut dintre cei
morţi, care a înviat şi a intrat în locurile cereşti, dar un Hristos care ne reprezintă acolo şi ne face
una cu El, aşa cum şi El S-a făcut una cu noi în moarte.
Dumnezeu vrea ca Hristos, care ne este prezentat în acest fel, să producă în noi un efect moral
corespunzător. Conştiinţa noastră să fie angajată într-un mod statornic prin această privire.
__________________________________________________________________
„Pietrele acestea să fie totdeauna o aducere aminte pentru copiii lui Israel". Această privire este
însoţită de un efect lăuntric. Credinciosul înviat împreună cu Hristos poartă asupra lui caracterul
de neşters al morţii Sale. Dacă acesta este locul meu în Hristos, aş mai putea eu trăi pentru
lucrurile pe care le-am părăsit, pe care Hristos le-a lăsat în adîncul Iordanului?
„Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe
care o trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu". Pînă aici, este aducerea aminte. „Tot aşa şi voi
înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus" (Romani 6.10,11).
Iată efectul moral. Cele douăsprezece pietre de la Ghilgal sînt deci nu numai moartea şi învierea
noastră împreună cu Hristos (Iordanul înfăţişa acest fapt); ele sînt aducerea aminte a acestei
morţi si învieri, văzute în Hristos înviat şi înălţat în slavă. Acest monument ne aminteşte ce
trebuie să fim de acum înainte. La Iordan, Dumnezeu ne declară morţi: si orice creştin a murit şi a
înviat împreună cu Hristos. Ghilgal ne vorbeşte de realizarea morală a acestor adevăruri. Toţi
trecuseră Iordanul, dar mulţi dintre ei erau poate destul de indiferenţi pentru a se gîndi la
monumentul din Ghilgal, la aceste pietre vorbitoare care spuneau poporului: „Socotiţi-vă şi voi
înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus".
Cele douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului

Dacă cele douăsprezece pietre din Ghilgal vorbeau cugetului lui Israel, un alt monument
ridicat în mijlocul Iordanului vorbea inimii lui. Ce ochi ar fi putut să vadă aceste pietre, cînd
apele care se revărsau pînă peste maluri, le acopereau? Ele nu puteau fi cunoscute decît credinţei.
Ele nu erau simbolul unei vieţi de înviere care trecuse moartea şi care i-ar fi purtat semnificaţia.
Ele erau numai şi numai un monument al morţii. Pietrele din Ghilgal sînt monumentul
introducerii, prin Hristos, în privilegiile noastre, privilegii în care nu intrăm decît după ce am
trecut prin moartea împreună cu EL Dar cînd mă gîndesc la pietrele din mijlocul Iordanului,
inima mea este în părtăşie cu El în moarte. Mă aşez din nou, pentru a spune aşa, pe malul
fluviului morţii şi spun: Iată locul meu; aici am fost eu; aici El a intrat pentru mine. El m-a scăpat
de păcat, de omul meu cel vechi; El 1-a lăsat împreună cu viaţa Sa în adîncul Iordanului. Apele
adînci m-au acoperit, în persoana lui Hristos.
Ce anume Te obliga, Mîntuitor preaiubit, să iei acest loc? Numai Tu aveai dreptul să nu-1 iei
niciodată; numai Tu, dîndu-Ţi viaţa, aveai dreptul s-o iei înapoi. Dar dragostea Ta pentru mine
__________________________________________________________________
Te-a făcut să intri în moarte. Nici un alt motiv, în afara slavei lui Dumnezeu pe care eu am
necinstit-o, nu Te-ar fi putut face să cobori. Tu nu numai că ai oprit în mod biruitor, pentru mine,
apele Iordanului, ducînd singur lupta „pînă la deplina împlinire a celor ce poruncise Domnul"
(versetul 10) şi poporul Tău întreg a trecut; dar aceste ape au trecut peste Tine. Văd în acest
monument ce a făcut moartea pentru sufletul Tău sfînt. Găsesc din nou aici amintirea amărăciunii
acestui pahar pe care Tu l-ai băut! Cele douăsprezece pietre „Sînt acolo pînă în ziua de azi"
(versetul 9). Monumentul rămîne, crucea rămîne, mărturie veşnică a unei dragoste pe care am
învăţat s-o cunosc acolo, mărturie de asemenea a singurului loc în care Dumnezeu a putut arunca
tot ce este de la omul meu cel vechi.
În legătură cu aceste lucruri, observaţi şi ce ni se spune în versetul 18: „Cînd preoţii care
purtau chivotul legămîntului Domnului, au ieşit din mijlocul Iordanului şi cînd preoţii au călcat
cu talpa picioarelor pe uscat, apele Iordanului s-au întors la locul lor şi s-au revărsat ca mai
înainte peste toate malurile lui". Hotărîrea a fost executată, omul cel vechi condamnat, pedeapsa
a trecut, moartea a fost învinsă — dar moartea rămîne. Ce era altădată o piedică pentru a intra,
piedică înlăturată prin chivotul care ne-a croit o cale, devine, după trecerea noastră, ceea ce ne
desparte nu numai de Egiptul îndepărtat şi de pustia Sinai, dar şi de noi înşine. Dragi prieteni,
sîntem noi mulţumiţi s-o terminăm cu omul, cu noi înşine? Dacă nu sîntem, atunci nu e bucurie
statornică pentru noi în ţara Canaanului.
Cele două seminţii şi jumătate (versetul 12,13) trecuseră Iordanul împreună cu fraţii lor, dar
două lucruri le rămîneau necunoscute: valoarea ţării Canaanului şi valoarea morţii. Fluviul nu le-
a oprit atunci cînd a fost vorba să-şi întîlnească din nou soţiile, copiii şi turmele, care aşteptau pe
malul celălalt. Ţara „de dincolo" avea o atracţie pentru ei, în timp ce poporul, fiind în pace în
Canaan, vedea cu bucurie în Iordan bariera care îl despărţea de tot ce de acum înainte nu avea nici
un preţ în ochii lor.
„În ziua aceea, DOMNUL a înălţat pe Iosua înaintea întregului Israel; şi s-au temut de el, cum se
temuseră de Moise, în toate zilele vieţii lui" (versetul 14). Tot aşa este cu Hristos. Slava Tatălui
L-a înălţat ca Mîntuitor în faţa ochilor noştri, datorită lucrării Sale săvîrsite. Rezultatul acestei
lucrări este introducerea celor sfinţi împreună cu El în bucuria de acum şi în stăpînirea viitoare a
slavei. Acesta este titlul de slavă şi cinstea Lui pentru totdeauna.
__________________________________________________________________
Dar Domnul va avea şi alte cununi. Va fi cu El ceea ce zilele lui Solomon sînt doar o imagine
şi despre care se spune: „Solomon s-a aşezat pe scaunul de domnie al DOMNULUI, ca împărat în
locul tatălui său David. El a prosperat şi tot Israelul l-a ascultat. Toate căpeteniile şi vitejii, şi
chiar toţi fiii împăratului David s-au supus împăratului Solomon. Şi DOMNUL a înălţat tot mai
mult pe Solomon sub ochii întregului Israel şi i-a dăruit o măreţie împărătească aşa cum nu
avusese nici un împărat al lui Israel înaintea lui" (1 Cronici 29.23-25). El va domni. Poporul Său
Israel Ii va fi supus şi chiar cei pe care El binevoieşte să-i numească fraţii Săi, îşi vor pleca
genunchii înaintea Lui, fericiţi şi recunoscînd cu tărie, cu bucurie, în slavă, în prezenţa Lui, că El
este Domnul, aşa cum nu a fost recunoscut aici pe pămînt în timpul zilelor lepădării şi absenţei
Sale.
Găsim în 2 Cronici 32.23 o altă slavă viitoare a lui Hristos. Sub Ezechia, după eliberarea lui
Israel prin judecata neamurilor în persoana Asirianului, se spune: „Mulţi au adus DOMNULUI
daruri în Ierusalim şi au adus daruri bogate lui Ezechia, împăratul lui Iuda, care de atunci s-a
înălţat în ochii tuturor popoarelor". Şi neamurile îi vor fi supuse.
În sfîrşit, la Filipeni 2.9-11 se spune: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat
Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice
genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt şi orice limbă să mărturisească, spre
slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn". Cerul, pămîntul şi iadul se vor pleca
înaintea Aceluia care S-a coborît pînă la moartea de cruce!
Capitolul 5
Circumcizia
Am găsit, în capitolul 1, principiile morale necesare pentru a lua în stăpînire Canaanul. Am
văzut în capitolul 2 că atunci cînd este vorba de locurile cereşti, Dumnezeu depăşeşte limitele lui
Israel, şi că în aceste locuri se intră pe principiul credinţei. Capitolele 3 şi 4 ne prezintă secretul
pentru a intra acolo. In capitolul 5 învăţăm un alt secret, cel al biruinţei. De aceea acest capitol
începe (versetul 1) cu vrăjmaşii. Toţi împăraţii canaaniţilor şi amo-riţilor se înşiruie sub ochii
noştri, dar puterea care îi făcea să aparţină de Satan fusese zdrobită la Iordan, în moarte, în
persoana căpeteniei lor. Dacă n-ar fi aşa, ei ar fi prea puternici pentru sărmanul popor Israel. Dar
Dumnezeu este Cel care îi va face în stare să cîştige biruinţa asupra vrăjmaşilor. In ce fel? El
__________________________________________________________________
descotoroseşte pe poporul Său de toate armele şi de posibilităţile pe care ei le-ar găsi în ei înşişi.
Firea păcătoasă nu poate intra în luptă; Dumnezeu o judecă, o pune deoparte. Tocmai acest lucru
este arătat de tăierea împrejur. Ea este „dezbrăcarea de trupul firii păcătoase", în Hristos. Ea este
un fapt împlinit pentru orice credincios, tot aşa cum Iordanul este un lucru împlinit pentru fiecare
dintre noi, fie că îi realizăm sau nu însemnătatea.
Învăţătura pe care o avem în Coloseni 2. 9-15 în această privinţă este foarte clară şi de toată
frumuseţea. „In El, spune apostolul, locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii". Toate se
găsesc în Hristos, nimic nu-I lipseşte. Dar în versetul 10, noi sîntem cei care avem totul în El,
nimic nu ne lipseşte: „Voi sînteţi deplini în El". Nu poţi deci căuta vreun lucru în afara Lui, pentru
a ni-1 adăuga. Vine acum tăierea împrejur: „In El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur
făcută de mînă, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul firii păcătoase." Nu
numai, spune apostolul, că nu există nimic de adăugat, dar nu rămîne nimic de dat afară de la cei
care sînt în el. Trupul firii păcătoase este judecat, voi sînteţi dezbrăcaţi de el. Acesta este un fapt
împlinit, este tăierea împrejur a lui Hristos. în versetul 12 aflăm că acest sfîrşit al omului vechi
care are loc pentru noi în moartea lui Hristos, devine un fapt personal cu fiecare creştin: „Fiind
îngropaţi împreună cu El, în botez, în care aţi fost şi înviaţi împreună cu El, prin credinţa în
lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi". Acest loc din Scriptură cuprinde acest
lucru în întinderea lui şi corespunde celor două adevăruri reprezentate de Iordan. Este vorba de
moartea şi de învierea împreună cu Hristos. Iată deci două mari adevăruri statornicite: sîntem
desăvîrşiţi înaintea lui Dumnezeu şi eliberaţi în mod desăvîrşit de tot ce sîntem în noi înşine. (In
versetele 12-15 ne întoarcem la Paşte şi la Marea Roşie: sîntem scăpaţi de orice învinuire care s-ar
putea aduce împotriva noastră).
Epistola către Filipeni (capitolul 3.3) arată contrastul dintre tăierea împrejur făcută de oameni
şi adevărata tăiere împrejur, cea a lui Hristos. „Noi sîntem cei tăiaţi împrejur", spune apostolul,
„noi care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu". Niciodată cei tăiaţi împrejur sub lege n-au
făcut lucrul acesta. Trebuia să fi terminat cu firea păcătoasă, pentru a aduce închinare prin Duhul.
Apoi el adaugă: „şi care ne lăudăm în Hristos Isus". Firea păcătoasă, chiar religioasă, nu se
slăveşte decît pe ea însăşi. (Veţi găsi dovada acestui fapt în Coloseni 2.21-23. Rînduielile,
poruncile şi învăţăturile oamenilor pot avea o aparenţă de înţelepciune, prin faptul că ele nu cruţă
trupul, în schimb sînt pentru satisfacţia firii păcătoase). în sfîrşit, apostolul trage concluzia
__________________________________________________________________
spunînd: „şi care nu ne punem încrederea în firea păcătoasă". Iată ce este adevărata tăiere
împrejur. Este punerea deoparte, prin judecată, în crucea lui Hristos, a ceea ce apostolul numeşte
„firea păcătoasă" sau „carnea", în aşa fel încît de acum înainte să nu mai putem avea nici o
încredere în ea. Adevăr de toată însemnătatea să fie cunoscut! Atunci cînd este vorba de luptă, ca şi
pentru poporul Israel, trebuie ca pecetea morţii firii păcătoase să fie asupra noastră.
Observaţi, dragi prieteni, nu este vorba aici de a încerca s-o terminăm cu noi înşine, nici de a
încerca să ne dezbrăcăm; este vorba de o dezbrăcare încheiată la cruce, „păcatul în firea
păcătoasă" fiind judecat, un fapt pe care credinţa şi-1 însuşeşte şi care devine o realitate practică,
cugetul primind această judecată. Un cărbune aprins a trebuit să atingă buzele lui Isaia; şi chiar
dacă focul de judecată al altarului a ars cu totul jertfa şi nu mai rămîne din ea decît puterea
curăţitoare, durerea fiind trecută, totuşi prorocul trebuie să fie pus în legătură cu acest cărbune,
ca simbol al experienţei făcute de cugetul nostru cu privire la judecata lui Dumnezeu.
Ghilgal
„DOMNUL a zis lui Iosua: „Astăzi am ridicat ruşinea Egiptului de deasupra voastră" (versetul 9). La
Marea Roşie, ei fuseseră eliberaţi de robia lui Satan şi a păcatului. Aici pentru cea dintîi dată ei au
terminat, prin judecată, cu robia firii păcătoase. Iar Duhul lui Dumnezeu adaugă: „Şi locului
aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) pînă în ziua de azi". Aici se situează un al doilea mare
adevăr. Am spus că tăierea împrejur, judecata, lepădarea firii păcătoase sînt un fapt împlinit în
Hristos. Dar se prezintă, de altă parte, sub o înfăţişare în întregime practică, nu poate fi privită
doar ca o învăţătură. Locul tăierii împrejur era Ghilgal. Dacă acest loc era punctul de plecare al
oştirii DOMNULUI, înainte ca ea să fi cîştigat vreo biruinţă, el devine locul de strîngere laolaltă
după biruinţă (10.15) şi punctul de plecare pentru a merge şi a cîştiga biruinţe noi. Judecata firii
păcătoase a fost odată pentru totdeauna. Poporul însă trebuia să şi-o însuşească mereu.
Altminteri, firea păcătoasă ar fi lucrat să reia ceea ce a pierdut şi niciodată cea dintîi biruinţă nu
ar fi fost urmată de o a doua.
În mai multe rînduri găsim localitatea Ghilgal în această carte. Este de ajuns să reţinem acum
că, dacă tăierea împrejur însemnează dezbrăcarea de „trupul firii păcătoase", Ghilgal este
„omorîrea mădularelor noastre care sînt pe pămînt". Este ceea ce ne învaţă Coloseni 3.5-8, spre
deosebire de 2.11. Preaiubiţilor, aceasta este o realitate de fiecare zi. Fiecare biruinţă ne deschide
__________________________________________________________________
orizonturi noi asupra ţării făgăduinţei. Fără luptă nu se poate pune mîna pe nici una din
binecuvîntările noastre, dar fără Ghilgal nu există nici o biruinţă. Ce anume ne este de cel mai
mare preţ? Canaanul cu luptele lui, sau mai bine mădularele noastre care sînt pe pămînt? Să
preferăm noi satisfacţia trecătoare a poftelor firii păcătoase, în locul sarcinii destul de grele de a
ne întoarce la Ghilgal? în acest caz, smerirea, disciplina vor veni să ne înveţe să găsim iar această
cale, dacă cel puţin n-am pierdut de tot secretul puterii, în amărăciune, în lacrimile şi în ruina de
neîndreptat a înfrîngerii.
Hrana Canaanului
Dezbrăcarea de firea păcătoasă prin judecata înfăptuită la cruce şi realizarea în practică a
acestei judecăţi sînt primele condiţii de nelipsit pentru luptă. Nici coiful lui Saul, nici platoşa lui,
nici sabia lui nu puteau fi de vreun folos lui David pentru a merge să lupte împotriva filisteanului.
El trebuia să se dezbrace de această armătură (1 Samuel 17.39).
Dar există o altă resursă. înainte de a se duce la luptă, Israel avea să stea la masa lui
Dumnezeu. Trebuia să fie hrănit pentru a rezista în oboseala războiului. Şi puterea este dată în
felul acesta. Dar hrănit cu ce? Cu Hristos. El este izvorul puterii. Dacă poporul este lipsit de
hrană, el nu va avea o victorie. Ce lucru binecuvîntat este de a intra în luptă cu inimile hrănite cu
Hristos! Dacă înaintezi împotriva vrăjmaşului cu inima goală de El, te poţi aştepta în mod sigur
să fii învins. în cazul invers, aşa cum vom vedea în capitolul următor, lupta nu este de
înspăimîntat. Dumnezeu să ne dea fiecăruia să facem această experienţă. Să nu aşteptăm pentru
mîine; s-ar putea să fim chemaţi să luptăm chiar în această seară. Să ne hrănim cu Hristos azi,
mîine si
în fiecare clipă, pentru a fi gata, la primul semnal să ne sculăm să mergem ca să luăm biruinţa.
Iar hrana noastră este o persoană, este Hristos. Ea nu este formată nici din adevăruri, nici din
privilegii; este El însuşi. El ne este prezentat aici ca hrană a noastră, sub trei aspecte diferite:
Pastele, grîul ţării şi mana.
Acest Paste din Canaan este aceeaşi sărbătoarepe care poporul a sărbătorit-o în Egipt, şi totuşi
cît de mult se deosebeşte una de alta! Acolo era un popor conştient de vinovăţia lui, gata de
plecare, ocrotit de sîngele mielului de Paşte în mijlocul întunericului şi a judecăţii. Aici este un
popor care şi-a ajuns scopul, a intrat în Canaan; un popor înviat, care a trecut prin moarte; care
__________________________________________________________________
vine iar să se aşeze, la punctul de plecare, pe temelia însăşi a tuturor binecuvântărilor sale, în
jurul actului de amintire a unui Hristos care a murit pe cruce pentru noi. Pastele în Canaan
corespunde cu ce este cina pentru creştini. Şi observaţi, ea este o hrană permanentă. Cina nu va
înceta în slavă, numai că ea nu va mai fi amintirea morţii Domnului, sărbătorită în absenta Lui. Si
nu vom mai avea nevoie de o formă materială pentru a ne aduce aminte de El.
Vom vedea în mijlocul scaunului de domnie chiar pe Mielul înjunghiat, pe El, centrul vizibil al
creaţiei celei noi întemeiată pe cruce, punct de sprijin şi susţinere a binecuvîntărilor veşnice,
obiect pe care miliarde şi miliarde îl contemplă şi îl adoră într-o închinare universală.
Dar este şi un alt fel de mîncare, pentru a spune aşa, la masa cerească. „A doua zi de Paşte au
mîncat din vechiul grîu al ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mîncat (versetul 11).
Dumnezeu le dădea o hrană pe care ei n-o cunoscuseră în Egipt: grîul cel vechi al ţării
Canaanului. Acest grîu ne vorbeşte de un Hristos ceresc, slăvit, dar un Hristos om, care a trecut
prin această lume pătată de păcat, într-o smerenie fără pată, aşa cum pîinea era fără aluat. Ne
vorbeşte de El, care ca om a trecut prin focul judecăţii, ca boabele prăjite, şi care a intrat, prin
înviere, în slavă, pentru a Se aşeza ca om la dreapta lui Dumnezeu. Şi Acest om este acolo pentru
noi. El este nu numai Avocatul nostru înaintea Tatălui, dar, în persoana Sa, El a introdus pe om
în slavă. Locul este pregătit pentru om în al treilea cer. Omul în Hristos a intrat în bucuria
deplină a fericirilor cereşti. Privesc Acest om şi spun: Iată locul meu! Eu sînt în El, un om în
Hristos, avînd deja aceeaşi viaţă ca a Lui, viaţa veşnică, viaţa omului înviat dintre cei morţi. Eu sînt
unit cu El, aşezat în El în locurile cereşti, bucurîndu-mă de această binecuvîntare nespusă
prin puterea Duhului Sfînt, însăşi puterea care mă face să intru acolo.
Mîntuitor demn de toată adorarea! Pentru mine ai coborît, pentru mine ai fost pe cruce. Tu ai
intrat în slavă şi m-ai introdus în persoana Ta, înainte de a mă introduce acolo, asemenea Ţie,
împreună cu Tine, pentru veşnicie! A contempla un astfel de Hristos, ce bucurie slăvită şi ce
putere! „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi sîntem
transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3.18).
Găsiţi în acest loc din Scriptură rezultatul faptului că te hrăneşti cu grîul ţării.
Sufletul întemeiat pe El, pe un Hristos ceresc, este în stare să reproducă trăsăturile Lui.
Aceasta este partea noastră, ea a fost partea lui Ştefan, martirul credincios. Vedem în el un om pe
pămînt, plin de Duhul Sfînt ca roadă a lucrării desăvîrşite a lui Hristos; vedem un credincios în
__________________________________________________________________
caracterul său normal, în mijlocul lucrurilor celor mai potrivite să-1 facă să-şi piardă acest
caracter, răspunzînd în mod desăvârşit scopului pentru care Dumnezeu 1-a lăsat aici pe pămînt.
Duhul, înăuntrul lui, îl face să se ştie una cu Cel care era în cer (inima lui neavînd vreun obiect pe
pămînt, iar Duhul nefiind obligat să lupte în el pentru a-1 ridica la înălţimea unui Hristos ceresc),
ca să-1 modeleze potrivit Lui. Trăsăturile omului slăvit în cer devin în el cele ale unui om
desăvîrşit pe pămînt: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!"; Doamne, nu le ţine în seamă păcatul
acesta!" Iată un exemplu care ne arată ce înseamnă a fi „transformaţi în acelaşi chip din slavă în
slavă". Nu este vorba de vreun lucru mistic sau de vreo realizare neclară a imaginaţiei omeneşti.
Tocmai în viaţa noastră zilnică, în faptele noastre, în cuvintele noastre, prin dragoste, mijlocire,
răbdare, dependenţă, reproducem în har trăsăturile Hristosului slăvit pe care îl contemplăm.
Este asa cu noi, creştinii, în aceste zile? Sînt inimile noastre în aşa fel hrănite cu El, încît
oamenii să poată vedea acest lucru în viaţa noastră? Cei care ne înconjoară pot ei să vadă, ca la
Ştefan sau ca la Moise, razele slavei lui Hristos pe feţele noastre? Nu este partea noastră să ştim
acest lucru. Atunci, am fi pierdut deja din vedere obiectul ceresc, pentru a ne îndrepta ochii asupra
noastră înşine. Moise era singurul din tabăra lui Israel care nu ştia că faţa lui strălucea.
„Şi mana a încetat de a doua zi" (versetul 12). Israel n-a mai mîncat din ea. Mana era hrana
pustiei, un Hristos coborît din cer în mijlocul împrejurărilor noastre, pentru a ne încuraja în
greutăţile drumului. Spre deosebire de Israel, noi, creştinii, avem privilegiul de a avea în acelaşi
timp (poate nu chiar în aceeaşi clipă) pe Hristos ca hrană în toate felurile. Dar mana nu este o
hrană permanentă; ea se potriveşte pentru călătorie. Fără îndoială, ea este de nelipsit şi atît de
preţioasă, încît amintirea ei rămîne pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu în vasul de aur si va
rămîne totdeauna înaintea noastră cînd vom avea mana ascunsă. Totuşi, ca hrană, ea este
trecătoare; călătoria se sfîrşeşte. Dar griul ţării va fi, ca şi Pastele, hrana noastră permanentă şi
veşnică, nu numai ca să fim aici pe pămînt schimbaţi treptat în chipul Său; ele vor fi şi atunci
cînd Ii vom fi asemenea (Filip 3.21), cînd „vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este" (1
Ioan 3.2).
Căpetenia oştirii Domnului

Lupta avea să înceapă şi căpetenia oastei încă nu se arătase. El vine în ultima clipă, chiar în
momentul necesar, „pe cînd Iosua era lîngă Ierihon". Credinţa se poate baza pe El pentru clipa de
__________________________________________________________________
nevoie. Pregătirile pentru luptă sînt, cum am văzut, Ghilgal şi masa cerească; puterea, planul,
rînduiala, clipa bătăliei, toate acestea şi încă altele, sînt însă răspunderea Căpeteniei oştirii. Cel
care n-a fost la Ghilgal, nu poate înţelege un asemenea fel de luptă. El introduce în luptă propriile
lui combinaţii, începe bătălia fie prea devreme fie prea tîrziu, se avîntă fără Căpetenia oştirii
Domnului, luptă într-o direcţie greşită. Apoi el cade, este învins, nu poate avea decît înfrîngeri.
Observaţi cum acest reprezentant al DOMNULUI, acest înger al DOMNULUI despre care Vechiul Testament
ne vorbeşte atît de des — DOMNUL însuşi Se prezintă în acest fel misterios, căci se spune despre El
(Exod 23.21): „Numele Meu este în El" — observaţi cu ce har minunat El este exact ce trebuie
împrejurărilor în care se află poporul Său. Au subliniat si alţii acest lucru: El Se arată cu Israel ca
eliberator la Marea Roşie, ca un călător în pustie, drept Căpetenie a oştirii în Canaan, iar mai
tîrziu, cînd împărăţia este stabilită, El rămîne în pace în mijlocul lor. Admirabilă este bunăvoinţa
Sa, dar în acelaşi timp ce siguranţă dă ea sufletelor noastre! Aici, îl vedem cu „sabia scoasă din
teacă în mînă". Este sabia care va da loviturile. Nu mai era nevoie de alta pentru Israel.
De trei ori îngerul DOMNULUI, avînd sabia scoasă din teacă în mînă, intervine în istoria
poporului. Cea dintîi ocazie este ca să-1 păzească de pericolele care îl ameninţau, cînd Balaam,
care se ducea să blesteme pe Israel, întîlneşte pe acest trimis care îl opreşte (Numeri 22.23). A
doua oară, în capitolul nostru, pentru a lupta împreună cu Israel şi a-i da biruinţa; a treia oară, El
Se arată ca să judece poporul care păcătuise prin persoana împăratului său (1 Cronici 21.16).
Şi noi, preaiubiţilor, putem avea a face cu îngerul în aceste trei feluri. De cîte ori El dă piept cu
vrăjmaşul care caută să ne acuze şi să ne vorbească de rău; de cîte ori El ne asociază, în har, la
lupta împotriva puterilor întunericului care sînt în locurile cereşti: de cîte ori de asemenea. în
sfîrsit, El ni Se descoperă, ca şi lui David, avînd sabia scoasă din teacă în mînă, îndreptată
împotriva cetăţii lui Dumenzeu, deci ca Cel care este pentru ai Săi un foc mistuitor, care îi
pedepseşte şi îi smereşte, dar pentru a-Şi pune după aceea sabia în teacă!
Chiar şi acest lucru este totuşi mîngîietor. Dar un lucru îngrozitor pentru om este de a întîlni, ca
Balaam, pe înger cu sabia scoasă din teacă, pentru că el vindea Diavolului, acuzatorul sfinţilor,
pentru o răsplată, darul pe care îl primise de la Dumnezeu. O astfel de cale este cea a unui lepădat
care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar cîţi creştini adevăraţi, din nefericire, în zilele noastre de
ruină, se alătură într-un fel sau altul căii lui Balaam, împotrivirii faţă de poporul lui Dumnezeu,
fiind îmbrăcaţi în haină de proroc şi la dispoziţia lumii pentru a face lucrarea vrăjmaşului!
__________________________________________________________________
„Iosua s-a dus spre el şi i-a zis: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?" Este cu
neputinţă să rămîi neutru în luptă. Ar trebui toţi să înţelegem acest lucru, ca Iosua. „Cine nu este
împotriva noastră este pentru noi" (Marcu 9.40). „Şi Căpetenia oştirii DOMNULUI a zis lui Iosua:
„Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfînt". Şi Iosua a făcut aşa. Cel
care Se descoperă lui Iosua drept Căpetenie a oştirii, îşi arată şi caracterul Său de sfinţenie. Cu
neputinţă, cînd eşti chemat să lupţi sub îndrumarea acestui Conducător dumnezeiesc, să rămîi
asociat, personal sau ca popor al lui Dumnezeu, cu răul. în parte, tocmai pentru că a fost
nesocotit acest principiu, poporul a fost bătut înaintea cetăţii Ai. A păstra un rău nejudecat în
inima noastră înseamnă a ne expune judecăţii lui Dumnezeu şi a ne preda fără apărare în mîinile
vrăjmaşului. La fel este şi cu răul în adunare. Dacă Dumnezeu este sfînt în răscumpărare, aşa cum
S-a arătat lui Moise în rug (Exod 3.5), să ne aducem aminte că El nu este mai puţin sfînt în luptă
şi că noi nu putem intra în ea decît după ce ne-am scos încălţămintea din picioare.
Notă: Moartea a devenit adăpostul nostru, făcîndu-ne să murim faţă de orice lucru în legătură
cu care Satan ar avea vreun avantaj asupra noastră.
Coloseni 3 este declaraţia lui Dumenzeu în ce priveşte poziţia noastră. Romani 6 este
îndemnul de a lua această poziţie prin credinţă. 2 Corinteni 4 este punerea acestei poziţii în
practică în omul dinăuntru.
Sînt trei trepte în procesul realizării morţii noastre. Intîi, judecata lui Dumnezeu care ne spune:
„Aţi murit". Apoi, recunoaşterea acestui lucru prin credinţă: „Voi înşivă socotiti-vă morţi". Si în
al treilea rînd, aducerea acestui lucru în practică: „purtînd totdeauna în trupul nostru moartea
Domnului Isus".
Cînd trecem prin pustie, Hristos ca mană este infinit de preţios pentru noi. Smerenia Lui, harul
Lui ne mîngîie, ne ajută şi ne susţine. înţelegem că El a trecut prin aceleaşi încercări şi inima ne
este susţinută de gîndul că Hristos este cu noi. Acesta este Hristos de care avem nevoie pentru
pustie: pîinea care s-a coborît din cer. Dar, ca popor ceresc, ne hrănim cu Hristos ca aparţinînd de
cer şi de locurile cereşti, ca fiind uniţi cu El, grîul cel vechi al tării. Căci noi sîntem uniti cu
Hristos care S-a înălţat la cer: si acolo El este viata noastră. El este acolo (lîngă Ierihon) cu o
sabie în mînă. Credinţa nu poate avea neutralitate în lucrurile cereşti. Puterea măreaţă a lui
Dumnezeu este cu biserica Sa, în luptele ei; dar sfinţenia Sa nemărginită este şi ea acolo. Şi El nu
__________________________________________________________________
îşi va putea arăta puterea în luptele ei, dacă sfinţenia Lui este compromisă prin decădere,
neglijenţă sau lipsă de atenţie faţă de lumina pe care El a dat-o poporului Său. (J.N.D.)
Capitolul 6
Ierihonul
Poporul a ajuns în sfîrşit la obstacolul care îl îngrozea, ridicat înaintea lui ca să-1 împiedice să
ia în stăpînire Canaanul. Nu este nimic altceva mai urît de vrăjmaş decît de a ne vedea intrînd în
privilegiile noastre şi luînd o poziţie cerească. El ştie că nişte fiinţe cereşti scapă de el şi îi pradă
bunurile. De aceea cea dintîi silinţă a lui este să ne împiedice mersul înainte. Veţi afla acest lucru
în istoria fiecărui creştin. Nu spun că acest lucru se întîmplă totdeauna chiar la întoarcerea la
Dumnezeu, dar el are loc cînd este vorba de a intra pe calea luptei pentru a realiza chemarea
noastră cerească. Cel dintîi lucru pe care îl întîlnim este obstacolul ridicat de Satan, o fortăreaţă
care pare de necucerit. Era cu neputinţă de a intra şi a ieşi (versetul 1). Găseşti de ce să te
îrispăimînţi şi să te facă să te întorci înapoi; şi tocmai acesta este planul vrăjmaşului, pe care
el reuşeşte deseori să-l realizeze.
Nici unul dintre noi nu poate evita să întîlnească odată fortăreaţa Ierihonului. Nu este nevoie
să înşirăm aici greutăţile fiecărui suflet; ele sînt prea felurite; dar ele se rezumă toate în acest
cuvînt: obstacol. Dacă merg înainte, ce se va întîmpla? îmi voi pierde poziţia; cariera îmi va fi la
pămînt; prietenii mă vor părăsi; părinţii mei nu mă vor înţelege; va trebui să părăsesc pe toţi aceia
pe care-i iubesc, să mă despart chiar de creştinii în mijlocul cărora am găsit binecuvîntare... Aşa
este situaţia deseori întîlnită pentru suflet în faţa zidurilor înalte ale Ierihonului. Cîţi creştini îşi
pierd curajul înainte de a lupta şi dau înapoi!
Dar sufletul pregătit de Dumnezeu nu dă înapoi în faţa greutăţilor. El ştie că are un mijloc ca
să le învingă şi îl foloseşte. Este un mijloc foarte simplu, mijloc unic, căci nu mai există un altul:
este credinţa. „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce a fost inconjurat timp de şapte
zile" (Evrei 11.30) si credinţa este încrederea simplă într-un altul, în Domnul. în acelaşi timp ea
este absenţa completă a încrederii în noi înşine, căci aceste două lucruri sînt de nedespărţit.
Credinţa este de ajuns pentru a face să cadă obstacolul. Ce dacă zidurile se înalţă pînă la cer? Ce
sînt ele pentru credinţă? Credinţa se bazează pe puterea lui Dumnezeu. Iată, dragi prieteni, cea
dintîi însuşire a credinţei. „Pentru ca", spune apostolul, „credinţa voastră să fie întemeiată nu pe
__________________________________________________________________
înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1 Corin-teni 2.5). Lucrul necesar pentru
luptă este o putere în întregime dumnezeiască; numai ea poate da deoparte obstacolul, numai pe
ea se sprijină credinţa.
Vedeţi apoi cum această putere este plină de zel să nu lase să rămînă nimic care ar putea avea
aparenţă de înţelepciune omenească. Alegerea armelor sau a mijloacelor de luptă nu le este dată
lor de Căpetenia oştirii Domnului care vorbeşte cu Iosua. Ei nu au de făcut nici un plan, nici un
aranjament; n-au să se concentreze să găsească mijloacele; n-au să se concentreze să găsească
mijloacele de a cîştiga victoria. Dumnezeu însuşi a rînduit toate. Şi credinţa se supune rînduielii
stabilite de Dumnezeu, se serveşte de mijloacele pe care El le indică, nu le inventează ea. Dar
trebuie societăţi, comitete, sinoade, bani etc, se va spune. Trebuie omului; nu trebuie credinţei
astfel de lucruri. Dumnezeu are mijloacele Lui... Dar de ce nu simplifica El calea? De ce toate
aceste complicatii De ce sa inconjori in fiecare zi cetatea, si de sapte ori in a saptea zi, apoi
multimea, si chivotul, si trimbitele... de ce? Dragi cititori, credinţa nu întreabă de ce.)Ea nu face
calcule în privinţa mijloacelor Iui Dumnezeu; ea le acceptă, intră în ele şi cîştigă biruinţa, în loc
de a primi înfrîngere de la vrăjmaş. Aşa a fost la Paşte; la fel la Marea Roşie. Veţi spune:
credinţa este deci fără ratiune? Nu; ea se supune mai intai si intelege dupa aceea. Credinta va va
spune de cele sapte zile, si de chivotul Domnului de mulţirne şi de trâmbiţele, şi de strigătele
dejjucuriej, dar ea nu vă va spune decît după ce s-a supus mai întîi. Dacă ea ar vrea să înţeleagă
mai înainte de a se supune, eaăffifătiune şi nu credinţă.
Şi apoi, credinţa merge înainte, în dependenţă de Dumnezeu care spune: „Dau în mîinile tale
Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi". Apoi ea este pusă la încercare. Este nevoie de
răbdare, căci poporul trebuie să meargă în felul acesta şase zile. Trebuie apoi ca răbdarea să-şi
îndeplinească lucrarea: „In ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori".
Observaţi apoi alte însuşiri binecuvîntate ale acestei credinţe de mare preţ. Ea ne asociază cu
Hristos, ne dă parte şi comuniune cu El. Dumnezeu îşi adună poporul în jurul chivotului, la luptă.
Aici nu mai este, ca la Iordan, unde chivotul era înaintea poporului, ci bărbaţii înarmaţi trec
înaintea chivotului cu preoţii. Şi coada oştirii merge după chivot.
Dar această asociere cu Hristos nu are niciodată ca scop, nici ca rezultat, să înalţe pe om, ci îl
pune înainte pe Hristos. Chivotul însuşi forma partea centrală a oştirii, forţa de rezistenţă; şi toată
__________________________________________________________________
atitudinea poporului în jurul chivotului spunea acest lucru. Fără chivot, nu putea fi nici luptă, nici
biruinţă.
Credinţa dă totdeauna mărturie despre Hristos. „Cei şapte preoţi care purtau cele şapte
trompete de corn de berbec înaintea chivotului DOMNULUI... au sunat din trompetă". Era o mărturie
perfectă dată puterii chivotului în prezenţa vrăjmaşului.
Credinţa este plină de zel să-L înalţe pe Hristos şi să-I dea mărturie, plină de rîvnă pentru
slujire, care este în acelaşi timp luptă. „Iosua s-a sculat dis-de-dimineaţă" (versetul 12). S-au
sculat în zorii zilei (versetul 15). Observaţi aici cum rîvna unuia provoacă şi încurajează rîvna
altora. Vom reveni la acest lucru. Pe scurt, vedem că Dumnezeu, deşi ne asociază cu Hristos, El
singur este Cel care cîştigă victoria. La ce ar fi slujit arme sau unelte de război împotriva
fortăreţei Ierihonului? La nimic. Dumnezeu este Cel care a făcut totul. El vrea ca puterea şi
biruinţa să fie în întregime de la El şi fără vreun amestec al importanţei omului. In general, cînd
este vorba de a duce o luptă, creştinii admit că puterea trebuie să fie de la Dumnezeu, dar ei nici
nu se gîndesc să nu amestece aici şi ceva de la „eu"; şi rezultatul este că biruinţa nu este totală, ca
la Ierihon. Dumnezeu socoteşte că această cinste este numai pentru Sine; nu însemnează că El n-
ar folosi şi unelte omeneşti, dar trebuie ca El să fie Cel care le foloseşte, pentru ca omul să nu se
poată înălţa în propriii săi ochi. Gîhdiţi-vă la felul de a lucra al lui Dumnezeu! El alege unelte
fără putere şi fără valoare în ele însele sau, dacă ele au vreo valoare în ochii oamenilor, El începe
prin a le zdrobi, cum a făcut cu Saul din Tars. După aceea a spus: Acest om este un vas ales...
Acum tu îmi poţi fi de folos!
Am observat mai sus: felul de a se purta al creştinilor în luptă este prea adesea deosebit de cel
al lui Dumnezeu. Ei aduc înainte mijloacele şi resursele lor: Am găsit o metodă excelentă; ne-am
organizat foarte bine; am format o echipă deosebit de bună de evanghelizare; ne trimitem oamenii
în cele cinci părţi ale lumii... Dragi prieteni, eu nu inventez aceste cuvinte; le puteţi auzi şi le
puteţi citi zilnic. Ba încă, le-am spus uneori noi înşine. Dacă privim la lucrarea omenească, vom
găsi mereu în ea acest amestec de plîns.
Dacă Israel ar fi spus: Foarte bine, puterea să fie de la Dumnezeu; dar noi să ne concentrăm să
găsim mijloacele de a da peste cap zidurile Ierihonului — ce ar fi văzut ei în a şaptea zi? Că n-ar
fi căzut nici o piatră din zid.
__________________________________________________________________
Dar aici, puterea vrăjmaşului se prăbuşeşte; poporul arde cetatea blestemată. Mai mult,
credinţa lui, lucrarea lui în mărturie şi biruinţa lui pun în libertate alte suflete. Aşa va fi totdeauna
rezultatul, cînd vom fi angajaţi în lupta Domnului. Rahav este scăpată, introdusă în poporul lui
Dumnezeu şi poate de atunci încolo să se bucure de aceleaşi privilegii ca învingătorii.
Observati inca un amănunt, Credinţa nu face niciun compromis cu lumea, nu primeşte şi nu ia
nimic de la ea. Dumnezeu interzice poporului să se atingă de lucrurile din Ierihon. Numai El
poate pretinde aceste lucruri; ele Ii aparţin, nu sînt ale copiilor lui Israel, care nu se pot atinge de
ele decît pentru a le pune „în vistieria Domnului "
Aşa este lupta credinţei. Dumnezeu să ne facă să ne amintim în inimile noastre aceste lucruri,
pentru ca să nu fim învinşi în lupta cu vrăjmaşul.
Capitolul 7
Cetatea Ai şi lucrurile date spre nimicire
Am văzut tabloul plin de strălucire al unei biruinţe dumnezeieşti împotriva lui Satan, prin
credinţă. După o astfel de cucerire, Israel va merge, fără îndoială, din biruinţă în biruinţă. Dar
nicidecum! capitolul 7 se deschide înregistrînd o înfrângere. O cetate mică, o piedică
neînsemnată comparată cu Ierihonul şi „puţini oameni" sînt de ajuns ca să pună pe fugă trei mii
de oameni ai lui Israel şi pentru a face ca inima întregului popor să se facă moale ca apa.
Sînt secrete ale înfrîngerii, după cum sînt secrete şi ale biruinţei. Şi mai întîi, cel dintîi pericol
pentru credincios se află chiar în biruinţă. După ce a cîştigat-o într-o dependenţă adevărată de
Dumnezeu, sufletul, în prezenţa rezultatelor, îşi atribuie de bunăvoie unele lucruri, şi de atunci
lupta următoare este deja pierdută mai dinainte. Iată aici cazul lui losua: „losua a trimis din
Ierihon nişte bărbaţi la Ai" (versetul 2). El repetă ce făcuse în capitolul 2.1 cu privire la ţară şi la
Ierihon. Atunci aceasta era calea lui Dumnezeu, acum acelaşi act devine calea omului şi a firii
lui. Spionii se întorseseră de la iscodirea Ierihonului şi spuseseră: „Da, Domnul a dat toată ţara în
mîinile noastre". De ce atunci să trimită din nou iscoade? El uitase în oarecare măsură
dependenţa de Dumnezeu şi se încredea în mijloacele omului. Mai mult, losua i-a trimis „din
Ierihon", care nu este adevăratul punct de plecare. El uitase de Ghilgal, unde învăţase ce
înseamnă firea păcătoasă — sau poate că încă nu ştia că acesta este locul la care trebuia să se
întoarcă. losua a găsit în biruinţă un prilej de a avea încredere în firea păcătoasă. El, care fusese
__________________________________________________________________
pînă aici o imagine a lui Hristos în Duhul, lucrînd în cel credincios pentru a-1 aduce în stăpînirea
privilegiilor lui, coboară acum la nivelul omului de rînd. losua- imaginea dispare ca să facă loc
omului losua. Nu este adesea aşa şi cu noi? In măsura sa, fiecare credincios este o imagine a lui
Hristos, o scrisoare destinată să-L facă să fie cunoscut. îndată ce uităm localitatea Ghilgal,
această imagine dispare, pentru a face loc omului vechi, pe care noi am neglijat să-1 judecăm.
Dar poporul? El urmează exemplul căpeteniei: Oamenii trimişi de losua s-au întors la el şi i-au
spus: „Degeaba faci să mai meargă tot poporul; două sau trei mii de oameni vor ajunge ca să baţi
cetatea Ai; nu obosi tot poporul, căci oamenii aceia sînt puţini la număr" (versetul 3). Ei au cea
mai mare încredere în ei înşişi. Ei vor bate cetatea Ai! Ce este ea pentru noi, pentru nişte oameni
de război ca noi? N-am arătat noi la Ierihon ce sîntem? Periculoasă încredere! Dar nu se arată
numai această lipsă de dependenţă de Dumnezeu, această încredere în sine, roadă a unei firi
păcătoase nejudecată. Este şi un alt lucru: nişte lucruri de pradă, ascunse de ochii tuturor, au fost
îngropate în pămînt, într-un cort; şi ele erau lucruri date spre nimicire.
Dumnezeu blestemase cetatea Ierihon; tot ce aparţinea de ea era sub blestem. Nimeni nu
îndrăznea să ia ceva din ea, ca să nu fie dată spre nimicire tabăra lui Israel (6.18). Un singur om a
fost neascultător. Acest om, ţinînd seama numai de pofta sa, a luat din lucrurile blestemate. Care
dintre noi, iubiţi cititori, nu are pofte în inima sa? Dar acest om şi-a urmat înclinarea firească; el a
început acolo unde începem toţi, acolo unde a început cel dintîi om: „Am văzut" (versetul 21).
„Şi femeia a văzut..." se spune la Geneza 3.6. El avea ochi care ştiau să deosebească lucrurile
frumoase printre cele date spre nimicire. Ochii îi erau calea spre inimă; dar nu era nici o sentinelă
să vegheze pe această cale, nici unul „care trăieşte" şi care ar fi putut să dea semnalul în caz de
atac. Prin ochi, ce era interzis a pus stăpînire pe inimă şi atunci i-a stîrnit pofta: „Le-am poftit..."
Pofta, zămislind, a dat naştere păcatului: „Le-am luat". Mantaua frumoasă din ţara Babilonului
care îi putea împodobi mîndria vieţii, argintul şi aurul care îi puteau satisface toate poftele, au
devenit prada lui Acan; dar mai degrabă au făcut din el o pradă! Lanţ nenorocit şi satanic, legînd
lumea de inima firească a omului, ca să facă din el prada stăpînitorului acestei lumi!
Observaţi acum cum păcatul unui singur om are influenţă asupra întregului Israel (versetul 1).
„Copiii lui Israel au păcătuit cu privire la lucrurile date spre nimicire... şi Domnul S-a aprins de
mînie împotriva copiilor lui Israel". Poporul ar fi putut să spună: „Pe noi să ne privească asta?
Cum am fi putut să ştim noi de un lucru ascuns? Şi, necunoscîndu-l, cum am putea fi
__________________________________________________________________
răspunzători?" La toate acestea, răspundem că Dumnezeu are totdeauna înaintea ochilor unitatea
poporului Său. El socoteşte pe fiecare ca mădular al unui întreg şi pe toţi solidari unii cu alţii.
Suferinţa, păcatul unuia, este suferinţa, păcatul tuturor. Dacă aşa este cu Israel, cu cît mai mult
este cu noi, Biserica lui Hristos, un trup unit prin Duhul Sfînt cu Capul care este în cer! Şi apoi,
dacă sufletele lor ar fi fost într-o stare bună, Dumnezeu ar fi descoperit printre ei răul ascuns.
Puterea Duhului Sfînt, neîntristată în adunare, pune în lumină tot ce necinsteşte pe Hristos printre
ai Săi. Dacă n-a fost aşa pentru Israel, este din cauză că ei aveau ceva de judecat la ei şi la
conducătorul lor. Răul ascuns al lui Acan este mijlocul de a face să iasă la iveală răul ascuns în
inima poporului. Cînd adunarea este într-o stare bună, deşi totdeauna solidară cu păcatul unuia
singur, ea este înştiinţată de Duhul Sfînt şi este în stare să înlăture răul din mijlocul ei şi, potrivit
cazului, să dea afară pe cel rău. (Aşa este numit în Deuteronom 13.5; 19.19; 21.18-21; 24.7,
conform cu 1 Corin-teni 5. 13. Trebuie observat că nu toate cazurile cînd omul este socotit rău
sînt menţionate în Scriptură; ea nu aminteşte de omor etc. Judecata este lăsată la spiritualitatea
adunării). A fost aşa la începutul Bisericii, în cazul nimicirii lui Anania şi Safirei; puterea
Duhului lui Dumnezeu descoperea de îndată şi judeca răul. Dar aici, în Israel, inimile aveau să
fie aduse prin judecata de sine, să poarte păcatul unuia singur ca fiind păcatul tuturor înaintea lui
Dumnezeu.
Este oare la fel şi cu noi, în acest timp de ruină? Păcatul din Biserică ne-a întristat şi pe noi?
Sîntem noi solidari, în gîndirea noastră, cu toată stricăciunea care s-a introdus? Sau poate, văzînd
aceste ruine, avem totuşi destulă încredere în noi înşine, pentru a gîndi că noi vom face mai bine
ca alţii şi că ruina Bisericii nu este din cauza noastră? Dacă inimile noastre nu sînt obişnuite să ia
această poziţie solidară înaintea lui Dumnezeu, nu sîntem decît nişte sectari. Dar, mai bine, o
înfrângere izbitoare va aminti inimilor noastre de smerirea care se potriveşte celor care ar fi
trebuit să ţină seama mereu de ce este la Ghilgal. Iată cum Dumnezeu judecă altfel decît inimile
noastre stricate. El spune: „Israel a păcătuit; au călcat legămîntul Meu pe care li l-am dat, au luat
din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit, şi le-au ascuns printre lucrurile lor"
(versetul 11).
Vedem judecata poporului în versetele 5 şi 6; trei mii de bărbaţi din Israel au fugit în faţa cetăţii
Ai şi pentru treizeci şi şase dintre ei care au căzut, inima poporului s-a făcut moale ca apa. Au
ajuns copleşiţi; toată puterea li s-a dus; teama a pus stăpînire pe sufletele lor, curajul lor fusese cu
__________________________________________________________________
totul firesc. Acest popor atît de mîndru de victoria sa, a căzut la nivelul amoriţilor, cărora „li s-a
tăiat inima" cînd au auzit de trecerea Iordanului (5.1). Tristă experienţă este aceasta, dar o
experienţă necesară! Aţi uitat Ghilgalul; Satan se va însărcina să vă înveţe, prin lacrimile
înfrîngerii, ce putere au inimile voastre fireşti şi ce încredere vă puteţi pune în firea păcătoasă.
Dacă aţi fi fost cu Dumnezeu, aţi fi fost feriţi de o astfel de înfrîngere.
Acest lucru ni-1 arată, într-un mod deosebit, experienţa apostolului Pavel. El fusese răpit în
mod victorios pînă în al treilea cer, în paradis, şi acolo auzise cuvinte de nespus, care nu sînt
îngăduite omului să le rostească. Dar, coborînd iar pe pămînt, i-a fost dat un ţepuş în carne, un
înger al Satanei ca să-1 pălmuiască. Firea păcătoasă era în el; ea s-ar fi îngîmfat. Dumnezeu
previne acest lucru şi-1 împiedică pe slujitorul Său preaiubit să se umfle de mîndrie. Pericolul era
mare. Dacă ar fi ascultat de firea sa păcătoasă, ce de lucruri pline de mîndrie ar fi putut spune ca
urmare a acestei viziuni minunate, compromiţînd astfel nu numai pacea sa, dar şi apostolatul său
şi chiar alergarea sa. Dar Dumnezeu îngrijeşte de slujitorul Său şi ii dă corectivul necesar, pentru
ca şirul biruinţelor lui să nu fie întrerupt. Pavel învaţă prin ţepuş că firea păcătoasă, chiar cea mai
aleasă, nu valorează nimic. Acest ţepuş este Ghilgalul lui Pavel. Dumnezeu îi spune: Ce contează
slăbiciunea ta, ţepusul tău în carne! Rămîi la Ghilgal, iată ce trebuie; în felul acesta puterea va fi
a Mea în întregime şi va cîştiga biruinţa; în ce te priveşte, harul Meu îţi va fi de ajuns. Poziţie de
suferinţă şi de smerire pentru Pavel, dar poziţie de binecuvîntare minunată! El era cu Dumnezeu,
în părtăşie cu Domnul; îngerul Satanei nu este decît mijlocul de a-1 menţine la Ghilgal şi
nicidecum de a-1 aduce iar acolo prin vreo înfrîngere.
Dar ce face Iosua, omul lui Dumnezeu? El şi-a sfîşiat hainele şi s-a aruncat cu faţa la pămînt
înaintea chivotului Domnului (versetul 6). Unde era deci în lupta împotriva cetăţii Ai, acest
chivot în faţa căruia căzuseră zidurile Ierihonului? Inima lui Iosua îi recunoaşte valoarea; dar el
nu ştia ce să facă. El nu ştia ce se întîmplase cu lucrurile date spre nimicire şi începe să-şi arate
părerea de rău, nu pentru ceea ce el a făcut, nici pentru ceea ce poporul a făcut, ci pentru ceea ce
însuşi Dumnezeu a făcut cînd i-a trecut Iordanul! „De-am fi ştiut să rămînem de cealaltă parte a
Iordanului!" spune el. Cît de bine arată aceste cuvinte ce este inima omului! Acest loc
binecuvîntat este singurul de care Iosua ar fi vrut să fugă.
Tonul cuvintelor lui dovedeşte slăbiciune. Ceea ce îi preocupă gîndurile este înainte de toate
Israel, numele lui Israel; apoi sînt canaaniţii, lumea. „Israel a a fost pus pe fugă înaintea
__________________________________________________________________
vrăjmaşilor lui", „canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla"; „ne vor şterge numele de pe pămînt".
Şi apoi, tocmai la urmă: „Şi ce vei face numelui Tău celui mare?" (versetul 8,9). Exemplul pe
care ni-1 oferă istoria lui Moise este cu totul diferit (Exod 32.11-13). Acest slujitor credincios
fusese pe muntele lui Dumnezeu. Această poziţie face ca Dumnezeu să-i descopere răul care se
petrecuse în tabără; păcatul poporului nu rămîne ascuns de ochii lui Moise; el îl cunoaşte înainte
de a coborî de pe munte. Se gîndeşte el la ruşinea lui Israel? Nu; el se ocupă de numele
Domnului, de ce se potriveşte acestui nume. El recunoaşte drepturile sfinţeniei lui Dumnezeu
care a fost necinstită de popor. Cu privire la neamuri, el nu-şi face probleme decît din aceasta:
Va fi slăvit Dumnezeu faţă de egipteni, prin înfrîngerea poporului Său? în ce-1 priveşte pe Israel,
el face apel la harul lui Dumnezeu, singurul lucru care slăveşte numele Domnului în prezenţa lui
Israel vinovat. Moise mijloceşte pentru popor, căci el n-are nevoie, ca Iosua, să regăsească pentru
sine însuşi comuniunea pierdută; şi el este ascultat. Iosua este, dimpotrivă, tocmai în poziţia în
care n-ar trebui să fie. „Scoală-te", îi spune Domnul, „pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?"
(versetul 10). A se smeri de neputinţa sa nu era totul; era timpul să lucreze. Găsim o situaţie cu
totul deosebită la Judecători 20, cînd Israel ar fi trebuit să se smerească mai întîi şi apoi să
lucreze. Fire păcătoasă nenorocită! Cîtă neorînduială aducea ea în lucrurile lui Dumnezeu!
Totdeauna este în afara felului Său de a gîndi, cînd nu este în vrăjmăşie pe faţă împotriva Lui!
De-am putea repeta împreună cu apostolul: „noi, care nu avem nici o încredere în firea
păcătoasă!" Iosua trebuia să lucreze; trebuia ca răul să fie scos din mijlocul lor.
Copiii lui Israel uitaseră repede prezenţa Domnului, singurul care n putea lumina, descoperind
păcatul din mijlocul lor. Iosua însuşi fusese prins într-o oarecare măsură în această cursă a lui
Satan şi înfăşurat în abaterea poporului. Dacă el ar fi realizat personal poziţia luată în capitolul 5,
cînd „şi-a scos încălţămintea din picioare", ar fi înţeles că trebuia ca poporul să fie sfint, pentru
ca Dumnezeul cel sfînt să poată merge împreună cu el. Dar Iosua se aruncă la pămînt, face
aproape un fel de mustrare lui Dumnezeu pentru harul Său: „Pentru ce ai trecut pe poporul acesta
Iordanul?" şi uită să vorbească de sfinţenia Sa. El nu era, pentru moment cel puţin, în felul de a
gîndi al lui Dumnezeu. Dumnezeu u face să simtă acest lucru. Nici unul din gîndurile lui nu era la
locul lui. Cînd ce ar trebui dat spre nimicire intră în mărturia lui Dumnezeu, lucrul pe care
trebuie să-1 facem este să ne sfinţim şi să înlăturăm răul din mijlocul nostru. Nu este vorba aici
de putere, ci de sfinţenie şi ascultare. Dumnezeu a spus lui Iosua: „Scoală-te, sfinţeşte poporul".
__________________________________________________________________
A te sfinţi înseamnă a te despărţi de orice rău, pentru Dumnezeu. Este cu neputinţă ca Dumnezeu
să meargă cu noi fără sfinţenie.
Dragi cititori, acesta este unul din adevărurile cele mai însemnate pentru timpul de acum. Ceea
ce trebuie să ne caracterizeze este, ca şi în cazul Filadelfiei, părtăşia cu „Cel sfînt şi adevărat".
Observaţi că nu vorbesc aici decît de un caz obişnuit de dare afară şi nu de un caz de disciplină,
complicată de incapacitatea adunării de a judeca răul. Dar, veţi spune, neglijaţi smerirea? Nu;
adevărata smerire într-un caz de dare afară a răului, însoţeşte fapta. Trebuia ca Israel, atît poporul
cît şi fiecare în parte, să treacă pe dinaintea ochilor cercetători ai Domnului (versetul 14,15).
Conştiinţa lor era în felul acesta trezită, răul judecat. Fiecare îşi lua locul în faţa acestei judecăţi.
La fel a fost cu ocazia înlăturării răului din Corint. „întristarea care este după voia lui
Dumnezeu" lucrase printre corinteni „o pocăinţă spre mîntuire, de care nu te căieşti". Smerirea a
fost produsă de întristare, dar tot această întristare a produs activitatea şi rîvna de a curaţi de rău
adunarea lui Dumnezeu, în aşa fel încît adevărata smerenie şi acţiune să meargă împreună. „Căci
iată, tocmai întristarea aceasta după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Şi ce
cuvinte de dezvinovăţire! Ce mîhnire! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce rîvnă! Ce răzbunare!" (2
Corinteni 7.11).
Să revenim la sfinţenie. In capitolul 5, Iosua ne prezintă sfinţenia individuală, în capitolul 7
este vorba de sfinţenia colectivă. Trebuia ca poporul să scoată afară răul care intrase în adunare,
pentru ca Israel să nu fie pătat şi să nu aibă acelaşi caracter ca acel rău. Este rar să găseşti printre
copiii scumpi ai lui Dumnezeu înţelegerea acestor două feţe ale sfinţeniei practice. Cei mai mulţi
dintre creştini o caută pe cea dintîi, sfinţenia individuală, dar nu socotesc pe a doua de vreo
însemnătate. Adesea am luat un exemplu pentru a arăta că sfinţenia individuală nu este niciodată
pe deplin înţeleasă, dacă nu se realizează sfinţenia colectivă: Copilul meu ar avea însuşiri alese.
Toată lumea ar vorbi despre el şi despre calităţile lui. Este preţuit în oraş; din toate părţile mi se
spune: „Ce copil bun aveţi!" Dar acest băiat, care de fapt nu se îmbată, îşi petrece toate serile în
bodegă, în tovărăşia beţivilor, în loc să rămînă în casa tatălui său ca să ia loc la masa din familie.
L-aş putea eu numi un băiat bun?
In 2 Corinteni 6.16 pînă la 7.1 găsim legătura intimă dintre aceste două feţe ale sfinţeniei.
Dumnezeu începe cu sfinţenia colectivă. „Noi sîntem templul lui Dumnezeu" (versetul 16).
„Templul lui Dumnezeu este sfînt" se spune la 1 Corinteni 3.17; este vorba de sfinţenia poziţiei.
__________________________________________________________________
Ce potrivire ar putea fi între el şi idoli? „De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei"
(versetul 17); aceasta este sfinţenia practică a colectivităţii. Apoi adaugă (7.1): „Deci, fiindcă
avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a trupului şi a duhului, şi
să ducem sfinţirea pînă la capăt, în frica de Dumnezeu". Aceasta este sfinţenia colectivă şi
făgăduinţele care îi sînt făcute.
Dar sfinţenia colectivă nu este înţeleasă printre copiii lui Dumnezeu care ar vrea să treacă prin
lume fără să se intereseze de alţi creştini. Solidaritatea poporului lui Dumnezeu le este un lucru
necunoscut. Se aude adesea spunîndu-se: „în ce mă priveşte, nu mă ocup eu de alţii, eu sînt cu
Dumnezeul meu, eu iau cina pentru mine" etc. Dar nu aşa ne socoteşte Dumnezeu. Repet: El ne
vede pe toţi împreună ca formînd un singur trup, uniţi prin Duhul Sfînt cu Fiul Slăvit. Păcatul,
suferinţa unui mădular — este păcatul, suferinţa trupului. Un cuvînt în trecere asupra acestor
vorbe pe care le găseşti pe buzele unor creştini: „Eu iau cina pentru mine". Ce răspunde
Scriptura? „Noi, care sîntem mulţi, sîntem un singur trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi
pîine" (1 Corinteni 10.17). Cine sînt aceşti „mulţi" cu care mărturisiţi că sînteţi un singur trup?
Pentru a scuza amestecul vostru cu lumea la masa Domnului, spuneţi că luaţi cina pentru voi
înşivă: si nu vedeţi că mărturisiţi în felul acesta că vă faceţi una cu cei ce au omorît pe
Mîntuitorul vostru, căci lumea L-a răstignit!
Observaţi şi un alt punct. Dumnezeu spune: „Sfinţiţi-vă pentru mîine" (Versetul 13). Nu în
momentul acţiunii trebuie să te sfinţeşti, ci sîntem chemaţi să facem acest lucru dinainte. De unde
vine atît de des incapacitatea noastră de a judeca răul, de a acţiona pentru Dumnezeu? Din faptul
că nu ne-am sfinţit cu o zi mai înainte. De ce cînd este vorba de închinare, inimile sînt atît de
reci, buzele mute pentru laudă? Pentru că n-am ascultat de acest cuvînt: „Sfinţiţi-vă pentru
mîine". La fel este şi la 1 Corinteni 5: apostolul avea putere, dar corintenii încă nu aveau. Ei
trebuiau doar să asculte, măturînd aluatul cel vechi ca să fie o plămădeală nouă; trebuia ca ei să
scoată răul afară din mijlocul lor.
Acan participase la ce era sub blestemul dumnezeiesc; el trebuia să fie înlăturat, şi a fost în
valea Acor. Dar, lucru minunat, citim în Osea 2.15 acest cuvînt mîngîietor cu privire la Israel:
„Valea Acor i-o preface într-o uşă de nădejde". Şi, preaiubiţilor, aşa este totdeauna,
binecuvîntarea ne este dată chiar de pe pragul judecăţii. Şi tocmai în acest loc sufletul, cînd se
întoarce la Dumnezeu, găseşte o uşă de nădejde, acolo îl întîlneşte pe Hristos. Şi apoi tocmai în
__________________________________________________________________
disciplină, credinciosul găseşte locul de nădejde şi de bucurie. In această vale, unde judecata lui
Dumenzeu a fost rostită împotriva lui, poporul Israel va găsi binecuvîntarea lui Dumnezeu; şi
aici Iosua a găsit ridicarea sufletului său, pentru a merge de aici înainte cu Dumnezeu şi a
conduce poporul la biruinţă.
Notă: Omul, chiar cînd este duhovnicesc, priveşte la rezultate (din cauză că este în legătură
directă cu ele), deşi recunoaşte puterea lui Dumnezeu şi legătura dintre El şi poporul Său. Dar
Dumnezeu priveşte la cauză şi deci la ce este El în Sine însuşi.
Mărturisirea lui Acan nu a schimbat judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Dar disciplina creştină
are totdeauna ca ţintă îndreptarea sufletului. Chiar dacă cel rău ar fi dat pe mîna Satanei, aceasta
este pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul să-i poată fi mîntuit în ziua lui Hristos.
Dumnezeu lucrează în dragoste în biserică; dar El lucrează cu sfinţenie şi pentru menţinerea
sfinţeniei.
Este interesant de văzut că valea Acor, mărturie şi amintire a celui dintîi păcat săvîrşit de Israel
după ce a intrat în ţară, ajunge „o uşă de nădejde" (Osea 2.15) cînd harul suveran al lui Dumenzeu
este la lucru. (J.N.D.)
Capitolul 8
Mijloace şi procedee de ridicare
Răul fusese înlăturat din adunarea lui Israel. Dar, prin prezenţa răului în mijlocul lor, Dumnezeu
le-a descoperit că se încredeau în ei înşişi. Adesea se petrec cazuri asemănătoare, cînd adunarea
este satisfăcută cu ea însăşi; se laudă cu starea ei, cu binecuvântările ei, cu creşterea ei!... Israel a
făcut la fel; poporul era încrezător nu în Dumnezeu, ci în victoria lui, si această încredere a
devenit calea înfrângerii. Israel a trebuit să fie judecat, apoi a trebuit să se cureţe de rău. Dar
judecata de sine şi sfinţirea practică nu înseamnă încă restabilirea sufletului. Comuniunea cu
Dumnezeu, întreruptă prin păcat, trebuie să fie restabilită.
Aici, doresc să fac o observaţie care mi se pare importantă. In capitolul 6, Dumnezeu îşi arată
puterea cu Israel în faţa Ierihonului, prin biruinţa asupra vrăjmaşului. Aceeaşi putere se arată în
viaţa creştină. Se poate să te bucuri de această putere dumnezeiască, de biruinţele pe care ea le
cîştigă... şi se poate să nu cunoşti aşa cum trebuie nici pe Dumnezeu, nici pe tine însuţi. Iosua ar
__________________________________________________________________
fi trebuit să-L cunoască, deoarece el s-a întîlnit personal cu îngerul. Căpetenia oştirii DOMNULUI i
Se descoperise avînd în mînă sabia scoasă din teacă, puterea gata de luptă. Apoi, împreună cu
poporul, Iosua a văzut această putere la lucru înaintea Ierihonului. Dar trebuia ca şi cugetul lui să
intre în legătură cu sfinţenia lui Dumenzeu: el încă nu avea idee de ce anume cerea această
sfinţenie de la popor pentru un mers bun. Mînia Domnului (7.1) a trebuit să se descopere lui
Israel şi conducătorului său pentru ca ei să înveţe că sfinţenia lui Dumnezeu nu poate tolera ce
este dat spre nimicire. Cunoaşterea lui Dumnezeu în pustie ne lasă încă multe lucruri de învăţat
pentru a avea cunoaşterea lui Dumnezeu adevărată, deplină. De altă parte, s-ar părea că, dacă ai
trecut pe la Ghilgal, trebuie să fi terminat cu tine însuţi. De fapt, nu termini cu tine însuţi decît atît
cît te ţii de Ghilgal. Cît de puţin se cunoştea poporul, după biruinţa de la Ierihon! Cînd Dum-
nezeu a căutat în nenumărate feluri să-i arate că totul era de la El în această biruinţă, ce
mulţumire de sine, ce nesocotinţă din partea lor ca să meargă fără Dumnezeu înaintea
vrăjmaşului!
Rezultatul acestei situaţii este darea înapoi, truda şi, cînd ei iau din nou lupta, apar tot felul de
încurcături. A trebuit ca poporul să reia o cale spinoasă, plină de complicaţii, o cale care a pus în
lumină în faţa ochilor săi propria sa slăbiciune, aşa cum fusese arătată în faţa vrăjmaşului, prin
înfrîn-gere. A trebuit ca ei să se întoarcă înapoi, obligaţi să înceapă iar experienţa cu ei înşişi.
Observaţi în capitolul 8 cum totul devine complicat, atunci cînd n-a fost urmată calea simplă a
credinţei. Sufletul smerit se găseşte iar în prezenţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu poate umbla cu
el; dar consecinţele drumului firii păcătoase se fac simţite. Dumnezeu Se va sluji de ele pentru
binecuvîntarea de la urmă; dar, repet, drumul nu mai are simplitatea căii de la început a credinţei,
cale foarte simplă, cînd credinciosul urmează în totul ce îi spune Dumnezeu, într-o dependenţă
smerită de Cuvîntul Său, iar victoria este a Lui. Aşa a fost în jurul Ierihonului. în faţa cetăţii Ai,
aceeaşi putere care făcuse să cadă zidurile cetăţii blestemate, se află, este adevărat, cu Israel, şi nu
s-a schimbat. Dar oştirea trebuie să facă manevre: ea se desparte în două, cinci mii de bărbaţi stau
la pîndă şi restul poporului îi atrage pe apărătorii cetăţii Ai în afara fortăreţei lor.
În capitolul 7, iscoadele spuseseră: „Ei sînt puţini la număr; două sau trei mii de oameni vor
ajunge ca să-i baţi". Iar acum, trebuia ca treizeci de mii de bărbaţi viteji, aleşi dintre ei, să se urce
împotriva cetăţii Ai. Ce umilire! Cum coboară aceasta pe Israel în propriii săi ochi! Trebuiau să
__________________________________________________________________
se scoale noaptea; unii aveau să se ascundă, alţii să se arate ca şi cum ar fi învinşi şi să fugă
dinaintea vrăjmaşului. Cum să te slăveşti cu aşa ceva?
Dar mi s-ar spune: Aţi arătat că la Ierihon nu era vorba de mijloace omeneşti, şi iată acum tot
felul de combinaţii pentru a birui pe vrăjmaş. Răspund: Dacă se folosesc mijloace care pun în
lumină neputinţa noastră, care imprimă omului pecetea întregii lui slăbiciuni, care îl smeresc,
încît să nu aibă altă posibilitate decît să fugă dinaintea vrăjmaşului, foarte bine. în realitate,
acestea nu sînt, ca şi la Ierihon, nişte mijloace omeneşti. Deosebirea este că poruncile pe care
Dumnezeu le-a dat în faţa Ierihonului au fost pentru ca Israel să cunoască puterea Sa, în timp ce
în faţa cetăţii Ai, El le-a dat pentru ca poporul să înveţe să-şi cunoască propria slăbiciune.
Dar, repet, atît într-un caz cît şi în altul, puterea lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El este Cel
care a dat biruinţa lui Israel în fata cetăţii Ai. Iosua era acolo, Iosua cu suliţa în mînă. La porunca
Domnului, „Iosua a întins spre cetate suliţa pe care o avea în mînă" (versetul 18). Şi „Iosua nu şi-
a tras mîna pe care o ţinea întinsă cu suliţa, pînă ce toţi locuitorii din Ai au fost nimiciţi în
întregime" (versetul 26). Ea a rămas întinsă în tot timpul luptei!
Se aude adesea repetîndu-se: „Ce contează dacă sîntem împărţiţi în diferite cete cu denumiri
diferite? Nu avem toţi acelaşi scop? Nu luptăm toţi pentru acelaşi Domn, deşi sub drapele
diferite?" Oare aşa ne învaţă acest capitol? Nu; un adevăr însemnat se arată bine aici. Poporul
este una; una în biruinţă, una în greşeală, una în înfrîngere, una în judecarea răului, una în
restabilirea sa. Iar copiii lui Dumnezeu sînt împrăştiaţi şi împărţiţi, şi ei se mulţumesc să spună:
„Şi ce dacă?" Fraţilor, cu ce scop a murit Hristos? Oare nu pentru „ca să adune într-un singur
trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi" (Ioan 11.52)? Şi Dumnezeu să fie Cel care împrăştie,
după ce i-a strîns laolaltă? Nu, lupul este cel care împrăştie oile (Ioan 10.12). Iar noi spunem: Ce
contează!...
Diversitatea nu înseamnă dezbinare, ci ea se arată în unitate. Cei de la pîndă iau cetatea Ai şi îi
dau foc. Cei douăzeci şi cinci de mii de oameni fug din faţa vrăjmaşului, apoi se întorc împotriva
lui, înştiinţaţi de fumul care se înălţa din cetate. în clipa în care ei au bătut pe oamenii din Ai, cei
de la pîndă ies ca să ia parte la luptă (versetul 22), apoi toţi împreună se întorc împotriva
vrăjmaşului care este trecut prin ascuţişul săbiei (versetul 24). Sînt deci felurite lucrări şi slujbe,
dar este o acţiune comună. Trupul este una; părţile lui felurite sînt legate împreună, şi cel care le
leagă este Iosua cu suliţa lui. Dacă nu se ţine seama de această unitate, eşti înfrînt în luptă.
__________________________________________________________________
1 Corinteni 12 ne arată diversitatea legată de unitate în Biserică. „Sînt felurite daruri, dar
acelaşi Duh; sînt felurite slujbe, dar acelaşi Domn; sînt felurite lucrări, dar acelaşi Dumnezeu,
care lucrează totul ih toţi" (versetul 4-6). „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare"
(aceasta este diversitatea în unitate), dar toate mădularele trupului, măcar că sînt mai multe, sînt
un singur trup" (aceasta este unitatea în diversitate), „tot aşa este şi Hristos" (versetul 12). Sîntem
uniţi într-un singur trup — Hristos — şi totuşi fiecare copil al lui Dumnezeu îşi are funcţia şi
sarcina lui, pe care n-o poate îndeplini un altul. Fiecăruia îi este dată o slujbă anumită; eu n-o pot
face pe a voastră şi nici voi pe a mea.
Acum Israel a găsit iar comuniunea cu Dumnezeu. In toată această întîmplare, prezenţa lui
losua caracterizează într-un mod foarte binecu-vîntat activitatea întreagă a poporului. Dacă era
vorba de a începe lupta: „losua s-a sculat cu toţi oamenii" (versetul 3). Dacă era vorba de
pregătirile pentru luptă: „losua a rămas în noaptea aceea în mijlocul poporului" (versetul 9). Era
vorba de a porni din loc: „losua a înaintat în noaptea aceea în mijlocul văii" (versetul 13). Era
vorba să-1 atragă pe vrăjmaş afară: „losua şi tot Israelul... au fugit pe drumul dinspre pustie"
(versetul 15). Era vorba de lupta însăşi: „losua şi tot Israelul... au lovit pe oamenii din Ai"
(versetul 21). Era vorba de victoria definitivă: „losua nu şi-a tras mîna... pînă ce toţi locuitorii din
Ai au fost nimiciţi în întregime" (versetul 26).
Înfrângerea de la Ai a avut ca rezultat să-i înveţe pe israeliţi să cunoască mai bine atît inimile
lor, cît şi felul de a fi al lui Dumnezeu care îi conducea.
Înainte de a gîndi la rezultatele practice ale acestei lecţii pe care Dumnezeu o dăduse poporului
Său, disciplinîndu-1, doresc să fac o comparaţie între capitolele 7 şi 8 de la losua şi capitolele 20
şi 21 de la Judecători. Este un fapt cunoscut că sfîrşitul cărţii Judecători, începînd cu capitolul 17,
nu urmează ordinea cronologică (conf. 20.28), ci ne oferă un tablou despre ceea ce s-a întîmplat
înainte ca Dumnezeu să fi ridicat judecători, un tablou al istoriei lui Israel imediat după moartea
lui losua. Declinul a fost rapid şi complet; idolatria şi stricăciunea morală stăpîneau peste tot. La
începutul şi sfîrşitul acestor capitole, găsim aceste cuvinte: „Fiecare făcea ce era drept în ochii
lui". Nici vorbă de dependenţă de Dumnezeu, de Cuvîntul Său: măsura binelui şi răului era
cunoştinţa omului. Fiecare se conducea după propria lui conştiinţă; conştiinţa era măsura
comportării.
__________________________________________________________________
Acest tablou diferă el mult de cel al creştinătăţii? Ce s-a întîmplat după plecarea apostolilor?
Declinul a fost mai puţin complet? Fără a vorbi de principiile stricate ale papismului, creştinătatea
protestantă luminată, aduce ea înainte Cuvîntul sau mai degrabă conştiinţa ca regulă de purtare?
Predică ea supunerea faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, sau mai degrabă libertatea de conştiinţă
este cuvîntul ei de ordine? Şi care este rezultatul, cînd iei conştiinţa drept călăuză? Confuzia cea
mai adîncă. Fiecare caută să se conducă după propria sa judecată.
Dar un păcat urîcios a avut loc la Ghibea. Şi nu este vorba de vreun lucru dat spre nimicire, de
vreo greşeală ascunsă, ca la losua 7; este vorba de un păcat făptuit înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor. Levitul nenorocit îşi publică singur ruşinea şi el nu este dintr-o seminţie a lui Israel
care să nu fi avut învăţătură (Judecători 19.29). Ce avea poporul să facă? Ca şi pentru păcatul lui
Acan, Dumnezeu Se va servi de păcatul din Ghibea pentru a da la iveală starea morală a lui Israel,
pentru a-1 smeri şi a trezi în el conştiinţa despre ce se datoreşte lui Dumnezeu. Insă aici, starea
morală a seminţiilor era mult mai joasă şi mai gravă decît înaintea cetăţii Ai. Ei s-au indignat, însă
numai pentru răul care li s-a făcut; gîndul la răul făcut înaintea lui Dumnezeu este cu totul absent
din gîndirea lor. Ei vorbeau despre „toată mişelia pe care Ghibea a făcut-o lui Israel" şi
nelegiuirea aceasta care s-a făcut printre noi", din partea seminţiei lui Beniamin. Dar nici cel mai
mic cuvînt despre batjocura aruncată asupra numelui DOMNULUI. Cum dovedeşte acest lucru
declinul şi cît de diferit este cuvîntul lui Fineas către cele două seminţii şi jumătate (losua 22.16):
„Ce însemnează păcatul acesta pe care l-aţi făcut faţă de Dumnezeul lui Israel?"
La acest prim semn de declin se leagă un al doilea: ei părăsiseră ceea ce noi am putea numi
dragostea dintîi. Domnul nu mai era înaintea ochilor, dragostea pentru El se micşorase şi prin
urmare şi dragostea pentru ce era născut din El. Ei uită că Beniamin era fratele lor. „Cine dintre
noi să se suie întîi ca să lupte împotriva fiilor lui Beniamin?" (Judecători 20.18). Aceştia din
urmă, de partea lor, „n-au vrut să asculte glasul fraţilor lor" (versetul 13).
Un al treilea semn este uitarea unităţii poporului. Observaţi că cele unsprezece seminţii formau
în aparenţă o unitate măreaţă; ea era aproape tot aşa de frumoasă ca atunci cînd Israel s-a curăţit
de păcatul lui Acan şi a fost restabilit înaintea cetăţii Ai. Totuşi aceasta nu mai era unitatea lui
Dumnezeu! Poporul foarte frumos s-a strîns ca un singur om (versetul 1) sau „s-au sculat ca un
singur om" (versetul 8) sau s-au unit împotriva cetăţii Ghibea „ca un singur om" (versetul 11).
Beniamin lipsea unităţii lui Israel şi Dumnezeu nu recunoaşte decît o singură unitate.
__________________________________________________________________
Preaiubiţilor, aceste inele ale declinului se leagă unele de altele: uitarea prezenţei lui Dumnezeu,
părăsirea dragostei dintîi, nesocotirea unităţii, cu toate aparenţele cele mai bune.
Beniamin nu era vinovat? Da, nespus de vinovat. Se vede la el, chiar de la început, hotărârea de
a nu judeca răul. înştiinţat de o nelegiuire prea izbitoare, ca şi celelalte seminţii (19.29), avînd
cunoştinţă că adunarea copiilor lui Israel era pe cale să judece răul, înştiinţat apoi, deşi într-un
spirit firesc, că trebuie să se curăţească, el se dă la o parte de la orice datorie. Tăgăduieşte
unitatea lui Israel, stabilind principiul independenţei şi, departe de a se curaţi de nelegiuirea
Ghibei, el se asociază cu războinicii din această cetate (20.15). Beniamin trebuia să fie judecat,
dar starea poporului întreg era atît de rea, încît făcea cu neputinţă o judecată potrivită gîndului lui
Dumnezeu; şi a trebuit ca el însuşi să treacă printr-o cernere, înainte de a putea într-adevăr să se
cureţe de nelegiuirea Ghibei. Ce ar fi trebuit să facă Israel, dacă ar fi avut un simt drept al
lucrurilor? Să se umilească mai întîi înaintea Domnului, să-L întrebe pe Domnul şi apoi să
acţioneze. In loc de aceasta, ce au făcut ei? Au început prin a se consulta, rezultat sărman al
uitării de prezenţa lui Dumnezeu; au luat măsuri; au hotărît foarte scripturistic să „dea afară răul
din mijlocul lui Israel", dar uitînd cu totul că ei înşişi au fost atinşi de rău, că Beniamin era de
fapt „ei înşişi". După ce au făcut toate aranjamentele şi şi-au numărat războinicii, „s-au suit la
Betel şi au întrebat pe Dumnezeu" (versetul 18). Aşa este spiritul declinului; un aşa fel de a
proceda se găseşte peste tot în creştinătate şi adesea la copiii scumpi ai lui Dumnezeu. Ne
propunem ceva care ni se pare bun, apoi cînd este vorba să ne înfăptuim planurile, adesea după ce
am aranjat totul, cerem lui Dumnezeu să ne binecuvinteze.
Rezultatul acestei uitări totale a principiilor dumnezeieşti este că, în prima zi, douăzeci şi două
de mii de bărbaţi ai lui Israel au fost puşi la pămînt. Atunci copiii lui Israel se îndreaptă spre
Domnul, plîngînd; durerea le umple inimile. II numesc pe Beniamin fratele lor. Dragostea
pierdută, spiritul de solidaritate, se trezesc. Apoi ei au înaintat iar la luptă şi au pierdut
optsprezece mii de oameni. De ce această a doua înfrîhgere? Dumnezeu, în bunătatea Sa, vroia să
producă un rezultat complet. Durerea nu era totul, nici mărturisirea legăturilor care îi unea;
trebuia o judecată totală de sine însuşi, pocăinţa înaintea lui Dumnezeu. Trebuia urcat din nou
drumul declinului pînă aveau să găsească iar prezenţa Domnului şi părtăşia pierdută. Şi se spune:
„Toţi fiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plîns şi au rămas acolo înaintea
Domnului, au postit în ziua aceea pînă seara şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire
__________________________________________________________________
înaintea Domnului" (Judecători 20.26). De acum, vedem desfăşurîndu-se o privelişte care este
foarte asemănătoare cu cea de la cetatea Ai. Trebuie ca Israel să pună o pîndă (versetul 29), să
fugă dinaintea lui Beniamin, încă treizeci de oameni, după atîtea pierderi, să fie răniţi de moarte,
iar focul să fie făcut în cetate ca să le slujească drept semn. Israel, pe deplin judecat în sine însuşi
şi intrat iar în părtăşia cu Dumnezeu, poate de acum să confrunte datoria de a judeca pe
Beniamin. Dar atunci, ce de suspine, ce de lacrimi, în urma biruinţei (21.2)! Cît de deosebită este
această privelişte de cea de la Ierihon, unde poporul „a strigat tare şi zidul s-a prăbuşit" (Iosua
6.20)! Aici era vorba de fraţii lor, de o seminţie aproape ştearsă de pe pămînt prin judecată. După
aceasta Dumnezeu, în harul Său şi printre multe complicaţii aduse de graba firească a hotărîrilor
dinainte ale lui Israel, Dumnezeu am spus, îl stabileşte iar pe Beniamin.
Dar este o parte din adunarea lui Israel, tratată mai aspru, de către poporul restabilit, decît a
fost chiar însuşi Beniamin. Iabesul din Galaad nu venise
în tabără, la adunare (21.8). Asta arăta o indiferenţă făţişă, o neutralitate care nu ţinea seama de
rău, o situaţie şi mai nenorocită decît mînia cu care Beniamin se revoltase, nesocotind o hotărîre a
adunării şi care îl făcuse să ridice armele împotriva fraţilor săi, asociindu-se cu răul. Iabes a
trebuit să fie nimicit cu desăvîrşire.
Rezultate ale disciplinei

Să revenim la Iosua şi la popor. Israel învăţase, pe calea smeririi, că nu putea avea nici o
încredere în sine. Această experienţă îşi aduce imediat roadele. De acum, Cuvîntul să conducă
poporul! Pentru a se feri de căderi noi, nu au decît să se încreadă în această călăuză desăvîrsită.
Versetele 27-35 ne arată pe Iosua şi poporul ascultînd de poruncile Domnului (versetele
27,31,33,35) şi lăsîndu-se conduşi de ce este scris în cartea legii (versetele 31,34). Smerirea are
ca rezultat să amintească inimii lui Israel şi a conducătorului lor, îndrumările din capitolul 27 din
Deuteronom.
Mai mult, felul în care moare împăratul cetăţii Ai arată că amănuntele purtării lui Iosua sîht
izvorâte din Cuvînt: „La apusul soarelui, Iosua a poruncit să i se coboare trupul de pe lemn"
(conform Deuteronom 21.22,23). Pentru omul firesc, acest amănunt ar fi fost fără însemnătate,
însă o inimă hrănită din Cuvînt nu l-ar fi putut neglija. Dacă l-ar fi neglijat, Iosua ar fi căzut în
aceeaşi greşeală care adusese pedeapsa asupra poporului: n-ar fi ţinut seama de sfinţenia lui
__________________________________________________________________
Dumnezeu. „Trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn" se spune în Deuteronom 21.23, „căci
cel spînzurat este blestemat de Dumnezeu; şi să nu întinezi ţara pe care ti-o dă de moştenire
DOMNUL, Dumnezeul tău". Iar la Numeri 35.34: „Să nu întinaţi ţara în care veţi merge să locuiţi
şi în mijlocul căreia Eu locuiesc, căci Eu sînt Domnul, care locuieşte în mijlocul fiilor lui Israel".
Cu un cuvînt, Dumnezeul cel sfînt nu putea locui împreună cu ce era pîngărit, lecţie
binecuvîntată, făcută cunoscută lui Iosua de către căpetenia oştirii în faţa Ierihonului, învăţată în
mijlocul lacrimilor în Valea Acor şi realizată în mod liber în ziua biruinţei printr-o cunoştinţă
lucrată în şcoala lui Dumnezeu. Judecata împăratului din Ai ne prezintă şi o altă lecţie. Nu fără
pricină Deuteronom 21.18-23 leagă cele două fapte conţinute în capitolul 7 şi 8 din Iosua,
nimicirea celui rău şi judecata vrăjmaşului. Practic, aşa este totdeauna. Trebuie ca adunarea să
scoată răul din mijlocul ei, înainte de a putea lupta şi a reduce la tăcere răul din afară. Dacă răul
este îngăduit în adunare, nu veţi afla niciodată această hotărîre si tărie care să trateze vrăjmaşul
fără compromis, ca pe un vrăjmaş, punîndu-1 de îndată în singurul loc pe care Dumnezeu i 1-a
rînduit şi despre care se spune: „Cel spînzurat este blestemat de Dumnezeu".
În sfirşit, am fost izbit de o altă coincidenţă în versetele lui Iosua pe care le cercetăm. Lemnul
pe care a fost atîrnat împăratul din Ai era locul judecăţii şi blestemului vrăjmaşului lui Israel. Dar
iată poporul obligat să stea el însuşi pe muntele Ebal, unde blestemul lui Dumnezeu este rostit
împotriva lui! Această urmare groaznică a legii, de care Israel nu putea scăpa, a fost înlăturată
prin crucea lui Hristos. Blestemul rostit la Ebal asupra omului răspunzător, _Hristos 1-a purtat pe
cruce pentru a ne răscumpăra. La lemnul de spînzu-rătoare din Ai, Israel putea să vadă pe
adevăratul vrăjmaş, Diavolul, înfrînt şi nimicit. Şi tocmai acest lucru îl vedem noi în crucea lui
Hristos. Dar noi putem vedea acolo, de asemenea, tot blestemul care apăsa asupra noastră la
Ebal, trecînd pentru totdeauna în judecata Aceluia care a luat acest loc pentru noi. In Galateni
3.10,13 găsim aceeaşi legătură binecuvîntată între Ebal şi cruce: „Căci este scris (Deuteronom
27.26): „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă".
Aceste cuvinte încheie bles-temurile de la Ebal, dar apostolul adaugă: „Hristos ne-a răscumpărat
din blestemul legii, făcîndu-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este
atîrnat pe lemn".
Un alt rezultat al disciplinei: Israel smerit este în stare să aducă închinare. „Atunci losua a zidit
un altar DOMNULUI, Dumnezeului lui Israel, pe Muntele Ebal... şi au adus DOMNULUI, arderi-de-tot şi
__________________________________________________________________
jertfe de mulţumire". La fel este şi cu noi: fără judecata de noi înşine, nu poate fi comuniune; fără
comuniune, nu este închinare. Altarul pe Muntele Ebal era rezerva de har pentru blestemul pe
care legea îl rosteşte asupra călcătorilor ei. La altar găsim ispăşirea, temelia oricărei închinări
adevărate, însă aici, aceasta este în prezenţa unui popor ameninţat cu blestemul, dacă nu va
asculta. In ce ne priveşte, închinarea noastră are crucea ca punct de plecare şi ca centru, crucea
care a pus capăt blestemului nostru şi care face să strălucească deasupra noastră lumina deplină a
harului dumnezeiesc.
Dar chiar acest har nu slăbeşte deloc răspunderea copiilor scumpi ai lui Dumnezeu. Sînt nişte
condiţii în care se ia în stăpînire ţara. O copie a legii lui Moise trebuia să fie scrisă pe nişte pietre
mari ridicate şi tencuite cu var (Deuteronom 27.2,3; Iosua 8.32). Aceeaşi lege a fost citită „în faţa
întregii adunări a lui Israel" (versetul 35). Să nu uităm că Isus Hristos este în acelaşi timp pentru
noi Mîntuitor şi Domn, Cel care ne-a făcut parte de har şi Cel care are toate drepturile asupra
noastră. Cunoaşterea harului Său ne aduce pe buze laude cînd ne închinăm; sentimentul
răspunderii noastre ne îndeamnă să ne continuăm calea în sfinţenie şi în adevăr, să luptăm lupta
cea bună, să luăm în stăpînire ţara cea bună a făgăduinţei.
Notă: Poporul trebuia să experimenteze multe lucruri. Multe experienţe de felul acesta ar fi
putut fi evitate printr-un mers în simplitatea şi integritatea credinţei. Iacov a avut mai multe ex-
perienţe de felul acesta decît Avraam, şi Avraam le-a avut atunci cînd a dovedit necredinciosie.
Dar Dumnezeu ni le dă ca să ne înveţe cine sîntem noi şi Cine este El. Dacă nu cunoaştem aceste
două lucruri, facem ca experienţa să fie necesară.
Te costă mai multă durere să te întorci pe calea binecuvîntării, decît să eviţi răul. (J.N.D.)
Capitolul 9
Cursa gabaoniţilor
Pe măsură ce înaintăm în cercetarea capitolelor noastre, învăţăm să-1 cunoaştem pe vrăjmaş
sub aspecte noi. Satan ştie să ducă războiul; el ştie să-şi aşeze luptătorii, să atace în faţă, să te
intimideze prin numărul vrăjmaşilor, dar el ştie să facă şi tot felul de schimbări, să înşele prin
şiretlicuri, să atragă în cursă. Ierihonul a fost un obstacol care a căzut în faţa credinţei. Dar Satan
nu s-a descurajat; el s-a adresat, cum am văzut, poftelor, şi lucrul dat spre nimicire a intrat în
__________________________________________________________________
tabăra lui Israel; el a făcut ca sufletele să se ocupe de biruinţa lor şi încrederea în ei înşişi să pună
stăpînire pe inima lor. Israel a uitat să ia toată armătura lui Dumnezeu şi s-a aruncat singur în
mrejele vrăjmaşului. Dar această biruinţă a lui Satan a fost scoală lui Dumnezeu pentru cei ai Săi.
Ei şi-au pierdut încrederea în ei însisi, au înţeles ce cere sfinţenia lui Dumnezeu, au căutat în
Cuvînt ocrotirea, au ajuns în sfîrşit la sentimentul răspunderii lor pe care, se pare, ei o
cunoscuseră prea puţin mai înainte.
În capitolul 9 găsim în mod deosebit „şiretlicurile Diavolului" şi tocmai împotriva lor Cuvîntul
ne înştiinţează mai dinainte. Pentru a ţine piept, trebuie să fim îmbrăcaţi cu toată armătura lui
Dumnezeu; să fim întăriţi în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Epistola către Efeseni, ca şi cele
dintîi capitole din losua, ne prezintă puterea lui Dumnezeu sub înfăţişări diferite. în capitolul
1.19 din Efeseni, puterea Sa faţă de noi corespunde cu ceea ce găsim ca imagine în trecerea
Iordanului. In capitolul 3.16,20 puterea Sa în noi corespunde cu masa dumnezeiască de la losua
5. In sfîrşit, în capitolul 6.10 găsim puterea Sa cu noi şi toate piesele armăturii corespund cu
lupta împotriva puterii răului, aşa cum ne prezintă capitolele următoare din losua.
Am văzut deja ce fel de vase foloseşte Dumnezeu ca să Se slăvească în această luptă: sînt nişte
fiinţe atît de slabe încît ele nu pot nimic altceva decît să depindă de El.
Cunoaşterea nimicniciei noastre ca instrumente, ne ţine într-o dependenţă continuă de mîna
care se serveşte de noi; şi tocmai aceasta este calea pe care aflăm puterea. Aşa a fost şi înaintea
Ierihonului; dar poporul avea încă de învăţat că, fără dependenţă, devenea prada Satanei.
Terminînd descrierea fiecărei arme în parte, apostolul adaugă (Efeseni 6.18): „Faceţi în tot
timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa".
Rugăciunea este expresia dependenţei; irugăciunea neîncetată, stăruitoare, exprimă o dependenţă
obişnuită, continuă. Şi greşeala cea mare a israeliţilor în capitolul 9 este că ei „n-au întrebat pe
Domnul" (versetul 14). Am văzut, la sfîrşitul capitolului dinainte, ce însemnătate luase iar
Cuvîntul în ochii lor; dar iată că ei uită să stea de vorbă cu Dumnezeu pentru a intra în comuniune
cu El în privinţa gîndurilor Lui.
Observaţi cum Satan reuşeşte să-i facă să-si piardă sentimentul dependenţei lor. Ii intimidează
printr-o privelişte care să-i înspăimînte: vrăjmăşia lumii, o înţelegere între nişte împăraţi adunaţi
pentru război (versetul 1,2). El începe prin a le îndrepta privirea spre această putere deosebit de
mare gata să-i zdrobească, apoi fără vreo zăbavă le oferă mijloacele lui; locuitorii din Gabaon vin
__________________________________________________________________
în tabără la Ghilgal. Israel nu era pregătit pentru aşa ceva: nu avea toată armătura lui Dumnezeu.
Cei care conduceau poporul nu şi-au dat seama de ceea ce cei de rînd au întrezărit, cel puţin
pentru o clipă (versetul 6,7). Aşa este deseori: smerenia are un ochi simplu şi ei îi este dată
înţelegerea exactă potrivit gîndurilor lui Dumnezeu.
„Faceţi legămînt cu noi", spun gabaoniţii. „Doar voi aveţi pe vrăjmaş înaintea voastră", le
şopteşte Satan, „iată un mijloc ca să-1 puteţi învinge". Aceşti oameni arătau tot felul de intenţii
bune, căutînd să facă legămînt cu poporul lui Dumnezeu şi recu-noscînd supremaţia lui morală şi
spirituală. „Noi sîntem robii tăi", spun ei lui Iosua (versetul 8), cuvinte care să-i înduplece. în
sfîrşit, ei preamăresc puterea Dumnezeului lui Israel şi ce făcuse El în Egipt şi în pustie. Nici un
cuvînt, este adevărat, despre ce făcuse El în Canaan: Satan s-ar fi trădat dacă ar fi vorbit despre
locurile cereşti şi despre luptele lor.
Vedeţi, gabaoniţii au un caracter care place is-raeliţilor, au nişte convingeri religioase
accentuate. Da, dar ei sînt nişte canaaniţi deghizaţi, lumea sub forma de afară religioasă. Israel
fusese păzit pînă acum să caute vreun ajutor omenesc; dar cum să reziste celor care mărturisesc
că au acelaşi scop, aceleaşi aspiraţii? Un legămînt nu era oare un lucru potrivit? Noi II cunoaştem
pe Domnul ca şi voi; robii voştri vă vor putea da ajutor la nevoie.
Cît de puţin se gîndeau israeliţii, în această clipă, că aceşti gabaoniţi erau chiar dintre aceşti
canaaniţi pe care ei erau chemaţi să-i nimicească din ţara făgăduinţei! Ei cad în mrejele
vrăjmaşului; uitaseră să întrebe pe Domnul; şi ei iau, ca semn de părtăşie, din hrana acestor oameni
(versetul 14). Legămîntul este încheiat: lumea este introdusă în mijlocul adunării lui Israel. Ce
uneltire diavolească! Satan oferă poporului un mijloc de a învinge pe vrăjmaş, lumea, iar acest
mijloc este tocmai introducerea lumii în tabără! Satan, propunîndu-şi să se biruiască pe sine
însuşi! El ştia bine că, din clipa în care uşa va fi deschisă în acest fel, orice altă încercare îi va fi
uşoară.
Aceste lucruri nu ne amintesc oare de istoria bisericii? Sufletele creştinilor au fost înşelate,
chiar din vremea apostolilor, de aparenţele frumoase ale unei religii pămînteşti şi lumeşti, care
căuta să pătrundă printre ei şi făcea să se piardă din vedere poziţia, interesele, scopul ceresc, şi
duceau inimile spre o legătură cu o lume care răstignise pe Hristos. Şi Satan a cîştigat. El şi-a
aşezat scaunul de domnie în mijlocul bisericii, încît la urmă s-a putut spune bisericii din Pergam:
__________________________________________________________________
„la voi, acolo unde locuieşte Satan" (Apocalipsa 2.13). De acum lupta nu este numai cu vrăjmaşii
din afară; este cazul de a lupta împotriva răului în biserică.
Dar harul lui Dumnezeu este cu Israel; şi dacă acest capitol ne arată intrarea răului în adunare,
nu vedem în el şi dezvoltarea acestui rău. Dumnezeu ne scapă de anumite consecinţe ale
păcatului nostru şi lasă ca altele să rămînă. Poporul lui Dumnezeu a avut de făcut această
experienţă tristă, ca gabaoniţii să rămînă în mijlocul lor, ca o mărturie continuă a greşelii lor.
După ce au început să murmure împotriva căpeteniilor, copiii lui Israel sînt aduşi la o cunoaştere
mai dreaptă a datoriei lor. Ei nu aveau decît un lucru de făcut: Să suporte printre ei pe gabaoniţi,
dar ţinîndu-i într-un loc de blestem. „Voi sînteţi blestemaţi" le-a spus Iosua (versetul 23). Israel
nu-i putea vedea decît ca pe un neam blestemat. Judecata împăratului din Ai fusese rostită asupra
lor, nu era încă săvîrşită şi, în aşteptare, ei erau păstraţi datorită Numelui Domnului. Israel nu
putea să se atingă de ei; trebuia să-şi suporte smerirea, dar ferindu-se de acum încolo de orice
părtăşie cu cei pe care-i lăsa sub povara blestemului dumnezeiesc.
Tot aşa este şi pentru noi în biserică; avem să suferim urmările necredincioşiei noastre,
umilirea pentru răul care a intrat în casa lui Dumnezeu. Dar dacă noi sîntem credincioşi, deşi
suportînd consecinţele acestea, putem deosebi ce este de la Dumnezeu de ceea ce doar poartă
Numele Lui. Şi Cuvîntul este cel ce deosebeşte amestecul si ni-1 descoperă, iar credinţa lasă
lumea religioasă sub blestem, folosindu-se de har totodată în privinţa ei.
În 2 Samuel 21 găsim sfîrşitul istoriei gabao-niţilor. Vedem aici clar că scopul lui Dumnezeu
nu era deloc să-i scoată din locul pe care ei îl luaseră fără drept în adunarea lui Israel. Saul,
însufleţit de o rîvnă arzătoare pentru adunare, dar nu şi pentru Dumnezeu, căci rămîne străin de
gîndurile Lui, i-a nimicit. S-au dus cîţiva ani şi iată că o foamete vine deodată peste Israel. David
caută faţa Domnului şi se interesează de cauza acestei nenorociri. Şi i s-a răspuns: „Din pricina
lui Saul şi a casei lui sîngeroase, pentru că a ucis pe gabaoniţi". Firea păcătoasă, după ce a
introdus răul, caută să-i înlăture neplăcerile. Calea lui Dumnezeu este cu totul alta; copiii Săi
trebuie să simtă răul, şi în felul acesta se arată părtăşia lor cu El într-o vreme rea. In Ezechiel 9.4,
Domnul porunceşte îngerului să facă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din
pricina tuturor urîciunilor care se săvîrşesc în Ierusalim. Cei care simţeau răul erau în mod
deosebit păziţi de nimicitor.
__________________________________________________________________
Aşa este şi pentru noi. Nu este cazul de a lua sabia şi a nimici răul, ci de a geme şi a suspina, şi
de a spune: „Răul este la mine". Noi nu putem să curăţim locul; nu ne rămîne decît să ne umilim,
curăţindu-ne în acelaşi timp pe noi înşine de vasele de necinste. Iată ce nu poate pricepe un
creştin lumesc: prezenţa lumii în biserică nu-1 umileşte; el o apără; socoteşte că este cu neputinţă
să faci deosebire între gabaoniţi şi copiii lui Israel, şi nici pe departe de a nu le recunoaşte nici o
parte în libertatea fericită a copiilor lui Dumnezeu şi de a-i declara străini faţă de popor (conf.
Deuteronom 29.11); el ar fi mai degrabă ispitit să se facă robul lor şi să taie lemne pentru casa
Dumnezeului lor!
Cei şapte fii ai lui Saul au fost spînzuraţi şi au devenit blestemaţi din cauza acestui act
sîngeros care pretindea să cureţe adunarea, nimicind pe gabaoniţi. Istoria bisericii nu oferă oare
cazuri asemănătoare? Exterminarea ereticilor adevăraţi sau presupuşi nu era altceva decît crima
lui Saul.
Crima va fi judecată peste cei care au făptuit-o. Dumnezeu să ne facă să depindem mereu de
El, ca să putem rezista în faţa curselor întinse de Diavolul. Acest capitol ne dă numai una din
aceste uneltiri, dar, dacă avem ochiul deschis, vom vedea că toate au ca scop să ne facă să pierdem
din vedere lucrurile cereşti si să coborîm creştinismul nostru în asa fel încît să nu mai fie decît
ceva ce poate şi lumea împărtăşi cu noi.
Capitolul 10
Biruinţa de la Gabaon
Înainte de a intra în acest subiect nou, as vrea să fac unele observaţii. Cu cît trec din nou peste
aceste capitole de la începutul cărţii Iosua, cu atît sînt izbit de rolul pe care Satan îl are în ele. El
are combinaţii de împrejurări ca să-şi atingă scopul. Prin ele, el îi conduce pe oameni fără ca ei
să-şi dea bine seama; el le inspiră hotărîri pe care ei le cred luate de liberul lor arbitru; şi deseori
el îşi ajunge scopul, folosind la aceasta chiar pe unii copii ai lui Dumnezeu care au avut nebunia
să-1 asculte. In viitoarea acestei activităţi, el se ascunde, şi nici un semn deosebit nu lasă nici
măcar să se bănuiască prezenţa sa; este atît de puţin aparent, încît lumea tăgăduieşte însăşi
existenţa Satanei. Ce are el a face, s-ar putea spune, cu împrejurări atît de fireşti, cu ambiţiile,
certurile, luptele dintre oameni?
__________________________________________________________________
Apoi, după toate acestea, cine are dreptate în această luptă? Care este agresorul? Unde găsim
spiritul de cruzime, de nimicire şi de pîndă? Să cîntărim faptele, să fim drepţi, să hotărîm...
Ascult, cîntăresc şi mă hotărăsc pentru canaaniţi împotriva lui Israel, pentru Satan împotriva lui
Dumnezeu! Vrăjmaşul a reuşit, chiar prin fapte, să mi-1 ascundă pe Dumnezeu. Dar Cuvîntul face
exact contrariul: el mi-1 descoperă pe Dumnezeu, mi-L face cunoscut în plinătatea Sa, în Hristos.
El aduce în Persoana Sa bunătatea, adevărul, lumina, dreptatea, sfinţenia; îndată Satan este dat pe
faţă şi planurile sale, şiretlicurile sale sînt aduse la lumină. Sufletul, cunoscînd pe Dumnezeu, nu
mai are greutăţi să judece binele şi răul în această lume; lumina dă pe faţă toate lucrurile.
Dar Satan nu se lasă biruit. El caută să înşele sufletele, chiar ale celor care pun pe Dumnezeu
înainte şi sînt purtătorii mărturiei Sale. După cea făcut în ei lucrarea sa stricăcioasă, el spune:
Oare sînt aceşti oameni mai buni ca ceilalţi? Ei vorbesc de despărţirea de rău; dar vedeţi ce este
între ei, cu Acan, cu gabaoniţii! Ei vorbesc de smerenie; vedeţi încrederea lor în ei înşişi şi
mîndria lor spirituală... Aceste argumente găsesc primire în sufletele în care vrăjmaşul a reuşit să-
L înlăture pe Dumnezeu.
O altă observaţie se leagă de aceasta. Satan are două mijloace importante de a aduce
stricăciunea în sufletele copiilor lui Dumnezeu. Cel dintîi este lucrul dat spre nimicire, lumea
introdusă în inimă. Dar acest rău fiind judecat şi inima smerită, vrăjmaşul nu se lasă bătut. Cel de
al doilea mijloc al său este legămîntul cu Gabaon, lumea introdusă în viaţa de toate zilele. In
toată activitatea noastră, trebuie să ne păzim de aceste două curse şi totdeauna se pune din nou
această dublă întrebare: este de ajuns Domnul pentru inima mea — sau caut atracţia lucrurilor pe
care lumea mi le propune? Există un mijloc pentru noi ca să rămînem creştini, nimic altceva decît
creştini în umblarea noastră, să fim cu totul despărţiţi de lume, chiar şi de lumea religioasă, ca să
nu-i dăm mîna, să nu intrăm în nici un fel de asociere cu ea?
Cu aceste două curse, Satan a reuşit să antreneze pe cei răscumpăraţi şi reuşeşte acest lucru
zilnic. Biserica a început cu introducerea în ea a lucrului dat spre nimicire; istoria lui Anania şi
Safirei este cea a celei dintîi căderi a ei — apoi ea a intrat în legătură apropiată cu lumea. Pentru
a nu vorbi decît de trăsăturile de căpetenie ale acestei legături, ele s-au arătat chiar din timpul
vieţii apostolului. Acesta le dă pe faţă în cea dintîi epistolă către Corinteni. Le-ar fi plăcut să-i
atragă pe cei înţelepţi pentru a face să triumfeze creştinismul; motivele lor erau motivele lumii;
__________________________________________________________________
ei erau fireşti. Acestea sînt trăsăturile principale ale Gabaonului în mijlocul adunării lui
Dumnezeu.
Israel şi-a recunoscut greşeala cu gabaoniţii, a mărturisit-o prin faptele sale; el îi poartă mereu
umilirea. Dar Satan nu este la capătul uneltirilor lui. O confederaţie nouă de împăraţi se organi-
zează, îndreaptă de această dată lupta împotriva Gabaonului şi nu împotriva lui Israel. Gabaoniţii
au trimis să spună lui Iosua, la Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi". Se va sui Israel? Orice ar face,
este înconjurat de primejdii. Să nu se suie, să lase ca Gabaon să fie nimicit de alţii, acesta era un
mijloc foarte bun ca să se descotorească de consecinţele greşelii lui; dar ce s-ar fi întîmplat cu
pricina lor de smerire? Unde ar fi purtarea dreaptă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Urcîndu-
se, s-ar părea că acceptă definitiv alianţa cu lumea. Satan este dibaci să aducă înainte astfel de
întrebări de nerezolvat. De cîte ori el le-a pus de-a lungul căii Acelui Om care a fost desăvîrsit în
toate! Cum să ieşim din impas? Prin dependenţa simplă de Dumnezeu, realizată la şcoala din
Ghilgal. Lecţia cursei gabaoniţilor este învăţată, Satan este zădărnicit în lucrările lui.
Totuşi, am spus în cursul acestor capitole, numai faptul de a fi la Ghilgal nu păzeşte pe Israel.
Gabaoniţii îl găsiseră pe Iosua şi pe oamenii lui Israel în tabăra de la Ghilgal (9.6), atunci cînd se
duseseră să le intindă cursa al cărei rezultat l-am văzut. Ce lipseşte adesea este aplicarea practică
a crucii lui Hristos la toate amănuntele vieţii noastre cît timp sîntem în trup. „Omorîţi mădularele
voastre care sînt pe pămînt". Trebuie nu numai să fii la Ghilgal (versetul 6), dar să te şi sui din
Ghilgal (versetul 15). Tăierea împrejur şi Ghilgalul sînt două lucruri nedespărţite. Cea dintîi nu
este de ajuns prin ea însăşi pentru a ne feri de căderi; Ghilgal, fără tăiere împrejur, n-ar fi bun
decît să facă nişte călugări, căci omului firesc i-ar place aici pentru ca să se slăvească pe sine
(Coloseni 2.20-23).
Dar, cum am spus, această judecată de sine produce dependenţa care se arată în comuniunea
fericită cu Dumnezeu, pe care sufletul n-a cunos-cut-o mai înainte în acest fel. Domnul vorbeşte
lui Iosua (versetul 8), Iosua vorbeşte Domnului (versetul 12) şi Domnul îi răspunde (versetul 14).
încurajarea, puterea şi biruinţa sînt roadele bine-cuvîntate ale acestei dependenţe care ţine
sufletul nostru într-o comuniune obişnuită cu El. Acum, Domnul nu mai era nevoit să fie
împotriva lor, ca în faţa cetăţii Ai, şi putea să lupte pentru ei (versetul 11-14). De asemenea îi
vedem cîştigînd biruinţa cea mai deosebită pe care Cuvîntul ne-a lăsat-o scrisă. „N-a mai fost
nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceeea" (versetul 14), o zi care a durat douăzeci şi patru
__________________________________________________________________
de ore, ca să îngăduie poporului să culeagă pînă la ultima roadă a biruinţei. Dumnezeul

pămîntului şi al cerului, Dumnezeul întregii creaţii, spune astfel cu tărie că Israel este ţinta
favorii Sale deosebite. Şi acest popor fusese bătut în faţa cetăţii Ai, înşelat de gabaoniţi, iar
puterea lui ar fi putut obosi chiar şi in răbdarea lui Dumnezeu, dar era un popor care se judecase,
se smerise, avînd inimile zdrobite, pe care „Dumnezeu nu le dispreţuieşte". Şi acest Dumnezeu
„ascultă glasul unui om!"
Dragi cititori, noi toţi sîntem chiar în aceeaşi situaţie. Oricît de slab ai fi, te poţi adresa Lui
prin Duhul lui Hristos şi te poţi ridica pînă la cererile cele mai îndrăzneţe. Nimic nu era prea mult
pentru Iosua; el cunoştea inima Domnului si ştia ce loc avea în ea poporul Său; el putea să ceară
ca El să pună cerurile, soarele şi luna, în slujba preaiubiţilor Săi!
De atunci Israel a mers din biruinţă în biruinţă; nici un fel de oprire (versetul 19); trebuiau
nimiciţi vrăjmaşii, pînă la cel din urmă. Cei cinci împăraţi sînt prinşi şi spînzuraţi de cinci copaci;
o experienţă mai dinainte 1-a ajutat pe Iosua să ştie ce să facă, pentru că acea experienţă fusese
făcută cu Dumnezeu. Iosua are obişnuinţa cu ceea ce se potriveşte sfinţeniei lui Dumnezeu
(versetele 26,27). încurajat de cuvîntul lui Dumnezeu (versetul 8), el însuşi încurajează poporul
(versetul 25). Macheda, Libna, Lachis, Ghezer, Eglon, Hebron, Debir sînt etapele lor victorioase;
ei şi-au luat în stăpînire moştenirea, apoi „s-au întors în tabără la Ghilgal" (versetul 43).
Capitolul 11
Victoria asupra Haţorului
Ajunşi la descrierea luptei finale care deschide lui Israel pentru totdeauna toată Palestina, să ne
amintim că stăpînirea Canaanului este subiectul cel mare al cărţii Iosua şi că ţara făgăduinţei
corespunde pentru noi locurilor cereşti. Dar, în mijlocul lucrurilor pe care le au aceste locuri
cereşti, noi avem o moştenire specială care este Hristos. Noi sîntem „binecuvîntaţi cu tot felul de
binecuvîntări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos". Dumnezeu vrea ca inimile noastre să-si
însuşească bogăţiile Aceluia în care sîntem aşezaţi şi ca ele să intre în stăpînirea acestor lucruri.
Nu vorbesc să le stăpînim cu mintea noastră; ea le poate înţelege oarecum, dar niciodată într-un
mod durabil. Tot ce n-a fost dobîndit prin credinţă, se scurge din inimile noastre ca apa. Trebuie
ca sentimentele noastre să fie îndreptate spre aceste lucruri, pentru ca ele să fie într-adevăr
proprietatea noastră; şi, înainte de toate, trebuie un obiect pentru sentimentele noastre, căci, în
__________________________________________________________________
afară de Hristos, chiar şi lucrurile cereşti n-ar putea umple inimile noastre. Iată de ce este spus:
„Căutaţi lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu".
Acesta este subiectul principal al cărţii losua, dar un alt subiect este în legătură cu el. Cînd
Dumnezeu pune lucrurile cereşti în faţa sufletelor noastre, Satan caută prin toate mijloacele să ne
împiedice să ne bucurăm de ele. De aici lupta deschisă sau ascunsă pe care avem s-o ducem, şi al
cărei rezultat este o înfrîngere, îndată ce Satan reuşeşte să abată privirile noastre de la Hristos
pentru a le îndrepta spre lume, spre lucrurile de pe pămînt sau spre noi înşine. Intre capitolele 1 şi
11 ale cărţii losua veţi întîlni toate aceste feluri de atracţii. Dar Dumnezeu Se slujeşte de aceste
experienţe, cînd inima este curată şi dreaptă înaintea Lui, pentru a ne învăţa tot mai mult să nu ne
încredem în noi înşine şi să ne încredem în El, şi pentru a ne aduce în final să luăm pe pămînt
această poziţie înaltă, singura măreaţă, cea a unui creştin smerit în această lume, avînd inima şi
sentimentele în cer.
În capitolul 11 vedem o ultimă confederaţie unită cu cea din capitolul 9 (cea din capitolul 10
fusese nimicită) pentru a forma o armată deosebit de puternică, „un popor fără număr, ca nisipul
care este pe marginea mării" (versetul 4). Satan caută acum să zdrobească pe Israel cu acest
număr. Aşa este vrăjmăşia deschisă, mărturisită, a lumii împotriva poporului lui Dumnezeu. Nu
este vorba de vicleşuguri, ci de o luptă în cîmp deschis. Şi această luptă o întalnim mereu, cînd
într-un duh de dependenţă umilă şi de ascultare de Cuvînt, zădărnicim uneltirile vrăjmaşului; el
va ridica lumea împotrivă.
Oamenii se unesc să facă război lui Dumnezeu, cînd vrăjmăşia lor împotriva lui Dumnezeu
este la culme. De obicei ei se unesc cu scopul de a îmbunătăţi, a reforma lumea; de aici toate
societăţile filantropice, religioase, care vor să civilizeze, să instruiască, să moralizeze pe semenii
lor. Cît de puţin oamenii, din nefericire chiar creştinii, se gîndesc că toată această activitate, în
aparenţă vrednică de laudă, nu este decît împotrivire ascunsă faţă de Dumnezeu, faţă de Cuvîntul
Său şi faţă de planurile Sale de har! Dumnezeu nu caută să îmbunătăţească omul; ar însemna o
tăgăduire a Cuvîntului Său care îl declară pe om pierdut şi fără resurse; şi, dacă acest adevăr
umilitor, dar fundamental, nu este acceptat, atunci nu este nevoie nici de mîntuire, nici de
răscumpărare prin sîngele lui Hristos. Pe scurt, cele mai bune alianţe ale oamenilor nu sînt în
fond decît război deghizat al omului firesc împotriva lui Dumenzeu.
__________________________________________________________________
În capitolul nostru, găsim războiul deschis împotriva lui Dumnezeu, însă în persoana sfinţilor
Săi. Timpurile de la sfîrşit vor arăta această vrăjmăşie a omului ajuns la maturitate în rău, cînd
rămăşiţa credincioasă a lui Israel îi va fi ţinta, oamenii fiind instigaţi de Satan împotriva
mărturiei lui Dumnezeu. Confederaţia din acest capitol are un şef; are un centru unde să se adune,
oraşul cel mare Haţor, care era capitala tuturor acestor împărăţii; are o armată fără număr, o
mulţime de cai şi care. Lumea întreagă, cu toate forţele ei, este unită împotriva lui Israel.
In principiu, aceste lucruri se repetă şi pentru noi. Este scris că „oricine este născut din
Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce cîştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (1 Ioan 5.4).
De asemenea: „Sînteţi tari şi Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne în voi şi aţi biruit pe Cel Rău" (1 Ioan
2.14). Observăm în aceste două locuri că armele pentru războiul nostru sînt: credinţa şi Cuvîntul.
Şi prin Cuvînt aceşti „tineri", ca şi Hristos în pustie, au biruit pe Satan.
Incepînd cu sfîrşitul capitolului 8, Cuvîntul lui Dumnezeu şi-a luat locul în inima şi în gîndurile
lui Iosua şi ale poporului. In capitolul 10, ei îi păstrează acelaşi loc (versetul 27,40). In capitolul
11, el a devenit ca o obişnuinţă a purtării lor în toate lucrurile. „Iosua le-a făcut cum îi spusese
DoMNUL"(versetul 9). „I-a nimicit în întregime, aşa cum Moise, slujitorul DOMNULUI le poruncise"
(versetul 12). Citim de asemenea: „Iosua a împlinit poruncile date de Domnul slujitorului Său
Moise, şi de Moise lui Iosua; n-a lăsat nimic neîmplinit din tot ceea ce Domnul poruncise lui
Moise" (versetul 15). „Să fie distruse, aşa cum DOMNUL poruncise lui Moise" (versetul 20). Este de
observat că Iosua nu se mulţumeşte să asculte de o anumită poruncă, cum se vede în versetul 9 şi
cum făcuse de atîtea ori mai înainte, nici să lase altora grija de a împlini tot ce poruncise Moise
(8.35), ci acest om al lui Dumnezeu, ajuns spre sfîrşitul activităţii lui măreţe, nu lăsase nefăcut
nimic din tot ce Domnul poruncise lui Moise. Cuvîntul întreg, aşa cum îi era cunoscut atunci, era
ţinta atenţiei lui şi îi călăuzea paşii. Ce putere dă acest lucru! In capitolul 8, Cuvîntul forma inima
şi gîndurile lui Iosua; aici, această sabie a Duhului îi înarmează braţul. Satan nu poate nimic
împotriva Cuvântului.
Observaţi cum, în această şcoală a Cuvântului lui Dumnezeu, eşti învăţat să judeci toate
resursele puterii omeneşti. Potrivit Cuvîntului lui Dumnezeu, „a tăiat tendoanele picioarelor cailor
şi le-a ars în foc carele" (versetul 9). Apoi „au pus foc Haţorului" (versetele 11,13). Capitala lumii
nu poate în nici un fel să devină un centru pentru Israel. Lucrul acesta rămîne totdeauna adevărat,
fie că este vorba de Haţor, de Roma sau de Babilon; şi dacă Babilonul nu este încă ars de foc, să
__________________________________________________________________
fie aşa pentru duhul nostru. Toate principiile acestei lumi, ceea ce o conduce, ceea ce constituie
centrul ei de atracţie, trebuie să fie pentru noi un lucru judecat, la care noi nu avem nici o parte,
aşa cum Israel nu avea nici una în Haţor. Celelalte cetăţi n-au fost arse; Israel le-a luat prada,
arătînd astfel, de acord cu Cuvîntul lui Dumnezeu, dreptul său la luarea în stăpînire deplină şi
întreagă a Canaanului. Dar biruinţa era mare şi acţiunea lor a fost întreagă: „n-au lăsat nimic din
ce are suflare de viaţă" (versetul 14). Sabia şi-a făcut judecata de nimicire, aşa cum poruncise
Domnul. Din punct de vedere spiritual, însemnează credincioşie pentru Cel ce este credincios, să
pună pe om în întregime, fără îndurare, sub sabia judecăţii. Din om, nimic nu trebuie să mai
rămînă în pămîntul făgăduinţei.
Anachimii
Satan este înfrînt, ultima lui armată distrusă, cetăţile lui luate; ce mai rămîne? Israel găseşte în
drumul său pricinile de groază care-1 făcuseră să cadă la început: aceşti anachimi care îi
muiaseră inima şi-1 împiedicaseră să se urce cu îndrăzneală să ia în stăpînire ţara. Spionii
spuseseră atunci poporului, ca să descrie Canaanul: „Apoi am văzut acolo pe uriaşi, pe fiii lui
Anac, care se trag din uriaşi: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste" (Numeri
13.34). Dar ce impresie ar fi putut să producă aceşti copii ai lui Anac asupra duhului celui care
mergea înainte cu Cuvîntul lui Dumnezeu? Biruinţa a fost de partea lui. „Iosua a pornit si a
nimicit pe anachimi". De asemenea si cetăţile lor, „cetăţi mari şi întărite pînă la cer" (Deuteronom
9.1). „Iosua i-a nimicit în întregime, împreună cu cetăţile lor" (versetul 21).
Iosua primea Cuvîntul, el se baza pe făgăduinţa lui Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeul tău va
merge El însuşi înaintea ta, ca un foc mistuitor; El îi va nimici, El îi va smeri înaintea ta"
(Deuteronom 9.3). Temerile şi îndoielile noastre de altădată par mici şi meschine, cînd umblăm
cu Dumnezeu. Ce poate fi un om de „şase coţi şi o palmă", cu „zale de solzi în greutate de cinci
mii de sicii de aramă", înaintea unui Dumnezeu suveran, Creator al cerului şi al pămîntului,
înaintea Căruia toate se vor pleca şi care pleacă toate lucrurile în faţa alor Săi? Dumnezeul păcii
va zdrobi în curînd pe Satan sub picioarele noastre (Romani 16.20).
__________________________________________________________________
Capitolul 12
Enumerarea împăraţilor învinşi
Cu acest capitol intrăm în cea de a doua parte a cărţii. Cea dintîi, capitolele 1-11, ne-a vorbit
despre biruinţele lui losua (ca simbol al lui Hristos în puterea Duhului în mijlocul alor Săi), dînd
posibilitatea lui Israel să intre în stăpînirea lucrurilor făgăduite. De-a lungul biruinţelor sale,
oştirea (şi losua însuşi, înfăţişat nu numai ca simbol, dar si ca om supus slăbiciunii) a făcut fără
îndoială multe experienţe, care nu pot să lipsească, din clipa în care noi ne prezentăm ca nişte
instrumente ale puterii dumnezeieşti. Dar punctul principal prezentat în cartea losua este harul
care dă biruinţa lui Israel ca să-1 stabilească în Canaan, şi nu răspunderea poporului odată aşezat
în ţară. Această parte a istoriei lui Israel începe mai degrabă cu Judecătorii; şi ce contrast între
aceste două cărţi! Ce prospeţime şi ce putere în cartea losua, în care puterea Duhului lucrează în
mod liber în nişte vase slabe, dar pline cu această putere; ce decădere bruscă şi completă în
Judecători, cînd se ridică o generaţie care nu cunoscuse pe Iosua şi care era lăsată la răspunderea
ei ca să păzească ce îi încredinţase Dumnezeu! Istoria bisericii ne oferă acelaşi tablou. Citiţi cea
dintîi epistolă către Tesaloniceni, apoi treceţi la citirea epistolelor către cele şapte biserici din
Apocalipsa, şi veţi găsi deosebirea dintre lucrarea desăvîrşită, făptuită de Dumnezeu la început,
lucrare de putere care răspîndeşte în jurul ei toată mireasma de la origine — şi lucrarea
încredinţată în mîinile oamenilor şi devenită în felul acesta obiectul judecăţii lui Dumnezeu.
Capitolul 11 se termină cu aceste cuvinte: „Ap°i ţara s-a odihnit de război" (versetul 23). După
biruinţă, pacea; aşa este totdeauna. Dumnezeu nu ne dă numai biruinţă; El ne face să ne bucurăm
şi de roadele ei. Dacă am umblat cu credinciosie sub călăuzirea Duhului, pe calea luptei, vom
găsi la sfîrşit bucuria paşnică a bunurilor cereşti, această răsplată spirituală a credincioşiei,
prezentată în capitolele de care ne vom ocupa. Ce se realiza pentru poporul întreg (vezi şi
capitolul 21.44), se realizează şi pentru credincios individual. Se spune după biruinţa lui Caleb
(capitolul 14.15): „şi ţara s-a odihnit de război". Preaiubiţilor, vă des-curajează lupta la care
sînteţi angajaţi? Aţi fi ispitiţi să aruncaţi jos armele? Spuneţi: Asta e prea mult pentru mine? —
Dar n-aţi ştiut că lupta are ca scop să vă conducă la acea clipă binecuvîntată, cînd Dumnezeu va
spune: „Şi ţara s-a odihnit de război"?
Cea de a doua parte a cărţii (capitolele 12-24) tratează despre împărţirea ţării. După biruinţă,
stăpînirea. Dar în ce fel va intra poporul în bucuria acestei moşteniri? Şi aici, vom vedea în
__________________________________________________________________
curînd, apare la popor, alături de harul lui Dumnezeu care dă bucurie pentru darurile Sale,
aceeaşi slăbiciune pe care o arătase în luptă.
Capitolul 12 este recapitularea biruinţelor lui Israel. Treizeci şi trei de împăraţi, dintre care doi
dincolo de Iordan, căzuseră înaintea căpeteniei oştirii DOMNULUI. Dumnezeu ţine socoteala biruin-
ţelor pe care le-a dat poporului Său. Tot ce harul a produs în noi, tot ce credinţa a cucerit,
Domnul atribuie credinţei.
Un alt adevăr: El nu numără victoriile noastre decît atunci cînd lupta s-a terminat. Atîta timp
cît nu şi-a atins scopul, credinciosul nu trebuie să fie preocupat cu progresele lui. Apostolul
spune: „Uitînd ce este în urma mea..." Alergarea nu este timpul cînd să te opreşti pentru aşa
ceva; a se tot uita în urmă, era pentru apostol nu numai un timp pierdut, ci şi un lucru într-adevăr
rău, prin faptul că îi împrăştia gîndurile, sentimentele şi scopul inimii, şi împiedica pe cel
credincios să „facă un singur lucru" (Filipeni 3.13).
Da, cînd scopul va fi fost atins, va fi timp de enumerat biruinţele noastre, si Dumnezeu nu ne
va lăsa nouă grija acestui lucru; El însuşi le va socoti. Să alergăm, aşteptînd acea clipă, iar acum
să luptăm pentru a cîstiga premiul. Sfîrsitul luptei este aproape. Alţii deja ne-au luat-o înainte.
De-am putea zice ca ei: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfîrşit alergarea, am păzit credinţa"!
Capitolele 13-19
Împărţirea ţării
Voi menţiona acest capitol cu capitolele 15-19, rezervînd capitolul 14 pentru o meditaţie
deosebită.
Toţi vrăjmaşii sînt învinşi, dar nu toţi sînt nimiciţi. Aşa va fi mereu pînă la venirea Domnului.
„Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea" (1 Corinteni 15.26). Dar pentru Israel
era vorba să-i izgonească; atîta timp cît ei mai stăpî-neau ceva, bucuria poporului nu putea fi
deplină şi, mai mult, acesta din urmă avea în mijlocul lui o ocazie permanentă de cădere. Dacă
vrăjmaşul nu este nimicit, el nu va întîrzia să ridice capul şi să înşele poporul, cînd nu poate
lupta. Aceasta a fost cursa israeliţilor stabiliţi în pace în pămîntul lor.
Este scris despre cele două seminţii şi jumătate: „Dar fiii lui Israel n-au izgonit pe gheşuriţi şi
pe maacatiţi, care au locuit în mijlocul lui Israel pînă în ziua de azi" (13.13). Despre Iuda se
spune: „Fiii lui Iuda n-au putut izgoni pe iebusiţii care locuiau la Ierusalim; si iebusiţii au locuit
__________________________________________________________________
cu fiii lui Iuda, la Ierusalim, pînă în această zi" (15.63). Şi despre Efraim: „Ei n-au izgonit pe
canaaniţii care locuiau în Ghezer şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim pînă în ziua de azi,
dar au fost puşi să plătească un bir" (16.10). In sfîrşit, despre Mânase: „Fiii lui Manase n-au putut
să izgonească pe locuitorii din aceste cetăţi si canaaniti au reuşit astfel să rămînă în ţara aceasta"
(17.12). Comparaţi acest lucru cu ce este scris în cartea Judecători 1.17-36.
S-a putut să fie, aşa cum vedem în aceste citate, mai multă sau mai puţină credincioşie
desfăşurată pentru a-i face pe canaaniti inofensivi, dar nici o seminţie n-a fost la înălţimea
chemării sale. Ce a rezultat de aici? Toate principiile lumeşti cu care Israel a luptat, n-au întîrziat,
sub această influenţă, să pătrundă printre ei. Vedem în proroci că poftele, încrederea în propriile
lor puteri, căutarea de alianţe cu neamurile, făceau parte din însăşi existenţa poporului. Dar mai
mult, idolatria canaaniţilor i-a năpădit ca o cangrenă şi ei au terminat prin a se desfrîna cu toţi
dumnezeii neamurilor. Stricăciunea, minciuna, nedreptatea, batjocorirea lui Dumnezeu, violenţa,
răzvrătirea deschisă, toate lucrurile, într-un cuvînt, care formau „nelegiuirea amoriţilor" şi pentru
care îi ajunsese judecata lui Dumnezeu, au devenit partea tristă a poporului Domnului. în sfîrşit,
Israel însuşi, lucru îngrozitor, le ia locul şi devine, pentru a spune aşa, această armată a
canaaniţilor pe care Satan îi mîna împotriva Domnului — el leapădă şi răstigneşte pe Hristos,
Fiul lui Dumnezeu!
Domnul arată faţă de ei îndelungă răbdare; le trimite chemări stăruitoare, judecăţi parţiale ur-
mate de eliberări pentru un timp şi chemări noi. „Ce mai avea de făcut viei Sale şi n-a făcut pentru
ea?" Dar în sfîrşit, judecata cade peste ei. Sînt duşi dincolo de Babilon; sînt împrăştiaţi printre
neamuri. Dar iată un alt lucru, un lucru minunat. Dacă omul răspunzător a ajuns la sfirşitul
istoriei sale, care se termină prin judecată, Dumnezeu n-a ajuns la capătul resurselor Sale.
„Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sînt fără părere de rău". Ca să-i poată binecuvînta,
Dumnezeu îi va aduce la Sine într-o stare cu totul nouă; îi va face să ia parte la binefacerea pe
care o dă naşterea din nou, potrivit cu ce este scris: „Voi scoate din ei inima de piatră şi le voi da o
inimă de carne". El va lucra asupra conştiinţei lor ca să-i aducă la Sine; El va scrie legile Sale în
inimile lor; El le va da cunoştinţa iertării păcatelor şi a legăturii binecuvîntate cu El. Atunci vor fi
regăsite într-un mod de o mie de ori mai binecuvîntat toate binecuvântările pierdute.
Este întocmai tabloul mişcător pe care ni-1 oferă Osea 14, în care se vede că Israel, după ce se
va întoarce la Domnul, cerîndu-I binecuvîntările noului legămînt, spune: „Iartă toate
__________________________________________________________________
nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă şi îţi vom aduce lauda buzelor noastre" (versetul 2).
Rămăşiţa leapădă orice legămînt cu lumea, orice încredere în tăria omului, orice dumnezeu
mincinos şi, în singurătatea sa, învaţă să cunoască îndurarea lui Dumnezeu, de care depinde
întreaga lui binecuvîntare. „Asirianul nu ne va scăpa; nu vrem să mai încălecăm pe cai şi nu
vrem să mai zicem lucrării mîinilor noastre: „Dumnezeul nostru!" Căci la Tine găseşte îndurare
orfanul" (versetul 3).
Observaţi de asemenea, în aceste capitole, grija amănunţită pe care o are Duhul lui Dumnezeu
ca să precizeze locul şi limitele fiecărei seminţii, pentru ca toate să ia cunoştinţă şi să-şi dea bine
seama de partea lor de moştenire. Este la fel şi pentru fiecare persoană în parte acum. Dumnezeu
a dat fiecăruia dintre noi un anumit loc şi o anumită slujbă în trupul lui Hristos. Fiecare mădular
al lui Hristos trebuie să-şi cunoască rostul şi să lucreze în consecinţă, pentru ca această putere de
viaţă care vine de la Cel care este Cap şi merge în mădulare, să găsească în acestea nişte unelte
bine pregătite pentru lucrarea Sa şi să contribuie toate împreună, cu un singur imbold: „Din El,
tot trupul, bine alcătuit şi strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea
potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste" (Efeseni 4.16).
Partea lui Levi

Observaţi apoi partea seminţiei lui Levi (13.14,33). Potrivit poruncii Domnului, nici Aaron
(Numeri 18.20), nici preoţii, nici întreaga seminţie a lui Levi (Deuteronom 18.1) nu puteau avea
vreo moştenire în Israel. Moştenirea lor era, pe de o parte, „Domnul, Dumnezeul lui Israel", pe
de alta, Jertfele Domnului". La fel este şi cu noi, creştinii, poporul Său ceresc. Noi n-avem nici o
parte aici pe pămînt. Privilegiul nostru este de a sta înaintea lui Dumnezeu şi a-I sluji; mai mult,
de a-L avea pe El, de a avea părtăşie cu El, în locurile sfinte, împreună cu Tatăl şi cu Fiul care este
la El. Dar partea noastră în Fiul este de asemenea arătată de Jertfele aduse prin foc DOMNULUI",
care-L simbolizează pe Hristos, potrivit întregii perfecţiuni a lucrării Sale şi a persoanei Sale
înaintea lui Dumnezeu. Este Hristos, omul desăvîrşit, jertfa de mîncare din floarea de făină, unsă
cu untdelemn şi acoperită de tămîie; Hristos, jertfă, ardere de tot, jertfă pentru păcat, toate aceste
jertfe în care Dumnezeu îşi găseşte pe veci plăcerea. Noi avem comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său
Isus Hristos.
__________________________________________________________________
Însuşi Hristos, modelul nostru, levitul fără pată, slujitorul desăvîrşit, a făcut aceleaşi
experienţe binecuvîntate în timpul vieţii Sale aici pe pămînt. Dacă ochii Săi se îndreaptă spre
pămînt, El spune: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu" — dacă se îndreaptă
spre cer, adaugă: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute; da, frumoasă moştenire
mi-a venit" (Psalmul 16.5,6).
În sfîrşit, eeea ce este partea noastră acum, este în acelaşi timp şi partea noastră viitoare;
pentru preoţii din seminţia lui Levi, această binecuvântare se va împlini de asemenea, cînd Israel
se va bucura în pace de slava de o mie de ani sub domnia Mesiei. Vorbind despre acest timp
binecuvintat, prorocul Ezechiel (44.28-30) ne spune: „Iată moştenirea pe care o vor avea: Eu voi
fi moştenirea lor. Să nu le daţi nici o moşie în Israel: Eu voi fi moşia lor". Şi continuă arătînd că
jertfele Domnului vor fi partea lor în acest timp glorios.
Deschideţi acum capitolele 4 şi 5 din Apocalipsa. Această privelişte cerească nu ne vorbeşte
despre aceleaşi lucruri? Comuniunea desăvîrşită cu Dumnezeu şi cu Mielul va fi partea noastră de
moştenire în veci!
Capitolul 14
Stăruinţa lui Caleb
Doresc să mă opresc puţin asupra acestui capitol, din cauza importanţei lui practice. Caleb este
tipul stăruinţei credinţei. Capitolul 13 din Numeri menţionează pentru prima dată numele lui
(versetul 7), cînd Moise trimite din pustia Paran cîte un om de fiecare seminţie ca să cunoască
ţara. Printre aceşti doisprezece oameni se afla Caleb, fiul lui lefune, împreună cu Osea, fiul lui
Nun, pe care Moise 1-a numit Iosua.
Din acest moment, numele lui Caleb este atît de mult legat de cel al lui Iosua (vezi Numeri
14.30,38; 26.65; 34.17-19; Deuteronom 1.36-38; Iosua 14.13), încît s-ar putea spune că sînt de
nedespărţit. Ei iscodesc împreună ţara, merg împreună prin pustie, intră împreună în Canaan.
Fără îndoială, ei sînt uniţi prin însuşirea lor deosebită de oameni ai credinţei, dar găsesc şi o altă
pricină binecuvântată pe care Cuvîntul ne-o arată cu privire la această unitate. Iosua este un
simbol al lui Hristos, al lui Isus Mîntuitorul, făcînd să intre poporul Său în odihna ţării
făgăduinţei, iar Caleb îl însoţeşte. Numele mare al lui Iosua cuprinde, pentru a spune aşa, şi pe
cel al lui Caleb, şi îi imprimă caracterul. Aceşti doi oameni au aceeaşi gîndire, aceeaşi credinţă,
__________________________________________________________________
aceeaşi nădejde, acelaşi curaj; ei au acelaşi punct de plecare, acelaşi mers, aceeaşi stăruinţă,
acelaşi scop. Este aşa şi cu noi? Sîntem noi atît de strîns legaţi de Hristos, încît să nu se poată
rosti numele nostru fără al Său, iar toată existenţa noastră să-şi găsească sensul prin faptul că am
devenit, prin har, una cu El?
În capitolul 13 din Numeri, cei doisprezece oameni trimişi de Moise au ajuns pînă la Hebron,
apoi au trecut de acolo la pîrîul Eşcol, de unde au adus roadele minunate ale ţării Canaanului,
pentru a dovedi cît de bună este această tară. Dar nu Escol a cucerit ochii şi inima lui Caleb, cum
s-ar putea crede; credinţa lui 1-a făcut să găsească ceva şi mai bun. Hebron, unde el a pus piciorul,
îi este dat (capitolul 14.9). De atunci înainte el va purta acest nume în inima sa timp de patruzeci
şi cinci de ani, pînă în ziua cînd, venind înaintea lui Iosua, el va cere acest „munte despre care a
vorbit Domnul", acest Hebron, ca stăpînire veşnică.
Şi acest loc era plin de renume. Pentru ochii firii, într-adevăr, el nu putea inspira decît groază.
Anachimii care erau de temut locuiau acolo, aceşti uriaşi al căror nume era de ajuns ca să moaie
inima poporului. Dar ce amintire puternică oferea sufletului lui Caleb acest loc de înmormîntare
a părinţilor! Locul care cuprindea atît de multe amintiri, devenea răsplata acestui om al lui
Dumnezeu. Acolo Avraam, părintele poporului, a venit de a locuit (Geneza 13.18), cînd Lot şi-a
ales cetăţile din cîmpie; acolo el a zidit un altar Domnului şi a primit făgăduinţa lui Dumnezeu
(Geneza 18.1); dar Hebron este înainte de toate, într-un mod care iese în relief, locul morţii. A
fost aşa mai întîi pentru Avraam. Acolo a murit Sara (Geneza 23.2), acolo a fost ea îngropată şi
acolo a fost înmormîntat Avraam (Geneza 25.10), apoi Isaac (Geneza 35.27-29), după aceea Iacov
şi patriarhii. Da, Hebron este locul de înmormîntare, locul morţii; este sfîrsitul omului. Dar ce era
acolo care să te fi putut atrage? Nimic, dacă este vorba de omul firesc; totul, dacă este vorba de
credinţă. Hebron este un loc deosebit, unde credinciosul găseşte sfîrsitul lui însuşi; este crucea lui
Hristos. Si încă ceva: de acolo Iosif a pornit în căutarea fraţilor săi (Geneza 37.14). Mai tîrziu
(Iosua 21), Hebron devine o cetate de scăpare şi proprietate a leviţilor. Apoi el este punctul de
plecare al împărăţiei lui David (2 Samuel 2.1-4), căci datorită morţii Sale, Isus a înviat şi a fost
încununat cu slavă, iar cununa împărăţiei va fi pe capul Lui. In sfîrşit, acolo toate seminţiile lui
Israel recunosc pe împăratul lor şi vin să i se arate supuse (2 Samuel 5.1).
Nu este minunat acest loc? Ce mare serie de binecuvântări! Hebron, loc al morţii şi loc de
scăpare, punct de plecare a binecuvîntărilor pentru Israel, a făgăduinţelor şi a împărăţiei, a slavei,
__________________________________________________________________
centru de legătură cînd slava a venit; şi, pe lîngă toate acestea, obiect permanent al inimii şi al
afecţiunilor unui călător sărman care aici şi-a găsit punctul de plecare şi de sosire, locul său de
odihnă veşnică! Şi cum, acest loc mai puţin făcut să atragă, avea preţ pentru Caleb! El îl vrea ca
moştenire veşnică; iar partea noastră veşnică este de a ne minuna ce vrea să spună acest loc unic.
Credinţa lui Caleb putea să înţeleagă, încă de la început, ce găsise acolo credinţa lui Avraam:
sfîrşitul eului, nimicirea lui, lucrurile vechi terminîndu-se; şi iată un om care porneşte la drum,
nebazîndu-se deloc pe sine însuşi, neputînd să depindă decît de Dumnezeu. El a continuat, pînă
ce şi-a atins scopul: bucuria îndeplinită a făgăduinţelor, chiar în locul unde omul şi-a găsit
sfîrşitul!
Am cercetat două puncte care-1 caracterizează pe Caleb. Cel dintîi este că numele lui este strîns
legat de cel al lui Iosua; cel de al doilea, că un obiect deosebit i-a atras afecţiunile şi a pus în aşa
fel stăpînire pe inima lui, încît el i-a păstrat amintirea tot lungul călătoriei sale prin pustie. Şi daţi-
mi voie să adaug că afecţiunile noastre sînt totdeauna active, cînd ele au ca ţintă un Hristos care
moare pe cruce, dîndu-Se pe Sine pentru noi; totodată, un Hristos slăvit ne comunică puterea să
ajungem acolo.
Dar este un al treilea punct care caracterizează pe acest om al credinţei. Caleb îşi realizează
nădejdea. El intră mai întîi ca vizitator în ţara Canaanului; dar acolo, nu în pustie începe felul lui
de viaţă. Cîhd se întoarce în pustie, ochii îi sînt plini de realitatea şi frumuseţea lucrurilor pe care
le-a văzut şi care au devenit, timp de patruzeci şi cinci de ani, obiectul nădejdii lui. La fel este şi
pentru psalmist: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi! îmi
însetează sufletul după Tine, îmi tînjeşte trupul după Tine, într-un pămînt uscat şi neumblat, ca să
îţi văd puterea şi slava aşa cum Te-am privit în locaşul cel sfînt" (Psalmul 63.1-2). Psalmistul
umblă aici după exemplul dat de Caleb. El a văzut pe Dumnezeu în locul sfînt; acesta este locul
pe care-1 ia ca punct de plecare şi de acolo el coboară pe pămînt, plin de realitatea slăvită a
lucrurilor dumnezeieşti care îi vor susţine inima tot timpul călătoriei prin care va ajunge să le
aibă.
Un al patrulea punct se leagă de aceasta. Pustia nu numai că şi-a pierdut toată atracţia, dar ea
apare într-adevăr în toată uscăciunea şi groaza ei, cînd sufletul este hrănit cu bucatele grase şi
miezoase ale locului sfînt. Atunci cerul devine pentru noi măsura pămîntului; şi în felul acesta
__________________________________________________________________
toată valoarea aparentă a lucrurilor văzute dispare în întregime; ele nu mai sînt pentru suflet decît
gol, uscăciune şi nimic.
Să revenim la stăruinţa care formează caracterul dominant al lui Caleb. Acest caracter nu ar fi
existat fără cele patru puncte pe care le-am menţionat. Alipirea de Hristos, cunoaşterea valorii
infinite a lucrării Sale, o nădejde realizată, nici o lipire de ce este aici pe pămînt, ne îngăduie să
stăruim pînă la capăt pe calea credinţei. — Această stăruinţă se leagă, în viaţa lui Caleb, de trei
poziţii care sînt de nedespărţit una de alta.
Cînd este vorba de a lua dinainte cunoştinţă de ţara cea bună pe care Dumnezeu vroia s-o dea
poporului Său, se spune despre Caleb că a stăruit să urmeze în totul pe Domnul (Numeri 14.24;
Deuteronom 1.36; Iosua 14.8-9). Dar a trebuit să meargă încă patruzeci de ani prin pustie şi a
făcut acest lucru cu curaj; a stăruit, pentru că păstra în inima sa amintirea bogăţiilor şi comorilor
Cana-anului. Greutăţile pustiei nu sînt nimic pentru el; găseşte acolo arşiţa soarelui, nisipul,
oboseala şi setea, dar nu ţine seama de ele. Nu s-a întîmplat nici măcar pentru o clipă să caute
ceva pentru sine în jurul lui. Stăruinţa îi este hrănită de nădejdea sa; şi nădejdea celui credincios
nu este numai Cana-anul într-un mod general, adică cerul, — ci Hristos.
A fost un om foarte renumit, despre care Dumnezeu n-a putut spune aceste lucruri. Solomon a
greşit acolo unde Caleb stăruise. Pustia dobîndise preţ pentru acest împărat mare. A venit o clipă
cînd Solomon a întors spatele lui Dumnezeu, iubind unele lucruri din pustie. Se spune despre el
(1 împăraţi 11.6) că „n-a urmat în totul pe Domnul". Lumea a avut atracţii pentru el şi, oricît de
mici au fost la început, ele n-au întîrziat să-1 copleşească şi împărăţia i-a fost pierdută. A fost cu
totul altfel cu Caleb, care şi-a cîştigat moştenirea prin stăruinţa în a urma pe Domnul.
Dar Caleb stăruieşte şi într-o a treia poziţie, în luarea în stăpînire în Canaan. A mai trecut prin
cinci ani de lupte, apoi s-a servit de armele sale pentru a pune mîna pe partea lui specială, pe
muntele despre care Domnul îi vorbise. El intră în stăpînirea deplină a moştenirii sale, cu toată
puterea ce te-ar fi copleşit a vrăjmaşului şi teama pe care ar fi inspirat-o fiii lui Anac. Dar, pentru
Caleb, ca şi pentru noi, este vorba de un vrăjmaş biruit deja, el nu mai poate înspăimînta. Chiar şi
moartea va fi biruită. Caleb intră, am spus, în stăpînirea deplină a moştenirii sale. Stăruinţa îi este
încununată cu succes. El este singurul în Israel care se pare că a nimicit pe toţi vrăjmaşii săi. — Ce
lecţie pentru noi! Să ne amintim că luarea stăpînirii de către Caleb este pentru noi un fapt actual
şi nu numai o bucurie viitoare. Am stăruit în luptă pentru a ne bucura de pe acum de privilegiile
__________________________________________________________________
noastre? Dumnezeu să ne facă să stăruim cum a făcut Caleb în aceste trei lucruri, în nădejde, în
umblare şi în luptă.
La sfîrşitul capitolului nostru găsim alte două trăsături care însoţesc totdeauna stăruinţa. Caleb
spune în versetul 11: „Şi astăzi sînt tot aşa de tare ca în ziua cînd Moise m-a trimis; am tot atîta
putere cît aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru a intra şi a ieşi." Cu toţi cei optzeci şi cinci de
ani şi oboseala pustiei, Caleb nu pierduse nimic din puterea pe care o avea. Cum se face asta?
Prin faptul că nu avea nici o încredere în sine. Lecţia de la Hebron rămăsese săpată în inima sa. Şi
spune la versetul 12: „Poate că Domnul va fi cu mine". Veţi spune: se îndoia el de Domnul? Nu,
dimpotrivă: nu se încredea în sine. înţelegea că dacă ar fi fost vreo piedică pentru ca Domnul să
fie cu el, nu ar fi putut veni decît de la el. Observaţi legătura dintre aceste două lucruri: realizarea
puterii este în proporţie directă cu neîncrederea în sine. în felul acesta poţi merge din putere în
putere. Isaia 40.28-31 ne prezintă acelaşi adevăr într-un fel demn de admirat. „Flăcăii obosesc şi
sînt storşi de putere, chiar tinerii se clatină". Iată unde sfîrşesc cele mai bune puteri ale omului.
Dar „Dumnezeul cel veşnic... nu oboseşte, nici nu poate fi golit de putere". în El ne este
mcrederea. Şi, în plus: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce nu mai este în stare de
nimic". El îşi comunică puterea celor slabi; o arată în slăbiciune. Apoi adaugă: „Dar cei ce se
încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu
sînt extenuaţi". Aşa a fost cazul cu Caleb. El mergea bazîndu-se pe faptul că puterea lui era în
Dumnezeu şi că această putere era cu el. Aşa să fie şi cu noi, să ne putem desfăta în lucrurile
cereşti, să ne ducem la locul unde avem de luptat şi să ne continuăm calea, fără să obosim, pînă
ce vom ajunge în slavă.
Am să spun ceva şi de o a doua însuşire auxiliară a stăruinţei. Ea produce stăruinţa la alţii. Prin
ea, Caleb a fost în mod deosebit binecuvîntat în cercul familiei sale, care a fost atrasă pe urma lui
pe aceeaşi cale a credinţei. în capitolul 15.16 (vezi şi Judecători 1.12,13) se spune: „Caleb a zis:
„Celui ce va bate cetatea Chiriat-Sefer şi o va lua, îi voi da de soţie pe fiica mea Acsa". Şi Otniel,
fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb, a luat-o şi Caleb i-a dat de soţie pe fiica sa Acsa". Nepotul a
urmat cu demnitate trăsăturile unchiului. Luptă şi el, avînd înainte un obiect care are preţ în ochii
săi şi pe care vrea să-1 aibă. Nădejdea îi este legată de fiica lui Caleb. — Şi noi, am vrea noi să-L
avem cu orice preţ pe Hristos? în capitolul 3 din Judecători, Otniel devine cel dintîi judecător al
__________________________________________________________________
lui Israel. După ce fusese învingător în lupta pentru sine însuşi, el este chemat să elibereze pe
alţii, şi stăruieşte în această nouă însuşire pînă la sfîrşit.
Acsa, fiica lui Caleb, este un alt exemplu de stăruinţă. Caleb o dăduse lui Otniel şi ea îl face pe
soţul ei să ceară mai mult. îi trebuie un cîmp şi mai ales nişte izvoare de apă. Ea vrea
binecuvîntare peste pămîntul pe care-1 are. Pentru a o avea, ea coboară de pe măgarul ei şi îşi
arată cererea; ea staruieşte în rugăciune şi în cerere. Şi primeşte din belşug aceste izvoare, tipuri
ale unor binecuvîntări duhovniceşti. Acest lucru are învăţăminte pentru viaţa de toate zilele. Cînd
avem în mînă Cuvîntul, să cerem fără încetare lui Dumnezeu „izvoarele de apă". Acest Cuvînt
viu este totuşi pentru mulţi creştini ca „un pămînt de miazăzi", uscat, în care sufletul lor nu
găseşte hrană. Dacă aşa vă este cazul, aţi luat ca Acsa locul de oameni care se roagă pentru a cere
lui Dumnezeu ajutorul duhovnicesc care să vă poată hrăni sufletul? Nu vă va da El un răspuns,
aşa cum Caleb a dat fiicei sale Acsa?
Înainte de a părăsi subiectul stăruinţei, aş vrea să mai ating unul sau două puncte importante.
Se spune despre Caleb că „urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel". El stăruise
pe urmele lui Hristos, cunosut de el ca Iehova (DOMNUL) al Vechiului Testament. Ce înseamnă a
urma pe cineva? Deseori ne-am făcut o idee inexactă despre acest lucru. înseamnă a merge după o
persoană pe care o recunoaştem drept călăuza care ne trebuie. Dacă te încrezi în tine însuţi, n-ai
nevoie de o călăuză. Dar, mai mult, a merge după Domnul arată nu numai încredere în El, ci şi o
dependenţă smerită de El. Un alt punct: Urmînd pe cineva, am ochii fixaţi asupra lui ca să fac la
fel ca el. A-L urma pe Domnul înseamnă a căuta să I te asemeni. In orice loc m-ar aşeza
Dumnezeu, scopul Lui este ca eu să-L arăt pe Hristos în acea poziţie; pe Hristos, cum a spus un
frate, în relaţiile Sale şi în slujba Sa, în mărturia Sa si în suferinţele Sale. Si tocmai acest lucru 1-
a făcut Caleb. El a urmat în totul, pe deplin (nu spun într-un mod desăvîrşit) pe Domnul, Dum-
nezeul său.
Dar, în privinţa acestui punct, poate cineva să întrebe încă: la ce anume trebuie aplicată stăru-
inţa? Noul Testament răspunde pe larg la această întrebare. Nu voi da decît cîteva locuri:
Fapte 1.14: „Toţi aceştia stăruiau cu un gînd în rugăciune". In rugăciune se arăta stăruinţa lor
şi apoi această stăruinţă era colectivă. Nu se mărginea la a pleca genunchiul fiecare pentru sine
înaintea Domnului şi fiecare pentru nevoile lui, ci ei erau de acord să se roage pentru tot ce
simţeau ca nevoie comună.
__________________________________________________________________
Fapte 2.42. Şi aici găsim stăruinţa colectivă, dar pentru patru lucruri. Mai întîi, „învăţătura
apostolilor". Cei dintîi creştini nu se limitau să urmeze învăţătura apostolilor, ci ei urmau şi
exemplul pe care trimişii Domnului îl dădeau prin viaţa lor, ei stăruiau şi în părtăşia frăţească. —
Apoi erau „frângerea pîinii şi rugăciunile": amintirea suferinţelor lui Hristos şi relaţiile sufletului
cu Dumnezeu exprimîndu-se în dependenţa de El.
1 Timotei 5.5. Iată aici stăruinţa individuală „în cereri şi rugăciuni". De ce văduva stăruieşte în
ele „zi şi noapte"? Pentru că, fiind singură şi fără resurse, ea nu se poate adresa decît lui
Dumnezeu. In felul acesta ea învaţă să fie dependentă.
1 Timotei 4.16. Găsim aici (citiţi cu atenţie ce scrie mai sus de acest loc) stăruinţa în toate
lucrurile care sînt în legătură cu evlavia.
2 Timotei 3.10. Timotei „urmărise de aproape" pe apostol, în toate lucrurile care i-au
caracterizat întreaga viaţă. Apostolul însuşi (4.7) stăruise pînă la capăt în luptă, în alergarea
credinţei.
Vedem, prin aceste cîteva exemple, că stăruinţa este indicată în toate amănuntele vieţii
creştine. De-am putea-o cunoaşte mai bine, pentru ca la sfîrşitul vieţii noastre, întocmai cum a
făcut Caleb, să primim de la Dumnezeu însuşi aceste cuvinte de aprobare: „El a urmat în totul
calea Domnului".
Capitolele 20-21
Cetăţile de refugiu
În legătură cu aceste două capitole, doresc să citiţi şi Evrei 6.18-20, loc din Scriptură care ne
aminteşte de cetăţile de refugiu, aşa cum le găsim în Exod 21.13, Numeri 35, Deuteronom 19,
losua 20-21 şi 1 Cronici 6.
Simbolulire din Vechiul Testament ne prezintă adesea, în aplicaţia lor pentru creştin, mai
degrabă contraste decît asemănări. Aşa este, cum vom vedea, şi cu cetăţile de scăpare. Ar fi o
asemănare destul de slabă şi imperfectă, să faci în legătură cu ele vreo comparaţie cu crucea lui
Hristos. Aplicaţia imediată este mai degrabă istorică şi profetică. Ucigaşul fără voie preînchipuie
pe Israel, care a omorît pe Hristos din neştiinţă. Şi tocmai la acest popor se referea Domnul
Hristos pe cruce cînd spunea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Ei nu cunoscuseră ziua cînd au
fost cercetaţi. La fel a fost şi cu Pavel: „Dar am căpătat îndurare, căci lucram din neştiinţă, în
__________________________________________________________________
necredinţă" (1 Timotei 1.13). Dar, într-un înţeles, căpeteniile şi poporul erau nişte ucigaşi de
bunăvoie, lepădînd în mod voit şi în cunoştinţă de cauză, pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său. „Iată
moştenitorul", au spus ei, „veniţi să-1 omorîm şi să-i luăm moştenirea" (Matei 21.38). „Nu vrem
ca omul acesta să stăpînească peste noi" (Luca 19.14). Şi ni se spune că ucigaşul de bunăvoie
trebuia să fie omorît. Această judecată, ca multe prorocii în legătură cu iudeii, a primit o
împlinire parţială prin dărîmarea Ierusalimului. împăratul, mîniat, „a trimis ostile, a nimicit pe
aceşti ucigaşi şi le-a ars cetatea". Dar această judecată a ucigaşului de bunăvoie, pe nedrept
adăpostit în cetatea de refugiu (vezi Deuteronom 19.11-12) este de fapt încă în viitor. Iudeii, de
la lepădarea Mesiei, sînt păstraţi în vremea de acum sub îngrijirea providenţială a lui Dumnezeu,
departe de moştenirea lor şi, cum a spus cineva, „sub ochii slujitorilor lui Dumnezeu care, ca şi
leviţii, neavînd vreo moştenire, le slujesc de refugiu, înţelegîndu-le situaţia şi recunoscînd că ei
sînt sub paza lui Dumnezeu". Dar ucigaşii de bunăvoie vor fi scoşi de acolo ca să ajungă în
mîinile răzbunătorului. Fiind în strînsă legătură cu Antihrist, ei vor deveni ţinta judecăţii
dumnezeieşti.
În ce priveşte ucigaşii fără voie, ei vor putea intra din nou în partea lor şi în moştenirea lor, cu
ocazia schimbării marelui preot (Iosua 20.6; Numeri 35.28); aceasta va fi atunci cînd preoţia lui
Hristos după tipul lui Aaron va face loc preoţiei veşnice după rînduiala lui Melhisedec. Acest
înţeles cunoscut al cetăţilor de refugiu, asupra cărora nu mă opresc decît în treacăt, este interesant
de urmărit în amănunte; dar revin la contrastul pe care îl prezintă acest simbol cînd este comparat
cu poziţia creştină în Evrei 6.
Israelitul, ucigaş fără voie, simbol al poporului în starea lui de acum, fuge într-o cetate de
refugiu, cu nădejdea foarte nesigură de a scăpa de răzbunătorul sîngelui şi de a putea intra într-o
zi în moştenirea sa. El era păzit departe de această moştenire pînă ce avea să moară marele preot,
imagine, cum am spus, a sfîrşitului preoţiei aaro-nice a lui Hristos. Chiar şi în cetatea de refugiu,
siguranţa şi întoarcerea lui acasă erau supuse la tot felul de împrejurări care îi făceau situaţia
foarte nesigură. Ele depindeau: 1) de răzbunătorul sîngelui; dacă ucigaşul ieşea numai pentru
puţin din hotarul cetăţii, răzbunătorul care îl pîndea ar fi putut să-1 omoare (Numeri 35.26-28);
2) de bătrînii cetăţii (Iosua 20.4); 3) de judecata adunării (versetul 6, Numeri 35.12,24,25); 4) de
marele preot, înainte de care ar fi putut chiar ucigaşul să moară.
__________________________________________________________________
Nu sînteţi izbiţi de nesiguranţa celor mai bune resurse pe care legea le putea oferi aici celor
mai puţin vinovaţi în Israel?
Să vedem acum resursele harului în Evrei 6.18-20. Creştinul ieşit din iudaism, fugea astfel
dinaintea judecăţii gata să cadă asupra acestui popor, dar nu cu o nădejde nesigură; el fugea cu
scopul de a apuca nădejdea care îi era pusă înainte. Şi această nădejde a creştinului nu este de a
intra poate odată în bucuria unei moşteniri pămînteşti. Nu, această nădejde, noi o apucăm şi o
avem, ea este moştenirea de acum a sufletelor noastre. Şi, dacă nu este nesigură, ea nu este nici
neclară. Ea este un Hristos ceresc, marele subiect al epistolei către Evrei, un Hristos în contrast
cu tot ce ar fi putut oferi pămîntul mai bun, un Hristos — Om în slavă, care este împlinirea
tuturor planurilor şi făgăduinţelor lui Dumnezeu. Această nădejde, Hristos, este o ancoră sigură şi
neclintită a sufletului; nădejdea noastră este ancorată bine de o stîncă de neclintit. Nimic nesigur;
cel care a apucat-o, nu mai poate fi de acum bătut de vînt, nici dus de tot felul de „învăţături
străine". Dar această nădejde face mai mult: ea ne introduce acum chiar în prezenţa lui
Dumnezeu, în locul sfînt. Ea pătrunde pînă dincolo de perdea, unde îl aflăm pe Isus care a intrat
acolo ca un înainte mergător pentru noi. Noi intrăm deja acolo în pace, aşteptînd să primim
moştenirea sigură pe care o vom avea în curînd. Pentru a intra, noi nu mai avem nevoie, ca
sărmanul ucigaş fără voie, ca peoţia aaronică a lui Hristos să ia sfîrşit, căci sîntem legaţi într-un
fel de neschimbat de Cel care „a fost făcut mare preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec" şi
care este aşa datorită lucrării care ne-a dobîndit o mîntuire veşnică.
Capitolul 22
Altarul Ed
Găsim din nou aici cele două seminţi şi jumătate despre care am vorbit la sfîrşitul celui dintîi
capitol. Ele trecuseră înarmate înaintea fraţilor lor, ca să lupte cu vrăjmaşii Domnului în ţara
făgăduinţei. Acum, ele primesc de la losua permisiunea de a se întoarce la moştenirea lor,
dincolo de Iordan. Ele fuseseră credincioase poruncilor lui Moise şi losua, ţinuseră poruncile
Domnului şi nu părăsiseră pe fraţii lor. Ascultarea de nişte porunci clare şi dragostea frăţească îi
caracterizase în acest timp destul de lung, în care ei fuseseră despărţiţi de pămîntul moştenirii lor.
S-ar părea că nu era nimic de reproşat acestor seminţii, dar, cum aflăm în capitolul 1, inima lor
(nu spun gîndurile lor) nu era la lucrurile cereşti. Punctul lor de plecare era turma lor; de aceea
__________________________________________________________________
era firesc să caute păşuni ca să le hrănească. Imediat, chiar de la începutul istoriei lor, un prim
pericol a luat naştere din poziţia lor împărţită. Moise îi atenţionează (Numeri 32): refuzul de a se
stabili dincolo de Iordan putea influenţa pe ceilalţi din popor şi să li se piardă curajul, în aşa fel
încît să atragă mînia Domnului asupra lui Israel, ca odinioară la muntele amoriţilor. Prin har, ei
au fost feriţi de această cursă, totuşi cursa nu exista mai puţin.
Un alt pericol încă şi mai real: principiile lor influenţau asupra celor ce le erau apropiaţi, care
erau mai puţin la adăpost ca celelalte seminţii. Iair, fiul lui Mânase, si Nobah, au numit satele si
oraşele lor cu numele lor, principiu cu totul lumesc care se găseşte la originea lumii lui Cain
(Numeri 32.41,42; Geneza 4.17). Deci: pericol de a-i face să cadă sau să-i coboare la nivelul lor,
în loc de a-i ridica la nivelul ceresc; apoi influenţa lumească asupra propriilor lor familii, iată ce
caracterizează poziţia lor.
Îndemnul lui Iosua (22.5) ne arată de asemenea cu claritate pericolul unui creştinism coborît
de la nivelul lui. Imboldul purtării ca oameni credincioşi le lipsea. Ascultarea de nişte porunci
cunoscute şi dragostea frăţească nu sînt de ajuns ca să ne menţină mult timp. Mersul, ascultarea,
predarea şi slujirea trebuie să decurgă din dragoste şi, fără lucrarea ei, sîntem ca nişte cercuri pe
care cea dintîi lovitură a unui copil le poate porni, dar care foarte repede se opresc şi cad, dacă
lovitura nu se reînnoieşte.
Dar asta nu este tot. Cînd creştinul, în loc de a trăi din credinţă, acceptă într-o oarecare măsură
principiile lumii pentru purtarea sa, poziţia îi devine totdeauna foarte complicată, în timp ce
nimic nu este mai simplu ca umblarea credinţei. Comparaţi pe Avraam cu Lot. Viaţa celui dintîi
a fost simplă şi clară, cea a celui de al doilea a fost plină de complicaţii. Şi Iacov? Ce serie de
aventuri fără sfîrşit, într-o existenţă chinuită, în timp ce tatăl său Isaac trăia simplu cu Dumnezeu.
Aşa a fost şi cu cele două seminţii şi jumătate, care s-au văzut obligate să construiască ocoale
pentru cirezile lor, să aşeze familiile lor, care erau în pericol, în nişte cetăţi cu ziduri, să-şi
părăsească soţiile şi copiii pentru a sta mulţi ani departe de ei, fără a-i putea face să fie martori ai
minunilor pe care Domnul le făcea pentru poporul Său.
In sfîrşit, iată pe războinicii lor care primesc aprobarea de a se întoarce la căminele lor. Ei
zăresc o nouă complicaţie: Iordanul îi desparte de celelalte seminţii. Sînt neliniştiţi; se tem că
legătura de părtăşie dintre ei şi fraţii lor n-ar fi atît de strînsă, încît fluviul să n-o poată desface.
Poziţia lor îi expune la o despărţire. Ei văd cu nelinişte că s-ar putea să vină o zi cînd fraţii lor să-
__________________________________________________________________
i trateze ca pe nişte străini. Acest pericol îi obligă, pentru a spune aşa, să stabilească o mărturie
prin care să spună cu tărie că ei slujesc Domnului, tot aşa cum mai înainte (capitolul 1.16-18)
poziţia lor îndoielnică îi făcuse să facă o mărturie izbitoare. De aceea ei înalţă un altar mare pe
malul Iordanului, la hotarul pămîntului lor. Această mărturie, ei o stabilesc după propria lor
pricepere. Aş îndrăzni s-o numesc o mărturisire de credinţă, lucru care în sine ar putea fi în totul
corect, cum a fost altarul Ed şi despre care pentru moment nu era nimic de zis, dar care le dădea
aparenţa de stabilire a unui alt centru de strîngere laolaltă. Acest altar, rînduit în gîndul lor să
lege împreună părţile despărţite ale lui Israel, putea fi ridicat împotriva celui de la cortul din Silo.
Mărturisirea lor de credinţă putea să devină un centru nou şi astfel să înlocuiască singurul centru
adevărat al unităţii, Hristos, necinstindu-L. Această faptă, făcută cu bună intenţie, era un act
omenesc. Invenţia lor de a menţine unitatea, le dă aparenţa că o tăgăduiesc. Şi o nouă
complicaţie: ei se expun să fie rău înţeleşi şi să ridice celelalte seminţii împotriva lor.
Creştinătatea, încă de la început, n-a lucrat altfel; numai că ea a mers mult mai departe ca cele
două seminţii şi jumătate. Ea s-a adunat în jurul unui mare număr de mărturisiri de credinţă, mai
mult sau mai puţin corecte, care nu sînt deloc Hristos; apoi, văzînd că unitatea nu se realiza, ea
şi-a făurit mărturisirile de credinţă din ce în ce mai elastice si astfel, în loc de a realiza unitatea,
n-a reuşit decît să introducă necredinţa făţişă în mijlocul creştinătăţii de nume.
Dar acest altar Ed, făurit într-un fel lumesc de a fi, ar putea fi roadă unui izvor ascuns şi mai
grav; ar putea, în faptul construirii lui, să conţină unele principii de independenţă. Şi acest lucru
era de temut. Vedem cum copiii lui Israel tocmai la acest fapt s-au gîndit. Independenţa este pe
punct de a se introduce, unitatea este în pericol, iar Fineas, un exemplu de rîvnă pentru Hristos,
este ales împreună cu căpeteniile pentru a merge să ia cunoştinţă de ce se petrece la Iordan şi să
trateze cu cele două seminţii şi jumătate.
El le prezintă trei cazuri, legate mult între ele, în care Israel în întregime este răspunzător.
Cel dintîi (versetul 20), după trecerea Iordanului, este păcatul lui Acan. El a poftit lucrurile
lumii, a luat în stăpînire ceea ce Dumnezeu blestemase, le-a introdus în mijlocul adunării lui
Israel netinînd deloc seama de sfinţenia lui Dumnezeu si a atras astfel judecata Domnului asupra
întregului popor. Păcatul lui Acan este pofta lumească, introducînd lucrul dat spre nimicire în
adunare. Cu ocazia nelegiuirii lui Peor (versetul 17), era vorba de un lucru şi mai rău, deşi în
lucrurile spirituale inimile creştinilor îl înţeleg şi îl urăsc atît de puţin. Era vorba de legătura de
__________________________________________________________________
desfrînare cu lumea religioasă, adică idolatră de atunci, şi introducerea acestei religii a lumii în
mijlocul adunării lui Israel, netinînd din nou seama de sfinţenia lui Dumnezeu.
Biserica a făcut ea alt lucru? Acan şi Peor nu sînt cele două principii de acum ale existenţei ei?
Dar şiretlicul satanic de la Peor este şi mai îngrozitor ca lucrul dat spre nimicire. Cînd Balaam,
după ce încercase să despartă pe Domnul de popor, văzuid că nu putea reuşi, a căutat în alt fel: a
încercat şi a reuşit să îndepărteze poporul şi să-1 despartă de Dumnezeu. Fiind vorba de felul de
a gîndi al lui Dumnezeu pentru poporul Său, Balaam a trebuit să spună că Domnul nu vede nici o
nelegiuire în Israel; fiind vorba de credincioşia acestuia din urmă, Satan a reuşit foarte bine să-1
despartă de Dumnezeu şi astfel ^tnînia Domnului s-a aprins împotriva adunării lui Israel".
O a doua cursă în faţa celor credincioşi este deci de a gîndi că închinarea lui Dumnezeu se
poate uni cu religia lumii. Şi cu această ocazie s-a arătat în primul rînd rîvna lui Fineas; el a pus
la suflet necinstirea făcută Domnului si a curăţit adunarea de această pată.
Acum, în legătură cu altarul Ed, aceeaşi rîvnă îl mînă. Simţurile învăţate, prin obişnuinţă, să
deosebească binele de rău, îl fac să descopere pericolul. El îşi dă seama că acest de al treilea
principiu, independenţa, ar fi ruina mărturiei; că înălţarea unui nou altar nu este altceva decît
păcatul răzvrătirii împotriva Domnului şi a adunării lui Israel (versetul 19). Rîvna sfîntă a lui
Fineas îşi dă seama de pericol, care totuşi rămîne în principiu, deşi intenţiile inimii erau drepte şi
toate acestea n-au avut urmări.
În creştinătate, corectivul n-a fost tot atît de fericit. Răul a progresat. Ce vedem astăzi? Inde-
pendenţa, principiul însuşi al păcatului, tendinţă firească a inimilor noastre, este ridicată cu tărie
ca o calitate şi ca o datorie. Ea este cea care, uitînd că există numai un altar, o masă, ridică mereu
altele noi; ea este cea care, aşa cum spune Fineas, „se răzvrăteşte astăzi împotriva Domnului" şi
nesocoteşte în orbirea ei, nu numai unitatea poporului lui Dumnezeu, dar şi singurul centru de
unitate, Domnul Isus însuşi.
Dumnezeu să ne ferească de aceste trei principii care atrag judecata lui Dumnezeu asupra
casei Sale: spiritul lumeasc, alianţa cu lumea religioasă şi independenţa, aceasta din urmă fiind
cea mai subtilă şi mai periculoasă dintre toate, pentru că, ea fiind însăşi principiul păcatului, este
la baza tuturor celorlalte.
Să ne amintim însuşirile lui Hristos arătate în epistola către Filadelfia. El este „Cel Sfînt şi
Adevărat" şi această biserică este lăudată pentru ţinerea acestui Nume şi pentru dependenţa de
__________________________________________________________________
Cuvînt. Să nu păstrăm nimic, nici ca persoane, nici ca adunare, în inimile sau în gîndurile noastre,
care să nu fie în legătură cu aceste însuşiri ale lui Hristos. Să trăim în sfinţenie şi în dependenţă,
fără care nu există comuniune cu El.
Capitolul 23
Ultimele îndrumări ale lui losua
Israel este acum în stăpînirea moştenirii lui. Iosua, bătrîn şi foarte înaintat în vîrstă, este gata
să meargă pe calea pe care merge tot ce este pămîntesc. Cînd susţinerile dinafară ajung să lip-
sească în adunare, iar cei care erau în frunte în luptă nu mai sînt, totul s-ar părea că lipseşte; dar, în
realitate, dacă este credinţă, nimic nu lipseşte. „Domnul, Dumnezeul vostru", spune Iosua, „a lup-
tat pentru voi" (versetul 3 şi 10). Conducătorii pot să plece; „sfirşitul felului lor de vieţuire" este
un lucru preţios de luat în seamă; dar Isus Hristos este acelaşi, iezi, azi şi în veac. Da, nimic nu
lipseşte dacă este credinţă; şi acolo unde nu este, totul se prăbuşeşte, aşa cum s-a întîmplat cu
Israel şi cu Biserica.
Era vorba de acum înainte, pentru ca poporul să rămînă la înălţimea privilegiilor sale, ca
această putere a Duhului, care, în persoana lui Iosua, îi condusese la biruinţă, să se realizeze în
sufletele lor şi în întreaga lor viaţă. „întăreşte-te şi fii curajos" i se spusese lui Iosua în capitolul
1.6, „căci tu vei da în stăpînire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi
da". Iată puterea necesară pentru biruinţă. Acum Iosua spune poporului: „Fiţi de aceea tari..."
(versetul 6); aceasta este realizarea ei în suflet.
Şi cum trebuie această putere spirituală să se arate la cei din popor? Prin ascultarea de
Cuvîntul scris: „ca să păziţi"... şi acest lucru este nedespărţit de practică — „şi să împliniţi tot ce
este scris în cartea legii lui Moise". Pentru a asculta în felul acesta, poporul avea nu numai
puterea Duhului lui Dumnezeu cu el, dar avea sub ochi şi un om, Iosua, căruia aceleaşi lucruri îi
fuseseră adresate (1.6), care urmase pînă la capăt calea ascultării şi care, ca Pavel, putea spune:
„Am păzit credinţa". Dar noi îl avem pe adevăratul Iosua, modelul desăvîrşit, începătorul şi
Desăvîrşitorul credinţei.
Observaţi de asemenea: ca şi Pavel, Iosua este pe deplin conştient de schimbările care se
întrezăreau; o nouă stare de lucruri se va introduce după plecarea lui. Aceşti doi oameni ştiau că
va veni un declin, dar, ca fir călăuzitor printre aceste ruine, ca o călăuză care nu poate da greş, ei
__________________________________________________________________
recomandă Cuvîntul: „Vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a cuvîntului harului Său" (Fapte
Apostolilor 20).
Da, acest Cuvînt are puterea să ne zidească, să ne dea o moştenire, dar înainte de toate să ne
sfinţească. Şi tocmai pentru că 1-a uitat, Israel a căzut tot mai mult pînă la nivelul neamurilor
idolatre şi a urîciunilor lor. Vedeţi, în versetul 7, cum panta este în acelaşi timp insensibilă şi
alunecoasă; mai întîi este vorba de amestecarea cu neamurile: este uitată despărţirea de lume.
Apoi se rosteşte numele dumnezeilor lor; principiile care stăpînesc lumea ne devin familiare;
chiar ajungem să jurăm pe ei; găsim firesc ca alţii să-i recunoască; apoi le slujim şi în sfîrşit ne
închinăm înaintea lor. Am devenit noi înşine nişte sărmani sclavi ai lumii şi ai stăpînitorului ei!
Ce cale care duce la rău!
Dar, pe lîngă ascultarea de Cuvînt, Iosua arată poporului şi alte mijloace de a-şi păstra binecu-
vîntările. Al doilea este „alipirea de Domnul" (versetul 8); trebuie ca inima, ca afecţiunile să fie
legate de persoana lui Hristos. Vă gîndiţi deseori la acest verset din Psalmul 63: „Sufletul meu
este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijineşte"? Este aici o inimă predată în întregime şi care poate
să spună Domnului aceste cuvinte, căci acestea nu sînt sentimente pe care să le prezinţi înaintea
lumii. Este un suflet îndrăgostit de frumuseţea obiectului său şi care se dedă lui cu totul. Atunci
descoperă în el o putere care se înalţă mai presus de toate greutăţile şi îl fereşte de toate
pericolele: „Dreapta Ta mă sprijineşte". La fel este şi în capitolul nostru; în versetele 9 şi 10,
poporul a făcut experienţa puterii Domnului, alipindu-se de El. De-am putea, în zilele noastre
tulburi, să găsim mai mult din această alipire intimă a sufletelor de Hristos — starea unei inimi
care nu caută şi nu vrea altceva decît pe El; care nu arată numaidecît înaintea oamenilor sen-
timentele sale sau predarea sa lui Dumnezeu, unei inimi care nu spune: „Sînt bogat, m-am
îmbogăţit", ci care Ii spune lui Hristos, în tăcerea în care numai urechea Sa poate să înţeleagă:
„Te iubesc, pentru că Tu m-ai iubit mai întîi", dar şi pentru frumuseţea Ta de nespus, Tu, model
care nu poate fi imitat, din care mi-ar place să pot reproduce cîteva trăsături! „Sufletul meu se
alipeşte de Tine ca să Te urmeze". Al treilea mijloc este vegherea. „Vegheaţi, dar, cu luare aminte
asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru" (versetul 11). Avem să
veghem asupra inimilor noastre, ca să nu îngăduim intrarea, deseori foarte subtilă, a poftelor care
slăbesc sentimentele pentru Domnul şi le înlocuiesc cu uşurinţă înlăuntrul nostru cu lucruri
__________________________________________________________________
nedemne de a fi comparate cu El, fapt care ne obligă să ne judecăm (versetul 12-16). „Fugi de
poftele tinereţii", spune apostolul. „Fiţi treji, vegheaţi!"
Capitolul 24
Harul opus legii
În acest capitol, Dumnezeu, prin gura slujitorului Său, recapitulează toate căile Sale de har faţă
de Israel, de cînd 1-a chemat pe Avraam pînă la stăpînirea deplină a Canaanului. Dacă poporul ar
fi avut înţelepciune, mişcat de această îndurare şi neîncrezîndu-se în sine, ar fi trebuit să spună
Domnului: Harul Tău, numai harul Tău să continue să ne păzească şi să ne conducă! Dar nebunia
lui îl face să se ţină de principiile legii; el se încrede în sine şi spune: „Noi vom sluji Domnului".
Faptul că Dumnezeu termină această istorie prin arătarea harului Său, are însemnătate pentru
noi. Fiind introduşi în locurile cereşti pentru a ne bucura de ele, prin harul Său ne menţine
Dumnezeu şi prin el ne întăreşte inimile. Dar pentru ca să-1 înţelegem bine, trebuie ca starea
noastră să ne fie pe deplin descoperită. Aşa este cu căile lui Dumnezeu, căci atunci cînd a ajuns
în Canaan, Israel a învăţat să cunoască pentru prima oară (versetul 2) idolatria părinţilor săi,
ruina totală a celor din care se trăgea şi îndepărtarea totală de Dumnezeu. Tot aşa este şi pentru
noi. Ruina celui dintîi om nu ne apare în întreaga ei realitate decît atunci cînd sîntem eliberaţi
deplin. Prea puţini creştini înţeleg acest adevăr, pentru că sînt puţini care se bucură de
binecuvintările Canaanului, de locul lor slăvit în Hristos. Fiul risipitor ştia deja multe lucruri cînd
era în drum spre casa tatălui său: păcatul său, starea sa nenorocită nu-i erau cu totul necunoscute;
dar, cînd a ajuns în casa tatălui, a auzit pentru prima oară aceste cuvinte: „Acest fiu al meu era
mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit". Tot aşa, după ce am fost introduşi în binecuvintările
duhovniceşti, epistola către Efeseni spune: „Eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre".
Începutul capitolului nostru ne vorbeşte, cum am spus, despre căile lui Dumnezeu în har faţă
de poporul Său pămîntesc. în Avraam (versetul-3) aflăm alegerea, chemarea, credinţa şi
făgăduinţele care se îndreaptă spre Isaac. în Iacov şi Esau (versetul 4) găsim alegerea de
bunăvoie a harului. în Egipt (versetul 5), Israel învaţă să cunoască iertarea; la Marea Roşie
(versetul 6), eliberarea. De asemenea harul (versetul 7) este cel ce-1 susţine în pustie, care îl face
să treacă Iordanul (versetul 11), care îl introduce în Canaan (versetul 13).
__________________________________________________________________
Prezenţa vrăjmaşilor nu face decît să pună în lumină harul puternic al lui Dumnezeu în favoarea
poporului Său. Egiptenii care îi ţinuseră robi, au fost judecaţi; au fost nimiciţi la Marea Roşie,
cînd s-au împotrivit eliberării poporului. Amoriţii care căutau să se împotrivescă trecerii lor, au
fost învinşi. Balac, vrăjmaşul care, prin intermediul lui Balaam, încearcă să-L facă pe Dumnezeu
să-Şi întoarcă faţa de la poporul Său, este făcut de ruşine şi trebuie să audă binecuvântări ieşind
din gura celui pe care-1 chemase să blesteme. în sfîrşit, toate neamurile fug dinaintea lui Israel, ca
alungate de viespe, fără ca ei să aibă nevoie să folosească sabia si arcul.
Un har atît de minunat trebuia să fie un îndemn pentru popor să urmeze pe Domnul. Iar noi?
N-am primit noi un har şi mai mare? „Dumnezeu a făcut cunoscute căile Sale lui Moise şi faptele
Sale fiilor lui Israel". Le-a descoperit El planurile Sale? Nu, acestea ne erau păstrate nouă.
Dumnezeu ne-a făcut parte de planurile Sale cele mai tainice, de planurile Sale veşnice cu privire
la Hristos; El a făcut din noi nişte oameni fată de care Se destăinuie! Ce har!
Dar Israel nu pierduse încrederea în sine. „Vom sluji DOMNULUI", răspunde el. Şi totuşi toată
istoria lor- le era în faţă ca să-i înveţe. „Depărtaţi", spune Iosua, „dumnezeii cărora le-au slujit
părinţii voştri dincolo de Rîu şi în Egipt" (versetul 14); aceşti dumnezei erau deci printre ei.
Apoi, cu privire la Canaan, el adaugă: „Cînd veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei
străini" (versetul 20). Ei n-au îndepărtat niciodată aceşti dumnezei! Idolatria umple toată istoria
lor. Dumnezeu îi lasă să meargă şi ruina lor devine completă. Singura lor resursă era harul; ei nu
l-au vrut, şi o piatră mare (versetul 26), imagine a legii, rămîne înălţată, ca mărturie şi judecată
împotriva lor, pînă ce Israel va deveni din nou un obiect al harului.
În adevăr, Dumnezeu nu Se opreşte la judecată. Căile Sale de răsplătire vor trece. Toată istoria
răspunderii omului va lua sfîrşit, dar un lucru rămîne veşnic: harul — care ne-a cunoscut mai
dinainte, ne-a predestinat, ne-a chemat, ne-a îndreptăţit şi ne-a slăvit.
__________________________________________________________________
Cuprinsul
Conducătorul
Tara si hotarele ei
Calităţi morale necesare pentru a intra în Canaan
Cei care intră în Canaan
Rahav
Iordanul
Cele douăsprezece pietre de la Ghilgal
Cele douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului
Circumcizia
Ghilgal
Hrana Canaanului
Căpetenia oştirii Domnului
Ierihonul
Cetatea Ai şi lucrurile date spre nimicire
Mijloace şi procedee de ridicare
Rezultate ale disciplinei
Cursa gabaoniţilor
Biruinţa de la Gabaon
Victoria asupra Haţorului
Anachimii
Enumerarea împăraţilor învinşi
împărţirea ţării
Partea lui Levi
Stăruinţa lui Caleb
Cetăţile de refugiu
Altarul Ed
Ultimele îndrumări ale lui losua
Harul opus legii
__________________________________________________________________

Iosua - H. Rossier

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iosua - H. Rossier

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iosua - H. Rossier

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gânduri asupra cărţii Iosua H.

Gînduri asupra cărţii

GUTE BOTSCHAFT VERLAG

Calităţi morale necesare pentru a intra în Canaan

Cei care intră în Canaan

Este bine să ne încredem în El pentru toate lucrurile si Dumnezeu să ne ferească de a căuta să

Cele douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului

Căpetenia oştirii Domnului

Rezultate ale disciplinei

de ore, ca să îngăduie poporului să culeagă pînă la ultima roadă a biruinţei. Dumnezeul

Partea lui Levi

S-ar putea să vă placă și