O metodă

hermeneutică
contemporană

SYDNEY
GREIDANUS
ÎL PREVODĂRII PE HRISTOS

AL VECHIULUI TESTAMENT

PREDICAREA HRISTOS DIN

VECHIUL TESTAMENT

WILLIAM B. EDITURA EERDMANS

GRAND RAPIDS, MICHIGAN / CAMBRIDGE, Marea
Britanie
 © 1999 Sidney Greidanus

Prima dată publicată în 1999 de Wm. b. Eerdmans

Publishing Co.
255 Jefferson Ave. SE, Grand Rapids, Michigan 49503 /
PO Box 163, Cambridge CB3 9PU Marea Britanie
Toate drepturile rezervate

Tipărit în Statele Unite ale Americii

04 03 02 01 00 765432
Datele de catalogare în publicație ale Bibliotecii Congresului

ISBN 0-8028-4449-9
Dacă nu se menționează altfel, citatele Scripturii din această publicație sunt
din New Revised Standard Version Bible, drepturi de autor © 1989 de către
Divizia de Educație Creștină a Consiliului Național al Bisericilor lui Hristos
din SUA și sunt folosite cu permisiunea.
O metodă hermeneutică contemporană

SIDNEY GREIDANUS

CONŢINUT

Prefață xi i

Mulțumiri xv

Lista abrevierilor xvi i

1. PREDICAREA lui HRISTOS ŞI PREVODĂRII VECHIULUI TESTAMENT

NEVOIA DE A ÎL PREVĂDARE PE HRISTOS 1

Confuzie cu privire la semnificația „predicați pe Hristos” 2

Noul Testament despre „predicarea lui Hristos” 4

Semnificația cuvântului „Predicați-L pe Hristos” 8

Motive pentru a-L predica pe Hristos astăzi 10

NEVOIA DE A PREDICA DIN VECHIUL TESTAMENT 15

Motivele lipsei de predicare a Vechiului Testament 16

Motive pentru a predica din Vechiul Testament și Noul 25

2. NEVOIA DE A ÎL PREVODĂRI PE HRISTOS CEI BĂTRÂNI

TESTAMENTUL 33
Eșecul de a predica pe HRISTOS VECHIULUI TESTAMENT 33

Ispita predicării centrate pe om 34

Preocuparea cu privire la interpretarea forțată 36

Separarea Vechiului Testament de Noul 37

CARACTERUL UNIC AL VECHIULUI TESTAMENT 39

Vechiul Testament este sub-creștin 39

Vechiul Testament este necreștin 39

Vechiul Testament este precreștin 40

Vechiul Testament este creștin 44

RELAȚIA VECHIULUI TESTAMENT CU NOUL 46

Vechiul Testament este deschis spre viitor 46

O singură poveste răscumpărătoare stă la baza ambelor testamente 48

Iisus Hristos este legătura dintre cele două testamente 49

Scriitorii Noului Testament și-au îmbinat scrierile cu cele antice

Testament 50

Vechiul Testament trebuie interpretat din perspectiva

Nou 51

MARTORUL VECHIULUI TESTAMENT CĂTRE HRISTOS 53

Diverse opțiuni pentru predicarea lui Hristos din Vechiul Testament 54

Percepțiile Noului Testament asupra predicării lui Hristos din Vechiul Testament

Testament 55

BENEFICIILE PREVODĂRII lui HRISTOS DIN VECHIUL TESTAMENT 62

Familiarizați oamenii cu Vechiul Testament 63

Oferiți o înțelegere mai completă a lui Hristos 63

3. ISTORIA PREVODĂRII lui HRISTOS DIN EȘTIE

TESTAMENTUL (I) 69

INTERPRETAREA ALEGORICA 70

Context 70

Părinții Apostolici 73

Școala din Alexandria 80

Evaluarea interpretării alegorice 87

INTERPRETAREA TIPOLOGICĂ 90

Context 90

Școala din Antiohia 91

Evaluarea interpretării tipologice 96

A PATRA INTERPRETARE 98

Context 98

Cele patru simțuri ale Scripturilor 98

Evaluarea interpretării cvadruple 107

4. ISTORIA PREVODĂRII lui HRISTOS DIN EȘTIE

TESTAMENTUL (II) 111

INTERPRETAREA HRISTOLOGICĂ 111

Tânărul Luther 111

Metoda hermeneutică a lui Luther 113

Interpretarea hristologică a Vechiului Testament de către Luther 119

Predicarea lui Hristos a lui Luther 121

Evaluarea interpretării hristologice a lui Luther 124

INTERPRETAREA TEOCENTRULUI 127

Calvin 127

Metoda hermeneutică a lui Calvin 128

Interpretarea teocentrică a Vechiului Testament a lui Calvin 137

Predicarea teocentrică a lui Calvin 145

Evaluarea interpretării teocentrice a lui Calvin 148

INTERPRETARI CRISTOLOGICE MODERNE 151

Spurgeon 151

Wilhelm Vischer 163

5. PRINCIPII ALE NOULUI TESTAMENT CARE ÎL PROVOVEȘTE PE HRISTOS DIN

VECHIUL TESTAMENT 177

PREDICAREA CENTRATĂ PE HRISTOS TREBUIE SĂ FIE CENTRATĂ PE DUMNEZEU 178

Pericolul christomonismului 178

Predicarea lui Hristos spre slava lui Dumnezeu 179

Preocuparea pentru propovăduirea Duhului Sfânt 181

INTERPRETĂ VECHIUL TESTAMENT DIN REALITATEA DIN

HRISTOS 182

Înțelegerea Vechiului Testament din realitatea lui Hristos 184

Utilizarea Noului Testament în Noul Testament 185

Presupoziții ale Noului Testament pentru a interpreta Vechiul Testament

191

MULTE Drumuri CONDUC DE LA VECHIUL TESTAMENT LA HRISTOS 203

Calea progresiei mântuitoare-istorice 203

Calea respectării promisiunilor 206

Calea tipologiei 212

Calea analogiei 220

Calea temelor longitudinale 222

Calea contrastului 224

6. METODA CENTRICA PE HRISTOS 227

INTERPRETARE ISTORICĂ MĂSCUTOR CENTRICA PE HRISTOS

227

În primul rând, înțelegeți pasajul în propriul său context istoric 228

Apoi, înțelegeți mesajul în contextele Canon și

Istoria mântuitoare 230

CALEA PROGRESIEI ISTORICE MĂSCUTOR 234

Puncte fundamentale în istoria răscumpărării 235

Caracteristicile istoriei răscumpărătoare 235

Calea progresiei istorice mântuitoare 237

CALEA ÎMPINIRII PROMISIUNILOR 240

Reguli speciale pentru îndeplinirea promisiunilor 242

Făgăduințele din profeți 242

Făgăduințele din Psalmul 244

Promisiuni în narațiune 245

Relevanța utilizării formei de îndeplinire a promisiunilor 248

CALEA TIPOLOGIEI 249

Tipologie și exegeză 250

Pericole pe calea tipologiei 252

Tipologie definită 254

Caracteristicile tipurilor 255

Reguli de utilizare a tipologiei 257

Exemple de tipuri în diverse genuri de literatură 260

CALEA ANALOGIEI 261

Calea analogiei de a predica pe Hristos din Vechiul Testament

Exemple de utilizare a analogiei în diverse genuri de literatură 263

CALEA TEMELOR LONGITUDINALE 266

Teologia biblică 266

Exemple de teme longitudinale 267

CALEA REFERENȚELOR NOI TESTAMENTARE 269

Utilizarea referințelor din Noul Testament 269

Exemple de utilizare a referințelor din Noul Testament 269

Drumul contrastului 271

Calea contrastului se concentrează în Hristos 272

Exemple ale traseului contrastului în diverse genuri de literatură 273

7. PASI DE LA TEXTUL VECHIULUI TESTAMENT LA CENTRUL HRISTOS

PREDICA 279

ZECE PASI DE LA TEXTUL VECHIULUI TESTAMENT LA CENTRUL HRISTOS

PREDICA 280

Mai întâi, selectați o unitate textuală cu ochiul către nevoile comunității 280

În al doilea rând, citiți și recitiți textul în contextul său literar 282

În al treilea rând, schițați structura textului 283

În al patrulea rând, interpretați textul în propriul său cadru istoric 284

În al cincilea rând, formulați tema și obiectivul textului 286

În al șaselea rând, înțelegeți mesajul în contextele Canon și

Istoria răscumpărătoare 287

În al șaptelea, formulați tema predicii și obiectivul 288

În al optulea, alegeți o formă de predică potrivită 289

În al nouălea rând, pregătiți schița predicii 290

În al zecelea rând, scrieți predica în stil oral 292

PAȘI APLICAȚI GENEZEI 22 292

8. PRACTICAREA METODEI HRISTOSCENTRICE 319

DOVADA METODEI HRISTOS-CENTRICE ÎMPOTRIVA

ALEGORIC 319

Predicarea despre Noe și potop (Geneza 6:9-8:22) 320

Predicarea despre Israel și apa Mara (Exod 15:22-27) 325

Predicarea despre bătălia lui Israel cu Amalec (Exodul 17:8-16) 328

Predicarea ceremoniei junincii roșii (numerele 19) 332

Predicarea despre distrugerea Ierihonului și mântuirea lui Rahab

(Iosua 2 și 6) 337

EXERCIȚII PENTRU UTILIZAREA METODEI CENTRALE PE HRISTOS 345

ANEXE 347

1. Pași de la text la predică 347

2. Un model de predică expozitivă 349

Selectați Bibliografie 351

Indexul Scripturii 367

Index de subiecte 369

PREFAŢĂ

Când, după o absență de douăzeci și cinci de ani, m-am întors la alma mater pentru a preda predicarea, am chestionat facultatea despre
cursurile opționale pe care ar trebui să le pregătesc. Dintre cele șase sugestii oferite, cel mai mare număr de voturi a mers către un curs
propus intitulat „Predicarea Vechiului Testament centrată pe Hristos”. Din păcate, nu am reușit să găsesc un manual potrivit care să
exploreze acest subiect în profunzime. De fapt, am fost surprins să descopăr că, de când Wilhelm Vischer a publicat Das Christus Zeugnis
des Alten Testaments în 1936, foarte puțini autori au scris cărți pe tema predicării lui Hristos din Vechiul Testament. Sa fi fost oare pentru
că Vischer s-a pierdut în câmpul minat al alegorizării că savanții biblici au devenit dezamăgiți de acest subiect? Sau cercetarea biblică s-a
întors împotriva oricărei forme de interpretare hristologică a Vechiului Testament? Sau metodele contemporane din studiile biblice erau
mai atractive?

De la sfârșitul anilor 1960, cercetătorii biblici au explorat Biblia folosind metode noi și interesante, cum ar fi critica retorică, critica
narativă și critica canonică. Ei au fost, și sunt încă, câștigând multe perspective noi asupra sensului textelor biblice. Deși apreciez foarte
mult valoarea acestor noi metode pentru predicarea biblică (vezi The Modern Preacher and the Ancient Text, 48-79), sunt din ce în ce mai
îngrijorat că utilizarea exclusivă a acestor noi instrumente pentru interpretare ne va face să pierdem inima Sfânta Scriptură. Predicatorii
instruiți în aceste metode pot ști cum să spună multe adevăruri interesante despre textele biblice, dar vor ști ei să predice Adevărul, Isus
Hristos? Obiectivul principal al acestei cărți este de a oferi studenților și predicatorilor seminarului o metodă responsabilă, contemporană,
de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament. Un scop secundar, dar nu mai puțin important, este de a provoca cercetătorii Vechiului
Testament să-și lărgească focalizarea și să înțeleagă Vechiul Testament nu numai în propriul său context istoric, ci și în contextul Noului
Testament.

Deși sunt conștient că a devenit la modă în cercurile academice să

desemnează Vechiul Testament drept „Biblia ebraică”, voi continua să folosesc

Termenul tradițional „Vechiul Testament” din mai multe motive. În primul rând, nu avem nevoie

folosiți adjectivul „vechi” în sensul peiorativ de demodat și învechit

dar o va folosi în sensul pozitiv de venerabil și valoros, ca un bătrân

comoară care își păstrează valoarea. În al doilea rând, termenul „Biblie ebraică” nu este

potrivite pentru identificarea Scripturilor citate de autorii Noului Testament

întrucât ei de obicei nu foloseau Scripturile ebraice ci greaca lor

traducere, Septuaginta. În al treilea rând, și mai substanțial, voi continua

folosiți termenul „Vechiul Testament” deoarece distincția tradițională

între Vechiul și Noul Testament se bazează pe o distincție făcută în

Însuși Vechiul Testament între vechiul legământ și noul legământ (Ier

31:31-33; cf. 2 Corinteni 3:14). În cele din urmă, termenii „Vechiul Testament” și „Nou

Testament „indică nu numai relația dintre aceste două canonice

culegeri ale vechilor și noilor legăminte istorice pe care Dumnezeu le-a făcut cu ale sale

oameni (voința este traducerea latină în Vulgata a

Cuvânt grecesc diatheke, adică legământ) dar și relația dintre acești doi

colecții unul de celălalt, ceea ce înseamnă și continuitatea lor („Testamentul”)

ca discontinuitate („vechi” și „nou”). Acestea biblice și confesionale

Conexiunile sunt prea importante pentru a fi pierdute prin înlocuirea „Vechiului Testament” cu
termenul la modă, dar inexact „Biblie ebraică”. l

Suntem pe cale să pornim într-o călătorie de descoperire. Călătoria noastră ne va duce de la nevoia de a-L predica pe Hristos la nevoia de
a predica din Vechiul Testament (Capitolul 1), la nevoia de a-L predica pe Hristos din Vechiul Testament (Capitolul 2), la luptele din
istoria bisericii pentru a atinge această cerință. . (Capitolele 3 și 4). Sperăm să învățăm din eșecuri, dar și din triumfuri. Între timp, va
trebui să rezolvăm multe probleme fundamentale asupra cărora nu există un acord între savanții contemporani. De exemplu: La ce anume
ne referim când Îl predicăm pe Hristos? Este suficientă predicarea Vechiului Testament centrată pe Dumnezeu sau predicatorii ar trebui să
urmărească predici în mod explicit centrate pe Hristos?

Este Vechiul Testament o carte sub-creștină, pre-creștină sau creștină?

Ar trebui interpretat Vechiul Testament în propriul său context, în contextul Noului Testament sau ambele? Mărturisește Vechiul
Testament despre Hristos sau nu și, dacă da, cum? Este interpretarea tipologică în aceeași ligă cu interpretarea alegorică? Este utilizarea
de către Noul Testament a Vechiului Testament normativă pentru predicatorii de astăzi sau este „precritică”?

interpretare învechită (Capitolul 5)? Și cum, în mod concret, se merge

Grand Rapids, Michigan SIDNEY GREIDANUS

despre predicarea Vechiului Testament pe Hristos în mod responsabil (Capitolul 6)? Vom încheia călătoria noastră sugerând pași specifici
pentru trecerea de la textul Vechiului Testament la predica creștină (Capitolul 7) și oferind exemple concrete de modalități Vechiului
Testament de a-L predica pe Hristos (Capitolul 8).

EXPRIMĂRI DE RECUNOȘTIUNE

La începutul acestei cărți, doresc să-mi exprim profunda recunoștință tuturor celor care au contribuit la publicarea ei. Sunt recunoscător
Asociației Calvin Alumni pentru finanțarea călătoriei mele în Africa de Sud în 1993, pentru cinci luni de cercetare la trei universități
majore de reformă. De asemenea, aș dori să mulțumesc personalului de la bibliotecile Stellenbosch, Bloemfontein și Potchefstroom pentru
serviciul amabil.

De asemenea, sunt recunoscător Fondului Calvin Seminary Heritage pentru că a susținut cercetări suplimentare în Europa în 1997, în
special la Tyndale House, Cambridge, Anglia. Sunt recunoscător personalului Tyndale House și susținătorilor săi pentru că au oferit un
mediu ideal pentru efectuarea cercetărilor biblice.

În America de Nord, splendida bibliotecă de la Calvin College and Seminary mi-a servit de asemenea bine. Sunt recunoscător
personalului Bibliotecii Calvin pentru serviciul lor util, pentru urmărirea articolelor și cărților și pentru comandarea unora prin
împrumuturi interbibliotecare.

De asemenea, vreau să-mi exprim recunoștința studenților mei asistenți: Cindy Holtrop, în special pentru că a scris în mod adecvat
bibliografia originală extinsă, și David Vroege, în special pentru corectarea întregului manuscris și pentru că a lucrat la subiect și indici de
text. Mulțumesc în continuare personalului de la Eerdmans pentru munca lor capabilă.

Vreau să le mulțumesc în special unor experți în interpretarea și teologia Vechiului Testament care și-au luat timp din programul lor
încărcat pentru a corecta o parte sau tot manuscrisul. Richard A. Muller, profesor de teologie istorică la Calvin Seminary, a trecut în
revistă capitolele istorice, în timp ce Ronald J. Feenstra, profesor de teologie sistematică și filozofică, și John H. Stek, profesor (emerit)
de Vechiul Testament, la seminar. și a comentat întregul manuscris. Membrii familiei au fost, de asemenea, implicați în acest proiect: sora
mea, Janice Greidanus Baker, o profesoară de franceză în Sarnia, Ontario, a citit întregul manuscris pentru a fi lizibil și

Cumnatul meu, George Vandervelde, un om senior în teologie sistematică la Institutul de Studii Creștine din Toronto, a oferit numeroase
sugestii valoroase.

Un cuvânt special de mulțumire i se datorează soției mele credincioase și celei mai bune prietene, Marie. Nu numai că m-a încurajat în
acest mare proiect, ci m-a însoțit în multe excursii la biblioteci de pe mai multe continente, luând note, scriind înregistrări bibliografice,
căutând prin teancuri cărți și articole, copiend pagini relevante, arhivând și reîncărcând cărți și articole. în studiul meu, Și nu m-am plâns
niciodată.

Mai presus de toate, îi sunt recunoscător Domnului pentru că a oferit atât de multă încurajare acestui proiect prin intermediul familiei și
prietenilor, membrilor bisericii și cărturari din diferite țări. De asemenea, îi mulțumesc Domnului că mi-a dat sănătate în anii de cercetare,
pt
 fulgerările bruște de viziune în rezolvarea unor probleme nedumerite și pentru bucuria constantă de a lucra la acest proiect important.
Consiliul de administrație al Seminarului Teologic Calvin mi-a acordat nu numai un concediu sabatic, ci și un permis de publicare pentru
a termina această carte. Le mulțumesc membrilor consiliului pentru încrederea acordată în mine. Și le mulțumesc colegilor și studenților
mei pentru comentariile lor utile. Dedic această carte tuturor celor implicați în misiunea Seminarului Calvin.

Studenților, personalului și susținătorilor Calvin Theological Seminary Grand Rapids, Michigan

ABREVIERI
BSac Biblioteca Sacră
CBQ Trimestrial biblic catolic
CO Opera Calvini—Corpus Reformatorum
Comm. Comentariile lui Calvin
C.R. Corpus Reformatorum
CTJ Jurnalul teologic Calvin
CTM Concordia Theological Monthly
CurTM Curente în teologie și misiune
EvQ Evanghelic Quarterly
ExpT Timpurile expozitive
GTJ Revista Teologică Grace
HorBT Orizonturi ale teologiei biblice
Int Interpretare
ESTE SA Enciclopedia biblică standard internațională
JETURI Jurnalul Societății Teologice Evanghelice
JSOT Jurnal pentru studiul Vechiului Testament
LuthQ Lutheran Quarterly
L.W. Lucrările lui Luther — Ediția americană
NGTT Nederduitse Gereformeerde Teologiese Tydskrif
NTS Studii ale Noului Testament
P.G. Patrologie Graeca
P.L. Patrologie latină
RevExp Recenzie și expozant
SJT Jurnalul Scoțian de Teologie
TDNT Dicționar teologic al Noului Testament
Th Teologie
TynBul Buletinul Tyndale
W.A. Weimarer Ausgabe, Werke lui Luther
W.T.J. Jurnalul teologic Westminster
CAPITOLUL 1
Predicarea lui Hristos și predicarea

Vechiul Testament
„Noi propovăduim pe Hristos răstignit... Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.”

Pavel, 1 Corinteni 1:23-24 (NIV)

ACEASTA CARTE este despre predicarea lui Hristos din Vechiul Testament. Înainte de a ne concentra atenția în mod special asupra
acestui subiect, trebuie să punem bazele pe care să construim mai târziu. În acest capitol de deschidere, vom discuta două subiecte
distincte: (1) necesitatea de a predica pe Hristos și (2) nevoia de a predica Vechiul Testament. În capitolul 2 vom îmbina rezultatele
descoperirilor noastre pe măsură ce discutăm despre necesitatea predicării lui Hristos din Vechiul Testament.
NEVOIA DE A-L PREVĂDARE PE HRISTOS

Omileologi dintr-o mare varietate de tradiții creștine apără

predicarea lui Hristos De exemplu, autorul romano-catolic Domenico

Grasso spune: „Obiectul și conținutul predicării este Hristos, Cuvântul în

că Tatăl se exprimă și îi comunică omului voința Sa”.

Ortodoxul Răsăritesc Georges Florovsky afirmă: „Minitorii sunt însărcinați și hirotoniți în biserică tocmai pentru a predica Cuvântul lui

Dumnezeu. Li se dau niște termeni de referință fix, și anume, Evanghelia lui

Iisuse Hristos, și suntem dedicați acestei luni unice și perene-

înțelept”. 2 Omileticianul luteran M. Reu afirmă: „Este necesar ca

predica este centrată pe Hristos, nu are altcineva decât centrul ei

și bucuros că Hristos Isus. „3 Omileticianul reformat T. Hoekstra

susține: „În expunerea Scripturilor pentru congregație, predicatorul...

trebuie să arate că există o cale către centru chiar și din punctul cel mai îndepărtat

Periferia. Pentru că o predică fără Hristos nu este o predică”. 4 Și Botezătorul

Predicatorul Charles Spurgeon spune: „Predicați-L pe Hristos, întotdeauna și pretutindeni.

El este întreaga Evanghelie. Persoana, birourile și munca dvs. trebuie să fie ale noastre.

mare temă atotcuprinzătoare.” 5 Autori dintr-un spectru larg de

Prin urmare, tradițiile mărturisesc necesitatea de a-L predica pe Hristos.

Confuzie cu privire la semnificația „predicați pe Hristos”

Din păcate, s-ar putea face o listă similară de oameni care se plâng că practica reală de a predica pe Hristos este mult sub ideal. Un motiv
pentru acest eșec poate fi dificultatea de a predica pe Hristos din Vechiul Testament. Această problemă este agravată de lipsa de
instrucțiuni concrete din manualele despre interpretarea și predicarea Vechiului Testament.

Poveștile de groază abundă despre predicatori care răsucesc un text din Vechiul Testament pentru a ateriza în mod miraculos pe Calvar.
Dar subminarea Scripturii pentru a-L predica pe Hristos nu face decât să submineze autoritatea mesajului.

Pentru unii, noțiunea de „a predica pe Hristos” pare și ea destul de îngustă și îngrădită, departe de celălalt ideal al predicatorilor creștini, și
anume, de a predica „întregul sfat al lui Dumnezeu” (Fapte 20:27). Este Hristos predicat, de exemplu, în detrimentul predicării altor
doctrine creștine, a vieții creștine sau a preocupărilor legate de justiția socială?

Dar există și alte motive pentru eșecul general al predicării.

Hristos. Oricât de ciudat ar părea, nu avem deloc clar ce înseamnă.

„propovăduiește-L pe Hristos”. Deși semnificația pare simplă la suprafață, este

complicat de mai mulți factori, dintre care unul este că Hristos este amândoi

Logosul veșnic, care este prezent de la început (Ioan 1:1) și

Hristos întrupat, care este prezent numai după vremurile Vechiului Testament (Ioan

1:14). Această complexitate se dezvăluie în marea varietate de sensuri care

Ei s-au lipit de expresia „predicarea lui Hristos”. 7 Pentru unii

a predica pe Hristos înseamnă a predica „Hristos răstignit” în sensul de

legând fiecare text de Calvar și de lucrarea ispășitoare a lui Hristos pe cruce.

Alții extind sensul predicării „moartea și învierea lui Hristos”.

Alții caută să lege textul cu lucrarea Logosului etern, care este

activ în vremurile Vechiului Testament, mai ales ca Îngerul lui Yahweh

Comandant al oștirii Domnului și al înțelepciunii lui Dumnezeu. Alții se extind

însemnând și mai mult să țin predici care se concentrează pe Dumnezeu, pentru că

Se argumentează, deoarece Hristos este a doua persoană a Treimii și pe deplin Dumnezeu, a

Predica centrată pe Dumnezeu este centrată pe Hristos. Alții susțin că „Domnul

Isus Hristos este recunoscut ca Iehova”, și, prin urmare, putem înlocui

numele lui Hristos oriunde vedem „Iehova” în Vechiul Testament.8

La începutul acestei cărți despre predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, ar fi bine să lămurim ce înțelegem prin

„predicarea lui Hristos”. Dar, în loc să adăugăm o altă definiție la o listă lungă, vom găsi că este mult mai valoros să examinăm Noul
Testament în ceea ce privește semnificația „predicarii lui Hristos”. La urma urmei, apostolii au inventat mai întâi expresia.

Noul Testament despre „predicarea lui Hristos”

Inima predicării apostolice

Inima predicării apostolice este Isus Hristos. Richard Lischer notează: „A

revizuire superficială a obiectelor verbelor din Noul Testament pentru „predica”

arată cât de saturată de Hristos a fost această proclamare timpurie. Unele dintre

Obiectele sunt: Isus, Domnul Isus, Hristos, Isus Hristos ca Domn, Hristos

răstignit, Hristos înviat din morți, Isus și învierea, bine

vești despre Împărăție, Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, Evanghelia lui Dumnezeu,

Cuvânt al Domnului, iertarea păcatelor și Hristos în tine: nădejdea de

glorie. „9 După cum demonstrează obiectele verbelor pentru predicare, poate exista

Nu există nicio îndoială că Hristos este inima predicării apostolice. Cu toate acestea, acest rezultat nu ne rezolvă situația. Se referă
„Hristos” la Hristos ca a doua persoană a Treimii? Sau Hristos ca Logos veșnic? Sau Hristos răstignit? Sau Domnul înviat și înălțat? Sau
toate cele de mai sus?

Pentru a găsi răspunsul, va trebui să explorăm Noul Testament în continuare.

În cartea sa Apostolic Preaching and Its Development, CH Dodd

concluzionează că primele patru discursuri ale lui Petru din Fapte oferă „a

vedere cuprinzătoare a conținutului kerygma timpurie”. Rezumă

Conținutul acestei predici sub șase capete: În primul rând, „vârsta de

împlinirea a răsărit. „Al doilea”, aceasta a avut loc prin intermediul

slujirea, moartea și învierea lui Isus, despre care este o scurtă relatare

dat „Al treilea”, în virtutea învierii, Isus a fost înălțat în

mâna dreaptă a lui Dumnezeu, ca cap mesianic al noului Israel. „Al patrulea”, Sfântul

Spiritul din Biserică este semnul puterii și slavei prezente a lui Hristos. "A cincea,

„Era mesianică va ajunge în curând la desăvârșire în întoarcerea lui

Hristos. „Și în sfârșit”, kerygma se închide întotdeauna cu un apel către

pocăința, oferta iertării și a Duhului Sfânt și

promisiunea „mântuirii”. '10

O examinare rapidă a acestor șase elemente indică faptul că predicarea în biserica Noului Testament s-a concentrat într-adevăr pe Isus
Hristos, dar nu în sensul restrâns de a se concentra doar asupra lui Hristos răstignit, nici în sensul mai larg de a se concentra doar pe
Persoana a doua a Trinitatea sau Logosul Etern. Biserica Noului Testament a predicat nașterea, slujirea, moartea,

învierea și înălțarea lui Isus din Nazaret ca împlinire a promisiunilor vechiului legământ al lui Dumnezeu, prezența Sa astăzi în Duhul și
revenirea Sa iminentă. Pe scurt, „a predica pe Hristos” însemna predicarea lui Hristos întrupat în contextul întregii istorii mântuitoare.

Lărgimea predicării lui Hristos

Putem observa imensa amploare a conceptului „predicarea lui Hristos”

urmând pe apostoli de la propovăduirea lui Hristos răstignit, la propovăduirea lui Hristos cel înviat, la propovăduirea Împărăției lui
Dumnezeu.

Crucea lui Isus

Susținătorii concepției limitate că „a predica pe Hristos” înseamnă doar

predicarea crucii apelează adesea la declarațiile explicite ale apostolului

Pablo. În 1 Corinteni 1:23, Pavel reamintește bisericii din Corint: „Noi

predică pe Hristos răstignit. . . „(NIV); și din nou în capitolul următor, „I

a hotărât să nu știe nimic între voi, în afară de Isus Hristos și el

răstignit” (1 Corinteni 2:2). Cu toate acestea, Reu notează corect că predicatorul

nu trebuie să „despartă crucea lui Hristos de viața, învățătura și faptele sale,

așa cum au fost acuzați predicatorii „vechii credințe” de a face”. 11 Pentru Pavel,

predicarea „Hristos răstignit” are un sens mult mai larg decât focalizarea

fiecare predică despre suferința lui Isus pe cruce. Crucea lui Hristos este

într-adevăr, punctul focal pentru predicarea lui Pavel, dar, la fel ca predicile lui Pavel și

scrisorile demonstrează, crucea lui Hristos dezvăluie mult mai mult decât

suferința lui Isus. De asemenea, oferă o perspectivă asupra dreptății perfecte a

Dumnezeu (Romani 3:25-26) și catastrofa cumplită a păcatului uman. "Crucea

...înseamnă că nimic altceva nu ar putea face teribila seriozitate a noastră

păcatul și, prin urmare, profunzimea și calitatea penitenței cerute

noi şi că doar amintirea lui şi însuşirea lui

sensul poate crea în noi.” 12

Dar mult mai mult decât adâncimea păcatului și a pocăinței se vede în lumina

Crucea. Crucea lui Hristos oferă, de asemenea, o vedere asupra iubirii minunate a lui

Dumnezeu pentru creaturile și creația Sa (Romani 5:9-10; 8:32-34). „Ce primul

Creștinii au ajuns să vadă asta: că Dumnezeu era acolo ca nicăieri altundeva. Acest

ceva sa întâmplat, a declarat Petru în prima predică creștină, . . 'pentru el

un anumit sfat și preștiință a lui Dumnezeu”. Nu au predicat niciodată

Încrucișează fără a spune: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, scopul lui Dumnezeu în acțiune, voia lui Dumnezeu

modalitate de a restabili sănătatea și sănătatea mentală a unei lumi nebunești și ruinate și

pace „113

Pe o linie temporală, crucea este doar un punct din istoria răscumpărătoare de la creație la noua creație. Dar exact în sfera istoriei
răscumpărătoare, crucea este un punct atât de crucial, încât impactul ei răsună din căderea umanității și condamnarea la moarte a lui
Dumnezeu (Geneza 3:19), chiar dacă împinge istoria împărăției înainte. perfectiunea deplina
Când toate neamurile vor intra, nu va mai fi moarte și lacrimi, iar Dumnezeu va fi totul și în toți (Apoc. 21: 1-4). Căci, spune Pavel, „în
Hristos, Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine, fără a socoti greșelile lor împotriva lor” (2 Cor. 5:19).

Învierea lui Isus

Pe lângă faptul că aduce în vedere priveliștile vaste oferite de crucea lui

Hristos, predica lui Pavel se concentrează în mod egal pe învierea lui Hristos.

Chiar și focalizarea aparent îngustă găsită în 1 Corinteni 2:2 al lui Pavel

știind că „nimic dintre voi în afară de Iisus Hristos și El răstignit” poate

conţin o perspectivă mult mai largă. John Knox explică util: „În

La prima vedere, această ultimă frază [„și a fost răstignit”] pare să omite

Învierea completă. Dar se pare că o facem doar pentru că presupunem

Gândul lui Paul s-a mutat, așa cum o face de obicei al nostru, într-un avans

abordare ... Dar când Pavel a scris fraza, el se gândea în primul rând

Hristos a înviat și a înălțat, iar gândurile Lui s-au întors la cruce...

Astfel, departe de a omite referirea la Înviere, fraza lui Pavel ia

începutul acesteia; Cuvântul Hristos înseamnă în primul rând ceea ce este cunoscut acum ca

Doamne viu și prezent.” 14

Alte pasaje afirmă mai direct că Pavel se concentrează în mod egal asupra

învierea lui Hristos De exemplu, când Pavel și Barnaba au predicat în

Sinagoga din Antiohia din Pisidia, Pavel a proclamat: „Dumnezeu l-a înviat

din morți... Și vă aducem vestea bună a ceea ce a promis Dumnezeu.

strămoșilor noștri pe care le-a împlinit pentru noi, copiii săi, prin înviarea lui Isus. . ".

(Fapte 13:30, 32; cf. Fapte 17:31). Din nou: „Adu-ți aminte de Isus Hristos, înviat din morți, coborât din David, aceasta este Evanghelia
mea” (2 Tim. 2: 8).

În consecință, James Stewart îi sfătuiește pe predicatori: „Vă îndemn să faceți acest lucru

propovăduiește învierea ca pe un fapt mai presus de toate celelalte că în mod vital

se referă nu numai la viața creștinului individual, ci a întregii ființe umane

scena și destinul rasei. Este înaintarea eternului.

ordine în această lume a suferinței și a confuziei, a păcatului și a morții... Este

justificarea dreptății eterne, declarația că inima de

Universul este spiritual. Este Împărăția lui Dumnezeu făcută vizibilă „15.

Dar nu trebuie să jucăm împotriva răstignirii și învierii

Reciproc. „Moartea și învierea lui Isus sunt aceleași

începând inseparabil interconectate în kerygma. Ei sunt amandoi

aspecte ale unui eveniment salvator, chemându-se continuu reciproc la

minte.”16 De fapt, în aceeași scrisoare în care Pavel declară că predică

„Hristos răstignit” (1 Corinteni 1:23; 2:2), le amintește corintenilor „de vestea bună pe care v-am vestit-o... Căci le-am dat ca primă
importanță ceea ce am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, conform Scripturilor, că a fost îngropat și că a înviat a treia
zi, după Scripturi...” ( 1 Corinteni 15:1-4; 15: 12)
Împărăția lui Dumnezeu

Predicarea morții și învierii lui Hristos, așa cum am văzut, a fost mai mult

pentru a spune faptele legate de Isus din Nazaret. Aceste două evenimente

a oferit o perspectivă remarcabil de profundă asupra dreptății, dragostei și sfârșitului lui Dumnezeu

biruință și în păcatul omenesc, pedeapsa și mântuirea.18 Dar și

a oferit perspective asupra vastului plan al lui Dumnezeu pentru

mântuirea așa cum s-a desfășurat în istoria răscumpărătoare.19 Primul creștin

predicatorii au proclamat că „în aceste două evenimente devastatoare, văzute acum ca

unul, Împărăția lui Dumnezeu a izbucnit cu putere... Ce a fost anterior

starea de escatologie pură era acolo înaintea ochilor lui: supranaturalul făcut

vizibil, Cuvântul făcut trup. Nu mai visau la el

Epoca regatului: ei trăiau în el. A ajuns ". 20

În consecință, predicarea lui Hristos era strâns legată de predicarea Împărăției lui Dumnezeu. Pavel a recunoscut că a propovăduit și „Iisus
Hristos ca Domn” (2 Corinteni 4:5), adică ca Conducător care a primit „toată autoritatea”

(Matei 28:18) În Isus Hristos venise Împărăția lui Dumnezeu. Cartea Faptele Apostolilor se încheie cu imaginea în mișcare a lui Pavel în
custodie la Roma: the

Împărăția lui Dumnezeu nu a ajuns încă la perfecțiune. Dar marele Apostol se află la Roma, centrul lumii, „vestind Împărăţia lui
Dumnezeu şi învăţând despre Domnul Isus Hristos” (Fapte 28:31; cf. Fapte 20:25).

Semnificația cuvântului „prevăd pe Hristos”

Pe baza acestei mărturii din Noul Testament, putem schița contururile a ceea ce înseamnă „a predica pe Hristos”. Pentru a curăța puntea,
poate fi bine să spuneți mai întâi ce nu este. Predicarea lui Hristos nu înseamnă, desigur, pur și simplu menționarea numelui lui Isus sau a
lui Hristos în predică. Nu este identificarea lui Hristos cu Yahweh în Vechiul Testament, sau Îngerul lui Iahve, sau Comandantul armatei
Domnului, sau Înțelepciunea lui Dumnezeu. Nu este pur și simplu să-l arăți pe Hristos de la distanță sau să „tragi linii către Hristos” prin
tipologie.

În mod pozitiv, predicarea lui Hristos este la fel de largă ca și predicarea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. Trebuie doar să se uite la
o concordanță pentru a vedea cât de des Noul Testament vorbește despre „Evanghelia Împărăției”, „Evanghelia lui Hristos”, „Evanghelia
lui Isus Hristos”, „Evanghelia harului lui Dumnezeu”. și

„Evanghelia păcii”. În acești termeni se remarcă două caracteristici.

Predicarea lui Hristos este o veste bună pentru oameni, iar predicarea lui Hristos este la fel de largă ca și predicarea Evangheliei
împărăției, atâta timp cât această împărăție este legată de Regele ei, Isus.

Mai precis, a predica pe Hristos înseamnă a proclama o anumită fațetă a persoanei, lucrării sau învățăturii lui Isus din Nazaret, astfel încât
oamenii să poată crede, să aibă încredere, să-l iubească și să-l asculte. Vom arunca o privire mai atentă asupra fiecăruia dintre aceste
aspecte.

Persoana lui Hristos

Distincția dintre persoana și lucrarea lui Hristos este justă

comun (şi controversat) în teologia sistematică21 şi în literatură

despre propovăduirea lui Hristos. Distincția nu ar trebui să ducă niciodată la separare.

între persoana și lucrarea lui Hristos, desigur, pentru că cele două sunt

împletite inseparabil.22 Totuși, distincția are merit în evidențiere

anumite fațete ale lui Mesia. Însuși Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: „Cine ziceți că sunt eu?” Răspunsul lui Petru, „Tu ești Mesia, Fiul
Dumnezeului celui viu”, a fost o revelație de la Dumnezeu Însuși, a spus Isus (Matei 16:16-17). A ști cine este Isus (Mesia, Fiul lui
Dumnezeu) i-a ajutat pe ucenici

Să înțeleagă într-un fel sensul profund al lucrării sale de predicare și vindecare, moarte și înviere.
De fapt, Ioan își începe Evanghelia cu identitatea persoanei lui Hristos.

El scrie: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este singurul Fiu, care este aproape de inima Tatălui, care L-a făcut cunoscut”
(Ioan 1:18). Persoana lui Isus Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, este punctul culminant al descoperirii lui Dumnezeu despre sine. În
Isus Îl vedem pe Dumnezeu. El L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu. La fel, scrisoarea către evrei începe cu identitatea persoanei lui Hristos:
„El este reflectarea slavei lui Dumnezeu și amprenta exactă a ființei lui Dumnezeu”.

(1: 3)

În predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, adesea putem lega mesajul Vechiului Testament de o anumită fațetă a persoanei lui
Hristos: Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Profetul, Preotul și Regele nostru.

Lucrarea lui Hristos

În predicarea lui Hristos, ne putem concentra și pe o fațetă a lucrării lui Hristos. Scriitorul evanghelic Ioan trece de la persoana lui Isus la
unele dintre „semne”

(funcționează) el a făcut-o, „ca să credeți că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu și că, crezând, puteți avea viață în numele Lui”

(Ioan 20:31)

În mod obișnuit, lucrarea lui Hristos este asociată cu lucrarea Sa de reconciliere cu Dumnezeu (ispășire) prin suferința și moartea Sa. Dar
ne putem gândi și la minunile sale de vindecare (semne ale prezenței împărăției), la învierea lui (victoria asupra morții), la înălțarea lui
(înscăunarea Regelui) și la revenirea lui (împărăția care va veni). În predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, adesea putem lega
mesajul textului cu lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului nostru și cu domnia dreaptă a Domnului nostru.

Învățătura lui Hristos

Deși învățătura lui Hristos ar putea fi considerată parte a lucrării lui

Hristos, învățătura lui Isus este adesea trecută cu vederea în discuțiile despre predicare

Hristos din Vechiul Testament.23 Din cauza importanței sale pentru subiectul nostru,

Vom lua în considerare învățătura lui Hristos separat.

Importanța învățăturii lui Isus iese la suprafață odată cu declarația lui Isus: „Dacă te ții tare de învățătura Mea, ești cu adevărat ucenicul
Meu. Atunci veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera” (Ioan 8:31-32). Importanța crucială a învățăturii lui Hristos este arătată în
special în porunca lui Hristos adresată ucenicilor Săi de „a face ucenici din toate neamurile, botezându-i... și învățandu-i să păzească tot ce
v-am poruncit” (Matei 28:19-20). Învățătura lui Isus este o componentă indispensabilă a predicării lui Hristos din Vechiul Testament,
deoarece Vechiul Testament era Biblia lui Isus și el și-a bazat învățătura pe aceasta. Iisus'

Învățătura include nu numai învățături despre sine (Fiul Omului, Mesia), misiunea lui și revenirea lui, ci și învățături despre Dumnezeu,
Împărăția lui Dumnezeu, legământul lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu (de exemplu, Matei 5 - 7), și altele asemenea.

Rezumând această secțiune, putem defini „predicarea lui Hristos” ca predici de predicare care integrează în mod autentic mesajul textului
cu punctul culminant al revelației lui Dumnezeu în persoana, lucrarea și/sau învățătura lui Isus Hristos, așa cum este revelată în Noul
Testament.

Motive pentru a-L predica pe Hristos astăzi

Ca răspuns la întrebarea de ce ar trebui să-L predicăm pe Hristos astăzi, mulți

ar putea răspunde arătând spre exemplul apostolilor: dacă Petru și Pavel

L-au propovăduit pe Hristos, atunci predicatorii de astăzi trebuie să-L predice pe Hristos. Dar asta

Argumentul imitației este destul de superficial și eronat. Imit-o pe Paul

În predicare, Hristos este o imitație destul de selectivă, deoarece majoritatea dintre noi nu o facem

Imitați-l pe Pavel în călătoriile misionare pentru a predica. Nici nu

Îl imităm pe Pavel mergând mai întâi la sinagogi pentru a predica. Nici

Îl imităm pe Pavel făcând literalmente corturi pentru a sprijini „fabricarea cortului”?

minister”. În toate acestea și în alte cazuri ne dăm seama că

descrierea a ceea ce făcea Pavel nu se traduce neapărat în

prescripție biblică pentru noi astăzi.24 Atunci trebuie să mergem mai adânc pentru a face
cazul să-L predicăm pe Hristos astăzi. Trebuie să ne întrebăm: Care au fost motivele de bază pentru care Pavel și ceilalți apostoli l-au
predicat pe Hristos? Și sunt aceste motive valabile și astăzi pentru predicatorii?

Porunca lui Isus: „Duceți-vă... și faceți ucenici din toate neamurile...”

Un motiv evident, dar evident pentru care apostolii L-au propovăduit pe Hristos a fost porunca de despărțire a lui Isus: „Duceți-vă... și
faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt și învățandu-i Să ascultați. tot ce ți-am
poruncit. Și amintește-ți că Eu sunt mereu cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28:19-20). Deși formula botezului este trinitară,
porunca de a face „ucenici ai [Iisus]” și de a „învăța-i... să asculte de tot ce v-am poruncit”, și promisiunea prezenței lui Isus, toate se
concentrează în mod special pe Isus Hristos. . Apostolul Petru își amintește mai târziu: „

Chiar și apostolul Pavel, care nu a primit mandatul inițial, avea să primească ulterior mandatul specific de a predica pe Hristos. În timp ce
se îndrepta spre Damasc să-i persecute pe creștini, Domnul viu l-a interceptat:

„Eu sunt Isus, pe care îl prigonești. Dar ridică-te și intră în oraș și ți se va spune ce trebuie să faci.” Atunci Isus i-a spus lui Anania să se
întâlnească cu Pavel,

„căci el este un instrument pe care l-am ales ca să poarte numele meu înaintea neamurilor, a împăraților și înaintea poporului lui Israel”
(Fapte 9:5-6, 15).

Atunci apostolilor li s-a poruncit de către Domnul lor înviat să-l propovăduiască pe al lui

„nume” (revelația despre Isus) printre națiuni și au răspuns predicând pe Isus Hristos. Câteva decenii mai târziu, scriitorii Evangheliei au
acceptat această poruncă originală ca mandat. De exemplu, scriind Evanghelia sa, Marcu își dezvăluie preocuparea centrală în versetul său
de deschidere:

„Începutul veștii bune a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Predicatorii creștini de astăzi trăiesc și ei sub porunca de a predica

„numele” lui Iisus Hristos, întrucât mandatul de a predica pe Hristos depășește cu mult primii apostoli și scriitori ai Evangheliei: ajunge
„până la sfârșitul timpurilor”.

Veste incitantă: Regele a sosit!

Pe lângă ascultarea de porunca lui Isus, un alt motiv important pentru predicarea lui Hristos constă în mesajul însuși. Chiar și astăzi, când
un președinte sau o regină vizitează un oraș, sosirea în sine este un eveniment demn de știre. Nimeni nu trebuie să ordone radiodifuzorilor
să spună povestea, deoarece povestea în sine cere să fie spusă. Dacă acest lucru este adevărat pentru sosirea unui președinte sau a unei
regine, cu atât mai mult pentru sosirea „Regelui regilor”. După secole de așteptare pentru Mesia promis de Dumnezeu, după multe
așteptări mari și speranțe mai frustrate, povestea venirii sale trebuie pur și simplu proclamată.

De exemplu, când Andrei, fratele lui Petru, l-a întâlnit pe Isus, el a găsit o priză firească pentru entuziasmul său: „Primul lucru pe care l-a
făcut Andrei a fost să-l găsească pe fratele său Simon și să-i spună: „L-am găsit pe Mesia”... Și l-a adus la Isus” (Ioan 1:41-42). Nevoia
lui Andrei de a spune a fost doar o mică pregustare a zelului misionar al bisericii după învierea lui Isus.

Această poveste trebuie pur și simplu spusă: Dumnezeu și-a ținut promisiunile; mântuirea ta a devenit realitate; Împărăția lui Dumnezeu a
izbucnit în această lume într-un mod nou și minunat; a venit regele!

Vestea dătătoare de viață: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit”.

Un alt motiv important pentru predicarea lui Hristos constă în natura mântuitoare a mesajului. Când a fost un focar de poliomielită în
Columbia Britanică,

Canada, în anii 1970, guvernul nu a pierdut timpul trimițând tuturor părinților mesajul de a-și vaccina copiii împotriva poliomielitei. Era
un mesaj vital; trebuia transmis imediat. Necesitatea numărării a fost evidentă în lumina bolii și a disponibilității unui antidot.

De la căderea în păcat, omenirea a fost înstrăinată de Dumnezeu și sub pedeapsa morții. Toți oamenii cu discernământ pot recunoaște
boala, dar nu toată lumea cunoaște vindecarea. Oamenii trebuie să fie informați despre remediu.

Când temnicerul filipinez a strigat: „Ce trebuie să fac ca să fiu salvat?” Pavel a răspuns: „Crede în Domnul Isus și tu și familia ta vei fi
mântuit” (Fapte 16:30-31). După cum spunea Pavel câțiva ani mai târziu: „Dacă mărturisești cu buzele tale că Isus este Domnul și crezi în
inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:9). Credința în Isus Hristos este antidotul morții veșnice. Într-o
lume moartă în păcat, departe de Dumnezeu, îndreptată către moarte, mesajul dătător de viață al lui Isus Hristos este atât de urgent încât
pur și simplu trebuie spus. Pentru că este un mesaj de speranță, reconciliere, pace cu Dumnezeu, vindecare, restaurare, mântuire, viață
veșnică.

Știre exclusivă: „Nu există mântuire în nimeni altcineva”.

O altă încurajare pentru a-L predica pe Hristos este că Hristos este singura cale

mântuirea. După cum spune Petru: „Nu este mântuire în nimeni altcineva, pentru că există
nici un alt nume sub cer dat printre muritori prin care să fim

mântuit” (Fapte 4:12). Mesajul plin de speranță, dar exclusivist al lui Peter, face ecou

mesaj de la Isus însuși: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni

vine la Tatăl decât prin Mine.”25 Viața veșnică se găsește numai

în Isus Hristos

Dacă Isus ar fi una dintre multele forme de mântuire, biserica s-ar putea relaxa

putin, sperand ca oamenii sa gaseasca o alta cale de a se salva de la moarte.

Dar acum că Hristos este singura cale, urgența predicării lui Hristos este totul

cu atât mai presant nu este mântuire în nimeni în afară de Isus.26

Toate motivele de mai sus pentru predicarea lui Hristos se aplică astăzi la fel de mult ca și în vremurile bisericii Noului Testament,
deoarece porunca lui Isus este valabilă.

"Până la sfârșitul timpului". Într-un secol care numără mai mulți martiri creștini

că de-a lungul istoriei bisericii, vestea bună că a venit Regele este la fel de semnificativă și încurajatoare ca întotdeauna; Într-o epocă
materialistă în care oamenii disperă de sensul vieții umane, vestea vitală că există mântuire de la moarte prin credința în Hristos este la fel
de crucială ca întotdeauna; iar în societatea noastră relativistă și pluralistă, cu mulți așa-numiți salvatori ai săi, vestea exclusivă că nu
există mântuire în nimeni în afară de Isus Hristos este la fel de esențială ca întotdeauna.

Ascultători într-o cultură necreștină

Motivul final al predicării lui Hristos este că ascultătorii noștri trăiesc într-o cultură necreștină. Biserica primară, în natura cazului, s-a
adresat oamenilor care trăiesc într-o cultură necreștină. Oamenii trebuiau să audă despre Hristos și despre diferența pe care o face. Dar
predicatorii contemporani se adresează în mod egal oamenilor care trăiesc într-o cultură necreștină sau post-creștină.

Dacă ascultătorii contemporani ar trăi într-o cultură saturată de gândire și acțiune creștină, s-ar putea presupune că oamenii care ascultă o
predică ar simți cum se leagă ea cu Hristos. Pentru că toată viața este legată de Hristos. După cum scrie Pavel, „El [Hristos] este chipul
Dumnezeului nevăzut... căci în El au fost create toate lucrurile din ceruri și de pe pământ... toate lucrurile au fost create prin El și pentru
El. El însuși este înaintea tuturor lucrurilor și toate lucrurile sunt ținute împreună în El” (Col 1:15-17). Dar predicatorii de astăzi nu pot
presupune că ascultătorii lor vor vedea aceste conexiuni; Ei nici măcar nu pot presupune că ascultătorii lor vor cunoaște semnificația unor
cuvinte ca

„Evanghelie” și „Dumnezeu” și „Hristos”.

Ascultători necreștini

Europa și America de Nord au devenit câmpuri de misiune. Oamenii și-au pierdut drumul și caută ultimul lucru, ceea ce înseamnă scurta
lor existență pe pământ. Serviciile bisericești se îndepărtează rapid de munca creștină

trimite la „servicii de căutare”. Astăzi, atât în închinarea creștină (căutător

sensibil, s-ar spera) și căutând servicii, Hristos trebuie să fie

predicând „Una dintre cele mai fascinante sarcini ale tuturor predicatorilor”, Ioan

Stott scrie, „este să explorezi atât golul omului căzut, cât și al

plinătatea lui Isus Hristos și apoi să demonstrăm cum ne poate umple El

goliciunea, luminează întunericul nostru, îmbogățește sărăcia noastră și aduce oamenii noștri

aspiratii de realizare. „27 Pentru că” a-L găsi pe Hristos înseamnă a atinge realitatea

și experimentează transcendența. Ne oferă un sentiment de stima de sine sau

sens personal, pentru că ne asigură dragostea lui Dumnezeu pentru noi. El pune

ne eliberăm de vină pentru că a murit pentru noi, din închisoarea propriei noastre ființe

centrat de puterea învierii sale și de frica paralizantă

pentru ca el domneste... Dă sens căsătoriei și căminului, muncii și

Timp liber, personalitate și cetățenie. 1128

ascultători creștini

Creștinii dedicați, precum și necreștinii, vor beneficia

predicarea explicit centrată pe Hristos astăzi. Într-o astfel de cultură post-creștină

Predicarea va permite creștinilor să simtă centralitatea lui Hristos în ei

vieți și în lume. Îi va ajuta să-și distingă credința specifică.

a iudaismului, a religiilor orientale, a mișcării new age, a

Evanghelia sănătății și bogăției și alte religii concurente. Continuu

Ei își construiesc credința în Isus, Mântuitorul și Domnul lor. Predicarea lui Hristos într-o

Cultura necreștină îi susține pe creștini, așa cum apa îi susține pe nomazii în

Deşert. Reu afirmă: „Credința și viața creștină autentică pot exista doar pentru un timp

întrucât rămâne o însuşire zilnică a lui Hristos.”29 Chiar şi cei angajaţi

Hristos trebuie să învețe și să reînvețe continuu ce înseamnă să-L slujești pe Isus Mântuitorului tău ca Domn al vieților tale.

Predicarea într-o cultură post-creștină este o responsabilitate uriașă.

pe predicatorii contemporani să-L predice pe Hristos în mod clar, autentic și

Din punct de vedere perceptiv, predicatorii nu mai pot presupune că ascultătorii lor o vor face

discerne legăturile mesajului cu Hristos în contextul a

mentalitatea creștină și în contextul cultului creștin. Sunt

conexiunile trebuie să fie expuse intenționat pentru ca toți să le vadă. John Stott

pune scopul în centrul atenţiei pentru predicatorii contemporani: „Principalul

Scopul predicării este de a expune Scriptura la fel de fidel și relevant ca

că Iisus Hristos este perceput în toată adecvarea lui pentru a satisface nevoile omeneşti „30.

William Hull adaugă acest sfat bun: „Să nu instalăm amvonul pentru

dezbate întrebări periferice sau speculează curiozități ezoterice.................. Ne

suntem acolo pentru a predica pe Isus Hristos ca Domn... Acesta este uimitor al nostru

sarcina: a pune în cuvinte, în așa fel încât ascultătorii noștri să pună în cuvinte

fapte, ziua nouă care este a noastră în Isus Hristos, Domnul nostru.”31

NEVOIA DE A PREDICA

VECHIUL TESTAMENT

Înainte de a ne concentra discuția pe predicarea lui Hristos în mod specific în

propovăduind pe Hristos din Vechiul Testament (Capitolul 2), trebuie mai întâi

Luați în considerare problema generală a predicării Vechiului Testament. Nu este

secret că Vechiul Testament este ca o comoară pierdută în biserica de astăzi.

Comentarii de genul „Vechiul Testament a fost o carte închisă din experiența mea

ence "32 sunt indicative ale unei tendințe. WA Criswell susține că Bătrânul

Testamentul este „poate cel mai neglijat domeniu al Bibliei în vremurile moderne”.
predică „și asta, când este folosit Vechiul Testament,” este adesea doar

text pentru un tratat de actualitate care se îndepărtează curând de contextul său.” 33

Gleason Archer reflectă: „Curios de observat și greu de înțeles este

neglijarea relativă a Vechiului Testament de către creștini în zilele noastre ca duminica

după duminică, vizitatorul obișnuit la biserică în rândul evanghelicului obișnuit,

Biserica care crede în Biblie nu aude niciun mesaj de la evrei

Scripturi.” Și întreabă: „Cum se pot aștepta pastorii creștini să-și hrănească

Ei apelează la o dietă spirituală echilibrată dacă neglijează complet cele 39 de cărți ale Sfintei Scripturi despre care Hristos și întregul
Noul Testament.

Au primit autorii propria lor hrană spirituală? "34

Statisticile sunt greu de obținut, dar din rapoartele mai multor

denumiri este sigur de a concluziona că mai puțin de 20 la sută din

Predicile pe care le aude un membru obișnuit al bisericii se bazează pe Vechiul Testament

text.35 Această cifră este și mai revelatoare când ne amintim că Antic

Testamentul constituie aproximativ trei sferturi din canonul creștin. cel

redactorul unei reviste evanghelice pentru predicatori deplânge: „Primesc anual

sute de manuscrise de predică de la slujitori într-o varietate de versiuni protestante

denominatii... Mai puţin de o zecime din predicile înaintate la

Predicarea se bazează pe texte din Vechiul Testament „36.

Motivele lipsei de predicare a Vechiului Testament

Pot exista multe motive individuale pentru lipsa predicării Vechiului Testament. Vom discuta patru dintre cele principale: utilizarea
lecționarelor, erudiția critică a Vechiului Testament, respingerea Vechiului Testament și dificultățile predicării din Vechiul Testament.

Utilizarea lecționarelor

Utilizarea lecționarilor a avut un impact pozitiv și negativ asupra

predicarea Vechiului Testament. În mod pozitiv, prin includerea Vechiului Testament

lecturi, lecționarii au contribuit cu siguranță la Vechiul Testament

să fie auzit din nou în slujbele de închinare creștină. Foster McCurley

recunoaște: „În propria mea tradiție luterană nu a fost până în... 1958...

că o lecție din Vechiul Testament era prescrisă pentru lectură săptămânală în

Serviciu. Până în prezent, în majoritatea bisericilor luterane americane doar una

Se citise o epistolă și o Evanghelie...”37

Cu toate acestea, citirea unei „lecții din Vechiul Testament” nu este neapărat

se traduce în predicare, deoarece majoritatea pastorilor își vor alege textul de predicare

a lecturilor Noului Testament. Această preferință pentru Noul Testament

Textul este dictat parțial de predilecțiile ciobanilor, dar este și construit

în majoritatea lecționarelor. Pe măsură ce urmăm anul bisericesc (viața lui Hristos)

de la Advent la Crăciun la Bobotează, la Post, la Paști și la Rusalii,

Lecturile continue tind să provină din una dintre Evanghelii. Prin urmare,

Lecturile Vechiului Testament oferă cel mult un rol de sprijin. Ce este

mai mult”, lecturile Vechiului Testament...au o continuitate redusă sau deloc

Duminică până duminică.” 38 Astfel, urmând anul bisericesc și furnizând

În continuitatea lecturilor Evangheliei, lecționarii înclină selecția textelor de predicare în favoarea Noului Testament.

Dennis Olson ridică o altă îngrijorare. El observă că „majoritatea

lecționarii folosesc lecturi dintr-un corp destul de limitat al Vechiului Testament

material” – în principal Isaia, Ieremia, Geneza, Exodul și Deuteronom.

„Citatele din alte cărți ale Vechiului Testament dispar rapid... În ea

forma actuală a majorității lecționarilor, optzeci la sută din Vechiul Testament

mărturia nu este niciodată citită în cultul congregațional, cu atât mai puțin predicată.

Este ca și cum ai lua Orchestra Simfonică din Boston și ai dezbrăca de tot

douăzeci la sută din jucătorii săi... Ce se întâmplă când îl demontăm pe Bătrân

Va la douăzeci la sută din vocea ta completă? Ce accent teologic

sunt pierduți? "39

Bursa critică a Vechiului Testament

Un motiv mai serios pentru lipsa predicării Vechiului Testament este

Tipul de pregătire din Vechiul Testament pe care o primesc mulți predicatori în diverse

seminarii teologice și universități. „La începutul secolului al XX-lea

secolul, exegeza teologică ca principală preocupare a Bibliei

erudiţia fusese înlocuită de concepţia ştiinţifico-istorică a

sarcina savantului „.40 Critica superioară concentrată pe critica originii,

forma critică și istoria religiei. Vechiul Testament a fost studiat

doar pentru a recupera istoria Israelului, istoria literaturii sale și a

istoria religiei lor, iar viitorii predicatori au rămas fără un cuvânt de

Dumnezeu să predice. Ilustrativ al sterilității pregătirii teologice a fost

demisia lui Julius Wellhausen (de faimă critică sursă) ca profesor de

teologie la Universitatea din Greifswald și acceptarea de către acesta a funcției de

Profesor de limbi semitice la Halle. El a explicat motivul lui

trecerea de la teologie la limbile semitice în felul următor: „Am devenit a

teolog pentru că era interesat de tratarea științifică a Bibliei;

Treptat mi-am dat seama că un profesor de teologie

De asemenea, are sarcina practică de a pregăti studenții pentru serviciul în

Biserica Evanghelică și că nu îndeplinea această sarcină practică, dar

mai degrabă, în ciuda tuturor rezervelor din partea mea, îmi invalidam ascultătorii

Biroul tau. „Aproximativ cincizeci de ani mai târziu, pregătirea pentru a predica din Vechi
Voința nu se îmbunătățise, cel puțin nu în Germania. Von Rad observă că „studii din Vechiul Testament... cu seriozitate aproape
religioasă,...

a instruit oamenii la etica discernământului istoric incoruptibil;

dar nu-i instruise să recunoască public Vechiul Testament. . .

- ceea ce teologii numesc in statu confessionis." 42 Apariţia recentă a

critica editorială, critica retorică, critica narativă și

abordarea canonică are o promisiune mai mare decât savanții biblici să se concentreze

energia sa de a înțelege mesajul literaturii Vechiului Testament către

Israel și, astfel, ajută la pregătirea cursanților pentru sarcina lor de predicare

Vechiul Testament.43

Respingerea Vechiului Testament

Un alt motiv pentru lipsa predicării Vechiului Testament este respingerea totală a Vechiului Testament. Respingerea Vechiului Testament
are o istorie lungă, datând din Marcion. Pentru a ne face o idee despre motivele pentru care oamenii resping Vechiul Testament, vom trece
în revistă pe scurt pozițiile a patru teologi: Marcion, Schleiermacher, von Harnack și Bultmann.

Marcion (cca. 85-160)

Marcion era un armator bogat pe coasta de sud a Mării Negre.

În jurul anului 140 d.Hr. s-a mutat la Roma, unde a devenit membru.

a bisericii. „În timp ce se afla la Roma, el a cedat influenței

Maestrul sirian neortodox Pig, de la care a derivat baza lui

învățătură, diferențierea dintre Dumnezeul înfățișat în Antic

Testament şi Dumnezeul înfăţişat în Noul.”44 Când era Marcion

Excomunicat în 144, el și-a întemeiat propria biserică și și-a răspândit părerile sale ciudate în toată lumea.

La fel ca gnosticii, 45 Marcion avea o viziune dualistă asupra universului: lumea materială este rea, iar lumea spirituală este bună. Un
Dumnezeu bun (Duhul curat) nu ar fi putut crea această lume materială. Deoarece Dumnezeul Vechiului Testament este Dumnezeul
Creator, el trebuie să fie o zeitate inferioară, un demiurg. Îl găsim și în Vechiul Testament ca Dumnezeul legii, un Dumnezeu al mâniei,
un Dumnezeu al războiului, un judecător sever. Dumnezeul revelat în Noul Testament, prin contrast, este un Dumnezeu al iubirii, al
harului și al păcii. Adevăratul Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos să ne salveze din această lume rea. Pentru că a început cu

un Dumnezeu diferit în fiecare dintre Testamente și pentru că a văzut că i se părea

contradicțiile dintre Testamente, Marcion a respins Vechiul

Testament și a încercat să curețe Noul Testament de toate referințele la

Vechiul Testament. Respingerea totală a Vechiului Testament de către Marcion a forțat

biserica creştină să reflecteze asupra canonului ei. Biserica a concluzionat că

Vechiul Testament aparținea atât canonului său, cât și Noului: ambele erau

unul.46

Declarația oficială a bisericii în anul 38247 d.Hr. C. Faptul că și cărțile Vechiului Testament ebraic aparțineau canonului său ar fi trebuit
să rezolve problema. Din păcate, acesta nu a fost sfârșitul poveștii. Gânditorilor independenți le este greu să se supună canonului biblic
(regula, standardul), să ducă captiv fiecare gând în Scripturi. Sau, altfel spus, este extrem de dificil să intri în cercul hermeneutic pentru a
interpreta Vechiul Testament cu presupuneri biblice autentice. Este foarte ușor să începem cu presupoziții nebiblice și să facem din ele
regula (canonul) după care judecăm Scriptura. Punctul de pornire nebiblic al lui Marcion au fost doi zei, iar Biblia a fost sfâșiată. În loc de
supunerea respectuoasă față de Scripturi ca cuvânt al lui Dumnezeu, Marcion a domnit peste Scripturi.

Alții au călcat pe urmele lui Marcion. Savanții nu trebuie, ca Marcion, să înceapă cu doi zei. Ei trebuie doar să subscrie la o nouă definiție

a revelației sau la o nouă viziune asupra religiei sau la un nou standard de etică - și în loc să se supună canonului, ei stăpânesc asupra
canonului și încep să taie anumite părți ca fiind inferioare și nedemne. De-a lungul istoriei bisericii marcionismul, în sensul respingerii

sau ignorarii vechiului

Testament, continuă să reapare la suprafață. Nu trebuie să trecem în revistă toată istoria; 48 câteva citate din savanți influenți recenti vor fi

suficiente pentru a sublinia ideea.

Friedrich Schleiermacher (1768-1834)

Schleiermacher este renumit pentru noua sa definiție a religiei ca „sentiment de dependență absolută de Dumnezeu. „În plus, el definește

revelația ca ceva nou în sfera sentimentelor religioase, care este de bază pentru anumite vieți a comunității religioase...”49 Cu această

întorsătură subiectivă către revelație, Vechiul Testament ajunge să fie privit nu numai ca precreștin, ci și ca un subcreştin. Schleiermacher

nu vede nicio continuitate între

iudaism și creștinism; În schimb, el susține că „relațiile dintre

„Creștinismul la iudaism și păgânismul sunt aceleași, în măsura în care trecerea de la oricare dintre acestea la creștinism este o tranziție la

o altă religie”. 50 El sugerează, de asemenea, că ar fi mai bine dacă Vechiul Testament ar fi pus după Noul ca anexă. . . „51 Kraeling, un

admirator, scrie: „Cel mai mare teolog al protestantismului din secolul al XIX-lea a fost

astfel în favoarea punerii Vechiului Testament într-o poziţie extrem de subordonată. Dar ezită să tragă toate consecințele punctului său de

vedere. alăturandu-se grupului marcionit. "52

Adolf von Harnack (1851-1930)

Harnack a fost un exponent influent al protestantismului liberal. El a scris

Lucrarea clasică despre Marcion. „El recunoaște că Marcion a mers prea departe în a considera pe Dumnezeul Creator și pe Dumnezeul

creștin doi zei complet diferiți... Dar asta, susține el, nu poate salva Vechiul Testament”. Întrebare Creștinii trebuie „să ia în considerare

răul pe care Vechiul Testament îl face cauzei lor. O mare parte a opoziției față de creștinism în lumea modernă se bazează pe Vechiul

Testament, care oferă oamenilor multe oportunități de a ataca și de a ridiculiza Biblia...”53 Harnack sugerează că Vechiul Testament ar

trebui inclus cu Apocrife”, cărți care sunt utile de citit, dar nu obositoare. „54 Aceasta este părerea lui considerată: „Lasând deoparte

Vechiul Testament din secolul al II-lea a fost o eroare pe care biserica a respins-o pe bună dreptate; reținerea lui în secolul al XVI-lea a
fost o soartă pe care Reforma nu a putut-o evita încă; dar totuşi să-l păstreze după

secolul al XIX-lea ca document canonic în cadrul protestantismului

rezultă dintr-o paralizie religioasă și ecleziastică”. 55

Rudolf Bultmann (1884-1976)

Am putea lua în considerare multe alte persoane, 56 dar ne vom muta direct la

influentul Rudolf Bultmann. Cercetătorii au dezbătut dacă Bultmann

ar trebui clasificat drept marcionit, deoarece nu respinge vechiul

voinţă deplină.57 Dar nu se poate nega că îi acceptă valoarea pentru

biserica într-un sens foarte restrâns și negativ. În „Sensul lui

Vechiul Testament pentru credinţa creştină”, recunoaşte că „Noul

Testamentul presupune Vechiul, Evanghelia presupune Legea.” Dar apoi

continuă spunând: „Poate fi doar din motive pedagogice ca

Biserica creștină folosește Vechiul Testament pentru a-l face pe om să conștientizeze

stând sub cererea lui Dumnezeu”. 58 Aceasta este partea „pozitivă”.

Dar aceste afirmații minime și calificate cu privire la importanța

Vechiul Testament pentru creștin trebuie să fie cântărit față de cel al lui Bultmann

afirmaţii negative tulburătoare din acelaşi articol: „Credinţei creştine

Vechiul Testament nu mai este o revelație așa cum a fost și continuă să fie pentru

Evreii Pentru persoana care se află în interiorul Bisericii, istoria lui Israel este a

capitol inchis... Istoria lui Israel nu este istoria noastră și în măsura în care a făcut-o Dumnezeu

Și-a arătat harul în acea poveste, că harul nu este pentru noi... Pentru noi, the

Istoria lui Israel nu este o istorie a revelației. Evenimentele care au însemnat

ceva pentru Israel, care era Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai înseamnă nimic pentru noi...

Pentru credința creștină, Vechiul Testament nu este în adevăratul sens al lui Dumnezeu

Cuvântul „59

Vechiul Testament este încă defăimat și slăbit. Astăzi, marcionismul poate să nu fie promovat la fel de flagrant precum a fost de către
teologii care tocmai au trecut

recenzia noastră, dar ideile au aripi și chiar și în locuri îndepărtate acestea

ideile pernicioase au contaminat imaginea Vechiului Testament60.

În plus, astăzi marcionismul este încurajat implicit de către predicatori care

Omiteți sau plătiți numai gura Vechiului Testament. Este, de asemenea, încurajat de

predicatorii care folosesc Vechiul Testament doar „ca o farfurie pentru a spori

unicitatea învățăturilor lui Isus”. 61

Din păcate, chiar și astăzi se pune întrebarea dacă Dumnezeul Vechiului Testament este Dumnezeul Noului Testament. Este o întrebare
care a tulburat biserica de secole și a tulburat apele dezbaterii teologice. Dar este o întrebare nebună, deoarece nu se naște din Scripturi
înseși. În fiecare dimineață și seară israeliților li se aducea aminte: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru, Domnul este unul”
(Deuteronom 6:4). Isus, adevăratul israelit, l-a descoperit pe acest Domn și l-a numit Tată. Putem ridica întrebări despre diferite
accentuări și tensiuni între cele două Testamente, dar a contempla problema zeilor diferiți înseamnă a lua punctul de plecare în afara
canonului într-o religie străină.

Dificultăți în predicarea Vechiului Testament

Începând cu presupozițiile biblice ale unui singur Dumnezeu și a unei Biblii nu atenuează toate dificultățile predicării Vechiului
Testament, desigur, dar ne permite să le abordăm în contextul credinței creștine istorice. Căci nu există nicio îndoială că un alt motiv
important pentru disprețuirea Vechiului Testament este dificultatea reală cu care se confruntă predicatorul în predicarea din Vechiul
Testament. Putem distinge cel puțin patru seturi de dificultăți: istorico-culturale, teologice, etice și practice.

Dificultăţi istorico-culturale

Vechiul Testament este o carte veche plasată într-o societate agricolă din Orientul Mijlociu. Intrăm într-o lume străină a templelor și
sacrificiilor de animale, a zilelor sabatice și a legilor dietetice. Această lume este departe de biserica modernă într-un mediu urban
occidental, post-industrial. Predicand din Vechiul Testament, predicatorul se confrunta fata in fata cu diviziunea istorico-culturala. Pare
imposibil să ținem predici relevante din această carte veche.

Imensul decalaj istorico-cultural pare a fi motivul principal pentru

lipsa de predicare a Vechiului Testament astăzi. Donald Gowan în a lui

Cartea Reclaiming the Old Testament for the Christian Amvon afirmă că

„Problema centrală cu care s-au confruntat predicatorii moderni care încearcă să o facă

a folosi Vechiul Testament cu fidelitate este discontinuitate”. 62 Vechiul Testament

pare să aibă puțin de spus creștinilor care trăiesc într-o eră complet diferită

cea a lui Israel. Abordând acest subiect dintr-un unghi diferit, Walter

Kaiser ajunge la aceeași concluzie: „Să anuleze toate motivele pentru

neglijarea Vechiului Testament...este tema povestirii istorice a Bibliei

particularitate; adică cuvintele lui sunt mai frecvente, dacă nu întotdeauna în Vechiul

Will, adresată unor persoane anume aflate într-o anumită situație într-o anumită

timp şi într-o anumită cultură. Aceasta este adevărata dificultate”. 63

Desigur că prezintă o problemă majoră pentru predicarea relevantă a

În Vechiul Testament de astăzi, decalajul cultural-istoric nu trebuie văzut

complet negativ Datorită faptului că, încă din vremurile noastre, discernăm a

Decalajul istorico-cultural relevă faptul că Vechiul Testament a abordat

propriul său timp într-un mod relevant: cuvântul lui Dumnezeu nu plutea sus deasupra Israelului ca a

cuvânt etern, dar a intrat în cultura Israelului într-un mod relevant. În loc de a

obstacol, prin urmare, decalajul istorico-cultural poate deveni o provocare pt

predicatori pentru a discerne această relevanță trecută și pentru a predica mesajul

Vechiul Testament este la fel de relevant astăzi pe cât se adresa Israelului în trecut.64

Dificultăți teologice

Cu mai bine de opt sute de ani în urmă, Marcion sa confruntat cu biserica

Câteva dificultăți teologice importante în predicarea Vechiului Testament.

De exemplu, el a observat diferențe între Dumnezeul revelat în Vechi

Testament şi în Noul Testament: în Dumnezeul Vechiului Testament

a ordonat lui Israel să „extermine” pe canaaniți fără milă (Ios

11:20), „dar Hristos a interzis orice putere și a propovăduit mila și pacea”; "el

Creatorul trimite foc la cererea lui Ilie (2 Regi 1:9-12), dar

Hristos interzice ucenicilor să ceară foc din ceruri ";" Bătrânii

Testamentul Dumnezeu este puternic în război; Hristos aduce pace”65.

Nu trebuie să începem cu doi zei diferiți pentru a observa că există diferențe între revelația lui Dumnezeu din Vechiul Testament și cea
din Noul Testament. Vechiul Testament Îl prezintă uneori pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu aspru și judecător, „pedepsind copiii pentru
nelegiuirea părinților până la a treia și a patra generație a celor care Mă resping” (Exodul 20:5), în timp ce Noul Testament îl prezintă pe
Dumnezeu ca fiind cineva care „atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu” (Ioan 3:16) și care iartă repede (1 Ioan 1:9).

Vechiul Testament prezintă binecuvântările lui Dumnezeu în domeniul bogăției materiale (mulți copii, animale, culturi - Deuteronom
30:9), în timp ce Noul Testament vede cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu ca fiind „viața veșnică” (Ioan 3:16). Vechiul
Testament pare să prezinte mântuirea prin fapte (de exemplu, „Dacă veți asculta de porunci... atunci veți trăi...”; Deuteronom 30:16), în
timp ce Noul Testament prezintă mântuirea prin credință (Romani 5:1). În predicarea din Vechiul Testament, predicatorii trebuie să
rezolve aceste tensiuni și multe alte tensiuni.

În capitolele 3 și 4 vom vedea cum a încercat biserica să abordeze aceste probleme cu ideea revelației progresive.

Dificultăți etice

Pe lângă problemele istorico-culturale și teologice, predicatorii

se va confrunta cu dificultăţi etice. Acum opt sute de ani

Marcion a întâlnit deja unele dintre aceste obstacole etice: „În lege
Se spune: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Domnul, însă,

Ei bine, se spune în Evanghelie: „Dacă cineva te lovește în obraz, oferă-i

încă unul. În Lege, Dumnezeu (Creatorul) spune: „Îl vei iubi pe cel care

te iubește și urăște dușmanul tău. Dar Domnul nostru, cel bun, spune: „Iubire

vrăjmașilor voștri și rugați-vă pentru cei ce vă persecută”. 166

Aceste probleme particulare au fost evidențiate în întreaga biserică.

istoria de detractori ai Vechiului Testament. Dar predicatorii vor fi

confruntat și cu multe alte dificultăți etice. De exemplu, legea

lui Moise a cerut execuția nu numai a ucigașilor, ci și a

vrăjitoare (Exod 22:18), idolatri (Deut. 13:6-10; 16:2-7) și chiar un

„fiu încăpăţânat şi răzvrătit” (Deut. 21:18-21). Și unii dintre psalmi

roagă-te lui Dumnezeu să anihileze vrăjmașul și nu numai: „Fericiți vor fi cei ce iau

micuții voștri și aruncați-i împotriva stâncii! „(Ps 137:9; cf. Ps 109:6

13) .67

Creștinii sensibili pot fi ușor jigniți de anumite părți ale Vechiului Testament.

Voi. În acest sens, John Bright ridică interesanta întrebare cum

de ce, „deși Vechiul Testament ne jignește uneori creștinul

sentimente, se pare că nu jignește „sentimentele creștine” ale lui Hristos! Ar putea

Chiar s-ar putea să fim mai sensibili din punct de vedere etic și religios decât el? Sau este

Poate că nu vedem Vechiul Testament și Dumnezeul lui, ca el

făcut? "68

Dificultăți practice

Pe lângă dificultățile istorico-culturale, teologice și etice,

Există, de asemenea, unele dificultăți practice evidente în predicarea

Vechiul Testament. Foster McCurley descrie provocările: „The Old

Voința este atât de largă; necesită o amploare uimitoare de cunoștințe a

istorie, literatură și teologie... În loc să acopere un secol ca

face Noul Testament, Vechiul Testament se întinde pe douăsprezece secole de

literatură și aproximativ optsprezece ani de istorie... Lărgimea antichității

Studiul voinței... în sine este terifiant și solicitant pentru inter

preter. "69

Motive pentru a predica atât din Vechiul cât și din Noul Testament

În ciuda acestor obstacole majore, există multe motive pentru care pastorii ar trebui să predice din Vechiul Testament: (1) Vechiul
Testament face parte din canonul creștin, (2) dezvăluie povestea mântuirii care duce la Hristos, (3) proclamă adevăruri nu se găsește în
Noul Testament, (4) ne ajută să înțelegem Noul Testament, (5) evită neînțelegerile din Noul Testament și (6) oferă o înțelegere mai
completă a lui Hristos. Pe măsură ce încheiem acest capitol, vom discuta primele cinci motive.

Vechiul Testament face parte din canonul creștin

Primul motiv al predicării din Vechiul Testament este că biserica a acceptat această colecție de cărți ca parte a canonului său. Acceptarea
unui document ca parte a canonului cuiva doar pentru a permite ca acest „standard pentru credință și viață” să adune praf are puțin sens.
Dacă Vechiul Testament face parte din canonul creștin, atunci ar trebui să fie folosit în biserică. Pavel îl instruiește pe Timotei „să acorde
atenție citirii publice a Scripturilor [i.e.

Vechiul Testament], îndeamnă, învață” (1 Tim. 4:13). Mai târziu, Paul o face

Argumentul că Vechiul Testament este inspirat („respirat de Dumnezeu”) să fie

folosit. El scrie: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța,

pentru mustrare, pentru îndreptare și pentru instruire în dreptate, că

toți cei care aparțin lui Dumnezeu pot fi competenți, echipați pentru orice bine

lucrare” (2 Tim 3:16-17). Vechiul Testament, spune Pavel, este util pentru

invatandu-i pe crestini. Conține învățături pe care Noul Testament pur și simplu

presupune, dar nu se repetă neapărat (vezi exemplele de mai jos). De fapt, în

În versetul anterior (15), Pavel afirmă că „scrierile sfinte... sunt în stare

pentru a te instrui [literalmente, „te face înțelept”] pentru mântuire prin credință în

Iisus Hristos ". Vechiul Testament este util și pentru „mustrare”, adică pentru

arătându-le păcătoșilor greșeala căilor lor, ca să se poată întoarce la cele sfinte

trăiește (gândește-te la legea morală și la literatura de înțelepciune). Este, de asemenea, util

pentru „corecție”, adică „a îndrepta ceea ce fusese îndoit sau

răsucit." În sfârşit, spune Pavel, este util să „se antreneze în dreptate”, ceea ce

adică instruire care va duce la o stare de neprihănire. 70 În Romani 15:4

Pavel adaugă elementul de speranță pe care îl putem primi din Vechiul Testament:

„Ceea ce a fost scris în vremurile trecute, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca cu fermitate şi încurajare din Scripturi să avem
nădejde”.

Apostolul Petru este de acord cu Pavel că creștinii ar trebui să folosească Vechiul Testament. El le scrie creștinilor împrăștiați: „Le-a fost
descoperit

[profeții] care nu s-au slujit pe ei înșiși, ci ție, cu privire la lucrurile care vi s-au propovăduit acum...” (1 Pet. 1:12). Fiecare biserică
creștină de astăzi trebuie să asculte Vechiul Testament pentru funcția sa de a învăța, mustra, corecta și antrena în dreptate, precum și
pentru speranța pe care o aduce și pentru instrucțiunile pe care le oferă pentru „mântuirea prin credința în Hristos Isus” (2 Tim. . 3:15).

Vechiul Testament dezvăluie povestea mântuirii care duce la Hristos

Al doilea motiv al predicării din Vechiul Testament este că descoperă

Povestea lungă a mântuirii care culminează cu venirea lui Isus

Hristos.71 Vechiul Testament dezvăluie actele de mântuire ale lui Dumnezeu în a

poveste care se întinde de la creație până chiar înainte de venirea lui Hristos. Ea dezvăluie modul în care Dumnezeu, după căderea în
păcat, caută să-și salveze poporul și să-și restabilească împărăția (stăpânirea) pe pământ. Ea dezvăluie actele răscumpărătoare ale lui
Dumnezeu de-a lungul multor secole, precum și promisiunile lui Dumnezeu și împlinirile lor. Nu găsim această istorie lungă a actelor
mântuitoare ale lui Dumnezeu în Noul Testament; doar presupune și se bazează pe această poveste. Deoarece numai Vechiul Testament
dezvăluie această istorie răscumpărătoare, ea este indispensabilă pentru biserica creștină.

Putem compara istoria răscumpărătoare cu o dramă cu multe acte. Primul act îl arată pe Dumnezeu creând o împărăție frumoasă în care va
fi onorat ca Rege. Cel de-al doilea act tratează o tentativă de lovitură de stat în împărăție, când oamenii se alătură lui Satana și se
răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Se termină nu numai cu pedeapsa cu moartea lui Dumnezeu, ci și cu asigurarea lui Dumnezeu că El
nu va renunța la împărăția Sa, pentru că Dumnezeu rupe alianța rea și instaurează vrăjmășie între „sămânța femeii” și sămânța celui rău.
Actul 2 este urmat de nenumărate acte în care Dumnezeu își mântuiește poporul. Un punct culminant este chemarea lui Avraam în care
Dumnezeu îi promite mulți urmași, pământ și (observați planul universal al lui Dumnezeu) „în voi vor fi binecuvântate toate familiile
pământului” (Geneza 12:3; cf. Isaia 2:3 = Mica 4:2).

ieșirea din Egipt, stăpânirea regelui David și întoarcerea exilaților. Dar punctul culminant nu a fost încă atins. Punctul culminant vine în
Noul Testament, când Dumnezeu își trimite propriul Fiu pentru a salva lumea.
Prin urmare, așa cum nu se poate înțelege ultimul act al unei drame fără a cunoaște actele precedente, tot așa acest act culminant al lui
Dumnezeu care a trimis pe Fiul Său nu poate fi înțeles fără a cunoaște actele anterioare ale lui Dumnezeu. Deoarece aceste acte sunt
consemnate numai în Vechiul Testament, predicarea istoriei Vechiului Testament este indispensabilă pentru biserica creștină.

Vechiul Testament proclamă adevăruri care nu se găsesc în Noul Testament Un al treilea motiv pentru predicarea din Vechiul
Testament este că dezvăluie adevăruri pe care nu le cunoaştem din nicio altă sursă. Când Iisus a fost întrebat care este marea poruncă a
legii, el a putut să folosească Vechiul Testament pentru a arăta că este porunca iubirii (Marcu 12:29-32). Dar Noul Testament nu repetă
tot ceea ce învață Vechiul Testament; poți pur și simplu să asumi învățătura Vechiului Testament pentru că a fost acceptată ca cuvânt al
lui Dumnezeu.

De exemplu, numai în Vechiul Testament primim revelația cuprinzătoare a lui Dumnezeu ca Creator suveran, complet diferit de creația sa
încă implicată în el. Numai în Vechiul Testament aflăm că Dumnezeu a creat ființele umane după chipul Său pentru a avea comuniune cu
el și cu alții și cu mandatul de a dezvolta și îngriji pământul.

Numai în Vechiul Testament primim o imagine a căderii omului în păcat, care a dus la moarte, zdrobire și dușmănie între sămânța femeii
și sămânța șarpelui. Numai în Vechiul Testament auzim că Dumnezeu l-a ales pe Avraam/Israel ca cap de pod pentru a-și restaura
împărăția pe pământ. Numai în Vechiul Testament găsim detalii despre legământul

Dumnezeu cu Israel, cele zece cuvinte ale legământului (Decalog), binecuvântări și blesteme. Numai în Vechiul Testament auzim despre
venirea lui Mesia și despre Ziua Domnului.

Diferitele învățături ale Vechiului Testament sunt suficiente pentru a forma o viziune cuprinzătoare asupra lumii, adică interrelația dintre
Dumnezeu, ființele umane și lume.

O viziune asupra lumii este crucială, deoarece acționează ca o grilă care clasifică și interpretează

informații și ne ajută să înțelegem lumea, locul și sarcina noastră

în ea.72 Viziunea despre lume a Vechiului Testament este destul de diferită de celelalte

viziuni despre lume precum politeismul, panteismul, gnosticismul, deismul, ateismul și naturalismul. Noul Testament nu oferă o altă
viziune asupra lumii, ci pur și simplu o presupune pe cea predată în Vechiul Testament.

Pe lângă aceste învățături fundamentale, Vechiul Testament oferă o bogăție de

alte învățături care pot sau nu să aibă ecou în Noul Testament.

Unele dintre acestea sunt suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor națiunilor (Isaia 10:5-19;

Habacuc), incomparabilitatea lui Dumnezeu (Isaia 40:12-31), problema

suferința poporului lui Dumnezeu (Iov, Psalmi), responsabilitatea umană pentru

promovarea dreptății sociale (Deuteronom 15, Amos, Mica, Isaia), darul

a iubirii sexuale (Geneza 2:18-28; Cântarea cântărilor) și o viziune plină de speranță despre

pământ nou (Isaia 11:6-9; 65:17-25). Lipsit de aceste învățături ale Vechiului Testament,

Predicarea devine anemică. Michael Duduit judecă: „Pentru noi să neglijăm

aceste cărți din predicarea noastră este să abandonăm congregațiile noastre

superficialitate teologică și mediocritate”. 73

Vechiul Testament ne ajută să înțelegem Noul Testament În noaptea dinaintea morții Isus, el a sărbătorit Paștele împreună cu ucenicii
săi. Dar s-a întâmplat ceva ciudat. Matei ne spune că Isus a luat un pahar și a spus: „Acesta este sângele meu al legământului, care este
turnat pentru mulți pentru iertarea păcatelor” (26:28). Poate că am auzit aceste cuvinte atât de des încât nu le mai găsim ciudate, dar
despre ce vorbim despre „sânge” și „legământ”? N-am ști niciodată dacă nu cunoaștem învățăturile Vechiului Testament despre Paște și
despre legământul lui Dumnezeu cu poporul Său și despre jertfele de sânge necesare pentru a ispăși păcatele lor.
Sau luați în considerare conceptul de biserică. Fără Vechiul Testament noi

nu pot ști ce este biserica, deoarece Noul Testament descrie

Biserica în imagini ale Vechiului Testament. Pavel descrie biserica ca „

templul Dumnezeului celui viu” (2 Corinteni 6:16) și „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16).

Petru descrie, de asemenea, biserica în conceptele Vechiului Testament: „o rasă aleasă,

o preoție împărătească, un neam sfânt, propriul popor al lui Dumnezeu, ca să poți

vestiți faptele mărețe [laude, NIV] ale Celui care v-a chemat întunericul la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Chiar și felul în care Peter

descrie sarcina bisericii derivată din Vechiul Testament, unde noi

scrie: „Oamenii pe care i-am format pentru mine ca să poată declara

lauda mea” (Isaia 43:21). Când Isus a dat bisericii sale marele mandat

pentru a „face ucenici din toate neamurile” (Matei 28:18-20), el a reiterat sarcina de a

Israel: „Te voi da ca lumină neamurilor, ca să fie mântuirea mea

ajunge la capătul pământului” (Isaia 49:6; cf. Geneza 12:3). John Bright Rezumat

dezvăluie multe dintre aceste concepte Vechiului Testament: „Noul Testament

înțeles...[biserica] ca adevăratul Israel, legământul și slujitorul lui Dumnezeu

poporului, chemat să arate dreptatea Regatului său înaintea

lume, însărcinat cu proclamarea acelui Împărăție în lume și

chemați oameni la părtășia lor de legământ”. 74

Noul Testament este plin de multe alte imagini și concepte al căror sens nu le putem cunoaște fără Vechiul Testament. Gândiți-vă, de
exemplu, la concepte precum Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu, mântuire, profet, preot, rege, ispășire, lege, credință, speranță, iubire,
Hristos, Fiul omului, păstor bun și slujitor al lui Dumnezeu. Prin urmare, predicarea Vechiului Testament ajută o congregație să înțeleagă
Noul Testament.

Vechiul Testament previne înțelegerea greșită a Noului Testament Un motiv și mai important pentru predicarea din Vechiul
Testament este că previne înțelegerea greșită a Noului Testament. De exemplu, primul lucru pe care îl citim despre lucrarea lui Isus este
că el a început să predice,

„Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 4:17). Ce este

„împărăția cerurilor”? Fără Vechiul Testament ne întrebăm: Este aceasta o împărăție în ceruri, departe de această lume rea? Se pare că
găsim confirmarea acestui punct de vedere mai târziu, când Isus îi spune lui Pilat: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan
18:36). În consecință, mulți creștini speră să scape din această lume rea și să-și ocupe „conacul în

dragă”. Fără să-și dea seama, ei au adoptat viziunea marcionistă/gnostică a mântuirii, care este evadarea din această lume rea, materială.
Dar oare Isus spune cu adevărat că împărăția lui este numai în ceruri?

FF Bruce scrie că Isus „a folosit un limbaj care trebuie să fi chemat

clopoțel tare, sau mai multe clopote tare, în mintea acelor ascultători care aveau

o oarecare conștientizare a moștenirii poporului său [Vechiul Testament]. cel

domnia lui Yahweh, Dumnezeul lui Israel, a fost de secole dominantă

tema în închinarea națională... faptele mărețe ale lui Iahve în creație și

istoria prefigura acea zi care urma când avea să fie ascultat ca

Rege peste tot pământul. „75 În conformitate cu așteptarea clară a Anticului

Testament, împărăția lui Dumnezeu (domnia) se va întoarce pe acest pământ. A schimbat Isus această așteptare de la pământ la cer? O
traducere mai clară a cuvintelor lui Isus către Pilat este: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36, NRSV), ceea ce
înseamnă că împărăția lui Isus își are originea în ceruri. Dar Isus continuă așteptarea Vechiului Testament că împărăția cerurilor (=
împărăția lui Dumnezeu) va veni pe acest pământ. De fapt, cu prezența și minunile sale, Isus spune: „Împărăția lui Dumnezeu a venit la
voi” (Luca 11:20).

Dar încă nu este complet. De aceea Isus își învață poporul să se roage,

„Vine împărăția ta. „Facă-se voia Ta, precum și pe pământ, precum în ceruri” (Matei 6:10). Când Isus va veni din nou și acesta va fi actul
final în această dramă răscumpărătoare, el va aduce împărăția perfectă a lui Dumnezeu pe acest pământ. „După făgăduința Lui, așteptăm
cu nerăbdare ceruri noi și un pământ nou, unde neprihănirea este acasă” (2 Petru 3:13; cf. Apoc. 21:1).

În mod clar, unul dintre pericolele citirii Noului Testament fără fundalul său din Vechiul Testament este o neînțelegere gravă a învățăturii
Noului Testament. Marvin Wilson a scris un capitol serios despre

„Unde a mers prost biserica”. El notează că „Biserica a acordat puțină atenție îndemnului lui Pavel de a continua în ceea ce învățase el și

el credea în contextul începuturilor sale ebraice. Mai degrabă, așa cum a devenit

tot mai elenizat. . . , au început să fie duși la străini

învățături (cf. ebr. 13: 9) ". 76 La rădăcina acestor învăţături ciudate se află a

Modul grecesc dualist de gândire (viziunea asupra lumii) de care s-a agățat

lume spirituală invizibilă și o lume materială inferioară, vizibilă. Acestea doua

Se credea că lumile sunt prezente și în fiecare persoană ca fiind cele mai înalte,

sufletul spiritual și corpul inferior, material. Potrivit lui Platon, corpul este

închisoarea sufletului, iar mântuirea este scăparea sufletului prin moartea

tărâmul spiritului pur. Citirea Noului Testament prin intermediul acestor dualiști

pahare, biserica a devalorizat în mai multe rânduri lumea materială și a noastră

corpurile umane prin promovarea ascezei (deși respinsă de Pavel - Col

2: 20-23), celibatul, lumea cealaltă și mântuirea ca o evadare din

lume.77

AJB Higgins observă: „Avem în tratamentul lui Marcion un perfect

exemplu a ceea ce se poate întâmpla cu Noul Testament când Vechiul este aruncat afară

o latură de mică sau deloc importanță pentru creștinism”. 78 Marcion poate

au fost respinse de biserică, dar părerile lor dualiste continuă să apară

până azi. „În mai multe feluri, acest vechi dușman [gnosticismul] are

revenit sub diverse forme: religie new age, diverse religii orientale, dar

tot in biserica in sine... Dacă prezentăm o credință creștină care nu funcționează

utilizarea pământească, care nu are implicații pentru practicarea vieții în toate domeniile,

și asta nu demonstrează puterea Evangheliei de a reînnoi viața aici

iar acum, am cedat la o reducere gnostică orientată spre viitor a

Evanghelia „79

Din moment ce toți avem presupozițiile și prejudecățile noastre, nimeni nu poate pretinde că are o înțelegere perfectă a Noului Testament.
Dar există o presupunere care este indispensabilă pentru o bună interpretare a Noului Testament. Această presupunere este unitatea Bibliei
și, prin urmare, a

trebuie să înțelegem Noul Testament în contextul Vechiului,

si invers. „Vechiul Testament ține Evanghelia la istorie. Este el

cel mai sigur bastion împotriva asimilării cu filozofiile și ideologiile străine,

împotriva unei fugă către o evlavie sentimentală și pur de altă lume și

împotriva acelui individualism dezintegrator care ne hărțuiește atât de ușor. "80

Vechiul Testament oferă o înțelegere mai completă a lui Hristos Un ultim motiv pentru predicarea din Vechiul Testament este că oferă
o înțelegere mai completă a persoanei, lucrării și învățăturii lui Hristos decât predicarea numai din Noul Testament. Pentru că Isus nu
numai că a învățat că Vechiul Testament a mărturisit despre el, ci și în viața lui a trăit, a împlinit și a predat Scripturile. Cu toate acestea, o
discuție a acestui motiv este mai potrivită la sfârșitul capitolului următor.

EPISODUL 2

Nevoia de a-L predica pe Hristos

din Vechiul Testament

„Începând cu Moise și cu toți proorocii, [Isus] le-a tâlcuit lucruri despre Sine în toate Scripturile.”

Luca 24:27

Având în vedere atât nevoia de a predica pe Hristos, cât și nevoia de a predica Vechiul Testament, vom căuta acum să îmbinam rezultatele
descoperirilor noastre examinând necesitatea de a predica pe Hristos Vechiul Testament. Deși acesta poate părea un rezultat logic, această
combinație de două teme diferite ne confruntă cu un set complet nou de probleme: caracterul necreștin sau creștin al Vechiului Testament,
relația Vechiului cu Noul Testament, modul în despre care Vechiul Testament mărturisește despre Hristos și beneficiile predicării lui
Hristos în mod specific din Vechiul Testament. Va trebui să ne străduim toate aceste subiecte, dar vom începe cu o examinare a motivelor
eșecului frecvent de a predica pe Hristos al Vechiului Testament.

LIPSA DE PREDICAREA HRISTOS

AL VECHIULUI TESTAMENT

Probabil că există multe motive pentru lipsa predicării lui Hristos din Vechiul Testament, de la dificultatea de a face acest lucru până la
lipsa de interes.

Ne vom uita la trei seturi de motive posibile: (1) ispita predicării centrate pe om, (2) preocuparea cu privire la interpretarea forțată și (3)
separarea Vechiului Testament de Noul.

Ispita predicării centrate pe om

Un manual despre predicare afirmă fără echivoc: „Primul și cel mai viu

Valoarea Vechiului Testament pentru predicator poate fi în cifre

Poze". Personajele colorate care rătăcesc prin Vechiul Testament sunt

atractie puternica pentru predicatori. Mai ales pentru pastorii ocupați, the

ispita este grozavă doar pentru a repeta povestea unuia dintre aceste personaje și

raportează-l la viețile enoriașilor tăi. William Willimon afirmă: „Majoritatea

Despre predicarea pe care o aud și prea mult din ceea ce fac încearcă să construiesc

despre experiența umană comună. „Ești deprimat? Toată lumea a fost

deprimat la un moment dat. Jos în gropile de gunoi. Există o poveste despre

cineva care era în gropi, în groapă, ca să zic așa. Numele dumneavoastră

Era Iosif. A fost aruncat într-o groapă...”’2 Rezultatul unei asemenea Biblii

Predicarea personajului este tragică: „Incapabil să-L propovăduiască pe Hristos și pe El răstignit,

Am predicat omenirii și s-a îmbunătățit” 3.

Predica biografică

O mare parte din predicarea centrată pe om este promovată de ceea ce se numește „predicare biografică” sau „predicarea caracterului”. De
când am încercat

pe larg cu acest subiect în altă parte, 4 aici vom examina doar unul

text recent intitulat Ghid de predicare biografică (1988). În această carte, Roy De Brand pledează pentru predicarea predicilor biografice
nu numai pentru că sunt „ușor de pregătit și de predicat”, ci mai ales „pentru că au o mare valoare de predicare”. El promovează valoarea
predicilor biografice astfel:
Ei poartă exemplul de bonus automat... Învățăm de la alții.

Uneori lecțiile sunt pozitive și le emulăm. Alteori învățăm ce să nu facem, să gândim sau să spunem din exemplul altora.

Lecțiile pozitive și negative pot fi adesea învățate

Același personaj din Biblie. De exemplu, am putea beneficia de învățarea din

Faptele nobile ale regelui David, aspirațiile sale înalte și închinarea lui profundă la Dumnezeu.

De asemenea, putem învăța multe despre ceea ce trebuie evitat din exemplele din dvs

păcate groaznice împotriva lui Urie și Bat-Șeba... Expune virtuțile pentru

fi imitat și expune viciile pentru a fi eliminate prin predicarea

exemple extraordinare găsite în viețile personajelor biblice.

De Brand continuă să-și ilustreze metoda. Să presupunem că cineva predică despre Geneza 32:22-32. O predică biografică tipică ar putea
arăta astfel: Titlu: „When Jacob Wrestled with the Angel”.

Punctele principale:

1. Iacov a luptat (32:22-25).

2. Iacov a fost schimbat (32:26-28).

3. Iacov a fost binecuvântat (32:29-32).

De Brand consideră pe bună dreptate că această dezvoltare lasă mesajul în trecut. Pentru a lega mesajul cu ascultătorii actuali, sugerați
următoarea îmbunătățire:

Titlu: „Când Dumnezeu ne confruntă”.

Punctele principale:

1. Când Dumnezeu ne confruntă, uneori provoacă lupte (32:22-25).

2. Confruntarea lui Dumnezeu ne cheamă la schimbare (32:26-28).

3. Primim binecuvântarea lui Dumnezeu atunci când El ne confruntă (32:29-32).6

Noua schemă este o mare îmbunătățire față de cea veche. În loc de

Fiind centrată pe om, noua schemă este mai mult centrată pe Dumnezeu. Pe de altă parte, acesta

este relevantă. Dar cu ce pret? Rețineți că la punctul 1 lupta unică a lui Iacov

devine lupta fiecăruia, adică greșeala de a generaliza sau

universalizare Observă în continuare că lupta fizică a lui Iacov devine

lupta noastră spirituală cu Dumnezeu, aceasta este eroarea spiritualizării. avertizare

că în punctul 2 schimbarea lui Iacov devine chemarea noastră la schimbare, adică eroarea

de moralizare.8 Este de asemenea o „eroare de gen” în transformarea unei narațiuni

descriere într-o rețetă pentru noi, de parcă acesta ar fi genul legal.

În cele din urmă, observați că la punctul 3 Iacov a fi binecuvântat devine o garanție că vom fi cu toții binecuvântați, generalizându-ne din
nou.

Probleme de predicare biografică

Problemele cu acest tip de predicare sunt evidente în încercarea de a

Aplicație: generalizați, spiritualizați și moralizați. Dar asta

problemele din aplicație sunt doar indicative ale problemelor de bază,

probleme în abordarea şi expunerea hermeneutică. Pentru că este evident că

Predicarea biografică nu interpretează fiecare poveste în contextul

O poveste de bază a Împărăției viitoare a lui Dumnezeu. În schimb, tinde să

izolează fiecare poveste de contextele ei răscumpărător-istorice și literare.

De asemenea, predicarea biografică nu reușește să întrebe despre intenția

autor: Care a fost mesajul autorului către Israel? 9 În schimb, impune a

grilă de poveste interpretativă care compară personajele biblice cu oamenii din strană și apoi întreabă cum ar trebui să imităm sau să
învățăm din exemplele lor. Deoarece predicarea biografică modifică contextele istoriei biblice și intenția autorului biblic, ea nu poate
produce predici autentice centrate pe Hristos.

Preocuparea cu privire la interpretarea forțată De mulți ani, personal am fost ambivalent cu privire la necesitatea de a-L predica pe
Hristos din fiecare text. Principala mea preocupare a fost că o cerință atât de strictă ar duce la o interpretare forțată, așa cum se găsește în
alegorizare și tipizare. În consecință, m-am gândit și am învățat că, cu unele texte, predicatorii trebuie să fie mulțumiți de categoria mai
largă a predicării centrate pe Dumnezeu, observând că predicarea centrată pe Dumnezeu este implicit centrată pe Hristos, deoarece
Hristos este Dumnezeu. Îmi imaginez că mulți alți predicatori au aceeași teamă de interpretare forțată și, prin urmare, nu Întotdeauna
predică pe Hristos în mod explicit atunci când predică din Vechiul Testament.

Cu toate acestea, pe baza dovezilor Noului Testament (vezi capitolul 1), argumentez în această carte nu numai pentru categoria generală a
predicării centrate pe Dumnezeu, ci și pentru categoria mai specifică a predicării explicit centrată pe Hristos. Dar tot trebuie să avem grijă
să nu forțăm textul și să-l facem să spună lucruri pe care nu le spune. Un predicator de radio popular, de exemplu, a prezentat următoarea
interpretare a Genezei 2:18-25:

În timp ce Adam dormea, Dumnezeu a creat o soție din partea lui rănită, care

Era o parte din el și a plătit pentru asta prin detașarea lui

sânge... Acum totul este clar. Adam este o imagine a Domnului Isus, care

A părăsit casa tatălui său pentru a-și câștiga iubita cu prețul propriei vieți.

Isus, ultimul Adam, ca și primul, trebuie adormit ca să cumpere

Mireasa lui, Biserica și Isus au murit pe cruce și au dormit în

mormânt timp de trei zile și trei nopți. Partea lui s-a deschis și mai târziu

A adormit și din partea aceea rănită răscumpărarea

curgea.10

Mesajul este spiritual, interesant și centrat pe Hristos. Dar el Îl predică pe Hristos cu prețul folosirii greșite a textului Vechiului
Testament. Acesta, în mod clar, este un caz de alegorie, deoarece acest mesaj despre Hristos nu are nicio bază în textul însuși.
Predicatorul îl citește pur și simplu pe Hristos, așa cum îl cunoaștem din Noul Testament, înapoi la textul Vechiului Testament. Nu are
nimic de-a face cu mesajul intenționat al autorului; nici măcar un „sens mai deplin” nu poate veni

la acest tip de interpretare Și, din păcate, în procesul de alegorizare a textului, mesajul său real este lăsat în urmă. Pentru că textul este
despre Dumnezeu la început făcând un tovarăș pentru omul singuratic. Mesajul autorului către Israel este despre minunatul dar al
căsătoriei al lui Dumnezeu. Deoarece Israelul trăia într-o cultură în care poligamia era normală și în care femeile nu erau apreciate ca
parteneri adevărați, acest mesaj al planului original al căsătoriei lui Dumnezeu l-a învățat pe Israel despre standardul lui Dumnezeu pentru
căsătorie. Acest mesaj ar fi trebuit propovăduit, pentru că este încă o veste bună pentru femei și bărbați de astăzi. Și ar fi putut fi întărit de
învățătura lui Isus bazată pe acest pasaj:

„De aceea, ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni să nu despartă” (Marcu 10:9).

Separarea Vechiului Testament de Noul Pentru alți predicatori, eșecul de a-L predica pe Hristos din Vechiul Testament provine din
viziunea lor asupra Vechiului Testament. Mai simplu spus, mulți predicatori separă Vechiul Testament de Noul și văd Vechiul Testament
ca pe un

carte necreștină. În consecință, ei se opun oricărui tip de

„Interpretare hristologică” de la început. RN Whybray, pentru

De exemplu, el susține că „Vechiul Testament poate fi înțeles numai corect

dacă este studiat independent”. 11 El precizează că „este necesar să se arunce

Principiul hristologic tradițional de interpretare, conform căruia Antic

Se înțelege că voința așteaptă, sau într-un fel

prefigurare, dispensația creștină. Că acesta era calea

scriitorii Noului Testament au înțeles-o... este irelevant pentru

interpretarea Vechiului Testament... „ne îndeamnă” să admitem sincer că

Interpretarea Vechiului Testament nu este acceptabilă pentru cei moderni

erudiție.”12 În mod clar, Whybray pledează în favoarea înțelegerii Anticilor

Testament ca o carte necreștină. Combinația dintre separarea Vechiului Testament de Noul și folosirea unei metode istorico-critice rigide
care se concentrează în cel mai bun caz doar pe mesajul original către Israel subminează însăși posibilitatea de a predica pe Hristos din
Vechiul Testament.

James Barr, deși mai moderat, ajunge și el să se opună

„Interpretare hristologică” a Vechiului Testament: „Decizia noastră împotriva

O interpretare „hristologică” aici nu se bazează în primul rând pe

metoda istorico-critica, desi aceasta nu este lipsita de importanta.

Teologic, se bazează pe faptul că, deși Dumnezeul vechiului

Testamentul este Tatăl Domnului nostru, Vechiul Testament este timpul în

că Domnul nostru încă nu a venit. Este ca momentul în care nu este încă acolo

haide, trebuie să înțelegem asta.” 13

Mi se pare că rațiunea lui Barr nu este atât de teologică, cât este

cronologic. Cu toate acestea, asta poate fi, dacă termenul „Hristos” se referă

în special pentru Hristosul întrupat, trebuie să fim de acord cu Barr că „Bătrânul

Testamentul este vremea când Domnul nostru încă nu a venit”. Gândi

altfel este anacronic. Cu toate acestea, această sensibilitate importantă la unicitate.

a dezvoltării istorice nu împiedică predicarea lui Hristos din vechime

Voi. Cred că unul dintre principalele indicii constă în modul în care vedem

relaţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament.14 Prin urmare, noi

Mai jos vom explora trei întrebări fundamentale despre care avem nevoie de o măsură de claritate înainte de a-l putea predica autentic pe
Hristos din Vechiul Testament: caracterul unic al Vechiului Testament, relația dintre Vechiul Testament și Noul și mărturia Vechiului
Testament. Testamentul lui Hristos.

CARACTERUL UNIC AL VECHILOR

VOI

Viziunea unei persoane asupra Vechiului Testament este atât de decisiv hermeneutică încât guvernează toată interpretarea ulterioară. În
opiniile contemporane, putem distinge cel puțin patru poziții diferite asupra caracterului Vechiului Testament: (1) Vechiul Testament este
sub-creștin, (2) Vechiul Testament este necreștin, (3) Vechiul Testament este pre-creștin. -creștin, iar (4) Vechiul Testament este creștin.

Vechiul Testament este sub-creștin

Nu trebuie să petrecem mult timp pe poziția că Vechiul Testament este sub-creștin. În Capitolul 1 îi întâlnim pe câțiva dintre
reprezentanții săi, oameni care au respins Vechiul Testament sau l-au folosit în mod categoric: Marcion, Schleiermacher, Harnack,
Delitzsch, Bultmann, Baumgartel, Weatherhead și mulți alții. În America de Nord ne putem gândi la câțiva predicatori ai Evangheliei
sociale care și-au produs mesajele în cadrul teologiei liberale și au folosit Vechiul Testament în mod selectiv.

Ei au respins o mare parte din Vechiul Testament ca fiind sub-creștini, dar au găsit câteva pepite valoroase ici și colo, în special apelul la
justiție socială din partea profeților.
Vechiul Testament este necreștin

Poziția conform căreia Vechiul Testament nu este creștin este reprezentată de cercetătorii biblici (evrei și creștini) care citesc Vechiul
Testament independent de Noul Testament (vezi Whybray, Gunneweg și Barr mai sus). Ei doresc să fie obiectivi și, în general, vor vedea
Vechiul Testament ca Tanakh (un acronim pentru Scripturile Iudaice Torah-Scripturile Profeților).

Unul dintre reprezentanții săi, Leonard Thompson, susține că prin predare

Scripturile Ebraice, trebuie subliniat „că Scripturile Ebraice sunt a

termină treaba și nu am nevoie de Noul Testament pentru a o duce la bun sfârșit” 15.

Interpretarea rezultată ignoră în mod deliberat Noul Testament.

Comentând pasajul lui Emanuel, el scrie: „Când se citește Isaia

Contextul din Tanakh. . . , legătura cu Isus este de neconceput.

În contextul imediat, mesajul din Isaia 7:14 este dat ca a

ferm față de Ahaz, regele domnitor al lui Iuda, că nu trebuie să se teamă de a

coaliție militară dintre Siria și nordul Israelului care o amenință...

Din perspectivă istorică, lectura creștină [a lui Matei] devine

imposibil, pentru că Isus s-a născut la câteva secole după ce Ahaz a fost rege,

în timp ce semnul se adresează unei anumite situații din domnia sa”.

Rezultatul acestei poziții este o interpretare exclusiv evreiască necreștină a Vechiului Testament.

Ar trebui să fie clar că întrebarea nu este: a cui este cartea?

Voi? Evreii pretind Tanakh ca fiind Sfintele lor Scripturi; creştinii

revendica Vechiul Testament ca parte a canonului lor; Mormonii revendică vechiul

Testament împreună cu Cartea lui Mormon; '? Musulmanii revendică părți din

Vechiul Testament pentru Coranul tău. De-a lungul istoriei, această carte sacră a fost acceptată ca Scriptură de o mare varietate de religii.
Cu toate acestea, întrebarea nu este a cui este cartea. Întrebarea este, mai degrabă, în ce context își găsește interpretarea finală?

Pentru creștini, acel context nu poate fi altceva decât Noul Testament.

În vremea lui, Pavel trebuia deja să se ocupe de problema interpretării evreilor necreștini a Vechiului Testament. El scrie în 2 Corinteni
3: 15-16,

„De fapt, până în ziua de azi, de câte ori este citit Moise, un văl cade peste mintea lor; dar când cineva se întoarce la Domnul, vălul este
îndepărtat”. Cu siguranță predicatorii creștini nu doresc să interpreteze Vechiul Testament cu „un văl peste mintea lor”. O opțiune mai
bună este să vezi Vechiul Testament ca pre-creștin.

Vechiul Testament este precreștin

Putem ilustra cel mai bine poziția conform căreia Vechiul Testament este precreștin prin rezumarea punctelor de vedere ale a doi bibliști
cunoscuți.

Vechiul Testament este î.Hr

În cartea sa detaliată Autoritatea Vechiului Testament, John Bright

se luptă serios cu relația dintre vechi și nou

Vonţele şi sensul hermeneutic al acestei relaţii pt

predicarea Vechiului Testament. Pe de o parte, el postulează pe bună dreptate că

„Nu putem ține predici decât predici creștine.”18 Pe de altă parte,

El susține că mesajul Vechiului Testament „nu este și în sine un

mesaj creștin.” 19 Și aici se află dilema. Bright vede vechiul

Testamentul ca o carte precreștină sau, după cum îi place să spună, o carte „BC”.

„Vechiul Testament... este în discontinuitate cu Noul pentru că

rostiți un cuvânt BC, nu un cuvânt AD. "20 din nou," Problema de bază cu

Vechiul Testament este că, în toate textele sale, ocupă o perspectivă care este

nu și nu poate fi al nostru. Este situat de cealaltă parte a lui Hristos... 1121

Hermeneutic, această poziție îl pune pe Bright într-o situație reală. în unul

de mână, afirmă el, „Trebuie să o proclamăm dintr-o perspectivă AD, în ea

Sensul creștin, sau Vechiul Testament, sincer, va fi de puțină importanță.

folosește-ne la amvon”. Pe de altă parte, el postulează pe bună dreptate ca fiind primul

principiul hermeneuticii că „nu putem impune semnificații creștine

textele lor fie prin lipsă exegetică, fie omiletică

iresponsabilitatea: metoda onesta si solida o interzice. "22

Bright are greu să iasă din această dilemă. El

oferă o sugestie bună (apropiați-vă de ceea ce este cunoscut ca „mai complet

adică "):" Se poate observa foarte bine retrospectiv în evenimentele trecute o profundă

importanța a ceea ce era aparent la acea vreme, și asta fără în niciun caz

atribuind actorilor din acele evenimente idei pe care ei nu le-au avut „23.

Dar această sugestie promițătoare este afectată de o soluție dezamăgitoare:

„Tocmai pentru că are această perspectivă BC, Vechiul Testament poate

adresați-vă nouă cu o imediată neobișnuită, pentru că trăim, toți, într-o oarecare măsură în î.Hr.” - BC înseamnă acum „nu sunt complet
supuși mesianicului

împărăția lui Hristos. „24 Din moment ce Bright a postulat prea mult un aspect calitativ

Spre deosebire de Vechiul Testament și de Noul Testament, dificultatea lui de a găsi o soluție este parțial din propria sa creație.

Vechiul Testament se adresează lui Israel

O altă persoană pe care ar trebui să o ascultăm pe scurt este Elizabeth Achtemeier.

Achtemeier a scris o carte utilă pentru predicatori: Predicarea de la pământ

Vechiul Testament. Dar, la fel ca Bright, ea ia poziția de Bătrân

Voința este precreștină. Ea scrie: „Adevărul este că... în afară de

Noul Testament, Vechiul Testament nu aparține bisericii creștine.

și nu este cartea lui. Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu către Israel...

1125 Sau, după cum spune ea în altă parte, „Presumarea... de bază că noi

Ceea ce trebuie să menținem când predicăm din Vechiul Testament este că Vechiul Testament

se duce in Israel... Dacă nu avem vreo legătură cu

Israel, Vechiul Testament nu este cartea noastră și nu este o revelație cu care se vorbește

S.U.A. „26 Din fericire, există o legătură cu Israel prin Hristos”.

Efeseni 2 spune: Hristos „ne-a făcut pe amândoi”, iar Biserica a făcut-o acum

deveni membru al „comunității Israelului”. Sau, ca în Romani 11,

Noi, ramurile sălbatice ale neamurilor, am fost altoiți în rădăcina lui Israel”. 27

Cu toate acestea, această legătură doar cu Israelul nu este suficientă pentru a primi un

Mesajul creștin din Vechiul Testament. Achtemeier spune: „Trebuie să fie

El a subliniat că nicio predică nu poate deveni Cuvântul lui Dumnezeu pentru creștin.

Biserica se ocupă doar de Vechiul Testament, în afară de Noul. În fiecare

predică care decurge dintr-un text din Vechiul Testament trebuie să existe o referire la

Rezultatul Noului Testament al cuvântului Vechiului Testament. „28 Deci, cum putem

predică un mesaj creștin din Vechiul Testament? In contrast cu

Luptele hermeneutice ale lui Bright cu această problemă, Achtemeier are o simplă

soluție omiletică: „Dacă predicatorul alege mai întâi un text din Vechiul Testament,

atunci trebuie să alegi şi un text al Noului Testament care să-l însoţească.”29 În altă parte

ea reiterează: „Nu ar trebui niciodată să predicăm doar dintr-un singur text al Vechiului Testament,

fără a asocia acel text cu unul din Noul Testament. "30

Cerința de „împerechere”.

Omiletic, „potrivirea” este o opțiune valabilă, desigur. Chiar dacă există

multe motive bune pentru „predicarea textuală” (adică, predicarea într-un singur

text), nu există nicio lege care să restricționeze predicatorii la un singur text. Totuși, „potrivire”

După părerea mea, nu este o opțiune bună. Pe de o parte, adaugă mai multe complicații

la sarcina predicatorului: predicatorii vor trebui să facă dreptate pentru a nu expune

unul ci două texte în două contexte culturale istorice complet diferite.31

Mai mult, predicile vor tinde să fie dualiste, cu o parte Vechiul Testament și o parte Noul Testament. Mai mult, importanța textului
Vechiului Testament este prezentată prin prisma unui singur text al Noului Testament, mai degrabă decât a întregului Noul Testament.
Dacă textul Noului Testament nu este ales bine, această procedură poate distorsiona mesajul textului Vechiului Testament. De exemplu,
pentru Bobotează 4B, lecționarul combină vindecarea lui Naaman (2

Regi 5:1-14) cu vindecarea de către Isus a unui lepros (Marcu 1:40-45), o paralelă destul de superficială la nivelul a doi leproși vindecați.
Dar mesajul din 2 Regi 5:1-27 (întreaga poveste) are de-a face cu vindecarea (harul) gratuită de către Dumnezeu a unui neam împiedicat
de un israelit (Ghaezi). Acest mesaj specific nu este realizat în Marcu 1:40-45. Un pasaj mai favorabil din Noul Testament ar fi predica lui
Isus din Nazaret în care el își amintește de această întâmplare a harului lui Dumnezeu față de neamuri și „toți cei din sinagogă s-au umplut
de mânie” (Luca 4:27-30).

După cum arată ultimul exemplu, de multe ori se poate confirma sau întări sau aprofunda mesajul Vechiului Testament referindu-se la
unul sau mai multe pasaje din Noul Testament, dar aceasta este destul de diferită de a cere „potrivirea” textului Vechiului Testament cu
unul din Noul Testament. Noul Testament pentru ca predica să devină Cuvântul lui Dumnezeu pentru biserica creștină. Această cerință
degradează Vechiul Testament, deoarece Vechiul Testament este cuvântul lui Dumnezeu în sine. Este adevărat, desigur, că trebuie să
citim Vechiul Testament în lumina revelației ulterioare a lui Dumnezeu în Noul Testament. Dar acest context va scoate la lumină multe
învățături Vechiului Testament pe care Noul Testament le reiterează sau pur și simplu le asumă (vezi lista de la paginile 27-28).

pe). Când învăţătura unui text din Vechiul Testament este în total acord cu învăţătura Noului Testament, nu este nevoie de „potrivire”.
Pentru a stabili o legătură cu prezentul sau pentru a confirma că aceasta este, de asemenea, o învățătură a Noului Testament, predicatorul
se poate referi la un incident din Noul Testament sau poate cita unul sau mai multe texte din Noul Testament, dar această mișcare nu
trebuie făcută mesajul „creștin”. De exemplu, cineva poate predica în Psalmul 23, Domnul este păstorul meu și are un mesaj creștin fără

„împerechează” Psalmul cu un text din Noul Testament. În predică, ar trebui

Subliniază, desigur, că acest Domn este păstorul nostru numai prin Hristos, dar

Nu este necesară „potrivirea” pentru a face mesajul creștin.

În consecință, concluzionez că „potrivirea” este de prisos atunci când există o continuitate puternică între mesajul Vechiului Testament și
învățătura Noului Testament. În cazurile în care pasajul Vechiului Testament conține o promisiune care este împlinită în Noul Testament,
predicatorul ar trebui să îndrepte în mod natural predica către împlinire. Dar această trecere la Noul Testament poate fi făcută prin
declarație, citare sau aluzie și nu necesită „potrivire”. Singurul moment în care poate fi necesară un fel de „potrivire” este atunci când
există o discontinuitate puternică între mesajul textului Vechiului Testament și Noul Testament. De exemplu, când predică în Geneza
17:9-14, „Fă împrejur pe fiecare om dintre voi, ca semn al legământului cu Dumnezeu”, trebuie neapărat să avansăm în predică la o
expunere a Faptele Apostolilor, unde prima adunare creștină s-a ocupat de problema circumciziei. Dar, de regulă, „potrivirea” nu este
necesară deoarece Vechiul Testament, înțeles în contextul Noului Testament, este și cuvântul lui Dumnezeu pentru poporul său de astăzi.

Vechiul Testament este creștin

Există un sens în care putem numi Vechiul Testament „precreștin”

dar atunci vorbim cronologic, adică spunem că Vechiul Testament a existat înainte de creștinism. Dar această descriere nu spune nimic
despre caracterul său. Am putea numi și fundația unei case „pre-house”, dar de la început știm că aceste fundații sunt parte integrantă a
casei. În același mod, am putea spune că Vechiul Testament este „precreștin”, dar de la început știm că esența lui nu este

„precreștină” ci „creștină”. „Christian” descrie caracterul Vechiului Testament, natura lui.

Dacă avem îndoieli că Vechiul Testament este creștin, trebuie să ne amintim că Vechiul Testament a fost Biblia lui Isus Hristos însuși.

Era și Biblia lui Pavel și a celorlalți apostoli. Pavel a avut în minte Vechiul Testament când a scris: „Toată Scriptura este inspirată de
Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, pentru a mustra, pentru a îndrepta și pentru a instrui în dreptate” (2 Tim. 3:16). Vechiul
Testament a fost Biblia autorilor Noului Testament. Biserica creștină (evreiască) a acceptat Vechiul Testament ca Biblie ca o chestiune de
sine stătătoare: fusese a ei de la început. Nu a existat niciodată nicio îndoială că Vechiul Testament ar fi (parte din) Biblia creștină32 –
până când a apărut Marcion. Apoi biserica a făcut-o oficial (382 d.Hr.).33 Crezurile de mai târziu au reiterat această poziție. De exemplu,
A Reformation Creed spune: „Includem în Sfintele Scripturi pe
două volume din Vechiul și Noul Testament... Noi primim toate aceste [66] cărți și acestea numai ca sfinte și canonice, pentru

reglementarea, întemeierea și întemeierea credinței noastre. „34 Și Conciliul Vatican II a declarat: „Planul de mântuire, prezis de autorii

sacri, relatat și explicat de ei, se găsește ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărțile Vechiului Testament: aceste cărți, deci, scrise sub

inspirație divină, ele rămân permanent valoroase”. 35

În consecință, dilema cu privire la modul de a obține un mesaj creștin din a

Cartea „necreștină” sau „precreștină” este o situație a propriei noastre creații, deoarece nu se naște din Scripturile înseși. Desigur, pe
măsură ce trecem de la Vechiul Testament la Noul Testament, observăm

progresie în istoria răscumpărătoare, precum și în revelație. Dar progresul nu face Vechiul Testament necreștin sau precreștin. Izvoarele
unui râu nu sunt „nefluviale” sau „prefluviale”; Ele sunt o parte esențială a râului care curge în aval. Mai mult, pe măsură ce un râu
avansează, chiar dacă rămâne acolo unde a fost întotdeauna, progresul în istoria răscumpărătoare și revelația are loc fără a descalifica
trecutul. Pentru că progresia are loc în cadrul mai larg al continuității. Isus, persoana care a împins istoria și revelația răscumpărătoare ca
nimeni altul, a spus în Matei 5:17: „Să nu credeți că am venit să desființez legea sau profeții [adică Vechiul Testament];

Ideea este că nu ar trebui să creăm un decalaj între Vechiul Testament și Noul și apoi să ne grăbim să găsim un fel de continuitate pentru a
transmite un mesaj creștin. În schimb, ar trebui să începem cu continuitatea unei povești unificate a mântuirii care progresează de la
vechiul legământ la cel nou și cu o singură Scriptură formată din două Testamente. Vechiul Testament și Noul Testament sunt părți ale
Bibliei creștine; ambele dezvăluie același Dumnezeu care face legământul; ambele dezvăluie Evanghelia harului lui Dumnezeu; ambele
arată că Dumnezeu întinde mâna către copiii săi neascultători cu promisiunea: „Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu”;
ambele dezvăluie actele de mântuire ale lui Dumnezeu. Având în vedere acest fundament al continuității,

RELAȚIA VECHIULUI TESTAMENT

La nou

Relația dintre Vechiul și Noul Testament este un subiect mult explorat.

Cineva a calculat că „din 1869 până în 1960 mai mult de cinci sute

au fost publicate lucrări importante pe această temă.36 Marele interes pentru

Relația dintre Vechiul și Noul Testament indică importanța fundamentală a acestui subiect AHJ Gunneweg susține: „Asocierea

Vechiul și Noul Testament din canon este în sine adevărata problemă hermeneutică”. 37

Vechiul Testament este deschis spre viitor

Mai devreme am auzit un profesor de religie declarând că „ebraica

Scripturile sunt o lucrare completă și nu au nevoie de Noul Testament pentru a le finaliza.” Dacă cineva se oprește din citit la sfârșitul
Bibliei ebraice, nu există nici un sentiment de incompletitudine”. 38 Dar această afirmație este evident falsă. La fel de

De fapt, mulți evrei necreștini au continuat să caute împlinirea finală a promisiunilor lui Dumnezeu. N. T. Wright observă că „marea
istorie a Scripturilor Ebraice a fost... citită inevitabil în a doua perioadă ca o istorie în căutarea unei concluzii. Acest sfârșit ar trebui să
includă eliberarea și răscumpărarea deplină a Israelului...”

El subliniază diferitele finaluri propuse de Josephus, Sirah 44-50 și Macabei. „Aceste trei exemple ale numeroaselor repovestiri ale
istoriei Israelului

arătaţi că evreii vremii... au fost capabili să conceapă istoria ca a

întreg și să caute în mod regulat concluzia corectă. . . „39 Wright

conchide: „Aproape peste tot există un sentiment că istoria de

Creatorul, lumea lui și oamenii săi de legământ merg undeva, dar asta

Încă nu a ajuns acolo. Creatorul va acționa din nou, așa cum a făcut în trecut,

pentru a elibera Israelul din necazul lui și a face față răului din lume”. 40

Bernhard Anderson admite: „Vechiul Testament nu neapărat

duce la Noul: a putut, și a făcut, să ducă la Talmud și să continue

tradiția rabinică; sau ar putea duce la Coran și religia de

monoteism radical. „Dar” văzut din perspectiva credinței creștine, cel

întreaga poveste biblică, de la creație până la desăvârșire,

atinge punctul culminant în viața, moartea și învierea lui Isus Hristos și

noua era din istoria omenirii pe care a introdus-o.” 41

Urmând exemplul nostru despre Irineu și Hrisostom, putem compara Vechiul Testament cu o pictură pe care Dumnezeu o desenează pe
pânzele istoriei.

Atâta timp cât pictura este incompletă, ea poate fi dezvoltată în mai multe moduri.

- adică este deschis la diverse interpretări. Dar atunci când picturii i s-a dat forma și nuanța definitivă de învățăturile Noului Testament
despre prima și a doua venire a lui Hristos, ambiguitatea inerentă Vechiului Testament este rezolvată. Acum fiecare parte a Vechiului
Testament trebuie văzută în relația ei cu imaginea de ansamblu; fiecare parte trebuie văzută în relația sa cu Isus Hristos.

O singură poveste răscumpărătoare stă la baza ambelor testamente

Vechiul Testament proclamă actele puternice de mântuire ale lui Dumnezeu. Aceste acte

ajunge la un punct culminant în Noul Testament când Dumnezeu își trimite Fiul. Răscumpărător

Istoria este râul puternic care merge de la vechiul legământ la cel nou și

îi ține pe cei doi împreună. Este adevărat, desigur, că există progresie în

poveste mântuitoare, dar este o poveste mântuitoare. Este adevărat că există

un legământ vechi și un legământ nou, dar este un legământ de har.42 Este

Este adevărat că jertfa lui Hristos a pus capăt templului Vechiului Testament

se închină cu jertfele lor de sânge, dar creștinii trebuie totuși să aducă

jertfe lui Dumnezeu însuşi.43 Progresul în istoria răscumpărătoare ia

loc în continuitatea unei singure povești mântuitoare.

Odată cu progresul în istoria răscumpărătoare, notăm progresul în revelație. Această progresie are ca rezultat discontinuități între
învățăturile Vechiului Testament și cele ale Noului Testament (vezi lista de la pp.

23-25 de mai sus). Dar și în revelație, progresia are loc în cadrul continuității subiacente. Deși Noul Testament arată multe discontinuități
cu Vechiul Testament, el dezvăluie și mai multe continuități; Și aceste continuități sunt mai fundamentale. Autorii Noului Testament
repetă legăturile din nou și din nou: promisiunile Vechiului Testament sunt împlinite în Noul Testament; Tipurile Vechiului Testament își
găsesc împlinirea în antitipurile Noului Testament; și temele Vechiului Testament, cum ar fi Împărăția lui Dumnezeu, legământul și
răscumpărarea, chiar dacă suferă o transformare dramatică, continuă în Noul Testament. Toate aceste legături demonstrează unitatea
Vechiului și Noului Testament. Și toate aceste legături se bazează în cele din urmă pe faptul că povestea răscumpărătoare a lui Dumnezeu
este dintr-o bucată. Legăturile dintre făgăduință și împlinire, dintre tip și antitip și continuitatea temelor din Biblie sunt posibile numai
datorită credincioșii legământului lui Dumnezeu în istoria răscumpărătoare. Cu alte cuvinte, o singură istorie răscumpărătoare ghidată de
Dumnezeu este baza, fundamentul unității Vechiului și Noului Testament.

Iisus Hristos este legătura dintre cele două testamente

Deși o singură poveste răscumpărătoare este crucială pentru stabilirea unității

între Vechiul și Noul Testament, se pot spune mai multe. De obicei ne gândim la

Isus ca o figură a Noului Testament. Cu toate acestea, subliniază în mod surprinzător TC Vriezen

a fost că „precum autorii literaturii apocrife și Qumran,

și ca și Ioan Botezătorul, el aparține lumii Vechiului Testament...

„44 O mică reflecție va arăta că această afirmație este adevărată. Isus avea opt ani

zile când a primit semnul vechiului legământ (Luca 2:21). După

Patruzeci de zile, Iosif și Maria l-au dus la templu pentru a se dedica

Dumnezeu”, după cum este scris în Legea Domnului: „Orice întâi născut bărbat va fi

desemnat ca sfânt Domnului” (Luca 2:23). Iisus a studiat Antichitatea

Testament, el a mers la sinagogă sâmbătă („cum era obiceiul lui”

Luca 4:16), a cântat Psalmii, s-a rugat în templu și a sărbătorit

Paști. „Ca și Ioan Botezătorul, el aparține lumii vechi

Testament și, în același timp, „Vriezen continuă”, El este creatorul

evenimentele de care este plin Noul Testament și deci capul noului

comunitatea Împărăţiei lui Dumnezeu. În acest fel există o fundamentală

legătura dintre cele două Testamente în persoana lui Isus Hristos”. 45

Isus Hristos este legătura dintre Vechiul și Noul Testament. zeilor

revelația își atinge punctul culminant în Noul Testament, iar acest punct culminant nu este

o nouă învățătură sau o nouă lege, ci o persoană, însuși Fiul lui Dumnezeu. Vechiul și

Noul Testament este relatat, prin urmare, nu ca lege-evanghelie, ci ca promisiune.

împlinire (o persoană).46 Scriitorul Evrei proclamă: „Demult

Dumnezeu a vorbit strămoșilor noștri în multe și diverse moduri prin profeți, dar în aceste zile din urmă El ne-a vorbit prin intermediul
unui Fiu. . „(Evrei 1:1-2). Autorul subliniază continuitatea vorbirii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, chiar dacă se minunează de noul
mod în care Dumnezeu vorbește în aceste zile din urmă: Dumnezeu „ne-a vorbit printr-un Fiu”.

Această vorbire pentru un Fiu este fără precedent; nicio altă religie nu face această afirmație. Totuși, autorul cărții Evrei nu este primul
care a făcut această afirmație; pur și simplu transmite învățătura lui Isus însuși. Pentru că Isus a revelat progresul uimitor în revelație care
a avut loc la venirea Sa:

Fără îndoială, misterul religiei noastre este mare. El a fost descoperit în

trup, îndreptățit de Duhul, 48 văzut de îngeri, vestit între neamuri, crezut
în toată lumea, înălțat în slavă.
„Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”, a spus el (Ioan 14:9).47 Pavel subliniază, de asemenea, această progresie importantă în
revelație odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu. De exemplu, el scrie despre „descoperirea tainei care a fost mult timp ținută secretă, dar
acum este descoperită și prin scrierile profetice este făcută cunoscută tuturor neamurilor...”.

(Romani 16:25-26). Observați cum Pavel leagă această progresie („misterul” descoperit acum) de trecut („prin scrierile profetice”) și
astfel reiterează unitatea în revelația lui Dumnezeu pe măsură ce el progresează. Ce este acest „mister”?

care a fost dezvăluit acum? În 1 Timotei 3:16, Pavel răspunde la această întrebare printr-un imn creștin timpuriu. El scrie,

Taina este Iisus Hristos, Dumnezeu în trup omenesc, înviat din morți prin

Duhul 49 s-a înălțat la cer („văzut de îngeri”). Hristos întrupat este

atât „misterul” revelat în Noul Testament cât şi legătura dintre Vechiul şi Noul.

Scriitorii Noului Testament și-au îmbinat scrierile cu Vechiul Testament

Scriitorii noului testament, scriitorii și scrisorile lor, au legat în mod deliberat lucrarea lor de Vechiul Testament. În capitolul 5 vom
examina diferitele moduri în care au folosit Vechiul Testament, dar în acest moment este suficient să observăm că au folosit Vechiul
Testament ca text de predicare, ca să spunem așa, pentru a proclama Evanghelia lui Isus Hristos. Prin urmare, ei au legat Noul Testament
de Vechiul Testament. Ei au făcut acest lucru nu numai prin împlinirea promisiunilor, tipologiei și temelor Vechiului Testament (vezi mai
sus), ci și citând sau făcând aluzie frecventă la Vechiul Testament. Savanții biblici nu sunt de acord cu privire la numărul de citate și
aluzii. În funcție de criteriile utilizate, numărul de

Citatele variază de la 250 la aproximativ 600, iar numărul de aluzii la

650 până la aproximativ 4.000,50 Mai mult, autorii Noului Testament au purtat

trece în Noul Testament nenumărate imagini și concepte din Vechiul Testament. Ei au văzut în mod clar Vechiul Testament ca fiind
cartea promisiunilor lui Dumnezeu, care își găsesc împlinirea în Isus Hristos. Mai târziu, biserica a recunoscut această unitate a Vechiului
Testament și a Noului Testament și le-a primit pe ambele drept canon.

Vechiul Testament trebuie interpretat din perspectiva noului

Am văzut relația dintre Vechiul și Noul Testament din unghiuri diferite: Vechiul Testament este incomplet fără Noul, o singură poveste
răscumpărătoare este râul care ține împreună Vechiul și Noul Testament, persoana lui Isus Hristos unește cele două Testamente. , iar
scriitorii Noului Testament îmbină în mod intenționat scrierile lor cu Vechiul Testament. Aceste considerații conduc la concluzia
fundamental decisivă că cele două Testamente nu sunt două cărți, ci una. Iar această concluzie, la rândul ei, conduce la concluzia
hermeneutică, la fel de fundamentală, că Vechiul Testament trebuie interpretat nu numai în propriul său context, ci și în contextul Noului
Testament.

Această concluzie nu este altceva decât o aplicare a hermeneuticii standard.

principiul că fiecare text trebuie înțeles în contextul său. De la

Contextul literar al Vechiului Testament în canonul creștin este Noul

Testament, aceasta înseamnă că Vechiul Testament trebuie înțeles în

contextul Noului Testament. Și din moment ce inima Noului Testament este

Iisuse Hristos, aceasta înseamnă că fiecare mesaj al Vechiului Testament trebuie văzut în lumina lui Isus Hristos.5'

Necesitatea de a citi Vechiul Testament din perspectiva Noului

De asemenea, rezultă din natura progresivă a istoriei răscumpărătoare. Venirea lui Isus în „plinătatea timpului” și revelația finală a lui

Dumnezeu în el solicită citirea Vechiului Testament din perspectiva acestei revelații finale.

John Stek clarifică acest punct: „Faptul progresului în istoria mântuirii cere o nouă ascultare a cuvântului Domnului rostit într-un moment

mai devreme din istoria mântuirii. Audierea trebuie să fie nouă, deoarece este o audiere în contextul evenimentelor și împrejurărilor de

mai târziu în istoria mântuirii și în lumina cuvântului Domnului care este rostit mai târziu în istoria mântuirii.” 52

Pavel a scris despre această audiere a noului Vechiul Testament în 2 Corinteni.

3:15-16, „Ori de câte ori este citit Moise, un văl este tras peste mintea lor; dar când cineva se întoarce la Domnul, vălul este îndepărtat”.

Un creștin care cunoaște

Revelația Domnului Isus din Noul Testament are un „nou cititor-

concurs „53 pentru a înțelege Vechiul Testament.

Am văzut mai devreme că Vechiul Testament însuși este ca o pictură incompletă. Revelația în și a lui Hristos în Noul Testament
completează acest tablou și acum trebuie să vedem fiecare parte a Vechiului Testament în lumina întregului tablou. Această analogie nu
este altceva decât o formă a cercului hermeneutic standard: nu se poate cunoaște cu adevărat semnificația unei părți până când nu
cunoaște întregul și nu poate cunoaște cu adevărat întregul până nu-i cunoaște părțile.

cerc hermeneutic

Având în vedere unitatea celor două Testamente în canonul creștin, cercul hermeneutic larg acceptat ne informează că se poate înțelege cu
adevărat

pasajele Vechiului Testament numai în lumina Noului Testament și a acestuia

mărturie despre Isus Hristos.54 Dar se susține și opusul: nu se poate cu adevărat

Îl înțelegeți pe Isus Hristos până când cineva cunoaște părțile Vechiului Testament. Vom reveni la această idee mai târziu, dar mai întâi
trebuie să discutăm încă o temă cheie în predicarea lui Hristos din Vechiul Testament.

MARTORUL VECHIULUI TESTAMENT

HRISTOS

O altă problemă importantă cu care ne confruntăm în predicarea lui Hristos din Vechiul Testament este

dacă Hristos este prezent în Vechiul Testament. Dacă Hristos nu este în niciunul

prezent în Vechiul Testament, cum îl putem predica în mod autentic?

din Vechiul Testament? După cum vom vedea în capitolul 4, von Rad s-a opus

Wilhelm Vischer pe această temă. Von Rad a avertizat împotriva tentației „de a

vorbesc despre o „prezență personală” a lui Hristos în Vechiul Testament, adică aceea

Hristos a fost „în Isaac”, în David”, în care s-a rugat în Psalmul 22. „'Von

Rad nu putea accepta o asemenea prezență personală a lui Hristos în Vechi

Testament.55 Mai recent, James Mays a afirmat: „Textele Vechiului Testament

nu vorbiți despre Isus din Nazaret, cel puțin în lecturile care vor trece

întâlnim în climatul nostru intelectual modern. Iisus istoriei nu a fost

acolo ca referință pentru aceste texte”. 56 Mai devreme l-am auzit pe James Barr

același punct: „Vechiul Testament este timpul în care Domnul nostru nu este

Totuși, vino. „57 Predicatorii se confruntă prin urmare cu o dilemă: Cum

Îl predică cineva pe Hristos dintr-o carte care a fost scrisă cu mult înainte de a se naște?
Diverse opțiuni pentru predicarea lui Hristos din Vechiul Testament

Hristos este Logosul veșnic care lucrează în vremurile Vechiului Testament Unii răspund la această dilemă subliniind că Noul
Testament îl dezvăluie pe Hristos ca Logosul etern, prezent la creație și, prin urmare, și în vremurile Vechiului Testament (de exemplu,
Ioan 1:1-3) Deși această înțelegere a lui Hristos este adevărată și a fost folosită pentru a predica pe Hristos Vechiul Testament, ea evită
adevărata problemă. Von Rad respinge o „prezență personală a lui Hristos în Vechiul Testament”, prin care se referă la Iisus din Nazaret.
Mays și Barr vorbesc și despre Isus istoric. A face apel la Hristos ca Logos veșnic înseamnă a evita adevărata problemă a predicatorilor,
deoarece provocarea este de a predica pe Hristos întrupat ca punctul culminant al revelației lui Dumnezeu. Ca întrupat, trebuie să fim cu
toții de acord, Hristos nu a fost prezent fizic în vremurile Vechiului Testament.

A spune altfel înseamnă a nega afirmația Noului Testament că Hristos s-a întrupat numai după evenimentele consemnate în Vechiul
Testament. Întrebarea este, așadar, cum să predici pe Hristos întrupat dintr-o carte care precede întruparea lui cu multe secole. Acest mod
de a pune problema le lasă în continuare predicatorilor mai multe opțiuni.

Citirea lui Hristos înapoi la Vechiul Testament

Unii predicatori Îl citesc pur și simplu pe Isus Hristos înapoi în Vechiul Testament.

Acest lucru s-a făcut adesea în istoria predicării, așa cum vom vedea în următoarele două capitole. Alegoria și tipologia sunt modalități
ușoare de a predica istoricul Isus sau crucea sa din pasajele Vechiului Testament. Alți predicatori folosesc textul Vechiului Testament pur
și simplu ca o trambulină pentru a repeta povestea lui Isus din Noul Testament. Dar, în ciuda popularității sale istorice, citirea din nou pe
Hristos în Vechiul Testament nu este o alegere bună, deoarece obligă textul să spună ceva ce nu intenționează să spună. Cu alte cuvinte,
folosește greșit textul Vechiului Testament.

Trecerea de la textul Vechiului Testament la Hristos în Noul Testament O opțiune mai bună este să începeți predica cu un text din
Vechiul Testament și apoi să treceți la Noul Testament pentru a predica pe Isus Hristos. Din moment ce fiecare text

trebuie interpretat oricum în contextul său literar și, întrucât Vechiul și Noul Testament sunt o unitate, există o ordine pentru o astfel de
mișcare. Desigur, nu ar trebui să trecem la Noul Testament în mod arbitrar. Trebuie să căutați un indiciu, o trăsătură, în textul Vechiului
Testament, care să justifice legarea acestuia de un anumit eveniment din Noul Testament sau de unul sau mai multe pasaje din Noul
Testament. Cu alte cuvinte, trebuie să căutăm o cale care să permită trecerea semnificativă de la Vechiul Testament la Noul Testament.

Vechiul Testament mărturisește despre Hristos întrupat

Noul Testament ne oferă o opțiune similară, dar o bazează ferm pe

Vechiul Testament. Proclamă că Vechiul Testament însuși este un martor

Hristos întrupat Dacă acest lucru este adevărat, cel mai bun mod de a interpreta vechiul

Testamentul este o interpretare mesianica sau o interpretare hristocentrica.

Alte forme de interpretare, cum ar fi cea literară, istorică și sociologică,

poate descoperi aspecte ale adevărului, dar numai interpretarea mesianică

Descoperiți adevărul vital al Vechiului Testament. Pentru sens

a acestei opţiuni şi pentru că interpretarea mesianică are mulţi detractori în

învăţământul modern al Vechiului Testament 58 trebuie să explorăm această opţiune

mai târziu cu un studiu al dovezilor din Noul Testament.

Perspective ale Noului Testament asupra predicării lui Hristos din Vechiul Testament

În capitolul 5 vom analiza în profunzime modul în care Noul Testament îl predică pe Hristos din Vechiul Testament. Pentru scopurile
noastre în această etapă, este suficient să stabilim că Îl putem predica pe Hristos din Vechiul Testament, deoarece Vechiul Testament
însuși mărturisește despre Hristos întrupat. Vom asculta pe rând predica lui Isus, cea a apostolilor și cea a scriitorilor Evangheliei.

Predicarea lui Isus

Într-una dintre primele sale predici, în orașul său natal, Nazaret, Isus a citit Isaia 61:1-2, care face aluzie la Anul Jubileului (Lev. 25:8-55):
„Duhul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns să aduc vești bune celor săraci. El m-a trimis să vestesc robilor slobozirea și orbilor
redarea vederii, să eliberez pe cei asupriți, să vestesc anul harului Domnului.” Apoi a spus: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură în
ascultarea voastră” (Luca 4:18-21). Rețineți că împlinirea a avut de-a face cu Isus din Nazaret: Duhul Domnului era peste el; a vestit
săracilor vestea bună; El i-a vindecat pe bolnavi; a adus anul jubileului.

Potrivit lui Isus, Vechiul Testament a mărturisit despre aceasta cu mult înainte de a se naște.

Cu toate acestea, această mărturie a lui Isus din Vechiul Testament a fost greu de detectat. În
Într-una dintre ultimele sale „predici”, Isus i-a certat pe doi dintre discipolii săi în drum spre

Emaus: „O, ce prost ești și cât de lent cu inima să crezi totul”.

pe care profeții le-au declarat! Nu era necesar pentru Mesia

Ar trebui să sufăr aceste lucruri și apoi să intru în slava Lui? „(Luca 24:25-26).

Poporul evreu a căutat un Mesia victorios, nu suferință

Mesia. Dar, spune Isus, profeții au prezis suferința lui. "Apoi

Începând cu Moise și toți profeții, el a tâlcuit

lucruri despre Sine în toate scripturile” (Luca 24:27).59 Isus a crezut

că Moise și toți profeții au mărturisit despre El, Hristosul întrupat.

Atunci, cum a fost Isus prezent în Vechiul Testament cu secole înainte de nașterea lui? A fost „prezent” practic ca o promisiune.

Totuși, conceptul de „promisiune” se dovedește a fi mult mai larg decât predicțiile din unele profeții mesianice. În ultima sa „predică” din
Luca (24:44-49), Isus spune: „...tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în profeți și în psalmi trebuie să se împlinească”.
Rețineți că Isus se referă la cele trei secțiuni principale ale Vechiului Testament; Nu doar câteva profeții, ci întregul Vechi Testament
vorbește despre Isus Hristos. Și ce dezvăluie despre Isus? Cel puțin, vorbește despre suferința, învierea și învățătura lui. Isus spune: „Așa
este scris că Mesia va suferi și va învia din morți a treia zi și că pocăința și iertarea păcatelor vor fi vestite în numele Lui tuturor
neamurilor, începând de la Ierusalim. „În Ioan 5:39, la fel, îl auzim pe Isus spunând iudeilor: „Cercetați Scripturile, pentru că credeți că în
ele aveți viața veșnică; și ei sunt cei care mărturisesc în numele meu [despre mine, NIV]. „Nu doar câteva profeții mesianice izolate, ci
întregul Vechi Testament depune mărturie despre Isus.

Predicarea apostolilor

Deoarece Isus este „prezent” în Vechiul Testament ca o promisiune, apostolii îl pot predica pe Hristos din Vechiul Testament. În ziua
Cincizecimii, Petru folosește Ioel și Psalmii 16 și 110 pentru a-L proclama pe Hristos (Fapte 2:14-34). Câteva zile mai târziu, Petru
predică în pridvorul lui Solomon (Fapte 3:11-26) și spune:

„Dumnezeu a împlinit ceea ce prezisese prin toți proorocii, că Mesia Său va suferi” (v 18). Apoi vorbește despre Isus care a rămas în cer
„până la timpul restaurării universale pe care Dumnezeu l-a anunțat de mult prin sfinții Săi profeți” (v. 21). Apoi citează Deuteronom
15:15, 18, „Moise a spus: „Domnul Dumnezeul tău îți va ridica din poporul tău un profet ca mine...” Și toți profeții, dintre toți cei care au
vorbit, despre Samuel. și cei ce au fost după el, au prevestit și ei aceste zile” (v. 22-24).

Și Petru încheie citând promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam în Geneza 12:3, „Și în urmașii tăi vor fi binecuvântate toate familiile
pământului”, observând că Isus venise mai întâi la descendenții lui Avraam pentru a-i binecuvânta, întorcându-i de la „căile lor rele”. ."
"(v. 25-26).

Mai târziu, Filip întâlnește un eunuc etiopian care citea Isaia 53: „Ca o oaie a fost dus la măcel...”, dar nu a făcut acest lucru.

Înțelegeți pasajul. „Atunci Filip a început să vorbească și, începând cu această Scriptură, i-a vestit Evanghelia despre Isus” (Fapte 8:35).

Predicand la Antiohia din Pisidia, Pavel examineaza pe scurt istoria lui Israel de la Egipt la regele David, apoi ajunge la subiect: „Despre
acest om

urmașii [a lui David] Dumnezeu a adus lui Israel un Mântuitor, Isus, așa cum a promis.” (Faptele Apostolilor 13:23). Pavel continuă să
vorbească despre moartea și învierea lui Isus, încheind cu o serie remarcabilă de citate din Vechiul Testament (v. 32-35):

Și vă aducem vestea bună că ceea ce Dumnezeu le-a promis strămoșilor noștri le-a împlinit pentru noi, copiii săi, înviind pe Isus; după
cum este scris și în psalmul al doilea,

„Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut”.

Cât despre înviarea lui din morți, ca să nu se mai întoarcă la stricăciune, el a vorbit astfel [Isaia 55:3]:

„Îți voi da promisiunile sfinte făcute lui David”.

De aceea a mai spus într-un alt psalm [16:10]:

„Nu îl vei lăsa pe Sfântul tău să experimenteze corupția”.

Raportând despre predicarea lui Pavel în Tesalonic, Luca scrie: „În trei zile de Sabat, el a discutat cu ei din Scripturi [Vechiul Testament],
explicând și demonstrând că era necesar ca Mesia să sufere și să învie din morți și zicând: „Acesta este Mesia, Isus, pe care vi-l vestim”
(Fapte 17:2-3). Unii ascultători au fost înșelați, dar alții au vrut să-i facă rău lui Pavel și Sila, așa că au fost nevoiți să fugă în Beroea.
Luca relatează: „Acești evrei [din Berea] au fost mai receptivi decât cei din Tesalonic, pentru că au primit cu nerăbdare solia și au
examinat zilnic Scripturile [Vechiul Testament] pentru a vedea dacă aceste lucruri erau așa” (v. 11).
Pavel le amintește mai târziu corintenilor de predicarea lui despre Hristos și a lui

dependenţa de Vechiul Testament în acest sens. „Pentru că ți-am dat like

de primă importanţă...: că Hristos a murit pentru păcatele noastre conform

Scripturi și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi.

conform scripturilor” (1 Corinteni 15:3-4).60

Prin urmare, în predicarea lor, apostolii l-au urmat pe Maestrul lor

propovăduindu-L pe Hristos din Vechiul Testament.61 Nu era nicio îndoială în a lui

Se spune că Vechiul Testament a mărturisit despre Isus. De fapt, Herman

Ridderbos subliniază că „unul dintre principalele motive pentru predicarea lui Pavel este că

Evanghelia Lui este în conformitate cu scripturile. „62 El scrie mai mult”, Paul

proclamă pe Hristos ca împlinire a promisiunii lui Dumnezeu către Avraam, ca

sămânța în care vor fi binecuvântate toate familiile pământului (Galateni 3:8,

16, 29), aducătorul eshatologic atotcuprinzător al mântuirii

sensul trebuie înțeles în lumina profeției (Romani 15:9-12),

împlinirea sfatului răscumpărător al lui Dumnezeu cu privire la întreaga lume.

și viitorul lui”. 63

Predicarea scriitorilor Evangheliei

Pe lângă mărturia lui Isus și a apostolilor, este instructiv să vedem cum scriitorii Evangheliei își încep prezentările despre Isus.

marca

Așa își începe Marcu Evanghelia: „Începutul veștii bune a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în profetul Isaia:
„Iată, eu

Îți trimit mesagerul meu înaintea ta, care îți va pregăti calea; el

glasul celui care strigă în pustie...” S-a arătat Ioan Botezătorul

deșertul, proclamând. . "(1: 1-4). Marcu îl unește pe Isus și pe ai lui

Precursorul lui Ioan al Vechiului Testament prin Maleahi 3:1 și Isaia

40:3 - profeții despre venirea mesagerului Domnului și a lui

Domnul Însuși În curând Isus își începe slujirea. „Acum, după ce John a fost

arestat, Isus a venit în Galileea, propovăduind vestea bună a lui Dumnezeu și

spunând: „Vremea s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape;

pocăiți-vă și credeți în vestea bună”’ (1:14-15). Jack Kingsbury comentează:

„Așa cum o descrie Marcu, așadar, apariția lui Ioan și a lui Isus

înseamnă că era profeției Vechiului Testament a trecut și

Era escatologică a împlinirii a început”. M Kingsbury ridică

întreabă de ce Marcu plasează „povestea lui despre lucrarea pământească a lui Isus

într-un context de istorie care se întinde din vremea Vechiului Testament

profeție până la sfârșitul timpurilor? „El răspunde:” Pentru că... vrea să se reproducă

pretenția că tocmai slujirea pământească a lui Isus este fundamentală pentru

întreaga relație a lui Dumnezeu cu umanitatea”. 65

Matei

Matei își începe Evanghelia după cum urmează: „O relatare a genealogiei lui

Isus Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraam. „În timp ce Marcos

Îl leagă pe Isus de profeți, Matei îl leagă pe Isus prin marele rege David

până la patriarhul Avraam. Matei urmărește toate rădăcinile lui Isus

drumul înapoi la Avraam pentru că împreună cu el Dumnezeu i-a stabilit mai întâi pe a lui

legământul harului, inclusiv promisiunile de urmași, pământ și ființă a

binecuvântare pentru toate familiile pământului (Geneza 12:2-3; 17:8; 22:17-18). Despre el

Semnificația acestei legături dintre Isus și Avraam, comentează David Holwerda:

„Prin legarea lui Isus de Avraam, Matei declară că promisiunea lui Dumnezeu de

Binecuvântarea pentru națiuni este acum împlinită prin Isus. Indiciul timpuriu

din această făgăduință împlinită este dată în venirea înțelepților la închinare

Isus (Matei 2). Mai târziu, Isus anunță profetic că „mulți vor

veniți de la răsărit și de la apus și vor mânca împreună cu Avraam, Isaac și Iacov

Împărăția cerurilor” (8:11). Apoi, la încheierea Evangheliei, Isus

El le cere discipolilor săi „să facă ucenici din toate neamurile” (28:19). 66

Matei urmărește rădăcinile lui Isus și la marele rege David. Acesta este altul

persoană din istoria Israelului căreia Dumnezeu îi făcuse promisiuni bogate. De fapt,

Prin împăratul lui Israel, Dumnezeu și-a împlinit promisiunea lui Avraam

fie o binecuvântare pentru toate neamurile: „Fie ca toate neamurile să fie binecuvântate în El” (Ps.

72:17). Dar Dumnezeu îi promisese lui David în mod specific: „Casa ta și a ta

Împărăția va fi întărită pentru totdeauna înaintea mea; tronul tău va fi

stabilită pentru totdeauna” (2 Sam 7:16). Din nou, ideea lui Matei este că Isus este

împlinirea finală a promisiunilor lui Dumnezeu lui David; acest fiu al lui David

inaugurează un regat care va dura pentru totdeauna. „Abordarea lui Matei

Genealogia este clară. Sensul lui Isus este adânc înrădăcinat în istorie.

Israelului Vechiului Testament, atât de profund încât binecuvântările promise Vechiului

Israelul Testament își găsește împlinirea numai prin el. El este Israel, el

întruparea reprezentativă a adevăratului Israel și a regelui lui Israel”. 67

Luke

În timp ce Matei urmărește rădăcinile lui Isus până la Avraam la începutul lui

povestea legământului, Luke se întoarce și mai departe. În genealogia lui Isus,

el urmărește rădăcinile lui Isus la „Adam, fiul lui Dumnezeu” (3:38). Luke

se întoarce la Adam pentru că, spre deosebire de Matei, care este

scriind iudeilor, el scrie neamurilor. Povestea în care vede Luke

Isus este toată istoria omenirii, o istorie care include neamurile din

pornire. În cazul în care pierdem ideea, Luca consemnează că Isus s-a născut în

zilele împăratului Augustus, când „Quirinius era guvernator al Siriei”

(2:1-2) Luca continuă povestea lui Isus cu cartea Faptele Apostolilor, care se termină cu Pavel la Roma, „proclamând Împărăția lui
Dumnezeu și învățănd

asupra Domnului Isus Hristos cu toată îndrăzneala și fără piedici” (Fapte

28:31). Isus, conform lui Luca, este punctul de mijloc al istoriei umane.68 El este

Unirea dintre î.Hr. şi d.Hr.

Jack Kingsbury notează că „Luke face distincție între „timpul de

Israel” (1:54-55, 68), care este „timpul profeției” (1:70; 24:25-27, 44).

45), și „timpul împlinirii” (1:1; 24:44). „69 Legătura dintre cei doi

veacurile este Isus. El este cel care împlinește profeția și deschide noua eră. Nu e de mirare că Luca este scriitorul care consemnează
spusele lui Isus: „Tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în profeți și în psalmi trebuie să se împlinească” (24:44). Potrivit lui
Luca, Isus este cel care împlinește Vechiul Testament.

Juan

Ioan urmărește vestea bună a lui Isus chiar mai în urmă decât Marcu (profeții), Matei (Avraam) și Luca (Adam). Ioan se întoarce la
început, chiar înainte de creație: „La început era Cuvântul... Toate lucrurile s-au adeverit prin el... Și Cuvântul S-a făcut trup...” (1:1-14)
Cu „la început” lui, Ioan face aluzie evident la Geneza 1:1, „La început când Dumnezeu a creat cerurile și pământul...” Ioan îl prezintă pe
Isus ca Logosul etern, care este complet una cu Dumnezeu, dar care la un moment dat în istorie capătă natura umană. Ioan este scriitorul
Evangheliei care prezintă zicalele „Eu sunt”, identificându-l pe Isus cu Iahve, „EU SUNT” al Vechiului Testament.

Dar Ioan îl prezintă pe Isus ca fiind împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu către Israel. El consemnează spusele lui Isus: „Cercetați
Scripturile pentru că

***

gandeste-te ca in ele ai viata vesnica; și ei sunt cei care mărturisesc în numele Meu [despre Mine]” (5:39). El citează în continuare
cuvântul lui Isus: „Dacă ai crede în Moise, m-ai crede, pentru că El a scris despre mine” (5:46)

În mod clar, Ioan credea, de asemenea, că Vechiul Testament a mărturisit despre Isus Hristos.

Din acest scurt studiu al Noului Testament, este clar că apostolii

iar scriitorii Evangheliei L-au propovăduit pe Hristos din Vechiul Testament70. Este

De asemenea, este clar că ar putea face acest lucru cu integritate pentru că au crezut asta

Vechiul Testament vorbea despre Hristos.71 În cele din urmă, este evident că ei au învăţat

această înțelegere hristologică a Vechiului Testament de la nimeni altcineva

decât Isus însuși, pentru că Isus nu numai că și-a modelat în viața sa plinătatea

al Vechiului Testament72 dar le-a învăţat şi „lucrurile despre sine

în toate scripturile” (Luca 24:27).

Ideea pentru predicatorii contemporani este aceasta: dacă Vechiul Testament

De fapt, suntem martori ai lui Hristos, așa că suntem predicatori credincioși doar atunci când o facem

dreptate acestei dimensiuni în interpretarea și predicarea noastră a Anticului

Voi. Tragedia este că exegeza istorico-critică contemporană,

care se străduiește atât de mult să recupereze sensul original al Vechiului Testament,

ignoră în general această dimensiune. Deși Hristos este înfățișat în Vechi

Testament, predicatorii creștini contemporani nu reușesc adesea să-și dea seama.

Acest punct orb al nostru face ca este crucial ca, după stabilirea

mesajul original al textului nostru, vedeți-l din nou în lumina Noului

Testament, ridicând întrebări despre modul în care acest mesaj se leagă de Isus

Hristos. Mărturisește acest pasaj despre Hristos prin Vechiul Testament? așteptări, predicții, promisiuni, tipuri sau teme care își găsesc

împlinirea în Hristos în Noul Testament? Aceste întrebări sunt întrebări importante de pus, pentru că, conform Noului Testament, dacă nu

reușim să-L predicăm pe Hristos al Vechiului Testament, ne-am pierdut esența.73

BENEFICIILE PREDUIRII lui HRISTOS DIN

VECHIUL TESTAMENT

Unul dintre principalele beneficii ale predicării lui Hristos este că o astfel de predicare îi salvează pe oameni pentru veșnicie, „căci nu este
niciun alt nume sub cer printre muritori prin care să fim mântuiți” (Fapte 4:12). Dar, pe lângă acest beneficiu al predicării lui Hristos,
putem discerne și altele care apar în mod specific din predicarea lui Hristos din Vechiul Testament. Vom nota două dintre aceste
beneficii: familiarizarea oamenilor cu Vechiul Testament și oferirea acestora cu o înțelegere mai deplină a lui Hristos.

Familiarizarea oamenilor cu Vechiul Testament

Unul dintre principalele beneficii ale predicării lui Hristos din Vechiul Testament este că Vechiul Testament va fi ascultat în biserica

creștină. În capitolul 1 am enumerat motivele predicării din Vechiul Testament.

Predicator și congregație au beneficii specifice dintr-o înțelegere mai deplină a revelației lui Dumnezeu: Vechiul Testament dezvăluie

povestea mântuirii care duce la Hristos; 74 proclamă adevărul care nu se găsește în Noul Testament; ne ajută să înțelegem Noul

Testament; și evitați neînțelegerile Noului Testament. Aceste beneficii presupun că predicatorii caută să acopere întreaga gamă a

literaturii Vechiului Testament și nu se limitează la o grupă restrânsă de pasaje preferate. O preocupare legitimă este că scopul predicării

lui Hristos îi poate determina pe predicatori să aleagă numai profeții mesianice. Cu o gamă atât de limitată, din păcate, s-ar pierde temele

expansive și mai largi ale Vechiului Testament. Căci Vechiul Testament este revelația „credincioșii și milei lui Dumnezeu, revelația

legământului Său care este veșnic sigur și a rămășiței sfinte mântuite numai prin har”. 75 Pentru a evita selectarea textelor dintr-o bandă

îngustă de

textele mesianice, predicatorii ar trebui să-și aleagă textele de predicare nu cu scopul principal de a predica pe Hristos, ci cu obiectivele
primare de a predica întregul sfat al lui Dumnezeu și de a construi credința bisericii. Modul în care Hristos este predicat din aceste texte
este o considerație importantă, dar ulterioară.

Oferă o înțelegere mai deplină a lui Hristos

Un al doilea set de beneficii ale predicării lui Hristos din Vechiul Testament implică o înțelegere mai completă a lui Hristos. Berkouwer

observă că fără Vechiul Testament „cineva va fi părăsit un Hristos care este separat de fundalul larg al mizeriei umane și al acțiunii divine

mântuitoare,

Fundalul dreptății și mâniei lui Dumnezeu, al iubirii și sfințeniei sale.

ness”. 76 Von Rad susține, de asemenea, că „cunoașterea noastră despre Hristos este incompletă”.

complet fără mărturia Vechiului Testament. Hristos ne este dat numai nouă

prin dubla mărturie a corului celor care așteaptă și a celor care

tine minte. „77 Vom nota această înțelegere mai completă în trei specifice

domenii: persoana lui Hristos, lucrarea lui Hristos și învățătura lui Hristos.
Persoana lui Hristos

Matei își începe Evanghelia cu familiarul: „O relatare a

genealogia lui Isus Mesia...” (1:1). Pentru cei care nu sunt familiarizați cu

Vechiul Testament, imediat apar întrebări: De ce să începem cu o genealogie?

Care este semnificația numelui „Isus”? Care este sensul titlului?

„Mesia” sau, în traducerea sa greacă, „Hristos”? Înainte să fim

Chiar și la jumătatea primului verset al Noului Testament, avem nevoie de Vechiul

Testament pentru o înțelegere corectă a ceea ce spune Matei despre

Iisus. Bruce Birch susține că „fără mărturia Bătrânului

Testament, de multe ori am avea puțină idee despre ceea ce biserica primară

a spus despre Isus în Noul Testament”. 78

Isus vorbește despre Sine cel mai adesea ca fiind „Fiul Omului”. 79 Oricine poate crede că acest termen îl descrie pe Isus în natura sa
umană, spre deosebire de natura sa divină. Citirea Marcu 13:26 poate zgudui puțin această concepție, pentru că aici Isus vorbește despre a
doua Sa venire ca „Fiul Omului venind pe nori cu mare putere și slavă”. Dar ideea falsă va rămâne dacă pastorul nu predică o predică
despre Daniel 7:9-14: „Am văzut pe cineva ca o ființă umană.

[unul ca un fiu al omului] venind cu norii cerului... Stăpânirea, slava și împărăția i-au fost date, pentru ca toate popoarele, națiunile și
limbile să-i slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică care nu va trece, iar domnia Lui este una care nu va fi niciodată distrusă”.

Bright observă că „Noul Testament îl salută [Iisus] ca Mesia și Fiul Omului și îl descrie ca pe slujitorul suferind; totuși, nicăieri nu
explică ce înseamnă acești termeni... În afară de Vechiul Testament, de fapt,

Este imposibil să înțelegem sensul lucrării Domnului nostru ca

Scriitorii Noului Testament au văzut-o.”80 După ce au examinat conceptele de

rege mesianic, fiu al omului și slujitor suferind, William LaSor

concluzionează: „Din câte știu, nimeni înainte de vremea lui Isus

Ați încercat vreodată să aduceți aceste trei concepte împreună într-o singură persoană? Iisus

făcut ". 81 Walter Burghardt rezumă: „Dacă voi predica pe Isus ca fiind

Biserica apostolică a făcut-o, Mesia lui Israel, depinde de mine

înțelege complexul de credințe și speranțe pe care „Mesia” a însemnat în

Iudaismul [mai bine, în Vechiul Testament]”. 82

Lucrarea lui Hristos

Titlurile lui Hristos din Vechiul Testament nu numai că îl descriu pe Isus ca persoană, ci

Munca lui contează și ea. Acest lucru este cel mai evident în titluri precum „Fiul omului” și

„Robul Domnului”. Deși Noul Testament îl leagă pe Isus de

Slujitorul lui Yahweh în Vechiul Testament (pag. De exemplu, Matei 12:18-21; Fapte 8:32-35; 2

Corinteni 5:21), în cea mai mare parte referirile sunt atât de subtile încât

probabil ne-ar fi dor de ei dacă nu am cunoaște cântările Slujitorului din Isaia (42:1).

9; 49: 1-6; 50: 4-11; 52: 13-53: 12). Cu toate acestea, se poate argumenta că „Isus

şi-a interpretat misiunea mesianică în termenii Slujitorului suferind al

Iahve.” 83 Isus a spus: „Căci Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să

slujește și dă viața Lui ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45; cf. Isa
53: 10-11). Cu o noapte înainte de moartea sa, Isus a declarat: „Prin Fiul lui

„Omul merge așa cum este scris despre el” – probabil în Isaia 53 (Marcu 14:21).

Apoi, schimbând Paștele în Cina Domnului, Isus a spus: „Aceasta este

sângele meu al legământului, care este vărsat pentru mulți” (Marcu 14:24; cf.

Isaia 53:5-6). Isus a fost adus apoi în fața Sinedriului, „dar a rămas tăcut”.

(Marcu 14:61); mai târziu, înaintea lui Pilat, „Isus nu a mai răspuns” (Marc

15:5; cf. Isaia 53:7). Isus a fost răstignit cu criminali de ambele părți; apoi

El s-a rugat: „Tată, iartă-i...” (Luca 23:34; cf. Isaia 53:12) .84 Este

Desigur, nu putem înțelege suferința și moartea lui Isus fără

cunoscând pe Slujitorul lui Iahve al Vechiului Testament.85

Lucrarea lui Hristos include minunile lui Isus. Când citim despre minunile sale, putem concluziona că Isus a fost doar un alt făcător de
minuni:

până când vedem aceste minuni în contextul minunilor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu din Egipt (Iahve versus zeii Egiptului) și al
minunilor vindecătoare ale profeților. Apoi începem să vedem dimensiunea mai profundă a minunilor lui Isus: minunile sunt manifestări
ale vrăjmășiei dintre Sămânța femeii și sămânța șarpelui; Ele sunt semne ale împărăției lui Dumnezeu care pătrund în această lume,
lămurind ceea ce era strâmb, vindecând bolile, răscumpărând vieți. După cum a spus Isus Însuși: „Dacă scot demonii prin degetul lui
Dumnezeu, atunci împărăția lui Dumnezeu a venit la voi” (Luca 11:20).

Învățătura lui Hristos

Una dintre învățăturile cheie ale lui Isus este Împărăția lui Dumnezeu. Așa și-a început Isus slujirea: „Vremea s-a împlinit și s-a apropiat
Împărăția lui Dumnezeu...” (Marcu 1:15). Am observat deja cât de ușor credem că Împărăția lui Dumnezeu este viitoare în ceruri
(Capitolul 1). Cunoașterea fundalului „Împărăției lui Dumnezeu” din Vechiul Testament ne face (și congregațiile noastre) mai receptivi la
ideea că Împărăția lui Dumnezeu vine pe acest pământ și că Dumnezeu așteaptă ca noi să fim cetățeni loiali ai acestui regat chiar acum. .
Aceasta este și învățătura lui Isus în Rugăciunea Domnului:

„Vine împărăția ta. „Facă-se voia Ta, precum și pe pământ, precum în ceruri” (Matei 6:10).

În mod similar, Isus ne învață: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuințe... Am să vă pregătesc un loc” (Ioan 14:
2). Am putea înțelege cu ușurință învățăturile lui Isus despre viața de apoi în sensul gnostic al sufletelor noastre care scapă de corpurile
noastre într-un tărâm spiritual sigur. Cu toate acestea, cunoașterea învățăturii Vechiului Testament despre creația bună a lui Dumnezeu și
despre împărăția care vine ne face pe noi (și congregațiile noastre) mai receptivi la învățătura Noului Testament conform căreia speranța
noastră principală în fața morții este ceea ce mărturisim în mod regulat în cuvintele apostolilor. Crez. , „Cred în învierea trupului”. La
ultima sa cină, Isus le spune ucenicilor Săi: „Vă spun că nu voi mai bea acest rod al viței până în ziua în care îl voi bea nou cu voi în
Împărăția Tatălui Meu” (Matei 26:29).

Deși creștinii pot spera că vor fi cu Domnul când vor muri (Filipeni 1:23), cea mai mare speranță a noastră este a doua venire a lui
Hristos, când morții în Hristos vor învia, noul Ierusalim se va coborî pe pământ și Dumnezeu va face. asa de. Știu totul și în toate (1 Tes.
4:16; Apoc. 21: 3). Cea mai mare speranță a noastră în fața morții, potrivit lui Pavel, este învierea trupului.

Isus a fost primul care a experimentat această transformare minunată. El este „primile roade ale celor care au murit. Căci, deoarece
moartea a venit printr-o ființă umană, și învierea morților a venit printr-o ființă umană.”

(1 Corinteni 15:20-21).

Acestea sunt doar două exemple despre cum poate fi învățătura lui Isus

cel mai bine înțeles în contextul Bibliei tale, Vechiul Testament.

Christopher Wright își afirmă sincer convingerea că „cu atât mai mult

înțelege Vechiul Testament, cu atât te apropii mai mult de inima lui Je

al lor. "86

În următoarele două capitole vom investiga istoria predicării creștine pentru a vedea cum interpreții și predicatorii influenți din secolele
succesive L-au predicat pe Hristos din Vechiul Testament.

CAPITOLUL 3
Istoria propovăduirii lui Hristos

din Vechiul Testament (I)

„Oricine citește cu atenție Scripturile va găsi în ele cuvântul despre Hristos... Pentru că Hristos este comoara ascunsă într-un câmp”.

. . ; „Era ascunsă, pentru că era reprezentată de tipuri și expresii parabolice care la nivel uman nu puteau fi înțelese înainte de a se ajunge
la desăvârșirea a ceea ce fusese profețit, adică la venirea lui Hristos...”

Irineu, Împotriva ereziilor, 4.26.1

PREDICATORII DE AZI sunt bombardați cu noi metode de interpretare care se succed în succesiune rapidă. Cele mai multe dintre aceste
metode, cum ar fi critica surselor, critica de formă, structuralismul și deconstrucționismul, luminează pe scurt peisajul hermeneutic, doar
ca, ca stelele căzătoare, să se ard cu o rapiditate surprinzătoare. Într-o perioadă de schimbări rapide, este în interesul nostru să ne dăm
puțin înapoi de la scena contemporană și să căutăm stabilitatea metodei noastre de interpretare într-o perspectivă istorică și istorică. În
următoarele două capitole vom urmări istoria propovăduirii lui Hristos din Vechiul Testament, începând cu predicarea bisericii primare și
urmărind predicarea hristocentrică contemporană. Pentru scopurile noastre, cel mai bine este să examinăm această poveste în primul rând
în ceea ce privește metodele de interpretare și să lăsăm autorii originali să vorbească de la sine cât mai mult posibil. În acest capitol, vom
acoperi predicarea lui Hristos de la biserica primară până la Reformă și ne vom concentra pe interpretări alegorice, tipologice și patrulate.

INTERPRETAREA ALEGORICA

Interpretarea alegorică permite predicatorilor să treacă dincolo de sensul literal, istoric al unui pasaj, la un presupus sens mai profund. Din
secolul al III-lea până în secolul al XVI-lea, a fost metoda principală de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament. Deși unii dintre
părinții bisericii, precum Irineu și Tertulian, au încercat să oprească valul, pe termen lung metoda alegorică a câștigat.

fundal

Pentru a aprecia popularitatea metodei alegorice, avem nevoie

înțelege o parte din mediul din care s-a dezvoltat. cel

Biserica primară trebuia să apere caracterul creștin al Vechiului Testament

împotriva diverșilor adversari. Neamurile necreștine, precum Celsus,

El a atacat Vechiul Testament pentru imoralitate și contradicții.

Oponenții evrei necreștini au negat că Isus Hristos a fost împlinirea Vechiului Testament. Această „polemică între biserică și sinagogă a
avut nevoie de o procedură și o dezvoltare exegetică care

El a înțeles Vechiul Testament din punct de vedere hristologic. „1 Atunci, de asemenea, gnostic

„Creștinii” au separat Vechiul Testament de Noul pentru că au susținut că Vechiul Testament a revelat un Dumnezeu Creator inferior și
nu Tatăl lui Isus Hristos. În cele din urmă, Marcion (cca. 85-160) și biserica sa rivală a considerat Vechiul Testament o carte inferioară,
necreștină.

Motivul predominant al adoptării generale a metodei alegorice a fost probabil apărarea caracterului creștin al Vechiului Testament
împotriva lui Marcion și a influenței sale. În Antitezele sale, Marcion a căutat să accentueze diferențele dintre Vechiul Testament și Noul.
De exemplu, el scrie:

(1) Iosua a folosit forța și cruzimea pentru a cuceri țara, dar Hristos a interzis orice forță și a propovăduit milă și pace.

(2) În Lege se spune: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Domnul, însă, spune în Evanghelie: „Dacă te lovește cineva

un obraz, oferă-i și pe celălalt” (2.18; 4.16).

(3) Creatorul trimite foc la cererea lui Ilie (2 Regi 1:9-12); dar Hristos interzice ucenicilor să ceară foc din cer (4.23).

(4) Creatorul spune: „Blestemati sunt toți cei care atârnă pe copac”

(Deuteronom 21:23); dar Hristos a suferit moartea Crucii (3.18; 5.3) (5) În Lege, Dumnezeu (Creatorul) spune: „Îl vei iubi pe cel ce te
iubește și-l vei urî pe vrăjmașul tău”. Dar Domnul nostru, cel bun, zice:

„Iubește-ți dușmanii și roagă-te pentru cei care te prigonesc”.

(6) Creatorul a rânduit Sabatul; Hristos a desființat-o (4.12).

(7) Făgăduințele Creatorului erau pământești, dar ale lui Hristos erau cerești (4.14).

(8) Dumnezeul Vechiului Testament este puternic în război; Hristos aduce pacea
(3.21) .2

Marcion era un literalist. Cu interpretarea sa literală rigidă a putut

Arătați neconcordanțe între Vechiul Testament și Noul și respingeți

cel Vechi.3 Biserica rivală pe care a început-o a forțat biserica creștină

coroborând că Vechiul Testament este de fapt o carte creștină, care vorbește despre Isus Hristos. Și, după cum vom vedea, cel mai simplu
mod de a demonstra prezența lui Hristos în Vechiul Testament este metoda alegorică.

Părinții bisericii nu au fost deloc de acord cu privire la legitimitatea

interpretare alegorică În ciuda diferenţelor lor, Geoffrey

Bromiley ne amintește de abordarea sa fundamental unificată: „Un superficial

cunoaşterea Părinţilor dezvăluie repede că pentru toţi exegeticii

variații, fără îndoială că împărtășeau aceeași înțelegere de bază...

Vechiul Testament și Noul Testament au fost văzute împreună în indisolubil

unitate ca singura carte a singurului Dumnezeu inspirat de unicul Duh și

mărturisind singurul Fiu”. 4 David Dockery adaugă: „În timp ce era

diferenţe definitive între Părinţi în ceea ce priveşte înţelegerea lor asupra

sensul literal-istoric al Scripturii, precum și cel tipologic și

alegoric, a existat un consens general că Scriptura ar trebui interpretată hristologic”. 5 La început, predicatorii creștini par să fi predicat pe
Hristos din Vechi

Testament folosind tipul de interpretare tipologică pe care o găsim în

Noul Testament. „Chiar și în secolul al II-lea Părinții Apostolici în mare măsură

„Urmați acest model exegetic al Noului Testament și rămâneți, ca Pavel,

Centrat pe Hristos și corect față de sensul istoric. „16 Una dintre cele mai vechi existente

Predicile creștine sunt omilia de Paște a lui Melito din Sardes (cca. 170).

Potrivit lui OC Edwards, „Practic, predica este o interpretare

a poveștii Paștilor din Exod ca tip de moarte și

Învierea lui Hristos Începe cu o istorie lungă de mântuire,

arătând nevoia unui mântuitor. Aceasta este urmată de o declarație de

Principiile interpretării tipologice, care conduc la a

identificarea mântuirii aduse de Hristos cu tot ce a fost

prefigurat în ieșire, în special Paștele”. 7

Dar, alături de interpretarea tipologică, găsim în curând alegoria

interpretare de asemenea.8 În jurul anului 96 d.Hr., episcopul Clement al Romei a scris a

scrisoare pastorală către biserica din Corint. La un moment dat el repovesti povestea lui

Rahab în Ierihon. Spionii i-au spus să pregătească un semn: „Ar trebui să spânzurați a

cordon roșu din casa ta. Cu aceasta, au afirmat că răscumpărarea prin

Toți cei care cred și nădăjduiesc în Dumnezeu vor veni prin sângele Domnului.

Veți vedea, iubiților, cum nu a fost doar credință, ci și profeție în aceasta

femeie.”9 Acest tip de interpretare alegorică a fost mai târziu

repetat de Iustin Martir, Irineu, Origen, Ambrozie, Augustin și

mulți alți predicatori creștini.

Epistola lui Barnaba, scrisă probabil între 70 și 100 d.Hr. C., prezintă interpretări alegorice mult mai sălbatice. „Dacă undeva în Vechiul
Testament se spune ceva despre lemn sau despre un copac, ajungi imediat la concluzia că aici se înțelege crucea lui Hristos. Făcând asta,
el

nu acordă atenție contextului în care acel cuvânt apare în Vechi

Voi. „11 Dar Epistola lui Barnaba continuă să devină și mai elaborată

interpretări alegorice. De exemplu, Barnaba 8:1-7 interpretează

ceremonia junincii roșii de a fi arsă cu lemn de cedru (Nr. 19:1-10) după cum urmează:

Bărbații care sunt deja gri în păcat vor oferi o junincă, vor ucide și vor arde

acea; apoi copiii mici trebuie să adune cenușa și să o pună în vase,

și legați în jurul unei bucăți de lemn lâna stacojie și isopul - notați aici

iarăși tipul Crucii [lemnul] și lâna stacojie! ...

Observă cât de clar îți vorbește! Vițelul este Isus; păcătoșii

cei care o oferă sunt cei care l-au dus la măcel... Cel mic

Băieții care au pulverizat sunt cei care ne-au adus vestea bună.

a iertării păcatelor și a sfințirii inimii, acelea

pe care l-a împuternicit să propovăduiască Evanghelia... Dar de ce sunt

stropitoare trei copii? Pentru a reprezenta pe Avraam, Isaac și Iacov... ȘI

De ce lână în jurul lemnului? Pentru că împărăția lui Isus se odihnește

În pădure ......... 12

În studiul nostru despre predicarea Vechiului Testament a lui Hristos, ne vom uita în special la interpretarea Vechiului Testament
dezvoltată sau practicată de Părinții Apostoli Iustin Mucenic și Irineu.

Părinții apostolici

Iustin Martir (cca. 100-165)

Iustin Martirul este în general desemnat ca părintele bisericii care a continuat

„metoda tipologic-hristologică a apostolilor”. 13 „Din vremea lui

convertirea lui probabil la Efes ca. 130 până la moartea sa ca martir în

Roma, în 165, reprezenta o ortodoxie opusă gnosticismului,

Marcionismul și iudaismul, precum și societatea păgână pe care o avea

„Scopul principal al lui Justin în interpretarea Vechiului Testament este

arată că dă mărturie despre Isus Hristos. Acesta urmărește să relateze „detaliile

text cu detalii despre povestea preexistenței, nașterii, morții lui Hristos,

învierea şi a doua venire.”15 De exemplu, în Dialogul său cu

Trifon citim despre dezbaterea lui cu evreii:

„Dar dacă ai ști, Trifon”, am continuat eu, „cine este Cel ce este chemat

cândva îngerul Marelui Sinod (Isaia 9:6) și un om de Ezechiel

(40:3), și ca Fiul Omului prin Daniel (7:13), și un copil prin

Isaia (9:6), iar Hristos și Dumnezeu vor fi adorați de David (Psalmul 2),

și Hristos și o piatră pentru mulți (Ps. 118:22 urm., Isa. 8:14, 28:16, 50: 7,

Dan 2:34, 44 și urm.) și înțelepciunea lui Solomon (Prov. 8:22 și urm.), și Iosif

și Iuda și o stea a lui Moise (Geneza 49, Num. 24:17) și Răsăritul

de Zaharia (6:12), și Suferința și Iacov și Israel prin

Isaia din nou (42, 43, 52-53), și un toiag, și o floare și o piatră de unghi,

și Fiul lui Dumnezeu (Isaia 8:14, 28:16, 11:1), nu ai fi

hulit împotriva celui ce a venit acum, și s-a născut, și a suferit și

s-a înălțat la cer, care va veni și el din nou, și apoi cei doisprezece ai lui

Triburile vor jeli (Zah. 12:10). Pentru că dacă ai fi înțeles ce are

scris de profeți, nu ați fi tăgat că El este

Dumnezeu, Fiul singurului Dumnezeu, născut și de nedescris”. 16

Pentru a-l detecta pe Hristos în Vechiul Testament, Iustin se bazează nu numai pe promisiuni.

și tipologie, dar și pe faptul că Hristos este Logosul preexistent. Acea

Hristos ca Logos preexistent a fost cel care l-a închis pe Noe în corabie (Geneza 7:16), cel care

El a coborât să vadă turnul Babel (Geneza 11:5), care a vorbit cu Avraam

(Gen 18), care s-a luptat cu Iacov (Gen 32), care a vorbit cu Moise din

rug aprins (Exod 3).17

RPC Hanson notează că „exegeza lui Justin este mult mai dezvoltată decât cea a oricărui scriitor creștin înaintea lui. Nu numai că
folosește tipuri și imagini tradiționale din Vechiul Testament din punct de vedere hristologic, cum ar fi cea a potopului lui Noe și cea a
pământului promis (Dial. 119.8), dar el

este pregătit să identifice orice obiect sau incident din Vechiul Testament ca

prezicerea dispensației creștine.”18 Acest impuls de a-L găsi pe Hristos în

Fiecare text din Vechiul Testament are ca rezultat o formă de alegorie

interpretare care este paralelă cu interpretarea tipologică a lui Justin.

Alegoria este cea mai evidentă atunci când Iustin caută Vechiul Testament

Crucea lui Hristos. De exemplu, în povestea lui Noe și a arca, „the

lemnul chivotului simbolizează crucea; apa simbolizează creștinul

botez; iar cei opt oameni salvați au fost un simbol al zilei a opta,

cu care Hristos a apărut când a înviat din morți „”. 19 Și Justin

descoperă crucea în „pomul vieții în paradis, toiagul lui Moise, pomul care

a îndulcit apele amare ale lui Mara, toiagul lui Iacov și scara lui, cea a lui Aaron

toiag, stejarul lui Mamre, cele șaptezeci de sălcii din Ex. 15:27, bățul lui Elisei,

și toiagul lui Iuda. „20 În plus, el detectează crucea în „Moise ridicându-se

mâinile lui în luptă cu Amalec... și ridicând șarpele pentru a vindeca

oameni..... "21
Rowan Greer ajunge la concluzia că Justin folosește trei metode diferite în

demonstrând că Vechiul Testament dă mărturie despre Hristos: „dovada

de profeție, tipologie și alegorism. Aceste metode sunt amestecate cu

unul pe celălalt, nu doar fiind așezați unul lângă celălalt, ci și prin folosire

simultan în aceleaşi texte. „22 La bine și la rău, Justin Martyr a stabilit

ton pentru interpretarea creștină timpurie a Vechiului Testament. „Am găsit primii

în Justin multe pasaje din „text proba” care apar iar și iar mai târziu

scriitori”. 23

Irineu (cca. 130-200)

Irineu, episcop de Lyon, Galia, a fost primul dintre părinții bisericii care s-a referit la toate cărțile Noului Testament. În exegeza sa a

vechiului

Testament, el urmează în mare măsură calea lui Iustin.24 Cu toate acestea, el trece cu mult dincolo de Iustin în dezvoltarea hermeneuticii

biblice.

„Pentru Irineu, piatra de temelie a hermeneuticii este acel Hristos

Ea constituie inima Scripturilor. Biblia este o carte despre Mântuitorul.

Tema fundamentală a scriitorilor biblici este planul mântuirii.”25

Irineu scrie:

Prin urmare, oricine citește cu atenție Scripturile va găsi în

ei cuvântul despre Hristos și prefigurarea noului

vocaţie. Pentru Hristos este „comoara ascunsă într-un câmp”. . . ; el a fost

ascuns, deoarece era reprezentat prin tipuri si expresii parabolice care

la nivel uman nu putea fi înțeles înainte de desăvârșire

a ceea ce a fost profețit s-a realizat, și anume, venirea

lui Hristos... Toate profețiile sunt enigmatice și ambigue pentru oameni.

mintea înainte de a se împlini. Dar când a venit momentul, și

predicția s-a adeverit, atunci profețiile își găsesc interpretarea clară și lipsită de ambiguitate. Acesta este motivul pentru care legea arată

o fabulă când evreii o citesc... Dar când creștinii o citesc, este într-adevăr o comoară ascunsă pe câmp, dar revelată și explicată de Crucea

lui Hristos. Îmbogătește înțelegerea umană, arată înțelepciunea lui Dumnezeu, dezvăluie dispensațiile lui Dumnezeu asupra rasei umane,

prefigurează Împărăția lui Hristos și proclamă moștenirea

a sfântului Ierusalim în avans.26

După cum se poate vedea în acest citat, Irineu lucrează cu o privire de ansamblu asupra

Scriptura incluzând „dispensații”, tipuri și promisiuni ale lui Hristos, împlinirea în venirea lui Hristos, împărăția lui Hristos și

consumarea. Cu alte cuvinte, el vede unitatea Vechiului și a Noului Testament în revelația lor a unei singure povești mântuitoare care este

centrată pe Hristos.27 În altă parte, el observă progresul în revelația lui Dumnezeu în Scripturi Greer oferă un rezumat bun din punctele

de vedere. lui Irineu: „Fiul lui Dumnezeu... îl dezvăluie pe Tatăl în ordinea creată, în ebraică
Scripturi și în întrupare... De fapt, întruparea, departe de

Prezentând revelația lui Dumnezeu pentru prima dată, se concentrează pe auto-revelația lui Dumnezeu în creație și în Scripturile Ebraice.
Astfel, istoria rasei umane este una dintre revelațiile progresive ale lui Dumnezeu, o revelație care duce spre mântuirea finală din
neputrezire în noua eră...
Revelația lui Hristos de la Tatăl în Scripturile Ebraice are loc în etape. Există patru legăminte, sub Adam, sub Noe, sub Moise și al

patrulea „care reînnoiește omul și rezumă toate lucrurile în sine în mijloacele Evangheliei. .. „'28

Ideea de „dispensări” îi permite lui Irineu să treacă dincolo de

preocuparea limitată de a-l descoperi pe Hristos în Vechiul Testament la luarea în considerare și a semnificației pasajului pentru Israel. El

scrie că Dumnezeu „a ridicat profeți pe pământ...: schițând, ca un arhitect, planul mântuirii pentru cei cărora îi plăcea. Și el însuși a

asigurat

călăuză pentru cei care nu l-au văzut în Egipt, în timp ce pentru cei care l-au văzut s-a răzvrătit în deșert El a promulgat o lege foarte

potrivită [ condiției lor]. „29 Aici îl vedem pe Irineu făcând un prim pas spre ceea ce astăzi aș numi „interpretare istorică”.

Potrivit lui AS Wood, Irineu a dedus două hermeneutici

principiile unității Scripturii. „Prima este armonia lui Scrip

tură. „30 Al doilea” este principiul analogiei prin care este Scriptura

i s-a permis să acționeze ca propriul interpret”. 31 Irineu a dezvoltat și alte principii hermeneutice în opoziție cu exegeza gnostică și

atomistă arbitrară.32 El a insistat ca fiecare pasaj să fie înțeles în propriul său sens.

textul 33 și că fiecare pasaj este interpretat în cadrul „regulei

a adevărului. „34 Se pare că această „regula adevărului”, numită și „regula a

credinţă”, este un precursor al crezurilor de mai târziu ale bisericii.35 „Domnia de

credința” funcționează, de asemenea, pentru a centra interpretarea pe Isus Hristos. Ca David

Dockery notează: „Cu Irineu am descoperit prima dovadă clară a a

Biblia creștină și, de asemenea, un cadru de interpretare în guvernarea bisericii

de credinţă. Continuând cu accentul hristologic al apostolilor, aceștia

Exegeții timpurii au subliniat, de asemenea, că regula credinței descria

istoria teologică care și-a găsit accentul în Domnul întrupat „36.

În opoziție cu interpretarea alegorică gnostică, Irineu sugerează încă un principiu hermeneutic: predicatorii ar trebui să urmărească „

interpretarea obișnuită, simplă și evidentă a textului Bibliei”. 37 Aceasta

Principiul este susținut ulterior de Tertulian, care „formulează zicala:” Dar noi preferăm să găsim mai puțin sens în Biblie, dacă este
posibil, mai degrabă decât opusul. "'38
Asemenea lui Iustin înaintea lui, Irineu folosește promisiuni și tipuri pentru a descoperi mărturia despre Isus Hristos în Vechiul

Testament.39 Și, la fel ca Iustin, el folosește punctul de vedere conform căruia Hristos, ca Logos veșnic, este prezent în Vechiul

Testament. De exemplu, în Geneza 18:2 citim despre Avraam întâlnirea cu trei bărbați. Irineu interpretează: „Moise spune că Fiul lui

Dumnezeu s-a apropiat

să schimb cuvinte cu Avraam... Deci, doi dintre cei trei erau îngeri, dar unul era Fiul lui Dumnezeu. „40 Mai târziu”, de asemenea, Iacov,

în timp ce călătorea în Mesopotamia, îl vede, în vis, stând pe scară, adică pe copac, întemeiat de la pământ până la cer; căci de aceea cei

ce cred în El urcă la cer, căci patima lui este înălțarea noastră în sus”. 41 Din nou, Fiul îl întâlnește pe Moise: „El a vorbit lui Moise în
tufiș și i-a zis: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și m-am pogorât să-i predau”. 142

În ciuda opoziției lui Irineu față de alegoria gnostică și în ciuda alternativelor sale la predicarea lui Hristos prin făgăduințe, tipuri și

Logosul etern, Irineu însuși cedează uneori metodei alegorice.43 De exemplu, îl vede pe Isus în cruce în figura lui Moise rugându-se cu

brațele întinse: „El [Iisus] ne eliberează și de Amalec întinzându- și mâinile, ne conduce și ne duce la

Împărăția Tatălui.”44 În povestea lui Rahab care ascunde iscoadele, Irineu vorbește despre trei iscoade”, dintre care trei erau, fără

îndoială, Tatăl, Fiul.

şi Duhul Sfânt. „45 În interpretarea sa despre animalele curate și necurate, el sugerează că animalele curate reprezintă adevărații creștini”,

care își croiesc drum prin credință în mod constant către Tatăl și Fiul; căci aceasta se denotă prin stabilitatea celor care împart carena; iar

ei meditează zi și noapte la cuvintele lui Dumnezeu", așa cum se indică prin rumea . Animalele necurate sunt împărțite în trei clase:

Neamuri, evrei și eretici. De exemplu, „Necurații... sunt cei care nu despart.

casca nici nu rumege; adică acei oameni care nu au credință în Dumnezeu și nici nu meditează la cuvintele Lui și astfel sunt urâciunile

Neamuri „46

În ciuda acestor eșecuri și a altor eșecuri, Irineu se remarcă ca un lider care, împotriva lui Marcion și a gnosticilor, a pus bazele pentru

Bună interpretare biblică. O recenzie rapidă arată informațiile dvs. valoroase:

Vechiul și Noul Testament sunt un tot unit; Hristos este inima lui

Sfânta Scriptură; Scrisul este consecvent cu sine; Scripturile trebuie permise

fii propriul tău interpret; Interpretarea creștină trebuie să aibă loc în

cadrul „regula credinței”; interpretează un pasaj în contextul său;

Înțelegeți semnificația unui pasaj pentru Israel în diferitele sale

„dispense” și indică interpretarea obișnuită și evidentă.47

Școala din Alexandria

Interpretarea alegorică a fost dezvoltată pentru prima dată în Grecia în a treia

secolul î.Hr. pentru a face elementele jenante din Homer şi Hesiod

corectă din punct de vedere filozofic „Poveștile zeilor și scrierile lui

poeți, nu trebuiau luați la propriu. Mai de jos este secretul sau adevăratul

sens......... „48 Această metodă de interpretare s-a răspândit în Alexandria, Egipt,

unde savantul evreu Philo (cca. 20 a. C.-54 d. C.) l-a folosit pentru a arăta că Septuaginta era în conformitate cu Platon și cu stoicii.

Iar de la Filon s-a răspândit la biserica creștină prin Clement al Alexandriei și Origen.

John Breck arată cum a apărut școala filozofică greacă

cu Platon (cca. 429-347 î.Hr C.) „a inspirat interpretarea alegorică

favorizată de alexandrini”: „Opunându-se împărăţiei veşnice a adevărului

În lumea istorică a materiei, moștenitorii filozofiei platonice au avut tendința să

devalorizează conceptul de istorie și, în consecință, cel istoric

cadru de revelatie... Interpretarea evenimentelor istorice constă în

discerne „sensul său spiritual”; adică sensul mai profund al

realitatea eternă și cerească care se exprimă în viața umană. declarat ca

un principiu hermeneutic, scopul este de a discerne „sensul ascuns” al unui

eveniment prin descoperirea adevărului etern consacrat în el. Pur

sens istoric sau „literal”. . . în timp ce valoroasă pentru a situa revelaţia în

contextul său temporal are o importanță doar secundară. „49 În sondajul nostru

Ne vom concentra pe cei doi reprezentanți principali ai Școlii din Alexandria, Clement și Origen.

Clement de Alexandria (cca. 150-215)

Clement a fost primul care a adăugat metoda alegorică a lui Philo la metodele existente de exegeză. Deși am văzut dovezi ale interpretării
alegoriei înainte de această dată, conform RPC Hanson, a lui Philo
Metoda alegorică era „ceva destul de nou”50. Hanson explică: „În

Pe lângă alegoria conservatoare de tip evreiesc precum cea pe care o găsim în

Epistola lui Barnaba și Irineu și Tertulian și către primitiv

Tipurile hristologice, au introdus acum o alegorie anti-elenistă, practic istorică, care este menită să producă din text până la aplicarea

adevărurilor generale de morală, psihologie, filozofie și, în mâinile lui Clement și Origen, un sistem de doctrină creștină care este

devenind din ce în ce mai elaborat”. 51

Dubla interpretare a Scripturii

În timp ce anterior interpretarea alegorică era folosită destul de sporadic, cu Clement ea devine o metodă care se aplică întregii Sfinte

Scripturi. „La fel ca Philon, Clement a învățat că Scriptura are două părți înțeles. Analog cu o ființă umană, are un corp (literal) ceea ce

înseamnă

precum și un sens sufletesc (spiritual) ascuns în spatele sensului literal. Clement considera simțul spiritual ascuns drept cel mai important

„52.

Sensul literal, notează el, „este menit să trezească interes pentru înțelegerea sensului mai profund. „53 Clement scrie: „Din multe motive,

Scripturile ascund sensul... De aceea sfintele taine ale profeţiilor sunt acoperite în pilde. „54 Prin urmare, natura Scripturii cere

interpretare alegorică

Găsirea lui Hristos în Vechiul Testament

Clemente mai crede că metoda alegorică este necesară de descoperit

Hristos în Vechiul Testament. „Clement se străduiește să arate cum Hristos este sursa și conținutul suprem al cunoașterii în sensul său cel

mai profund și

Folosind Vechiul Testament, accentul lor este că Hristos a vorbit în

Vechiul Testament, și că ceea ce a spus acolo a fost mai devreme și

sursa a tot ce este mai bun în filosofia greacă.”55 Clement scrie:

„Instructorul nostru este Sfântul Dumnezeu Isus, Cuvântul, care este călăuza întregii omeniri. Însuși Dumnezeul cel viu este instructorul

nostru................................................................................ "56

În mâinile lui Clement, metoda alegorică duce la unele interpretări ciudate ale Vechiului Testament. De exemplu, în povestea lui Avraam

și Agar, Avraam simbolizează omul credincios; Hagar, filozofie seculară; și Sarah, adevărată filozofie. „Clement înțelege de ce

Preferința lui Avraam pentru Agar față de Sara că Avraam „alege doar ceea ce era profitabil în filosofia seculară”; iar când i-a spus Sarei
„Iată, roaba ta este în mâinile tale” (Geneza 16:6), el „în mod vădit” a vrut să spună: „Eu

îmbrățișează cultura seculară ca tânără și slujitoare, dar cunoștințele tale eu

onoare și reverență ca o adevărată soție. '1157 În mod clar nu arată nicio grijă pentru

totul din cauza intenției autorului acestei povești pentru Israel. În plus, istoricitatea relatării nu joacă niciun rol în interpretarea sa.
Folosind metoda sa alegorică, Clemente ar fi putut extrage același mesaj dintr-o poveste dintr-o revistă Old People.

Origine (cca. 185-254)

Origen a fost numit „probabil cel mai influent teolog al

era creștină timpurie”. 58 Astăzi este văzută într-o lumină mult mai favorabilă

decât era acum un secol. Desigur, este nedrept să-l judeci ca pe o clonă a lui

profesorul său Clement, „de parcă ar fi alegorizat cele două Testamente pur și simplu într-o

Simț filonic sau infinit polivalent.” 59 Thiselton susține că „originea lui

abordarea este mai adânc înrădăcinată într-o teologie a întrupării și a

viziunea „sacramentală” asupra lumii... Hristos Logosul ne comunică în

trei moduri „încarnaționale”: în trupul său istoric și înviat; în corpul tău

biserică; și în „corpul” său de scripturi ale căror scrisori sunt duse la

viaţă prin Duhul Sfânt”. 60

Găsirea lui Hristos în Vechiul Testament

Origen este preocupat de predicarea lui Hristos din Vechiul Testament.

Deși Hristos a fost prezis în Vechiul Testament, nu decât a lui

întruparea era vălul ridicat și sensul spiritual din spatele cardului

expuse.61 Dockery notează că „abordarea alegorică a fost o extensie

a interpretării hristologice a bisericii, pentru sensul mai profund că

Origen a căutat să fie centrat pe Hristos. Pentru Origen, Hristos a fost centrul

istoria și cheia înțelegerii Vechiului Testament. Hristos avea

a înlocuit legile și ceremoniile Vechiului Testament și cele literale

accentul sensului său a trebuit să fie schimbat”. 62

Origen este convins că simpla interpretare literală poate conduce oamenii

pe drum prost. Dacă Marcion nu ar fi respins Vechiul Testament din cauza literalului său

intelegere? Și dacă evreii nu L-ar fi respins pe Isus din cauza lui literal

intelegere? Origen scrie: „Acei apărători ai circumciziei...

El a refuzat să creadă în Mântuitorul nostru. Intenționau să urmeze scrisoarea.

din profeţiile care vorbeau despre el, dar nu l-au văzut fizic

„proclamând eliberarea captivilor” [Isaia 61:1] sau „zidirea cetăţii” [Ps.

46:4-5, LXX]. . . , sau „taierea carele lui Efraim și războiul

cal Ierusalim” [Zaharia 9:10] .......Să nu vezi că se întâmplă asta

într-un sens fizic în apariția a cine credem că este

Hristoase, ei nu L-au acceptat pe Domnul nostru Iisus...”63 Cu referire la evrei, gnostici, marcionisti si crestini simpli, Origen

argumenteaza: „Motivul parerilor false, atitudinilor impie si vorbirii amatoare despre

Dumnezeu din partea grupurilor tocmai menționate pare să fie nimeni altul decât că Scriptura nu este înțeleasă în sensul ei spiritual, ci

este interpretată după simpla literă.” 64

Litera sau spiritul este tema pentru Origen.65 În prefața sa la primele sale Principii, el afirmă: „Scripturile au fost scrise de Duhul lui

Dumnezeu și au un înțeles, nu numai așa cum este evident la prima vedere, ci și altul, care scapă atenției majorității. Prin acele cuvinte

care sunt scrise sunt formele anumitor mistere și imaginile lucrurilor divine.

Respectând că există o opinie în toată Biserica, care

toată legea este cu adevărat spirituală; dar că sensul duhovnicesc pe care legea îl dă nu este cunoscut tuturor, ci numai celor cărora le este

dăruit harul Duhului Sfânt în cuvântul înțelepciunii și științei”66.

Interpretarea triplă a Scripturii

Corespunzător viziunii unei persoane umane ca trup, suflet și spirit, Origen propune trei niveluri de semnificație pentru textele biblice:

„Ar trebui să înscrie în suflet intențiile literaturii sacre într-un triplu.

conduce; cea mai simplă persoană ar putea fi edificată de carnea Scripturii, deoarece au fost (carne este desemnarea noastră pentru

înțelegere evidentă),

ceva mai avansat de sufletul lui, ca sa zic asa; dar persoana care este desăvârșită... prin legea spirituală conține „o umbră a lucrurilor bune

care vor veni” (Evr. 10: 1). Căci așa cum ființa umană este alcătuită din trup, suflet și duh, tot așa sunt și Scripturile pe care Dumnezeu le-

a rânduit să fie date pentru mântuirea omenirii.” 67

Citatul de mai sus arată că Origen leagă uneori cele trei niveluri ale sale

de înțeles pentru trei tipuri de oameni din congregație: credincioși simpli, ceva avansat și perfect. Această conexiune reflectă dvs

preocupare pastorală De fapt, Thiselton susține că „uneori interpretarea alegorică” este aproape de a reprezenta ceea ce ar trebui să numim

astăzi

aplicație pastorală și aici Origen este cel mai bun.” 68 Dar cu alte ocazii

Origen folosește cele trei sensuri ale Scripturii pentru a obține niveluri diferite de sens (conținut) din același text. „Interpretarea spirituală
este cea care se referă la Hristos și la marile adevăruri ale dispensației mântuitoare a lui Dumnezeu, în timp ce interpretarea morală [a
sufletului] se referă la experiența umană”. De exemplu, „Semnificația spirituală a zidirii chivotului lui Noe se referă la Hristos și la
Biserică; semnificația morală se aplică la

om care se îndepărtează de lumea rea din jurul său și în supunere față de

poruncile lui Dumnezeu pregătește un chivot al mântuirii în propria sa inimă.” 69 Și

Sensul corporal se referă la evenimentul istoric al construirii chivotului de către Noe.

Deși Origen își începe interpretarea cu „simțul corporal”, el

favorizează clar spiritualul. El scrie: „Cu privire la dumnezeiasca Scriptură ca

În general, suntem de părere că totul are un sens spiritual, dar nu totul

are un simț corporal.”70 În comentarii și predici, el cheltuiește adesea

foarte puțin timp în sensul literal pentru a trece rapid la spiritual

sens. De exemplu, într-un comentariu, scrieți: „Aceste lucruri par

pentru a nu da profit cititorului in ceea ce priveste povestea... Este necesar,

prin urmare, mai degrabă pentru a le da tuturor un sens spiritual”. 71 Într-o predică despre

Cu soarele în continuare (Jos. 10:1-16), Origen rezumă mai întâi povestea și

apoi continuă: „Aceste, conform istoriei, fapte miraculoase ale divinului

a fi capabil să predice la toate vârstele; nu au nevoie de interpretare din afară, pentru că

lumina realităţii obiective străluceşte asupra lor. Dar să vedem acum ce fel

înțelegerea spirituală este conținută în ele”. 72

Ieronim îi atribuie lui Origen 444 de predici publicate despre Vechiul Testament

texte și 130 despre textele Noului Testament73: o inversare interesantă a curentului

Selectarea textului. Doar aproximativ 200 dintre aceste predici supraviețuiesc, dar dovezile

este suficient să-l credităm pe Origen cu „crearea formei clasice a

omilie”. 74 Tiparul lui era următorul: „După citit, şi cu puţin

sau fără introducere, Origen începea să explice scrierea, vers

verset. Mai întâi a încercat cu sensul literal, apoi cu orice simț spiritual el

descoperit. El a încercat întotdeauna să găsească o modalitate prin care ascultătorii săi să aplice

intră în viața lor”. 75

Joseph Lienhard observă că „citirea continuă a Scripturilor,

fără omisiuni, cerea curaj sau, mai bine, încredere în putere

din Cuvântul lui Dumnezeu... Origen era convins că Duhul Sfânt era autorul.

a scripturilor și pe care Duhul Sfânt nu le-a putut compune niciodată neglijent sau stângace; Fiecare cuvânt trebuia să aibă un sens
profund, sau mai bine zis, a

adică ar aduce beneficii cititorului și ascultătorului.” 76 De exemplu, în

Geneza 18:8 citim că Avraam „era sub un copac”. Origen spune: „Noi

Nu ar trebui să cred că a fost de mare îngrijorare pentru Duhul Sfânt

scrie în cărțile legii unde stătea Avraam. Pentru ceea ce face

mă ajută pe cei care au venit să audă ceea ce Duhul Sfânt îi învață pe oameni

rasă, dacă aș auzi că „Avraam stătea sub un copac””77

Pentru a găsi acest sens mai profund pentru fiecare cuvânt sau frază, Origen folosește

interpretare alegorică Predicile sale demonstrează ce înseamnă el

interpretare alegorică Predicare despre bătălia lui Israel împotriva lui Amalec

(Exodul 17), Origen citește versetul 9, „Moise i-a spus lui Iosua: „Alege niște oameni

pentru noi și ieși, luptă cu Amalec”, și exclamă: „Până în acest punct

Scripturile nu au menționat niciodată numele binecuvântat al lui Isus. Aici

Pentru prima dată strălucește strălucirea numelui. Pentru prima dată

Moise face apel la Isus și spune: „Alege oameni”. Moise

îl cheamă pe Isus, Legea îi cere lui Hristos să aleagă oameni puternici

oameni. Moise nu poate alege; Doar Isus este cel care poate alege cu putere
bărbați; El a spus: „Nu tu m-ai ales pe mine, dar eu te-am ales pe tine. "'78

Predicând despre călătoria lui Israel la Moab (Nuns 21:16-18), notează Origen

că Domnul i-a poruncit lui Moise să adune poporul la fântână și că „Eu

le va da apă”. Observați cât de ciudat este că oamenii nu o fac

merg la fântâna de bună voie când le era sete dar trebuia să fie

împreună. Apoi continuă: „Melodia sensului literal

Ne readuce la bogăția interpretării spirituale. Și apoi mă gândesc

Este convenabil să culegeți din alte părți ale Scripturii misterele

fântâni, că în comparație a mai multor texte obscuritățile acestui pasaj

poate fi clarificat.” După o lungă discuție despre semnificația multora

Origen conchide: „La această fântână, la credința lui Hristos, spune Legea

noi am venit; căci El a spus: „Moise a vorbit despre mine”.179 Din sensul literal al

Dumnezeu adunând pe Israel la fântână pentru a bea apă, Origen trece la un înțeles cu totul diferit: Moise este Legea și fântâna este Isus
Hristos.

Mesajul pasajului, conform lui Origen, este că Legea ne cheamă la Hristos să bem. În mod ironic, principiul hermeneutic al comparării
Scripturii cu Scriptura începe să funcționeze pentru Origen ca un slujitor al interpretării alegorice centrate pe Hristos.

Origen își începe seria de predici despre cartea lui Iosua cu o introducere despre semnificația acestei cărți: „Acest sens nu este atât de a ne
spune lucrările lui Isus (Iosua), fiul lui Nun, în loc să ne spună misterele. a lui Isus Domnul meu. Pentru că el este cel care după moartea
lui

Moise și-a asumat conducerea, cel care comanda tabăra și cine

a luptat împotriva lui Amalek; și ce era indicat acolo pe munte,

cu mâinile acelea întinse, a actualizat pe cruce, pe care în a lui

propria persoană a triumfat asupra puterilor și stăpânirilor”. 80

Predicarea bătăliei de la Ierihon (Ios. 6), Origen spune că „Iosua

Îl reprezintă pe Isus și Ierihonul acestei lumi. Cei șapte preoți purtând

Trâmbițele reprezintă Matei, Marcu, Luca, Ioan, Iacov, Iuda și Petru. cel

prostituata Rahab reprezintă Biserica, care este formată din păcătoși; si

șnur stacojiu de care a arătat pentru a se salva pe ea și casa ei

masacrul reprezintă sângele răscumpărător al lui Hristos”. 81 Și predicarea

în soarele în picioare pentru ca Iosua să poată învinge cinci regi care

Mai târziu se ascunde într-o peșteră (Jos. 10:1-16), Origen susține că Iosua este

Iisuse, cei cinci regi sunt cele cinci simțuri ale cărnii și ale peșterii.

reprezintă „lucrările pământeşti ale corpului în care se află simţurile

scufundat.” 82

Evaluarea interpretării alegorice Contribuții valoroase

Deoarece metoda alegorică este adesea respinsă astăzi, să începem prin a sublinia câteva caracteristici pozitive. În primul rând, folosirea
interpretării alegorice de către părinții bisericii a fost o încercare autentică de a predica pe Hristos din

Vechiul Testament. În al doilea rând, predica lui nu a fost în general nebiblic, pentru că

tindea să folosească interpretarea alegorică în contextul Scripturii

și cadrul „regula credinței”. 83 În al treilea rând, cu alegoric

Conform metodei, părinții bisericii au fost capabili să apere caracterul creștin al Vechiului Testament cu succes împotriva acuzațiilor
marționiștilor, gnosticilor și necreștinilor precum Celsus. În cele din urmă, metoda alegorică este într-adevăr o metodă bună pentru
interpretarea alegoriilor. O alegorie este o metaforă extinsă, adică o serie de elemente dintr-o poveste formează un lanț de metafore care
au un sens mai profund, unificat. De exemplu, pilda semănătorului lui Isus este într-adevăr o alegorie: sămânța este cuvântul, iar diferitele
locuri unde cade sămânța (drumul, pământul stâncos, pământul spinos și pământul bun) reprezintă oameni diferiți și diferiți capcane
(Marcu 4: 3-20). Progresul pelerinului lui Bunyan este, de asemenea, o alegorie; Ne-am pierde sensul dacă nu l-am interpreta alegoric.

În Vechiul Testament găsim diverse alegorii: de exemplu, visele lui Iosif, Faraonul, majordomul și brutarul regal, Nabucodonosor și
Daniel. Alte exemple sunt pilda pomilor (Judeca 9:8-15), vița transplantată (Ps 80:8-16), via fără rod (Isaia 5:1-7) și cei doi vulturi și vița
(Iezechiel). 17: 3-10, 22-24). Toate aceste pasaje necesită interpretare alegorică pentru o înțelegere adecvată.

Deficiențe în interpretarea alegorică

Cu toate acestea, pentru a folosi interpretarea alegorică pentru alte genuri de literatură,

A spune narațiune istorică înseamnă a face o greșeală de gen și a citi idei ciudate

În text, Clement și Origen citesc narațiunile istorice ca alegorii,

adică ca o metaforă extinsă. Ei încă recunosc sensul istoric

ca adevărat, dar acest „simț corporal” nu funcționează cu greu în interpretarea și predicarea lui. Cel mai profund nivel de înțeles: Iosua
este Isus; Ierihon, cel

lume; Rahab, biserica; cordonul stacojiu, sângele lui Hristos, face

Cuvântul Vechiului Testament este un mesaj creștin. În căutarea mesajului real

la acest nivel „mai profund”, interpretarea alegorică încalcă istoricul

natura narațiunii biblice și în cele din urmă neagă valoarea de

istorie răscumpărătoare După cum scrie Oscar Cullmann, „Vechiul Testament aici

devine o carte de ghicitori, și conținutul ei, în măsura în care este o revelație a

o istorie răscumpărătoare care se îndreaptă spre Hristos, deoarece scopul ei este lipsit

valoarea sa”. 84

Spre deosebire de școala din Alexandria, Iustin și Irineu

folosesc un alt tip de interpretare alegorică. În general nu

citește narațiunea istorică ca alegorie, adică ca o metaforă extinsă. ei

În general, acceptă povestea așa cum este, dar uneori folosesc una singură

Element de poveste ca metaforă. De exemplu, când o narațiune menționează

un copac sau un lemn, acest element tinde să fie citit ca o metaforă a crucii lui

Hristos. Sau culoarea stacojie tinde să fie izolată pentru a se referi la sângele lui

Hristos. Pare aproape ca și cum ar exista liste care i-au ajutat pe predicatori

Identificați metaforele: lemn = cruce, stacojiu = sânge, Moise = lege, Iosua

= Isus.85 Chiar dacă nu ar exista astfel de liste, nu ar fi durat mult

o biserică care încearcă să-L predice pe Hristos din Vechiul Testament pentru a stabili o astfel de tradiție orală.

Problema cu alegoria lui Iustin și Irineu nu este atât de mare

care nu fac dreptate naturii istorice a narațiunii așa

Ei suspendă momentan această natură pentru o legătură ușoară și supraistorică cu

Iisus. Problema este că ei caută această legătură cu Isus într-un mod foarte
detalii incidente mai degrabă decât în mesajul autorului inspirat. Da unul

Puteți izola un detaliu pentru a fi tratat ca metaforă, de ce nu și altele? "Unu

Pericolul alegorizării este tendința de a pune în serviciu fiecare detaliu al

narațiunea pentru a sluji cauza omiletică”. 86 Dar chiar

Interpretarea unui singur detaliu al narațiunii istorice ca metaforă, cu excepția cazului în care autorul intenționează, denaturează mesajul
autorului.

Întrucât interpretarea alegorică nu este ghidată de autorul inspirat

intentia, folosirea ei ii lasa pe predicatori larg deschisi capcanei

interpretări subiective.87 „Interpretarea alegorică a lui Origen a fost

de obicei limitat doar de imaginația ta. Au fost, însă, altele

parametrii sau garanțiile pe care le-a stabilit pentru sine: (1) Scriptura însăși și (2) regula credinței bisericii.”88 Dar nu toți predicatorii vor

respectați aceste garanții.89 „Blestemul metodei alegorice”, scrie

Bernard Ramm, „este că întunecă adevăratul sens al Cuvântului lui Dumnezeu...

Biblia se transformă alegoric în chit în mâna

exeget.” 90 În loc ca predicatorii să fie slujitori (slujitori) Cuvântului,

Ei devin stăpânii lor. În ciuda tradiției sale îndelungate, interpretarea alegorică trebuie respinsă ca o metodă viabilă de predicare a lui
Hristos din Vechiul Testament.

INTERPRETAREA TIPOLOGICĂ

fundal

Nu trebuie să petrecem mult timp în contextul tipologiei

interpretare, deoarece împărtășește o mare parte din acest fundal cu alegoria

interpretare (vezi mai sus). Spre deosebire de metoda alegorică,

Interpretarea tipologică își poate urmări rădăcinile din Vechiul Testament.

De exemplu, profeții au folosit exodul din Egipt ca un tip de Dumnezeu

viitoare eliberare din Babilon.91 Noul Testament foloseşte şi

interpretare tipologică frecventă, după cum vom vedea în capitolul 5. Părinți apostolici precum Iustin Martir și Irineu au continuat în mare
măsură această tradiție. Cu Irineu, în special, vedem dezvoltarea unor principii hermeneutice sănătoase: Vechiul și Noul Testament sunt
un tot unit; Hristos este inima Scripturii; Scrisul este consecvent cu sine; Scrisul trebuie să fie propriul interpret; și trebuie să interpretăm
un pasaj în propriul său context și în cadrul „regula credinței”.

Dar apoi Clement și Origen din Alexandria au adoptat și răspândit metoda greacă de interpretare alegorică. Pentru a contracara această
abordare non-istorică, o nouă școală a fost începută în secolul al IV-lea în Antiohia, Siria.

Școala din Antiohia.

Antiohia a respins interpretarea alegorică și a subliniat interpretarea literală. Cu toate acestea, această interpretare a fost mai mult decât
literalism (care a fost numită interpretarea evreiască). Oriunde era prezentă, interpretarea literală a Antiohiei a recunoscut figuri de stil,
cum ar fi metaforele, antropomorfismele și tipurile.

Principala diferență dintre interpretarea tipologică și cea alegorică

Este modul în care istoria răscumpărătoare funcționează în interpretare. În ciuda

interpretarea alegorică poate să nu nege istoria răscumpărătoare, nu joacă niciun rol

La interpretarea Scripturilor. Interpretarea tipologică, pe de altă parte, necesită

poveste răscumpărătoare deoarece analogia și escaladarea dintre tip și

antitipurile sunt trase în istoria răscumpărătoare. După cum spune KJ Wooll-combe

„Exegeza tipologică este căutarea legăturilor între evenimente, oameni

sau lucruri din cadrul istoric al revelației, în timp ce

alegorismul este căutarea unui sens subiacent secundar și ascuns

sensul primar și evident al unei narațiuni”. 92 O diferență legată este

că Clement și Origen au văzut cel puțin două sensuri diferite în majoritatea textelor biblice. Școala din Antiohia, în schimb, a optat pentru
un singur sens, cel literal-istoric. Cu toate acestea, interpretarea literală poate face pe cineva conștient de un tip care va necesita
interpretare tipologică, dar nu toate textele conțin un tip.

John Breck clarifică poziția lui Antiohia, „Diodore [fondatorul

scoala] si discipolul sau Teodor a inceput cu o hermeneutica

presupunere care era opusul lui Origen: nu toate pasajele din

Scriptura are un sens spiritual, dar fiecare pasaj are al lui

sens istoric și literal După Diodor, sarcina de a

exegetul este a discerne în cadrul evenimentului istoric atât literalul său cât și al său

simț spiritual.” 93 Pentru această combinaţie au folosit termenul de teorie, care

este percepţia spirituală a exegetului de a discerne o „eshatologică şi

realitatea soteriologică „în evenimentele trecute.94 Acest punct de plecare schimbă cel

abordarea interpretului/predicatorului de la text la istoria răscumpărătoare

consemnat de text. Cea mai mare realizare a acestei schimbări este că

„Simțul spiritual” se găsește în „sensul literal”. „În cadrul istoricului

evenimentul în sine, theoria descoperă nu două sensuri diferite, ci mai degrabă ceea ce noi

poate fi numit „dublu sens”, al căruia dimensiunea spirituală este fermă

bazat pe dimensiunea literală, istorică... Această relație exprimă

un dublu sens: cel intenţionat de autor (sensul literal) şi

cel care punctează și își găsește împlinirea în mesianic

vârsta „95” Theoria i-a oferit lui Diodore o cale de mijloc între

excese de alegorie și ceea ce el numea „iudaism”, ceea ce înseamnă o îngrijorare

numai prin sensul literal al Scripturii.”96

Principalii profesori ai Școlii din Antiohia au fost Teodor de Mopsueștia și Teodor. Deși nu este un profesor la această școală, Ioan Gură
de Aur este în general asociat cu ea datorită părerilor sale cu privire la interpretarea Scripturii. Vom examina acum mai îndeaproape
învățătura lui Teodor și propovăduirea lui Hrisostom.

Teodor de Mopsuestia (350-428)

Teodor a trăit în Antiohia și a devenit episcop de Mopsuestia. „El a scris a

tratat împotriva alegorismului numit alegorie și istorie

Împotriva lui Origen în care a susținut că abordarea lui Origen a privat

poveste biblică a realității sale”. 97 El a atacat, de asemenea, apelul lui Origen la cel al lui Pavel

„alegorie” în Galateni 4 pentru a justifica interpretarea alegorică. În comentariul său la Galateni 4:24a, Teodor „începe prin a-i denunța cu
forță pe cei care „au mare dorinta de a falsifica sensul Scripturii divine” și care inventează „niste fabule [fabulae] fără sens din propria lor
înțelegere... Apostolul nu a eliminat povestea, nici nu a făcut-o
eliminați acțiunile care au avut loc cu mult timp în urmă. Mai degrabă, Paul a folosit

povestește evenimente trecute pentru a-și elucida propriile cuvinte. „98 Cu alte cuvinte, Pavel

El a folosit aceste evenimente istorice trecute pur și simplu ca ilustrații pentru propriul său mesaj, nu ca un model de interpretare a acestor
evenimente.

În propria sa abordare, Theodore folosește gramatica istorică

interpretare. Se concentrează asupra sensului natural, literal; precum Irineu

înaintea lui, urmărește să determine sensul original și istoric al lui a

a trecut. De exemplu, „în lucrarea sa despre Psalmi el încearcă să reconstruiască

din dovezile istorice, prilejul cel mai probabil pentru fiecare psalm

compoziție”. 99 Căutați semnificația intenționată inițial de

autor.10 ° Numai dacă autorul a intenționat să folosească un cuvânt sau o expresie ca figură

Theodore o va interpreta la figurat.

Spre deosebire de interpretarea alegorică, metoda lui Theodore de

interpretarea limitează sever numărul textelor Vechiului Testament care vorbesc

lui Hristos „Din comentariul său despre profeții minori, începutul său

pare să fie: dacă Noul Testament nu citează cu adevărat textul, nu este

mesianic... Chiar și atunci când Noul Testament citează un Vechi Testament

text, nu poate fi decât ilustrativ decât un indiciu al unui mesianism

sens; Osea 11:1 însuși, spune Teodor, nu face referire la Hristos.

în ciuda Matei 2:15. „10l În ceea ce privește interpretarea sa a Psalmilor, a

Sinodul de la Constantinopol a judecat: „El [Teodor] a legat toți Psalmii într-unul singur

Calea evreiască către Zorobabel și Ezechia, cu excepția a trei pe care le-a relatat

Domnul ". 102 Blackman ne informează că „Theodore era numit a

„Iudaiser” (ca mai târziu Calvin) pentru că a înțeles Vechiul Testament în

sensul său istoric și a refuzat să citească în el doctrine creștine, așa cum era

din ce în ce mai mult pe vremea lui”. 103 El a îngăduit „unor bătrâni

Pasajele testamentului s-au împlinit în Hristos, Psalmul 22, de exemplu, care, deși a fost scris inițial cu referire la David și Absalom
(credea

Teodor) a fost luată de evangheliști cu suficientă justificare pentru a se referi

Patimile lui Hristos. În mod similar, Petru 1:28 a fost susținut în mod corespunzător de către Petru ca

luminând prima Rusalii creștine, deși asta nu poate fi

intenţia conştientă a vechiului profet”. 104

Teodor folosește și interpretarea tipologică, dar având în vedere excesele de

Iustin Martir, Irineu și alții, par să restrângă numărul de

a descoperit tipuri celor citate în Noul Testament.105 El „a dezvoltat

Ideea lui Irineu despre tipologie, dar a păstrat-o limitată la o poveste

corespondenţă. Sensul unui text era sensul său istoric. Mai tarziu
istoria răscumpărătoare, s-ar putea observa corespondențe istorice (tipuri),

care provin din modele din planul lui Dumnezeu. Astfel, Psalmul 22 este în sine doar istoric și se aplică tangenţial la Hristos, așa cum s-ar

aplica oricărui suferind. Se aplică numai lui Hristos prin excelență, deoarece El este cel care suferă suprem.1 „106

Din scrierile lui Theodore, John Breck distilează trei criterii interdependente pentru a discerne un tip autentic: „În primul rând, o

asemănare (mimesis) trebuie să existe între cei doi poli sau imagini, tip și antitip. În al doilea rând, relația dintre aceste două imagini

(oameni sau evenimente) trebuie să fie în ordinea promisiunii și împlinirii, astfel încât tipul să fie realizat și actualizat în antitip. . . Și în al

treilea rând, realitatea transcendentă a antitipului trebuie să participe efectiv la tip, transformând astfel evenimentul istoric într-un vehicul

al revelației. 11107

Hrisostom (347-407)

Ioan Gură de Aur („gura de aur”) a fost un predicator remarcabil în

Antiohia și mai târziu (398) a devenit arhiepiscop al Constantinopolului. „Șapte sute sau mai multe predici înregistrate ale sale iau linia

sobrietății istorice

exegeză." 108 La fel ca Teodor, el avertizează împotriva interpretării alegorice:

„Practica de a importa idei din imaginația altuia în Sfânta Scriptură în loc de a accepta ceea ce este scris în text, în opinia mea, prezintă un

mare pericol pentru cei care au dificultăți în urma. ” 109 Și, ca și Teodor, el atacă apelul lui Origen la Galateni 4. pentru metoda sa

alegorică Hrisostom sugerează că Pavel „prin o utilizare greșită a limbajului... numită alegorie a tipului”. 110

În propria interpretare, Hrisostom încearcă să se concentreze și pe intenția autorului original. El afirmă: „Nu trebuie să examinăm

cuvintele ca pe cuvinte goale... nici să examinăm limba de dragul ei, ci trebuie să evidențiem mintea scriitorului.”111 În plus, el este

îngrijorat.

înțelege cuvintele în contextul lor literar. adaugă Anthony Thiselton

Abordarea lui Hrisostom: „Interpretul trebuie să caute sensul „literal”.

în acest sens contextual şi intenţionat. „Literal” poate include utilizarea metaforei sau a altor figuri de stil, dacă acesta este sensul pe care

îl sugerează scopul autorului și contextul lingvistic.” 112

Dar există mai mult. Vechiul Testament funcționează și în contextul Noului Testament. Prin urmare, Hrisostom îi permite „înțelegerea lui

mesajul central și mântuitor al întregii Scripturi pentru a-i guverna

interpretarea oricărei părți”. 113 Contextul Noului Testament permite interpretarea Vechiului Testament în termeni de împlinire viitoare.

În Predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, Hrisostom folosește „profeția” în două sensuri: profeții constând din cuvinte

(promisiune/predicție) și profeții constând din evenimente istorice (tipuri). El spune: „Vă voi da un exemplu de profeție prin lucruri și de

profeție în cuvinte, cu privire la același obiect: „A fost dus ca un miel la măcel și ca o oaie înaintea celui care îl tund” (Is 53:7). ; asta este

profeție în cuvinte. Dar când Avraam l-a luat pe Isaac și a văzut un berbec prins de coarne într-un desiș și a adus de fapt jertfa (Geneza

22:3-13), atunci ne-a vestit într-adevăr, într-un tip, Patimile sănătoase.” 114

Extinzând ideea de tipologie, Hrisostom afirmă în altă parte: „Tipul primește numele adevărului până când adevărul este pe cale să

sosească; dar când adevărul a sosit, numele nu mai este folosit. La fel și în pictură: un artist desenează un rege, dar până când nu se aplică

culorile, nu este numit rege; iar când sunt stabilite tipul este ascuns de adevăr și nu este vizibil; iar apoi spunem „Iată regele! „' 115 În
aceasta

legătura, Hrisostom arată, de asemenea, conștientizarea progresului în revelația lui Dumnezeu. Sărbătorile evreiești, spune el, nu mai

trebuie să fie respectate. Motivul : „Pe măsură ce Adevărul a sosit, Tipurile nu mai au loc”. 116 Evaluarea interpretării tipologice

Contribuţii valoroase În evaluarea interpretării tipologice rafinată de Şcoala din Antiohia, începem prin a recunoaşte realizările pozitive.

În primul rând, spre deosebire de interpretarea alegorică, interpretarea tipologică a continuat o formă de interpretare biblică care își are

rădăcinile în Vechiul Testament (al doilea exod, al doilea templu) și a ajuns la deplină înflorire în Noul Testament (în special evrei).117

În al doilea rând, împotriva interpretării alegorice, această școală a eliminat interpretările subiective arbitrare. John Broadus judecă: „Între

marile distincții ale lui Hrisostom, interpretarea sa este aproape în întregime liberă de alegoria sălbatică care fusese aproape universală de

la Origen”. lis

În al treilea rând, această școală a promovat o interpretare istorică solidă. Chiar și în interpretarea lor tipologică, ei au insistat „pe strictă

aderență la forma istorică în expunerea biblică, chiar și în discernământul și desfășurarea tipului. „119 Potrivit lui Leonhard Goppelt,”

„El a propus tipologia ca o cale de mijloc potrivită între literalitatea de lemn a expoziției evreiești și ficțiunile alegorice”. 120 În al

patrulea rând, în predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, „istoricul și mesianic s-au amestecat ca urzeală și urzeală. Mesianicul nu

plutea deasupra istoricului, ci era implicit în el”. 121 În cele din urmă, această școală a recunoscut că există progres în viața lui

Dumnezeu.

revelatie. „Un alegorist ar putea găsi ceva mult mai bogat despre Isus Hristos și mântuire în Geneza decât în Luca. Dar dacă revelația

progresivă este înțeleasă corect, o astfel de manevră a unui exeget este imposibilă . "122

Deficiențe în interpretarea tipologică

În mod negativ, interpretarea tipologică se confruntă cu pericolul de a degenera în tipificare, adică supraextinderea utilizării tipologiei

prin căutarea unor tipuri de detalii mai degrabă incidentale în text. În Justin Martyr, Irineu și alții, tastarea a dus la proliferarea tipurilor

aleatorii.

Mai târziu, în Evul Mediu, predicatorii au văzut următoarele tipuri: Creația Evei din partea lui Adam este un tip de Hristos pe cruce care

are partea străpunsă pâinea lui Melhisedec și vinul sunt tipuri de pâine și

vin în Euharistie; Isaac care duce lemnul la munte este un tip de

Hristos purtându-și crucea; Iosif la fântână este un tip de Hristos în

serios.123 Nici predicatorii moderni nu sunt imuni la tipologizare. Unele exemple recente de predici pot suna familiare: ascultarea lui

Iosif în căutarea fraților săi este un tip profetic de ascultare a lui Hristos; Vânzarea sa către ismaeliți prefigurează că Hristos a fost vândut

de Iuda; Lupta lui Iacov la Peniel prefigurează lupta lui Hristos la Calvar; Grija lui Naomi pentru Rut prefigurează grija lui Hristos pentru

poporul său; Omagiul pe care femeile l-au adus lui David prefigurează omagiul pe care l-a primit pruncul Isus la Betleem.124

Tastarea, la rândul ei, poate aluneca în alegorizare. Când predicatorul unește unele „tipuri” într-o metaforă extinsă, „tipurile vin să fie

create mai degrabă decât descoperite, iar deriva către alegorism vine prea ușor. „125 În mod clar, provocarea pentru interpretarea

tipologică este

găsiți o anumită măsură de control pentru a nu deveni tipologie și chiar alegorizare. Teodor trebuie să fi recunoscut această provocare,
deoarece pare să lucreze cu regula, „cu excepția cazului în care Noul Testament citează de fapt

textul nu este mesianic”. 126 Dar această regulă este prea restrictivă, deoarece nu există niciun motiv să credem că Noul Testament a fost
exhaustiv în citarea textelor Vechiului Testament care și-au găsit împlinirea în Isus. Dacă interpretarea tipologică este o metodă solidă, ar
trebui să poată descoperi tipuri de Hristos pe care scriitorii Noului Testament nu le-au menționat.

Un alt pericol în interpretarea tipologică este că predicatorii în predicile lor vor trasa pur și simplu o linie de la tip la Antitip. Dar a trage
linii la Hristos nu înseamnă a-L predica pe Hristos. Cum îi zidește pe ascultători o linie către Hristos? Sarcina unui predicator nu este doar
să tragă linii la Hristos, ci să-L predice pe Hristos în așa fel încât oamenii să fie atrași de El și să-și pună credința, încrederea și nădejdea
în El. Va trebui să explorăm tipologia în continuare

în capitolele 5 și 6, dar acum trebuie să continuăm studiul nostru și să vedem cum se dezvoltă propovăduirea lui Hristos în Evul Mediu.

A PATRA INTERPRETARE

fundal

După Şcolile din Alexandria şi Antiohia, alegoric şi tipologic.

Interpretarea a continuat să existe una lângă alta în biserică. Hilary din

Se spune că Poitiers (cca. 300-367) este „primul tată occidental care l-a avut

absorbit și profitat de influența lui Origen. „127 Ambrozie (339

97), Arhiepiscop de Milano, a folosit și interpretarea alegorică.

Principalul principiu hermeneutic care a ghidat interpretarea biblică.

Din Augustin până în Evul Mediu, ele au fost cele patru simțuri ale Scripturii.

Origen predase deja cele trei sensuri ale Scripturii analoge cu a

persoană umană: corpul este sensul literal al textului, sufletul este

simțul moral, iar spiritul este simțul spiritual. Ca Origen, Ambrozie

El a predat și un triplu sens al Scripturii: literal-istoric, moral și

mistic.128 Augustin, care a fost influențat de Ambrozie, a adăugat un al patrulea

sens care caută sens escatologic.

Cele patru simțuri ale Scripturii

În această secțiune vom examina munca a trei figuri cheie: Augustin, Ioan Cassian și Toma d'Aquino.

Augustin (354-430)

Lucrarea lui Augustin a fost numită „tranziția de la Biserica primară la

Evul Mediu: este punctul culminant al mai multor secole de creștinism

gândit şi formează baza teologiei în Occident pentru următoarele

secole”. 129 Deşi Augustin este cunoscut în primul rând pentru luptele sale împotriva

Pelagius și Donatus, este, de asemenea, un jucător important în hermeneutica biblică.

Înainte de a deveni creștin, Augustin a aparținut maniheenilor, o sectă care, la fel ca Marcion, a respins Vechiul Testament din cauza
crudității și imoralității sale. Dar când s-a mutat la Milano, Agustín a fost atras de

Interpretarea alegorică și predicarea lui Ambrozie, deci interpretarea alegorică a fost capabilă să rezolve pasajele problematice ale

Vechiului Testament. După cum însuși Augustin își amintea: „L-am auzit cu plăcere pe Ambrozie, în predicile sale către popor, a

recomandat adesea acest text cu cea mai mare sârguință ca regulă: „Scrisoarea ucide, dar duhul dă viață” (2 Corinteni 3:6), în timp ce la în

același timp, a îndepărtat vălul mistic și s-a deschis pentru a vedea semnificația spirituală a ceea ce părea să învețe doctrina perversă dacă

este luată conform scrisorii.” 130

Augustin a devenit în cele din urmă episcop de Hippo în Africa de Nord. Are onoarea de a scrie primul „manual de hermeneutică și
omiletică”, 131 intitulat Despre doctrina creștină. În cartea 6 a acestui manual „el stabilește principiul că toată predicarea trebuie să se

bazeze pe Cuvântul lui Dumnezeu”. 132 În mod ironic, Augustin, fostul manihean, a devenit unul din „acea linie de apologeți creștini

care încearcă să apere autoritatea divină a întregii Biblii și în special a Vechiului Testament”. 133

În Cetatea lui Dumnezeu (15-22) Augustin expune relația.

între Vechiul şi Noul Testament cu o viziune a istoriei răscumpărătoare

„Asta ar modela viața bisericii. Augustin a perceput-o în Scripturi

O linie progresivă de istorie și profeție divine care se deplasează printr-o serie de epoci și culminează cu cea a lui Hristos, a șasea epocă a

bisericii.

În tot acest timp au existat două grupuri de oameni care constituie două orașe: unul dedicat iubirii acestei lumi, celălalt lui Dumnezeu.

Ultima vârstă, cea a bisericii, avea să continue până în ziua judecății”. 134

În ceea ce privește propovăduirea lui Hristos din Vechiul Testament, Augustin este probabil cel mai bine amintit pentru maxima sa: „În

Vechiul Testament, Noul este ascuns în Noul, Vechiul este descoperit”. 135 El scrie: „Aceste semnificații ascunse ale Scripturii inspirate

le urmărim cât de bine putem, cu diferite grade de succes; și totuși, cu toții ne agățăm de întreprindere cu credința încrezătoare că aceste

evenimente istorice și narațiunea lor întotdeauna există unele prefigurari ale lucrurile care vor veni și ele trebuie întotdeauna interpretate

cu referire la Hristos și Biserica Sa, care este Cetatea lui Dumnezeu. 11136 Într- o predică din 1 Ioan 2:12-17, Augustin amintește

congregației de cuvintele lui Isus pe drumul către Emaus (Luca 24:25-26), „a deschis

Scriptura, și le-a arătat că Hristos trebuia să sufere și să împlinească toate lucrurile scrise despre El în Legea lui Moise.

și profeții și psalmii, cuprinzând astfel întregul Vechi

Voi. Totul în acele Scripturi vorbește despre Hristos, dar numai despre

Cel care are urechi. El le-a deschis mințile pentru a înțelege Scripturile; și

deci să ne rugăm ca El să le deschidă pe ale noastre”. 137 Hristos este cheia pentru

înţelegerea Vechiului Testament: „Înainte ca intelectul să vină la Hristos,

nu pot presupune că l-am înțeles.” 138 Mai ales în lucrarea sa împotriva

Faust, care a negat că Vechiul Testament mărturisește despre Hristos, Augustin

citează iar și iar Noul Testament pentru a arăta că Vechiul Testament

vorbeşte despre Hristos Totul mărturiseşte despre Hristos.139

Augustin are mai multe mijloace de a predica pe Hristos din vechime

Voi. Vechiul Testament nu conține numai promisiuni clare ale lui Hristos,

dar dezvăluie și tipuri de Hristos. De exemplu, Iosua este un tip al lui Hristos:

Așa cum Iosua a condus Israelul în Canaanul pământesc, tot așa și Hristos își conduce biserica la

Canaanul ceresc; Solomon ca rege al unui regat al păcii este, de asemenea, a

tip de Hristos care va aduce adevărata împărăţie a păcii.140 Pe lângă

Îndeplinirea promisiunii și interpretarea tipologică, însă, Augustin folosește și interpretarea alegorică.

Deși Augustin caută să descopere intenția ființei umane

autor, 141 relativizează interpretarea istorică în contextul mai larg al

Scriptura și „regula credinței”. El scrie: „Uneori nu numai unul

sens dar două sau mai multe sensuri sunt percepute în aceleași cuvinte ale

Sfânta Scriptură. Chiar dacă sensul scriitorului este obscur, nu există niciun pericol aici,

cu condiţia ca aceasta să poată fi arătată în alte pasaje din sfintele scripturi

că fiecare dintre aceste interpretări este în concordanță cu adevărul”. 142 Pentru că

Augustin, interpretarea alegorică este acceptabilă atâta timp cât nu este.

nega istoricitatea relatării, iar învățătura rezultată nu

ele contrazic „regula credinţei” 143.

De fapt, Augustin subliniază că simpla interpretare literală va conduce

predicatori greșiți cu multe pasaje biblice. Deci, cum te decizi

Când ar trebui interpretat un pasaj la propriu și când la figurat?

Augustin își urmează exemplul din Noul Testament, standardul triplu al

speranță credință și dragoste. El scrie: „În general vorbind... orice în

vorbire divină care nu poate fi legată nici de buna morală, nici de adevărată

credinţa trebuie luată ca figurativă. Moravitățile bune au de-a face cu dragostea noastră.

a lui Dumnezeu și aproapelui nostru, adevărata credință cu înțelegerea noastră despre Dumnezeu

și aproapele nostru Speranța pe care o are fiecare în interiorul său.

Conștiința este direct legată de progresul pe care îl simte

făcând spre iubire și înțelegere a lui Dumnezeu și a aproapelui tău

bour". 144

Unele dintre interpretările alegorice ale lui Augustin servesc la depășirea problemelor din Vechiul Testament. Luați pasajul problematic:
„Fericiți cei care își iau micuții [babilonienii] și îi aruncă împotriva stâncii” (Ps 137:9). La fel ca Origen înaintea lui, Augustin
comentează că

cei mici sunt „dorintele rele care se nasc in sufletul omenesc corupt.

Oamenii ar trebui să elimine aceste dorințe cât sunt încă mici, înainte

ei capătă putere”. 145

Cu toate acestea, alte interpretări alegorice servesc la predicarea lui Hristos în

vechiul testament. De exemplu, Augustin scrie: „Putem și interpreta

detaliile paradisului cu referire la Biserică... Așa arată paradisul

pentru Biserica însăși. . , cele patru râuri reprezintă cele patru Evanghelii; el

pomi fructiferi, sfinții; și fructele, realizările sale; pomul vieții,

Sfântul Sfintelor, trebuie să fie Hristos însuși; în timp ce arborele cunoaşterii

binele și răul simbolizează decizia personală a liberului arbitru al omului”. 146

Referitor la arca lui Noe, Augustin afirmă: „Fără îndoială aceasta este o

simbol al Cetății lui Dumnezeu în pelerinaj în această lume, al Bisericii

care se păstrează prin lemnul în care a fost suspendat „mediatorul”.

între Dumnezeu și oameni, omul Hristos Isus... Ușa care era

dat pe partea sa reprezintă cu siguranță rana făcută atunci când partea laterală a

răstignit a fost străpuns cu sulița. Aceasta... este aleea pentru

cei care vin la el, pentru că din acea rană curgeau sacramentele

cu care credincioșii sunt inițiați... Toate celelalte detalii menționate în

construcția chivotului sunt simboluri ale realităților întâlnite în Biserică”. 147

Gerald Bonner susține că Augustin „a diminuat alegoricul

element în exegeza sa biblică de-a lungul anilor...”148 şi

în schimb el a pus mai mult accent pe funcţia istoriei răscumpărătoare în

Interpretarea Scripturilor. El arată un „simț mai profund al scrisului ca

istoria lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om în trecut, prezent și viitor

viitor, până la a doua venire a lui Hristos”. 149 Augustin scrie: „ Obiectul scriitorului acestor cărți sacre, sau mai degrabă Duhul lui
Dumnezeu în el, este nu numai să înregistreze trecutul, ci să reprezinte viitorul, în măsura în care

luați în considerare cetatea lui Dumnezeu; pentru ceea ce se spune despre cei care nu sunt

cetățenilor, este dat fie pentru instruirea lor, fie ca folie pentru a-l îmbunătăți

glorie „150

Deși Augustin lucrează în primul rând cu două sensuri ale Scripturii,

literal-istoric și figurat, învață oficial că Scriptura are

patru simţuri: istoric, alegoric, analogic şi etiologic.151 He

declară: „În fiecare carte sfântă ar trebui să notăm lucrurile veşniciei care

sunt comunicate, faptele poveștii fiind spuse, evenimente viitoare

care sunt prezise, precepte morale care sunt poruncite sau sfătuite”. 152

Ioan Cassian (cca. 360-435)

Ioan Cassian a fost un diacon al lui Hrisostom și un contemporan cu Augustin. Deși nu este un jucător important în istoria noastră, i se
atribuie numele celor patru simțuri ale Scripturii care au devenit standard în Evul Mediu. Cassian susține că există două sensuri principale
ale Scripturii: un sens istoric (historica interpretatio) și un sens spiritual (intelligentia spiritalis), dar simțul spiritual poate fi împărțit în trei
sensuri diferite. El afirmă: „Există trei genuri de știință spirituală: tropologia,

alegorie, anagoge, despre care se spune în cartea Proverbe [22:20]: „Dar

tu, scrie acele lucruri pentru tine tripliciter în lățimea ta

inima". 1153 Simțurile tropologice și alegorice au fost ulterior inversate

că cele trei simţuri spirituale s-ar încadra în regula hermeneutică a lui Augustin care

Scripturile încearcă să învețe credința, iubirea și speranța.154 Prin urmare, cele patru simțuri,

sunt:

1. sensul literal, care învață fapte istorice;

2. Sensul alegoric, care arată că faptele istoriei

„prefigurat forma unui alt mister” [credința]; 3. simțul tropologic sau moral, care oferă „explicații morale legate de curățenia vieții”
[dragoste]; și

1. Literal — fapte istorice Ierusalim = orașul din Israel

2. Alegoric - credință Ierusalim = biserica lui Hristos

3. Morala (tropologică) — dragoste Ierusalimul = sufletul unei persoane
4. Anagogic - speranță Ierusalim = cetatea cerească a lui Dumnezeu
Scrisoarea învață fapte.
Alegorie ce ar trebui să crezi, Tropologie ce
ar trebui să faci, Anagogie unde ar trebui să
aspiră.
4. sensul anagogic, care are legătură cu „misterele spirituale

ridicându-se la secretele mai sublime și mai sacre ale cerului [speranța]”. 155

Cassian însuși oferă exemplul celebru al celor patru simțuri aplicate la Ierusalim. O voi încorpora în următorul tabel:

Mai târziu, în Evul Mediu, mana servește ca un alt clarificator

Ilustrație: „Mana poate fi luată la propriu, pentru mâncare în mod miraculos

dat israeliților în deșert; alegoric, pentru Fericitul

Taina în Euharistie; tropologic, pentru întreţinerea spirituală a

sufletul zi de zi prin puterea Duhului lui Dumnezeu care locuiește în noi; și

anagogic, pentru hrana sufletelor binecuvântate din ceruri – vedenia beatifică

și unirea perfectă cu Hristos”. 156

Littera gesta docet, Quid I

credas allegoria, Moralis

quid agas. Quo tendas
anagogia.
În general, Evul Mediu arată puțină inițiativă nouă în predicare

Hristos al Vechiului Testament.157 Acest fapt este de înțeles în lumină

a mai multor considerente. După prăbușirea Imperiului Roman, pregătirea preoților a fost în dezordine și deseori au reciclat pur și simplu

predicile de la părinții bisericii . În plus, trecerea neoficială către o poziție semi-pelagiană a mutat accentul de la predicarea harului lui

Dumnezeu în Hristos pentru mântuire la faptele bune pe care creștinii trebuiau să le îndeplinească. Cu alte cuvinte, dintre cele patru

simțuri, simțul moral a câștigat puterea în predicare.

În anul 1054 s-au despărțit bisericile de est și de apus. La acest

Astăzi, Biserica Ortodoxă Răsăriteană se bazează foarte mult pe interpretarea

Părinții Bisericii. În scrierile sale actuale se pot găsi expoziții excelente despre

Rolul istoriei răscumpărătoare în expunerea și tipologia biblică

interpretarea Vechiului Testament.159

Între timp, în biserica occidentală, „Teoria celor patru simțuri a fost

folosit fără restricții de către scolastici, iar artificialitatea sa a cauzat a

cere o atitudine mai realistă. „160 În timpul Evului Mediu, mai multe

Vocile au cerut moderație atunci când se folosește interpretarea cvadruplă; Unele chiar

ca şi Şcoala din Antiohia, ea cerea doar interpretare literală.161

Dar el a preluat influența marelui savant și om bisericesc Toma

Aquino pentru a obține o măsură de control asupra multiplicității de semnificații care ar putea fi derivate din textele biblice.

Toma d'Aquino (cca. 1225-74)

Toma d'Aquino se află în vârful gândirii medievale târzii. El este cel mai bine cunoscut pentru realizările sale în teologia sistematică, dar
munca sa în omiletică nu trebuie trecută cu vederea. Împotriva dorinței părinților săi, a intrat în Ordinul Predicatorilor (dominicani), iar
mai târziu a predat omiletică și teologie.

În lucrarea sa influentă Summa Theologica, Thomas abordează tema celor patru simțuri și încearcă să aducă o oarecare ordine în haosul
interpretărilor multiple. În conformitate cu filosofia sa aristotelică, el subliniază importanța sensului literal al textului. Sensul literal (sau
istoric) oferă o măsură de control hermeneutic asupra semnificațiilor posibile ale unui pasaj, deoarece este fundamental pentru orice
interpretare. Sensul literal este sensul intenționat de autor.

Thomas face distincție între cuvintele autorului, „lucrurile”

aceste cuvinte înseamnă (de exemplu, fapte istorice) și ce înseamnă aceste „lucruri”.

(de exemplu, fapte istorice) înseamnă la rândul său. Sensul literal cuprinde cuvintele și „lucrurile” pe care le înseamnă. Simțul spiritual
cuprinde ceea ce înseamnă aceste „lucruri” (de exemplu, fapte istorice) la rândul lor. În propriile sale cuvinte:

Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu, în a cărui putere rezidă nu numai

ajusta cuvintele la un sens, pe care omul o poate face și el, dar și [ajustează

ceea ce înseamnă] lucrurile în sine. Prin urmare, în timp ce în toate ştiinţele

cuvintele au semnificații, proprietatea acestei științe (teologie) este aceea

lucrurile semnificate prin cuvinte primesc un sens. Prima cale de intrare

ce cuvinte arată sensul lucrurilor aparține primului sens,

Care este sensul istoric sau literal. Felul în care lucrurile

sensul prin cuvinte înseamnă, de asemenea, alte lucruri se numește

simțul spiritual, care se bazează pe sensul literal și

o presupune; și acest simț spiritual are o triplă diviziune...

Prin urmare, în măsura în care lucrurile legii vechi înseamnă cele ale

din nou, avem sensul alegoric; în ceea ce priveşte lucrurile făcute în

Hristos, sau lucrurile care îl semnifică pe Hristos, înseamnă lucrurile pe care noi

ar trebui să facem, avem simțul moral; în timp ce conform a ceea ce înseamnă

lucrurile care aparțin gloriei veșnice, avem anagogice

sens ........Prin urmare, nu există confuzie în Sfânta Scriptură, deoarece toate

simțurile se bazează pe unul, sensul literal, dintre care doar unul

se poate extrage un argument, iar nu din cele rostite

alegoric 162

Thomas, după cum se vede, păstrează încă patru simțuri, dar întemeiază

trei simțuri spirituale ferm în sens istoric. În plus, deși el

el însuși folosește interpretarea alegorică, avertizează și împotriva ei. El argumentează

că „(1) este susceptibil de înșelăciune; (2) fără o metodă clară conduce

la confuzie și (3) îi lipsește simțul integrării corespunzătoare a

Scrierea". 163

Observăm că Toma definește sensul literal în termeni de intenție

al autorului Dar recunoaşte şi că Scripturile au autori umani.

și un autor divin. Mai târziu, Nicolae din Lyra (1270-1340) folosește acest dublu

autoritatea și dubla intenționalitate ca fundament al hristologiei sale

interpretarea pasajelor din Vechiul Testament. „Pentru Vechiul Testament, aceasta

Teoria însemna că o interpretare hristologică, gândită de Duhul,

era la fel de mult sau mai mult decât un sens literal ca cel pe care textul îl avea în el

potrivire originală”. 164

Evaluarea interpretării cvadruple

Contribuții valoroase

În mod pozitiv, putem recunoaște că interpretarea patrulă a păstrat cel puțin spațiu pentru interpretarea literal-istorică ca primul dintre cele
patru sensuri ale Scripturii. Putem vedea, de asemenea, că Augustin și Toma d’Aquino au identificat interpretarea literală ca intenția
autorului și au făcut-o fundamentul oricărei interpretări. Mai mult, în interpretarea Vechiului Testament, interpretarea în patru a căutat un
mesaj biblic dincolo de așa-numitele fapte obiective. Aș putea sugera mai multe moduri de a predica pe Hristos Vechiul Testament: sensul
literal ar putea avea o promisiune sau un tip al venirii lui Mesia; simțul alegoric l-ar putea revela pe Hristos prin alegorie; iar sensul
anagogic l-ar putea revela pe Hristos prin escatologie.

Deficiențe în interpretarea cvadruplă

De asemenea, ar trebui să remarcăm punctele slabe ale interpretării patru. În ciuda acestui

a păstrat spațiul interpretării literal-istorice, în realitate

a avut tendința de a diminua importanța interpretării literale, la literal

interpretarea a fost doar una dintre cele patru interpretări posibile și

a funcţionat la cel mai de jos nivel.165 În plus, interpretarea cvadrupla

îi lipsea focalizarea singulară pe predicarea lui Hristos, deoarece interpretul putea devia mesajul unui pasaj în mai multe direcții diferite și
în contextul semi-pelagianismului, în special în direcția simțului moral de a face fapte bune.

Mai mult decât atât, în interpretarea patrulă îi lipsea o metodă solidă pentru a controla semnificațiile derivate dintr-un pasaj. Dacă fiecare
cuvânt poate avea patru semnificații diferite, combinații diferite de cuvinte și sensuri vor avea ca rezultat numeroase semnificații diferite.
Acest tip de interpretare este lăsat deschis la tot felul de fantezie și speculații. Aquino a căutat să ofere o bază mai fermă pentru înțelesul
spiritual în sensul literal, dar păstrând patru simțuri diferite, el nu a reușit să câștige tipul de control care le permite predicatorilor să spună
cu convingere: „Așa spune Domnul”.

În cele din urmă, și cel mai important, interpretarea în patru a forțat textul

vorbește în moduri pe care autorul nu le-a intenționat: alegoric, moral și

eshatologic - și de aceea mesajul avea tendința să-și piardă sensul biblic

autoritate.166 Pentru că, după cum spune John Bright, „Vechiul Testament nu poate fi

apelat ca fiind autoritar în biserică sau proclamat cu autoritate,

cu excepţia cazului în care aderă la sensul său simplu şi aderă la el în mod clar.1 „167

După multe secole de alegorie, tipologie și patru ori inter

pretenție, biserica avea nevoie cu disperare să rezolve problema

interpretare biblică, în special în ceea ce privește propovăduirea lui Hristos

al Vechiului Testament Această discuție a avut loc în special în

Reforma.168

CAPITOLUL 4

Istoria propovăduirii lui Hristos

al Vechiului Testament (II)

„Toată Scriptura este despre Hristos singur peste tot, dacă ne uităm la sensul ei interior, chiar dacă la suprafață poate suna diferit”.

Martin Luther, Romerbrief

ÎN ACEST CAPITOLUL ne vom continua discuția despre istoria predicării lui Hristos din Vechiul Testament concentrându-ne mai întâi
pe interpretarea hristologică a lui Martin Luther, apoi pe interpretarea teocentrică a lui Ioan Calvin și, în sfârșit, pe interpretarea
hristologică a lui Charles Spurgeon și Wilhelm Vischer. .

INTERPRETAREA HRISTOLOGICĂ

Tânărul Luther

Martin Luther (1483-1546) a continuat căutarea cheii pentru predicarea lui Hristos din Vechiul Testament. Interpretarea sa hristologică
influențează predicatorii până în zilele noastre.

Începutul reformei

AS Wood susține că Reforma nu a început în 1510, când Luther a vizitat Roma și a fost șocat de comercialismul brut promovat de

Vatican, nici în 1517 când Luther și-a adăugat nouăzeci și cinci de teze la

ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, dar în 1514 „în camera turnului a

mănăstirea augustiniană unde Luther stătea în faţa unei Biblii deschise şi

a permis lui Dumnezeu Atotputernic să i se adreseze faţă în faţă.”1 Luther era intens

tulburat de afirmația lui Pavel că în Evanghelie „s-a descoperit dreptatea lui Dumnezeu” (Romani 1:17). El scrie,

Conceptul de „dreptatea lui Dumnezeu” a fost respingător pentru mine, deoarece eram obișnuit să-l interpretez conform filozofiei școlare,
adică.

ca dreptate „formală sau activă” în care Dumnezeu se dovedește

doar pentru că pedepsește pe păcătos ca pe o persoană nedreaptă...

După zile și nopți de luptă cu problema, Dumnezeu a luat în sfârșit

păcat de mine, pentru a putea înțelege legătura interioară

între cele două expresii „neprihănirea lui Dumnezeu revelată în

Evanghelia” și „cei drepți vor trăi prin credință”. Așa că am început

înţelege „dreptatea lui Dumnezeu” prin care drepţii

Ei sunt mântuiți prin harul lui Dumnezeu, adică prin credință; că el

„neprihănirea lui Dumnezeu” revelată prin Evanghelie a fost

să fie înțeles într-un sens pasiv în care Dumnezeu prin milă

îl îndreptăţeşte pe om prin credinţă, după cum este scris, „cel drept va trăi prin credinţă”.

Acum mă simțeam exact ca și cum m-aș fi născut din nou... Atunci am plecat

prin Sfintele Scripturi din câte îmi aminteam de ele

memorie, și a găsit în altă parte același sens: „lucrarea lui Dumnezeu”

este ceea ce El lucrează în noi, „puterea lui Dumnezeu” este aceea prin

care ne face puternici, „înțelepciunea lui Dumnezeu” este aceea prin

ceea ce ne face înțelepți... La fel de violent ca înainte el urâse pe

expresie „dreptatea lui Dumnezeu”, așa că acum era atât de violent

forțat să îmbrățișeze noua concepție despre har, și așa, pentru mine,

expresia a deschis cu adevărat ușile paradisului.

Acesta a fost începutul sola gratia și al Bola fide a Reformei: mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu și numai prin credință. Acest
punct de plecare a avut un impact asupra viziunii lui Luther despre predicare; Trebuia să fie o predicare a lui Hristos. Dar cum?

Interpretare alegorică

Luther a fost instruit în interpretarea patrulă a Evului Mediu, așa cum este

evident în scrierile sale timpurii. Dar, potrivit lui James S. Preus, el

a abandonat-o în 1517, când a optat pentru un singur sens literal.3 Cu toate acestea, el

S-a luptat de-a lungul vieții să învingă ispita alegoricului.

interpretare. Mărturisește: „Când eram călugăr am alegorizat

toate. Dar după ce am ținut o prelegere despre Epistola către Romani, am ajuns să am

oarecare cunoaștere a lui Hristos. Pentru că acolo am văzut că Hristos nu este o alegorie,

și am învățat să știu ce este Hristos cu adevărat”. 4 În altă parte, el admite:"

Mi-a fost foarte greu să mă despart de zelul meu obișnuit pentru alegorie.

Și totuși știa că alegoriile erau speculații goale și spumă,

ca sa zic asa, din Sfanta Scriptura. Doar sensul istoric este că

furnizează doctrina adevărată și sănătoasă”. 5 Luther respinge furios

interpretare alegorică: „Alegoriile lui Origen nu merită murdăria”.

„Alegoriile sunt stângace, absurde, inventate, învechite și libere”.

„Alegoria este un fel de curvă frumoasă, care se dovedește mai ales

seducător pentru bărbații leneși”. 6

Despre propria sa dezvoltare, Luther scrie: „De când am început să urmez

Simțul istoric, întotdeauna am avut o groază de alegorii și nu

folosiți-le decât dacă textul însuși le indică sau interpretarea

Ei au fost acolo în Noul Testament”. 7 Și când discută despre cartea pe care o are

Probabil că a suferit mai mult de pe urma interpretării alegorice decât oricare altul

Cântec de cântece, Luther spune: „Las alegoriile în pace. un tânăr teolog

Ar trebui să le eviți cât poți de mult. Cred că peste o mie de ani va exista

El nu era mai alegorist economic decât mine... Deveniți critic de text și

aflați despre sensul gramatical, indiferent de intenția gramaticală, care este

despre credință, răbdare, moarte și viață. Cuvântul lui Dumnezeu nu se ocupă de

lucruri frivole.” 8

Metoda hermeneutică a lui Luther

Sola Scriptura

Baza metodei hermeneutice a lui Luther este principiul sola Scriptura. El scrie: „Învățăturile Părinților sunt folositoare doar pentru a
călăuzi

ne lasă Scripturile așa cum au fost călăuzite și atunci trebuie să ne ținem ferm

Doar Scripturile. „9 Principiul sola Scriptura implică o ruptură cu

Modelul medieval de înțelegere a Scripturilor în regulamentele generale

contextul „tradiției” bisericii (o dezvoltare a „regula de credință”) anterioară.

Sola Scriptura eliberează Scripturile de supunerea față de „tradiția” bisericii și

declară că Scriptura este autoritatea finală în interpretare. In conformitate

Celebra frază a lui Luther, „Scriptura sui ipsius interpres, Scriptura interpretează

„10 „Aceasta este adevărata metodă de interpretare”, spune el, „care pune

Scriptura alături de Scriptură într-un mod corect și adecvat.” 11

Luther se poate referi la practica părinților bisericii pentru aceasta

mișcare: „Sfinții Părinți au explicat Scripturile luând clar și lucid

pasaje și odată cu ele aruncă lumină asupra pasajelor întunecate și îndoielnice”. 12

El afirmă: „Aşa este calea întregii Scripturi: ea vrea să fie

interpretat printr-o comparație a pasajelor din toate părțile și înțeles sub propria sa direcție. Cea mai sigură dintre toate metodele de a
discerne

Sensul Scripturii este de a lucra pentru ea, unindu-se și cercetând

bilete”. 13

Pentru Luther, însă, principiul că Scriptura se interpretează și ea însăși

lucrează la un alt nivel: împotriva Romei, care susținea că numai cel

biserica poate înțelege Scripturile, el susține că Scripturile posedă

claritatea în sine.14 Laicii pot de asemenea să citească și să înțeleagă Scripturile,

mai ales când interpretarea alegorică lasă loc literalului

interpretare.15 Când a tradus Biblia în germană, Luther a dat Biblia

înapoi la popor (preoția credincioșilor).

Interpretare literal-profetică

Deși Luther s-a luptat cu antecedentele sale cu privire la o interpretare în patru, el s-a mulțumit în mod clar cu unicul sens al interpretării
literale. În

În dezvoltarea propriei sale metode hermeneutice, el a putut să se inspire din părinții bisericii, și în special de Nicolae din Lyra (d. 1340)
și Lefevre.
(m. 1536), care a subliniat sensul literal.16 Luther a afirmat că

sensul literal doar „ține terenul în necazuri și încercări, cucerește

porțile iadului [Matei 16:181, împreună cu păcatul și moartea și triumfurile pentru

lauda si slava lui Dumnezeu. Totuși, alegoria este adesea incertă,

nesigur și în niciun caz sigur pentru a susține credința. Cu multă frecvență

depinde de conjecturi și opinii umane...” Literalul lui Luther 17

interpretarea, însă, nu este un literalism de lemn; el este destul de gata

interpretează figurile de stil la figurat. Dar sarcina probei revine

Figură de stil. El scrie: „Să considerăm mai degrabă că niciunul dintre cei doi

nici un trop nu este admisibil în vreun pasaj al Scripturii, dacă nu este

impuse asupra noastră de natura evidentă a contextului și de absurditatea

sens literal ca fiind în conflict cu unul sau altul dintre articolele de credință.

În schimb, trebuie să ne menținem peste tot în sensul simplu, pur și natural al

cuvinte care sunt în acord cu regulile gramaticale și cu utilizarea normală a

limbajul așa cum a creat-o Dumnezeu în om.”18

Cu toate acestea, în timp ce urmărește interpretarea literală, preocuparea lui Luther pentru

predicarea lui Hristos din Vechiul Testament îl obligă să extindă literalul

sens la un „sens profetic”. În Prefața sa la Psaltire, intitulată

în mod semnificativ „Prefaţă a lui Isus Hristos”, Luther explică că „prin „literal” el

nu înseamnă „istoric” (asta e neînțelegerea „evreiască”) ci

'profetic.' Adevărul este că singurul sensus al Psaltirii este sensus.

Christi.” 19 AS Wood susține că abordarea hristologică a lui Luther asupra

Scriptura „oferă indiciul paradoxului implicat în insistența ei asupra

primatul sensului literal în timp ce admitem că există altul,

sens spiritual interior... Nu este suplimentar sensului literal dar

comunicat de acesta. „20 Făcând această mișcare, Luther este capabil să se bazeze pe

lucrarea lui Lefevre: „În urma lui Lefevre, care insistase asupra unui dublu literal

sens, literalmente istoric și literalmente profetic, Luther s-a agățat de istoric

simțit în două moduri, mai întâi ca o relatare a istoriei a ceea ce a făcut Dumnezeu,

și în al doilea rând, cum să avem o poveste care să indice ce avea de gând să facă Dumnezeu. "21

Unitatea și contrastul Vechiului și Noului Testament

Luther subliniază atât unitatea Vechiului și Noului Testament, cât și a acestora

diferențe El vede unitatea Scripturii în centrul ei, Isus Hristos. El

spune: „Nu există niciun cuvânt în Noul Testament care să nu privească înapoi

în Vechi, unde a fost deja proclamat dinainte... Pentru el

Noul Testament nu este altceva decât o revelație a Vechiului „22.

În consecință, Luther se simte liber să interpreteze „Noul Testament în

lumina Vechiului, iar Vechiul Testament în lumina Noului. Pentru el

două secțiuni ale Scripturii constituie o singură entitate”. 23

Legea și Evanghelia

În timp ce Luther se agață de unitatea Vechiului și Noului Testament, el

subliniază și mai mult diferențele lor cu distincția sa între drept

și Evanghelia. Brevard Childs afirmă că Luther „a început cu predominanța

viziune medievală care corela legea și Evanghelia cu cele două diferite

testamente Cu toate acestea, undeva în a doua sa serie despre Psaltire, el

a descoperit „sinagoga credincioasă” care l-a făcut să-l recunoască pe

dimensiunea cu adevărat teologică și spirituală a Vechiului Testament”. 24 Cu toate acestea, Lu

Continuă să accentueze diferențele în ceea ce privește legea și Evanghelia. El

Acordați că Vechiul Testament are ceva Evanghelie și Noul Testament

unele legi, dar Vechiul Testament este în primul rând o carte de legi și Noul

Testamentul este Evanghelia. În „Prefaţa sa la Vechiul Testament” (1523) el

scrie: „Vechiul Testament este o carte de legi care învață ce trebuie să facă oamenii și ce nu trebuie să facă... așa cum Noul Testament este

Evanghelia sau cartea harului și învață unde trebuie să se obțină puterea pentru a împlini legea. Acum în noul Testament este dat și el...

multe alte învățături care sunt legi și porunci... În mod similar, în Vechiul Testament există și... anumite promisiuni și cuvinte de har...

Totuși, așa cum principala învățătură a Noului Testament este într-adevăr proclamarea harului și a păcii prin iertarea păcatelor în Hristos,

tot așa și învățătura principală a Vechiului Testament este într-adevăr învățătura legilor, manifestarea păcatului și exigențele. de bine." 25

Pentru Luther, deci, rolul principal al Vechiului Testament pentru creştini este

negativ: îi face pe oameni conștienți de incapacitatea lor totală de a se supune perfect legile lui Dumnezeu pentru a-și câștiga mântuirea.

Cu toate acestea, Vechiul Testament are și câteva aspecte pozitive: „Există trei lucruri în Vechiul Testament care rămân semnificative

pentru creștini. Căci legile exterioare creștine sunt moarte, cu excepția cazului în care el le adoptă din propria sa voință pentru că par

potrivite pentru conduita exterioară sau pentru că, asemenea celor Zece Porunci, ele corespund legii naturii implantate de Dumnezeu în

toate inimile noastre.

Al doilea lucru pe care ni-l dă Vechiul Testament nu se găsește

Natura..., adică promisiunile venirii lui Hristos și promisiunile lui Dumnezeu cu Privește, cele mai bune lucruri din Vechiul Testament...

În al treilea rând, citim Pentateuhul datorită exemplelor excelente de credință, iubire și suferință din strămoșii iubiți...”26

În consecință, Luther nu dorește să ignore Vechiul Testament în predicare. De fapt, el se opune vehement celor care ar respinge Vechiul.

Voi. Îi certa: „Ce copii tandri și evlavioși

noi suntem! Pentru a nu trebui să studiem în Scripturi și să învățăm

Hristos acolo, pur și simplu considerăm că întregul Vechiu Testament nu are nicio importanță, deoarece este făcut și nu mai este valabil.
„27 Dar noi trebuie să predicăm din Vechiul Testament, pentru că Hristos este acolo. Evangheliile și epistolele apostolilor „vreau să ne fie

călăuze pentru a ne îndruma către scrierile

profeți și ai lui Moise în Vechiul Testament, astfel încât să putem citi acolo și să vedem singuri cum Hristos este înfășurat și așezat în

iesle, adică cum este înțeles în scrierile lui.

profeți Acolo ar trebui să citească și să studieze oamenii ca noi... și să vadă

ce este Hristos, în ce scop i s-a dat, cum a fost făgăduit și cum tinde către El toată Scriptura”28.
Legea și Evanghelia în fiecare predică

După cum observă Wood, „Legea și Evanghelia stau întotdeauna una lângă alta

Luther Ambele sunt lucrări ale lui Hristos. Legea este opusul lui alienum [ciudat

loc de munca]; Evanghelia este opusul său proprium. „Legea dezvăluie

boală: evanghelia slujește medicina. „129 În Luther” Împotriva

Profeții cerești”, enumeră în ordine cinci „articole ale credinței creștine”

ca priorităţi pentru predicare. „Prima este legea lui Dumnezeu, care trebuie propovăduită pentru ca cineva să descopere și să învețe cum să

recunoască păcatul

(Rom 3[:20] și 7[:7]) .......În al doilea rând, când păcatul este acum recunoscut și

legea este atât de propovăduită încât conștiința este alarmată și umilită înainte

mânia lui Dumnezeu, trebuie să propovăduim cuvântul mângâietor al Evangheliei şi

iertarea păcatelor, ca să poată fi iarăşi mângâiată conştiinţa şi

stabilit în harul lui Dumnezeu...”30

Fred Meuser ne avertizează asupra faptului că „în predicarea sa, preocuparea lui Luther pentru lege și Evanghelie nu a fost definiția

teologică a relației lor, ci foarte pastorală, și anume, unde este încrederea lui?” ...

Unde este centrul vieții tale? În propriile tale eforturi sau în promisiunile lui Dumnezeu.

În Hristos? „31 Într-o biserică postilă a Ducelui Albrecht, avem o idee clară despre

cum vede Luther predicarea Evangheliei în contrast cu predicarea legii. El scrie,

Este un obicei rău să tratăm evangheliile și epistolele ca pe niște cărți de legi, din care trebuie să învățăm ceea ce oamenii ar trebui să facă

și să prezentăm lucrările lui Hristos ca nimic mai mult decât exemple sau ilustrații...

Ai grijă să-l transformi pe Hristos într-un Moise, de parcă n-ar fi avut altceva de spus.

noi care porunci și exemplu, ca și ceilalți sfinți... trebuie să te ridici

mult mai mult decât atât, deși acest tip de predicare mai bun a fost

practicat dar puțin în acești ani. Lucrul principal și fundamental

În Evanghelie este aceasta, că înainte de a-L lua pe Hristos ca exemplu, Îl recunoașteți și îl primiți ca darul lui Dumnezeu pentru voi;

astfel încât, atunci când Îl vedeți sau auziți în vreuna din lucrarea sau suferința Sa, să nu vă îndoiți, ci să credeți că El, Hristos Însuși, cu

asemenea lucrare sau suferință a Lui, este

cât se poate de adevărat, pe care te poți baza la fel de încrezător ca și cum ai fi făcut acea muncă... Uite, asta înseamnă să înțelegi bine

Evanghelia, adică harul infinit al lui Dumnezeu... Acesta este focul puternic al iubirii lui Dumnezeu față de noi prin care El face conștiința
sigură, veselă,

și conținut. Aceasta este pentru a predica credința creștină. Aceasta este ceea ce face

propovăduirea noastră a unei Evanghelii, și anume o veste fericită, bună și confortabilă.

Interpretarea hristologică a Vechiului Testament de către Luther

„Fie că sunt despre Hristos sau nu”

În Prefața sa la Scrisoarea lui James, Luther își stabilește standardul pentru

evaluarea cărților biblice. El scrie: „Slujba unui adevărat apostol este

propovăduiește patima și învierea și slujirea lui Hristos și pune

temelia acestei credințe... Și acolo toate cărțile sfinte cinstite sunt de acord,

Toți îl propovăduiesc pe Hristos. Și aceasta este piatra de încercare potrivită pentru a judeca pe toată lumea

cărți, pentru a vedea dacă sunt despre Hristos sau nu. Din moment ce toată lumea

Scripturile mărturisesc despre Hristos (Romani 3:22 și urm.) Și Pavel este hotărât să nu facă acest lucru.

Cunoașteți orice în afară de Hristos (1 Corinteni 2:2), ceea ce nu îl învață pe Hristos este

nu apostolic, chiar dacă Petru și Pavel ar trebui să o învețe”. 33

Mărturia lui Hristos este criteriul lui Luther nu numai pentru buna predicare, ci mai ales pentru evaluarea cărților biblice. Prin urmare, el
pune la îndoială locul în canonul Vechiului Testament al cărții Estera. Luther spune: „Deși

il au in canon, dupa parerea mea este mai putin demn de retinut

canonică decât toate celelalte. „34 Dimpotrivă, acceptarea de către Luther a tuturor

alte cărți canonice înseamnă că el îi vede pe toți martori ai lui Hristos.

Interpretarea hristologică a Vechiului Testament

Luther începe cu premisa că Hristos este inima Bibliei. În

nenumărate lucrări îi afirmă convingerea că și Vechiul Testament

despre Hristos: „În toată Scriptura nu există altceva decât Hristos, fie în

cuvinte simple sau cuvinte implicate "." Toată Scriptura este despre Hristos

doar peste tot, dacă ne uităm la sensul său interior, deși superficial

poate suna diferit. „Hristos este „soarele și adevărul din Scripturi”. Este

fără îndoială că toate Scripturile indică numai Hristos”. Toate

Vechiul Testament se referă la Hristos și este de acord cu El”. 35

Într-o imagine iluminatoare, Luther clarifică cum ar trebui Vechiul Testament

fi citit. El spune: „Noul Testament nu este altceva decât o revelație a

Vechi, ca atunci când un bărbat a avut mai întâi o scrisoare închisă și apoi a rupt-o

deschis. Deci, Vechiul Testament este o epistolă a lui Hristos, care după moartea sa

El a deschis și a făcut ca Evanghelia să fie citită și proclamată peste tot...”36 Cu alte cuvinte, Luther caută să citească Vechiul Testament
în lumina noului.
Având în vedere acest punct de plecare, sensul profetic „este înțeles mai mult

categoric ca cel hristologic. „37 Însuși Luther îndeamnă: „Fiecare

Profeția și fiecare profet trebuie înțeleși ca piesele de domino ale lui Christo
[despre Hristos Domnul], cu excepția cazului în care reiese din cuvinte clare că

Ei vorbesc despre altceva.” 38 Potrivit lui Bornkamm,

Prelegerile lui Luther despre Psalmi „au avut adesea un caracter nou testamentar datorită metodei profetico-hristologice pe care a folosit-o

Luther”.

„Interpretarea profetico-hristologică... era pentru el indispensabila

punte către Vechiul Testament”. 39

predicarea lui Luther a lui Hristos

mărturia lui Luther

Fred Meuser scrie: „Luther L-a iubit profund pe Isus: frumosul, iubitor,

Iisus uman al Evangheliilor. Orice predică care cumva nu putea suporta

acel Domnul, a cărui iubire a atins punctul culminant prin predarea lui pe cruce,

pentru ca alții să fie surprinși, așa cum fusese el, și apoi să fie atrași să se încreadă în făgăduințe și să găsească pacea cu Dumnezeu și cu

sine, nu putea fi

descrisă ca predicarea lui Hristos.”40 Meuser atrage atenţia asupra unei distincţii

printre accentulurile lui Luther în teologie și predicare: „Justificarea

a pătruns în teologia lui Luther, dar trăind, respirând, iubind, slujind și

Suferința lui Hristos a pătruns în predicarea lui. "41

Luther începe o predică de Duminica Floriilor (1521) după cum urmează: „Un predicator în

Bisericile creștine trebuie judecate după aceasta: că El Îl predică pe Hristos

singur, pentru ca oamenii să știe în ce pot avea încredere și în ce

bazează-ți conștientizarea. „42 În predica sa de Paște din duminica următoare, el spune: „Preoții nu au altă slujbă decât să propovăduiască

soarele senin, Hristos.

Prin urmare, predicarea este un lucru periculos. Predicatorii să fie atenți să predice așa sau să tacă. Un predicator rău este mai periculos.

peste o mie de turci... Cine nu predică despre Împărăția lui Dumnezeu

nu a fost trimis de Hristos... Acum predicarea Împărăției lui Dumnezeu nu este nimic

mai mult decât predicarea Evangheliei care învață credința în Hristos – prin

că numai Dumnezeu trăiește în noi. "43

Predicarea lui Luther a lui Hristos din Vechiul Testament

Luther proclamă că „legea și profeții nu sunt predicate sau

cunoscut, numai că Îl vedem pe Hristos învelit în ele”. 44 Deci cum arată Luther?

Găsiți pe Hristos în Vechiul Testament? McCurley sugerează că Luther lucrează

exegeza sa hristologică în două moduri: „(1) predicții directe ale

Hristos și (2) pătrunderea indirectă a Evangheliei. „Găsește direct

prezicerile lui Hristos nu numai în așa-numitele „texte mesianice” precum

Geneza 3:15; 4:1; 28:18; 49:10 și Deuteronom 18:15, 18:45 „Dincolo

aceste texte „mesianice”, „Luther găsește și” promisiuni hristologice în

Exodul 33:18-19 („Voi lăsa toată bunătatea mea să treacă înaintea ochilor tăi și voi

El va predica în numele Domnului înaintea ta. '), precum și în Exodul 34: 5 și urm.

și 8 și urm. (apariția lui Dumnezeu și legământul lui Dumnezeu), care indică

promisiunea lui Hristos”. Previziunile directe ale lui Hristos includ, de asemenea

profeții despre David, cum ar fi „2 Samuel 23:1 și urm. (unde „cine

stăpânește în mod corect asupra oamenilor „nu este David, ci Hristos) și 2 Samuel 7:16 (unde

„casa ta și regatul tău vor fi în siguranță pentru totdeauna înaintea mea” ar trebui

se aplică regelui care va înlocui casa pământească a lui David). 46

Al doilea mod al lui Luther de a-L găsi pe Hristos în Vechiul Testament, cel indirect

Pătrunderea Evangheliei este mai greu de explicat. Foster McCurley caută

dezvăluie această noțiune: „Se poate spune că Evanghelia este prezentă și de fapt inundă

întregul pământ al Vechiului Testament și depășesc astfel profeticul individual

bilete”. Mai precis, pentru că Luther știe ce este Evanghelia.

baza mărturiei lui Hristos în Noul Testament, el poate privi înapoi „pentru a vedea

Evanghelia ca făgăduinţă a fost, de asemenea, văzută în Vechiul Testament. În

relația fidelă a lui Dumnezeu cu poporul său Israel, subliniindu-i din nou și

înapoi la stabilirea împărăției sale, Dumnezeu acționează în termenii Evangheliei

„I-a propovăduit... dinainte lui Avraam, zicând: „În tine vor fi toate neamurile

fii binecuvântat „” (Galateni 3:8) „47.

Dintre toate cărțile Vechiului Testament, Luther pare să fi favorizat

Psalmi El scrie: „Psaltirea trebuie să fie o carte scumpă și iubită,

dacă nu din alt motiv decât acesta: promite moartea şi învierea lui Hristos

atât de clar și reprezintă împărăția lui și condiția și natura tuturor

Creștinismul: care ar putea fi numit o Biblie mică „48.

prelegeri despre Psalmi care „face pasul fără precedent de a-l avea pe Hristos

el însuși face un pas înainte pentru a se identifica, prin mărturia sa de sine în Noul Testament , ca tema și vorbitorul întregului Psaltir”. 49
Notă

Metoda hristologică a lui Luther în primii trei psalmi:

Psalmul 1: „Scrisoarea este că Domnul Isus nu a cedat activităților preferate ale iudeilor și ale generației perverse și adultere care erau
obișnuite în vremea lui”.

Psalmul 2: „Scrisoarea se referă la mânia iudeilor și a neamurilor împotriva lui Hristos în patima Sa”.

Psalmul 3: „‘Doamne, cum se înmulțesc ei [dușmanii mei]’ este ad literal

o plângere a lui Hristos despre dușmanii săi, evreii „50.

Un an mai târziu, Luther și-a schimbat abordarea hermeneutică. Aceasta schimbare

a apărut datorită „descoperirii Vechiului Testament de către Luther ca

relevant din punct de vedere religios și teologic -. . . rămâne autentică

mărturie şi făgăduinţă, trezind aşteptarea şi cererea celor care

să trăiască înainte de venirea lui Hristos și să tânjească după venirea Lui”. 51 În altul

cuvinte, în loc să citești Noul Testament Hristos în Psalmi,

Luther a devenit mai conștient de necesitatea de a înțelege Psalmii.

în contextul său istoric propriu adresat Israelului. Vechiul testament

cuvinte, precum „bătrân”, „făgăduiește, roagă-te, arată către Hristos care nu este încă

aici „Hristos devine acum scopul”, telosul oricărei exegeze. ȘI

Aplicația nu vine acum din asemănarea noastră cu Hristos, ci din a noastră

asemănare cu vorbitorul Vechiului Testament, cu care împărtășim

anticiparea celui care vine”. 52

În ultima sa predică, ținută la 14 februarie 1546, Luther reiterează una

mai mult: „Predicatorul potrivit trebuie să fie credincios și sârguincios

nu predicați nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu și căutați numai slava și cinstea Lui.

Ascultătorul ar trebui să spună și: „Nu cred în pastorul meu, dar el vă spune

Eu al altui Domn al cărui nume este Hristos; El îmi declară și eu

îi va asculta cuvintele până mă va duce la acest adevărat maestru și

preceptor, însuși Fiul lui Dumnezeu”. 153

Evaluarea hristologiei lui Luther

Interpretare

Contribuții valoroase

Interpretarea hristologică și predicarea lui Luther conțin multe elemente valoroase. Ca nimeni altcineva la vremea lui, Luther a
propovăduit Evanghelia harului lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos este darul lui Dumnezeu (sola gratia), dar pe care îl putem primi doar
prin credință (sola fide). De asemenea, insistă asupra sola Scriptura, adică Scripturile sunt singurul (sau ultimul) standard de viață și
predicare și astfel eliberează Scripturile de dominația „tradiției” bisericii.

astfel încât ei să se poată interpreta singuri.

Luther subliniază în continuare că predicatorii nu ar trebui să propovăduiască pur și simplu adevărul

obiectiv, dar trebuie să arate relevanța Scripturilor pentru noi (pro

nobis). El afirmă: „Aceasta este a doua parte a înțelegerii noastre și

îndreptăţire, ştiind că Hristos a suferit şi a fost blestemat şi ucis, dar

PENTRU NOI. Nu este suficient să cunoști problema, suferința, dar este

Este necesar să-i cunoaștem funcția.” 54 În altă parte scrie: „Nu este suficient

nici nu este creștin să predice lucrările, viața și cuvintele lui Hristos ca

fapte istorice, de parcă cunoașterea lor ar fi suficientă pentru conduită

a vieţii, deşi aceasta este moda celor care astăzi trebuie consideraţi ca

cei mai buni predicatori ai nostri... Mai degrabă ar trebui să-L predice pe Hristos până la capăt decât

credința poate fi întărită în el, astfel încât el nu este numai Hristos, ci este

Hristos pentru tine și pentru mine și că ceea ce denotă numele lui poate fi eficient
S.U.A. O astfel de credință este produsă și păstrată în noi prin predicarea de ce Hristos

„El a venit, ce a adus și a dăruit, ce folos este pentru noi să- l acceptăm”. 55

Luther poate fi creditat și pentru ceea ce astăzi am numi expozitiv sau

predicare textual-tematică. Potrivit lui Meuser, „Cu Luther,

mai ales după 1521, a apărut ceea ce mulți interpreți numesc o formă cu totul nouă

din predica: die schriftauslegende Predigt [expunerea Scripturilor

predică] ....Scopul predicii este... de a ajuta ascultătorii să înțeleagă textul,

nu doar un adevăr religios... Metoda sa este de a lua un anumit segment de

Scriptura, găsește gândul cheie în ea și clarifică-l fără echivoc.

Textul este pentru a controla predica.” 56

Deficiențe în metoda lui Luther

Pe lângă lăudarea metodei lui Luther, trebuie să luăm în considerare și câteva

neajunsuri În primul rând, metoda hristologică a lui Luther poate duce la lectură.

Hristos se întoarce la textul Vechiului Testament. Deși notăm acest lucru în mod special

în faza sa iniţială de interpretare a Psalmilor nu lipseşte mai târziu.57

Heinrich Bornkamm afirmă că „profeticul hristologic

interpretarea este nevoită să poarte conceptele Noului Testament

revelație în Vechiul Testament și le-a pus în gura celor

patriarhi și scriitori”. Și conchide: „Orice anchetă care gândește

istoric va trebui să renunţe, fără ezitare sau fără rezerve, la Luther

schema de predicție hristologică în Vechiul Testament”. 58

O altă preocupare este că concentrarea lui Luther asupra predicării lui Hristos poate duce la slăbirea altor revelații fundamentale din
Vechiul Testament: Ce se întâmplă cu buna creație a lui Dumnezeu, administrația umană a pământului lui Dumnezeu, istoria
răscumpărătoare, venirea împărăției lui Dumnezeu în Vechiul Testament, aceea a Dumnezeu? legământ, valoarea legii lui Dumnezeu
pentru viața creștină?

O altă deficiență este distincția dintre lege și Evanghelie ca

granița dintre Vechiul și Noul Testament. Așa cum am văzut,

Luther recunoaște unele derapaje în orice caz, dar se încăpățânează.

la Vechiul Testament ca lege și Noul Testament ca Evanghelie. Această lege

Dialectica Evangheliei duce la o lipsă de apreciere pentru legea lui Dumnezeu. chiar Luther

susține la un moment dat că „cele Zece Porunci nu se aplicau

creștini, adresate numai evreilor plecați

Egipt. „59 Deși Pavel în lupta sa împotriva faptelor justiția stabilește

un contrast radical între „lege” și „evanghelie”, acești termeni, în contrast,

Ele nu se referă la Vechiul Testament și Noul Testament, ci la două forme de

mântuirea: fapte şi har.60 Mai mult, „după Evanghelia lui

Matei, legea este împlinită în Isus Hristos, dar efectul acesteia

Respectarea nu creează o dihotomie între lege și Evanghelie. Autentic

Ucenicia implică în mod necesar a face dreptatea exprimată în

lege, o justiție înrădăcinată în creație însăși”. 61

Luther folosește, de asemenea, distincția lege-evanghelie în mod omiletic în predare

că în mod ideal fiecare predică ar trebui să proclame mai întâi nevoia noastră, cu legea și

apoi soluția, cu Evanghelia. Chiar și astăzi se aude hotărârea instanței că

Predicatorii trebuie să pună fiecărui text două întrebări: Care este legea aici? Și

este evanghelia? Richard Lischer subliniază pericolul din această abordare, și anume:

„că punem același șablon peste fiecare text, întrebând, unde este legea și

evanghelie? în loc de: Ce spune Dumnezeu poporului Său? Această abordare rigidă

asigură congregaţiei o explicaţie a judecăţii şi a harului dacă

acest text special fie îl oferă, fie nu”. 62

În cele din urmă, în ciuda avertismentelor sale împotriva interpretării alegorice,

Luther a continuat să folosească această metodă arbitrară de interpretare.

când textul nu dădea „nici un alt sens util” 63. În mod ironic, în timp ce

Se pare că Luther a lăsat loc limitat pentru interpretarea alegorică

nu avea nici un folos pentru interpretarea tipologică, deoarece, după cum spune David Dockery,

tipologia cu prevestirea ei „a anulat prezenţa istorică a

Hristos în Vechiul Testament: „Școala din Antiohia” a văzut umbre de anticipare a ceea ce avea să vină. Acest lucru nu a însemnat nimic
pentru Luther. L,

Vechiul Testament nu era o figură a ceea ce va fi, ci o mărturie a lui

ceea ce este întotdeauna adevărat între umanitate și Dumnezeu”. 64

INTERPRETAREA TEOCCENTRICĂ

Calvin

Calvin și Luther

Ioan Calvin (1509-64), care era cu douăzeci și șase de ani mai tânăr decât Luther,

a avut o abordare destul de diferită a predicării lui Hristos față de Vechiul Testament

ment.65 Desigur, Calvin a învățat multe de la Luther și de la cei doi

Reformatorii au fost de acord cu multe elemente fundamentale. Au fost de acord asupra sola gratia, sola fide și sola Scriptura. Ei au fost
de asemenea de acord că Scriptura este propriul ei interpret și că Hristos este centrul Scripturii.

Cu toate acestea, în ciuda acordului larg, abordarea hermeneutică a lui Calvin

Este destul de diferit de cel al lui Luther. Luther era preocupat în primul rând de

chestiunea mântuirii și concentrată pe îndreptățirea prin credința în Hristos.

În consecință, găsirea lui Hristos în Vechiul Testament a devenit a lui Luther

prioritate. Calvin, deși afirmă justificarea prin credința în Hristos, are o

punct de vedere mai larg, şi anume, suveranitatea şi slava lui Dumnezeu.66 Aceasta
O perspectivă mai largă îi permite lui Calvin să fie mulțumit de mesajele biblice despre Dumnezeu, istoria răscumpărătoare a lui
Dumnezeu și legământul lui Dumnezeu, fără a centra neapărat aceste mesaje pe Isus Hristos.

Spre deosebire de Luther, Calvin aprecia Școala din Antiohia,

Mai ales Hrisostom. „Hrisostom atinsese două obiective pentru care

Calvin s-a dedicat. Una a fost că Hrisostom nu s-a abătut niciodată de la a

Elaborarea și explicarea clară a textului biblic. Al doilea a fost că

Hrisostom a vorbit cu oamenii de rând în minte. „67 Când se prezintă a

Traducând omiliile lui Hrisostom în franceză, Calvin scrie: „The

Meritul remarcabil al autorului nostru, Hrisostom, este că a fost supremul său

preocuparea întotdeauna de a nu se abate, chiar și în cel mai mic grad de la

simțul autentic și simplu al Scripturii și nepermiterea libertăților pentru

răsucind sensul simplu al cuvintelor. "68

Opoziție față de interpretarea alegorică.

Introducerea lui Calvin la Hrisostom dezvăluie aversiunea lui față de „răsucirea

sensul clar al cuvintelor „pe cale de interpretare alegorică.

Comentând despre „Scrisoarea ucide, dar duhul dă viață” (2 Corinteni 3:6), el

scrie: „Acest pasaj a fost distorsionat și interpretat greșit mai întâi de

Origini și apoi de către alții... Această eroare a fost sursa multor rele.

Nu numai că a deschis calea pentru falsificarea sensului natural al

Scriptura, dar stabilește și îndrăzneala în alegorizare ca principal exegetic.

virtute. Astfel, mulți dintre antici, fără nicio restricție, au jucat tot felul de

jocuri cu Cuvântul sacru al lui Dumnezeu, de parcă ar arunca o minge și

rece De asemenea, le-a dat ereticilor posibilitatea de a arunca Biserica în confuzie, pentru că

când era o practică acceptată ca oricine să interpreteze orice pasaj în

oricum ar fi vrut, orice idee nebună, oricât de absurdă sau monstruoasă ar fi, putea fi

introdus sub pretextul alegoriei. „69 De fapt, consideră Calvin

alegorizând un truc al Satanei pentru a submina învățătura biblică. El afirmă

„Trebuie să... respingem complet alegoriile lui Origen și ale altora ca el,

pe care Satana, cu cea mai profundă subtilitate, s-a străduit să le introducă

Biserica, cu scopul de a transmite doctrina Scripturii

ambiguă și lipsită de orice certitudine și fermitate.” 70

Metoda hermeneutică a lui Calvin

Pentru a începe discuția noastră despre metoda hermeneutică a lui Calvin, vom continua

cele opt principii exegetice pe care Hans Kraus le-a obţinut de la Calvin

munca.71

Claritate și concizie

Într-o scrisoare despre comentariul său despre romani, Calvin comentează că

Cele mai bune virtuți ale comentatorilor sunt „claritatea și concizia”. 72 Aceste virtuţi

cere interpretului să urmărească atât transparența expunerii, cât și concentrarea (un standard excelent și pentru predici!). Kraus explică:
„O explicație trebuie să fie clară și concisă, astfel încât să fie înțeleasă clar.

Alegorie, despre care Luther, în comentariul său la Geneza, credea că ar putea servi

împodobesc și ilustrează. . . , trebuie strict exclus. Când scopul este

pentru a lăsa problema să fie exprimată în expunere, nu este timp să

bucurându-se de bogăția de probleme pe care atât de mulți exegeți le iubesc, nu pentru că

de dragul textului, ci pentru a atrage atenția asupra lor”. 73

Intenția autorului

„Căutarea constantă a intenției autorului este caracteristică

Comentarii Calvin. „74 Calvin scrie: „Din moment ce este aproape de

singura sarcină a interpretului de a dezvolta mintea scriitorului la care are

angajat să expună, își pierde amprenta sau cel puțin se abate de la ea

limitează, în măsura în care își distanțează cititorii de sens

a autorului său”. El subliniază seriozitatea expunerii biblice: „Este

prezumțios și aproape hulitor să schimbăm sensul scripturii fără grija cuvenită, de parcă ar fi un joc pe care îl jucăm ”. 75 David Puckett

confirmă cu multe exemple că Calvin „de-a lungul comentariilor sale din Vechiul Testament... afirmă că rolul unui interpret este de a

expune intenția profetului”76.

Contextul istoric

În Institutele sale, Calvin afirmă: „Există multe afirmații în Scripturi al căror sens depinde de contextul lor”. 77 Susține THL Parker

că „una dintre trăsăturile remarcabile ale expoziției lui Calvin despre Profeți este tratarea sa istorică”. 78 În comentariile sale, Calvin

expune adesea contextul istoric al unui pasaj înainte de a oferi o expunere a textului.

De exemplu, când se ocupă de Psalmi, Calvin vorbește despre „solemnul

adunare 'în care se cântau cântece de laudă; a unei „ocazii publice de mulțumire” în care au avut loc psalmii de mulțumire; și... a unui

„festival de reînnoire a legământului” în care a avut loc o slujbă solemnă de

reînnoirea și promisiunile au fost semnate și sigilate și legate de a

jertfa legământului”. 79

Sensul gramatical original

Opunându-se lui Origen și interpretării alegorice, Calvin afirmă: „Să știm că adevăratul sens al Scripturii este cel autentic și simplu

[germanus et simplex] și să o îmbrățișăm și să ne ținem cu fermitate de ea. Permiteți-ne ...

respinse fără rușine drept corupții mortale, acele expoziții fictive care ne îndepărtează de sensul literal.”80 Brevard Childs sugerează că

„Calvin nu... trebuie să adauge un sens secundar sau spiritual

text pentru că sensul literal este propria sa mărturie a planului divin al lui Dumnezeu”. 81 Context literar

Un pasaj trebuie înțeles nu numai în contextul său istoric, ci și în contextul său literar. Un loc în care Calvin se referă la acest principiu

este atunci când se confruntă cu multele proteste de nevinovăție din Psalmi: „Dacă îmi încerci inima, dacă mă vizitezi noaptea, dacă mă

încerci, nu vei găsi.

rău în mine” (Psalmul 17:3). După ce a enumerat o duzină de astfel de pasaje, Calvin scrie: „În ceea ce privește mărturiile [pasajele] pe

care le-am prezentat cu privire la acest punct, ele nu ne vor împiedica prea mult dacă sunt înțelese în funcție de contextul lor sau, în

limbajul obișnuit, de circumstanțe. " ". si vine la

concluzia că, deși evlavioșii își pot „apăra nevinovăția

împotriva ipocriziei celor răi, totuși, când au de-a face numai cu Dumnezeu, toți strigă cu un glas: „Dacă Tu, Doamne, ai grijă de

nelegiuire, Doamne, cine va sta în picioare? "182

Înțeles dincolo de formularea literală biblică

Tratându-se cu Decalogul, Calvin ridică problema extinderii

sensul unei legi dincolo de sensul ei literal. El afirmă ca principiu general : „Poruncile și interdicțiile conțin întotdeauna mai mult decât

este exprimată în cuvinte. „Dar el caută să „modereze acest principiu”, astfel încât să nu ne conducă la „întorsătura Scripturilor”. El

spune: „De aceea, dacă este posibil, trebuie să găsim o cale de a ne călăuzi cu pași drepti și fermi către voia lui Dumnezeu. Trebuie, spun

eu, să ne întrebăm în ce măsură interpretarea trebuie să depășească limitele cuvintelor în sine pentru a fi văzută ca...

Sensul pur și autentic al legiuitorului, interpretat fidel... Acum cred că aceasta ar fi cea mai bună regulă, dacă s-ar acorda atenție motivului

poruncă; adică în fiecare poruncă să reflectăm la motivul pentru care ne-a fost dată”. Cu alte cuvinte, Calvin privește dincolo de sensul

literal al lui a

pas spre scopul autorului. El folosește ca exemplu al cincilea

porunca, „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”: „Scopul de

A cincea poruncă este că cinstea trebuie plătită celor cărora Dumnezeu

a dat-o, deci, aceasta este substanţa poruncii: că este

drept și plăcut lui Dumnezeu, astfel încât să-i cinstim pe cei cărora le-a dăruit o oarecare excelență; şi care urăşte dispreţul şi

încăpăţânarea împotriva

ei ". 83

Figură de stil

Pentru Calvin, interpretarea literală nu înseamnă literalism de lemn. El discută pe larg necesitatea de a interpreta figurile de stil ca cifre.

Calvin observă: „Acolo unde Scripturile Îl numesc pe Dumnezeu „om de război” (Exodul 15:3), pentru că văd că această vorbă ar fi prea

aspră fără

interpretare, nu mă îndoiesc că este o comparație făcută de la bărbați”.

atrage atenția asupra unor afirmații ale Scripturii precum: „Ochii lui Dumnezeu văd”, „ s-a apropiat de urechile lui” și „și-a întins mâna”.

Aceste afirmații sunt

antropomorfe și trebuie interpretate ca atare. Altfel, spune Calvin, aceasta duce la „barbarism nelimitat”. „Deci, ce absurdități

monstruoase nu scot acești fanatici din Scriptură dacă li se permite...

seteaza ce vrei! "84

Întinderea lui Hristos

Comentând cuvintele lui Isus: „Acestea sunt Scripturile care mărturisesc despre
I” (Ioan 5:39, NIV), Calvin scrie: „Ar trebui să citim Scripturile cu

Planul expres de a-L găsi pe Hristos în ei. Cine se va abate

de acest obiect, deși s-ar putea să obosească de-a lungul vieții

în învăţare, nu vei dobândi niciodată cunoaşterea adevărului; de ce înțelepciunea

putem avea fără înțelepciunea lui Dumnezeu? „85 Întrucât acest principiu este al nostru

abordare specială, trebuie să o luăm în considerare cu atenție. Dar înainte de a face acest lucru, trebuie să discutăm, dincolo de cele opt
categorii sugerate de Kraus, cel puțin încă două principii care sunt fundamentale pentru metoda de interpretare a lui Calvin: unitatea
Vechiului și Noului Testament și înțelegerea unui pasaj în contextul întreaga Biblie

Relația dintre Vechiul și Noul Testament

În studiul nostru istoric am văzut de la început cât de crucial

importanţa modului în care interpretul înţelege relaţia dintre

Vechiul și Noul Testament. Acest sens se obține și aici, pentru

relaţia dintre voinţe se dovedeşte a fi bifurcarea hermeneutică în

Calea pe care Calvin și Luther merg în direcții diferite. Luther

Am văzut, am văzut relația în primul rând ca un contrast între lege și

evangheliei. Calvin, pe de altă parte, subliniază unitatea dintre vechi și cel

Noul Testament În timp ce Luther a căutat unitatea numai în mărturia lui

Hristos, Calvin vede unitatea pe un front larg: un singur Dumnezeu, un singur Mântuitor,

o poveste răscumpărătoare, un legământ al harului și chiar o lege.86

Unitatea Vechiului și Noului Testament

În Institutele sale, Calvin își începe capitolul „Asemănarea Vechiului și Noului Testament” după cum urmează: „Putem vedea acum clar
din ceea ce s-a spus deja că toți oamenii au fost adoptați de Dumnezeu în compania poporului său de la începutul eră." lumea a făcut un
legământ cu el prin aceeași lege și prin legătura aceleiași doctrine care se obține între noi.

foarte important să subliniez acest aspect. „87 Există un singur pact

care stau la baza Vechiului și Noului Testament. Calvin continuă: „The

Pactul făcut cu toți patriarhii este foarte asemănător cu al nostru

și realitatea că cei doi sunt de fapt una și aceeași. Cu toate acestea, ele diferă în

Modul de distribuire. -88 Singura diferență Calvin aici

El recunoaște că între vechi și nou se află sub forma administrării sale, dar substanța este „una și aceeași”. Acest legământ unic este un
legământ al harului.

Calvin, așadar, mișcă sola gratia și sola fide ale Reformei.

Înapoi la începutul Vechiului Testament. El spune: „Vechiul Testament a fost întemeiat pe mila liberă a lui Dumnezeu și a fost confirmat
de
Mijlocirea lui Hristos... Care, deci, îndrăznește să despartă pe evrei de Hristos,

întrucât cu ei... s-a făcut legământul Evangheliei, singurul

al cărui temelie este Hristos? „89 Își încheie punctul cu referire la

Învățătura lui Isus: „Hristos Domnul le promite urmașilor Săi astăzi că nu

o altă „împărăție a cerurilor” decât aceea în care pot „sta la masă

Avraam, Isaac și Iacov” (Matei 8:11). 90

Chiar și atunci când Calvin găsește harul și răscumpărarea lui Dumnezeu în Hristos în Vechi

Testament, așa că înmoaie ideea că Evanghelia a adus ceva

radical nou „Evanghelia”, scrie el, „nu a înlocuit astfel întreaga lege

parcă ar prezenta o altă cale de mântuire. Mai degrabă, a confirmat și

a împlinit ceea ce făgăduise legea și a dat substanță

umbre.” 91 Comentând Matei 5:21, Calvin afirmă: „Trebuie

Nu vă imaginați pe Hristos ca pe un nou legiuitor, care adaugă ceva la cele veșnice

Dreptatea Tatălui său. Trebuie să-l ascultăm ca pe un vorbitor fidel

ca să știm care este natura legii, care este obiectul ei și care este sfera ei”. 92

„A treia utilizare” a legii

Datorită accentului pe care îl pune pe unitatea Vechiului și Noului Testament, Calvin, spre deosebire de Luther, recunoaște o „a treia
utilizare” pentru legea Vechiului Testament: legea nu dezvăluie numai păcătoșenia noastră și servește la

restrânge actele păcătoase în societate, dar are și o funcție pozitivă pentru credincioși.

Calvin scrie: „A treia și principală utilizare, care este cea mai apropiată

în scopul propriu-zis al legii, își găsește locul printre credincioșii în a căror

inimile, Duhul lui Dumnezeu trăiește deja și domnește... Ei încă beneficiază de

legea în două moduri. Iată cel mai bun instrument pentru a afla mai multe

minut în fiecare zi natura voinței Domnului la care aspiră și

pentru a le confirma în înțelegerea... Din nou, pentru că nu avem nevoie

Numai învățând, dar și îndemnând, slujitorul lui Dumnezeu va profita și de acest folos al legii: meditând frecvent pentru a fi trezit la

ascultare, întărit în ea și îndepărtat de ascultare.

calea alunecoasă a transgresiunii”. 93

Diferențele dintre Vechiul și Noul Testament

Calvin este conștient de diferențele dintre Vechiul și Noul Testament,

Desigur, dar palid în lumina accentului pe care îl pune pe unitate. El scrie: „Recunosc liber diferențele din Scripturi, la care se atrage
atenția, dar

în așa fel încât să nu submineze unitatea lor stabilită”.

Diferențele „se referă la forma de dispensare mai degrabă decât la

substanta... În acest fel, nu va fi nimic care să împiedice promisiunile

Vechiul și Noul Testament rămânând același, nici având același lucru

Însuși temelia acestor promisiuni, Hristos! "94

Calvin continuă să discute cinci diferențe pe larg, pe care le voi aborda doar

Listați aici. Vechiul Testament subliniază beneficiile pământești în contrast cu

ceresc; vorbește în imagini și umbre în contrast cu „substanța”;

are caracterul literei exterioare în contrast cu spiritul (Ier. 31:31

3. 4); Se caracterizează prin sclavie în contrast cu libertatea; si s-a dus

limitat la o singură națiune, spre deosebire de toate națiunile.95 Pentru Calvin, totuși,

Aceste diferențe dintre vechi și nou sunt doar diferențe în modul în care este administrat legământul, nu în substanța legământului harului.

De exemplu, discutând despre legea ceremonială, Calvin susține că ceremoniile „au fost abrogate nu în vigoare, ci doar în uz. Prin venirea
Sa, Hristos i-a sfârşit, dar nu i-a lipsit de nimic

sfinţenia lor... la fel cum ceremoniile le-ar fi oferit oamenilor din

vechiul legământ cu un spectacol gol dacă puterea morţii lui Hristos şi

învierea nu fusese expusă acolo; apoi, dacă n-ar fi încetat, noi

azi nu ar putea discerne pentru ce au fost

stabilit”. 96

Principala diferență pentru Calvin între Vechiul Testament și

Nou este gradul de claritate cu privire la Isus Hristos și Împărăția lui

Dumnezeu. După cum spune el într-unul dintre comentariile sale, „În conformitate cu legea, a fost

umbrită doar în linii grosolane și imperfecte ceea ce se află sub Evanghelie

afișate în culori vii și distincte grafic.” Cu toate acestea, pentru credincioșii în

Vechiul legământ și credincioșii în noul legământ, „Hristos însuși este

a dat dovadă de aceeași neprihănire, sfințire și mântuire; si

Diferența constă doar în modul de pictură.” 97

Hristos în Vechiul Testament

În ediția din 1559 a Institutelor sale, Calvin adaugă un nou capitol intitulat

„Hristos, deși cunoscut de iudei sub Lege, a fost lung

revelat clar doar în Evanghelie. „98 De fapt, titlul celei de-a doua cărți a lui

în Institute este: „Despre cunoașterea lui Dumnezeu Răscumpărătorul în Hristos, descoperită mai întâi părinților sub Lege, iar apoi nouă
în Evanghelie”. Întrebarea decisivă aici este cum, potrivit lui Calvin, a fost Hristos „cunoscut evreilor sub lege”?

Calvin afirmă: „Dacă Domnul, manifestându-l pe Hristosul Său, l-a descărcat pe al lui

jurământ străvechi, nu se poate să nu spună că Vechiul Testament și-a avut întotdeauna sfârșitul

În Hristos ". 99 El mai declară că „în afară de Mijlocitor, Dumnezeu niciodată

a arătat favoare față de poporul antic și nici nu a dat speranță de har

ei „loo Şi iarăşi, iudeii” L-au avut şi L-au cunoscut pe Hristos ca Mijlocitor, prin

celor care s-au alăturat lui Dumnezeu și și-au împărtășit promisiunile.” 101

Dar să împingem această întrebare crucială și mai departe: cum s-au descurcat israeliții

Vechiul Testament Îl cunoaște pe Hristos cu mult înainte de a se naște? Calvin caută

răspunde la această întrebare după cum urmează: „Se poate obiecta: „De ce este Hristos

numit pentru un pact care a fost ratificat cu mult înainte? Pentru mai mult de

cu două mii de ani mai devreme, Dumnezeu îl adoptase pe Avraam și, prin urmare, originea

distincția a fost cu mult înainte de venirea lui Hristos”. Eu raspund, el

legământul care a fost făcut cu Avraam și urmașii lui a avut-o

temelie în Hristos; căci cuvintele legământului sunt acestea: „În sămânța ta

„Toate neamurile vor fi binecuvântate” (Geneza 22:18). Și pactul a fost ratificat în

nu există altă cale decât în sămânța lui Avraam, adică în Hristos, prin a cărui

venind, desi fusese facuta anterior, s-a confirmat si

efectiv sancționat.” 102

Cel mai util comentariu al lui Calvin pe această temă apare în comentariul său

în 1 Petru 1:12, unde se spune că credincioșii din Vechiul Testament „au stăpânit

Hristos ca unul ascuns și ca absent... absent nu în putere sau har,

ci pentru că încă nu se arătase în trup”. 103 Puterea şi

harul mântuirii lui Hristos este prezent în Vechiul Testament cu mult înainte

S-a născut. În același timp, credincioșii Vechiului Testament speră asta

venirea lui Hristos, când vor primi „mult mai multă lumină”. 104 În

Între timp, Dumnezeu a făcut multe promisiuni despre venirea lui Mesia și a înviat

băieți care l-au prefigurat. După cum spune Calvin, „Evanghelia arată

degetul ceea ce legea prevestește sub tipuri”. 105

Înțelegerea în contextul întregii Biblii

Datorită concepției sale despre unitatea Scripturii, Calvin caută să înțeleagă un pasaj din cadrul general al Scripturii. Astăzi vorbim despre
cercul hermeneutic (sau spirală): nu se poate înțelege o parte fără a înțelege întregul și nu se poate înțelege întregul fără a înțelege părțile.
Întrebarea cheie pentru predicatori este cum să pătrundă în acest cerc hermeneutic în mod corect. Cum obțineți o viziune asupra întregii
Scripturi pentru a înțelege și a predica corect părțile?

În mod curios, în prefața sa la institutele sale, Calvin afirmă că a scris

această lucrare tocmai pentru a-i ajuta pe studenții săi să obțină o privire de ansamblu asupra Scripturilor:

„A fost scopul meu în această lucrare să pregătesc și să instruiesc candidații în teologia sacră pentru citirea Cuvântului divin, astfel încât
să poată

să poată avea acces ușor la el și să avanseze pe el fără

poticnire Pentru că cred că am îmbrățișat suma religiei în toate ei

părțile și le-au aranjat în așa ordine, încât dacă cineva înțelege corect

Nu îi va fi greu să stabilească ce ar trebui să facă în special

cercetează Scripturile și în ce scop ar trebui să relatezi conținutul lor”. 106

Observațiile lui Brevard Childs asupra naturii radicale a acestei propuneri în contrast cu

„întreaga tradiție medievală”: „Toma de Aquino a scris o Summa pentru

acoperă toată învăţătura creştină în care se structurează Biblia

a furnizat blocurile de construcție. În contrast izbitor, Calvin a investit

proces! Rolul teologiei a fost de a ajuta la interpretarea Bibliei. A lui

mişcarea a fost în direcţia dogmaticii spre exegeză”. 107

Interpretarea teocentrică a Vechiului Testament a lui Calvin

Pentru a distinge metoda lui Calvin de interpretare a Vechiului Testament

a metodei hristologice a lui Luther, o vom numi teocentrică

interpretare. Prin concentrarea asupra suveranității și slavei lui Dumnezeu, 108

Interpretarea teocentrică este mai largă decât interpretarea hristologică, dar nu exclude neapărat interpretarea hristocentrică. Calvin caută
să combine interpretarea istorică centrată pe Dumnezeu a Vechiului Testament cu abordarea Bibliei centrată pe Hristos. Vom discuta mai
întâi interpretarea sa teocentrică și apoi interpretarea sa hristocentrică.

Interpretarea teocentrică

Calvin se mulțumește adesea să aducă un singur mesaj despre Dumnezeu. De exemplu, Isaia 63:1 pune întrebarea: „Cine este acesta care
vine din Edom, din Boţra, în haine pătate de purpuriu?” Interpretarea tradițională creștină tindea să identifice această persoană cu Hristos.
Dar Calvin obiectează: „Ei și-au imaginat că aici Hristos este roșu pentru că era ud

cu propriul său sânge pe care l-a vărsat pe cruce”. Această identificare, el

gândesc, nu se poate face decât prin denaturarea violentă a textului, pentru că „Profetul

Nu a însemnat nimic de genul ăsta”. În schimb, profetul îl reprezintă pe Dumnezeu ca fiind

răzbunător „întorcându-se din măcelul edomiților, parcă

îmbibat cu sângele lui. „109 Motivul principal al opoziției lui Calvin față de

Interpretarea hristologică excesivă este preocuparea lui cu interpretarea istorică.

Interpretare istorică

Calvin insistă pe interpretarea istorică, adică căutarea sensului lui a

pasaj așa cum intenționează autorul său în contextul său istoric original.

De exemplu, Psalmul 2:7, „Tu ești fiul meu; astăzi te-am născut”.

aplicat de obicei direct la Hristos. Dar Calvin comentează: „David, de fapt,

ar putea fi numit în mod corespunzător fiul lui Dumnezeu din cauza regalității sale

demnitate... David a fost născut de Dumnezeu când l-a ales ca rege

a fost clar precizat. Cuvintele acestei zile denotă, așadar, timpul acestei manifestări pentru că de îndată ce s-a aflat că a fost făcut rege

prin numire divină, el a apărut ca unul care fusese născut de curând

lui Dumnezeu, deoarece o asemenea mare onoare nu putea aparține unei persoane private”.

Abia după această explicație istorică, Calvin continuă: „La fel

Trebuie să se dea o explicație a cuvintelor aplicate lui Hristos. Nu spune

să fie născut în orice alt sens decât atunci când Tatăl a mărturisit despre el ca fiind propriul Său Fiu.”111 În mod similar, în Prefața sa la

„Hristologie” Psalmul 72, Calvin avertizează: „Cei care ar interpreta aceasta pur și simplu ca pe o profeție a împărăției. al lui Hristos, pare

să pună o construcție asupra cuvintelor care le încalcă; și trebuie să fim mereu atenți cu

dându-le evreilor ocazia să protesteze, de parcă ar fi scopul nostru, sofistic, să aplicăm lui Hristos acele lucruri care nu se referă direct la

El. „După acestea, totuși, Calvin recunoaște în mod liber că

Împărăția lui David este „doar un tip sau umbră” a împărăției lui Hristos.

Calvin critică exegeza hristologică a lui Luther. El scrie: „The

Speculațiile lui Luther aici, ca și în alte părți, nu au nicio soliditate.” 113

În altă parte el afirmă: „La prima vedere speculații subtile, dar

apoi dispare. Fiecare, deci, care dorește să fie competent în

Scripturile respectă întotdeauna această regulă: adunarea Profeților și

Apostoli numai ceea ce este solid”. 114

Critica luterană

Teologii luterani l-au acuzat rapid pe Calvin că a subminat

sens autentic al Scripturii cu metoda ei istorică. În 1593 Hunnius

l-a atacat pe Calvin într-o piesă cu titlul principal Calvin the Judaizer. El a văzut

Interpretarea lui Calvin nu este altceva decât interpretarea evreiască. Richard

Muller observă că „exegeții și teologii luterani furioși...

se referă la... judazarea lui Calvin, tocmai pentru că Calvin a refuzat categoric

cristologizarea generală a Vechiului Testament și a trinitarului

citirea formei de plural a lui Elohim”. 115

Calvin, însă, nu este de acord nu numai cu excesul de hristologie.

interpretare dar și cu interpretarea evreiască. David Puckett observă:

„Deși Calvin folosește adesea experiența lingvistică evreiască și uneori aprobă interpretările evreiești în alte chestiuni, majoritatea

comentariilor sale despre exegeza evreiască sunt negative”. 116 Luați, de exemplu,

pasaj familiar despre Emanuel din Isaia 7:14. Calvin susține că

Evreii „sunt puternic presați de acest pasaj, deoarece conține o predicție ilustră cu privire la Mesia, care este numit aici Emanuel și

Prin urmare, ei au lucrat, prin toate mijloacele posibile, pentru a-l suci pe Profet

ceea ce înseamnă un alt sens”. 117 Evident, Calvin are mai mult

interpretare decât simpla interpretare istorică.

Interpretare hristocentrică

Acolo unde consideră de cuviință, Calvin va merge dincolo de interpretarea istorică literală la interpretarea hristocentrică. Această mișcare
este susținută de părerile sale asupra unității Vechiului și Noului Testament și de necesitatea înțelegerii unui pasaj în contextul întregii
Scripturi.

Intenția Duhului Sfânt.

L-am auzit pe Calvin vorbind frecvent despre intenția autorului. El

El vorbește adesea despre „intenția Duhului Sfânt” sau „intenția de

Dumnezeu". 118 De exemplu, respingând o anumită interpretare, Calvin spune:

„Cred că Duhul Sfânt are o intenție diferită aici”. 119 Când ne referim la

intenția Duhului Sfânt, Calvin pare să depășească

intenţia autorului uman. Cu toate acestea, cele două sunt strâns legate. David

Puckett enumeră o jumătate de duzină de cazuri în care Calvin pare să se corecteze,

„Acum, așadar, înțelegem intenția profetului, sau mai degrabă a lui

Sfantul Duh ";" Acum înțelegem intenția profetului, sau

mai degrabă a Duhului Sfânt”. Dar aceste „corecții” sunt destul de deliberate.

Puckett concluzionează: „Este evident că Calvin nu este dispus să divorțeze de el

intenţia scriitorului uman din sensul Duhului Sfânt. Este

greu de scăpat de concluzia că pentru el, intenţia, gândurile şi

cuvintele profetului și ale Duhului Sfânt în producerea scripturilor

Sunt atât de strâns legate încât nu există nicio modalitate practică de a le distinge.” 120

Scopul găsirii lui Hristos în Vechiul Testament

Isus le spune evreilor: „Voi studiați Scripturile cu sârguință, pentru că credeți că prin ele aveți viața veșnică. Acestea sunt Scripturile care
mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Calvin comentează: „Ar trebui să citim Scripturile cu scopul expres de a-L găsi pe Hristos în ele...
Prin Scripturi, se știe, Vechiul Testament este înțeles aici; pentru ca a fost

nu în Evanghelia pe care Hristos a început să o arate, ci, având re

A primit mărturie de la Lege și de la Profeți, a fost expus în mod deschis

în Evanghelie”. 121 În altă parte el scrie: „Iată ceea ce ar trebui să rezumăm

caută în toată Scriptura: cunoaște-te cu adevărat pe Isus Hristos și pe infinit

bogățiile care sunt cuprinse în el și pe care Dumnezeu ni le oferă Tatăl „122

Revelație progresivă

Căutându-L pe Hristos în Vechiul Testament, Calvin este conștient de faptul că Dumnezeu

Revelația despre Hristos nu este atât de clară în Vechiul Testament precum este în

noul. Dar chiar și în Vechiul Testament, devine din ce în ce mai clar. Calvin

caută să transmită această progresie în revelație cu imagini care mișcă

de la umbră la realitate și de la o scânteie la soare. El scrie în al lui

Institute”, Domnul a păstrat acest plan ordonat în administrarea

legământul milostivirii sale: pe măsură ce ziua revelației depline se apropie odată cu

Cu cât trecea timpul, cu atât strălucirea lui era mai mare

manifestare. În consecință, la început când prima promisiune a

mântuirea a fost dată lui Adam (Geneza 3:15) a strălucit ca o scânteie slabă.

Apoi, pe măsură ce a fost adăugată, lumina a crescut în plinătate, revărsându-se

din ce în ce mai mult și aruncându-și strălucirea mai larg. În cele din urmă, când toate

norii s-au împrăștiat: Hristos, soarele dreptății, pe deplin luminat

tot pământul”. 123 Revelația progresivă, așadar, nu înseamnă asta

Poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament îi lipsea lumină. Patriarhii

Calvin spune că ei nu erau „fără predicarea care conține speranța

mântuirea și viața veșnică, dar... au întrezărit doar de departe și înăuntru

schiță sumbră a ceea ce vedem astăzi în plină zi.” 124

Cum este, deci, prezent Hristos în Vechiul Testament? Din dovezi putem deduce că Calvin ar răspunde în cel puțin trei moduri: Hristos
este prezent în Vechiul Testament ca Logos veșnic, ca promisiune și ca tip.

Vom discuta pe fiecare pe rând.

Logosul Etern

Calvin are o viziune atât de înaltă despre Dumnezeu, încât se întreabă dacă cineva

Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu fără Hristos. El spune: „Trebuie mai întâi să reflectăm asupra imensității

a slavei dumnezeieşti şi în acelaşi timp a subţirii noastre

intelegere. Departe de a fi adevărat, acuitatea noastră ar putea crește atât de sus

în ceea ce priveşte înţelegerea lui Dumnezeu. De aceea, oricine se gândește la Dumnezeu, în afară de Hristos,

Este un abis fără fund care ne înghite complet toate simțurile.” 125

Această incapacitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu fără Hristos a continuat în vremurile Vechiului Testament.

de asemenea. Calvin scrie: „Oamenii sfinți din vechime L-au cunoscut pe Dumnezeu numai contemplându-L”.

în Fiul Său ca într-o oglindă (vezi 2 Cor. 3:18). Când spun asta, vreau să spun că Dumnezeu

nu a fost niciodată manifestat oamenilor în alt mod decât prin intermediul

Fiul, adică singura lui înțelepciune, lumină și adevăr. Din această sursă Adam,

Noe, Avraam, Isaac, Iacov și alții au băut tot ce au avut

învăţătura cerească Din aceeaşi sursă, au şi toţi profeţii

a atras fiecare oracol ceresc pe care l-au dat”. 126

Având în vedere această prezență a lui Hristos în vremurile Vechiului Testament, nu este

Este surprinzător faptul că Calvin urmează tradiția identificând Îngerul lui Yahweh

cu Hristos Despre îngerul de la rugul aprins (Exod 3:2) el

este de acord: „Vechii doctori ai Bisericii au simţit pe bună dreptate că Fiul veşnic

lui Dumnezeu a fost numit astfel cu privire la persoana lui ca Mijlocitor. Bine, doar el

a întreprins-o într-adevăr în încarnarea sa, cu toate acestea, a făcut figura din

inceputul. „127 Rețineți, totuși, că Calvin nu este mulțumit

pur și simplu identificând Îngerul ca Hristos. El este interesat de Hristos.

întruchipa. El face foarte clar într-un comentariu ulterior: „Sunt dispus

acceptă ceea ce învață vechii scriitori, că atunci când Hristos a apărut în acei ani de început

uneori sub forma unui om, era preludiul misterului care era

revelat când Dumnezeu s-a manifestat în trup. Dar trebuie să fim atenți cu

închipuind că Hristos a fost atunci întrupat; pentru că nu citim că Dumnezeu a trimis

Fiul său în trup înainte de plinătatea timpului... 11128

Promisiune și împlinire

Categoria principală în care Calvin îl vede pe Hristos întrupat în Vechiul Testament este promisiunea. Dar înainte de a concentra
promisiunea Vechiului Testament asupra împlinirii ei în Hristos, înclinația istorică a lui Calvin caută împlinirea în vremurile Vechiului
Testament. El găsește adesea această împlinire a profeției în exilul lui Israel sau întoarcerea în țara promisă. Prin ex

larg, în Isaia 52:10 citim: „Domnul a arătat mai înainte brațul Său cel sfânt

ochii tuturor neamurilor; și toate marginile pământului vor vedea

mântuirea Dumnezeului nostru”. Deși Calvin extinde această mântuire la

mântuirea pe care o avem în Hristos, el începe cu împlinirea în Vechi

Timpurile testamentului: „Această profeție este restricționată cu răutate de către evrei la

eliberarea Babilonului și este restricționat nejustificat de creștini

spre răscumpărarea spirituală pe care o obținem prin Hristos; pentru că trebuie

începe cu eliberarea care a fost făcută sub Cirus (2 Cronici 36:22

23) și adu-l în vremea noastră”. 129

Calvin, prin urmare, caută împlinirea progresivă a profeției. cel

Principalele posibilități de împlinire sunt: în primul rând, împlinirea în vremurile Vechiului Testament; al doilea, la venirea lui Hristos; al
treilea, în biserica contemporană;

și în cele din urmă, la a doua venire a lui Hristos.130 Aceasta nu înseamnă că fiecare

Profeția are multiple împliniri. „Când discursul este îngrijorător

La împărăția lui Hristos, ei [profeții] se referă uneori

numai începutul și uneori vorbesc despre sfârșitul lui. Dar

ele desemnează adesea cu o legătură în vorbire întregul curs al

împărăţia lui Hristos, de la începutul ei până la sfârşitul ei...”131 În

Comentând Daniel 7:27, Calvin explică metoda sa de interpretare

profeție: „Aici pot să comentez din nou și să întipăr în memorie ce

au atins frecvent, și anume, obiceiul Profeților, în

tratați împărăția lui Hristos, pentru a-i extinde sensul dincolo de primul

început; și fac asta în timp ce se opresc în lor

începutul". 132 Profeții, spune Calvin, „includ totul

progresul împărăției lui Hristos când vorbesc despre viitoarea răscumpărare a

satul ... Aceste profeții nu se împlinesc într-o zi sau într-o zi

an, nu, nici măcar o vârstă, dar trebuie înțeles că se referă la

începutul și sfârșitul Împărăției lui Hristos”. 133 Îndeplinirea unei promisiuni,

Prin urmare, nu este o entitate statică, ci continuă procesul spre complianțe din ce în ce mai mari.

Richard Muller ne oferă un rezumat bun al metodei lui Calvin:

„Modelul strict de promisiune/împlinire, în care se află Vechiul Testament

împlinit în Noul Testament, împreună cu ideea de extins

sensul textului care acoperă întreaga împărăție a lui Dumnezeu,

i-a oferit lui Calvin o structură de interpretare în cadrul căreia ambele

lectura gramatical-istorica a textului si un puternic impuls spre

aplicația contemporană poate funcționa.” 134

Tipologie

Convingerea lui Calvin asupra unității Vechiului și Noului Testament într-unul

Legământul harului și unitatea istoriei răscumpărătoare deschid de asemenea calea

pentru descoperirea unor tipuri de Hristos în Vechiul Testament. În tipologia sa

interpretarea, ca și în interpretarea sa istorică, urmează urma

aprobat iniţial de Şcoala din Antiohia. THL Parker afirmă că pt

Calvin „istoria evreilor nu a fost doar o pregătire pentru venire

a lui Hristos A fost, de asemenea, o pre-performanță deliberată a lui și a lucrării sale.

Anumite persoane și instituții erau tipuri sau figuri sau imagini (folosește el

cuvintele interschimbabile.” El mai observă că „un tip nu este pentru

Calvin o asemănare accidentală între cele două legăminte, dar

ceva stabilit în mod deliberat de providența lui Dumnezeu pentru a pre-promulga

Hristos s-a întrupat și astfel îl apără pe Hristos și îl apără.

într-adevăr ". 135

În consecință, Calvin găsește tipuri de Hristos nu numai în Vechiul Testament

ceremonii precum Sabatul și Mielul Paștilor, dar mai ales în

multe figuri din Vechiul Testament: Iosif, Aaron și preoția levitică,

Samson şi regele David şi urmaşii săi.136 Calvin explică: „Acum noi

Știți că în David i s-a promis o împărăție spirituală, deci el a fost David dacă nu un tip al lui Hristos? Când Dumnezeu i-a dat lui David o
imagine vie a singurului său Fiu născut, trebuie să trecem de la tărâmul temporal la cel veșnic, de la vizibil la spiritual, de la pământesc la
pământesc.

ceresc. Același lucru ar trebui spus despre preoție; pentru non-fatale

Îl poate împăca pe Dumnezeu cu oamenii și poate face ispășire pentru păcate; Si deasemenea,

Sângele taurilor și caprelor nu a putut potoli mânia lui Dumnezeu și nici

tămâie, nici stropirea cu apă, nici vreunul din lucrurile care îi aparțineau

la legile ceremoniale; nu puteau da nadejdea mântuirii, deci

Tremur și conștiință calmă. De aici rezultă că această preoție a fost

posomorât și că leviții L-au reprezentat pe Hristos până la venirea lui. "137

Calvin este conștient de pericolul alunecării interpretării tipologice către

scrierea detaliilor minuscule ale textului. „Nimic nu este mai bun”, spune el,

„trebuie să ne reținem în limitele clădirii; și așa ar fi

copilăresc [copilăr] a face o colecție a detaliilor cu care unii

filosofează, deoarece nu era în niciun caz intenția lui Dumnezeu să includă

mistere în fiecare cârlig și buclă ........138

predicarea teocentrică a lui Calvin

Comentând cuvintele lui Isus din Ioan 14:1, „Crede în Dumnezeu, crede și în

pe mine”, spune Calvin, „Fiul lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, mă susține

el însuși ca obiect spre care credința noastră trebuie să fie îndreptată... Este unul din

Articolele principale ale credinței noastre, către care credința noastră ar trebui să fie îndreptată

Hristos singur...”139 În lumina acestui comentariu și a altora, avem

auzit de la Calvin până acum, este surprinzător că predicile sale despre Vechiul Testament pot fi, în general, descrise cel mai bine ca fiind
centrate pe Dumnezeu, mai degrabă decât centrate pe Dumnezeu.

Centrat pe Hristos Aceasta nu înseamnă că nu a eliberat niciunul

Predici axate pe creștinismul Vechiului Testament. Imprimanta lui Calvin, Badius,

relatează: „I-a plăcut lui Dumnezeu să ne lase să auzim cea mai excelentă predicare care

putea fi auzit sau rostit, la sfârșitul Isaia 52 și întregul capitol 53, unde misterul morții și patimii Domnului nostru Iisus Hristos și cauzele
acestora sunt descrise și reprezentate într-o manieră atât de vie încât pare ca și cum Duhul Sfânt ar vrea să-l pună înaintea ochilor noștri pe
Iisus Hristos condamnat în numele nostru și pironit pe cruce pentru păcatele noastre... 11140 Pe lângă folosirea împlinirii promisiunii de a
predica pe Hristos din Vechiul Testament, 141 Calvin folosește o tipologie în care el crede că Acest lucru este potrivit.
De exemplu, în predicile sale despre al doilea Samuel, regele David nu numai
Ei funcționează ca un tip al lui Hristos, dar la fel funcționează și marele preot, jertfele și templul.142

Dar, în general, predicile lui Calvin despre Vechiul Testament sunt cel mai bine descrise ca fiind teocentrice. Prezentând predicile lui

Calvin din lucrare, Harold Dekker scrie: „Una dintre cele mai notabile caracteristici ale lui Calvin

predicarea este teocentritatea ei absolută... Foarte semnificativ, majoritatea predicilor din Vechiul Testament [159 despre Iov] nu fac nicio

mențiune specifică despre Hristos. „143 Nici măcar cuvintele lui Iov: „Știu că răscumpărătorul meu trăiește”.

justifică o referire la Hristos.144 Același lucru este valabil și pentru mulți dintre cei ai lui Calvin.

predici despre Deuteronom.145

Nu există nicio îndoială că Calvin crede profund în prezența lui Hristos în

Vechiul Testament. El vorbește despre Hristos ca „temelia”, „animatorul”

„vita”, „spiritus”, „scopus”, „finis” și „perfectio” a legii.146 Dar pentru

Există un motiv pentru care nu se simte obligat să menționeze acest lucru în mod explicit în fiecare predică.147 Din câte știu, Calvin nu

explică nicăieri această lipsă de predicare explicită a lui Hristos din Vechiul Testament, dar îmi apar câteva motive. Prima este înțelegerea

lui Calvin despre Dumnezeul în trei. Calvin însuși spune: „Sub numele lui Dumnezeu se înțelege un singur, simplu

esență, în care înțelegem trei persoane... Prin urmare, oricând

numele lui Dumnezeu este menționat fără particularizare, există

a desemnat pe Fiul şi pe Duhul nu mai puţin decât pe Tatăl...”148 Când

Calvin, prin urmare, predică o predică centrată pe Dumnezeu, este implicit

Centrat pe Hristos Un alt motiv pentru lipsa lui Calvin de Hristos

Predicarea este accentul ei pe interpretarea istorică și disprețul său pentru interpretarea alegorică.149 Totuși, un alt motiv este probabil al

lui Calvin. viziunea predicării expozitive ca limitând predica la textul zilei : „Ce ar trebui să fie predicile și toată învățătura, ci expunerea

a ceea ce

este cuprins acolo? Este adevărat că dacă adăugăm ceva, oricât de puțin,

Este doar corupție. „150 În cele din urmă, trebuie să ne amintim că la Geneva

Calvin a propovăduit din Vechiul Testament în stilul omiliei în versete consecutive (lectio continuo) și, de obicei, în zilele săptămânii
consecutive, când au participat creștinii devotați.151 Prin urmare, poate că nu a crezut că este necesar să-L predice pe Hristos în mod
explicit de fiecare dată.

Totuși, asta poate fi, după ce a trecut în revistă multe dintre predicile lui Calvin, Parker

conchide, „prin toată varietatea prilejuită de varietatea textelor

acolo rulează punctul de vedere biblic: Dumnezeul ascuns se descoperă lui

Binele etern și temporal al omului. Acesta este ceea ce îl guvernează pe Calvin.

interpretarea și aplicarea textelor sale. În fiecare dintre exemplele noastre am văzut

Dumnezeu în activitatea Sa plină de har”. 152 Și se înțelege prin toate acestea

Harul lui Dumnezeu vine la noi numai în și prin Isus Hristos.

Evaluarea valoroasei interpretări teocentrice a lui Calvin Contribuții valoroase

Din perspectiva noastră contemporană, ar trebui să fim capabili să apreciem multe

a contribuțiilor lui Calvin la interpretarea și predicarea Vechiului

Voi. Majoritatea savanților moderni caută aprobarea lui Calvin

accent pe interpretarea istorică, adică accent pe intenție

a autorului, contextul istoric și originalul, gramatical

sensul în contextul său literar.154 În plus, ar trebui să putem

Apreciez accentul pus de Calvin asupra unității Vechiului și Noului Testament în unicul legământ al harului. Interpretarea istorică în
contextul unității Vechiului și Noului Testament îi dă lui Calvin o mai degrabă

Abordare avansată a predicării Vechiului Testament. Ca David Puckett

În termeni grafici, Calvin „nu a smuls Vechiul Testament din el

sol istoric și nici nu s-a mulțumit să se uite la rădăcini odată ce este plin

Înflorirea a avut loc în Isus Hristos. El folosește Noul Testament

interpretarea Vechiului pentru a stabili sensul Vechiului Testament

text ". 155 În plus, cu accentul său teocentric, Calvin este un bun

corectiv la interpretarea alegorică și interpretarea hristologică excesivă. În cele din urmă, Calvin aduce în timpurile moderne vechile
moduri legitime de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament: formele împlinirii promițătoare și tipologia.

Deficiențe în metoda lui Calvin

Potrivit lui John Leith, „Scopul lui Calvin în predicare a fost să redă

transparent textul scripturii în sine”. 156 Deşi acest obiectiv este admirabil

În sine, din perspectiva noastră, Calvin nu s-a concentrat suficient pe producerea de predici explicit centrate pe Hristos în contextul
întregii Scripturi. Pentru Calvin, după cum am văzut, el este adesea mulțumit de o predică centrată pe Dumnezeu. Bineînțeles, Calvin a
predicat la Geneva creștină, unde ar fi presupus că ascultătorii săi vor face conexiuni cu Hristos, dar acest lucru ne lasă totuși cu un model
inadecvat de predicare în cultura noastră post-creștină.

În mod ironic, o altă deficiență în interpretarea lui Calvin este că el încă

cedează din când în când alura interpretării alegorice a

Părinții Bisericii. De exemplu, comentând carnea curată și impură în

Leviticul 11, Calvin spune: „Deși, mă tem, este puțină soliditate în

alegorii, nu atac sau resping una care a fost transmisă din

primii scriitori, că separarea coifului înseamnă înțelepciune în

înțelege („distinge”) tainele Scripturilor și mestecă

rămășițe, meditație serioasă asupra învățăturii cerești”. 157

O altă deficiență în predicile lui Calvin este cauzată de a

combinație dintre preocuparea sa pastorală pentru relevanță și utilizarea lui de

Stilul omiliei. Deşi această metodă patristică de a explica şi

aplicarea propoziție cu propoziție și clauză cu clauză te ține aproape de

textul, în textele narative duce la aplicații moraliste despre ce să faci și ce să nu faci

fiind ataşat de simple elemente ale textului de predicare. Calvin adesea

Atașați aceste aplicații la acțiunile sau cuvintele personajelor biblice.

De exemplu, în prima sa predică din seria despre Al doilea Samuel, el

îndeamnă congregația să învețe din exemplul înfrângerii lui David

lui Israel „să accepte orice judecată pe care [Dumnezeu] o alege pentru a ne pune la încercare” și ca
David, când a aflat despre moartea lui Saul, pentru a nu „urî răul din el (și al nostru

duşmani) fără a cinsti în acelaşi timp favorurile pe care le avea Dumnezeu

acordat lui.” Mai mult, în aceeași predică, moartea lui Saul

ne învață că „trebuie să ne examinăm întotdeauna pe noi înșine. Ei ne dau

Acest exemplu al lui Saul este un avertisment, mai ales când Dumnezeu ne pedepsește

un mod ciudat și neobișnuit pe care nu îl putem înțelege.” Și, chiar și în

aceeași predică, există „acest amalecit [care] s-a prefăcut că plânge și

Cu toate acestea, el nu era altceva decât un lingușător sincer... Prin urmare, să învățăm să nu punem

Mergeți înainte, sperând să le faceți pe plac oamenilor, pentru că atunci când vom face asta, Dumnezeu o va face

dă-ne afară și mai repede.” 158

În această predicare a imitației caracterului, Calvin duce mai departe sensul tropologic sau moral al Evului Mediu și, mai larg, tradiția
predicării moraliste care se extinde de la grecii antici până la

astăzi.159 Urmând această tradiţie, Calvin operează clar la nivelul istoric al personajelor biblice: David, Saul, amalecitul.

și încearcă să tragă lecții practice pentru congregația sa din acțiunile și cuvintele acestor personaje. Din păcate, Calvin nu a putut evalua
acest lucru

simțul tropologic/moral tradițional în lumina intenției autorului, la fel ca și sensul alegoric. A fost acest simț moral intenția autorului
pentru Israel? Deși accentul istoric al lui Calvin pe intenția autorului i-a dat cheia pentru a ieși din acest tipar de imitare a caracterului, el
nu reușește adesea să conecteze această intenție cu mesajul pentru Israelul antic.

Prin urmare, în predicile sale despre textele narative, stilul său de omilie de a explica și de a aplica fiecare propoziție și clauză duce la
pierderea mesajului central al autorului biblic pentru Israel. Această pierdere a focalizării, la rândul său, duce la o lipsă de unitate în
predicile sale și în cele din urmă estompează focalizarea centrată pe Hristos.

CRISTOLOGIA MODERNĂ

Interpretări

Am acoperit acum principalele opțiuni istorice ale predicării lui Hristos din Vechiul Testament: interpretarea alegorică a Alexandriei,
interpretarea tipologică a Antiohiei, interpretarea în patru a Evului Mediu, interpretarea hristologică a lui Luther și interpretarea
teocentrică a lui Calvin. Pentru a continua această prezentare istorică până în prezent, vom trece în revistă pe scurt lucrarea a doi
predicatori protestanți cunoscuți pentru abordarea lor hristologică a predicării, Charles Haddon Spurgeon și Wilhelm Vischer.

Spurgeon

fundal

Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) este considerat unul dintre cei mai mulți

Predicatori baptiști influenți. Din 1854 până în 1892 a fost pastor la Londra,

Anglia, dintr-o biserică care a devenit „cea mai mare biserică regulată de atunci

congregație din lume”. 160 Influența lui s-a răspândit în întreaga lume

prin predicile sale, care au fost traduse la treizeci și trei de străini

limbi străine și prelegerile sale către studenții mei.161 Nimeni mai puțin decât Helmut

Thielicke l-a recomandat pe Spurgeon predicatorilor moderni din

hiperbolă: „Vinde tot ce ai (și nu în ultimul rând o parte din stocul tău

literatura predicică actuală) și cumpără Spurgeon..."162 John Talbert

sugerează: „Poate singurul factor care a avut cel mai mare impact asupra

amvonul contemporan decât oricare altul este abordarea hristologică a lui Spurgeon

pentru predică”. 163 Probabil că acest lucru exagerează cazul, dar s-ar putea să fie
adevărat pentru multe amvonuri evanghelice.

Spurgeon a fost numit „Moștenitorul puritanilor”. 164 El a fost crescut în a lui

Casa puritană a bunicului. Potrivit lui Talbert, „Aprecierea

pe care Spurgeon a dobândit-o în tinerețe pentru puritani a pus bazele pentru

abordarea sa „hristocentrică” a teologiei. Mai mult, a învățat-o pe a lui

abordare interpretativă a Scripturilor bazată pe lucrările teologice pe care el

citit în copilărie „165” Interpreții puritani erau puternici apărători ai

interpretând un pasaj în sensul său literal, dar, în același timp, au făcut

alocații pentru simțurile spirituale care erau „auxiliare și derivate” ale

sensul literar. Spurgeon a urmat această practică în interpretarea sa

pasaje din Vechiul Testament”. 166

Predicarea lui Hristos

Spurgeon Reading for My Students este plin de sfaturi bune pentru

predicatori începători, dar sarcina principală este că ei Îl predică pe Hristos. El

îşi începe prelegerile astfel: „Marele obiect al slujirii creştine

Este slava lui Dumnezeu. Indiferent dacă sufletele sunt convertite sau nu, dacă este Isus Hristos

predicat cu fidelitate, slujitorul nu a muncit în zadar, căci este un dulce

De asemenea, gustați pe Dumnezeu în cei care pier ca și în cei care sunt mântuiți. Încă

De regulă, Dumnezeu ne-a trimis să predicăm astfel încât prin Evanghelia lui

Isus Hristos, fiii oamenilor, să se împace cu El”. 167

Aceasta este principala preocupare a lui Spurgeon, convertirea păcătoșilor. El intreaba,

În afară de dependența de Duhul Sfânt, „ce altceva ar trebui făcut dacă

Mă aștept să văd conversii? ... răspund, mai întâi trebuie să predicăm

Hristos și El răstignit... Pastorul creștin trebuie să predice toate

adevăruri care sunt grupate în jurul persoanei și lucrării Domnului Isus. . . "168

Spurgeon continuă să enumere câteva dintre aceste adevăruri: „răul păcatului,

care a creat nevoia unui Mântuitor, „neprihănirea lui Dumnezeu, a

judecata viitoare, „marea doctrină a ispășirii mântuitoare de suflete; noi

trebuie să predice cu bună-credință un adevărat sacrificiu substitutiv și să proclame iertarea

ca urmare „; îndreptăţirea prin credinţă, dragostea lui Dumnezeu în Hristos Isus”.

Cel mai bun mod de a-L propovădui pe Hristos păcătoșilor este să-L predici pe Hristos păcătoșilor”. 169

Spre sfârșitul prelegerilor sale, Spurgeon revine la această temă dominantă:

„Din tot ce aș vrea să spun, aceasta este suma: frații mei, propovăduiți-L pe HRISTOS,

Mereu si intotdeauna. El este întreaga Evanghelie. Persoana dvs., birourile și

munca ar trebui să fie singura noastră temă mare, atotcuprinzătoare. „Al 17-lea

Spurgeon pune provocarea predicatorilor textuali cel mai explicit atunci când instruiește un tânăr predicator: „Nu știi, tinere, că din fiecare
oraș și fiecare cătun și fiecare cătun din Anglia, oriunde te-ai afla, există o cale către Londra? Deci, din fiecare text al Scripturii există
O cale către Hristos. Și dragul meu frate, treaba ta este, când ajungi la a

text, pentru a spune, acum, care este calea către Hristos? Nu am gasit niciodata un text ca

El nu a avut o cale spre Hristos în el și, dacă voi găsi vreodată una, mă voi duce

acoperire și șanț, dar ar ajunge la Stăpânul meu, pentru că predica nu poate face

orice bun, dacă nu există un gust al lui Hristos în el”. 171

Metoda de interpretare a lui Spurgeon

Spurgeon lucrează cu două sensuri de bază ale Scripturii: sensul literal sau

„sensul simplu” și sensul spiritual, care acoperă un spectru larg.

Sensul literal

Spurgeon își sfătuiește studenții: „Nu lăsați publicul să uite că narațiunile pe care le spiritualizați sunt fapte și nu simple mituri sau pilde.

Primul sens al pasajului nu trebuie niciodată înecat în debordarea imaginației voastre; și a permis să mențină primul rang; 172

Simțul spiritual

Spurgeon are mult mai multe de spus despre simțul spiritual decât despre cel literal.

unu. „În limite, frații mei, nu vă fie teamă să spiritualizați sau să luați Texte singulare. Continuați să priviți pasajele [sic] ale Scripturii și

nu numai să dați înțelesul lor simplu, așa cum veți face cu siguranță, ci și să trageți din semnificații care ar putea să nu fie la suprafața

lor." În acest sens, Spurgeon avertizează împotriva forțarii textului „prin spiritualizare nelegitimă” a spiritualizării „pe subiecte

nedelicate” sau „de dragul de a arăta ce om extraordinar de inteligent ești”, sau a unor noi înțelesuri spirituale care „a pervertit scrisul”

173.

Printre utilizările legitime ale simțului spiritual, Spurgeon enumeră primul

„tipurile”: „Adeseori s-a arătat că tipurile oferă un spațiu amplu pentru exercitarea unei ingeniozități sfințite”. Ca exemple de tipuri el

menționează „cortul din pustie, cu toate mobilierul său sfânt, arderea de tot, jertfa de pace și toate jertfele diferite care erau aduse înaintea

lui Dumnezeu”. De asemenea, „templul cu toate gloriile lui”. Cea mai mare capacitate de interpretare tipică va găsi o angajare abundentă

în simbolurile neîndoielnice ale Cuvântului lui Dumnezeu și va fi sigur să intrați într-un astfel de exercițiu, deoarece simbolurile sunt de

desemnare divină .” 174

În continuare, Spurgeon menționează metafore. „Când ai epuizat toate

Tipuri din Vechiul Testament, ți-au lăsat o moștenire de o mie de metafore.” 175

În cele din urmă, și în mod surprinzător, Spurgeon numește ca o formă legitimă de „spiritualizare” interpretarea alegorică. El scrie: „Când

apostolul Pavel găsește un mister în Melhisedec și, vorbind despre Agar și Sara , spune: „Ce lucruri sunt o alegorie”, el ne oferă un

precedent pentru

Descoperirea alegoriilor biblice în alte locuri în afară de cele două

menționat. De fapt, cărțile istorice nu produc doar ici și colo

alegorie, dar pare în ansamblu a fi aranjat în vederea simbolicului

predare”. 176 Deși Spurgeon tocmai și-a avertizat studenții să nu"

emulează-l pe Origen în interpretări sălbatice și îndrăznețe, „177 aici el folosește același lucru

Argumentul lui Origen în sprijinul interpretării alegorice.

Predicarea lui Spurgeon a lui Hristos din Vechiul Testament

Spurgeon folosește multe „căi” de a predica pe Hristos din Vechiul Testament, deci

multe, de fapt, este greu de sistematizat abordarea lor.178 În lectură

Cu toate acestea, predicile sale din Vechiul Testament devine în curând evident că el are adesea o altă agendă decât să transmită mesajul
revelat de sensul literal.

Dincolo de sensul literal

Spurgeon adesea nu întreabă despre mesajul autorului pentru Israel, dar

se grăbește spre un simț spiritual. De exemplu, într-o predică despre fructul lui

Canaan, pe care spionii l-au adus înapoi (Deut. 1:25), spune Spurgeon în a lui

a treia propoziție, „Nu voi spune prea multe, în acest moment, despre

israeliți; dar vreau să vă arăt asta, din moment ce au învățat ceva din ce

Canaanul era ca rodul pământului pe care le-au adus iscoadele, deci

Tu și cu mine, chiar și cât suntem pe pământ, dacă suntem poporul ales al Domnului,

poate învăța ceva despre ce este raiul: starea la care trebuie să ajungem

de acum înainte – prin anumite binecuvântări care ne sunt aduse chiar și în timp ce suntem

Aici. „În predică el continuă” prezentând o serie de vederi ale

raiul pentru a vă face o idee despre cum este pentru creștinul de pe pământ

bucurați-vă de o pregustare a binecuvântărilor care nu au fost încă dezvăluite.” 179

O altă predică în același volum este în Geneza 19:23, „Soarele era

a înviat pe pământ când Lot a intrat în Ţoar”. Spurgeon începe predica

după cum urmează: „Distrugerea Sodomei a fost, fără îndoială, un fapt literal; și

Înregistrarea acestui lucru în Geneza este o poveste la fel de adevărată ca orice eveniment care este

gravate de Tacitus sau Josephus. Dar și el intenționa să fie un mare

lectie parabolica pentru noi, lectie sub forma unei pilde, prin care

putea primi atât instruire, cât și binecuvântare”. 180

Respectarea promisiunilor

Predicarea de către Hristos a promisiunilor Vechiului Testament îl plasează pe Spurgeon pe un teren istoric mai ferm. De exemplu, într-o
predică despre promisiunile lui Dumnezeu lui David (2

Sam 7:21), Spurgeon trece în mod firesc de la Solomon la Hristos: „Natan a fost trimis la David, ca să-i dezvăluie marile planuri de milă
ale lui Dumnezeu față de el și fiului său Solomon și întregii dinastii lui și să-i dea

Îi promit că cel ce se coboară din el să stea pe tronul lui pentru totdeauna,

așa cum face și va face, pentru Regele regilor și Domnul domnilor, căruia noi

salută cu strigăte de „Osana! El este fiul lui David; si totusi domneste. . .

„181 Spurgeon poate vedea și împliniri multiple, primele din istorie

a lui Israel şi apoi la venirea lui Hristos şi istoria bisericii.182

Tipologie

Spurgeon folosește și tipologia pentru a proclama pe Hristos din Antichitate

Voi. De exemplu, într-o predică despre Avraam oferind berbecul

despre fiul său Isaac (Geneza 22), Spurgeon exclamă: „Când a luat berbecul

din tufiș și a salvat astfel viața fiului său, cât de clar trebuie să aibă

Am înțeles acea binecuvântată doctrină a substituției, care este chiar centrul

a Evangheliei! Nu am altă speranță decât aceasta. Nici eu nu pot concepe nimic

Altfel, ar fi o veste bună pentru mine, dar faptul că Hristos a murit conform

la Scripturi'; că i s-a oferit o altă viață în loc de a mea,

prin care trăiesc. „183 Sau, propovăduind rugăciunea lui Solomon în

dedicarea templului (2 Cronici 6:28-30), Spurgeon afirmă: „Noi

Templul este persoana Domnului Isus Hristos: „În El locuiesc toate

plinătatea corporală a Divinității. Când ne rugăm, ne întoarcem fețele spre

el ... Deși el ne este de același folos ca templul lui Israel, totuși

El este infinit mai prețios și mult mai mare decât templul; și

Oricine ar fi problema ta, te vei ruga lui Dumnezeu împreună cu tine

faţa spre Isus. . , vei fi iertat, indiferent de problema ta sau

oricare ar fi păcatul tău.” 184

Tastare

Spurgeon împinge adesea interpretarea tipologică în detalii și ajunge la o formă de tipologie care este combinată cu alegoria. De exemplu,
într-o altă predică despre Avraam care îl aduce pe Isaac (Geneza 22), Spurgeon spune după o scurtă introducere: „Fără să ne oprim cu
vreo prefață lungă, pentru care nu avem nici timp, nici înclinație, vom face mai întâi paralela între jertfa lui Hristos și jertfa lui Isaac...”
Prima paralelă este aceea că slujitorii au rămas în urmă

și „Avraam și Isaac erau singuri”. La fel, când ucenicii lui Isus au fugit

în Ghetsimani, „Tatăl şi Fiul erau în egală măsură singuri...”

Observați și că Isaac a purtat lemnele! - o imagine adevărată a lui Isus purtând

crucea lui. „„Un punct demn de menționat este că se spune, după cum veți vedea dacă

ai citit capitolul lui Avraam și Isaac, „care erau cei doi

împreună'. Pentru mine este o plăcere să reflectez acel Hristos Isus și al lui

Tatăl a mers la amândoi împreună în lucrarea „iubirii mântuitoare”. Au mers împreună și, în cele din urmă, Isaac a fost legat, legat de tatăl
său. Atunci Hristos a fost legat..." "Paralela merge mai departe, căci în timp ce tatăl leagă victima, victima este dispusă să fie legată... Încă
cu Isus. " "Totuși, paralela merge puțin mai departe... Isaac a fost restaurat din nou... Isaac a fost considerat mort de Avraam timp de trei
zile, în a treia zi, tatăl sa bucurat când a coborât pe munte cu fiul său. Isus a murit, dar a înviat a treia zi. ""Dar trebuie să transmit...
Dumnezeu a oferit un berbec în locul lui Isaac. Acesta a fost suficient pentru ocazie ca tip; dar ceea ce a fost tipizat de berbec este infinit
mai glorios. Pentru a salva Dumnezeu ne-a dat-o.” 185
Alegorizare

Spurgeon își urmează propriul sfat și folosește frecvent alegoria

interpretare pentru a predica pe Hristos din Vechiul Testament. În predicile sale, aderăm la interpretările alegorice tradiționale: Cântarea

Cântărilor (și părțile sale) este o alegorie a lui Hristos și a bisericii; 186 pădurea Moise

aruncat în apă amară în Marah este o alegorie a crucii lui Isus și a sufletului omenesc: „Cunosc un copac care, dacă este pus în suflet, își

va îndulci toate gândurile și dorințele; iar Isus cunoștea acel copac, acel copac de pe deasupra. Călătoriile lui Israel din Egipt în Canaan

sunt o alegorie a pelerinajului nostru creștin de la sclavie la păcat (Egipt), la eliberare prin Hristos (Paști) și convertire (trecerea Mării

Roșii), la încercări, ispite . și triumfuri (deșert), pentru viața creștină victorioasă sau cerul (Canaan).188 Fără scuze, Spurgeon își folosește
imaginația bogată pentru a predica pe Hristos din Vechiul Testament prin metoda alegorică.189.

Evaluarea interpretării hristologice a lui Spurgeon Contribuții valoroase

Cea mai valoroasă contribuție a lui Spurgeon este predicarea lui clară a lui Isus.

Hristos. Își urmează propriul sfat: „Frații mei, predicați-L pe HRISTOS, mereu

si intotdeauna. „190 Toți cei care l-au auzit pe Spurgeon predicând ar învăța ceva despre Isus Hristos. O altă contribuție valoroasă este că

Predicarea este personală, concentrată și urgentă. Chiar și pe pagina tipărită, el transmite o preocupare reală pentru ascultătorii săi, în

special pentru necredincioși, și întreabă în mod expres despre angajamentul lor față de Isus. O mostră mică

Trebuie să fie suficient aici. Acesta este ultimul paragraf al unei predici despre „The

răi nu sunt așa, ci sunt ca pleava pe care o alungă vântul” (Psalmul

1:4): „Vă îndemn, păcătoșilor, să vă țineți tare de Hristos. Atinge marginea ta

Îmbrăcăminte acum. Iată, el atârnă înaintea ta pe cruce. Când Moise a înviat

sus șarpele în deșert, așa a fost înălțat Isus. Uite, te implor

tu, uită-te și trăiește. Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi

salvat. Ca și cum Dumnezeu te-ar implora pentru mine, mă rog ție în locul lui Hristos,

fi împăcat cu Dumnezeu. Și fie ca Duhul să-mi facă apelul eficient!

Fie ca îngerii să se bucure în această zi pentru păcătoșii mântuiți și aduși la cunoștință

Domnule! Amin. "191

O altă contribuție a lui Spurgeon la predicarea lui Hristos din

Vechiul Testament este folosirea sa de alte „căi” către Hristos decât cele

promisiune tradițională de performanță și antitip. selectează uneori

pasaje din Vechiul Testament care sugerează „un motiv teologic dominant al

Scriptura, „de exemplu”, un atribut sau o activitate răscumpărătoare a

Dumnezeu. „192 Prin urmare, această temă poate funcționa ca o cale care duce la Nou

Testament și Iisus Hristos. El descoperă, de asemenea, o cale către Hristos care în

mai întâi pare a fi o fundătură pentru că nu face aluzie la Hristos ca

promisiune, tip sau temă; Cu toate acestea, prezintă o problemă. De exemplu, el

Textul poate vorbi despre păcatul omului, sau despre dreptatea lui Dumnezeu sau despre Ziua Domnului, dar

Aceste probleme pentru păcătoși au nevoie de o soluție, iar soluția este Hristos. apoi în

predică, Spurgeon trece în mod natural de la situația umană la

Răspunsul Noului Testament în Hristos.193

Deficiențe în metoda lui Spurgeon

Există, de asemenea, deficiențe evidente în metoda lui Spurgeon. Chiar și cele mai multe

recenzenții generoși vor admite că Spurgeon face multe erori în a lui

interpretarea Scripturilor. De obicei, ei vor atribui aceste erori lor

lipsa educației teologice formale și/sau lipsa timpului. Dar este și

Desigur, preocuparea sa hotărâtă pentru predicarea lui Isus Hristos îl conduce adesea

a-l citi din nou pe Hristos în textul Vechiului Testament. Utilizați în general

Viața lui Isus ca grilă pentru interpretarea Vechiului Testament.

cuvinte, adesea nu face dreptate sensului literal și

contextul istoric al pasajelor din Vechiul Testament.195 El nu întreabă despre intenția autorului original; 196 nu întreabă despre mesajul
pentru Israel. În schimb, el tinde să folosească textul din Vechiul Testament ca „trebuie” pentru mesajul său despre Isus Hristos.197 O
poate face cel mai ușor deoarece selectează în general texte extrem de scurte („. texte singulare"), un fragment mai degrabă decât o unitate
literară (mesaj). De exemplu, într- o predică care selectează ca text doar primul vers al narațiunii lui Dumnezeu care i-a cerut lui Avraam
să-l sacrifice pe Isaac, Geneza 22:1. „Să ne uităm la textul nostru.
Este un fel de prefață la această poveste unică și incomparabilă a poveștii lui Avraam.

dovada. În primul rând, „s-a întâmplat, după aceste lucruri, că Dumnezeu a ispitit (sau

'test') Avraam' - aici vedem calea Domnului cu credincioșii. Și, în al doilea rând, când Dumnezeu „i-a spus: Avraam”, patriarhul a răspuns

instantaneu: „Iată, iată-mă”, aici aflăm calea credinciosului cu Domnul . Aceste două capete nu vor fi greu de reținut: calea Domnului cu

credincioșii și calea credinciosului cu Domnul”. 198 Din cele 532 de predici examinate de Talbert, „Spurgeon a folosit doar un verset sau

o parte dintr- un verset al Scripturii în aproape 70 la sută din mesaje. În unsprezece predici a folosit propoziții subordonate sau fraze

scurte din Vechi

Voi. „199 Deși aceste texte scurte vor trimite oamenii acasă cu a

idee clară despre punctul (punctele) predicii, un fragment de text este adesea o invitație deschisă de a răsturna sensul intenționat al
autorului inspirat.

Pe lângă selecția și interpretarea greșită a textului, Spurgeon face și erori în aplicare. În prelegerile sale către studenții săi, el spune: „

Facultatea care recurge la spiritualizare va fi bine angajată în generalizarea marilor principii universale dezvoltate de evenimente minute

și separate. Aceasta este o căutare ingenioasă, instructivă și legitimă... în sute de incidente ale Scripturii s-ar putea să găsiți mari principii

generale care nu pot fi nicăieri exprimate în atâtea cuvinte. „200 Această mișcare este cunoscută astăzi ca eroarea generalizării.

Generalizarea lui Spurgeon, la rândul ei, duce la moralizare, mai ales acolo unde el caută „lecții” pe care le putem învăța din viața

personajelor Vechiului Testament: de exemplu, ne putem identifica cu tristețea lui Iov; trebuie să imităm angajamentul lui Rut față de

Domnul; Pe de altă parte, trebuie să evităm îndoielile lui Iacov.201

Spurgeon a promis că, dacă va găsi vreodată un text „care să nu aibă o cale către Hristos în el”, va „trece printr-un gard viu și un șanț, dar
va veni la Stăpânul meu...” Spurgeon de multe ori nu reușește să vadă calea corectă către Stăpânul său și, în schimb, călătorește prin
mlaștina tipografiei și alegorizării.

El își poate avertiza studenții despre Origen, dar metoda lui Spurgeon este arbitrară și nu are nicio formă de control. El nu numai că învață
asta

Interpretarea alegorică este o formă legitimă de „spiritualizare”, dar el

El predică şi numeroase naraţiuni istorice de parcă ar fi alegorii.202

Astăzi am numi asta o eroare de gen.

O altă deficiență în unele dintre predicile lui Spurgeon este că

Dorința mentală de a predica pe Isus Hristos izolează persoana și lucrarea lui

Hristos al persoanei şi lucrării lui Dumnezeu Tatăl.203 După cum vom vedea în

Capitolul 5, totuși, predicarea centrată pe Hristos trebuie să fie întotdeauna centrată pe Dumnezeu. Un ultim neajuns pe care ar trebui să-l

luăm în considerare este concentrarea exclusivă a lui Spurgeon pe mântuirea individuală, într-una dintre predicile sale, Spurgeon spune:

„Nu ținesc un limbaj bun, ci doar să ajung la inimile sărmanilor păcătoși. O, asta l-ar putea aduce pe păcătos la Mântuitorul său... Să-l
îndreptăm pe păcătos spre Hristos ar trebui să fie singura noastră dorință”. 204 Și în prelegerile sale el scrie: „Nu suntem chemați să

proclamăm filozofia și metafizica, ci Evanghelia simplă. Căderea omului, nevoia lui de o nouă naștere, iertarea printr-o ispășire și

mântuirea ca rezultat al credinței: acestea sunt topoarele noastre de luptă și armele de război... Mai mult și mai mult

Sunt gelos că nicio părere despre profeții, guvernarea bisericii, politică sau chiar teologia sistematică nu ar trebui să îndepărteze pe unul

dintre noi de la gloria în crucea lui Hristos.” 205 În prezentarea lucrării lui Spurgeon, Thielicke

recunoaște că „Spurgeon și-a pus ochii în primul rând pe individ; s-a gândit puțin sau deloc la teologia socială și la ordinea politică și la

Hristos ca Domn al cosmosului. „206 Deși Tabernacolul său Mitropolitan a înființat multe organizații filantropice diferite - de la un

orfelinat la un Colegi de Păstori și de

Reședințe la sălile de misiune207 – nu se poate nega că în predicarea sa Spurgeon a restrâns considerabil sfera Evangheliei de la imensa

viziune a venirii Împărăției lui Dumnezeu pentru mântuirea individului prin ispășirea substitutivă a lui Hristos.208.

Wilhelm Vischer

Wilhelm Vischer (1895-1988) ne duce aproape până în zilele noastre. În

Spre deosebire de Spurgeon, care a fost autodidact, Vischer a primit o educație teologică formală remarcabilă. S-a născut într-un paroh

din Germania, dar a crescut la Basel, unde tatăl său a acceptat o

numire ca profesor de Noul Testament în 1902. a studiat Vischer

teologie la Lausanne, Basel și Marburg, după care a slujit ca pastor

în mai multe biserici În 1928 a acceptat o numire ca profesor în Old

Testament în Betel, Germania, dar în 1933 naziștii l-au interzis

învățând și predicând El a slujit apoi într-o biserică din Lugano,

Elveția, iar în 1936 a devenit pastor la Basel, unde era Karl Barth

Unul dintre enoriașii săi. De asemenea, a devenit membru adjunct al facultății la

Universitatea din Basel, unde a predat Vechiul Testament cu Walter

Baumgartner și Walther Eichrodt. În 1946 a acceptat o numire.

ca profesor de Vechi Testament la „Facultate Reformee” din Pontpellier,

Franța, unde a trăit până la moartea sa la vârsta de 93.209 ani.

Vischer este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa în două volume, Das Christuszeugnis

des Alten Testaments, 1 (1934), 2 (1942), din care primul volum a fost

tradus în engleză ca Martorul Vechiului Testament pentru Hristos

(1949) David Baker consideră această lucrare „un punct de cotitură în istorie

a interpretării Vechiului Testament”. 210 Pentru a înţelege pe Vischer şi

acest „punct de cotitură”, trebuie să cunoaștem puțin despre situația complexă în care a scris.

fundal

Respingerea Vechiului Testament

În capitolul 1 am remarcat respingerea Vechiului Testament de către mai mulți

teologi germani influenți: Schleiermacher, von Harnack și

Bultmann În 1921, Harnack a declarat: „Pentru a menține [Vechiul Testament] după

secolul al XIX-lea ca document canonic în cadrul protestantismului

rezultă dintr-o paralizie religioasă și ecleziastică”. 211 Potrivit

Rolf Rendtorff, la acea vreme „nici un singur savant al Vechiului Testament, din câte știu eu

Știi, a făcut vreo declarație publică ca răspuns la Adolf von Harnack

respingerea fără echivoc a Vechiului Testament...”212

Un atac și mai crud a fost lansat împotriva Vechiului Testament

de Friedrich Delitzsch, fiul celebrului comentator Franz Delitzsch. În

În 1921 a publicat Marea înșelăciune, pe care a rezumat-o după cum urmează:

„Că Vechiul Testament este plin de înșelăciuni de tot felul: un adevărat

un amestec de cifre eronate, incredibile, nesigure, inclusiv

cele ale cronologiei biblice; un adevărat labirint de reprezentări false,

reelaborări, revizuiri și transpuneri înșelătoare, deci și de anacronisme, un amestec constant de detalii contradictorii și povești întregi,
invenții neistorice, legende și basme populare, pe scurt, un

carte plină de înșelăciuni intenționate și neintenționate, parțial

decepții, o carte foarte periculoasă, a cărei utilizare este cea mai mare grijă

necesar ". 213

Creșterea antisemitismului

Cruzimea ultimului citat indică deja că există mai mult

iată că bursa. Acesta a fost momentul ascensiunii antisemitismului în

Germania, iar Vechiul Testament a fost echivalat cu religia evreilor.

În 1933, o celebră adunare a „creștinilor germani” a cerut „ca noștri

biserica regională, ca o biserică populară germană, ar trebui să se elibereze de

tot ceea ce nu este german în închinarea și crezul său, în special al

Vechiul Testament, cu morala sa „recompensă” evreiască”. 214

În acest context, Wilhelm Vischer a apărat cu curaj valoarea lui

Vechiul Testament. Acestea sunt câteva dintre titlurile sale: 1931, „Vechiul Testament și

Predicarea „; 1932,” Îi mai aparține Bibliei Vechiul Testament

Creștinii germani de azi? "; 1933," Despre problema evreiască: un rezumat

Discuție despre problema evreiască în legătură cu o prezentare despre

Sensul Vechiului Testament „215 1934, Martorul Vechiului

Testamentul lui Hristos.

Vischer apără Vechiul Testament împotriva tuturor primitorilor. Citând sfatul lui Harnack de a respinge Vechiul Testament, Vischer
contestă poziția lui Harnack și a celorlalți. El scrie: „În acest pas abandonăm mărturisirea creștină, mărturisirea că Isus din Nazaret este
Hristosul... Deoarece

Creștinismul înseamnă tocmai mărturisirea că Isus este Hristosul în

sensul în care Vechiul Testament îl definește pe Mesia lui Israel. Noul

Voința o înțelege așa... Cu deplină consistență

Biserica primară a preluat Scripturile din Israel”. 216 Rendtorff, care nu este de acord

cu metoda lui Vischer, el recunoaște cu sinceritate că „cartea lui la acea vreme

a fost înțeles și perceput ca o eliberare a Vechiului Testament de

atacurile naziștilor”. 217

Bursă nereușită din Vechiul Testament

Vischer nu numai că a trebuit să facă faţă respingerii Vechiului Testament şi

antisemitism, dar a trebuit să lucreze și într-un climat în care

Segmentul de studii din Vechiul Testament devenise steril din punct de vedere teologic.

Cea mai înaltă critică a dominat ziua: critica sursă (cunoscută ca literară

critică), critica formei și istoriei religiei. Gerhard von Rad scrie

de atunci, „când a sosit naţional-socialismul, cu respingătorul şi dezgustătorul lui

„nu” Vechiului Testament. . . Situația a devenit critică, pentru asta

Provocarea a găsit studiile Vechiului Testament aproape complet nepregătite.

Cu seriozitate aproape religioasă, instruise oameni în etica

un discernământ istoric incoruptibil; dar nu-i instruisem

recunosc public Vechiul Testament, de fapt în sectorul politic, în

o situaţie crucială... 11218

În recenzia sa din 1935 despre Christuszeugnis a lui Vischer, von Rad recunoaște:

„Legăturile bisericilor cu studiile Vechiului Testament au fost

aproape complet rupte de mai bine de o generație, iar bisericile sunt

nu sunt pregătiți să accepte învățăturile savanților Vechiului Testament”. In acest

Recenzia lui von Rad este extrem de critică la adresa metodei lui Vischer și susține că

nu există nicio întoarcere asupra rezultatelor cercetării academice în „istorie,

istoria religiei şi istoria literară „219

Vischer, totuși, este mult mai critic față de studiile moderne decât von Rad. Recunoaște valoarea unora dintre cercetări, de ex.

„Investigațiile istorice teritoriale ale lui Albrecht Alt și Johannes

Cercetările lui Pedersen în psihologia și sociologia ebraică. „220 Dar în a lui

Multe studii din Vechiul Testament sunt contraproductive. El

se ridică la acuzaţia că „studiul biblic modern... este impregnat de

Convingerea că interpretarea hristologică a textelor Vechiului Testament

poate fi justificată doar printr-o exegeză artificială”. El răspunde: „Dar

Întrebarea este dacă metodele și rezultatele acestui tip [modern] de

Cercetarea nu ridică îndoieli legitime cu privire la validitatea sa. Nu este

influențat de filosofia modernă într-o măsură care nu este permisă

când căutăm să înțelegem textele antice? Nu te prezenta

puncte de vedere în afara textului? Nu funcționează cu idei și categorii?

Ce nu cunoșteau autorii antici? "221

Vischer dorește să apere unitatea Bibliei. Dar, scrie el, „este

caracteristic acestui „studiu științific” al Bibliei pentru interpretarea Anticului

Texte ale testamentului, nu citind ceea ce este acolo, ci reconstruind a

context și sens „original”. Interpretați mărturia înapoi, pentru a descoperi înregistrări ale ceva ce s-a întâmplat, mai degrabă decât să fiți
gata să așteptați ceea ce ar trebui să vină așa cum indică înregistrările. Deoarece este caracteristic Vechiului Testament să privească
înainte și nu înapoi, acest lucru se poate face doar printr-o dizolvare violentă și o reconstrucție a textului.” 222
Teologie dialectică

Pe lângă obstacolele cu care se confruntă Vischer, și-a găsit un susținător și un prieten

Karl Barth și teologia sa neoortodoxă. Vischer scrie: „Noul

orientare pe care Karl Barth a adus-o teologiei protestante

Ne limitează și ne ajută astăzi să interpretăm Biblia din nou ca Biblie în sensul ei caracteristic, oricât de ciudat ar părea acest lucru

modurilor noastre moderne de gândire.” 223 Într-o scrisoare scrisă în 1965, Barth, la rândul său, îl creditează pe Vischer: „Ne-ați atras

atenția asupra realității vechiului

Testamentul mărturisește despre Hristos”. 224

presupozițiile lui Vischer

Vischer avea presupoziții specifice, Bartian, cu privire la Dumnezeu, Hristos, revelație, Biblie, istorie și alte concepte. Nu vom atinge
toate acestea, dar vom nota pe scurt trei presupoziții care au legătură directă cu tema noastră.

Teologia este hristologie

Cea mai de bază presupunere a lui Vischer este că teologia este hristologie. În introducerea la Vechiul Testament Marturia lui Hristos, el

scrie: „The

Semnul distinctiv al teologiei creștine este că este hristologia, o teologie care poate

Nu pretind nimic de la Dumnezeu decât în și prin Isus Hristos, pentru nimeni

L-a văzut pe Dumnezeu în orice moment; singurul Fiu născut, care este în sânul

Tatăl a declarat-o exegeză (Ioan 1:18)... Aceasta este ceea ce este

Desigur, toată cunoașterea lui Dumnezeu care rezidă în Vechiul Testament

Scripturile sunt mediate de Isus Hristos. În consecinţă, cea teologică

Expunerea acestor scrieri în cadrul Bisericii nu poate fi altceva decât

Hristologie „225

Unitatea Vechiului și Noului Testament

Pe baza lui Hristos, Vischer apără unitatea dintre vechi și nou

Testamente El scrie: „Cele două cuvinte principale ale mărturisirii creștine

„Isus este Hristosul” - numele personal „Isus” și numele vocațional

„Hristos” – corespunde celor două părți ale Sfintei Scripturi: Noul și Vechiul Testament. Vechiul Testament ne spune ce este Hristosul;

cel nou, cine este el”. 226 Comparaţi martorii Vechiului şi Noului Testament cu

„cele două secțiuni ale unui cor antifonal îndreptate spre un punct central,

deci, în acest moment, este un eveniment istoric Immanuel, Godwith-us, the

Mijlocitor între Dumnezeu și om... 11227

Vischer insistă: „Biserica creștină stă și cade odată cu recunoașterea unității celor două Testamente. O „Biserică” care disprețuiește
valoarea Vechiului Testament în comparație cu Noul nu crede elementul decisiv în învățătura apostolică și încetează să mai fie „creștină”

Căci doctrina distinctivă a predicării apostolice este că Isus este

Hristos al Vechiului Testament”. 228

Martorii Vechiului Testament despre Hristos

O a treia presupunere a lui Vischer este că Vechiul Testament este un martor

Hristos. El scrie: „Conform mărturiei biblice, Isus Hristos este

„piatra de temelie” a construirii revelației lui Dumnezeu; iar controversa de

exegeți, dacă piatra de temelie trebuie înțeleasă ca piatra de temelie a

arcul sau ca piatră de temelie, nu se poate rezolva decât prin executare

că Iisus Hristos este prima piatră [Logosul etern] și

piatra de temelie [Hristos întrupat] - și, prin urmare, piatra de poticnire, the

„skandalon” în ochii rațiunii”. 229

Vischer își dă seama, desigur, că nu toți oamenii descoperă acest martor.

lui Isus Hristos în Vechiul Testament, pentru că Duhul Sfânt trebuie să ne deschidă

ochi pentru a vedea acest martor. „Scrierile Vechiului Testament nu mai puțin de

cei din Noul sunt pentru toți cei care caută semne și semne ale Fiului lui

Dumnezeu care s-a născut într-o iesle; Sunt pătuțuri și scutece, nu sunt

copilul însuși; Mărturiile sunt personaje moarte, nu Hristosul viu.

Dacă nu va sufla Duhul Sfânt prin ei, ei vor rămâne morți”. 230

Interpretarea hristologică a Vechiului Testament de către Vischer

Din păcate, interpretarea hristologică poate aluneca cu ușurință în eisegesis.

Vischer este conștient de această capcană: „Există întotdeauna un mare pericol ca noi

ar trebui să ne citim propriile idei în scrierile biblice. Prin urmare, vom fi

gata să fie instruit de oricine citește mai corect. Mai presus de toate, să

continuam pe calea expozitiei, vom merge pe urmele lui

Luther și Calvin.” 231

Deoarece interpretările lui Vischer sunt creative și variază foarte mult, este dificil să discerneți o anumită metodologie. Potrivit lui
Leonhard Goppelt, „Vischer nu urmează nicio metodă definită în interpretarea sa pentru că

„Descoperirea este darul lui Dumnezeu”. De obicei, procedează tipologic și uneori alegoric, dar întotdeauna cu pretenția de a fi dovezi
generale.

Acesta oferă adesea sensul unui anumit pasaj direct din Interpretarea Noului Testament. Vischer vorbește despre credința lui Avraam,

Iosif și Moise așa cum o face în Evrei 11. Geneza 14 este interpretată pe baza lui Evrei 7, iar povestea trecerii Mării Roșii este interpretată

pe baza 1 Corinteni 10. Vischer depășește cu mult orice este indicat în Noul Testament în descoperirea sa a prefigurărilor lui Hristos”. 232

În ciuda acestei diversități de mișcări, va fi util să notăm câteva modele comune.

Tipologie

Goppelt consideră că Vischer „în general procedează tipologic” (mai sus).

Deși Vischer nu folosește termenii tip-antitip, 233 el folosește

tipologie destul de frecvent. Marea lui dependență de scrisoarea către evrei ar indica deja acest lucru. De exemplu, „„Melchisedec”, care

Înseamnă în engleză „un rege al justiției” și, de asemenea, „rege al lui Salem”, adică „rege al păcii”, care nu are tată, nici mamă, nici

urmaș;

Neavând nici început de zile, nici sfârșit de viață, el este comparat cu Fiul

lui Dumnezeu și rămâne preot în veșnicie, când fiecare preoție rânduită de timp a fost desființată. „234 Moise este, de asemenea, înfățișat

ca un tip al lui Hristos: „Așa cum Moise a fost un „slujitor credincios numit să depună mărturie despre ceea ce

ar trebui să fie declarat mai târziu, „atunci Isus, ca Fiu credincios, este însuși Cuvântul pe care Dumnezeu îl vorbește în cele din urmă,

moștenitorul pe care l-a pus peste toate, prin care a făcut și lumile și care, fiind imaginea expresă a persoanei sale, susține toate lucrurile

prin cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3). 235 Când Moise cere un succesor, Domnul spune: „Ia-l pe Iosua...” (Numeri 27:16). 21) Vischer

comentează: „Din Evanghelie știm că Domnul pentru aceasta răspunsul a dat mult mai mult decât tot ceea ce Moise putea să ceară sau să

gândească. Pentru că prin aceste cuvinte El a promis că-l va trimite pe eroul biruitor al împărăției Sale, al cărui nume va fi Iosua, Isus,

pentru că El a fost foarte numit de înger înainte de a fi zămislit în pântece (Luca

2:21). „236 Referitor la sacrificiile Vechiului Testament, Vischer scrie: „Viața indirectă este ucisă perpetuu, pentru ca israeliților să li se

acorde o viață nouă. Elementele vitale din legile care guvernează sacrificiul sunt cele ale medierii și substituției... Este clar că fiecare

sacrificiu indică dincolo de ziua ispășirii și dincolo de jertfa aceea odată

căci totul va acoperi orice păcat”. 237

Link către un text al Noului Testament

Vischer trece frecvent de la pasajul său din Vechiul Testament la un text

În Noul Testament. Rendtorff numește această mișcare „ Metoda de expunere a lui Vischer”: „El interpretează un concept central din

textul Vechiului Testament dintr-un citat din Noul Testament în care apare același cuvânt, legat de Hristos; apoi extinde aspectul

hristologic, un citat detaliat [a lui Luther. sau Calvin] jucând un rol central...”238 De exemplu, despre povestea lui Dumnezeu care i-a

cerut lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac (Geneza 22), Vischer comentează: „El [Abraham] a dat socoteală, ca ev. 11:19, că Dumnezeu

poate învia din morți și poate da viață. Astfel Avraam a înțeles bine articolul învierii morților și, rezolvându-l, contradicția care nu poate fi

rezolvată altfel... Nu putem vedea cum acest mod de jertfă este acoperit de întunericul Vinerii Mare și cum acest nor întunecat însuși este

nuanțat de strălucirea soarelui de Paște? „239 Sau, ocupându-se de rugul aprins (Exodul 3:1-12), Vischer comentează: „Rugul aprins,

„Sene”, este o pildă și un simbol al revelației lui Dumnezeu de la Sinai, unde întregul munte „a fost învăluit în fum”. , căci Domnul

coborase peste el în foc” (Exodul 19:18)...” După ce a urmărit ideea focului divin mai departe prin Exod și Isaia, Vischer ajunge în cele

din urmă la cuvintele lui Isus din Luca 12:49, „Vin să trimit foc pe pământ 11240

Link către povestea lui Isus

Pe lângă faptul că leagă pasajul Vechiului Testament de un text al Noului Testament, Vischer se va muta adesea de la pasajul Vechiului

Testament la un eveniment paralel din viața lui Hristos. Când vorbește despre bucuria nașterii lui Isaac, Vischer întreabă: „Nu este
ascunsă în adâncul acestor explicații străvechi bucuria paternă a lui Dumnezeu, bucuria Tatălui din ceruri pentru nașterea propriului Său

Fiu ca Fiu al omului? „și Fiul lui Avraam? ... Și sub stejarii Hebronului și în cortul Sarei nu respirăm acel amestec singular de mirosuri ale

pământului și aerul cerului care ne găsește în ogoarele păstorilor și în ieslea din Betleem? „241 Sau, aproximativ

pruncul Moise pe Nil, Vischer comentează: „Povestea acestui băiețel din Arca care alesese să fie salvatorul lui Israel este un simbol al

copilăriei Mântuitorului lumii, care, pentru că era altceva.

nu era loc pentru El pe pământ, El S-a născut într-o iesle, și cine nici

Irod nu a putut să ucidă și nici balaurul cu șapte capete... nu a putut devora (Matei 2;

Apoc. 12). "242

Hristos logosul veșnic

În introducerea sa în Vechiul Testament Martorul lui Hristos, Vischer

ne aminteşte de pasajele Noului Testament care vorbesc despre Hristos ca

Dumnezeu etern, ca Ioan 1:1, „La început era Cuvântul și

Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” și Apocalipsa 22:13, „1 am.

Alfa și Omega, primul și ultimul, începutul și sfârșitul.”

Vischer continuă: „El [Isus] este desăvârșitorul și autorul credinței, care stabilește

Sigiliul Lui asupra tuturor credincioșilor de la Noe până la ultima generație. Nu este

pur și simplu că credința lui este mai mare decât a lor, dar că credința lui este

adresată Lui.” 243

În consecință, lucrarea Logosului veșnic în Vechiul Testament

El devine un alt martor al lui Hristos. De exemplu, Vischer comentează

Moartea lui Iosif (Geneza 50): „Isus este garanția că întreaga rasă nu este

prostii de prost. El este finalizatorul care ghidează cursa către scopul ei. Dar

El este si incepator. . . , liderul principal al întregii curse. Toate

timp El este acolo; Așa cum a fost cu primul, așa va fi cu ultimul,

prezent invizibil cu fiecare generatie.” 244 Vischer arată, de asemenea, că

legământul cu Noe și apoi cu Avraam au fost „pecetluite în Hristos”. „Cel

Legămintele Bibliei sunt, ca să spunem așa, cercuri de revelație diferite

spițe, dar toate au un centru. În plus, facem bine să reflectăm acest lucru

centru - Isus, Mântuitorul lumii - este izvorul tuturor acestora

cercurile revelației și nu doar produsul lor”. 245

Evaluarea metodei hristologice a lui Vischer

Cărțile lui Vischer au lovit un nerv în lumea academică, iar el a devenit

ținta criticilor severe. Dar critica nu a fost întotdeauna corectă și

deseori nu erau de acord între ei.246 Această lipsă de acord

demonstrează dificultatea încercării de a „lega” abordarea creativă și gratuită a lui Vischer. Cu toate acestea, putem observa unele valori
pozitive și unele probleme generale în abordarea lor.
Contribuții valoroase

Contribuția remarcabilă a lui Vischer este că a recuperat Vechiul

Testament pentru biserica creștină și amvon. Aceasta nu a fost o realizare rea în fața respingerii Vechiului Testament de către

teologi de seamă și mișcarea nazistă. În 1937 R. Abramowski

a scris: „Cartea lui Vischer a devenit cartea Vechiului Testament a zilelor noastre,

pentru că este necesar și corect. Este necesar pentru că teologic

iar situaţia politică necesita o mărturie creştină în lumina

Vechiul Testament, nu doar o părere despre Vechiul Testament... Este

bine... pentru că Noul Testament şi Reforma ne proclamă

cu un glas despre care Vechiul Testament mărturisește despre Hristos”. 247

Lucrarea lui Vischer a dat multor pastori „curajul de a predica din Antichitate

Testament”. 248

În plus, munca lui Vischer a început o discuție despre

relaţia dintre erudiţia biblică şi biserică.249 În acest moment

Studiile din Vechiul Testament aveau o misiune proprie și în mare măsură

El a abandonat biserica și predicatorii ei. AHJ Gunneweg, un adversar

despre metodologia lui Vischer, el avertizează: „Le-a fost ușor criticilor biblici să

să demonstreze că abordarea lor a fost ilegitimă... Dar încercarea ta nu ar trebui să fie

respins prea ușor. Vechiul Testament era repudiat în

termenii din ce în ce mai drastici și cadrele universitare deveneau din ce în ce mai disociative

și mai multe dintre întrebările arzătoare ale sensului, validității și

personaj: acestea au fost singurele alternative posibile? Vischer a oferit o

răspunde într-o carte care a anunțat intenția lui de a-l salva pe Bătrân

Testamentul exilului său pe tărâmul documentelor religioase extraterestre, plătind

atenție la revendicările și promisiunile lor și exprimând încă o dată

sensul mărturiei biblice pentru prezent. Această reacție la

abordare negativă atât din partea academicilor, cât și a celor non-universitari, și a celor neutru,

era necesară o perspectivă cvasi-obiectivă adoptată de istorici

unu ". 250

O altă contribuție a lui Vischer este insistența sa că Vechiul Testament

nu poate fi înțeles izolat, ci trebuie înțeles în contextul

noul Testament. Acesta a fost un bun corector al direcției în care

Studiile din Vechiul Testament erau în mișcare și se mișcă astăzi. John Bright

afirmă: „Vischer merită cu siguranță mulțumiri pentru că a fost printre primii

reamintește-ne că nu ne putem mulțumi cu o înțelegere pur istorică a Vechiului Testament, ci trebuie să insistăm să o vedem în

sens creștin.” 251

O ultimă contribuție a lui Vischer pe care ar trebui să o evidențiem este presupunerea sa că Vechiul Testament mărturisește despre
Hristos. În cărțile sale, el demonstrează mai multe moduri prin care se poate predica pe Hristos din Vechiul Testament, cel mai
convingător mod fiind utilizarea tipologiei.

Deficiențe în metoda lui Vischer

O deficiență majoră în opera lui Vischer este speculația în care se angajează. O parte din aceste speculații se datorează abordării sale
creative, aproape jucăușe, care îi permite să tragă intuitiv conexiuni și să se îndrepte către paralele între Vechiul Testament și Noul. Dar
speculația nu este o interpretare adecvată și nici nu este o bază solidă pentru predicarea Cuvântului sigur al lui Dumnezeu.

O altă formă de speculație decurge din folosirea lui hermeneutică a lui Hristos.

fiind Logosul etern.252 De exemplu, comentând despre Dumnezeu

poruncă, „Să fie lumină” (Geneza 1:4), Vischer afirmă că aceasta se referă

lumina lui Isus Hristos: „Această lumină este – expresia nu mai poate fi

evitate dacă vrem să ne expunem cu fidelitate textul și să-l protejăm de orice

un fel de interpretare greșită speculativă: „slava lui Dumnezeu versus

Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). „253 Vischer îl urmează și pe Luther în identificarea

omul cu care Iacov s-a luptat ca Isus Hristos. „Fantastic deși

interpretare poate apărea, de fapt este concludentă. Acesta este centrul

minune atestată de toate poveștile și cuvintele Bibliei, că Iisus Hristos

a apărut ca un om pe pământ pentru a lupta cu oamenii și a fi învins

ei. În Isus, și numai în El, se întâmplă de neconceput, că

Atotputernicul se predă puterii oamenilor. Cu toate acestea, extrem de corect

se poate răzvrăti împotriva acestui lucru, acesta și nimic altceva este mesajul lui Isus, cel

Răstignit „254

Un alt domeniu problematic este viziunea lui Vischer asupra relației dintre Vechi

și noile testamente. El o vede ca pe o „relație care nu implică doar

„unitate”, ci „identitate”. -255 El afirmă, „cele două părți ale primitivului

Documentele biblice au într-adevăr același înțeles”; și, după cum am văzut,

El compară cele două Testamente cu „cele două secțiuni ale unui cor antifonal”.

privind spre un punct central. . . Emanuel. „256 Această ipoteză eșuează

să facă dreptate progresiei în istoria răscumpărătoare și progresiei

în revelaţia lui Dumnezeu din Vechiul Testament la Noul.257 GC

Berkouwer observă: „Vischer prezintă paralele fără a clarifica perspectiva istorică răscumpărătoare și, din acest motiv, exegeza lui ni se
pare arbitrară. El nu este suficient de conștient de faptul că mărturia Vechiului Testament

lui Hristos este înglobat într-o lungă istorie în care mărturia despre

mântuirea este legată de călăuzirea lui Dumnezeu asupra lui Israel”. 258

Viziunea destul de statică a lui Vischer asupra revelației lui Dumnezeu, la rândul său, îi permite

mișcă liber înainte și înapoi între cele două Testamente fără a lua

luând în considerare diferitele decor istoric și diferitele etape în Dumnezeu

revelatie. Această procedură poate duce la simpla citire a Noului Testament

înapoi la bătrân. În multe cazuri, spune Norman Porteous, „se interpretează

Vechiul Testament pur și simplu prin plasarea unui pasaj din Noul Testament care se referă la

lângă el. Sensul Noului Testament este citit în Vechiul

Trecerea testamentului și Vischer știe dinainte ce trebuie acesta din urmă

jumătate”. 259

Din când în când, Vischer recurge și la tipologizare și alegorizare.

În secțiunea despre „linkul către povestea lui Isus” (mai sus) a lui Vischer vedem

tipificând atunci când folosește detalii textuale pentru a face paralele cu

Viața lui Hristos. Un alt exemplu în acest sens este interpretarea lui a Genezei

14, „Aducând pâine și vin de la Melhisedec, avem o aluzie clară

***

la sacramentul Noului Legământ pe care l-a instituit Isus pentru

încetarea și dizolvarea vechiului”. 260 O formă de alegorizare poate fi

văzut în afirmația lui Vischer că semnul lui Cain (Geneza 4:15) indică crucea

lui Hristos, 261 la fel ca spânzurarea lui Haman.262 O formă mai elaborată de

Alegoria se găsește în interpretarea lui Vischer a jertfei junincii roșii (Num. 19). El comentează: „Acest capitol, de fapt, prezintă o aluzie
notabilă la Hristos Isus. Am citit că o junincă intactă care nu fusese niciodată pusă sub jug trebuie să fie ucisă în afara jugului.

tabără ... Aluzia la Hristos este evidentă. Cel care este deplasat și este

singurul care nu a fost niciodată sub jugul păcatului, se oferă lui Dumnezeu

fără ușa naibii de copac... Nimic decât să fii stropit cu

sângele lui Hristos ne poate absolvi și nimic mai mult decât transferul

Meritul ascultării voastre față de noi poate deschide ușa către slujirea lui Dumnezeu... Acesta este

evanghelia vestită în pasajul despre juninca roșie

și confirmat în sacramentele botezului și împărtășirii”. 263

O ultimă preocupare cu privire la metoda lui Vischer este că singura sa concentrare asupra mărturiei lui Hristos duce la christomonism,
adică la o concentrare exclusivă pe Isus Hristos. Această abordare exclusivă îl disprețuiește pe Dumnezeu în trei, care, de la căderea în
păcat, a lucrat la planul său de a-și răscumpăra poporul și de a-și restaura creația.

Aceasta completează studiul nostru asupra istoriei predicării lui Hristos din cele mai vechi timpuri.

Voi. Eforturile lui Vischer din anii 1930 au fost urmate de multe critici

a metodei sale şi o jumătate de secol de tăcere virtuală pe tema

propovăduind pe Hristos din Vechiul Testament. Mișcarea de teologie biblică.

a pășit în decalaj timp de câteva decenii, începând cu colegul lui Vischer

Walther Eichrodt, 264 dar prin trasarea temelor longitudinale ale Vechiului

De la Testament la Noul, preocuparea lui nu a fost în mod specific predicarea lui Hristos din Vechiul Testament.

Acest studiu istoric dezvăluie că biserica, în toate etapele istoriei sale, s-a străduit să-L predice pe Hristos atât din Vechiul, cât și din Noul
Testament. De asemenea, ne-a făcut conștienți de dificultățile acestui demers, de diferitele abordări hermeneutice, precum și de avantajele
și dezavantajele acestora. cel

Principala întrebare care apare la sfârșitul acestui sondaj este: Ce constituie o metodă legitimă de interpretare a Vechiului Testament în
scopul predicării lui Isus Hristos? În capitolul următor vom investiga dacă Noul Testament ne poate oferi câteva principii viabile pentru
predicarea lui Hristos din Vechiul Testament.
CAPITOLUL 5

Principiile Noului Testament

pentru propovăduirea lui Hristos

din Vechiul Testament

„Predicați-L pe HRISTOS, mereu și în veci. El este întreaga Evanghelie. Persoana lui, meseriile și munca lui trebuie să fie singura noastră
temă mare, atotcuprinzătoare.”

Spurgeon, Prelegeri către studenții mei, 194

VECHIUL TESTAMENT este clar teocentric. Grija lui este să-L descopere pe Dumnezeu, Iahve. O învățătură crucială pentru Israel cu
privire la Dumnezeu este Shema, care este recitată zilnic: „Ascultă, Israele: Domnul [Iahve] Dumnezeul nostru, Domnul [Iahve] este unul
singur” (Deut. 6:4). În mijlocul închinării multor zei, Vechiul Testament îl învață pe Israel unitatea lui Dumnezeu. Predicarea Vechiului
Testament, prin urmare, este în mod natural teocentrică, iar lupta bisericii a fost modul de a predica predici hristocentrice din texte care
sunt teocentrice. Înainte de a merge mai departe pentru a ajunge la unele linii directoare ale Noului Testament pentru predicarea lui
Hristos din Vechiul Testament, trebuie să luăm în considerare principiul Noului Testament conform căruia predicile centrate pe Hristos
trebuie să fie centrate pe Dumnezeu.

PREDICAREA CENTRATĂ PE HRISTOS TREBUIE A FI

DUMNEZEU CENTRUL

În capitolele istorice observăm o tendință în „Cristologie

predicarea „a aluneca uneori în christomonism, adică în predicarea

Hristos izolat de Dumnezeu. Observăm acest lucru în special în lucrarea lui

neoortodoxul Wilhelm Vischer, care susţinea că „teologicul

expunerea scrierilor [a Vechiului Testament] în cadrul bisericii poate fi

nimic altceva decât hristologie. „2 Metoda lui Vischer duce cu ușurință la

propovăduirea lui Hristos spre părăsirea lui Dumnezeu.

Pericolul christomonismului

Capcana christomonismului este o ispită nu numai pentru Vischer, ci și

pentru alte comunități de credință. Edmund Steimle își avertizează în mod deosebit oamenii

Comunitatea luterană împotriva acestui pericol. El afirmă că „

Accentul hristocentric în predicarea luterană... a devenit atât de răsucit

de proportie, desi fara intentie, aceea pentru oamenii din banca

Evanghelia esențială, revelația și actul răscumpărător al lui Dumnezeu în Hristos,

a fost aproape pierdut. Aparent „acceptându-L pe Hristos ca Mântuitor personal”

are puțin sau nimic de-a face cu Dumnezeu”3.

Tendinţa spre christomonism se remarcă şi în altele

Comunități creștine în care psalmii nu se mai cântă și „evanghelie”.

cântece” și predicile se concentrează în primul rând pe Isus izolat de Dumnezeu

tatăl. Fred Craddock observă că astăzi mulți „care stau înainte

amvonurile au primit o dietă constantă a lui Isus Hristos fără un context în

teologie. Un ascultător poate avea impresia că a avut-o credința în Hristos

a înlocuit credința în Dumnezeu sau că credința în Hristos fusese adăugată la credința în Dumnezeu

de parcă o creștere a numărului de elemente din credința cuiva ar însemna a

creșterea efectului salvator”. 4

Propovăduindu-L pe Hristos spre slava lui Dumnezeu

Spre deosebire de tendințele hristonice, primul principiu al Noului Testament amintit este că Hristos nu trebuia să fie separat de
Dumnezeu, ci a fost trimis de Dumnezeu, a îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu și a căutat slava lui Dumnezeu. Ceea ce poate să fi scăpat
multora în propria lor preocupare pentru predicare

„Hristos și El a răstignit” este modul în care Pavel leagă aceste referințe la Dumnezeu.

Pavel Îl predică pe Hristos spre slava lui Dumnezeu

Predicarea lui Pavel centrată pe Hristos nu este niciodată izolată de Dumnezeu. Câțiva

Citatele lui Paul vorbesc de la sine. Observați accentul pus de Pavel pe

pasaj clasic: „Noi îl proclamăm pe Hristos răstignit, un obstacol pentru evrei

și nebunie pentru neamuri, ci pentru cei chemați, atât iudei, cât și

Greci, Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor 1:23, my

accentul cf. 2: 2-5). Sau din nou: „Noi nu ne proclamăm; noi

proclamă pe Isus Hristos ca Domn... lumina cunoașterii slavei lui

Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:5-6). Sau din nou, „Toate acestea sunt de la

Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos. . . , în Hristos Dumnezeu a fost

împacând lumea cu ea însăși... Deci suntem ambasadori ai lui Hristos,

întrucât Dumnezeu își face chemarea prin noi; te imploram in numele

Hristoase, împăca-te cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:18-20; cf. Efeseni 3:8-12). Este Pablo

care citează imnul creștin timpuriu despre umilirea lui Isus și

înălțare: „De aceea și Dumnezeu l-a înălțat foarte mult și i-a dat numele

care este mai presus de orice nume, astfel încât... orice limbă mărturisește că Isus

Hristos este Domnul, spre slava lui Dumnezeu Tatăl „5.

Deși expresia din Noul Testament „Dumnezeu Tatăl” se referă în general la

prima persoană a Treimii, se poate referi și la Dumnezeu, adică la treime

Dumnezeu.6 În plus, Pavel învață că Hristos, în ziua de pe urmă, va elibera

„Împărăția lui Dumnezeu Tatăl, după ce a nimicit orice stăpânitor și orice autoritate și putere... Când toate lucrurile îi vor fi supuse Lui
[Fiului], atunci și Fiul însuși se va supus Celui care i-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor. 15:24, 28; cf.
Efes. 4: 6).

Predicarea lui Isus indică slava tatălui său

Potrivit lui Marcu, Isus a proclamat „vestea bună a lui Dumnezeu și a spus:

„Timpul s-a împlinit și Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat” (1:14).

Isus i-a învățat pe ucenicii săi să se roage pentru slava și împărăția lui Dumnezeu: „Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințit-se să fie numele
tău.
să vină împărăția ta. „Facă-se voia Ta, precum și pe pământ, precum în ceruri” (Matei 6:9-10).

În Evanghelia sa, Ioan evidențiază în mod special misiunea lui Isus de a-i dezvălui pe a lui

Tată. El începe cu: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este singurul Fiu,

care este aproape de inima Tatălui, care L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18).

Apoi îl auzim pe Isus spunând: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu este atras de
Tată care M-a trimis...” (Ioan 6:44). Mai târziu Isus afirmă: „Cel ce crede

Nu crede în mine, ci în Cel ce m-a trimis. și oricine mă vede

du-te la Cel ce M-a trimis” (Ioan 12:44-45; cf. 12:49; 14:10). Apoi Isus

anunță: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la

Tată, în afară de mine” (Ioan 14:6). În acest context, Isus spune:

„Cine m-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum poți spune: „Arată-ne

Tată'? Nu credeți că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în

eu? „7 Isus continuă să-i asigure pe ucenicii săi: „Voi face orice îmi veți cere”.

în numele Meu, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul” (Ioan 14:13).

La sfârșitul vieții sale pe pământ, Isus se roagă: „Tată, a venit ceasul; slăvește pe Fiul tău, ca Fiul să te slăvească pe tine” (Ioan 17:1). Iar
Iisus concluzionează: „Aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai
trimis Tu. Te-am proslăvit pe pământ, terminând lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac” (Ioan 17:3-4; cf.7:16-18; 8:49-50).

După ce am examinat multe pasaje din Noul Testament „care sunt în mod normal

înțeles să prezinte o hristologie „înaltă”, James Dunn ajunge la

concluzie că „evanghelia creștină trebuie să facă primul și ultimul și mai presus de toate

Cu Dumnezeu ... Credința creștină este în primul rând credința în unicul Dumnezeu, Creator,

Mântuitor, judecător Scriitorii [Noului Testament] nu s-au gândit

Prezintă-l pe Hristos ca alternativă la Dumnezeu, ca obiect autosuficient

de închinare creștină... Închinare care se oprește la el și nu trece

prin el către Dumnezeu, întregul în general, până la urmă nu este de ajuns

Închinare creștină”. 8

Predicarea noastră centrată pe Hristos trebuie să indice gloria lui Dumnezeu . În Romani, Pavel le pune cunoscuților o serie de
întrebări despre predicare: „Dar cum se pot întoarce ei la unul în Care nu au crezut? Și cum vor crede în unul dintre
De cine nu ai auzit niciodată? Și cum vor să asculte fără cineva?

sa o proclame? Și cum o vor proclama, dacă nu sunt trimiși?

După cum este scris: „Ce frumoase sunt picioarele celor care aduc vești bune! "'(10: 14-15). Care este vestea aia bună? Citatul este din

Isaia, iar vestea bună este: „Dumnezeul tău domnește” (Isaia 52:7). Dumnezeul tău domnește! Juan

Piper îl citează pe Cotton Mather, care a spus în urmă cu trei sute de ani: „Marele

„Scopul și intenția funcției de predicator creștin [este] de a restabili tronul și stăpânirea lui Dumnezeu în sufletele oamenilor”. Și Piper

întreabă: „Este asta ceea ce oamenii iau astăzi de la închinare: un simț al lui Dumnezeu, o notă de har suveran, o temă de glorie

panoramică, marele obiect al lui Dumnezeu?”

Să fii infinit? Vin pentru o oră pe săptămână... într-un

atmosferă a sfințeniei lui Dumnezeu care își lasă aroma în viața lor

toată săptămâna? „9 Scriitorii Noului Testament, precum și Isus însuși ne învață clar că predicarea centrată pe Hristos trebuie să vizeze

slava lui Dumnezeu.

Preocuparea pentru propovăduirea Duhului Sfânt

Cu accent pe predicarea lui Hristos pentru slava Tatălui, unii și-au exprimat îngrijorarea că nu facem dreptate celei de-a treia persoane a
Treimii, Duhul Sfânt. Ei nu susțin predicarea centrată pe Hristos sau predicarea centrată pe Dumnezeu, ci „predicarea trinitară”. De

exemplu, Johann Le Roux susține că „fiecare predică trebuie să depună mărturie despre

Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt ca singurul Dumnezeu singular, care, deși sunt una, sunt în același timp trei persoane distincte „10.

Trebuie să recunoaștem, desigur, rolul crucial al Duhului Sfânt în inspirarea autorilor biblici și în iluminarea predicatorilor și

ascultătorilor contemporani; ar trebui să recunoaștem în continuare rolul vital al Sfântului

Duh în mântuirea noastră: regenerare, convertire, credință, sfințire.

Cu toate acestea, nici rolul important al Duhului Sfânt, nici credința noastră în Dumnezeul triun nu necesită ca fiecare predică să dea timp

mai mult sau mai puțin egal fiecărei persoane din Dumnezeire. Nu este teologie sistematică, ci textul predicării. determină focalizarea

predicii. Teologia sistematică funcționează ca

„regula de credință” care stabilește limitele interpretării valide; doar daca

textul, înțeles în contextele sale istorice biblice și răscumpărătoare,

oferă centrul predicii. În consecință, dacă o congregație are nevoie

Pentru a afla mai multe despre lucrarea Duhului Sfânt, trebuie să selectați a

text de predicare care se concentrează în primul rând pe Duhul Sfânt.11 Dar unul pune

poveri inutile asupra predicatorilor cerând ca „orice predică trebuie

depune mărturie Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”.

Scrisorile testamentare nici măcar nu fac acest lucru în saluturile lor inițiale și

binecuvântări finale.12 În plus, Noul Testament învață că

Duhul nu atrage atenția asupra lui însuși, ci dorește să-L slăvească pe Hristos și pe Tatăl. Isus spune: „Duhul adevărului... mă va slăvi,
căci va lua ceea ce este al meu și ți-l va vesti. Tot ce are Tatăl este al meu. De aceea am zis: „El va lua ceea ce este al meu și vă va vesti”
(Ioan 16:13-15).

INTERPRETĂ VECHIUL TESTAMENT AL

REALITATEA LUI HRISTOS

Împotriva extremei hristomonismului în predicare, am observat principiul Noului Testament conform căruia predicarea centrată pe Hristos
trebuie să fie centrată pe Dumnezeu. Extrema opusă, care poate fi și mai comună astăzi, este predicarea Vechiului Testament într-un mod
centrat pe Dumnezeu, fără a-l lega de revelația supremă a lui Dumnezeu în Isus Hristos. În fața acestei extreme, Noul Testament oferă
corectarea că predicarea creștină trebuie să fie centrată pe Hristos. Unii au susținut că predicarea centrată pe Dumnezeu îndeplinește
această cerință, deoarece Hristos este Dumnezeu.

Dar, așa cum am văzut mai sus, această poziție eludează principiul Noului Testament

că a predica pe Hristos înseamnă a-L predica pe Hristos întrupat. Pe de altă parte, acest general

Predicarea centrată pe Dumnezeu hrănește înclinația contemporană de a face

Credința creștină este mai puțin distinctivă decât este pentru conectarea cu ceilalți

oameni care cred și în Dumnezeu. Raymond Brown, de exemplu, obiectează: „Noi

Creștinii sunt un popor a cărui definiție vine, nu doar în termeni de

ceea ce spunem despre Dumnezeu, dar în ceea ce privește ceea ce spunem despre Isus, tocmai

pentru că credem că nu-L putem înțelege pe Dumnezeu dacă nu-l înțelegem

cine a fost și cine este Isus”. 13 În plus, Isus însuși a spus: „Nimeni

vine la Tatăl în afară de mine... Cine m-a văzut, a văzut

Tatăl” (Ioan 14:6, 9). Activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu și auto-revelația

atinge un punct culminant în moartea și învierea lui Isus. „Aici este unde Dumnezeu

Auto-revelația explodează cu o claritate fără precedent și fără precedent.” 14

Problema pe care trebuie să o rezolvăm, așadar, este cum să predicăm pe Hristosul întrupat al Vechiului Testament.

Richard Lischer afirmă: „Predicarea creștină s-a născut în

învierea lui Isus”. 15 Deși putem fi de acord cu această afirmație,

Când ne gândim la predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, avem tendința de a trece automat din trecut în prezent:

din Vechiul Testament-----------------------------------» la Noul Testament,

din promisiunea sau predicția trecută----------------» împlinire ulterioară,

din tipul trecut-------------------------------------------------» pentru mai târziu antitip.

Cu ceva timp în urmă, în timp ce reflectam asupra diferitelor moduri prin care putem predica pe Hristos din Vechiul Testament, m-am
întrebat: Ce s-ar întâmpla dacă am inversa direcțiile? Ce se întâmplă dacă ne mutăm de la Hristos așa cum Îl cunoaștem din Noul
Testament la Vechiul Testament? La acea vreme părea o schimbare revoluționară de paradigmă. Un pericol evident este că pur și simplu
am citi pe Hristosul Noului Testament în Vechiul Testament.

Dar curând mi-am dat seama că eram în bună companie pentru că tocmai acesta este modul în care apostolii și scriitorii Evangheliei L-au
propovăduit pe Hristos din Vechiul Testament: au plecat de la realitatea lui Isus Hristos.

Înțelegerea Vechiului Testament

a realităţii lui Hristos

Cei mai mulți dintre scriitorii Noului Testament au trăit cu Isus timp de trei ani, au auzit predica lui, s-au mirat de miracolele lui, au fost
devastați de răstignirea lui și apoi au fost șocați să-l întâlnească pe Domnul viu în persoană. Luke consemnează că la început încă nu au
înțeles ce s-a întâmplat cu adevărat. Doi dintre discipolii lui Isus erau triști și fără speranță când i-a întâlnit pe drumul spre Emaus. Iisus i-
a certat: „O, cât de proști sunteți și cât de lent cu inima să credeți tot ce au spus profeții! Nu era necesar ca Mesia să sufere aceste lucruri
și apoi să intre în slava Lui?” (Luca 24:25-26). Totuși nu și-au dat seama.

Dar apoi, în timp ce Isus frângea pâinea cu ei, așa cum făcuse cu trei zile mai devreme, „li s-au deschis ochii și L-au recunoscut” (Luca
24:31). În aceeași după-amiază, Isus s-a întâlnit cu ucenicii săi și „le-a deschis mintea pentru a înțelege Scripturile și le-a spus: „Așa este
scris că Mesia va suferi și va învia din morți a treia zi și că pocăința și iertarea păcatele trebuie să fie vestite în numele Lui tuturor
națiunilor... Și i s-au închinat...” (Luca 24:45-47, 52). Iisus'

Ucenicii au înțeles în cele din urmă adevărul incredibil că Isus răstignit era Mesia promis de Dumnezeu și Domnul viu. Din această
perspectivă a credinței, ucenicii s-au uitat din nou la Vechiul Testament și au văzut numeroase referiri la Isus pe care l-au cunoscut. Cu
alte cuvinte, ei citesc acum Vechiul Testament în lumina cunoașterii lor despre Isus Hristos, Domnul răstignit și înviat.

La câteva zile după ce am reflectat asupra schimbării de paradigmă, din trecut în prezent, din prezent în trecut, am asistat la o ilustrare
perfectă a acestei schimbări.

Făceam cercetări în Africa de Sud în acel moment și o rudă s-a oferit să ne arate câteva dintre peisajele frumoase. Ne-a dus la un „baraj”
(lac artificial) care furnizează apă în Cape Town. În timp ce mergeam spre baraj printr-o vale pitorească, totul părea verde. Spre
surprinderea mea, în călătoria noastră de întoarcere, o jumătate de oră mai târziu, întreaga vale părea albă, fiind acoperită de flori albe.
Uimit, m-am întrebat de ce îmi era dor să văd aceste flori pe calea noastră. M-am întors și am văzut uimitor de peisaje în mare parte verzi,
doar un indiciu de floare ici și colo; M-am uitat înainte și din nou

Am fost surprins să văd toată valea albă de flori. De ce valea părea verde când am călătorit spre vest și albă când am călătorit spre est?
Am aflat că valea era acoperită cu flori care se întorceau spre soare. Când am condus spre vest, spre soare, am văzut spatele verzi al
florilor, dar când am inversat cursul și am avut soarele în spate, am văzut toate florile îndreptate spre soare.

Așa a fost pentru ucenicii lui Isus. Când obișnuiau să citească

Vechiul Testament, din trecut până în prezent sau viitor, au văzut câteva indicii

despre venirea lui Mesia, dar nu imaginea completă. Dar după Isus

înviere, când au citit Vechiul Testament în lumina lui

Doamne răstignit și înviat, întreg Vechiul Testament a fost luminat ca Alb

Pomul de Crăciun al casei, "o mie de puncte de lumină" arătând spre Isus

Mesia. Așa l-au predicat pe Hristos din Vechiul Testament: l-au citit din perspectiva Domnului lor înviat și l-au găsit plin de promisiuni
ale lui Hristos, tipuri de Hristos, referințe și aluzii la Isus

Hristos.16 După cum Petru le-a spus neamurilor în casa lui Corneliu: „Toate

profeții mărturisesc despre El [Iisus Hristos]” (Fapte 10:43). Având în vedere această utilizare spontană, centrată pe Hristos, a Vechiului
Testament, nu ar trebui să ne așteptăm ca scriitorii Noului Testament să ne ofere o metodă hermeneutică atent elaborată pentru
interpretarea Vechiului Testament.

Utilizarea Noului Testament în Noul Testament

Scriitorii Noului Testament citează frecvent sau fac aluzie la Vechiul

Voi. Henry Shires a calculat că „există cel puțin 1.604 NT

citate din 1.276 de pasaje diferite din VT. La acest total s-ar putea adăuga

Câteva mii de pasaje din Noul Testament care fac aluzie în mod clar sau reflectă VT

versete.”17 O statistică și mai grăitoare este aceea că 229 din cele 260 de capitole din

Noul Testament are fiecare „cel puțin două citate din sau specifice

referiri la VT”, iar alte 19 capitole au un exemplu, plecând

doar 12 capitole în întregul Noul Testament fără o referință specifică

la Vechiul Testament.18 Din alt unghi s-a calculat că

„32 la sută... din Noul Testament este alcătuit din Vechiul Testament

citate și aluzii”. 19

Ceea ce îi deranjează pe savanți nu este faptul că scriitorii Noului Testament folosesc frecvent Vechiul Testament, ci modul în care îl
folosesc. Au fost scrise sute de cărți și articole pe această temă, fără niciun acord în vedere. Unii susțin că scriitorii Noului Testament au
folosit o formă de interpretare rabinică care nu este normativă pentru astăzi. Alții susțin că încă din Noul

Scriitorii testamentului au fost inspirați, oferă interpretarea definitivă a

Pasajele Vechiului Testament și metoda lor sunt normative pentru creștini.

astăzi. Alții susțin că scriitorii Noului Testament au folosit Vechiul

Testament într-un mod improvizat.20 Mai întâi vom examina influenţa

Metode evreiești de interpretare.

Influența metodelor evreiești de interpretare

Majoritatea cercetătorilor Noului Testament de astăzi susțin că scriitorii Noului Testament

au fost influențați de metodele actuale de interpretare din cercurile evreiești

cles.21 Influenţa metodelor evreieşti nu este surprinzătoare, desigur, din moment ce

majoritatea scriitorilor Noului Testament erau evrei.22 Conştiinţa evreilor

Metodele de interpretare ne pot ajuta să înțelegem mai bine modul în care Noul Testament citează, face aluzie și interpretează uneori
pasaje din Vechiul Testament.

Cercetătorii au identificat mai multe metode de interpretare evreiască:

1. Peshat - „un tip literal de exegeză... Sensul natural al textului se aplică vieții oamenilor, în special atunci când se aplică legislația
deuteronomică.” 23

2. Targum - „o parafrază sau traducere explicativă”. 24

3. Midrash - o expunere a unui pasaj „al cărui obiectiv este de a evidenția

relevanța textului sacru pentru prezent”. 25

4. Pesher: o interpretare mai concentrată decât midrash; „se referă la expunerea unor texte care văd în ele împlinirea eshatologică în

epoca actuală”. 26

5. Tipologie – interpretare care vede „o corespondență între

oameni și evenimente din trecut și viitor (sau prezent)." 27

6. Alegorie - „o formă mai extremă de midrash” care „se referă la

text ca un fel de cod sau cifru „care trebuie decodat pentru a ajunge la sensul mai profund.

Unii savanți detectează toate metodele de interpretare de mai sus în

Noul Testament, 29, în timp ce alții susțin că „cuiva ar fi greu să găsească în scrierile lui Pavel un exemplu exegetic care să fie în mod

distinct rabinic, adică o tehnică care nu ar putea fi comparată în altă parte. "30

Un alt punct important de discuție între cadrele universitare este dacă este nou

Scriitorii testamentului folosesc întotdeauna interpretarea alegorică. Generalul

Consensul este că o fac minim, dacă chiar deloc. James Dunn afirmă că în

Noul Testament, „singurele exemple cu adevărat clare sunt 1 Corinteni 10:1-4, Gal

4:2231 și probabil 2 Corinteni 3:7-18”, dar acesta din urmă aparține „mai îndeaproape”

până la midrash.31 Richard Longenecker vede 1 Corinteni 10:1-4 („stânca

a fost Hristos”) ca midrash, amintind posibil de „legenda rabinică a a

urmând stânca. „32 El este de acord că Galateni 4:22-31 („alegoria” lui Pavel despre

Agar și Sara sunt două legăminte) este o interpretare alegorică și

adaugă 1 Corinteni 9:9 („Nu trebuie să puneți botnița boul când calcă

în afara bobului "). 33 Alții susțin că Galateni 4:22-31 implică tipologic

interpretare34 și că, în 1 Corinteni 9:9-10, Pavel folosește un „ argument q vahomer (argument de la cel mai ușor la cel mai greu),” care l-

ar face midrash.35

Bineînțeles, chiar dacă Pavel ar folosi o interpretare alegorică pentru a-i convinge pe cei care au pus rezerve în el, aceasta nu ar fi o licență

(cu atât mai puțin o cerință) pentru predicatorii contemporani să facă acest lucru, așa cum a susținut Origen. Să presupunem că cineva

ilustrează o predică despre prezența Împărăției lui Dumnezeu (de exemplu, Luca

11:20) cu o „alegorie” a celui de-al Doilea Război Mondial: Ziua Z este prima lui Hristos

venind să stabilească împărăția lui Dumnezeu ca un cap de pod pe planeta Pământ

(aliatii debarca in Normandia = prima venire a lui Hristos), dar regatul

Nu va fi complet până în ziua a V-a (ziua victoriei = a doua venire a lui Hristos).

Aceasta este doar o ilustrare a regatului deja și încă nu al

Dumnezeu. Nu intenționează să fie o interpretare a semnificației Zilei Z în

Al doilea razboi mondial. La fel, ilustrarea lui Pavel despre Agar și Sara, chiar dacă

alegoric, nu oferă nicio comandă de a interpreta Geneza 21 în mod alegoric. La fel de

Teodor de Mopsuestia spunea acum 1600 de ani, este doar o ilustrare.

Din păcate, unii interpreți au exploatat folosirea evreilor

metode de interpretare din Noul Testament pentru a-i submina

fiabilitate. Interpretările Noului Testament ale Vechiului Testament sunt atunci

caracterizat drept „rabinic” în sensul de exegeză fantezică şi forţată.

Dar asta creează o impresie falsă. YO. Howard Marshall subliniază că

Noul Testament interpretează în general Vechiul Testament într-un „simplu

„literal” atunci când se referă la evenimentele descrise în acesta”

când vine vorba de poruncile Vechiului Testament și când este afirmat

Îndeplinirea promisiunilor Vechiului Testament. Dar, observă el, „aceasta utilizare este așa

„evident” care este adesea trecut cu vederea fără comentarii. „37 Desigur,

„trece cu vederea” numeroasele interpretări literale din Noul Testament

ar denatura imaginea de ansamblu. Henry Shires afirmă: „Marea majoritate a

citatele sunt reproduceri sau traduceri atente ale originalului

Sfânta Scriptură. În cele mai multe cazuri, sensul istoric este păstrat cu grijă și

adesea sursa citatului este recunoscută cu acurateţe chiar dacă

o astfel de referință nu era practica normală la acea vreme”. 38

Deși conștientizarea metodelor evreiești contemporane de interpretare poate fi uneori utilă în înțelegerea argumentului Noului

Autorii voinței, trebuie să fim conștienți de pericolul concentrării

atât de multe despre metodele rabinice încât trecem cu vederea unicitatea

interpretarea scriitorilor Noului Testament. Richard Hays notează: „Chiar

când Pavel folosește ocazional astfel de tropi în moduri care poartă un anumit

afinitate formală cu practica rabinică, ca, de exemplu, în Romani 4, the

Utilizările materiale la care el pune Scripturile diferă fundamental de acestea

a rabinilor; hermeneutica lui este informată material de creștinul său

convingeri mult mai mult decât prin vreo listă aprobată de hermeneutică

proceduri Mesajul pe care Pavel îl găsește în Vechiul Testament este Evanghelia.

lui Isus Hristos...”39 După un studiu îndelungat al metodelor evreiești de interpretare, Richard Longenecker ajunge la o concluzie

similară: „Există puține indicii în Noul Testament că autorii înșiși erau conștienți de varietăți de gen exegetic sau de a urma anumite

moduri. de interpretare... Ceea ce sunt conștienți de scriitorii Noului Testament, totuși, este interpretarea Vechiului Testament (1) dintr-o

perspectivă hristocentrică, (2) în conformitate cu o tradiție creștină și (3) după linii hristologice. „40 Această abordare centrată pe Hristos

este cea care face ca interpretarea Noului Testament să fie unică.

Noul Testament nu este un manual de hermeneutică biblică

După cum am observat mai devreme, scriitorii Noului Testament nu și-au propus să producă

Un manual de hermeneutică biblică. Pur și simplu copiați-vă metodele

interpretarea în predicarea unor pasaje specifice din Vechiul Testament trebuie să depășească intenția lor.41 În mod clar, preocuparea lor a

fost să-L predice pe Hristos din Vechiul Testament și au făcut acest lucru într-un mod care era actual în acea vreme.
Multe dintre aceste moduri funcționează și astăzi, dar altele nu. Acest lucru ne-a fost deja evident în utilizarea de către Pavel a lui Sara și
Agar ca „o alegorie” (Gal 4). Dacă ar fi să predicăm povestea lui Sara și Agar (Geneza 21) ghidați de folosirea lui Pavel în Galateni 4, am
rata ideea poveștii Vechiului Testament.

Primul capitol al Noului Testament demonstrează deja

imposibilitatea copierii fără discernământ a interpretării Noului Testament.

Aici Matei Îl predică pe Hristos cu o genealogie izbitoare a lui Isus: „Atunci toate

Generațiile de la Avraam până la David sunt paisprezece generații; și

de la David până la deportarea în Babilon, paisprezece generații; și de la deportarea la Babilon la Mesia, paisprezece generații” (1:17). Ar

trebui să știm că paisprezece este valoarea numerică în ebraică a numelui „David”, adică DVD. Matei începe să urmărească linia istoriei

mântuirii cu Avraam, iar numărul paisprezece din rândul generațiilor este însuși marele Rege David. Dar apoi lucrurile merg în jos:

următorul număr paisprezece („Ieconia Captivul”, 1 Cron. 3:17) este în exil în Babilon. Poate că împărăția a dispărut, dar cel puțin casa

lui David trăiește. Mai multe generații vin și pleacă și, din nou, ajungem la un număr paisprezece, un alt David, Iisus, „care este numit

Mesia” (1:16) În mod clar, Matei încearcă să-i convingă pe evrei că Isus

Nazaret este marele fiu al lui David, Mesia. Deși dispozitivul

de trei ori paisprezece nu este convingător astăzi, așa cum era pe vremea lui Matei, 42

Putem folosi în continuare Matei 1 pentru a predica mesajul că Isus este fiul promis al lui David. Dar să presupunem că luăm drept text de
predicare 1

Cronici 3:1-17, al doilea lanț din paisprezece menționat de Matei.

Deși încă putem predica credincioșia lui Dumnezeu de a menține în viață casa lui David, chiar și printr-o judecată severă, nu putem folosi
numărul paisprezece al lui Matei: David. Pentru text, nu sunt enumerate paisprezece nume de la David la Ieconia, ci optsprezece.

Longenecker relatează: „Nu ar trebui să încercăm să le reproducem

manipularea midrashică a textului, explicațiile alegorice ale acestuia sau o mare parte din

modul lui evreu de argumentare. Toate acestea fac parte strict din

context cultural prin care a fost Evanghelia transculturală și veșnică

exprimat. „43 Dar el nu respinge în totalitate interpretarea Noului Testament

a Vechiului Testament ca ghid pentru interpretarea noastră. El întreabă: „Putem reproduce exegeza Noului Testament?” El răspunde atât
Nu, cât și

Da. „Unde acea exegeză se bazează pe o poziție revelatoare, unde

se dovedește ca pur și simplu cultural, sau acolo unde se arată ca

circumstanțial sau ad hominem în natură „Nu.” Unde, totuși, tratează

Vechiul Testament mai literal, urmând cursul a ceea ce noi

vorbim de astăzi ca de exegeză istorico-gramaticală „Da”. Angajamentul nostru

ca creștinii este la reproducerea credinței și a doctrinei apostolice și

nu neapărat unor practici exegetice apostolice specifice”44.

Deși Matei 1 și Galateni 4 arată clar că astăzi nu îi putem copia pe scriitorii Noului Testament în toate mișcările lor „exegetice”, aceasta
nu înseamnă că Noul Testament nu ne poate ghida în dezvoltarea unei metode de predicare a lui Hristos din Vechiul Voință. Înseamnă
doar că trebuie să săpăm puțin mai adânc decât caracteristicile de suprafață și să investigăm mai întâi.

Ipotezele Noului Testament care susțin utilizarea sa cristocentrică a Vechiului Testament.

Presupoziții ale Noului Testament

a interpreta Vechiul Testament

Noul Testament dezvăluie câteva presupoziții fundamentale pentru interpretarea Vechiului Testament într-un mod centrat pe Hristos.
Prima și cea mai largă presupunere se referă la istoria răscumpărătoare.

Dumnezeu elaborează progresiv planul său de răscumpărare în istorie O presupunere importantă a Noului Testament pentru
interpretarea Vechiului Testament este că Dumnezeu acționează uniform, dar progresiv în istoria răscumpărătoare.

Potrivit lui C. H. Dodd, „scriitorii Noului Testament... interpretează și aplică

Profețiile Vechiului Testament bazate pe anumite

înțelegerea istoriei, care este în mod substanțial cea a profeților

înșiși ". Potrivit acestei înțelegeri,” povestea... se bazează pe o

un anumit model care corespunde planului lui Dumnezeu pentru om, creatura Sa. Este ...

un fel de master plan impus ordinii vieții umane în această lume

de către Creatorul însuși, un plan pe care omul nu are libertatea să-l modifice, dar în cadrul căruia funcționează libertatea lui. Este acest
model, dezvăluit „în diferite părți

și moduri diverse în istoria trecută a Israelului, pe care Noul Testament

scriitorii concep că au fost scoşi la lumină în evenimentele din

povestea Evangheliei, pe care o interpretează în consecință. "45

Scriitorii Noului Testament aflaseră inițial despre planul principal al lui Dumnezeu.

a Vechiului Testament însuși.46 În linii mari, a început „în

începând „când Dumnezeu a creat o lume pașnică și dreaptă în care să fie onorat și ascultat ca Rege suveran (Geneza 1-2). Dar căderea în
păcat a schimbat toate acestea: răul, vrăjmășia și violența s-au răspândit în întreaga lume (Geneza 3-6) De atunci, Dumnezeu a lucrat
pentru a-și restaura împărăția pașnică pe pământ cu acțiunile sale de mântuire și de judecată făcând legământ cu diverși indivizi și
descendenții lor: Noe, Avraam, Israel, David. Anual, când i-au oferit lui Dumnezeu primele lor roade, israeliții trebuiau să mărturisească
actele puternice de mântuire ale lui Dumnezeu.

Ei trebuiau să spună:

Un arameu rătăcitor a fost strămoșul meu; S-a coborât în Egipt și a locuit acolo ca străin, puțin la număr, și acolo a devenit mare

națiune, puternică și populată. Când egiptenii s-au purtat cu noi și ne-au chinuit, punându-ne o muncă grea, am strigat către Domnul,
Dumnezeul strămoșilor noștri; Domnul a auzit glasul nostru și a văzut necazul nostru, lucrarea și asuprirea noastră. Domnul ne-a scos din
Egipt cu o mână puternică și cu un braț întins, cu o demonstrație înfricoșătoare de putere și cu semne și minuni; și ne-a adus în acest loc și
ne-a dat această țară, o țară în care curge lapte și miere.

(Deuteronom 26:5-9)

În Psalmii 78, 105 și 106, Israel a continuat să recite lucrările puternice ale lui Dumnezeu.

eliberare. „Psalmul 78 este remarcabil nu numai pentru amplificarea lui

povestea exodului, a deșertului și a așezării dar și pentru că

ia recitalul la stabilirea lui David și a dinastiei sale în

Muntele Sion: în aceasta psalmistul vede punctul culminant al faptelor mărețe ale lui Dumnezeu în

Numele poporului său”. 47

Alți psalmi au extins această viziune prin revenirea la temele antice ale lui Dumnezeu.

suveranitatea nu numai asupra Israelului, ci asupra întregului pământ. spusese Moise

Faraon: „Nu va mai fi grindină, ca să știți că țara

Este Domnul [Iehova]” (Exodul 9:29; cf. 19: 5). Și după Domnul
învins pe Faraon și armata lui, Moise a cântat: „Domnul va împărăți în veci

și întotdeauna” (Exod 15:18). Psalmii au preluat aceste teme ale Domnului

regulă care se extinde atât în spațiu cât și în timp. De exemplu, Psalmul 96:13

a declarat că Domnul „va veni să judece pământul. El va judeca lumea

cu dreptate, iar poporul cu adevărul lor. „48 Și Psalmul 145:13

El a proclamat: „Împărăția ta este o împărăție veșnică și stăpânirea ta dăinuie în toate generațiile”.

Profeții au continuat proclamarea acestor mesaje despre domnia lui Iehova. Isaia a profețit că „toate neamurile vor alerga... la muntele
Domnului... pentru ca El să ne învețe căile Lui și să umblăm pe căile Lui” (2:2-3). Mica a proclamat același mesaj, dar la scurt timp l-a
concentrat asupra Betleemului, de unde va veni „unul care va stăpâni în Israel, a cărui origine este de odinioară, din zilele de demult... Și
el va sta și își va păște turma în fortăreața Domnului... Și vor trăi în siguranță, pentru că acum va fi mare până la marginile pământului; și
el va fi cel al păcii” (4:2-5; 5:2-5; cf. Zaharia 9:10). Ulterior, profeții lui Dumnezeu au început să anunțe o restaurare completă a creației:

Sunt pe cale să creez ceruri noi și un pământ nou... Nu vor munci în zadar și nu vor avea copii prin nenorocire... Lupul și mielul se vor
hrăni împreună, leul va mânca paie ca boul... Ei nu vor dăuna sau distruge pe tot muntele meu sacru.

(Isaia 65:17-25)

Planul pentru toată istoria răscumpărătoare se găsește în Vechiul Testament: Creație-Toamnă-Răscumpărare-Noua Creație.

În cele din urmă, Isus a venit și a pretins că este cel care a împlinit profeția.

din Isaia 61: „Duhul Domnului este peste mine, căci El a uns

Eu... să vestesc anul harului Domnului... Astăzi această scriere are

împlinit în ascultarea voastră” (Luca 4:18-21). Isus avea să restabilească pacea

și armonie în lume; avea să aducă Anul Jubileului. Si

El a inaugurat această nouă eră cu predicarea, minunile și moartea sa

și învierea El a invitat oamenii să intre în împărăția lui Dumnezeu prin

supunându-se „stăpânirii lui Dumnezeu”.49 Dar venirea lui Isus a fost numai

inceputul. Când va veni din nou, profeția din Isaia 65 despre noua creație se va împlini complet, paradisul va fi restaurat pe pământ, exact
așa cum a intenționat Dumnezeu de la început (vezi Apocalipsa 21-22).

Unii savanți au afirmat pe bună dreptate că „Isus și apostolii au avut o

incomparabilă perspectivă istorică răscumpărătoare asupra Vechiului Testament în

raport cu propria lor situaţie...”50 Primii creştini nu au căutat

Vechiul Testament pentru niște texte doveditoare fanteziste despre Isus, spune

Donald Miller „Ei credeau că Dumnezeul care a acționat în el este

Același Dumnezeu care a acționat în Exodul consemnat în Vechiul Testament și în toate

evenimentele care au izvorât din aceasta în istoria Israelului. Ei credeau asta

Dumnezeu a avut sfârșitul la vedere de la început”. El compară planul lui Dumnezeu

în povestea răscumpărătoare a unei piese de teatru. „Ca dramaturg lucrează la precedentul

scene din jocul tău anumite idei care sunt doar deconcertante în momentul în care

sunt introduse, dar devin mai clare pe măsură ce ne uităm înapoi

Din punctul de vedere al punctului culminant, Dumnezeu a lucrat în primele acte ale

drama unor elemente de mântuire care, atunci când sunt recapitulate într-o cheie superioară în

Isus a primit o claritate pe care ei nu au avut-o în originalul lor

ajustare". 51

Ne putem imagina planul principal al istoriei răscumpărătoare al lui Dumnezeu după cum urmează: 52

Deoarece Dumnezeu își desfășoară progresiv planul răscumpărător în istoria omenirii, scriitorii Noului Testament pot predica pe Hristos
Vechiul Testament ca punctul culminant al unei lungi serii de acte răscumpărătoare.

Mai mult, pentru că Dumnezeu își desfășoară planul de răscumpărare în modele regulate, scriitorii Noului Testament pot detecta
corespondențe între actul lui Dumnezeu în Isus și actele de răscumpărare ale lui Dumnezeu din trecut. Astfel, Dumnezeu acționând în
istoria răscumpărătoare devine și fundamentul interpretării tipologice a Noului Testament.

Isus a inaugurat epoca mesianica

O a doua presupunere a scriitorilor Noului Testament este convingerea.

că Isus a marcat începutul erei sau al împărăției mesianice. Earle Ellis explică:

„Isus și discipolii Săi concep istoria în cadrul a doi

veacuri, această vârstă și cea care va veni. Această perspectivă pare să aibă ea

fundalul profeților din Vechiul Testament, care au profețit despre „cel din urmă

zile” și „ziua Domnului” ca timp al unei mântuiri supreme”. 53

Scriitorii Noului Testament erau convinși că venirea lui Isus a marcat

începutul „ultimelor zile”. La Rusalii, Petru a proclamat: „Aceasta este ceea ce

a fost rostit de profetul Ioel: „În zilele din urmă va fi...” 'S4 The

faptul că Petru a schimbat „după” lui Ioel (Ioel 2:28) în „în zilele din urmă”

face ideea și mai deliberată: Isus a inaugurat ultimele zile.

Ucenicii învățaseră această convingere după ce au intrat în „zilele din urmă” ale lui Isus însuși. Marcu relatează că Isus și-a început
slujirea predicând: „Vremea s-a împlinit și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”.

(1:15) Aceasta a fost o veste senzațională. Regatul mesianic, pentru care

oamenii tânjiseră de generații, ajunseseră în persoana lui Isus

Hristos. „Ceea ce știau ei că este o chestiune de speranță în închinare era acum între

ele ca o chestiune de realitate în persoană. Eshatologia intra

istorie. Dumnezeu venise să domnească.”55 Isus a demonstrat prezența celui

Împărăția lui Dumnezeu scoaterea demonilor, vindecarea bolnavilor, restaurarea

schilozi, hrănind pe cei flămânzi, iertând păcatele. Ucenicii au fost martori la toate acestea.

și a crezut că Isus este Mesia, până când a murit pe cruce și tot

Speranțele i s-au spulberat. Dar apoi Isus a înviat din morți și a explicat

pentru ei de la profeţi că era „necesar ca Mesia să sufere aceste lucruri şi apoi să intre în slava Lui” (Luca 24:26). Iisus '
Învierea a fost mai mult decât miracolul uimitor al unei persoane moarte

revenind la viata; Învierea lui Isus a confirmat că Dumnezeu a adus cu adevărat

în noua eră.56

Convingerea că Isus a inaugurat epoca mesianică permite Noul

Scriitorii testamentului să-L predice pe Hristos din Vechiul Testament, pentru aceasta

presupunerea înseamnă că istoria răscumpărătoare a lui Dumnezeu atinge punctul culminant în

Iisus. În ea se împlinesc toate promisiunile Vechiului Testament. Ca RT

Franța spune: „Viața pământească și gloria viitoare a lui Isus din Nazaret este

prezentată ca împlinirea speranţelor Vechiului Testament din ziua de

Iahve... Venirea lui Isus este acel act decisiv al lui Dumnezeu la care Bătrânul

Testament a privit înainte, iar la venirea lui toate speranțele Vechiului

Voința este împlinită; Au venit ultimele zile.” 57

Isus este zeul etern

O a treia presupunere a scriitorilor Noului Testament este că Isus este cu adevărat Dumnezeu și, ca Fiu al lui Dumnezeu, a existat cu
Dumnezeu Tatăl din veșnicie.

Ioan își începe Evanghelia cu o aluzie familiară la Geneza 1:1: „La început era Cuvântul [logos], și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul
era Dumnezeu... Toate lucrurile au luat ființă prin El și fără El nimic nu s-a împlinit” (Ioan 1:1, 3; cf. 3:13; 17: 5). Astfel, Ioan îl vede pe
Hristos lucrând la început, prezent și activ în lucrarea de creație a lui Dumnezeu. În Ioan 8:56-58, Îl auzim pe Isus spunând evreilor că a
fost prezent pe vremea lui Avraam: „Strămoșul tău Avraam s-a bucurat că va vedea ziua mea; a văzut-o și s-a bucurat”. Atunci iudeii i-au
zis: „Nu ai încă cincizeci de ani și l-ai văzut pe Avraam?” Isus le-a spus: „Foarte

Adevărat vă spun că înainte de a fi Avraam, Eu sunt”. În „Eu sunt” simțim aluzia la marele „EU SUNT” al Vechiului Testament, Iahve.
De fapt, în Ioan 10:30 îl auzim pe Isus spunând: „Eu și Tatăl suntem una” (cf. 14: 9-10). Pavel mai scrie: „Căci în El au fost făcute toate
cele din ceruri și de pe pământ... toate lucrurile au fost create prin El și pentru El” (Col 1:16; cf. 1 Corinteni 8:6; Evr 1:2).

Astăzi unii ar folosi divinitatea lui Hristos ca un mod de a-l predica.

al Vechiului Testament.58 Unii vorbesc despre „Histofanii”, 59 de apariţii

a lui Hristos în Vechiul Testament. Figuri precum Îngerul lui Yahweh, the

Comandantul armatei Domnului și Înțelepciunea lui Dumnezeu sunt identificate.

cu Hristos Unii chiar înlocuiesc numele lui Hristos oriunde este numele

Iahve este menționat pentru că Septuaginta îl traduce pe Iahve prin Kyrios,

care este ceea ce ucenicii l-au numit pe Isus.60 Dar aceștia nu câștigă nimic

scurtături pentru a predica pe Hristos. Nu numai că speculațiile implicate pun predica pe un teren zdruncinat, dar această identificare a lui
Hristos cu figurile Vechiului Testament scurtează sarcina de a-L predica pe Hristos ca plinătate a revelației de sine a lui Dumnezeu în Fiul
Său întrupat, Isus. Mai mult, atunci când autorii Noului Testament vorbesc despre Hristos ca Dumnezeu, intenția lor nu este să sugereze
că Hristos poate fi identificat cu o serie de figuri din Vechiul Testament, ci să dea mărturie despre divinitatea lui Isus. Această doctrină a
divinității lui Isus funcționează ca o presupunere pentru interpretarea Vechiului Testament, mai degrabă decât ca un mod specific de
predicare a lui Hristos din Vechiul Testament.

Personalitate corporativă

O a patra presupunere care ghidează înțelegerea Noului Testament a Vechiului Testament este

cea a personalității corporative. Mai ales în epoca noastră individualistă, avem nevoie

Fiți conștienți de acest mod corporativ de a gândi Noul Testament

Scriitorii au învățat din Vechiul Testament. Earle Ellis afirmă că „pentru Isus

iar scriitorii Noului Testament au această percepție a omului ca ființă corporativă

Este decisiv pentru înțelegerea corectă a Scripturilor”. 61

În 1935, H. Wheeler Robinson a scris influentul său „The Hebrew

Concepția personalității corporative”. Introducerea din 1964 la acest clasic

descrie succint personalitatea corporativă drept „acel important semitic

complex de gândire în care există o oscilaţie constantă între

individul și grupul - familie, trib sau națiune - căruia îi aparține, deci

că regele sau vreo altă figură reprezentativă se poate spune că întruchipează pe

grup, sau se poate spune că grupul rezumă multitudinea de indivizi.” 62

Gândiți-vă la cântările Servitorului din Isaia și la dezbaterea nesfârșită dacă

Slujitorul este națiunea Israel sau o persoană individuală. Robinson scrie:

„Concepția ebraică despre personalitatea corporativă le poate împăca pe ambele și

trece fără explicație sau indicație explicită de la unul la altul, în a

fluiditate de tranziție care ni se pare nefirească”. 63 Noţiunea de

Personalitatea corporativă explică modul în care semnificația Servitorului poate varia între Israelul corporativ și o persoană care reprezintă
Israelul. Acest concept a făcut posibil ca Isus să se identifice cu Slujitorul suferind: Isus este slujitorul suferind individual și reprezintă
Israelul credincios.

Scriitorii Noului Testament folosesc, de asemenea, conceptul de personalitate corporativă.

predică pe Hristos din Vechiul Testament. De exemplu, Paul presupune că

El ne învață: „După cum toți mor în Adam, tot așa vor fi înviați în Hristos” (1 Cor.

15:22). Earle Ellis scrie: „Extensia corporativă a persoanei

liderul să includă indivizi care îi aparțin luminează folosirea a

Numărul de pasaje din Vechiul Testament. Explicați cum promisiunea dată

[David despre] Solomon (2 Sam 7:12-16) poate fi considerat împlinit, nu

numai în Mesia (Evrei 1:5), ci și în urmașii săi (2 Corinteni 6:18) și,

În mod similar, cum poate fi identificat templul escatologic atât cu

individual (Marcu 14:58; Ioan 2:19 și urm.) și corporativ (1 Corinteni 3:16; 1 Petru 2:5)

Hristos. Probabil stă la baza convingerii primilor creştini că

cei care aparțin lui Hristos, regele mesianic al lui Israel, constituie adevăratul

Israel”. 64

Citirea Vechiului Testament din realitatea lui Hristos

Toate presupozițiile de mai sus susțin premisa majoră finală a scriitorilor Noului Testament în predicarea lui Hristos din Vechiul

Testament, și anume de a citi Vechiul Testament din perspectiva realității

Hristos.65 Reinterpretarea Vechiului Testament dintr-o perspectivă ulterioară nu este complet nouă, deoarece se regăsește deja în Vechiul

Testament.66 Noul

Testamentul continuă acest proces de reinterpretare, dar acum din realitatea lui Hristos întrupat.

Cartea mărturiilor

Un indiciu timpuriu al interpretării centrate pe Hristos a Vechiului Testament poate fi găsit în așa-numita „Cartea Mărturiilor”. Noul
Testament

Savanții au fost nedumeriți de modul în care Noul Testament este diferit

scriitorii citează aceleași texte din Vechiul Testament (și uneori secvențe de texte) într-o formulare care este diferită de Septuaginta și alte

texte binecunoscute.67 Pentru a explica aceste fenomene, Rendel Harris a oferit o ipoteză în 1916 că acești scriitori citau un colecție de

„texte de probă mesianice”.68 În 1950, C. H. Dodd a respins ideea că fenomenele ar putea fi explicate prin „postulatul unei antologii

primitive de texte de probă izolate”. În schimb, el a sugerat existența foarte timpurie a unei „selectări a anumitor secțiuni mari din

Scripturile Vechiului Testament, în special a lui Isaia, Ieremia și anumiți profeți minori, precum și a psalmilor. Aceste secțiuni au fost

înțelese ca întregi și

anumite versete sau propoziții au fost citate din ele mai degrabă decât ca indicii către întregul context decât ca mărturii constitutive în și

pentru

înșiși ". 69

Ambele ipoteze indică o folosire creștină foarte veche a Vechiului Testament pentru a predica pe Hristos. Harris se gândește la o colecție
timpurie de

„texte doveditoare mesianice”. Dodd se gândește la secțiuni mari ale Vechiului Testament și sugerează patru grupuri care ilustrează

„temele kerygma”:

„Scripturi apocaliptic-eshatologice”, „Scripturi ale Noului Israel”

„Scripturile slujitorului Domnului și ale celui neprihănit suferind”, și

„Scripturi neclasificate” constând din alte pasaje aplicate lui Isus ca

Mesia.70 După cum se poate vedea din cele patru teme, majoritatea Anticilor

Se înțelege că pasajele din Testament se concentrează asupra lui Isus ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu față de Israel, Mesia
suferind și înviat.

Interpretarea centrată pe Hristos a Noului Testament al Vechiului Testament

Mai sigure decât o ipotetică „Carte a Mărturiilor” sunt cele reale

„mărturii” pe care le găsim în Noul Testament. Uneori Vechiul Testament

Textele sunt înșirate ca niște margele pe un lanț (pag. de ex., Evr 1).71 Ellis defineşte

aceste „mărturii” ca „citate” care mărturisesc mesianismul lui Isus”

și sugerează că „presupune o hristologie elaborată

înțelegerea anumitor pasaje și nu sunt doar texte de probă

selectat la întâmplare”. 72

James Dunn confirmă că scriitorii Noului Testament nu au făcut-o întâmplător

Selectați texte de probă din Vechiul Testament. Când discutăm despre principii

care a guvernat interpretarea primilor creştini, scrie: „The

Primul lucru de spus este că alegerea textului Vechiului Testament ca

regula nu a fost arbitrara... Pasajele pe care le citează... sunt în cea mai mare parte

pasaje care fuseseră deja acceptate ca fiind mesianice (cum ar fi Psalmul 110:1) sau

că în lumina vieții reale a lui Isus au o pretenție prima facie de a fi

mesianic (cum ar fi Psalmul 22 și Isa 53).” Dunn confirmă apoi principiul că

Scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament din realitatea lui

Hristos: „În al doilea rând, interpretarea a fost realizată din nou și din nou prin lectură

pasajul sau incidentul din Vechiul Testament citat în lumina evenimentului de

Hristos, văzând-o din punctul de vedere al noii situații provocate

de Isus și a mântuirii efectuate de Isus.” 73

De fapt, Pavel declară că un strict evreu, adică istoric,

Interpretarea Vechiului Testament este inadecvată. El scrie despre

evrei necreștini: „De fapt, până astăzi, de fiecare dată când Moise i se citește un văl

minciuni despre mintea lor; dar când cineva se întoarce la Domnul, vălul este îndepărtat”

(2 Corinteni 3:15-16). În consecință, deși istoric vorbește Isaia 8:13

a „DOMNULUI oştirilor” ca o „piatră de poticnire”, Pavel aplică aceasta

Cuvânt către Hristos (Romani 9:33). Psalmul 2:7 vorbește istoric despre rege: „Tu

ești fiul meu astăzi Te-am născut”, dar Pavel le aplică aceste cuvinte

Isus (Fapte 13:33; cf. Psalmul 2:1-2 și Fapte 4:25-7).74 Psalmul 118 vorbește și el

istoric al regelui, dar Matei 21:9 îl aplică lui Hristos: „Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului”.

Cu toate acestea, o lectură creștină a Vechiului Testament nu este doar unilaterală

trafic, adică citirea Vechiului Testament în lumina lui Hristos. Traficul

De asemenea, trece de la Vechiul Testament la Hristos. scrie Oscar Cullmann

perceptiv, „Evenimentul lui Hristos la mijloc... este luminat de el

prin pregătirea Vechiului Testament, după ce această pregătire și-a primit lumina din acel punct de mijloc”. El recunoaște: „Trebuie să
facem aici

cu un cerc Moartea și învierea lui Hristos permit credinciosului să vadă

în povestea lui Adam și în povestea lui Israel, pregătirea pentru Isus,

Cel Răstignit și Înviat. Dar numai povestea astfel înțeleasă despre Adam

iar istoria lui Israel astfel înțeleasă permite credinciosului să înțeleagă

lucrarea lui Iisus Hristos, Cel Răstignit și Înviat, în relație cu

plan divin de mântuire”. 75 Din nou găsim o formă de

cerc hermeneutic: nu-l putem înțelege pe Hristos decât în lumina Vechiului Testament și nu putem înțelege Vechiul Testament decât în
lumina lui Hristos.

Interpretare centrată pe Hristos, care provine de la Isus

Adeseori s-a pus întrebarea unde se află scriitorii Noului Testament

Spre deosebire de omologii săi evrei necreștini, el a avut ideea de

interpretând Vechiul Testament din realitatea lui Hristos. Un evident

Răspunsul este că majoritatea fuseseră ucenici ai lui Isus și/sau îl cunoscuseră pe Domnul înviat.

Dar un răspuns mai complet este că Isus însuși i-a învățat să citească

Vechiul Testament în acest fel.76 Timp de trei ani, ucenicii L-au ascultat pe Isus predicând
și învață, l-am auzit vorbind despre sine ca Fiul Omului, adică persoana

care primește o domnie „care nu va trece niciodată” (Daniel 7:14), a auzit-o

spune iar și iar că a împlinit promisiunile Vechiului Testament, a auzit-o

se aplică lui însuşi rolul figurii Slujitorului lui Iahve care „a fost

răniți pentru fărădelegile noastre, zdrobiți pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). După

Luca relatează că, la învierea sa, Isus a considerat că este necesar să continue să predea

ucenicilor săi că Vechiul Testament vorbea despre el. Isus a spus: „Nu a fost

Este necesar ca Mesia să sufere aceste lucruri și apoi să intre

gloria lui. Apoi, începând cu Moise și cu toți proorocii, a tâlcuit

pentru ei lucrurile despre El în toate scripturile”. 77

Nu există nicio îndoială că Isus a interpretat Vechiul Testament cu a

autoritate care i-a impresionat pe ascultătorii săi și chiar pe adversarii săi.78 Există

La fel, fără îndoială, Isus a interpretat Vechiul Testament în a

Modul centrat pe Hristos El și-a văzut misiunea în termeni Vechiului Testament

figuri ale Slujitorului Domnului (în special Isaia 52:13-53:12) și ale

Fiul omului (Daniel 7:13-14).79 Franța rezumă dovezile despre

Evangheliile sinoptice: „El [Isus] folosește oamenii din Vechiul Testament ca tipuri de

însuși (David, Solomon, Ilie, Elisei, Isaia, Iona) ...; se referă la vechi

Instituțiile voinței ca tipuri ale ei înșiși și ale lucrării sale (preoția și legământul); El vede în experiențele lui Israel prefigurații ale lui

proprii; găsește în sine împlinite speranțele lui Israel...”80

MULTE Drumuri CONDUC DIN ANTIC

TESTAMENTUL CĂTRE HRISTOS

Presuppozițiile Noului Testament pentru interpretarea Vechiului Testament au condus la diferite moduri de predicare a lui Hristos din
Vechiul Testament. Deși aceste căi nu sunt precise din punct de vedere științific și se suprapun considerabil, va fi valoros pentru noi să
încercăm să clasificăm diferitele moduri pe care scriitorii Noului Testament le folosesc pentru a predica pe Hristos Vechiul Testament și,
astfel, obținem o oarecare claritate cu privire la ceea ce este distinctiv în fiecare mod. În capitolul următor putem examina aceste moduri
de predicare a lui Hristos în lumina discuțiilor contemporane. Aici vom căuta să distingem șase moduri principale de predicare a lui
Hristos din Vechiul Testament: formele progresiei istorice răscumpărătoare, împlinirea promisiunii, tipologia, analogia, temele
longitudinale și contrastul.

Calea progresiei istorice mântuitoare

Istoria răscumpărătoare nu este doar o presupunere a Noului Testament pentru interpretarea Vechiului Testament, ci este și una dintre
principalele moduri din Vechiul Testament de a-L predica pe Hristos. Progresul mântuitor-istoric îl leagă pe Hristos de evenimentele
mântuitoare ale Vechiului Testament care își găsesc punctul culminant în el. După cum am văzut, Matei își începe Evanghelia cu a

„Genealogia lui Isus Mesia” datând din istoria răscumpărătoare a marelui rege David și a patriarhului Avraam.

David primise promisiunea lui Dumnezeu: „Tronul tău va fi întărit pentru totdeauna” (2 Sam 7:16), iar Avraam primise promisiunea lui
Dumnezeu: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului” (Geneza 12:3). Matei folosește progresia istorică răscumpărătoare
pentru a-L predica pe Hristos ca succesor al unei linii regale care a primit promisiunile minunate ale lui Dumnezeu de stăpânire veșnică
asupra întregului pământ.

Luca, în mod similar, include în Evanghelia sa o genealogie a lui Isus care își are rădăcinile prin istoria răscumpărătoare până la „Adam,
fiul lui Dumnezeu” (Luca 3). Adam este persoana care s-a îndrăgostit de minciuna diavolului și a adus moartea lumii. La fel ca Adam,
Isus va fi acum ispitit de

diavolul (Luca 4), dar Isus, Fiul lui Dumnezeu, îl învinge pe diavol. În Isus, Dumnezeu oferă omenirii o a doua șansă la viața veșnică.

Luca este probabil cel mai bine cunoscut pentru că l-a prezentat pe Isus ca punct de mijloc al
istoria răscumpărătoare.81 Există două etape în istoria răscumpărătoare, cea

„timpul lui Israel” care a durat până la Ioan Botezătorul (Luca 16:16) și

„timp de împlinire”. 82 Isus introduce „timpul împlinirii”, cel

Împărăția lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, Luca povestește câteva predici creștine timpurii, dintre care majoritatea fac uz de
progresia istorică răscumpărătoare pentru a-L proclama pe Hristos. La Rusalii, Petru îl citează pe profetul Ioel și pe Psalmul 16. În predica
sa, el afirmă că moartea și învierea lui Isus se aflau în planul magistral al lui Dumnezeu: „Iisus din Nazaret, un om mărturisit de
Dumnezeu cu fapte de putere, minuni și semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin el între voi, după cum voi înșivă știți: acest om, predat
voua dupa planul definitiv si precunoasterea lui Dumnezeu, l-ati rastignit...”. (Fapte 2:22-23).

Luca mai târziu consemnează cum Ștefan urmărește în detaliu povestea mântuirii lui Avraam către Hristos, „cel neprihănit” (Fapte 7:2).
52). Luca relatează apoi despre predica lui Pavel de la Antiohia din Pisidia, care începe cu Dumnezeu făcându-l pe Israel mare în Egipt,
dându-le țara făgăduită și acordându-le cererea pentru un rege, mai întâi Saul și apoi marele rege David:

amintește de Psalmul 78, unde regele David este punctul culminant. Dar Paul se mișcă

dincolo de regele David până la punctul culminant decisiv al istoriei răscumpărătoare: „Din aceasta

Postarii omului Dumnezeu a adus lui Israel un Mântuitor, Isus, așa cum a promis.”

Pavel spune apoi povestea lui Isus, îndemnând oamenii să creadă în el.

(Fapte 13:16-41) .83

În scrisorile sale, Pavel folosește, de asemenea, progresia istorică răscumpărătoare ca o modalitate

a predica pe Hristos. Pavel își începe scrisoarea către romani: „Pavel, un slujitor

a lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai dinainte prin profeții Săi

în sfintele scripturi, Evanghelia despre Fiul Său, care s-a coborât din David după

la trup...” (Romani 1:1-3). Mai târziu, Pavel se întoarce la Adam,

care a adus păcatul și moartea în lume și îl contrastează cu Isus

Hristos, a cărui „faptă de neprihănire duce la îndreptățire și la viață pentru toți” (Romani 5:18). În Galateni, Pavel scrie despre

promisiunile lui Dumnezeu către Avraam. și despre legea care a venit 430 de ani mai târziu și care a servit ca „ disciplinarul nostru până

la venirea lui Hristos, pentru ca noi să fim îndreptățiți prin credință” (3:24) El vorbește despre viața lui Isus pe pământ ca punctul

culminant al poveștii răscumpărării : „ Când a venit împlinirea vremurilor, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut dintr-o femeie, născut

sub Lege, să răscumpere pe cei ce erau sub Lege ...” (4:4-5). În Coloseni, Pavel scrie despre „taina care a fost ascunsă de-a lungul

veacurilor și generațiilor, dar acum a fost descoperită sfinților Săi” (1:26).84 Și în 2 Corinteni vorbește despre acum de

mântuirea: „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii!” (6:2)

Pavel nu folosește doar istoria răscumpărătoare a trecutului pentru a-L predica pe Hristos; El, de asemenea, de la mijlocul lui Hristos,

vorbește despre istoria mântuitoare viitoare. În

Efeseni scrie despre planul lui Dumnezeu: „În toată înțelepciunea și priceperea, El ne-a făcut cunoscută taina voii Sale, după bunăvoința

Lui, pe care a întemeiat-o în Hristos, ca plan pentru plinătatea timpului, ca să adune toate lucrurile în el...” (1:8-10).85 În 1 Corinteni 15,

Pavel vorbește

despre Hristos cel înviat ca „primile roade ale celor care au murit” și vorbește în detaliu despre restul secerișului care va fi adus la a doua
lui venire. Iar în Romani, el extinde viziunea noastră despre răscumpărare: nu este doar pentru poporul lui Dumnezeu, ci că „făptura însăși
va fi eliberată de robia ei spre putrezire și va dobândi libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (8: 21)

Calea respectării promisiunilor

Un alt mod în care scriitorii Noului Testament propovăduiesc Hristosul Vechiului

Voința este împlinirea promisiunii. Modul de îndeplinire a promisiunii este

încorporat în istoria răscumpărătoare, pentru că Dumnezeu își dă promisiunile într-o etapă de

poveste răscumpărătoare și le aduce la bun sfârșit în etapele ulterioare.86

Complexitate în respectarea promisiunilor

În Noul Testament, împlinirea este o categorie mult mai largă decât împlinirea unor promisiuni specifice.87 De exemplu, Matei este

cunoscut pentru „citatele formulate” ale sale. De zece ori repetă: „Toate acestea s-au întâmplat pentru a se împlini ceea ce Domnul

spusese prin profet”, urmat de un citat. Dar nu toate aceste citate sunt profeții despre viitor. În

Matei 2:15 citim despre fuga lui Isus în Egipt: „Aceasta trebuia să se împlinească

ceea ce Domnul spusese prin profet: „Din Egipt am

l-a numit pe fiul meu „”. Citatul este din Osea 11:1 și, ca atare, nu este a

promisiune sau predicție despre viitor, ci o declarație despre trecut care

Dumnezeu l-a numit pe Israel „fiul meu” din Egipt (Exod 4:22-23). Matei aici

folosește cuvântul „împlinește” nu pentru o făgăduință a lui Hristos, ci în cel mai bun caz pentru un tip de

Hristos.88 Trebuie să fim conștienți, așadar, de faptul că scriitorii Noului Testament folosesc

„împlinire” atât pentru promisiuni cât şi pentru tipuri.89

Dar lucrurile sunt și mai complicate, pentru că vorbesc scriitorii Noului Testament

de împlinire când referentul Vechiului Testament nu este nici promisiune, nici tip.

De exemplu, după ce a observat că Isus a spus pildele mulțimii, Matei

13:35 spune: „Aceasta a fost pentru a se împlini ceea ce s-a spus prin profet,

„Îmi voi deschide gura în pilde...” Citatul este din Psalmul 78:2.

Deși Psalmii nu sunt profeții, ei pot conține tipuri (gândiți-vă la

Psalmi despre împăratul biruitor și despre cel drepți care suferă). Dar asta

Citatul nu este o predicție, o promisiune sau un tip; cu toate acestea, Matei o include

în formula sa citează despre conformitate. Unii savanți clasifică această utilizare

a Vechiului Testament ca „un fel de interpretare supărătoare”. 90 Oricare ar fi

clasificare, este clar că Matei se uită înapoi la Vechiul Testament

din realitatea lui Hristos, și din această perspectivă, cartea sfântă este ca

O vale cu flori albe, toate arătând spre soare. „Matei vede

întregul Vechi Testament ca întrupare a promisiunii, în sensul de

prezentându-ne un Dumnezeu al harului și al scopului mântuitor, acțiuni eliberatoare,

şi pact de fidelitate faţă de poporul său. Asta generează un sens extraordinar

de așteptare și speranță, reflectate în toate părțile canonului ebraic. Prin urmare,

Toate tipurile de scris din Vechiul Testament (nu doar profețiile) pot fi folosite în

raportând acea făgăduință lui Isus. Realitatea dinamică a lui Isus a fost acoperită

în potențialul nu mai puțin dinamic al speranței viitoare a Vechiului Testament”. 91

În timp ce termenul „împlinire” din Noul Testament acoperă o gamă largă, ne interesează în mod specific canalul mai restrâns, evidențiat
și în Noul Testament, al împlinirii promisiunilor sau predicțiilor specifice din Vechiul Testament.

Îndeplinirea promisiunilor din Vechiul Testament

Însuși Vechiul Testament a demonstrat această formă de împlinire a promisiunii. De exemplu, Dumnezeu și-a repetat promisiunea lui
Avraam și Sara că vor primi un fiu (Geneza 18:10), iar un an mai târziu Dumnezeu și-a împlinit această făgăduință odată cu nașterea lui
Isaac (Geneza 21:2). Dumnezeu i-a promis lui Avraam și descendenților săi țara Canaanului (Geneza 17:8), iar cinci secole mai târziu,
Dumnezeu a împlinit această făgăduință (Iosua 21:43-45). Dumnezeu a promis/avertizat poporul lui Iuda că îi va trimite în exil, iar în 587
î.Hr. C. a dus la îndeplinire această ameninţare.

Pe lângă promisiunile care s-au împlinit în Vechiul Testament, altele

promisiunile sunt încă de așteptat să fie îndeplinite. Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam: „În voi toți

familiile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 12:3), nu au ajuns la finalul

împlinire în vremurile Vechiului Testament. Promisiunea lui Dumnezeu de a „întemeia o împărăție

care nu va fi niciodată distrus... Va rămâne pentru totdeauna” (Daniel 2:44; cf.

7:1314) nu s-a împlinit în vremurile Vechiului Testament. promisiunea lui Dumnezeu

a unei noi creații glorioase (Isa 65) nu s-a împlinit în Vechi

vremurile testamentare. Din cauza acestor promisiuni neîmplinite, Vechiul Testament

„El arată întotdeauna înainte, dincolo de el însuși și de propria experiență”. 92

Chiar și promisiunile respectate pot indica viitor. cel

Vechiul Testament ne familiarizează cu conceptul de împliniri multiple sau de împlinire progresivă, adică împlinirea inițială poate

îndeplini promisiunea împlinirii ulterioare. De exemplu, Dumnezeu îi promisese lui Avraam: „Voi face din tine un neam mare” (Geneza

12:2). Această promisiune a început să se împlinească odată cu nașterea lui Isaac, dar evident că a necesitat o completare suplimentară.

Exod 1:5

Avraam Isaac Iacov Egipt Canaan David Exil Rămășiță Viitorul

înregistrează că poporul legământului lui Dumnezeu a crescut la șaptezeci când au mers la

Egipt, dar promisiunea făcută lui Avraam aștepta o împlinire mai mare. Exod 1:7

relatează că „israeliții au fost rodnici și prolifici; s-au înmulțit și

au devenit extrem de puternici, încât pământul s-a umplut de ei”.

acum mulți oameni dar nu încă „o mare națiune”. Deci promisiunea încă aștepta

alte împliniri: darul pământului Canaanului și mai târziu darul lui

Marele Rege David. În cele din urmă, Israelul era o națiune mare; se părea că

Promisiunea a fost deplină. Dar la acel vârf, Dumnezeu a făcut o altă promisiune

David: „Casa și împărăția ta vor fi asigurate pentru totdeauna

eu; tronul tău va fi întărit pentru totdeauna” (2 Sam 7:16). Si

promisiune realizată din nou pentru viitor. Christopher Wright compară

îndeplinirea progresivă a unei „rachete de călătorie în timp, promisiunea este lansată,

revenirea pe pământ la un moment ultim al istoriei în împlinire parțială, doar pentru a fi relansată cu o nouă încărcătură de combustibil și
marfă pentru o altă destinație istorică etc. „93 Împlinirea progresivă a lui Dumnezeu
Promisiunea făcută lui Avraam de a deveni o națiune mare poate fi reprezentată după cum urmează:

Îndeplinirea promisiunilor din Noul Testament

Scriitorii Noului Testament au învățat nu numai calea împlinirii promisiunii

a Vechiului Testament dar mai ales a lui Isus. Într-una dintre primele sale

predici, în sinagoga din Nazaret, Isus a citit Isaia 61:1-2a despre

Slujitorul uns al Domnului care vestește anul favoării Domnului și

a proclamat: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură în audiența voastră” (Luca

4:21). Împlinirea tipurilor și promisiunilor Vechiului Testament a fost lui Isus

tema.94 Autodesemnarea preferată a lui Isus a fost „Fiul Omului”, ca în „”Tu

îl vei vedea pe Fiul Omului stând la dreapta Puterii” și „venind cu norii cerului”” (Marcu 14:62). Fiul Omului, desigur, este persoana pe
care Daniel a văzut-o „vinând cu norii cerului... Stăpânirea, gloria și regalitatea i-au fost date, pentru ca toate popoarele, națiunile și
limbile să-i slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, care nu va trece, și domnia Lui este una care nu va fi nimicită niciodată”
(Daniel 7:13-14). Isus, totuși, s-a văzut nu numai ca Rege etern, ci și ca

Slujitorul lui Iehova descris în Isaia (42:1-9; 49:1-13; 50:4-11; 52:13-53:12). De fapt, Isus a îmbinat aceste două figuri într-una singură. El
a spus: „Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45). Când și-a
sărbătorit Paștele final împreună cu ucenicii Săi, Isus le-a amintit de Slujitorul suferind al Domnului (Isaia 53:12), „Vă spun că trebuie să
se împlinească în Mine această Scriptură: „Și a fost numărat printre cei care nu au lege. „și într-adevăr, ceea ce este scris despre mine se
împlinește” (Luca 22:37; cf. 18: 31-33). Nu o dată, ci de două ori, Iisus a menționat aici că îndeplinea rolul de Slujitor în suferință. Când
Isus a fost arestat în Ghetsimani, a spus mulțimii: „Toate acestea s-au întâmplat,

Mai târziu, când eunucul etiopian l-a întrebat pe Filip despre identitatea slujitorului suferind din Isaia 53, „Ca o oaie a fost dus la măcel”.

Filip avea un răspuns gata: „Începând cu această Scriptură, i-a vestit vestea bună despre Isus” (Fapte 8:32). 35). Nu exista nicio îndoială
că Isus a îndeplinit rolul de Slujitor al lui Iahve (cf. Mt. 12: 15-21).

De fapt, în ceea ce îi privește pe scriitorii Evangheliei, Isus a împlinit promisiunile tuturor profeților. Marcu își începe Evanghelia:
„Începutul veștii bune a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum este scris în proorocul Isaia: „Iată, trimit înaintea ta pe solul Meu,
care îți va pregăti calea; glasul cuiva care strigă în deșert: „Pregătește calea de

Doamne, îndreptă-ți cărările” (1:1-3). Marcu își începe Evanghelia prin

subliniind că până și înaintemergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul, a fost promis

de către profeți (Mal 3:1 și Isaia 40:3).95 Apoi el raportează că Isus

Predicarea s-a concentrat pe împlinirea timpului însuși: „Vremea s-a împlinit și Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat; pocăiește-te și crede
în vestea bună” (1:15).

Spre deosebire de Marcu, Matei, care scrie în primul rând evreilor, se concentrează mult mai mult pe împlinirea promisiunilor din Vechiul
Testament. În Matei 1:22

găsim prima dintre formulele citate: „Toate acestea s-au întâmplat pentru a se împlini ceea ce spusese Domnul prin profet: „Iată, fecioara
va rămâne însărcinată și va naște un fiu și-i vor numi Emanuel”. „În contextul său inițial, această promisiune se referă la un semn către
Regele Ahaz, care a fost amenințat cu o invazie de către armatele combinate ale Siriei și ale lui Efraim.

Isaia îi spune lui Ahaz: „Domnul însuși îți va da un semn. Vedeți, tânăra este însărcinată și va naște un fiu și îl va chema

Emanuel... Înainte ca copilul să știe să respingă răul și să aleagă binele, țara de ai cărui doi regi te temi va fi pustie.”

(Isaia 7:14, 16). La câțiva ani după această profeție, Dumnezeu și-a împlinit promisiunea: Asiria a distrus Siria în 732 î.Hr., l-a învins pe
Efraim și a luat-o în robie zece ani mai târziu. Dar Matei vede o mai mare împlinire a acestei profeții în nașterea din fecioară (LXX,
parthenos) a lui Isus, care este cu adevărat Emanuel, Dumnezeu cu noi. Prin el, Dumnezeu nu va izbăvi numai poporul Său de dușmanii
lor, ci „de păcatele lor” (Matei 1:21).

Matei relatează apoi că chiar și preoții cei mai de seamă și cărturarii puteau deduce din Vechiul Testament „unde avea să se nască Mesia”.
Ei i-au spus lui Irod: „În Betleemul Iudeii, căci așa a scris proorocul: „Și tu, Betleemul, în țara lui Iuda, nu ești printre stăpânitorii lui Iuda,
căci de la tine va veni un conducător. care trebuie să păstorească poporul meu Israel”’ (Matei 2:4-6). Citatul este din Mica 5:2, dar Matei a
făcut câteva modificări pentru a-și concentra punctul de vedere. În primul rând, Mica 5:2

El a vorbit despre Betleem ca fiind „unul dintre micile clanuri ale lui Iuda”. Deoarece Hristos S-a născut în Betleem, Matei actualizează
statutul lui Betleem la „deloc printre conducătorii lui Iuda”. În al doilea rând, Matei a adăugat profeției lui Mica un vers din 2 Samuel 5:2
care descrie rolul lui David în Israel, „care este păstorul poporului meu Israel”. Ca și în primul său capitol, Matei subliniază din nou că
Isus împlinește promisiunile Vechiului Testament ca fiu și succesor al marelui rege David.

Luca folosește și respectarea promisiunilor, dar în felul său unic. Nu folosește citate formulate, ci „pur și simplu prezintă textul

eveniment... Lasă evenimentul să vorbească de la sine și să-și declare împlinirea.” 96

Luca își începe Evanghelia cu o amintire „de evenimentele care s-au împlinit între noi” (1:1). Atunci îngerul își amintește de promisiunea
lui Dumnezeu lui David (2

Sam 7:16) când îi spune Mariei că fiul ei va primi „tronul strămoșului său David. „El va domni peste casa lui Iacov pentru totdeauna și
împărăția lui nu va avea sfârșit” (1:32-33). Urmează cântecul Mariei, care vorbește despre „făgăduința pe care ea a făcut-o strămoșilor
noștri, lui Avraam și urmașilor lui” (1:55). Zaharia proclamă apoi că Domnul Dumnezeul lui Israel „ne-a ridicat un mântuitor puternic în
casa robului Său David, vorbind prin gura sfinților Săi profeți din vechime...”

(1: 69-70). Luca își încheie Evanghelia cu cuvintele lui Isus: „Totul este scris

despre mine, în legea lui Moise, trebuie să se împlinească profeții și psalmii” (24:44).

În Fapte, în mod similar, Luca folosește discursurile altora pentru a proclama

împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. La Rusalii, Petru își începe predica: „Acesta

Despre aceasta a vorbit profetul Ioel: în zilele din urmă Dumnezeu va fi

declară că voi turna Duhul Meu peste orice făptură. . "(2: 16-17). Într-o

Predica ulterioară, Petru face aluzie la slujitorul suferind al lui Isaia când îl cheamă pe Isus

„Robul” lui Dumnezeu (3:13, 26) și spune: „În felul acesta a împlinit Dumnezeu ceea ce avea

a prezis prin toți profeții că Mesia Lui va suferi” (3:18).97

Mai târziu, Filip folosește profeția Slujitorului suferind (Isaia 53:78) pentru a predica eunucului etiopian „vestea bună despre Isus” (8:32-
35). În predica de la Antiohia din Pisidia, Pavel relatează istoria lui Israel marelui rege David și spune: „Din urmașii acestui om,
Dumnezeu a adus lui Israel un Mântuitor, Isus, așa cum a promis”. Pavel continuă să vorbească despre Isus

suferinţa ca o împlinire a „cuvintelor profeţilor” şi să argumenteze că

„tot ce era scris despre el” trebuia împlinit (13:23, 27, 29). Pavel face aceeași notă înaintea lui Agripa când explică predicarea sa ca „nu
spune nimic mai mult decât ceea ce profeții și Moise au spus că se va întâmpla: că Mesia trebuie să sufere și că, fiind primul care va învia
din morți, va vesti lumina. atât poporului nostru, cât și neamurilor” (26:22-23).

Și în scrisorile sale, Pavel folosește calea împlinirii promisiunii de a-L predica pe Hristos. El își începe scrisoarea către romani, de
exemplu, vorbind despre „Evanghelia lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai dinainte prin profeții Săi în Sfintele Scripturi, Evanghelia
despre Fiul Său, care a coborât din David...” (1:1). - 3). Iar în capitolul cheie despre înviere, Pavel subliniază „că Hristos a murit pentru
păcatele noastre după Scripturi și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi...”. (1 Corinteni 15:3-4).

Înainte de a trece la tipologie, trebuie să luăm în considerare un ultim punct despre

promisiune îndeplinită Ne-am dat seama de îndeplinirea progresivă în

Vechiul Testament, adică o promisiune este împlinită și totuși rămâne deschisă

împlinire mai mare Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Hristos: în împlinirea celor vechi

Făgăduințele testamentului Hristos se transformă în noi promisiuni și mai mari ca amploare. În Galateni 3:29, Pavel scrie: „Dacă sunteți ai
lui Hristos, atunci sunteți sămânța lui Avraam, moștenitori după făgăduință. „Ramificațiile

Aceste promisiuni pentru noi sunt uimitoare. Cum a promis Dumnezeu lui Avraam că va fi al lui

Dumnezeu, atunci Dumnezeu promite că va fi Dumnezeul nostru în Hristos. Așa cum a promis Dumnezeu

Răscumpărarea urmașilor lui Avraam, atunci Dumnezeu ne promite răscumpărarea, dar

nu numai mântuirea temporară din sclavia fizică, din Egipt sau

Babilon, ci izbăvirea din robia păcatului și a vieții veșnice. si Dumnezeu

promite să ne dea „țara”, dar acum se extinde cu mult dincolo de țara lui

Canaan în toată țara. Isus spune: „Fericiți cei blânzi, căci vor
moșteniți pământul” (Matei 5:5). Într-o viziune, Ioan vede împlinirea lui Isaia

65, „un cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21:1).98 Dumnezeu încă promite

ne face „o națiune mare”, dar acum trece cu mult dincolo de împărăția lui David

și acoperă toate națiunile lumii. Isus a dat bisericii sale

poruncește: „Mergeți... și faceți ucenici din toate neamurile... Și ține minte, eu sunt

cu voi mereu, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28:19-20). Și așa în sfârșit

Se împlinește promisiunea lui Dumnezeu către Avraam: „În tine toate familiile pământului

va fi binecuvântat” (Geneza 12:3; Fapte 3:25).99

Calea tipologiei

Ca funcții de împlinire a promisiunii în istoria răscumpărătoare pentru că Dumnezeu

își face și își îndeplinește promisiunile în istoria răscumpărătoare, deci tipologia

Funcționează în istoria răscumpărătoare pentru că Dumnezeu acționează răscumpărător.

istoria în modele regulate.100 Dumnezeu îşi îndeplineşte planul răscumpărător nu

doar progresiv de la promisiune la împlinire, dar și uniform prin asemănarea actelor răscumpărătoare. Scriitorii Noului Testament pot,
prin urmare, să discearnă analogii între actele prezente ale lui Dumnezeu în Hristos și actele sale răscumpărătoare din Vechiul Testament.
„Tipologia Noului Testament este așa

urmând în esență principiile constante ale lucrării lui Dumnezeu în istorie,

dezvăluind „un ritm recurent în istoria trecută care este preluat mai pe deplin

și perfect în evenimentele Evangheliei „”. 101 Mai ales pentru că Noul

Scriitorii testamentului cred că Isus a introdus epoca mesianică, ei

vezi actele trecute de mântuire ale lui Dumnezeu ca umbre, prefigurari și tipuri de

noua eră care a răsărit în Hristos.102 Tipologia, prin urmare, este

caracterizată prin analogie şi escaladare.103

Presupoziţia principală care stă la baza interpretării tipologice este aceea că

Dumnezeu, ca Domn al istoriei, își elaborează planul răscumpărător în istorie. „Cel

Fundamentul exegezei tipologice din Noul Testament nu este doar „continuitatea scopului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei legământului
său”, ci și

Domnie în modelarea și folosirea istoriei pentru a dezvălui și a lumina scopul Său. Dumnezeu își scrie pildele în nisipurile timpului...
Lucruri care

au fost ascunse sau doar parțial revelate sunt acum descoperite Bisericii: cel

Comunitate mesianică: în care se face împlinirea”.

Providența lui Dumnezeu este fundamentul indispensabil al interpretării tipologice.

Complexitate în tipologie

Scriitorii Noului Testament, în general, nu folosesc cuvântul „greșeli de scriere” în a

sens tehnic Cuvântul apare de cincisprezece ori în Noul Testament dar

cu semnificații diferite, cum ar fi „semnul cuielor pe mâinile sale” (Ioan

20:25), „modul de a învăța” (Romani 6:17), „chipurile pe care le-ați făcut pentru

închinare” (Fapte 7:43), „modelul arătat pe munte”

(Evrei 8:5). David Baker concluzionează că greșelile de scriere nu sunt niciodată folosite

un sens tehnic și care poate fi tradus mai bine prin „exemplu” sau „pat

tern. „105 Leonhard Goppelt, pe de altă parte, argumentează: „Pe cât putem

Adică, Pavel a fost primul care a folosit cuvântul grecesc typos (adj. typikos) ca termen

pentru prefigurarea viitorului în istoria anterioară. Dumnezeu a tratat într-un mod tipic

(Typikos) cu Israel în deșert, într-un mod care este un model pentru ei

de-a face cu biserica în ultimele zile. Averile Israelului sunt tipuri

(typoi) experiențelor bisericești (1 Corinteni 10:11). „106 În altă parte

Goppelt se referă la Romani 5:14, unde Pavel vorbește despre Adam ca „un tip de

cel care urma să vină”. Comentariu: „În haosul universal el

cauzat, Adam este pentru Paul o greșeală de tipar, o prezentare anticipată, prin care

Dumnezeu sugerează viitorul Adam, și anume, Hristos în lucrarea sa universală de

mântuirea ...[Termenul] greșeli de scriere poate fi „forma goală” care face ca a

impresie opusă pe alt material. Pavel poate adopta termenul,

care îi era deja familiar în sensul de matriță originală, deoarece

o consoană a utilizării tehnice cu acest sens de bază. „107 Sunt de acord cu

Goppelt spune că Paul începe să folosească cuvântul greșeli de scriere într-un sens tehnic,108 dar

Chiar dacă Baker are dreptate, scriitorii Noului Testament pot folosi în continuare metoda pe care o numim tipologie fără a folosi cuvântul
greșeli de scriere într-un sens tehnic.

O altă complexitate este că scriitorii precum Matthew sunt foarte creativi

sugerând modele paralele între viața lui Isus și cea a Vechiului Testament

figuri precum Moise, Ilie și Israel și pe care unii savanți le numesc

paralele „tipuri” sau „interpretare tipologică”. Earle Ellis scrie: „The

imaginea lui Hristos din Matei este deosebit de sugestivă pentru rabinic

paralele între Moise și Mesia: Ca și Moise, el este mântuit de

Irod măcelărește, părăsește Egiptul, îi cheamă pe cei doisprezece fii ai

Israel', dă legea muntelui, face zece minuni (ca Moise,

zece plăgi), furnizează „mana” din cer”. Ellis admite că „imaginea

nu este sigur, „și că” cel puțin la fel de bun se poate stabili un caz că

Matei îl are în minte pe Hristos ca fiind „întruparea” lui Israel”. 109 Richard

Longenecker apără „paralele între Isus și națiune: un fiu al făgăduinței... eliberat de masacrul lui Irod..., Părăsirea Egiptului..., Trecând
apele..., Intrarea în deșert pentru a-l încerca”.................................................., numind pe cei „doisprezece fii ai lui Israel”..., dând Legea
lui

muntele..., făcând zece minuni...trimiţând pe cei Doisprezece la

„cucerește” pământul... hrănește mulțimile cu „mana” din ceruri. . .

și să fie transfigurat înaintea ucenicilor Săi. . . „110 Longenecker

concluzionează că „în spatele prezentării evanghelistului se află evreii

concepte de solidaritate corporativă şi corespondenţe tipologice în

istorie ... Isus este descris în Evanghelia după Matei ca întruparea lui

Israelul antic și antitipul fostei răscumpărări divine”. 111

Nu aș numi toate aceste paralele și aluzii ale lui Matei „tipuri”, 112

pentru că atunci când fiecare paralelă și aluzie este tipologie, nimic nu este tipologie.

Mai mult, este evident că astăzi nu putem folosi fiecare dintre aceste paralele și aluzii ca o punte pentru a predica pe Hristos. Să
presupunem că facem o predică despre Moise mântuit de la măcelul lui Faraon (Exod 2:1-10). Dacă ar fi să dezvoltăm predica „tipologic”,
Moise fiind un „tip”

despre Hristos care a fost mântuit de la măcelul lui Irod, am rata mesajul din Exod 2:1-10. Ideea este aceasta: nu toate paralelele
prezentate în Noul Testament sunt un tip; un tip este mai mult decât o paralelă. Cu toate acestea, putem discerne în Noul Testament o
formă de tipologie care este mai disciplinată și care poate fi folosită și astăzi ca o punte de la Vechiul Testament la Hristos în Noul
Testament.

Utilizarea tipologiei în Vechiul Testament

Găsim rădăcinile tipologiei în Vechiul Testament. De exemplu, Isaia

folosește frecvent imagini ale exodului din Egipt pentru a promite Israelului în

Exilul babilonian un nou exod. Întorcându-se în Canaan din Babilon, Israel

Nu a avut nevoie să treacă marea sau deșertul, dar acestea sunt imaginile pe care le folosește Isaia:

„Nu te teme, căci te-am răscumpărat... Când treci pe lângă

ape, voi fi cu tine... Așa vorbește DOMNUL, care face cale în

mare, o potecă în apele puternice... o să fac un drum în deșert și

râuri în deșert”. 113 Ieremia vorbeşte despre un nou legământ în termeni de

vechi; Este încă legământul harului, dar în noul legământ Dumnezeu promite:

„Voi pune Legea Mea în ei și o voi scrie în inimile lor” (Ier.

31:33). În această profeție vedem clar cele două elemente care le caracterizează

tipologie: corespondența dintre vechi și nou și escaladare. cel

Profeții promit și un alt rege David. Dumnezeu spune: „Voi stabili pe

un păstor, robul meu David, și el îi va hrăni... Iar eu, cel

DOMNUL va fi Dumnezeul tău și robul meu David va fi prinț printre

ei; Eu, Domnul, am vorbit. „114 Aici originalul regele David

funcționează ca tip pentru un rege cioban de mai târziu. Isaia (65:17-25) profetizează că Dumnezeu este „pe cale să creeze ceruri noi și un
pământ nou”. Din nou noi

observați cele două elemente care caracterizează tipologia: corespondența dintre acest pământ și noul pământ, precum și escaladarea: gata
de plâns, gata de mortalitate infantilă, „nu lucrați degeaba și nu faceți copii prin nenorocire... Lupul și mielul vor hrăni împreună... Nu vor
răni sau distruge...”

Utilizarea tipologiei lui Isus

Isus folosește tipologia atât pentru a stabili corespondența dintre evenimentele mântuitoare din trecut și propria sa lucrare, cât și pentru a
arăta escaladarea. El spune,

„Căci după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele monstrului marin, timp de trei zile și trei nopți, Fiul Omului va fi în inima
pământului. Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu această generație și o vor condamna, pentru că s-au pocăit la proclamarea lui
Iona și văd, ceva mai mare decât Iona este aici! „Atunci Iisus se referă din nou la judecata finală: „Regina de la Miazăzi se va ridica la
judecată cu această generație și o va osândi, pentru că a venit de la marginile pământului să audă înțelepciunea lui Solomon și să vadă
ceva mai mare”. că Solomon este aici! (Matei 12:40-42). Faptul că Isus îl folosește pe profetul neascultător Iona ca un tip al lui însuși
poate fi o surpriză, dar paralelele sunt limitate la „trei zile și trei nopți în pântecele monstrului marin” și predicarea ulterioară a lui Iona
care a dus la pocăință în Ninive. RT France comentează: „Corespondența teologică, principiul repetat al lucrării lui Dumnezeu, constă în
trimiterea unui predicator al pocăinței, a cărui misiune este atestată printr-un act miraculos de eliberare. Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe
Iona la Ninivieni, tot așa Iisus este trimis la iudeii din zilele sale. Tipologia îl plasează pe Isus în succesiunea solilor profetici ai lui
Dumnezeu către oameni. Acum, în trimiterea unui predicator al pocăinței, a cărui misiune este atestată de un act miraculos de eliberare.
Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe Iona la Ninivieni, tot așa Iisus este trimis la iudeii din zilele sale. Tipologia îl plasează pe Isus în
succesiunea solilor profetici ai lui Dumnezeu către oameni. Acum, în trimiterea unui predicator al pocăinței, a cărui misiune este atestată
de un act miraculos de eliberare. Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe Iona la Ninivieni, tot așa Iisus este trimis la iudeii din zilele sale.
Tipologia îl plasează pe Isus în succesiunea solilor profetici ai lui Dumnezeu către oameni. Acum, prin trimiterea unui

„mai mare decât Iona” (versetul 41), această metodă veche a lui Dumnezeu

Lucrarea a atins punctul culminant, iar într-un act mai mare de eliberare, Dumnezeu

va acredita această chemare supremă la pocăință”. 115

În Ioan 3:14-15, Isus se compară cu șarpele de aramă care

a fost ridicat de Moise (Numeri 21:9): „Așa cum Moise a ridicat șarpele în

pustie, așa trebuie să fie înălțat Fiul omului, pentru ca oricine crede

în ea poți avea viața veșnică”. Din nou, pare ciudat că Isus

fi comparat cu un șarpe, care în general funcționează în Scriptură ca

simbol al răului Dar paralela se limitează la înălțare, la credință.

necesar și durata de viață rezultată. Din nou, escaladarea de acest tip este

uimitor când se mișcă de la cei care s-au uitat la șarpe și au trăit,

numai pentru a muri după aceea, pentru cei care cred în Fiul Omului și trăiesc pentru...

întotdeauna.116

Găsim alte exemple de folosire de către Isus a tipologiei în Marcu 14:24, „Acesta

Este sângele meu al legământului [noului], care este vărsat pentru mulți”, și în

Ioan 6:49-51, unde Isus vede mana din pustie ca pe un tip al lui însuși: „Strămoșii tăi au mâncat mana în pustie și au murit.

Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca să se poată mânca din ea.

și nu mor, eu sunt pâinea vie care a coborât din cer.

Cine mănâncă această pâine va trăi pentru totdeauna... „Din nou observăm

analogie şi escaladare.117

Utilizarea tipologiei în Noul Testament

Folosirea tipologiei de către Pavel este cea mai explicită în Romani 5:12-19, cu folosirea cuvântului „typos” în versetul 14, „Adam, care
este un tip al celui ce avea să vină”. În acest pasaj, Pavel expune analogia dintre Hristos și Adam: fiecare este capul unei noi creații;
fiecare reprezintă „toate” (v 18). Pablo

subliniază analogia folosind de două ori conjuncțiile „la fel ca... așa” (vv

18-19). Adam este un tip al lui Hristos, dar Pavel arată că Hristos este opusul.

lui Adam Această tipologie antitetică118 îi permite lui Pavel să evidenţieze pe

urcând și mai mult. De două ori folosește „Nu-mi place”: „Dar cadoul gratuit nu este

ca raidul... Iar darul nu este ca efectul omului

păcatul” (v. 15-16). Și de două ori descrie la fel de mult lucrarea lui Hristos

mai eficient („mult mai sigur”): „Pentru că dacă mulți au murit din cauza

călcarea unui om, cu atât mai sigur are harul lui Dumnezeu și libertatea

darul în harul unui singur om, Iisus Hristos, a fost din belșug pentru mulți.”

iarăşi: „Dacă, din cauza fărădelegii unui singur om, moartea a exercitat stăpânire
Prin aceasta, cei care primesc abundență vor fi mult mai în siguranță.

al harului și darul gratuit al dreptății exercită stăpânire în viață

prin singurul om, Iisus Hristos” (v. 15, 17).119

În contrast cu această prezentare detaliată a analogiei și escaladei, Pavel folosește și forme mai simple de tipologie. În 1 Corinteni 5:7, de
exemplu, el scrie: „Mielul nostru Paști, Hristos, a fost jertfit”. Asta e tot

El trebuia să stabilească relația tipologică dintre jertfele (tipurile) anuale de miel de Paște și antitipul, Hristos.

Goppelt subliniază că „Paul nu caută

corespondenţa dintre tip şi antitip în asemănări superficiale dar în

Esența teologică a evenimentelor. Experiența Israelului la Marea Roșie

De exemplu, nu este un tip de botez pentru că ambele implică trecerea

apă, ci numai pentru că fiecare este un act mântuitor fundamental al lui Dumnezeu”. 120

După ce am analizat 1 Corinteni 10:1-13, Romani 5:12-19 și Romani 4,

Walter Roehrs ajunge și el la această concluzie: „În aceste pericope Paul

stabilește o analogie a corelației dintre relația omului cu Dumnezeu,

așa cum este descris în cele trei relatări ale Vechiului Testament și relația

lui Dumnezeu cu privire la Noul Testament... Analogia are ca element comun și unificator Cuvântul dinamic și performanța suverană a

Dumnezeu în toate cazurile.” 121 Având în vedere această legătură teocentrică dintre tip şi

antitip și pentru a evita utilizarea greșită a tipologiei, trebuie să adăugăm un al treilea criteriu: tipologia valabilă se caracterizează nu
numai prin analogie și escaladare între tip și antitip, ci și prin teocentricitate, adică atât tipul, cât și antitipul ar trebui să dezvăluie o
legătură semnificativă cu Dumnezeu. acționează în istoria răscumpărătoare.

Scriitorii Evangheliei folosesc adesea tipologia în moduri destul de subtile. Juan

scrie: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi și am văzut

slava Lui...” (1:14). Din traducerea în engleză, nu vom bănui niciodată

tipologie, dar grecul clarifică că „a trăit printre noi” este literal

„Tabernacol printre noi”. În Vechiul Testament „slava lui Iehova

a umplut cortul” (Exod 40:34). Acum Ioan proclamă împlinirea

Acest tip în Isus, Cuvântul făcut trup. În continuare, Ioan Botezătorul prezintă

Isus cu cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul

lumea! „(Ioan 1:29, 36). În venirea lui Isus, el vede împlinirea

mielul din Vechiul Testament sacrifică pentru a ispăși păcatul (cf. 1 Pet. 1:19; Apocalipsa

5:6 etc.). Marcu afirmă că Isus „a fost în pustie patruzeci de zile” (1:13),

amintindu-și probabil cele patruzeci de zile în care Moise a postit (Exod 34:28). Cu

Predica de pe munte, Matei îl reprezintă pe Isus ca noul Moise care

„s-a suit pe munte” (Matei 5:1; cf. LXX, Deut. 9:9), a proclamat

Tora pentru veacul nou și „se coborase de pe munte” (Matei 8:1;

cf. LXX, Exodul 34:29).122 Ioan relatează că soldații nu au încălcat

Picioarele lui Isus Ioan comentează: „Aceste lucruri s-au întâmplat pentru ca Scriptura să se împlinească: „Niciunul din oasele Lui nu va
fi frânt” (19:33, 36). Ioan Îl reprezintă aici pe Isus ca antitipul mielului de Paște ale cărui oase nu trebuiau frânte (Exod 12:46; Num.
9:12).
Mai mult decât orice alt scriitor al Noului Testament, autorul cărții Evrei este

cunoscut pentru utilizarea tipologiei.123 Deși folosește doar cuvântul „greșeli de scriere”.

o dată, 124 indică tipuri cu alte cuvinte precum copie sau schiță

(hipodeigma, 8:5; 9:23; antitypos, 9:24), umbră (skia, 8:5; 10:1) și simbol (pilda, 9:9). El își începe scrisoarea, în mod semnificativ,
amintind cititorilor săi progresul istoriei răscumpărătoare: „Cu mult timp în urmă, Dumnezeu a vorbit strămoșilor noștri în multe și
diverse moduri prin profeți, dar în aceste zile din urmă El ne-a vorbit printr-un Fiu... . „(1:1-2). Jeffrey Sharp susține că „cheia pentru
înțelegerea gândirii autorului este să realizezi că el vede toată Scriptura în mod fundamental din perspectiva istoriei mântuirii.

Hristos este împlinirea finală a planului pe termen lung al lui Dumnezeu de a împăca omenirea cu Sine. „Această perspectivă înseamnă
că” pentru autorul nostru, Bătrânul

Pactul cu evenimentele sale, instituțiile și oamenii din punct de vedere istoric și

a prefigurat și a „umbrit” metafizic realitatea lui Dumnezeu

planul răscumpărător să fie realizat în Hristos și Noul Său Legământ”. 125 Aceasta

Viziunea aduce la lumină multe tipuri de Hristos în Vechiul Testament.

De exemplu, Melhisedec ca „preot al Dumnezeului Prea Înalt” și ca „rege al dreptății” și „rege al păcii” „seamănă” cu Fiul lui Dumnezeu
(7:1-3).

Moise este un tip al lui Hristos: Moise „a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus este vrednic de mai multă
slavă decât Moise... Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu ca slujitor, pentru a mărturisi despre lucrurile care aveau să fie
spuse mai târziu. .

Hristos, însă, a fost credincios peste casa lui Dumnezeu ca un fiu...” (3:2-6). Marele preot este și un tip al lui Hristos: marele preot care
face „o jertfă de ispășire pentru păcatele poporului” prefigurează pe marele preot „care stă la dreapta tronului Maiestății din ceruri”

(2:17; 8: 1-6). Mai mult, marele preot care sacrifică „sângele caprelor și al vițeilor” prefigurează pe marele preot care își jertfește „sângele
său, obținând astfel răscumpărarea veșnică” (9:12-14; 10:1-10). Mai mult, „Hristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâini omenești, o
simplă copie a celui adevărat, ci a intrat în cerul însuși, ca să se arate acum în prezența lui Dumnezeu pentru noi” (9:24-28). Și astfel
cortul Vechiului Testament prefigurează

„Cortul adevărat pe care l-a întemeiat Domnul, și nu orice muritor” (8:2). cel

Autorul cărții Evrei vorbește și despre „primul legământ” și „al doilea”

care este „mai bine” (8:6-13). Și îl identifică pe Hristos ca „mijlocitorul unui nou legământ, pentru ca cei chemați să primească moștenirea
veșnică promisă” (9:15).

Goppelt concluzionează din Evrei că „tipologia este o comparație

relație și este organizată mai degrabă calitativ decât cantitativ. cel

tipul nu este în esență o versiune în miniatură a antitipului, dar este un

prefigurare într-o etapă diferită a istoriei răscumpărătoare care indică

contur sau caracteristici esențiale (skia, parabolă - eikon) ale realității viitoare

.....126

Calea analogiei

Pe lângă progresia istorică răscumpărătoare, împlinirea promisiunii și tipologia, un alt mod pe care Noul Testament îl folosește pentru a
predica pe Hristos Vechiul Testament este analogia. Analogia își găsește rădăcinile și în Vechiul Testament, unde naratorii evidențiază
frecvent continuități în povestea pe care o relatează prezentând evenimente și oameni de mai târziu, mai mult sau mai puțin după imaginea
unor evenimente și oameni anterioare. De exemplu, naratorul Genezei

„îl descrie pe Avraam ca, într-un fel, un nou Adam, unul în care destinul

umanitatea ar decide. „El desenează și pe José salvând” pe toată lumea

lume” (Geneza 41:57) de la o foamete universală ca analogă cu mântuirea lui Noe

umanitatea unui potop universal127. În plus, „chivotul” mic al lui Moise salvează

el din apele Nilului este reprezentat ca analog cu arca lui Noe

salvându-l de apele potopului. Samuel este prezentat mai târziu ca

un alt Moise şi David este un alt Iosua128. Utilizarea analogiilor

între evenimente și oameni anterioare și ulterioare, scriitorii Vechiului Testament au putut sublinia atât continuitatea, cât și progresul în
relațiile lui Dumnezeu cu poporul Său.

Scriitorii Noului Testament folosesc, de asemenea, analogia pentru a stabili continuitatea.

și progresul în relațiile lui Dumnezeu cu Israel și prin Hristos cu

Biserică. Elizabeth Achtemeier subliniază pe bună dreptate că „această corespondență,

Această analogie între vechiul Israel și noul are ca unică bază pe

istoria mântuirii, în care biserica este înțeleasă ca realizare a

acel popor nou al lui Dumnezeu, creat în Hristos, care a fost promis în Vechiul

Testament”. 129

Putem descrie calea analogiei de a predica pe Hristos din vechime

Testament ca trecere de la ceea ce a fost Dumnezeu pentru Israel la ceea ce a făcut Dumnezeu

Hristos este pentru biserica Noului Testament.130 Spre deosebire de

analogie de tipologie, analogia aici este între relația lui Dumnezeu cu Israel și relația lui Hristos cu biserica. Această relație permite
accentuări diferite.

(1) cod ------------------------------• Hristos

(3) -----------------------------------•

(2) Israel ----------------------------» biserică

Scriitorii Noului Testament subliniază uneori analogia dintre Dumnezeu și Hristos (1), alteori între Israel și biserică (2), și apoi din nou
între relația dintre Dumnezeu și Israel și relația dintre Hristos și biserica lui (3 ). Vom nota câteva exemple în fiecare categorie.

Scriitorii Noului Testament pot aplica pasajele din Vechiul Testament ale lui Isus care vorbesc despre Dumnezeu care acționează pentru
a-și răscumpăra poporul Israel. De exemplu, Maleahi proclamă: „Iată, îmi trimit mesagerul să pregătească calea înaintea mea
[Domnului]...”. (3:1) Potrivit lui Matei, Isus folosește acest verset pentru a indica faptul că Ioan Botezătorul și-a pregătit calea (11:10).

Ezechiel vorbește despre Dumnezeu ca despre Păstorul cel bun (34:11-16; cf. Isaia 40:11). În Ioan 10:1-16, Îl auzim pe Isus spunând: „Eu
sunt Păstorul cel bun”. De fapt, după cum am notat mai sus, cuvintele lui Isus „Eu sunt” din Ioan fac aluzie la Iahve, marele EU SUNT al
Vechiului Testament. În Isus Hristos, Iehova și-a vizitat din nou poporul și a locuit printre ei pentru a se face cunoscut pentru mântuirea
lor (Ioan 1:14-18).

Analogia nu arată doar că Isus în Noul Testament continuă lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar poate, de
asemenea, să sublinieze corespondența dintre Israel și biserică. De exemplu, în Vechiul Testament, Israelul este reprezentat ca mireasa lui
Iahve (Ieremia 2:2; Os 2:14-20). În Noul Testament, Pavel vorbește despre biserică ca despre mireasa lui Hristos (2 Corinteni 11:2;
Efeseni 5:32). Și Petru se poate adresa bisericii Noului Testament cu cuvintele străvechi rostite pentru prima dată lui Israel (Deut. 10:15;
Exod 19:6): „Voi sunteți un neam ales, o preoție împărătească, un neam sfânt, poporul lui Dumnezeu...” (1 Petru 2:9).

Adesea se face analogia între relația dintre Dumnezeu și Israel și Hristos și biserică. Ioel spune despre Dumnezeu: „Toți cei care

chemați Numele Domnului va fi mântuit” (2:32). Pavel spune despre Hristos:

„Dacă mărturisești cu buzele tale că Isus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit”; și apoi îl
citează pe Ioel: „Toți cei care vor chema numele Domnului vor fi mântuiți”.

(Romani 10:9, 13). În Isaia, Dumnezeu spune: „Îmi va pleca orice genunchi, orice limbă va jura” (45:23). În Filipeni, Pavel citează un
imn creștin timpuriu, „...pentru Numele lui Isus să se plece orice genunchi... și orice limbă să mărturisească că Isus Hristos este Domnul,
spre slava lui Dumnezeu Tatăl” (2:10). -11).
Calea temelor longitudinale

Biblia dezvăluie dezvoltarea treptată a temelor, deoarece Dumnezeu dezvăluie progresiv mai mult despre Sine și despre voința Sa pe
măsură ce își desfășoară planul răscumpărător în istorie. Vedem această dezvoltare a temelor deja în Vechiul Testament însuși. De
exemplu, unii dintre Psalmi celebrează victoriile regilor prezenți sau viitori. Dar în timpul exilului, când există

Fără rege davidic, profeții extind această temă a victoriei regale

Regele viitorului Mesia Regele.131

Scriitorii Noului Testament îl predică și pe Hristos prin extinderea Vechiului

Teme din testamentul lui Hristos, reinterpretându-le în lumina lui Hristos.

Probabil că au învățat asta de la Isus însuși, pentru că deseori îl lua pe Bătrân

Teme testamentare precum Împărăția lui Dumnezeu sau legământul sau legi specifice

și le-a intensificat în lumina propriei sale veniri. Matei oferă a

exemplu bun în Predica de pe Munte, unde Isus reiterează:

extinde și aprofundează multe teme ale Vechiului Testament. John Bright afirmă:

„Pretutindeni, Noul Testament preia temele cheie ale Vechiului

și le dă un nou sens în Hristos”. 132

De exemplu, tema principală a mântuirii se găsește la începutul Vechiului Testament și se întoarce direct la Isus Hristos. Potrivit Genezei,
răscumpărarea se bazează pe dorința lui Dumnezeu de a-și salva creația de răzvrătirea creaturilor sale punând vrăjmășie între sămânța
șarpelui și sămânța femeii (Geneza 3:15). În plus, se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu către Avram: „În tine vor fi binecuvântate
toate familiile pământului” (Geneza 12:3). Evenimentul central răscumpărător din Vechiul Testament este eliberarea lui Israel din sclavia
Egiptului. Moise îi amintește lui Israel că Dumnezeu și-a ținut jurământul: „Pentru că Domnul te-a iubit și a ținut jurământul pe care l-a
jurat strămoșilor tăi, Domnul te-a scos cu mână puternică și te-a răscumpărat din casa robiei”. ". (Deuteronom 7:8) Dar răscumpărarea are
un preț: o „răscumpărare” trebuie plătită; Numai sângele unui miel fără pată va face pe îngerul morții să treacă peste casele israeliților
(Exod 12:13). Mai târziu, în istoria răscumpărării, o răscumpărare trebuie plătită sclavilor liberi (Lev. 25: 47-49). În Noul Testament, Isus
aplică plata unei răscumpări propriei sale misiuni: „Fiul lui

Omul a venit. . . să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45; cf. 1 Corinteni 7:23; 1 Tim. 2: 6). Și Pavel leagă atât
răscumpărarea, cât și salvarea cu lucrarea lui Isus: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greșelilor noastre, după bogăția
harului Său [a lui Dumnezeu]”.

(Efeseni 1:7).

O altă temă care poate fi urmărită în Noul Testament este tema sacrificiilor. În Vechiul Testament, Dumnezeu a stipulat cu atenție
cerințele Sale cu privire la jertfe: jertfe pentru păcat, jertfe pentru vină, arderea drojdiei. Noul Testament proclamă că jertfa lui Hristos pe
cruce a împlinit toate aceste sacrificii (tipologie). Dar această împlinire nu înseamnă că Dumnezeu nu mai cere sacrificii. Scriitorii Noului
Testament continuă tema Vechiului Testament, dar o aplică într-un mod nou. Petru îndeamnă biserica „să fie o preoție sfântă, să aducă
jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Pet. 2: 5). Și Pavel scrie: „Vă rog să vă prezentați trupurile ca pe o jertfă vie,
sfântă și plăcută lui Dumnezeu...”

(Romani 12:1; cf. Evrei 13:15-16).

Uneori se face aluzie la o temă din Vechiul Testament cu un singur cuvânt.

Marcu relatează în povestea lui Isus liniștind furtuna pe care „au fost ucenicii săi

Au fost uimiți și și-au spus unul altuia: „Cine este acesta?

Îi ascultă vântul și marea? "'(4:41). Ucenicii încă nu pot ști

cine este Isus, dar Marcu naratorul ne-a dat un indiciu: „S-a trezit și

El a certat vântul „(v 39)”. Verbul grecesc epitimao în greaca veche

Testamentul este proprietatea lui Yahweh. Yahweh „dojenește” canalele mării

(Ps 18:15), Adâncul primordial (Ps 104:5-9), marea (Nah 1:3b-5), râuri

(Isaia 50:2), călăreț și cal (Ps 76:6), armate asiriene (Isaia 17:13), răi

neamuri (Ps 9:5) și Satana (Zaharia 3:1-2)." 133 În prima sa minune înregistrată
în Marcu, Isus „a mustrat” un duh necurat (1:25); atunci el va „dojeni”

Satana, „Dă-te în spatele meu, Satana!” (8:33) Prin urmare, când Isus este aici

„dojenește” vântul, punctul lui Marcu este clar: în Isus îl vedem pe Iahve în acțiune

luptând împotriva haosului și căutând să restabilească ordinea în regatul său.134

Calea contrastului

Noul Testament îl propovăduiește și pe Hristos ca contrast. În timp ce celelalte forme se concentrează pe continuitatea dintre Vechiul
Testament și Hristos, contrastul se concentrează pe discontinuitatea pe care o aduce Hristos. De exemplu, vedem o mare diferență în
modul în care Dumnezeu a căutat să-și restabilească împărăția pe pământ înainte de Hristos și după Hristos. Pentru a-și restabili împărăția
sacră în vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu i-a poruncit lui Israel

„distruge complet” cele șapte națiuni păcătoase care trăiesc în țara promisă împreună cu altarele, stâlpii, stâlpii sacri și idolii lor (Deut. 7:
1-6). Prin contrast, în vremurile Noului Testament, Isus poruncește bisericii sale „să facă ucenici din toate neamurile, botezându-i în
numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt și învățându-i să asculte de tot ce v-am poruncit eu”. . (Matei 28:19-20).

Putem vedea, de asemenea, o mare diferență între modul în care se aștepta ca Israel să îndeplinească cerințele vechiului legământ și modul
în care se aștepta ca creștinii să îndeplinească cerințele noului legământ. Ieremia prezisese deja acest contrast: „Nu va fi ca legământul pe
care l-am făcut cu strămoșii lor, când i-am luat de mână ca să-i scot din țara Egiptului, legământ pe care l-am încălcat...” Sinai
Legământul cerea ascultare de prevederile legământului care erau exterioare, scrise pe table de piatră. Nu așa și noul legământ: „Voi pune
Legea Mea în ei și o voi scrie în inimile lor” (Ieremia 31:32-33). Isus inaugurează acest nou legământ cu moartea și învierea Sa:

„Acest pahar este noul legământ în sângele meu” (1 Corinteni 11:25). Apostolul Pavel, în special, subliniază această diferență între lege ca
o cerere exterioară și legea pe care Duhul o scrie în interior în inimile noastre. El le spune corintenilor: „Voi arătați că sunteți o scrisoare
de la Hristos, pregătită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe table ale inimii
omenești” (2 Corinteni 3: 3)

Ca o expoziție finală, Predica de pe Munte conține o serie întreagă de contraste între învățăturile lui Isus și Tora Vechiului Testament
interpretată de rabini: „Ați auzit că s-a spus celor din vechime: „Să nu ucizi. ......................................................— Dar îți spun asta dacă
ești

supărat pe un frate sau pe o soră, vei fi susceptibil de judecată... Aţi auzit că s-a spus: „Să nu comite adulter”. Dar vă spun că oricine se
uită la o femeie cu poftă a comis deja adulter cu ea în inima lor... Se mai spunea: „Cine divorțează de soția sa, să-i dea un certificat de
divorț”. Dar iti spun... Din nou, ai auzit. . . , „Să nu juri mincinos”. Dar iti spun... Ați auzit spunând: „Ochi pentru ochi și dinte pentru
dinte”. Dar iti spun... Ați auzit spunând: „Îți vei iubi aproapele și vei urî pe vrăjmașul tău”. Dar eu vă spun: iubiți-vă pe vrăjmașii voștri și
rugați-vă pentru cei ce vă persecută. . „(Matei 5:21-48).

În capitolul următor vom examina aceste moduri ale Noului Testament de a predica pe Hristos Vechiul Testament în lumina discuțiilor
hermeneutice contemporane.

CAPITOLUL 6

Metoda hristocentrică

„Ar trebui să citim Scripturile cu scopul expres de a-L găsi pe Hristos în ele. Oricine se abate de la acest obiect, deși se poate obosi de-a
lungul vieții în învățare, nu va ajunge niciodată la cunoașterea adevărului; Pentru că ce înțelepciune putem avea fără înțelepciunea lui
Dumnezeu?

Calvin, Comm. IOAN 5:39

ÎNCĂCÂT METODA de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament pe care o propun aici se află între metoda teocentrică a lui Calvin
și metoda hristologică a lui Luther, o voi numi metoda hristocentrică sau, mai precis, metoda hristocentrică mântuitor-istoric. Metoda
hristocentrică completează metoda teocentrică de interpretare a Vechiului Testament, căutând să facă dreptate faptului că povestea lui
Dumnezeu despre aducerea împărăției sale pe pământ este centrată în Hristos: Hristos, centrul istoriei răscumpărătoare, Hristos, centrul
Scripturilor. Când predicăm orice parte a Scripturii, trebuie să înțelegem mesajul ei în lumina acelui centru, Isus Hristos.

ISTORIC-RESCUMPTOR

INTERPRETARE CENTRICA PE HRISTOS

Acum ar trebui să fie clar că preocuparea noastră nu este să-L predicăm pe Hristos excluzând „sfatul deplin al lui Dumnezeu”, ci să
vedem întregul sfat al lui Dumnezeu, cu toate învățăturile, legile, profețiile și viziunile sale, în lumina Iisuse Hristos, ar trebui să fie
evident că nu ar trebui să recitim pe Hristosul întrupat în textul Vechiului Testament, care ar fi eisegesis, ci mai degrabă ar trebui să
căutăm modalități legitime de a predica pe Hristos Vechiul Testament în contextul Noului Testament. .

Interpretarea mântuitoare-istorică încearcă să înțeleagă un pasaj al Vechiului Testament mai întâi în propriul său context istorico-cultural.
doar după

Am auzit un pasaj așa cum a auzit Israelul, putem merge mai departe pentru a înțelege acest mesaj în contextele generale ale întregului
canon și ale întregii istorii a răscumpărării. În acest moment apar întrebări despre Isus Hristos, centru. Vom discuta mai întâi aceste două
mișcări interpretative de bază și apoi vom lua în considerare modalități legitime de a predica pe Hristos Vechiul Testament.

În primul rând, înțelegeți pasajul în propriul său context istoric

Prima responsabilitate a unui predicator este să încerce să înțeleagă mesajul lui

pasaj selectat în contextul istoric-cultural propriu. După cum spune John Bright

„Toată predicarea biblică trebuie să înceapă cu o exegeză gramatical-istoric

a textului, cu tot ce presupune asta... Oricare ar fi mesajul

în mod legitim pentru ascultătorii de astăzi, trebuie să crească și să rămână fidel,

sensul său inițial”. l

Acest sens istoric original este important pentru predicatori deoarece

oferă singurul punct obiectiv de control împotriva derivării totul din text

tipuri subiective și arbitrare de mesaje. „Odată ce sensul simplu are

a fost abandonat, controlul asupra interpretării a dispărut și Scripturile pot

înseamnă orice înseamnă spiritul (și cine va spune dacă este Duhul Sfânt sau

predicator?) poate vedea în ea. „2 Pe lângă faptul că oferă un punct obiectiv de

control pentru a deriva sensul contemporan al unui pasaj, sensul original poate evita, de asemenea, o reducere hristomonică a sensului său
(cum am văzut în Vischer), deoarece mesajul original al Vechiului Testament este în mod clar centrat pe Dumnezeu.

Pentru a descoperi semnificația originală și istorică a unui pasaj, predicatorii trebuie să facă dreptate celor trei componente ale textului
împletite: literar, istoric și teocentric. Deși în practica reală a interpretării, de multe ori puteți lucra cu toate cele trei componente în același
timp, de dragul analizei vom dezlega șirurile și vom analiza întrebările specifice pe care fiecare le pune în interpretarea textului.

Interpretarea literară

În categoria interpretării literare trebuie mai întâi să ne întrebăm cum se face

înseamnă 3 Adică ce gen de literatură este acesta? Narativ?

Înţelepciune? Psalm? Profeție? De asemenea, ce subgen sau formă a făcut

autor? Lege? Parabolă? Proverb? Plânge? Autobiografie? Proces? În fine, trecând la formele mai mici, ce figuri de stil a folosit autorul?
Metaforă? Asemănător? Hiperbolă? Ironie? Acestea sunt cum să însemne

Întrebările trebuie să primească răspuns înainte de a putea răspunde cu încredere la întrebarea ce înseamnă, deoarece întrebarea cum
ghidează ce.

În continuare putem trece la întrebarea: Ce a însemnat? În acest moment în

Procesul de interpretare a întrebării noastre ar trebui să se limiteze la: Ce a făcut

Ce înseamnă în contextul acestei cărți? Iată mai multe întrebări literare

este necesar să ne întrebăm: dacă este o poveste, care sunt conflictul și rezolvarea? 4 Dacă este

Este un argument, care este fluxul argumentului? În plus, ce structuri retorice a folosit autorul pentru a-și exprima punctul de vedere?
Repetiţie? Paralelism?

Chiasma? Chiar? În plus, trebuie puse întrebările gramaticale obișnuite: forme de substantive, verbe și propoziții, precum și sintaxă. În
sfârșit, cum funcționează pasajul în contextul acestei cărți?

Interpretare istorică

Interpretarea istorică se adâncește în întrebarea semnificației unui text punând două întrebări de bază. În primul rând, care a fost sensul
dorit al autorului pentru ascultătorii săi inițiali? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să punem mai multe întrebări despre autor,
ascultătorii inițiali, perioada aproximativă, cadrul social și geografic și scopul scrierii. Pe scurt, cine a scris acest text? pe cine? când?
Unde? si pentru ca?

Ultima întrebare „de ce” introduce a doua întrebare de bază la care trebuie să se răspundă sub interpretare istorică: ce nevoie a
ascultătorilor a încercat să răspundă autorul? Această întrebare este deosebit de importantă pentru predicatori, deoarece încearcă să
descopere relevanța inițială a pasajului, care va forma puntea de a prezenta relevanța. Mesajul original al autorului și nevoia ascultătorilor
săi sunt legate ca o săgeată și o țintă. Nevoia lui Israel la acea vreme era ceea ce scriitorul Vechiului Testament urmărea prin mesajul său.

Interpretarea teocentrică

Savanții vorbesc adesea despre „interpretare teologică”, dar mulți sunt de acord cu asta

Este un termen pe care diferiți oameni îl folosesc în sensuri diferite. Vom folosi

termenul „interpretare teocentrică” deoarece descrie exact

întrebare importantă la care trebuie să se răspundă în acest moment: Ce înseamnă asta?

pasaj dezvăluie despre Dumnezeu și voia Lui? Întrebarea se referă la Dumnezeu nu în

abstractul dar așa cum a fost revelat în relația sa cu ei

creație și creaturi. Această întrebare, prin urmare, încearcă să descopere ce

pasajul spune despre faptele lui Dumnezeu, providența lui Dumnezeu, legământul lui Dumnezeu, legământul lui Dumnezeu

legea, harul lui Dumnezeu, credincioșia lui Dumnezeu etc. Statele lui Gerhard von Rad

că „preocuparea principală a scrierilor Vechiului Testament” este aceea a lui Israel

„relația cu Dumnezeu.”5 John Rogers adaugă perceptiv: „În timp ce Dumnezeu este

Subiect al propriei sale istorii, el a ales cu blândețe și irevocabil

include-ne Aici se află cheia celui mai profund sens al existenței umane.

ca provenind din intenția lui Dumnezeu; a vieţii umane primite şi trăite ca

credință în Dumnezeu. „6 Cu o interpretare literară și istorică solidă,

Interpretarea teocentrică poate să nu fie necesară, dar predilecția noastră pentru

o ușoară abordare centrată pe Dumnezeu a literaturii Vechiului Testament necesită acest lucru

întrebare suplimentară, se va dovedi a fi o legătură importantă pentru

predicare centrată pe Hristos.

În continuare, înțelegeți mesajul în contextul Canonului și al istoriei răscumpărătoare

Predicatorii creștini nu pot predica un text din Vechiul Testament în mod izolat, dar trebuie să înțeleagă întotdeauna textul în contextul
întregii Biblii și al istoriei răscumpărătoare. Pur și simplu predicarea mesajului unui text din Vechiul Testament în mod izolat înseamnă
predicarea unei predici din Vechiul Testament, deoarece poveștile revelației și mântuirii au evoluat mai departe. Prin urmare, o predică
creștină despre un text din Vechiul Testament va trece în mod necesar în Noul Testament.

Acest lucru este evident atunci când textul conține o făgăduință care se împlinește în Hristos: predicatorii nu se pot opri cu promisiunea, ci
vor continua în mod firesc predica până la împlinirea ei. Același lucru se întâmplă și când textul conține un tip care se împlinește în
Hristos: s-ar trece în predică de la tip la Antitip. Și același lucru se întâmplă atunci când textul relatează o temă care este dezvoltată în
continuare în Noul Testament: s-ar trece în predică de la tema Vechiului Testament la cea mai recentă dezvoltare a acesteia în Noul
Testament.

Necesar pentru predicarea expozitivă solidă

Clasificarea „predicarii textuale” este uneori înțeleasă greșit ca

propovăduind doar mesajul textului selectat. Dar termenul „textual

predicarea „a fost creată pentru a contrasta predicarea biblico-textuală cu cea de actualitate

predicare; Nu s-a intenționat niciodată să limiteze predica strict la

mesajul text selectat izolat de contextul său. Putem evita

această neînțelegere folosind termenul „predicare expozitivă”, întotdeauna

evităm confuzia de definiții în jurul acestui termen care variază de la versuri

Explicarea inversă și aplicarea (mai precis omilia) la predicare

într-un pasaj biblic „mai lung de două sau trei versete”. 8 Expozitiv

a predica, după cum indică numele său, înseamnă a expune, a lăsa deschis, sensul lui

Textul predicării în contextele sale. Merrill Unger a oferit o amendă

descrierea „predicarii expozitive”: manipularea textului „într-un asemenea mod

decât sensul său real și esențial așa cum a existat în mintea celui

un anumit scriitor biblic și așa cum există în lumina contextului general

a Scripturii este clarificată și aplicată nevoilor actuale ale

ascultători. „9 Predicarea expozitivă sănătoasă necesită întotdeauna aceste trei concepte de bază

trece: de la (1) determinarea sensului inițial, la (2) sensul în contextul întregului canon, la (3) aplicarea acestui sens pentru ascultătorii
noștri de astăzi.

Interpretare canonică

Înțelegând semnificația unui pasaj în contextele istoriei canonice și răscumpărătoare, putem distinge și cele trei aspecte ale interpretării
literare, istorice și teocentrice, dar de această dată întrebările din fiecare clasificare vor fi mult mai largi.

La acest nivel, interpretarea literară este interpretare canonică și pune întrebarea: Ce înseamnă acest pasaj (nu doar în contextul cărții, ci)
în contextul întregii Biblii? Făgăduințele Vechiului Testament sunt împlinite treptat până când sunt împlinite la Prima sau a Doua Venire
a lui Hristos; teme biblice se dezvoltă de la Vechiul Testament la Noul; Legile biblice se dezvoltă de la Vechiul Testament la Noul.
Datorită progresului în istoria și revelația răscumpărătoare a lui Dumnezeu, cineva va descoperi atât continuitatea, cât și discontinuitatea
în promisiunile, temele și legile Vechiului Testament.

Mântuitorul-Interpretare istorică

La acest nivel mai larg, interpretarea istorică este o interpretare istorică răscumpărătoare și nu se întreabă: Care a fost sensul dorit al
autorului pentru ascultătorii săi inițiali? Dar cum informează contextul istoric răscumpărător al creației către noua creație sensul
contemporan al acestui text? Contextul istoriei răscumpărătoare va dezvălui atât continuitatea, cât și discontinuitatea. De exemplu, când
cineva predică despre un pasaj precum Geneza 17:9-14, tema textuală este: „Fă împrejur pe fiecare dintre voi ca semn al legământului lui
Dumnezeu”. Dar a predica acest mesaj astăzi ar însemna a predica o predică din Vechiul Testament. Predicatorii creștini vor trebui să
examineze ce se întâmplă cu această rânduială din Vechiul Testament în istoria răscumpărătoare. Ei vor descoperi curând că primul sinod
al bisericii creștine a abandonat cerința tăierii împrejur (Fapte 15) și că botezul a devenit treptat semnul noului legământ (Col 2:11-12).
Mai mult, acest semn a fost aplicat atât bărbaților, cât și femeilor (Galateni 3:27-29). Prin urmare, în lumina contextului istoric
răscumpărător, tema predicii se schimbă de la „Fă împrejur pe fiecare om dintre voi ca semn al legământului lui Dumnezeu” la

„Botezează toate mădularele trupului lui Hristos ca semn al legământului lui Dumnezeu”.

Pentru a face dreptate atât temei textuale a Vechiului Testament, cât și dezvoltării sale ulterioare, s-ar putea dori să se mulțumească cu o
temă de predică care acoperă atât tăierea împrejur, cât și botezul: „Aplică semnul legământului lui Dumnezeu întregului popor al
legământului lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, când contrastul se dovedește a fi atât de mare, ar trebui să luăm în considerare selectarea
ca text de predicare a unuia dintre pasajele Noului Testament și dezvoltarea acestuia în contextul ordonanței Vechiului Testament cu
privire la tăierea împrejur.

Interpretare hristocentrică

La acest nivel, interpretarea teocentrică este interpretarea hristocentrică și depășește întrebarea anterioară: Ce dezvăluie acest pasaj despre
Dumnezeu?

si vointa ta? la întrebările, Ce înseamnă acest pasaj în lumina

Iisus Hristos? Și ce dezvăluie acest pasaj despre Isus Hristos?

Christopher Wright susține: „Putem vedea în mod legitim în eveniment sau

în înregistrarea acestuia, niveluri suplimentare de importanță în lumina finalului

a istoriei, adică în lumina lui Hristos”. 10 De exemplu, „Privind înapoi

evenimentul [exodului]... în lumina plinătății mântuirii lui Dumnezeu

realizare în Isus Hristos, putem vedea că chiar și exodul original a fost

nu se preocupă doar de aspectele politice, economice și sociale ale

Situația din Israel. A existat și un nivel de opresiune spirituală în

Supunerea lui Israel zeilor Egiptului”. 11

Unii savanți vorbesc despre aceste niveluri suplimentare de importanță pe care noi

descoperi în contextele largi ale canonului și istoria răscumpărătoare ca

sensus plenior, cel mai complet sens.12 Alții preferă să vorbească despre un „„teologic”

sens literal, „care” nu înseamnă nimic mai mult decât sensul

Scriptura citită în întregime și în analogiafidei [regula credinței]”. 13 Totuși

alţii preferă să vorbească de interpretare canonică.14 Eu continui să favorizez

nume care se referă la contextul cel mai larg posibil și dă recunoașterea cuvenită faptelor lui Dumnezeu în istorie, „interpretare izbăvitor-
istoric”. Indiferent de numele pe care l-am folosi, punctul important este că un pasaj înțeles în contextul întregii Biblii și al istoriei
răscumpărătoare poate dezvălui mai multă semnificație decât a vrut inițial autorul său. De exemplu, este puțin probabil ca autorul Numerii
21 să fi realizat că, spunând povestea șarpelui de bronz, el a desenat un tip al lui Hristos. Tipul din acest pasaj

Este descoperit doar din perspectiva Noului Testament atunci când Isus folosește acest eveniment pentru a-și proclama propria lucrare
mântuitoare.

Întrebarea: Ce dezvăluie acest pasaj despre Isus Hristos? dă naștere la întrebarea mai specifică: Care dintre cele șase căi pe care le
descoperim în Noul Testament conduc la Hristosul întrupat? Progresie istorică răscumpărătoare? Respectarea promisiunilor? Tipologie?
Analogie? Probleme longitudinale? Sau contrast?

Datorită finalizării Noului Testament, acum putem adăuga la aceste șase moduri un al șaptelea mod pe care predicatorul îl poate folosi:
referințe la Noul Testament. Această formă suplimentară dă naștere unei alte probleme, și anume, unde să plasăm referințele Noului
Testament în ordinea noastră destul de logică de a afirma

întrebări despre căile care conduc de la text la Hristos. Pentru că noul

Scriitorii testamentului au fost inspirați, prima noastră înclinație ar putea fi să plasăm

Aceste referințe sunt primele pe lista noastră. Dar am văzut că aceşti scriitori

Ei se referă uneori la pasaje din Vechiul Testament pur și simplu pentru a le ilustra pe ale lor

mesaje specifice în loc să proclame și să răspândească mesajul

pasaj pe care îl citează.15 În plus, dacă există un singur Noul Testament

referință, am putea fi tentați să citim textul Vechiului Testament prin această lentilă unică. Dar aceasta a fost una dintre obiecțiile noastre
împotriva „potrivirii” textului Vechiului Testament cu unul din Noul Testament: ar putea influența interpretarea pasajului Vechiului
Testament. Cel mai bine pare, așadar, să luăm în considerare orice referință din Noul Testament fie la sfârșitul, fie la sfârșitul celor cinci
forme de continuitate, chiar înaintea formei de contrast. În această poziție, referințele din Noul Testament ne pot confirma constatările, ne
pot corecta percepțiile și neglijările sau pot oferi noi unghiuri.

De obicei, se pot apăra mai multe dintre aceste șapte moduri. Asta face

Nu înseamnă că predicatorii ar trebui să folosească toate formele descoperite în predică;

în interesul unei predici unificate, ei ar trebui să folosească numai acele forme care sunt

în conformitate cu tema predicii. În lumina discuțiilor contemporane,

Vom examina acum pe rând aceste șapte moduri în care modernul

Predicatorul îl poate predica pe Hristos din Vechiul Testament.16 Deşi există

Unele forme se suprapun și pot fi adesea folosite în combinație, ne vom uita la multe exemple pentru a afla ce este.

distinctiv în toate sensurile. Vom începe discuția noastră cu modul în care depind toate celelalte moduri: progresia istorică
răscumpărătoare.

CALEA RĂSCUTĂRII-ISTORIC

PROGRESIE

Progresul izbăvitor-istoric este modalitatea fundamentală de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament. Istoria răscumpărătoare, sau
istoria împărăției, este piatra de temelie care stă la baza tuturor celorlalte căi care conduc la Hristos în Noul Testament. Astăzi se mai
numește istoria răscumpărătoare

„metanarativ” sau „Povestea”.

Puncte fundamentale în istoria răscumpărătoare

Am văzut că meta-narațiunea care stă la baza Scripturilor are anumite puncte fundamentale: Creație-Toamnă-Răscumpărare-Noua Creație.
Din perspectiva faptelor lui Dumnezeu în istorie în încercarea de a aduce Împărăția Sa pe pământ, am putea evidenția mai bine aceste
puncte principale:

1. Creația: actele lui Dumnezeu de a transforma haosul în împărăția sa structurată (Geneza 1-2);

2. Răscumpărarea în vremurile Vechiului Testament: actele lui Dumnezeu, după căderea în păcat, de a-și răscumpăra poporul Israel
pentru a fi o lumină pentru națiuni (Geneza 3-Mal 4);

3. Răscumpărarea prin Isus Hristos: acțiunile lui Dumnezeu în Isus pentru a răscumpăra toate națiunile și a restabili creația Sa căzută în
împărăția Sa (Matei 1Apocalipsa 20); și

4. Noua creație: victoria finală a lui Dumnezeu asupra răului și stabilirea împărăției sale perfecte pe pământ (Apoc. 21-22).

Walther Zimmerli a surprins grafic fluxul Vechiului Testament

secţiune a istoriei răscumpărătoare cu imaginea unui râu: „Când examinăm

de-a lungul Vechiului Testament, ne trezim implicați într-o poveste grozavă a

trecerea de la promisiune la împlinire. Curge ca un pârâu grozav.

aici alergând repede, aparent odihnindu-se într-o apă liniștită,

şi totuşi înaintând în ansamblu spre un scop îndepărtat care stă

dincolo de sine.”17 Acest scop este Isus Mesia și, în cele din urmă, domnia lui

Dumnezeu pe o creație restaurată și transformată.

Caracteristicile istoriei răscumpărătoare

Istoria răscumpărătoare este baza pentru predicarea lui Hristos din Vechiul Testament. Donald G. Miller susține: „Pentru a-i confrunta pe
oameni cu întrebarea crucială a lui Hristos, predicarea noastră trebuie să se concentreze pe istoria mântuirii. Nu confruntăm oamenii cu
Hristos când predicăm teologia

idei, nici prin îndemnuri etice, ci prin repetarea evenimentelor mântuitoare cuprinse în Scriptură. „19 Interpretarea alegorică, cu zborurile
sale de fantezie,

deviat de la temelia solidă a istoriei răscumpărătoare și este, prin urmare

Fiind respins. Forma deistă/seculară a criticii istorice moderne

Spectacolul, în mod ironic, s-a încheiat într-o situație și mai proastă: cu ea

presupozițiile l-au eliminat pe Dumnezeu ca Domn suveran și agent în istorie

şi astfel a pierdut complet viziunea unei singure poveşti răscumpărătoare.20 Chiar

Wilhelm Vischer, cu „conceptul său de martor”, prezintă paralele fără

clarificând perspectiva istorică răscumpărătoare și, din acest motiv,

exegeza ei ni se pare arbitrară.”21 Indiferent de modul în care o folosim

Când Îl predică pe Hristos din Vechiul Testament, ei trebuie să se inspire din istoria răscumpărătoare a lui Dumnezeu și/sau din istoria
revelației lui Dumnezeu.

Pe lângă recunoașterea istoriei răscumpărătoare ca bază pentru

propovăduind pe Hristos din Vechiul Testament, trebuie să remarcăm alte două

caracteristicile istoriei răscumpărătoare. Căci este povestea mântuirii lui Dumnezeu

poporul său și restabilirea creației sale, istoria răscumpărătoare este centrată pe Dumnezeu.
După cum spune Georges Florovsky: „Biblia... este istoria acțiunilor lui Dumnezeu

cu poporul său ales. Biblia consemnează în primul rând faptele lui Dumnezeu și

fapte puternice, Magnalia Dei. Procesul a fost inițiat de Dumnezeu „22.

Recunoașterea faptului că istoria răscumpărătoare este centrată pe Dumnezeu este importantă deoarece stabilește legătura cu actul
culminant al lui Dumnezeu în Hristos.

O altă caracteristică a istoriei răscumpărătoare este că este a

istorie. În ciuda întreruperilor, se oprește și pornește, progresează constant până când

Scopul tău final. „Există un început și un sfârșit, care este și un scop...

Există o poveste compusă, dar unică, de la Geneza la Apocalipsa.

Și această poveste este istorie. Există un proces în desfășurare între acești doi

puncte terminale... Fiecare moment anume este corelat cu ambii termeni și

Are, așadar, un loc propriu și unic în cadrul ansamblului. Nici un moment

prin urmare poate fi înțeles decât în context complet și

perspectivă. „23 Pentru că istoria răscumpărătoare este o istorie unificată, sunet

Interpretarea necesită ca fiecare parte a acestei povești să fie interpretată în contextul începutului și sfârșitului sau scopului ei.

Calea progresiei istorice mântuitoare

În consecință, calea progresiei istorice răscumpărătoare îi vede pe toți Anticii

Textul testamentului și destinatarii săi în contextul istoriei dinamice a lui Dumnezeu,

care progresează constant și atinge punctul culminant în viață, moarte și

învierea lui Isus Hristos și, în cele din urmă, în noua creație.

bătăi întregi ale Vechiului Testament cu o bătaie eshatologică puternică. Fiecare

pasajul într-un fel sau într-o oarecare măsură exprimă sau face ecou mesajul: „Doamne

Acţionează! Dumnezeu vine! Dumnezeu este credincios promisiunilor sale de legământ! A lui

Mila durează în veci! Dumnezeu nu va respinge poporul Său ales!

Dumnezeu pregătește mântuirea.”25 Din poziția noastră ulterioară în mântuire

istoria, nu trebuie doar să ascultăm acest ritm eshatologic, ci și să recunoaștem

împlinirea ei în prima și a doua venire a lui Isus. Ross Mackenzie

scrie: „De aceea, o predică creștină poate fi ținută din Vechi

Testament pentru că întreaga sa istorie duce la Hristos și găsește satisfacție în

el. În o mie de pasaje din Vechiul Testament, predicatorul creștin vede

adâncimi de importanță nu sunt evidente pentru vechiul Israel, pentru că el știe unde

povestea a ieșit la iveală.” 26

Ne putem imagina evoluția istorică răscumpărătoare după cum urmează: din moment ce povestea răscumpărătoare din Vechiul Testament
progresează în mod constant spre centrul ei al actelor climatice ale lui Dumnezeu în Hristos, predicatorii creștini nu trebuie decât să își
situeze textul de predicare în sfera istoriei răscumpărătoare pentru a simți mișcarea lui Hristos.

Calea progresiei mântuitoare-istorice în narațiune

Progresul izbăvitor-istoric funcționează mai ales bine pentru predicare.

Hristos al narațiunii istorice. De exemplu, dacă facem o predică despre

narațiunea lui David și Goliat, nu putem izola această narațiune de

curgerea istoriei răscumpărătoare și să-l păstreze pe David pentru adunare ca un erou

al cărui curaj trebuie să-l emulăm în lupta împotriva individualilor noștri Goliați.

În schimb, ar trebui să încercăm să descoperim sensul acestei narațiuni în

contextul întregii istorii mântuitoare. Pentru a face această mișcare, se poate

util să ne amintim un pas intermediar. Narațiunile din Vechiul Testament pot fi

înțeles pe trei niveluri: cel mai de jos nivel este a vedea istoria ca pe ceva personal

istorie, nivelul mediu o vede ca istorie națională, iar nivelul superior

este să o înțelegem ca istorie răscumpărătoare. Gordon Fee și Douglas Stuart

scrieți: „Fiecare narațiune individuală a Vechiului Testament (nivel inferior) este cel puțin a

parte din cea mai mare narațiune a istoriei Israelului din lume (mediul

nivel), care, la rândul său, face parte din narațiunea finală a creației lui Dumnezeu și

Răscumpărarea Sa (nivelul superior). Această ultimă narațiune merge mai departe

Vechiul Testament prin Noul Testament. Nu vei face dreptate complet

oricărei narațiuni individuale fără a-și recunoaște rolul în celălalt

Două ". 27

Aplicând aceste idei la narațiunea lui David și Goliat, la nivelul de jos citim povestea personală a tânărului David cu o praștie și o piatră
care l-a ucis pe uriașul filistean Goliat. La acest nivel, povestea se adresează multor oameni, iar unii predicatori se grăbesc să sublinieze
David drept modelul nostru de curaj. Dar autorul biblic nu este interesat de această istorie personală ca atare; Interesul tău este la nivel
mediu. El face tot posibilul să arate că această poveste despre David și Goliat este o parte importantă a istoriei naționale/regale a
Israelului: Samuel tocmai îl unsese în secret pe tânărul păstor David ca rege peste Israel (1 Sam 16). Apoi (1 Sam 17), tânărul rege păstor
îl salvează pe Israel de inamicul lor, ucigându-l pe Goliat. Mesajul este: David, regele uns al lui Dumnezeu,

Acum suntem gata să trecem la următorul nivel: Ce înseamnă această poveste în totalitatea istoriei răscumpărătoare a lui Dumnezeu?
Rețineți că David nu are încredere în propria sa putere, arme sau abilități. David spune: „Vin la voi în numele Domnului oștirilor,
Dumnezeul oștirilor lui Israel... pentru ca tot pământul să cunoască că este un Dumnezeu în Israel și toată adunarea aceasta să știe că
Domnul nu mântuiește cu sabia și sulița, pentru că lupta este

De la domnul . . „(1 Sam 17:45-47). Esența acestei povești este, așadar, mai mult decât înfrângerea dușmanului regele Israelului; Esența
este că Domnul însuși învinge dușmanul poporului său. Această temă plasează acest pasaj pe drumul istoriei împărăției lui Dumnezeu care
duce direct la victoria lui Isus asupra Satanei. Această poveste de vrăjmășie a început imediat după căderea în păcat, când Dumnezeu i-a
spus șarpelui (identificat mai târziu ca Satana): „Voi pune vrăjmășie între tine și femeie și între descendenții tăi și ai ei; el te va lovi în
cap.” și-i vei lovi călcâiul” (Geneza 3:15). Astfel, bătălia dintre David și Goliat este mai mult decât o înșelătorie personală; Este mai mult
decât ca regele lui Israel să învingă un inamic puternic;

„în iazul de foc și de pucioasă” (Apocalipsa 20:10). În predică, deci, se poate urmări calea progresiei istorice răscumpărătoare de la bătălia
lui David și Goliat până la bătălia lui Hristos și Satana. Și pentru a aplica acest pasaj la poporul lui Dumnezeu astăzi, se poate urmări
progresul istoric răscumpărător până în zilele noastre, când biserica, trupul lui Hristos, este încă angajat în această bătălie universală.
Aplicarea precisă va diferi în funcție de circumstanțele bisericii. Dacă biserica țintă a cuiva suferă persecuție, cineva poate mângâia
poporul lui Dumnezeu cu asigurarea că „bătălia este a DOMNULUI”: în Hristos el a biruit și va birui.

Dacă biserica căruia i se adresează este angajată în luptă, dar depinde de propriile forțe, cineva poate îndemna poporul lui Dumnezeu să-i
permită lui Dumnezeu să lucreze prin ei, căci Dumnezeu luptă dându-și putere pe slujitorii Săi. Ideea este că progresia istorică
răscumpărătoare poate oferi nu numai o abordare centrată pe Hristos, ci și o aplicație contemporană.

Calea progresiei istorice răscumpărătoare în literatura psalmilor și a înțelepciunii Progresul istoric răscumpărător ne permite să-L
predicăm pe Hristos nu numai din narațiunea istorică, ci și din alte genuri ale literaturii antice.
Voi. Luați, de exemplu, Psalmii. În Psalmul 84 psalmistul

își exprimă dorul de a merge la templu, „curțile Domnului”.

Predicatorii aplică adesea dorința psalmistului direct poporului lui Dumnezeu.

astăzi, de parcă istoria răscumpărătoare nu ar fi avansat. Predicatorii le spun

congregații, „Acel dor pe care ar trebui să-l avem când mergem la biserică!” În

În schimb, B. Holwerda observă progresul istoriei răscumpărătoare: „The

Psalmistul nu putea intra în curți decât de câteva ori pe an; nu putea

a-și crește familia sau a-și avea slujba în templu, iar asta l-a făcut

geloși pe vrăbiile și rândunelele care își făceau cuiburi în templu.

Dar această lipsă este împlinită în Hristos. Prin ea, lăcașul de cult este

crescut peste tot; viața de familie și munca sunt acum legate permanent de

templu. Acum avem acces nu numai la terase, ci și la sfinții din

sfinți Deci aplicarea acestui pasaj este: Cât de bogați suntem după

Rusaliile! Și există loc de avertizare: Cum vom scăpa dacă

neglijăm o mântuire atât de mare? Infidelitatea în frecventarea bisericii poate

atunci va fi mustrat mult mai aspru”. 28

Literatura de înțelepciune este notoriu dificilă pentru predicarea centrată pe Hristos, dar și aici progresia istorică răscumpărătoare poate
deschide uneori un focus. Să presupunem că ne propunem să facem o predică despre Eclesiastul 12:1-8. Tema noastră este „Amintiți-vă
de Creatorul vostru în tinerețe!” Autorul îi instruiește pe tinerii din Israel să-și amintească de Creatorul lor „înainte să vină zilele de
necaz”. În acel moment al istoriei răscumpărătoare, ei și-au cunoscut Creatorul prin actele sale de salvare a Israelului și prin revelația Sa
la creație. Astăzi îl cunoaștem pe Creatorul nostru nu numai prin revelația sa generală și revelația sa specială către Israel; Îl cunoaştem
mai ales prin Isus Hristos. În Hristos vedem nu numai puterea și tăria Creatorului nostru, ci mai ales iubirea lui mântuitoare pentru
poporul Său și pentru creația Sa. Cu cât mai mult, deci, ar trebui să fim motivați să ne amintim de Creatorul nostru, și asta nu numai în
tinerețea noastră, ci și în „zilele necazului”.

CALEA ÎMPINIRII PROMISIUNILOR

Îndeplinirea promisiunii a căzut în vremuri dificile în secolul al XX-lea.

Potrivit lui Brevard Childs, „ultima încercare academică cuprinzătoare de a apăra înțelegerea tradițională creștină a mesianismului
Vechiului Testament ca o dezvoltare organică unificată conform structurii canonului ebraic... a fost cea a lui Hengstenberg (Hristologia
Vechiului Testament...)”. . Cele două volume au fost publicate cu aproape 150 de ani în urmă și traduse în engleză în 1854. Childs susține
că „noua critică literară” a lui Wellhausen și a altora, datorită „redacției radicale a

Materialul biblic a spart partea din spate a înțelegerii tradiționale a

creșterea mesianismului Vechiului Testament. „29 Spargerea” spatelui

înțelegerea tradițională „exagerează considerabil cazul, pentru sursă

critica şi rezultatele sale nu au fost acceptate în segmente mari de

Protestantism, romano-catolicism și mai ales ortodoxia răsăriteană;

De asemenea, după multe încercări de revizuire, a fost eclipsat destul de bine

de noua critică literară (critica narativă) a anilor 1980, care

a abandonat rezultatele mixte ale criticii sursei în favoarea finalei

text.30 Mai mult decât atât, biserica a acceptat întotdeauna ca inspirație

Scripturi care nu sunt surse ipotetice din spatele textului, ci mai degrabă versiunea finală, canonică

text. Este adevărat însă că scrierea radicală a lui Wellhausen a durat mult.

a aburului cercetării care caută să arate dezvoltarea treptată în

Predicții mesianice din Vechiul Testament de la Geneza 3:15 la Maleahi 4:5-6.

Childs afirmă că astăzi „marea majoritate a savanților Vechiului Testament

leagă originea unei speranțe mesianice cu înființarea

Monarhia davidică care și-a primit legitimitatea divină în 2 Samuel 7. "31

Din fericire, unii savanți au o viziune mai largă asupra promisiunii lui Dumnezeu decât

pur și simplu „speranța mesianică” 32, iar alții caută să urmărească chiar „speranța mesianică”.

speranță” înapoi la Geneza 3:15.33 În orice caz, în canonic

Scripturile, așa cum sunt primite de biserică, conceptul de făgăduință lui Dumnezeu merge înapoi la promisiunile legământului lui
Dumnezeu față de Avraam (Geneza 12:1-3), și chiar dincolo de aceasta la Geneza 3:15.

Edmund Clowney scrie: „Când Vechiul Testament este interpretat în

în lumina propriei sale structuri de promisiune și când acea promisiune este văzută ca

împlinit în Isus Hristos, atunci sensul Vechiului Testament poate fi

predicat în profunzime teologică și putere practică. Predicarea pe care o face

Ne concentrarea asupra lui Hristos va pierde întotdeauna dimensiunea profunzimii din Vechi

Revelația voinței. „34 Așadar, cum ar trebui predicatorii de astăzi să predice pe Hristos ca

împlinirea promisiunilor din Vechiul Testament?

Reguli speciale pentru respectarea promisiunilor

Pe măsură ce căutăm să folosim respectarea promisiunilor, trebuie să luăm în considerare în mod special

două reguli de interpretare a promisiunilor Vechiului Testament. În primul rând, ține cont

că Dumnezeu în general își împlinește promisiunile progresiv, în rate, de vreme ce

au fost. Observăm o împlinire progresivă deja în Vechiul Testament.

William LaSor pune în contrast profeția biblică cu simpla predicție a viitorului

eveniment. El scrie: „Profeția, în sensul că dezvăluie o parte din Dumnezeu

scop mântuitor, este capabil de a fi umplut, de a atinge plenitudine, astfel încât

când este plin este împlinit. Dacă înțelegem profeția în acest sens,

Nu ne mai punem întrebarea „Este profeția capabilă de mai mult de una?”

conformitate?' Este capabil să umple din ce în ce mai mult până când este complet

împlinit.”35 De exemplu, deși Petru în ziua Cincizecimii

a declarat: „Aceasta s-a spus prin profetul Ioel”, mai multe dintre prezicerile lui Ioel așteaptă încă împlinirea, precum: „Soarele se va
preface în întuneric și luna în sânge, înainte de ziua cea mare și cumplită a Domnului” ( Ioel 2:31).

În al doilea rând, în interpretarea textului, treceți de la promisiunea Vechiului

Testament până la împlinirea în Hristos și înapoi la Vechiul Testament

text. Willem VanGemeren explică: „Pentru a nu rata întregul impact al

mesajul profetic ca bază pentru speranța în promisiunea lui Dumnezeu,

Exegetul creștin trece de la mesajul Vechiului Testament la cel Nou

Testament, explorați progresul împărăției lui Hristos și întoarceți-vă

înapoi la mesajul profetic pentru a stabili mai clar cum

Cuvântul s-a împlinit, se împlinește și se va împlini. Pericolul există

de a citi Noul Testament în Vechiul Testament și, prin urmare, lipsesc aspecte ale speranței și promisiunii găsite în pasajul Vechiului
Testament, dar
care nu au fost menționate în citatul Noului Testament”. 36

Având în vedere aceste două reguli, vom examina câteva promisiuni din Vechiul Testament.

Făgăduințele în profeți

Promisiune Întoarce-te am auzit Prima Venire a lui Ziua Judecății și

rămășiță Jubileul deplin
Isus în zorii
Isaia 61:1-4 583 î.Hr
Jubileului

Vom începe cu cel mai evident loc în care să căutăm promisiunile mesianice: profeții. În Isaia 61:1-4, Dumnezeu dă poporului Său din
exilul babilonian minunata făgăduință de eliberare: „Duhul Domnului DUMNEZEU este peste mine... Ei vor construi ruinele antice...; Ei
vor repara cetățile ruinate” (v. 1, 4). Această profeție s-a împlinit inițial în anii de după 538 î.Hr. C., când rămășița s-a întors din exil. Dar
aproximativ 570 de ani mai târziu, când Iisus a citit acest pasaj în sinagoga din Nazaret, el a proclamat o împlinire mai mare: „Astăzi s-a
împlinit această Scriptură în audiența lui” (Luca 4:21). Acum, în loc să ne completăm interpretarea în acest punct, ne întoarcem la textul
nostru și observăm, de exemplu, că Isus nu a menționat „

Când predicăm despre Dumnezeu dăruind regelui Ahaz, sub amenințarea Siriei și a lui Efraim, semnul lui Emanuel (Isaia 7:11-17), știm
că acesta s-a împlinit cu ceva timp înainte de 732 î.Hr. C. când Tiglat-Pileser a învins ambele ţări.

Dar Matei vede o împlinire mai mare, mai ales în numele copilului, așa cum reiese din traducerea sa suplimentară a lui „Emanuel”: „Toate
acestea s-au întâmplat pentru a se împlini ceea ce Domnul spusese prin profet: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată și Ei vor da naștere
unui fiu și-i vor numi Emanuel.

adică „Dumnezeu este cu noi”” (Matei 1:22-23). În acest caz, „Dumnezeu este cu noi”, o temă antică din Vechiul Testament, oferă
deschiderea pentru noi împliniri. Înainte ca Isus să se înalțe la Tatăl, el le promite ucenicilor Săi

„Și iată, vă trimit ceea ce a promis tatăl meu; deci rămâneți aici, în cetate, până vă vor îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49). Această
făgăduință s-a împlinit în ziua Cincizecimii, când „au fost plini de Duhul Sfânt” (Fapte 2:4): Dumnezeu este cu noi. Dar promisiunea de

„Dumnezeu este cu noi” se extinde chiar și dincolo de epoca bisericii la noua creație când, în glasul lui Ioan, „Caminul lui Dumnezeu este
printre muritori. El va locui cu ei; Ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei” (Apoc. 21: 3). Prin urmare, putem sublinia
împlinirea acestei profeții în patru puncte principale:

Promisiun femeie tânără Isus este Spirit Sfant Dumnezeu cu

noi
e 732 î.Hr Emanuel
Rusaliile Noua Creatie
Emanuel Înfrângerea inamicilor
Înfrângere
a
Zaharia 9:9-10 oferă un alt exemplu de împlinire a promisiunii în profeți. Matei vede împlinirea versetului 9 în cartea intrării triumfale a
lui Isus în Ierusalim: „Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin profet, care a zis: „Spune fiicei Sionului: Iată,
împăratul tău vine la tine. smerit, călare pe un măgar și pe un mânz, mânzul măgarului”’ (21:4-5). După ce am observat împlinirea în Isus,
ne întoarcem la textul nostru și descoperim elemente din profeția pe care Isus trebuie încă să o împlinească: „El va porunci pacea între
neamuri; stăpânirea lui va fi de la mare la mare și de la râu până la marginile lui. pământul” (Zac. 9:10).

Făgăduințele din psalmi

Făgăduințele mesianice se găsesc nu numai în profeți, ci și în

Psalmii Deși Psalmii nu sunt genul literar al profeției,

numiți „psalmi regali” (de exemplu, Ps. 2, 18, 20, 45, 72, 89 și 110) încep să

Ele funcționează ca o profeție a venirii lui Mesia. Ei au sărbătorit inițial

încoronarea unui rege al lui Iuda (p. de exemplu, Sal. 2, 72 și poate 110) sau a

regele domnitor (pag. de exemplu, Psalmul 45). John Stek subliniază că acești Psalmi proclamă

statutul regelui ca uns al lui Dumnezeu și declară ce va realiza Dumnezeu

prin el și prin dinastia lui. Astfel ei vorbesc și despre fiii lui David să- i vadă - și în exil și în epoca post-exil, când nu domnea niciun rege,
i-au vorbit lui Israel doar despre marele Fiu al lui David căruia

profeții îl anunțaseră ca fiind cel în care legământul lui Dumnezeu cu David avea să fie încă împlinit.”37 James Mays sugerează că, sub

influența profeției mesianice de mai târziu, psalmii regali înșiși au venit într-o etapă ulterioară a istoriei lor pentru a fi citiți ca speranță

pentru cel care vine... Odată ce Isaia a ajuns pe scenă, psalmii au început să fie târâți în contextul profeției în sine și au trecut într-un alt

gen. înăuntru vechi

Istoria testamentului în sine, acești psalmi înșiși au început să fie citiți și înțeleși ca profeții mesianice. Inaugurarea pe care au descris -o

aștepta un candidat; titlul „Fiul lui Dumnezeu” atârna în aer pentru că nu exista o persoană istorică umană anume căreia să i se poată

da”38.

Promisiuni în narațiune

Psalmii leagă promisiunile mesianice de regele David. In conformitate

Claus Westermann, „promisiunile „mesianice” propriu-zise... se bazează pe oracolul de făgăduință al profetului Nathan pentru casa regală

davidică (2 Sam.

7). „39 Acest pasaj este una dintre promisiunile mesianice remarcabile din Narațiunea Vechiului Testament, pentru că Dumnezeu îi

făgăduiește lui David: „Casa și împărăția ta vor fi întărite înaintea Mea; tronul tău va fi stabilit

pentru totdeauna” (2 Sam 7:16). Această promisiune-cheie atrage cărțile lui Samuel-Kings și Chronicles în orbita promisiunii mesianice,

deoarece chiar și

Povestea regilor lor este spusă, Israelul începe să nădăjduiască într-un alt rege ca David. Aceste cărți vorbesc, de asemenea, în mod repetat

despre rege ca „ DOMNUL uns”, Mesia ebraic, care ar alimenta și speranța lui.

un alt rege la fel ca David.40 Samuel Kings Preaching Christ,

prin urmare, se poate folosi împlinirea făgăduinței, dar este mai probabil că calea către Hristos este tipologie, pentru că regele Davidic ca

„unsul Domnului” funcționează ca un tip al lui Hristos. O altă posibilitate de predicare a lui Hristos este progresia istorică

răscumpărătoare: „Scriitorul Regilor a fost preocupat să demonstreze realitatea istorică a credincioșiei lui Dumnezeu față de promisiunile

sale de

David Prezintă o dinastie neîntreruptă menținută în Iuda prin

aproximativ trei secole şi jumătate. Cartea se încheie pe această notă de speranță, care

Chiar și în timpul exilului și sub dominație străină, favoarea divină încă

a ajutat descendenții lui David.”41 Această speranță este mai târziu împlinită cu

Venirea lui Isus Hristos, marele Fiu al lui David.

Am păstrat pentru ultimul subiect promisiunile mesianice ale lui Dumnezeu din cartea Genezei. Cel mai crucial (și controversat) pasaj de
astăzi este Geneza 3:15, „1 Voi pune vrăjmășie între tine și femeie și între sămânța ta [sau sămânța] și a ei; el va lovi [sau

zdrobește-ți capul și îi vei lovi călcâiul”. În mod tradițional, acest verset a fost

înțeles ca o făgăduință de la Dumnezeu; de fapt, părinții bisericii îl numeau

Protoevanghelia, prima evanghelie. Dar astăzi mulți savanți refuză să vadă

acest vers ca pe o promisiune.42 Claus Westermann vorbește pentru mulți moderni

savanții: „Există două motive principale care nu permit astfel

interpretare: În primul rând, este, fără îndoială, necesar să înțelegem zera [sămânță]

colectiv Textul vorbeşte despre descendenţa femeii.

precum și șarpele. Al doilea motiv este esențial pentru formă. Cuvantul

apare în contextul unei pronunțări de pedeapsă (sau a unui blestem). Acea

Nu este posibil ca o astfel de formă să aibă drept promisiune sau profeție

primar sau chiar ca sens secundar. "43

Pentru a începe cu a doua obiecție, Westermann însuși afirmă că „

două pronunţii metrice la v 14 şi v 15... sunt relativ

independente unele de altele. „44 Dacă versetele 14 și 15 sunt” relativ

independent unul de celălalt, „nu există niciun motiv convingător de interpretare

versetul 15 în limitele blestemului din versetul 14. Mai mult, unul

nu ar trebui să folosească definiția critic restrictivă a „blestemului” la tăcere

textul înainte de a-l asculta. Pentru că în Vechiul Testament judecata lui Dumnezeu

iar harul lui merge adesea împreună: Dumnezeu judecă să restaureze. de

De exemplu, potopul a fost atât judecata lui Dumnezeu asupra păcatului uman, cât și harul lui Dumnezeu

în curățarea pământului; de aceea, Petru poate folosi potopul ca un tip de botez

(1 Petru 3:20-21). La fel, judecata pe care Dumnezeu o pronunță asupra șarpelui

(Satana, conform Rom 16:20 și Apocalipsa 12:9) este în același timp bun

veste pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că vrăjmășia pe care o pronunță Dumnezeu rupe

alianţă nesfântă între poporul lui Dumnezeu şi Satana.45

Prima obiecție, că „sămânța” trebuie înțeleasă colectiv, dispare și atunci când ținem cont de faptul că substantivele ebraice singulare se
pot referi la un individ sau la un grup de indivizi similari. Ne putem gândi aici și la utilizarea străveche a personalității corporative care, în
funcție de context, permite ca sensul de „sămânță” să varieze între o entitate colectivă și un individ. Deși Geneza folosește de obicei
„sămânță”

colectiv pentru un grup de indivizi, ca în Geneza 13:16, unde Dumnezeu îi promite lui Avraam: „Voi face din descendenții tăi [sămânța]
ca țărâna pământului”, găsim și utilizarea individuală, de exemplu, în Geneza 4:25. , unde Eva spune: „Dumnezeu mi-a rânduit un alt fiu
[sămânță] în locul lui Abel” (cf. Geneza 21:13). Această utilizare mixtă ar sugera că „sămânța” din Geneza 3:15 este deschisă și poate fi
înțeleasă colectiv sau individual, sau ambele. În contextul structurii toledotice a Genezei, este clar că autorul consideră că „sămânța
femeii” este descendenții de la Adam până la Noe (numărul 10, Geneza 5:32) și până la Sem, fiul lui Noe. Avram (numărul 10, Geneza
11:26).

El a zis: „Seminții tăi [sămânța] le voi da țara aceasta”” (Geneza 12:7). Faptul că Sarai, soția lui Avram, era stearpă (Geneza 16:1) crește
tensiunea asupra sămânței. Dar Dumnezeu a anunțat: „O voi binecuvânta și ea va da naștere neamurilor; din ea vor veni împărați ai
oamenilor” (Geneza 17:16). Când se naște Isaac, Dumnezeu îi promite lui Avraam: „Prin urmașii tăi [sămânța] vor fi binecuvântate toate
neamurile pământului” (Geneza 22:18). Dar soția lui Isaac, Rebeca, este stearpă și se pare că linia de semințe a femeii a ajuns la sfârșit.
Totuși, ca răspuns la cererea urgentă a lui Isaac, „Domnul și-a împlinit rugăciunea și Rebeca, soția lui, a rămas însărcinată” (Geneza
25:21). Mai târziu, Rahela, soția lui Iacov, este stearpă (Geneza 30:1), dar „Dumnezeu și-a adus aminte de Rahelă și de Dumnezeu. a
auzit-o și i-a deschis pântecele. Mai mult, mesajul este că scopul lui Dumnezeu este mântuirea tuturor națiunilor. Pentru că Dumnezeu îi
repetă promisiunea lui Avraam: „Prin urmașii tăi [sămânța] toate neamurile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 22:18), lui Isaac în
Geneza 26:4 și lui Iacov în Geneza 28:14. Israelul trebuie să fie o lumină pentru națiuni. Dar când Israelul nu își îndeplinește misiunea,
Dumnezeu trimite sămânța femeii, Isus Hristos, adevăratul Israel. Mai mult, mesajul este că scopul lui Dumnezeu este mântuirea tuturor
națiunilor. Pentru că Dumnezeu îi repetă promisiunea lui Avraam: „Prin urmașii tăi [sămânța] vor fi binecuvântate toate neamurile
pământului” (Geneza 22:18), lui Isaac în Geneza 26:4 și lui Iacov în Geneza 28:14. Israelul trebuie să fie o lumină pentru națiuni. Dar
când Israelul nu își îndeplinește misiunea, Dumnezeu trimite sămânța femeii, Isus Hristos, adevăratul Israel.

Este ușor de recunoscut că autorul inspirat care a scris Geneza 3:15 nu a prevăzut venirea lui Isus Mesia și victoria lui asupra Satanei. În
general, nu putem înțelege promisiunile biblice izolat, dar trebuie să le înțelegem retrospectiv, deoarece promisiunile sunt îndeplinite în
istoria răscumpărătoare, uneori în moduri surprinzătoare. Cu toate acestea, cel puțin, Geneza 3:15 îi spune lui Israel că Dumnezeu a
promis vrăjmășie între sămânța șarpelui și sămânța femeii. Nu trebuie să rezolvăm ambiguitatea „sămânței” în acest moment, ci trebuie să
permitem istoriei mântuitoare ulterioare să ne arate dacă cuvântul trebuie înțeles colectiv sau individual. Când Cain îl ucide pe Abel,
dușmănia este exprimată între doi indivizi. Dar autorul Genezei se străduiește și să arate că dușmănia există între două tipuri de oameni:
oameni care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și oameni care caută să asculte de Dumnezeu. Comparați genealogiile acestor două
tipuri de oameni în structura lor complicată de toledoth.

Prima listă de descendenți trece prin Adam și Cain până la violența fără milă a lui Lameh (Geneza 2:4-4:26). Dar, între timp, Dumnezeu a
început o altă linie de descendenți care merge de la Adam prin Set și Enoh până la

cel drept Noe (Geneza 5:1-6:8). Linia descendenților lui Ismael este explicată mai târziu pe scurt (Geneza 25:12-18), în timp ce
descendentul lui Isaac, Iacov, primește o revizuire amplă (Geneza 25:19-35:29). În cele din urmă, descendenții lui Esau (Geneza 36:1-
37:1) sunt juxtapuși cu descendenții lui Iacov (Geneza 37:2-50:26).

Vrăjmășia dintre două tipuri de oameni se rezolvă într-un mod mântuitor.

istorie: Israel versus Egipt; Israel împotriva Edomului; Israel împotriva Canaanului;

Israel contra Babilonului. Dar de-a lungul acestei povești vedem și asta în

Uneori, cele două tipuri de oameni sunt reprezentate de doi indivizi: Abel

faţă de Cain; Isaac împotriva lui Ismael; Iacov împotriva lui Esau; Moise vs.

Faraon; David împotriva lui Goliat. De fapt, Septuaginta (secolul al III-lea î.Hr. C.)

iar targums evrei înțeleg Geneza 3:15 „ca referire la o victorie asupra

Satana în zilele Regelui Mesia”. 46 Dintr-un Nou Testament ulterior

Din perspectiva istorică răscumpărătoare, vedem că promisiunea vrăjmășiei dintre sămânța femeii și sămânța șarpelui are ca rezultat în
cele din urmă confruntarea dintre Isus și Satana și victoria lui Isus în pustie (Matei 4:1-11), pe Golgota. (Matei 28) și la a doua Sa venire
(Apocalipsa 12:9; 20:10).

Relevanța utilizării respectării promisiunii

Predicarea promisiunilor mesianice în vederea unei împliniri mai mari este relevantă deoarece extinde viziunea oamenilor la întreaga sferă
a istoriei împărăției; de fapt, îi plasează pe ascultători în fluxul dinamic al promisiunilor și împlinirilor lui Dumnezeu. În vremuri dificile,
o astfel de predicare poate oferi o speranță bună pentru viitor, în timp ce așteptăm ca Dumnezeu să-și împlinească promisiunile de a
inaugura împărăția Sa perfectă. Predicarea viziunii profetice despre Mesia poate servi, de asemenea, ca o corectare a unor puncte de
vedere contemporane despre Isus. James Mays scrie: „Creștinii sunt tentați să limiteze rolul lui Isus, mesia, rege, la sfera bisericii, să
vorbească și să se gândească la o comunitate legată de Isus izolată de istoria lumii, să creadă că ceea ce face Dumnezeu. în biserică este
tot ce face Dumnezeu în lume. Biserica are nevoie de viziunea profetului despre o slavă a lui Dumnezeu care umple întregul pământ.
Biserica are nevoie de viziunea lui Isaia despre un rege ceresc, cu accent pe cuvântul rege.

Isus de la dreapta lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu a abandonat istoria,

sau a încetat, parcă, să folosească Asiria ca toiagul mâniei lui Dumnezeu”. 47 În plus,

Dumnezeu nu doar călăuzește istoria națiunilor de astăzi, dar El a promis că va judeca națiunile la a Doua Venire a lui Isus și va aduce
Împărăția Sa la perfecțiune. Făgăduințele lui Dumnezeu că dreptatea va birui în cele din urmă și că împărăția lui perfectă va veni le pot da
creștinilor speranță și curaj, chiar și în mijlocul persecuției, în timp ce ei așteaptă cu nerăbdare ca Dumnezeu să-și împlinească
promisiunile.

CALEA TIPOLOGIEI

Tipologia a fost, de asemenea, aspru criticată în timpurile moderne.

Uneori, savanții vor grupa tipologia împreună cu alegoria

interpretare și respinge ambele scăpate de sub control. Această vinovăție prin asociere este

destul de neerudiți, deoarece istoric școala din Antiohia a folosit

interpretare tipologică tocmai în opoziţie cu cea a Alexandriei

interpretare alegorică (vezi pp. 91-92 de mai sus). ar trebui să ne dăm seama

Cu toate acestea, savanții care lucrează pe baza presupozițiilor de

forma laică sau deistă a metodei istorico-critice are puţine opţiuni

în respingerea tipologiei: presupoziţia ei de a trăi într-un univers închis

El a făcut-o pentru ei.48 Pentru că fără a lucra învățătura biblică a lui Dumnezeu
în mod suveran în istorie, tipologia este pură prostie. Odată ce providența lui Dumnezeu este respinsă, tipologia trebuie să urmeze în mod
necesar, pentru că ea nu poate exista fără fundamentul lui Dumnezeu care lucrează planul său răscumpărător în istorie.

Tipologia, desigur, este destul de diferită de interpretarea alegorică,

care poate face un text să spună orice dorește interpretul să facă din el.

Tipologia, pe de altă parte, se limitează la descoperirea unor analogii specifice pe tot parcursul

Pivotul actelor lui Dumnezeu în istoria răscumpărătoare, așa cum este revelat în Scripturi. Ca și G.

WH Lampe spune: „Alegoria diferă radical de tipul tipologiei

care se bazează pe percepţia reală a împlinirii istorice. Motivul

deoarece această mare diferență este pur și simplu că alegoria nu ține cont

istorie ". 49

Tipologie și exegeză

Unii savanți se întreabă dacă interpretarea tipologică este adecvată.

exegeză. John Bright, de exemplu, susține că tipologia „nu poate fi folosită ca a

instrument pentru exegeza textelor Vechiului Testament”. Asta nu înseamnă că el

respinge tipologia, dar dorește să o mențină în afara limitelor exegezei

propriu-zis, care foloseşte doar „metoda gramatical-istorică”. "Exegeză,"

spune el, „are sarcina de a descoperi, printr-o istorie atentă şi

examinarea filologică a textului, sensul dorit al autorului

transmite și nu poate niciodată să depășească în mod legitim această sarcină. Tipologie, în

Dimpotrivă, are de-a face cu interpretarea ulterioară a textelor, sau mai bine, a textului

evenimentele descrise în ele și este o modalitate de exprimare a noului sens

care se vede în ele în lumina evenimentelor ulterioare.”50 David Baker este de acord:

„Tipologia nu este o exegeză sau interpretare a unui text, ci studiul lui

relațiile dintre evenimente, oameni și instituții consemnate în Biblie

texte." 51

Dacă relaţia de tipologie şi exegeză ar fi pur şi simplu o chestiune de

definiții, nu ar fi nevoie să petrecem mult timp cu el, dar

O întrebare hermeneutică importantă din spatele acestei discuții este dacă un tip este

predictiv, așa cum este profeția. Unii argumentează: Da, ratele sunt predictive și

Prin urmare, tipologia este exegeză, pentru că tipologia trage doar din text

ceea ce este deja în text.52 Alţii argumentează: Nu, tipurile nu sunt predictive dar

ele sunt descoperite doar dintr-o etapă ulterioară a istoriei răscumpărătoare; Prin urmare, tipologia nu este o exegeză în sine, deoarece
tipologia descoperă mai mult sens decât este în textul însuși. RT France scrie: „În timp ce exegeza strictă este o condiție prealabilă a
tipologiei, nu este corect să descriem tipologia în sine ca o metodă de exegeză... Dacă fiecare tip a fost inițial destinat în mod explicit să
indice un antitip, ar putea fi corect să clasificăm tipologia ca stil de exegeză. Dar nu este cazul. Nu există nicio indicație într-un tip,

ca atare, din orice referință directă; este completă și inteligibilă în

in sinea lui." 53 Problema de bază în această discuție, așadar, este întrebarea: este

Este un tip de Vechiul Testament predictiv ca profeția sau este descoperit retrospectiv?
Răspunsul, cred, nu este unul sau ambele, ci ambele: unele

Tipurile de voință sunt predictive, iar altele nu. Bănuiesc că majoritatea tipurilor

nu sunt predictive, dar apoi vezi că anumite persoane sau evenimente au

sens tipologic De exemplu, nu este probabil ca Israelul în timpul

Domnia lui David l-a văzut pe regele David ca o predicție a unui rege mai mare. regele David

a devenit un tip abia secole după viața lui, când au început profeții

anunta sosirea unui nou rege-cioban.54 Desigur, cand cel

Profeții au folosit tipologia pentru a promite un nou rege David, tipul, acum legat de o promisiune, a devenit predictiv. Dar acest element
predictiv nu este prezent atunci când textul de predicare este, să zicem, 2 Samuel 5:1-12. Când David este uns rege al întregului Israel și
cucerește Ierusalimul ca capitală, nu există nicio indicație în textul însuși că David este un tip. Dar acest lucru se schimbă atunci când
privim acest eveniment din perspectiva Noului Testament. Acum descoperim că regele uns al lui Dumnezeu, care stăpânește peste un
popor unit din Ierusalim, orașul păcii, este modelul lui Dumnezeu pentru a-și aduce împărăția pe pământ. În Noul Testament îl vedem pe
Isus, Fiul lui David, uns cu Duhul Sfânt, noul Împărat Păstor, strigând asupra cetăţii lui Dumnezeu: „Ierusalim, Ierusalim...

si nu ai vrut! „(Matei 23:37). Marele Rege a sosit, dar Ierusalimul refuză să se unească sub el într-o împărăție a păcii. Dar acea zi va veni
cu siguranță! Ioan a văzut-o deja într-o vedenie: „Am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborându-se din cer de la Dumnezeu, pregătită
ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apoc. 21: 2). În consecință, 2 Samuel 5 în mod izolat nu este predictiv, dar privit dintr-o
perspectivă a Noului Testament, regele David aici este în mod clar un tip al lui Hristos.

Dar există și tipuri care prezic Israelul în contextul său istoric inițial: tipuri pe care Dumnezeu le-a stabilit special pentru a-și învăța
poporul Israel, tipuri precum Sabatul, Paștele, cortul și jertfele de sânge.

De exemplu, Dumnezeu l-a instruit pe Moise exact cum să construiască cortul, astfel încât să poată fi un semn al prezenței lui Dumnezeu
printre poporul său Israel. Acest semn a fost semnificativ pentru timpul său, dar ca tip a semnalat și o mai mare împlinire. Dar la ce
anume? Templul din Ierusalim? Dumnezeu este prezent printre noi în trup uman? Chiar și cu un tip predictiv, mai avem nevoie de
perspectiva Noului Testament pentru a completa imaginea: prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său prin Fiul său Isus.

Bănuiesc că preocuparea de bază cu privire la tipologia lecturii retrospective este că ne lăsăm deschiși poverii citirii sensului în textul
Vechiului Testament care nu există. Însă s-ar putea contracara că interpretarea tipologică nu este citirea sensului înapoi în evenimentul
descris în text, ci pur și simplu înțelegerea acestui eveniment în contextul său istoric-mântuitor deplin. Mai mult, deși descoperim acest
sens mai deplin doar retrospectiv dintr-o etapă ulterioară a istoriei răscumpărătoare, din perspectiva lui Dumnezeu a fost întotdeauna
acolo în designul său general al istoriei răscumpărătoare.

Această discuție a ajutat la clarificarea oarecum diferența dintre tipologie și respectarea promisiunii. În timp ce promisiunile sunt în
general cuvinte rostite, tipurile sunt evenimente istorice, oameni și instituții. În plus, în timp ce promisiunile indică împlinirea viitoare,
tipologia se mișcă în general în direcția opusă, de la împlinirea Noului Testament la tipul trecut.

Pericole pe calea tipologiei

Din păcate, predicatorii au folosit adesea greșit tipologia (vezi capitolele 3 și

4) John Goldingay vorbește despre „pericolul încorporat de a converti oameni reali sau

evenimente care au avut propriul lor sens în simboluri reprezentative simple

sau păpuși într-o dramă cosmică”. El amintește și de „pericolul reprezentat de

mai multă tipologie pietistă care (de exemplu) vede albastru, violet și roșu

colorarea tapisseriei tabernacolului ca arătând celestialitatea lui Hristos,

domnie și moarte.”55 Pe acesta din urmă îl putem numi tipologic, adică

interpretând chiar și detaliile ca „tipuri”. În studiul nostru asupra istoriei interpretării, am observat că căutarea „tipurilor” în fiecare detaliu
a condus interpreții direct în haosul alegoriei.

Chiar și astăzi, oamenii trec cu ușurință de la o utilizare legitimă a tipologiei la

tipologic.56 Un dicționar de tip susține că povestea lui Avraam

trimiterea slujitorului său să găsească o soție pentru Isaac (Gen. 24) conține următoarele

tipuri: „Avraam este un tip al Tatălui care a trimis pe slujitorul Său (Duhul) la

ia o mireasă (Rebeca) pentru fiul său Isaac... Isaac îl reprezintă pe Domnul

Iisus Hristos ... Rebeca reprezintă Biserica. „57 Deşi cuvântul

„tip” este folosit, aceasta nu este tipologie ci alegorie. Câteva mostre de

diferite predici despre Iosif pot dezvolta și semnificația

Tipificație: ascultarea lui Iosif în căutarea fraților săi este profetică

tip de ascultare a lui Hristos; Vânzarea lui către ismaeliți o prefigurează pe cea a lui Hristos

vânzare de către Iuda; Norocul lui în Egipt prefigurează binecuvântarea lui Dumnezeu a lui Isus

care este dus și în Egipt; întemniţarea sa şi spectacolul de încoronare ulterioară

umilirea şi încoronarea lui Hristos pentru a-şi salva poporul.58 Numai cel

ultima predică se apropie de a prezenta un tip adevărat; ceilalţi s-au agăţat de paralele întâmplătoare care nu au nicio legătură cu tipologia.

Din cauza pericolelor interpretării greșite, unii au sugerat să luăm în siguranță și să folosim tipologia doar atunci când Noul Testament
dezvăluie o persoană sau un eveniment din Vechiul Testament ca tip. În urmă cu o sută cincizeci de ani, influentul Patrick Fairbairn a
considerat această opțiune recomandată de un episcop Marsh și a respins-o imediat ca fiind „arbitrară și inexplicabilă”.

Fairbairn a scris: „Ce este acolo pentru a distinge personajele și evenimentele pe care Scriptura le-a particularizat, de o multitudine de
altele, la

Cărui element tipic ar fi putut să aparțină și? ...

Simțim instinctiv, dacă aceștia aveau într-adevăr un caracter tipic, așa trebuie și alții, care ocupă un loc egal sau poate mai proeminent în
istoria dispensațiilor lui Dumnezeu.” Fairbairn oferă câteva exemple bune: „De ce motiv ne putem imagina de ce Melchisedec și Iona au
fost constituiți tipuri, oameni asupra cărora atenția noastră este relativ puțin atrasă în istoria Vechiului Testament, în timp ce personaje atât
de importante precum Iosif, Samson și Iosua sunt omise ?". Sau, pentru a selecta

trecerea prin Marea Roșie și incidentele din deșert, în timp ce nu

Trecerea prin Iordan şi cucerirea lui

țara Canaanului? „59 Dar sugestia „sigură” a episcopului Marsh nu este

Răspuns complet. Întrebarea ta rămâne: „Prin ce mijloace?

determina, în orice caz, că ceea ce a fost revendicat ca tip a fost de fapt

conceput pentru un tip? „Fairbairn răspunde: „Este posibil, cu siguranță, ca în

În aceasta, ca și în alte lucruri, Scriptura poate indica anumite principii fundamentale

puncte de vedere sau principii, din care face doar unele aplicații individuale,

iar în rest le lasă în mâinile celor iluminaţi spiritual

conștiințe „60

Tipologie definită

În ciuda pericolelor eisegesei, mulți savanți și comunități de astăzi

acceptă tipologia ca metodă validă, deși o pot defini destul de mult

diferit. În lumea occidentală, influența unor savanți precum Walther

Eichrodt, Gerhard von Rad și Leonhard Goppelt s-au întors

interpretare tipologică la o măsură de respectabilitate academică. von

Rad afirmă: „Vedem că peste tot în această poveste este împlinit de Dumnezeu

Cuvânt, în acte de judecată și acte de mântuire deopotrivă, prefigurarea

a evenimentului Hristos din Noul Testament... Această recunoaștere reînnoită a

Tipuri din Vechiul Testament este să nu vândă trafic secret, să nu dezgroape

miracole, ci pur și simplu corespunde credinței că același Dumnezeu care

revelat în Hristos și-a lăsat urmele și în istoria

Oamenii Legământului Vechiului Testament...”61 Biserica Ortodoxă Răsăriteană, în

dependența lui de părinții bisericii, nu a pus niciodată la îndoială valoarea

interpretare tipologică Georges Barrois susține: „Neglijența sau

Respingerea abordării tipologice are ca rezultat inevitabil spiritualul

sărăcire și constituie o gravă lipsă de metodă”. 62

Cu toate acestea, pericolele citirii lucrurilor în textul Vechiului Testament indică faptul că tipologia trebuie definită cu atenție și chiar
tratată cu mare atenție. Una dintre cele mai bune definiții ale tipurilor este cea a lui Eichrodt: Tipurile „sunt oameni, instituții și
evenimente din Vechiul Testament care sunt considerate modele sau reprezentări prealabile stabilite divin.

răspunzând la realităţile din istoria mântuirii a Noului Testament. 1163 Totuși, întrucât chiar și o bună definire a tipologiei nu poate
împiedica interpretarea greșită, trebuie să explicăm caracteristicile specifice ale tipurilor, precum și regulile speciale de interpretare a
acestora.

Caracteristicile tipurilor

Merrill Unger afirmă: „Un tip autentic conține întotdeauna anumite

Elemente inconfundabile. Cunoașterea acestor caracteristici distinctive este

indispensabil nu numai pentru a recunoaște un tip de bună-credință, dar este fundamental

precum şi interpretarea corectă a acestuia. „64 În general, putem spune că a

tipul autentic se bazează pe planul lui Dumnezeu, deoarece vedem că acest lucru se desfășoară într-un mod tipic

tipare în istoria răscumpărătoare.65 După cum spune Barrois, „Tipologia apare...

să fie o parte integrantă a economiei divine, în esență legată de

progresia istoriei sacre spre telosul său, scopul ei final, cel

împărăția care va veni”. 66 Lampe se concentrează în special pe cele recurente

modele: „Marile evenimente din trecutul lui Israel au prezentat un anumit tipar de

Faptele lui Dumnezeu... Profeții speră ocazional în viitor

o repetare sau recapitulare a ritmului acţiunii divine evidentă în

istoria trecutului”. 67 Din aceste afirmaţii generale despre tipuri şi

tipologie vom aduna patru caracteristici specifice ale tipurilor care ne vor ajuta să distingem între un tip autentic și tipologia.

În primul rând, un tip autentic este istoric. Goppelt afirmă: „Numai fapte istorice:

oameni, acțiuni, evenimente și instituții: sunt materiale pentru tipologie

interpretare; cuvintele și narațiunile pot fi folosite numai în măsura în care acestea

se ocupă de astfel de chestiuni. „68 Școala din Antiohia a folosit caracteristica

de istoricitate în principal pentru a distinge tipologia de interpretarea alegorică.

În al doilea rând, un tip autentic este teocentric, adică are de-a face cu cel al lui Dumnezeu.

acționează în și prin oameni și evenimente umane. După cum spune John Stek, „The

Tipurile biblice se găsesc în anumite persoane, instituții și evenimente

întrucât acestea au fost folosite de Dumnezeu în relaţiile sale cu Israelul...”69

Caracterul teocentric al tipurilor elimină tipul de tipologie pe care l-am notat mai devreme în ceea ce privește ascultarea lui Iosif, vânzarea
sa către ismaeliți și culoarea albastră, purpurie și roșie a tapisseriei tabernacolului.
În al treilea rând, un tip autentic prezintă o analogie semnificativă cu antitipul său.

David Baker afirmă: „Tipologia presupune o corespondență reală. Nu este

interesat de paralele de detaliu dar numai de un acord de fundamentale

principii și structură. Trebuie să existe o corespondență în poveste și

teologia sau paralela vor fi banale și lipsite de valoare în înțelegerea

Biblia „.70 Această caracteristică exclude ca tipologie autentică toate superficiale

paralele care ar putea fi făcute între Vechiul și Noul Testament, inclusiv cele legate de Iosif menționate mai sus.

În al patrulea rând, relația dintre un tip autentic și antitipul său este marcată de escaladare. Observăm această caracteristică deja în Noul
Testament

tipologie: „Uite, ceva mai mare decât Iona este aici! ... Uite, ceva

Mai mare decât Solomon este aici! „(Matei 12: 41-42) .71

Reguli de utilizare a tipologiei

Cu acest context, putem formula acum câteva reguli specifice de manipulare a interpretării tipologice: În primul rând, precedați
întotdeauna interpretarea tipologică cu interpretarea literar-istorică (literara include și gramaticală). Trebuie să cunoaștem mesajul
autorului pentru Israel înainte de a căuta modalități de a concentra mesajul asupra lui Isus Hristos și de a-l aplica bisericii. Inversarea
procesului provoacă un dezastru, întrucât interpretarea literar-istorică este baza indispensabilă pentru o interpretare tipologică solidă.

În al doilea rând, căutați un tip nu în detalii, ci în mesajul central al

Textul despre activitatea lui Dumnezeu de a-și răscumpăra poporul. Note Clowney,

„Aspectele tipice ale vieții lui Samson nu trebuie căutate în asemănarea

detalii Porțile Gazei, îndepărtate de Samson. . . , nu poate fi identificat

direct cu porțile morții... Structura care bazează tipologia

a narațiunilor Vechiului Testament este continuitatea lucrării lui Dumnezeu de

mântuirea pe măsură ce se desfășoară de-a lungul istoriei”. 72 Din moment ce predicatori adesea

a găsit tot felul de „tipuri” în detaliile tabernacolului, a remarcat Unger

observă: „În timp ce închinarea antică a lui Israel a fost de obicei concepută și bogată

Instructiv despre persoana și lucrarea lui Mesia care va veni, toți împreună,

plintele și draperiile nu trebuie interpretate ca prefigurări mântuitoare

adevăruri”. 73 Pe scurt, regula este: Nu te abate de la calea tipologică către

mlaștina paralelelor întâmplătoare și a analogiilor exagerate.

În al treilea rând, determinați semnificația simbolică a persoanei, instituției sau evenimentului din vremurile Vechiului Testament. Dacă
nu are nicio semnificație simbolică în vremurile Vechiului Testament, nu poate fi un tip. Geerhardus Vos scrie: „Un tip nu poate fi
niciodată un tip, indiferent dacă este mai întâi un simbol. Ușa de intrare în casa tipologiei se află la capătul îndepărtat al casei
simbolismului...

Numai după ce am descoperit ce simbolizează un lucru putem în mod legitim

continuă să ridici întrebarea ce tipifică, deoarece acesta din urmă nu poate fi niciodată nimic

mai mult decât primul ridicat pe un plan superior. Link-ul care conține tipul

iar antitipul împreună trebuie să fie o verigă de continuitate vitală în progresul de

răscumpărare”. 74 De exemplu, în vremurile Vechiului Testament, tabernacolul era a

simbolul lui Dumnezeu locuind cu poporul Său. „Semnificația tipică a

tabernacolul trebuie căutat în strânsă dependenţă de simbolul său

sens. Trebuie să ne întrebăm: de unde provin aceste principii și realități religioase?

că tabernacolul a servit pentru a preda și a comunica, reapar în

istoria ulterioară a mântuirii, ridicată la stadiul desăvârșit? "75

Clowney a dezvoltat în continuare regula despre simbolic

sens. El comentează: „Un eveniment, o ceremonie din Vechiul Testament sau

acțiunea profetică, preoțească sau regală poate... simboliza, arătând spre un revelat

adevărul într-un anumit punct al istoriei răscumpărătoare... Putem fi siguri

că acest adevăr îl va lua pe Isus Hristos... Prin urmare, putem

conectați evenimentul, ceremonia sau acțiunea direct la acel adevăr pe măsură ce apare

la exprimarea deplină în Hristos... linia tipologiei”. Totuși, și Clowney

avertizează: „Dacă simbolismul unui incident sau al unei persoane din Vechiul Testament nu este

perceput, sau nu există, o linie de tipologie nu poate fi trasată. Nici nu se poate

evenimentul să fie un tip într-un sens diferit de funcția sa simbolică în vechea sa

Configurarea testamentului. „76 În ceea ce privește dezvoltarea logică în predică, noi

Vă puteți imagina această a treia regulă ca fiind în trei, eventual patru pași: Această regulă ajută la eliminarea tipurilor nelegitime. De
exemplu, deoarece șnurul stacojiu pe care Rahab l-a atârnat de la fereastra ei din Ierihon nu a funcționat în Vechiul Testament ca simbol,
acest „tip” tradițional nu poate funcționa cu adevărat ca un tip al sângelui lui Hristos. Pe de altă parte, sângele mielului de Paște a
funcționat în vremurile Vechiului Testament ca un simbol al protecției lui Dumnezeu de îngerul morții, deci poate fi înțeles în mod
legitim ca un tip al lui Hristos, mielul nostru de Paște, care ne protejează de moartea veșnică. La fel, ieșirea din Egipt a fost un simbol
pentru Israel al eliberării lui Dumnezeu de un imperiu rău și, prin urmare, poate fi un tip al lui Hristos care își eliberează poporul de sub
puterea Satanei.

În al patrulea rând, observați punctele de contrast dintre tipul Vechiului Testament și antitipul Noului Testament. Diferența este la fel de
importantă ca și asemănarea, pentru că ea dezvăluie nu numai natura imperfectă a tipurilor Vechiului Testament, ci și escaladarea
implicată în desfășurarea istoriei răscumpărătoare: unul „mai mare decât Iona este aici”.

În al cincilea rând, în trecerea de la simbolul/tipul Vechiului Testament la Hristos, aduceți

transmite semnificația simbolului chiar dacă semnificația acestuia crește.

Cu alte cuvinte, nu schimbați într-un sens diferit. De exemplu, un pasaj din Vechiul Testament care vorbește despre Dumnezeu care
furnizează mana în pustiu poate simboliza prevederea miraculoasă a lui Dumnezeu de a-și menține poporul în viață. Aducând acest sens
lui Hristos, nu trebuie să-l legăm de cel al lui Isus

învățătură: „Dă-ne astăzi pâinea noastră cea de toate zilele”, ci mai degrabă cu învățătura lui Isus că El este „pâinea lui Dumnezeu... care
se coboară din cer și dă viață lumii” (Ioan 6:33). direcție plus urcare. Sau, dacă predicăm într-un pasaj din Vechiul Testament despre mieii
sacrificați ca jertfe pentru păcat (simbolând ispășirea substitutivă), nu ar trebui să legăm acest lucru cu cererea Noului Testament de a
oferi lui Dumnezeu ce este mai bun, ci mai degrabă să folosim tipologia pentru a predica pe Hristos ca „ Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii! (Ioan 1:29) - același sens plus escaladare.

În al șaselea rând, nu trageți pur și simplu o linie tipologică la Hristos, ci predicați pe Hristos.

Pur și simplu a trage o linie la Hristos nu înseamnă a-L predica pe Hristos. Când cineva are

a tras o linie din textul Vechiului Testament la Isus din Nazaret, ar trebui
pune întrebarea: „Și ce?” Cum construiește congregația această linie?

Ar trebui să admire minunata providență a lui Dumnezeu sau complexitatea?

Planul răscumpărător al Scripturilor sau geniul predicatorului? Juan

Stott insistă pe bună dreptate: „Scopul principal al predicării este de a expune

Scriptura atât de credincioasă și relevantă încât Isus Hristos este perceput în toată lumea

adecvarea sa pentru a satisface nevoile umane... Scopul predicatorului este mai mult decât

descoperă-l pe Hristos; Este pentru a dezvălui că oamenii sunt atrași de el și

primește-l. „78 Începând cu tipul Vechiului Testament, creștin

Predicatorii pot proclama persoana sau lucrarea lui Hristos, astfel încât oamenii să se angajeze acestui Mântuitor și Domn, să își pună
toată încrederea pentru mântuire numai în El și să caute să-I asculte în toate domeniile vieții.

Exemple de tipuri în diverse genuri de literatură Pentru a încheia această secțiune despre tipologie, poate fi util să enumerăm câteva
exemple de tipuri autentice pe măsură ce le descoperim în diferite genuri ale literaturii Vechiului Testament.

Tipuri din genul narativ

Cele mai multe tipuri se găsesc în genul narativ. Aici găsim proclamarea unor evenimente răscumpărătoare, precum exodul din Egipt,
aprovizionarea cu mană și apă în deșert, cucerirea Canaanului, victoriile asupra filistenilor și a altor dușmani, întoarcerea din exilul
babilonian, toate tipurile de Marea Eliberare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său în Isus Mesia. Aici găsim și oameni ca
Moise, Iosua, judecători și regi prin care Dumnezeu și-a eliberat poporul și a căutat să-și întemeieze împărăția (teocrația – „stăpânirea lui
Dumnezeu”). Această lucrare de răscumpărare a lui Dumnezeu prin conducătorii săi unși îi califică drept tipuri de Hristos prin care
Dumnezeu și-ar elibera în cele din urmă poporul și își va stabili împărăția pe pământ. De asemenea, descoperim mari preoți și preoți care
sunt tipuri ale lui Hristos, oferind jertfe pentru a ispăși păcatele oamenilor și pentru a mijloci pentru ei. Pe lângă preoții și regi unși, genul
narativ prezintă și profeți unși care sunt tipuri ale lui Hristos în proclamarea voinței Domnului către poporul său.

Cu toate acestea, înainte de a folosi vreunul dintre acești oameni într-o predică ca un tip al lui Hristos, trebuie să evaluăm situația cu
atenție, deoarece nu putem conta pe

„Odată un tip, întotdeauna un tip”. Acești conducători ai Israelului sunt niște tipuri doar în măsura în care îi permit lui Dumnezeu să facă
lucrarea lui răscumpărătoare prin ei. Moise nu este un tip al lui Hristos când îl ucide pe egiptean. Samson nu este un tip al lui Hristos când
are relații sexuale cu o prostituată. Aaron nu este un tip al lui Hristos când face vițelul de aur, iar preoții Hofni și Fineas nu sunt tipuri de
Hristos când „au tratat cu dispreț jertfele Domnului” (1

Sam 2:17).

Tipuri în alte genuri de literatură

În materialul juridic găsim oameni precum preoții care pot prefigura persoana și lucrarea lui Hristos, dar descoperim în principal instituții
care pot fi tipuri ale lui Hristos. Gândiți-vă la sărbătoarea Paștelui, la Ziua Ispășirii, la Anul Jubileului și la tabernacol și la jertfele lui
zilnice. Toți și mai mulți își găsesc sensul tipologic și împlinirea în persoana și lucrarea lui Hristos.

În Psalmi găsim și oameni care sunt tipuri ale lui Hristos. Avea

Am menționat deja Psalmii regali, care vorbesc despre regele Davidic

prin care Dumnezeu își guvernează poporul. Acești regi unși sunt tipuri de

marele Fiu al lui David prin care Dumnezeu va stăpâni neamurile. Tipologia poate

devine, de asemenea, o opțiune atunci când considerăm că „vorbitorul în multe dintre

psalms este regele Davidic”. 79 Exprimându-și durerea, angoasa, încrederea în Dumnezeu, regele poate fi un tip al lui Hristos, așa cum
recunoaștem retrospectiv când Isus rostește aceleași cuvinte când le retrăiește.

experiențe la un nivel și mai intens.80 În plus, cei drepți

Cel care strigă către Dumnezeu poate fi un tip al lui Hristos. După cum explică Stek,

„Aceste strigăte au devenit rugăciunile „sfinților” asupriți ai lui Dumnezeu și, ca atare

Ei au fost încorporați în cartea de rugăciuni a lui Israel. Când Hristos a intrat

trup, identificat cu poporul „umil” al lui Dumnezeu din lume...

Astfel, aceste rugăciuni au devenit și rugăciunile lui, doar rugăciunile lui. În ea

Suferința și eliberarea de care vorbesc aceste rugăciuni sunt împlinite

(deși ele continuă să fie și rugăciunile celor care își iau

cruce și urmează-l)". 81

În genul profeției, profeții unși sunt tipuri ale lui Hristos, deoarece ei declară voia lui Dumnezeu poporului său și anunță judecata și
mântuirea. În plus, profeții încep să folosească tipologia atunci când vorbesc despre un nou exod, un nou Moise, un nou David, un nou
Ilie, un nou legământ, un nou templu și un nou cer și un nou pământ.

CALEA ANALOGIEI

Analogia este mai puțin controversată astăzi decât tipologia și împlinirea promițătoare. Motivul poate fi acela că analogia nu se dorește a
fi, strict vorbind, exegeză sau interpretare a unui text, ci este populară.

metoda de aplicare a mesajului Vechiului Testament în biserica de astăzi.

Elizabeth Achtemeier folosește frecvent analogia și comentează că „asta este

probabil cea mai frecventă metodă prin care raportăm Vechiul Testament

la viaţa creştină contemporană. Predicatorul întreabă dacă situația Israelului în

relația cu Dumnezeu... este analogă cu a noastră..."82 Prin analogie (paralel

situații) Cuvântul lui Dumnezeu către Israel poate fi adresat bisericii astăzi.

Chiar și ca metodă de aplicare omiletică, analogia se bazează pe

unitate istoriei răscumpărătoare și continuitate între Israel și

Biserică. Von Rad scrie: „Biserica lui Hristos a revenit pe drumul cel bun de atunci

o promisiune de împlinire și din acest motiv situația lui este analogă cu

cea a oamenilor din Vechiul Testament... Multe ispite,

mângâieri, judecăți și ajutor pentru Israel sunt de asemenea ispite,

mângâieri, judecăți și ajutoare ale bisericii lui Hristos... 1183

Calea analogiei de a predica pe Hristos din Vechiul Testament

Interesul nostru pentru analogie se extinde dincolo de aplicarea relevantă a mesajelor Vechiului Testament; De asemenea, ne interesează
analogia ca mod de a-l predica pe Hristos din Vechiul Testament. Prin urmare, trebuie să subliniem că unitatea istoriei răscumpărătoare
aderă la Hristos; Continuitatea între Israelul Vechiului Testament și biserica Noului Testament se realizează numai în Hristos. Pavel
formulează clar acest lucru atunci când se adresează creștinilor neamuri din Efes: „Amintiți-vă că în vremea aceea erați fără Hristos,
străini din comunitatea lui Israel și străini de legămintele făgăduinței, fără speranță și fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus,
voi, care erați odinioară departe, ați fost aduși înapoi prin sângele lui Hristos” (Efes. 2: 12-13). Cum au fost aduse neamurile „în Hristos”
mai aproape de comunitatea lui Israel? În Romani 11:17, Pavel folosește imaginea vie a altoirii: „Voi [neamurile], un lăstaș de măslin
sălbatic, ați fost altoiți în locul lui ca să vă împărtășiți cu rădăcina bogată a măslinului”. Dar numai prin Hristos. „Dacă sunteți ai lui
Hristos, atunci sunteți un descendent al lui Avraam, moștenitori după făgăduință” (Galateni 3:29; cf. 1 Petru 2:9-10).

Această poziție fundamentală a lui Hristos în istoria răscumpărătoare permite predicatorilor să folosească analogia pentru a direcționa
mesajul Vechiului Testament către biserica Noului Testament. Pentru că prin Hristos, Israel și biserica au devenit la fel

tip de popor al lui Dumnezeu: destinatarii aceluiași legământ de har, împărtășire

aceeași credință, trăind în aceeași speranță, căutând să dovedească aceeași

dragoste.84 În plus, această poziţie fundamentală a lui Hristos în istoria răscumpărătoare

permite predicatorilor să folosească analogia pentru a predica pe Hristos din Vechiul Testament.

Pentru a atinge acest scop, predicatorii trebuie să caute analogii în mai multe domenii cheie. Ei trebuie să întrebe despre analogia dintre
ceea ce este și ceea ce face Dumnezeu pentru Israel și ceea ce este și face Dumnezeu în Hristos pentru biserică. Ei ar trebui să se întrebe
despre asemănarea dintre ceea ce Dumnezeu îi învață pe poporul Său Israel și ceea ce Hristos învață biserica Sa. Și trebuie să caute
paralele între cerințele lui Dumnezeu din Vechiul Testament și cerințele lui Hristos din Noul Testament. Deși vor exista diferențe

Datorită progresului în poveștile mântuirii și revelației, analogia se concentrează pe localizarea continuității, a paralelelor, între ceea ce
este și ceea ce face Dumnezeu pentru Israel, ceea ce învață Israelul sau ce cere lui Israel și ceea ce este și face Dumnezeu în Hristos pentru
biserica, învață biserica sau solicită bisericii.

Exemple de utilizare a analogiei în diverse genuri de literatură

Deoarece analogia este mai generală decât respectarea promisiunii și tipologia, ea poate fi folosită cu o mare varietate de texte. Dar
caracterul său mai general înseamnă, de asemenea, că focalizarea centrată pe Hristos poate fi ușor șters în predică. Prin urmare, ar fi bine
să ne asigurăm că adunarea înțelege legătura, numai în Hristos. Această legătură poate fi adesea explicită prin citarea cuvintelor lui
Hristos înregistrate în Noul Testament.

Folosirea analogiei în predicarea narativă

Când se predică despre texte din narațiunea Vechiului Testament, analogia poate fi folosită concentrându-se asupra a ceea ce făcea
Dumnezeu pentru Israel și a ceea ce face Dumnezeu în Hristos pentru biserica Noului Testament. Accentul aici se poate pune pe actele
răscumpărătoare ale lui Dumnezeu, precum și pe răspunsul necesar. De exemplu, când predică despre Iacov la Betel (Geneza 28:10-22),
predicatorii pot folosi analogia pentru a sublinia că, pe măsură ce Israel a aflat despre prezența protectoare a lui Dumnezeu din experiența
lui Iacov la Betel, înainte de călătoria lui periculoasă, Hristos promite că va fi cu noi. . în călătoria noastră periculoasă prin viață (analogie
combinată cu referințe din Noul Testament, cum ar fi promisiunea lui Isus din Matei 28:20). Sau, așa cum Dumnezeu a călăuzit și a
protejat pe Israel prin nor (Exodul 13:21-22), așa și Dumnezeu îi călăuzește și își protejează biserica prin Hristos.”

Folosirea analogiei în Legea predicării

Când se predică legea Vechiului Testament, poate fi folosită și analogia. de

De exemplu, când predicăm despre Cele Zece Porunci (Exodul 20), cineva poate observa

Indicativul lui Dumnezeu în fața imperativelor, actul de mântuire al lui Dumnezeu (Exod

14) înainte de a se da legile: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel care a adus

tu din țara Egiptului, din casa robiei; nu vei avea

alți zei înaintea mea”. Hristos, în mod similar, pronunță o binecuvântare de nouă ori

înainte de a-și da legea (p. de ex., Matei 5-7).85 Sau, după cum Dumnezeu a făcut un legământ cu

Israel și le-a dat legea lor (din nou modelul: mai întâi prologul istoric al faptelor lui Dumnezeu, apoi stipulațiile legământului), apoi
Dumnezeu prin Hristos face un legământ cu noi și ne dă prevederile legământului Său. Sau, întrucât motivația lui Israel pentru ascultare a
fost recunoștința pentru răscumpărarea lui Dumnezeu, motivația noastră pentru ascultare este recunoștința pentru răscumpărarea prin
Hristos. Sau, deoarece Israelului i-a fost interzis să urmeze practicile abominabile ale națiunilor (Lev. 18:24-30), atunci biserica „nu mai
trebuie să trăiască așa cum trăiesc neamurile...

Nu așa l-ai învățat pe Hristos! „(Efeseni 4:17-24). Sau, așa cum Dumnezeu a cerut lui Israel să dea primele roade ca răspuns la darurile lui
Dumnezeu de pământ și seceriș (Deut. 26:1-11), atunci Dumnezeu cere daruri concrete de la noi ca răspuns la darurile sale abundente în
Isus, sau, așa cum a poruncit Dumnezeu lui Israel. pentru a-L iubi pe Dumnezeu (Deut. 6:5) și pe aproapele lor (Lev 19:8), Isus cere să-L
iubim pe Dumnezeu și pe aproapele noștri (Matei 22:37-39).

Folosind analogia în predicarea profeției

În literatura profetică se poate aplica și analogia. Când predicăm despre promisiunea lui Dumnezeu de a aduce Israel înapoi din exilul
babilonian în țara făgăduită (Isaia 40:1-11), se poate folosi analogia: așa cum Dumnezeu a promis că va aduce pe Israel acasă, tot așa și
Hristos în

Noul Testament promite că-și va aduce poporul acasă (Ioan 14:2-3; 2 Petru 3:13). Prevăzând despre Slujitorul suferind care slujește lui
Israel (Isaia 50:4-11), se poate folosi analogia pentru a trece la Isus, care, în calitate de Slujitor în suferință, slujește poporului său.
Predicand despre Israelul în exil care trebuie să aștepte mântuirea viitoare a lui Dumnezeu (Isaia 51:4-8), cineva poate folosi analogia
pentru a schimba biserica de astăzi, care trebuie să aștepte mântuirea viitoare a lui Dumnezeu când Hristos se întoarce.

Folosind analogia în predicarea psalmilor

Prin Hristos, Psalmii lui Israel sunt acum și cântările noului Israel, biserica. Această presupunere permite bisericii să citească, să cânte și
să se roage direct Psalmii ca doxologie sau plângere. În predicarea Psalmilor, însă, începem cu interpretarea istorică, adică cu investigarea
modului în care Israel a auzit inițial Psalmul. Interpretarea istorică este necesară pentru o interpretare corectă, dar ne face și conștienți de
diferența dintre înțelegerea lui Israel a Psalmului și a noastră. Aici

Analogia ne poate ajuta să reducem decalajul și să-L predicăm pe Hristos. De exemplu, când predicăm despre mărturisirea lui Israel,
„Domnul este Păstorul meu” (Psalmul 23), se poate folosi analogia pentru a sublinia că Domnul este Păstorul nostru numai prin Isus
Hristos, sau că Isus spune: „Eu sunt „Cel pastor bun"

(Ioan 10:11) Sau, predicând despre „Fericiți cei… [a căror] plăcere este în Legea Domnului” (Psalmul 1), se poate folosi analogia pentru a
proclama: „Fericiți cei a căror plăcere este în Lege al Domnului.” Hristos” (Matei 5-7, fericirile urmate de Legea lui Hristos). Prevăzând
despre „Dumnezeu este refugiul și puterea noastră” (Ps 46), cineva poate folosi analogia pentru a proclama că Dumnezeu este refugiul
nostru numai atunci când suntem în Hristos.

Folosind analogia în predicarea înțelepciunii

Predicarea lui Hristos din literatura de înțelepciune este dificilă, deoarece înțelepciunea este

bazată pe observarea tiparelor regulate în creația lui Dumnezeu. Dar și aici

Analogia poate fi de ajutor, deseori atunci când ne întoarcem la învățăturile lui Isus. de

Isus a fost considerat un învăţător înţelept; oamenii „s-au mirat de ai lui

învăţând, pentru că i-a învăţat ca pe unul care are autoritate, şi nu ca pe

scrie” (Marcu 1:22). În înțelepciune, el era „mai mare decât Solomon” (Luca

11:31; cf. 2:52; 7:35). De fapt, „forma lui predominantă de predare a fost

pildă (pildă, ebraică maal [tradus și prin „proverb”), o înțelepciune

formă”. 86 De exemplu, predicarea despre căutarea înțelepciunii „ca argintul” și

căutându-l „pentru comori ascunse” (Prov. 2:4), se poate folosi analogia pentru a se îndrepta către Isus, despre care Pavel scrie că în el
„sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Col 2:3). Predicare: „Nu te epuiza pentru a te îmbogăți... Când ochii tăi o
luminează, a dispărut” (Prov. 23:4-5), se poate folosi analogia pentru a trece la învățătura asemănătoare a lui Isus: „Nu vă strângeți comori
pe pământ, unde molia și rugina mistuie și unde tâlharii pătrund și fură” (Matei 6). :19). Propovăduind despre rugăciunea intrigantă: „Nu-
mi da nici sărăcie, nici bogăție; hrănește-mă cu hrana de care am nevoie” (Prov. 30:8), cineva poate folosi analogia pentru a trece la Isus
care ne învață să-L cerem Domnului: „Dă-ne astăzi pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei 6:11).

CALEA TEMELOR LONGITUDINALE

Până acum, modurile Vechiului Testament de a-L predica pe Hristos au fost

direct legat de istoria mântuitoare: formele istoriei mântuitoare

progresie, promisiune îndeplinită, tipologie și analogie. Următorii trei

modalitățile pe care le vom explora sunt mai strâns asociate cu istoria

revelatie. Istoria mântuirii și istoria revelației sunt

strâns legate, desigur, deoarece povestea revelației însoțește

poveste de răscumpărare.87

Istoria revelației este istoria kerygma lui Dumnezeu, adică istoria lui Dumnezeu.

proclamare relevantă pentru poporul său în diferite etape ale răscumpărării

istorie. Această proclamație este relevantă pentru Israel în fiecare etapă deoarece

are un accent răscumpărător, adică scopul lui Dumnezeu este să-l învețe pe Israel despre sine,

planul și voința lui de a-și salva poporul.88 Această kerygma rămâne

relevante astăzi, dar din cauza progresului în poveștile mântuirii și revelației, temele sale trebuie urmărite prin Noul Testament pentru a
stabili mesajul pentru biserica de astăzi.

teologie biblică

În capitolul 5 ne uităm la două teme ale Vechiului Testament pe care Noul Testament le-a dezvoltat în continuare: temele răscumpărării și
calificări.

sacrificii. Noul Testament, desigur, dezvoltă multe altele

teme Will. Astăzi este în special disciplina teologiei biblice.

care ne ajută să urmărim teme longitudinale de la Vechiul Testament până la

Nou.89 Teme majore ale Vechiului Testament care funcționează ca autostrăzi principale

pentru că persoana, lucrarea și învățătura lui Hristos sunt Împărăția lui Dumnezeu (domnia
și împărăție), providența lui Dumnezeu, legământul, prezența lui Dumnezeu, iubirea

lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, dreptatea, răscumpărarea, legea, jertfele pentru păcat și pentru vină,

Grija lui Dumnezeu pentru „săraci”, mijlocitor, Ziua Domnului etc.

Edmund Clowney sugerează să pună următoarele întrebări: „Ce adevăr?

despre Dumnezeu și lucrarea lui mântuitoare este revelată în acest pasaj? ... Cum este aceasta

un adevăr anume purtat în istoria revelației? Asa cum face

găsiți satisfacție în Hristos? "90

Exemple de teme longitudinale

Câteva exemple pot clarifica modul în care temele longitudinale pot fi folosite ca o modalitate de a predica pe Hristos al Vechiului
Testament. Într-o predică despre Iacov la Betel (Geneza 28:10-22), tema este că Dumnezeu va fi cu Iacov când va călători într-o țară
străină (v. 15, 20; cf. v. 16-17). Putem urmări această temă a prezenței lui Dumnezeu cu poporul Său până la norul și stâlpul de foc care
călăuzește și protejează Israelul în timpul exodului, până la norul din tabernacol care călătorește cu oamenii prin pustie, până la norul din
templu din în mijlocul lui Israel, la prezența lui Dumnezeu cu poporul Său în Isus (Emanuel, Matei 1:23), la promisiunea Domnului nostru
înviat: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Matei 28:20). ), la revărsarea Duhului Sfânt (Fapte 2) și la noua creație unde
„Dumnezeu Însuși va fi cu ei” (Apoc. 21: 3).

Sau când predică despre zeciuială (Deut. 26:12-15), tema dăruirii Domnului poate fi urmărită în Noul Testament. Ce prescrie Noul
Testament cu privire la darurile noastre către Domnul? În 2 Corinteni, Pavel îi încurajează pe creștini să fie generoși în dăruirea celor
săraci.

Interesant este că Paul adaugă: „Nu spun asta ca o comandă, dar testez autenticitatea iubirii tale... Căci știți fapta dărnicie a Domnului
nostru Iisus Hristos, că, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia lui să vă puteți îmbogăți” (2 Corinteni 8, 8-9).
Există o legătură clară aici cu Isus Hristos a legii zecimii: după jertfa lui Hristos pentru a ne mântui, dăruirea noastră nu ar trebui să mai
fie o chestiune de a respecta o lege exterioară, ci de a dărui cu generozitate dintr-o inimă recunoscătoare din cauza minunatiei. darul lui
Isus Hristos

Predicatorii au avut întotdeauna dificultăți în a predica pe Hristos dintr-o carte ca

Proverbe. Dar, după cum am văzut cu calea analogiei, o legătură fructuoasă poate

Adesea se face legând învățătura Proverbelor cu învățătura despre

Iisus. Aici, în mod similar, putem căuta să legăm tema pasajului de teme longitudinale cu învățătura lui Isus. Să presupunem că vrem să
facem o predică despre Proverbele 8:22-36, pasajul care conține celebra secțiune despre rolul înțelepciunii în creație. Putem fi ispititi cu
biserica

părinţi, să mergeţi direct la Ioan 1:1-3, Coloseni 1:15 sau Apocalipsa

3:14 pentru a face legătura cu Hristos, Logosul veșnic. Dar asta

fiind prematur „Proverbe 8 este o reprezentare poetică a atributului lui Dumnezeu de

înțelepciune fără o intenție strict profetică”. 91 Înainte de a căuta o cale

Pentru a predica pe Hristos, trebuie mai întâi să stabilim tema pasajului. cel

Tema poate fi rezumată, cred, în cuvintele versetului 35, „Oricine

mă găsește [înțelepciunea] găsește viață”. Verificarea unei concordanțe cu privire la modul în care Proverbe

În altă parte, el leagă înțelepciunea și viața, ducând la Proverbele 3:18, „Ea [înțelepciunea] este

un pom al vieții pentru cei care îl înțeleg.” Arborele vieții este o amintire

Pomul vieții în paradis (Geneza 2:9): pomul de la care Dumnezeu a interzis

Omenirea după căderea în păcat (Geneza 3:24). Problema accesului la

arborele vieții intră practic în subteran în acel moment, pentru a reapărea complet

numai în noua creație (Apocalipsa 22:2). Cu toate acestea, ideea pasajului nostru este că

găsiți înțelepciunea, ordonați viața conform creației lui Dumnezeu

ordine, este să găsești viață, viață asemănătoare cu viața care era disponibilă în paradis.

Dar Noul Testament ne învață că numai Hristos poate redeschide ușa.

Spre pomul vieții. Acum o conexiune mai fructuoasă în care să-L predicăm pe Hristos

deschide temelia Proverbelor 8:22-36: nu o legătură cu Hristos

Logos veșnic în Ioan 1, dar pentru Hristos „înțelepciunea lui Dumnezeu”. Paul o face

această legătură în 1 Corinteni 1:30, unde scrie: „El [Dumnezeu] este

izvorul vieții tale în Hristos Isus, care a devenit pentru noi înțelepciunea

Doamne..."92

CALEA NOULUI TESTAMENT

Referințe

Autorii Noului Testament folosesc frecvent pasaje din Vechiul Testament pentru a sprijini

mesajele lor Predicatorii pot detecta aceste referințe verificând

apendice la Noul Testament grecesc, o concordanță bună, un bun

Biblie de referință încrucișată sau Tezaurul cunoașterii Scripturii.93 Noi

Trebuie să ne amintim, desigur, că nu îi putem urmări întotdeauna pe scriitorii Noului Testament în utilizarea Vechiului Testament: când
predicăm în 1 Cronici 3, nu putem folosi numărul paisprezece din Matei (David) și când predicăm în Sara și Agar (Geneza 21:8-21), nu
putem folosi „alegoria” lui Pavel din Galateni 4. Și cu alte referințe, trebuie să ținem cont de faptul că autorii Noului Testament nu
intenționează să ne ofere o interpretare definitivă a pasajelor Vechiului Testament, ci mai degrabă utilizarea (usus; vezi pp. 189-91)
Vechiul Testament pentru a-și susține propriile mesaje particulare. Folosirea întâmplătoare de către Wilhelm Vischer a unei „legături către
un text al Noului Testament” (vezi p. 170) ne avertizează că referințele și aluziile din Noul Testament trebuie folosite cu prudență.

Utilizarea referințelor Noului Testament

Multe referințe ale Noului Testament constau în formele de

împlinire promițătoare, tipologie sau teme longitudinale. Dacă predicatorii ar fi avut

ei nu au reușit să descopere singuri aceste căi, aceste Noul Testament

Referințele sunt un bun corector pentru neglijențe. Dacă predicatorii aveau deja

descoperit vreuna dintre aceste moduri, referinţele Noului Testament nu sunt de nici un folos

doar ca confirmare, dar poate fi adesea folosit ca trepte în

predică pentru a indica congregația. De asemenea, nou

Referințele și aluziile din testament pot oferi uneori un neașteptat

legătură cu Hristos în Noul Testament. De exemplu, Matei este interesant

paralele între viețile lui Ilie și Ioan Botezătorul și cele ale

Elisei și Isus ar putea fi folosiți pentru a predica pe Hristos din Antichitate

Testament.94

Exemple de utilizare a referințelor Noului Testament

Când predicați dintr-o narațiune din Vechiul Testament, puteți găsi adesea o referință sau o aluzie a Noului Testament care poate servi ca
o legătură către predicarea lui Hristos. De exemplu, predicând despre porunca lui Dumnezeu lui Avraam de a-l jertfi pe Isaac: „Ia-ți pe
fiul tău, singurul tău fiu Isaac, pe care-l iubești, du-te în țara Moria și adu-l acolo ca ardere de tot...” (Geneza 22). :2), trebuie remarcat
faptul că Ioan face aluzie la acest pasaj în celebrul său „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu...” (3:16).
Aluzia lui Ioan îi permite predicatorului să sublinieze că marea jertfă pe care Dumnezeu l-a reținut lui Avraam, Dumnezeu l-a făcut pentru
Sine: a iubit lumea atât de mult încât și-a jertfit singurul Fiu. Sau, predicând despre visul lui Iacov la Betel,

„Era o scară așezată pe pământ, vârful ajungea la cer; și îngerii lui Dumnezeu se urcau și coborau pe ea” (Geneza 28:1022), o referință din
Noul Testament oferă o modalitate de a predica pe Hristos la baza acestei trecere. Pentru că Isus folosește această imagine pentru Sine:
„Adevărat vă spun că veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborând peste Fiul Omului” (Ioan 1:51).

Predicand legea Vechiului Testament, se poate folosi si Noul Testament

referințe ca mod de a-L predica pe Hristos. Legătura în lege va fi în general cu

Învățătura lui Hristos, noul Moise. Predica de pe munte (Mat.

57) oferă multe dintre aceste link-uri. Pentru a folosi un alt exemplu, când predicăm despre

Prin zeciuială (Deuteronom 26:12-15), cineva poate trece de la această lege la cea a lui Isus

învață în Matei 23:23: „Vai de voi, cărturari și farisei!

ipocriți! Decimând menta, mărarul și chimenul și au neglijat

cele mai importante chestiuni ale legii: dreptatea, mila și credința. Aceștia sunteți voi

„Ar fi trebuit să exersez fără să-i neglijez pe alții”. 95

Predicarea profeției permite, de asemenea, să folosească referințele Noului Testament ca punți către predicarea lui Hristos. Uneori, Isus
Însuși citează chiar pasajul din care predicăm, iar calea este clară. Alteori, referința poate fi mai subtilă. Propovăduind despre Isaia 50:4-
11, citim în versetul 4: „Domnul DUMNEZEU mi-a dat o limbă de învăţător, ca să ştiu să-l susţin pe cel obosit cu un cuvânt”. În Matei
11:28 Îl auzim pe Isus spunând: „Veniți la Mine, toți cei obosiți... și Eu vă voi odihni”.

Dar versetul 6 al acestui pasaj din Isaia are o referință mai clară la Noul Testament:

„Mi-am întors spatele celor care m-au lovit și obrajii celor care mi-au scos barba; nu mi-am ascuns fața de insulte și scuipat”. La fel de

Iisus și ucenicii Săi se îndreaptă spre Ierusalim, Isus spune: „Iată, ne urcăm la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat...; ei îl vor batjocori, îl
vor scuipa, îl vor biciui și îl vor ucide. el...” (Marcu 10:34). De dragul unei predici unificate, probabil că cineva va dori să selecteze doar
una dintre referințele Noului Testament. În acest caz, referirea la versetul 6 este mai bună, deoarece este mai apropiată de tema pasajului
Isaia.

În mod similar, predicând despre Psalmi, se pot găsi pasaje din Noul Testament care se referă la același text pe care l-ai ales. Când Isus
folosește expresii din psalmul ales pentru a-și exprima propriile sentimente, calea de a-L predica pe Hristos este clară. Pentru cineva care
predică în Psalmul 22, de exemplu, cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (v 1), duc în mod necesar la
strigătul trist al lui Isus pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34) Și pentru o predicare despre
Psalmul 31, cuvintele din versetul 5: „În mâna Ta îmi încredințez duhul”

conduce în mod necesar la cuvintele lui Isus de pe cruce: „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul” (Luca 23:46). Sau, când cineva
predică în Psalmul 98, cuvintele din versetul 9 că Domnul „va judeca lumea în dreptate” pot fi legate de cuvintele lui Isus: „Tatăl nu
judecă pe nimeni, ci a dat toată judecata Fiului. " .. . „(Ioan 5:22; cf. 2 Tim 4:1).

Predicarea lui Hristos din literatura de înțelepciune poate beneficia și de referințele din Noul Testament. De exemplu, dacă textul cuiva
este Proverbele 15:29, „Domnul este departe de cei răi, dar ascultă rugăciunea celui neprihănit”, tema „auzirea rugăciunii celor drepți” ne
amintește de Evrei 4:16, „De aceea, să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim milă și să găsim har pentru a ajuta la
vremuri de nevoie”. Această referire din Noul Testament ne-ar conduce la Isus, care nu numai că ne-a învățat să ne rugăm, dar, ca mare
preot, a deschis liniile de comunicare cu Dumnezeu, astfel încât să putem fi siguri că Dumnezeu va asculta rugăciunea celor drepți.

CALEA CONTRASTULUI

Din cauza progresului în poveștile de mântuire și revelație, nu ar trebui să ne surprindă că mesajul unui text din Vechiul Testament
contrastează uneori cu cel al Noului Testament. Ne gândim imediat la legile ceremoniale ale Vechiului Testament, la legile civile și la așa-
numitele „imprecații” din unii Psalmi. Dar se poate găsi contrast chiar și în rânduiala fundamentală a legământului care a funcționat timp
de două mii de ani: „De-a lungul generațiilor voastre, fiecare dintre voi va fi tăiat împrejur când va împlini opt zile... Orice om netăiat
împrejur... va fi nimicit din poporul său; a încălcat legământul Meu” (Geneza 17:1214).

Contrastul este aproape total între această rânduială străveche și hotărârea primului sinod al bisericii creștine: „Duhului Sfânt și nouă ni s-
a părut bine să nu le mai punem nicio povară...” (Fapte 15, 28-). 29) Chiar și venerabilul și probabil atemporal, Decalogul este prins în
progresul istoriei răscumpărătoare atunci când prescrie pentru vremurile Vechiului Testament: „Ziua a șaptea este o zi de odihnă pentru
Domnul Dumnezeul tău; să nu faci nicio lucrare” ( Exodul 20:10) În Noul Testament vedem o schimbare treptată de la a șaptea zi a
săptămânii la prima zi, ziua Domnului, pentru a celebra învierea Domnului nostru (1 Corinteni 16:2; cf. Rom 14:5; Col 2:16 ) Aceasta nu
înseamnă că astfel de pasaje din Vechiul Testament nu pot fi predicate în biserica creștină de astăzi, ci doar că ele trebuie proclamate în
lumina revelației finale a lui Dumnezeu în Hristos și, prin urmare, în lumina unui posibil contrast. Totuși, dacă contrastul este extrem, ar fi
bine să predicăm pe un text al Noului Testament și, din acest unghi, să arătăm contrastul cu Vechiul Testament.

Calea contrastului se centrează în Hristos

Forma de contrast se concentrează în mod clar pe Hristos, pentru că el este în primul rând

responsabil pentru orice modificare între mesajele Vechiului Testament

iar cele ale noului. Jertfa lui Isus, odată pentru totdeauna, a fost cea care a umplut

Legile ceremoniale ale sacrificiului. A fost misiunea lui față de națiuni care s-au mișcat

biserica dincolo de legile civile ale Israelului; Această întindere către neamuri a dus și la

Decizia de a abandona cerința circumciziei. Era lui Isus

învăţătură care a schimbat atât de frecvent „imprecaţiile” din Psalmi

înțeles, pentru că a învățat: „Iubiți-vă pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce urăsc

Tu, binecuvântează pe cei ce te blestemă, roagă-te pentru cei ce te batjocoresc” (Luca 6:27).

28) Și învierea lui Isus a schimbat Sabatul din ziua a șaptea la

Prima zi a Domnului. Pe scurt, persoana, munca și predarea

Iisus Hristos este motivul principal al contrastelor pe care le observăm.96

Prin contrast, putem include și o cale către Hristos pe care Spurgeon o parcurge frecvent, o cale care începe cu problemele întâlnite în
Vechiul Testament și duce la rezolvarea în Isus Hristos.

De exemplu, textul Vechiului Testament ne poate condamna pentru gravitatea păcatului uman, ne poate confrunta cu un Dumnezeu drept
și sfânt și ne poate aminti de Ziua Judecății. Aceste dificultăți strigă după o soluție, iar soluția se găsește în Isus Hristos. Hristos este
răspunsul la problemele Vechiului Testament.

Exemple de mod de contrast în diverse genuri de literatură

Pentru a încheia acest ultim mod de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament, poate fi util să enumeram câteva exemple din diferite
genuri de literatură.

Contrastul în predicarea narativă a Vechiului Testament

În narațiunea Vechiului Testament, contrastul poate fi evident în mai multe moduri.

De exemplu, Dumnezeu îl instruiește pe Israel în mai multe rânduri să atace orașele canaanite și să-i anihileze pe locuitorii lor: „Nu
trebuie să lăsați nimic din ceea ce respiră să rămână viu. Îi vei anihila..." (Deuteronom 20:16-17). Locuitorii urmau să fie „devotați
Domnului pentru distrugere” (cherem; de exemplu, Josh. 6:17, 21; 10: 28-40). Dar după venirea lui Hristos și în lumina învățăturilor sale,
nicio națiune nu are dreptul să conducă un „război sfânt” și să comită genocid.

Adesea, contrastul poate fi folosit și în combinație cu unul dintre ceilalți

forme. De exemplu, predicând despre judecătorul Gideon, observăm că este

ascultător de Dumnezeu prin distrugerea altarului lui Baal și mântuirea lui Israel de

Madianiți, dar apoi Ghedeon construiește un efod și ia Israelul

lui Dumnezeu (Judecători 6-8). O combinație de tipologie și contrast duce la

propovăduindu-L pe Hristos ca Mântuitorul desăvârșit, care ne eliberează de păcatele noastre și ale noastre

dușmani, inclusiv moartea, și care ne leagă de Tatăl într-un

relație de legământ care nu poate fi niciodată ruptă (Ioan 10:27-30).97 Pentru a folosi

un alt exemplu: „Ezra-Neemia atestă extinderea sfințeniei

dincolo de hotarele templului pentru a include întregul oraș Ierusalim.”

Dar există granițe clare între sacru și laic, curat și

necurat, evreu și neamuri. „Iisus Hristos este cel care dărâmă zidul

separare.' În primul rând, el rupe vălul care despărțea Sfântul de

Sfinții restului creației. În al doilea rând, descompune diviziunea

umanitatea care i-a separat pe evreu de neamuri (Efes. 2: 14-18) ". 98

Contrastul în predicarea legii Vechiului Testament

Prin predicarea legii Vechiului Testament, de exemplu, „Să nu ai alți dumnezei înaintea Mea” (Exod 20:3), ne confruntăm cu Israelul și

incapacitatea de a respecta legea lui Dumnezeu în mod perfect. Soluția la această situație gravă se găsește în Isus Hristos și dreptatea Sa
perfectă. De fapt, Pavel scrie că legea era disciplina noastră (paidagogos) „pentru a ne călăuzi către Hristos” (Galateni 3:24).

În legea predicației, putem folosi și contrastul în combinație cu unul dintre

celelalte moduri Deşi legile Vechiului Testament cer sânge

jertfele, de exemplu, sunt împlinite prin jertfa lui Hristos, în acest Nou

Epoca Testamentului Dumnezeu încă cere sacrificiile noastre: „prezentați-vă trupurile ca a

sacrificiu viu „(o combinație de tipologie, contrast și longitudinal

subiecte). Sau, când predicați despre poruncă, „Adu-ți aminte de Sabat

zi și sfințiți-o” (Ieșirea 20:8), trebuie să contrastăm această a șaptea zi

în Vechiul Testament cu prima zi în Noul Testament. O zi în

șapte este încă pusă deoparte ca o zi specială pentru a se închina Domnului (1 Cor

16:2; Evrei 10:25), dar se schimbă în prima zi a săptămânii în sărbătoare

a învierii lui Isus (o combinație de contrast și Noul Testament

referințe) .99

Contrastul în predicarea profeției

În profeția Vechiului Testament, contrastul va fi adesea revelat în profețiile care se limitează la restaurarea Israelului ca entitate națională,
în timp ce Noul Testament merge mult dincolo de aceasta la restaurarea de către Dumnezeu a tuturor națiunilor și a întregii creații (de
exemplu, Rom 8: 19-21; Apocalipsa 22:1-2). Dar există și contraste mai specifice. De exemplu, Ezechiel ne informează că a văzut
„înfățișarea asemănării slavei Domnului”.

(Ezechiel 1:28). Observați că el este la doi pași de a vedea „slava Domnului”. În contrast, Ioan relatează că a văzut slava Domnului direct
în Isus: „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi și noi am văzut slava Lui...” (Ioan 1:14). Mai mult, Ezechiel proclamă solia
Domnului către Israel: ei nu sunt copiii păcătoșilor, ci „numai cel care păcătuiește va muri” (Ezechiel 18:4; cf. Ieremia 31:30). Deși acest
mesaj contrastează deja cu învățătura anterioară din Vechiul Testament (vezi Exodul 20:5), contrastul cu învățătura din Noul Testament
arată că nu trebuie să murim pentru păcatele noastre, deoarece Hristos a murit pentru ele.

Contrastul în predicarea Psalmilor

Contrastul în predicarea Psalmilor este în general asociat cu predicarea

Psalmii așa-ziși „imprecatori”. În mai mulți psalmi auzim rugăciuni către

Doamne pentru a-și răzbuna poporul, pentru a obține dreptatea deplină.10° Asemenea rugăciuni sunt

încă auzit în Noul Testament, de exemplu în Apocalipsa 6:10,

„Doamne Suveran, sfânt și adevărat, cât va mai fi până să judeci și

Să ne răzbunăm sângele asupra locuitorilor pământului? „Dar unii psalmi par

da expresie nu numai dorinței de dreptate a lui Dumnezeu ci și de a

represalii. De exemplu, Psalmul 137 reflectă asupra teribilității lui Israel

experiențe în Babilon și exclamă: „O fiică Babilon, tu

devastator! Fericiți vor fi cei care îți vor întoarce ceea ce ai făcut

S.U.A! Fericiți vor fi cei care vă vor lua micuții și îi vor bate

stâncile” (Ps 137:8-9). În Psalmul 109 auzim rugăciunea psalmistului despre

persoana care „nu și-a amintit să arate bunătate, ci i-a persecutat pe săraci
și cei nevoiași și cei cu inima zdrobită până la moartea lor” (v 16): „Fie ca zilele lor să fie

putini... Fie ca copiii lor să fie orfani... Lasă-ți copiii să rătăcească și

Implor ... Să se pomenească de nelegiuirea tatălui său înaintea Domnului și

să nu fie șters păcatul mamei sale” (Ps 109:8-14). Dacă acestea sunt

de fapt, toate dorințele umane de răzbunare și răzbunare - savanții nu sunt

convenit asupra acestui lucru101 – atunci trebuie să punem în contrast aceste gânduri cu cele ale lui Isus

învăţând: „Iubiţi-vă pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Mat

5:44; cf. 1 Corinteni 13:13), și propria sa rugăciune de pe cruce: „Tată, iartă

ei; pentru că nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).102

Cu toate acestea, poate fi folosit și contrastul cu alți psalmi. De exemplu, Psalmul 44 este o plângere națională cu privire la suferința lui
Israel. Israel țipă

„Din cauza ta ne ucid toată ziua și suntem considerați oi pentru sacrificare. Trezeşte-te! De ce dormi, Doamne?” (v. 22-23).

Psalmul se încheie cu cererea urgentă: „Scoală-te, vino și ajută-ne. Răscumpără-ne prin dragostea Ta neîncetată” (v 26). Un predicator
creștin poate face mai mult decât să reitereze această cerere de ajutor într-o perioadă de suferință. O referire la Noul Testament arată că
Pavel citează versetul 22 din Romani 8, unde se referă la persecuția și suferința bisericii. Dar, spre deosebire de cererea de ajutor a
psalmistului, Pavel afirmă că chiar în suferințele menționate în acest psalm, „noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a
iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânitorii, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici
înălțimea, nici adâncimea, nici nimic altceva din toată făptura nu va putea fi despărțit.

***

noi din dragostea lui Dumnezeu în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:37-39). Dumnezeu nu doarme când suferim. El ne-a
răscumpărat de dragul Său

„dragoste bună” (Ps 44:26). Această iubire și siguranță sunt ale noastre „în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:39).

Contrastul în literatura de predicare a înțelepciunii

Eclesiastul 11:7-12:8 permite cuiva să predice despre subiectul important,

„Bucură-te de viața ta, amintindu-ți de Creatorul tău înainte să vină zilele adverse.” Când am predicat pentru prima dată despre acest pasaj
pentru o slujbă pentru tineri, am fost puțin supărat că nu am predicat în versetul 8, care încheie pasajul cu observația: „Deșertăciunea
deșertăciunii, spune Stăpânul; totul este deșertăciune”. La vremea respectivă părea că această concluzie pesimistă va strica un mesaj bun.
Astăzi aș include versetul 8, nu numai pentru că face parte din unitatea textuală103, ci și pentru că îmi permite să fac mesajul mai puternic
prin contrast. Pentru Stăpân, moartea pune capăt tuturor (vezi, de exemplu, Eccl 2:16, 21; 3:18-21; 9:2-6); de unde repetarea continuă a

„deşertăciunea deşertăciunii...; totul este deşertăciune”. Dar, ca creștini din Noul Testament, știm că Hristos a învins moartea și că această
victorie surprinzătoare ne oferă, de asemenea, o viziune diferită asupra vieții. Acest pasaj contrastează clar cu capitolul puternic al lui
Pavel despre înviere, 1 Corinteni 15. Moartea a fost învinsă: „Mulțumiri fie lui Dumnezeu, care ne dă biruință prin Domnul nostru Iisus
Hristos”. Apoi Pavel concluzionează: „De aceea, preaiubiții mei, fiți statornici, neclintiți, stăpâniți mereu în lucrarea Domnului, pentru că
știți că truda voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:57-58). Pavel dezvăluie o inversare uluitoare, de la „totul este
deșertăciune” la „în Domnul truda ta nu este zadarnică”, totul pentru că Isus a înviat din morți.

Aceasta completează discuția noastră despre modalitățile centrate pe Hristos de a-L predica pe Hristos din Vechiul Testament: forme de
progres istoric-mântuitor, împlinire a promisiunii, tipologie, analogie, teme longitudinale, referințe ale Noului Testament și contrast. Din
cauza suprapunerii dintre aceste forme, preocuparea noastră nu ar trebui să fie dacă am aderat la perimetre precise într-un anumit mod.
Preocuparea noastră ar trebui să fie: predica aceasta predică pe Hristos? Bryan Chapell sugerează că „fiecare predicator ar trebui

întrebați la sfârșitul fiecărei predici: Când ascultătorii mei părăsesc ușile acestui sanctuar pentru a face voia lui Dumnezeu, cu cine umblă?
„Aceasta este o întrebare bună, pentru că deseori lăsăm la latitudinea oamenilor să-și dea seama singuri sau chiar am lăsat impresia că pot
face asta.

în propriile sale puteri. „Dacă predica a adus pe toți oamenii în vizorul

Mântuitorule și acum umblă în lumea ta cu ajutorul Lui ferm în lumea ta

apucă, apoi speranța și victoria luminează orizontul. Dacă oamenii pleacă

singur sau în mâna Mântuitorului va face diferenţa între inutilitate şi

credință, legalism și adevărată ascultare, bunătate și adevărată sfințenie”. 104

CAPITOLUL 7

Pași de la textul Vechiului Testament la

Predica centrată pe Hristos

„Nu este mântuire în nimeni altcineva [decât Isus], pentru că nu există sub cer niciun alt nume dat muritorilor prin care să fim mântuiți”.

Petru, Fapte 4:12

MAI MULTI STUDENTI AU PROPUS O SERIE DE PASI DE CARE PREDICATORII

urmează să treci cu responsabilitate de la text la predică.1 Fred

Craddock observă: „Este vital ca procedura să decurgă fără probleme și

printr-un text și care este suficient de simplu pentru a fi urmărit aproape

inconştient ................O metodă va fi mai fructuoasă atunci când va deveni a

obiceiul confortabil ca un pulover vechi.” 2 Vă sugerez că următoarele de bază

Pașii sunt suficient de simpli încât să devină un obicei de viață rodnic

slujirea Cuvântului.3

1. Selectați o unitate textuală în funcție de nevoile congregației.

2. Citiți și recitiți textul în contextul său literar.

3. Rezumați structura textului.

4. Interpretați textul în propriul său cadru istoric.

5. Formulați subiectul și obiectivul textului.

6. Înțelegeți mesajul în contextele istoriei canonice și răscumpărătoare.

7. Formulați subiectul și obiectivul predicii.

8. Alegeți o formă de predică adecvată.

9. Pregătiți schița predicii.

10. Scrieți predica în stil oral.

Numărul de pași nu este la fel de important ca și succesiunea lor, deoarece a pune întrebări textului într-o secvență greșită înseamnă a
pune probleme hermeneutice și omiletice. În contextul acestei cărți despre predicarea lui Hristos din Vechiul Testament, trebuie să
învățăm în primul rând în ce moment al procesului interpretativ ar trebui să ne punem întrebări despre modalitățile de predicare a lui
Hristos și cum funcționează acest lucru în mod concret atunci când predicăm textele Vechiului Testament. Pentru a satisface această
nevoie, vom examina mai întâi cei zece pași succesivi și apoi vom demonstra din Geneza 22 modul în care aceștia funcționează concret
pentru a dezvolta un text din Vechiul Testament într-o predică centrată pe Hristos.

ZECE PASI DIN TEXTUL VECHIULUI TESTAMENT

LA PREDICĂ CENTRĂ HRISTOS

Mai întâi, selectați o unitate de text

cu ochiul către nevoile congregației

Când o tragedie lovește o biserică sau o comunitate, oamenii vin la biserică căutând un cuvânt de la Domnul despre cum să facă față unei
dureri copleșitoare.

Când membrii bisericii au făcut din bunurile materiale zeul vieții lor, au nevoie de un cuvânt de la Domnul despre scopul Creatorului
pentru viața umană.

Când clopotele bisericii sună în Duminica Paștelui, oamenii trebuie să audă un cuvânt de la Domnul despre înviere.

Congregațiile, desigur, au o mare varietate de nevoi care se suprapun. Una dintre nevoile lor cele mai de bază este să fie echipate „pentru
lucrarea de slujire, pentru a zidi trupul lui Hristos” (Efes. 4:12), iar altul să audă „întregul plan al lui Dumnezeu” (Fapte 20:27). Una
dintre nevoile lor cele mai de rutină este să audă predici care se referă la anul bisericii: anotimpuri speciale precum Adventul sau Postul
Mare, sau zile speciale precum Crăciunul, Paștele și Rusaliile, o nevoie care este satisfăcută atunci când predicatorii folosesc un lecționar.
Și una dintre nevoile lor cele mai generale, în lumina lipsei tot mai mari de cunoștințe despre Vechiul Testament, este să audă mai multe
predici bazate pe Vechiul Testament.

Pentru nevoi mai specifice, trebuie să exagerăm congregația și cultura în care trăim. Împreună cu bătrânii, se pot detecta nevoi precum
confuzia și îndoielile cu privire la credința creștină, frica de viitor, lipsa participării active la viitoarea împărăție a lui Dumnezeu, lipsa
încrederii în Dumnezeu, lipsa siguranței mântuirii, lipsa iubirii. reciproc, lipsa de preocupare pentru promovarea dreptății pe pământ, lipsa
de cunoaștere a lui Dumnezeu și a voinței sale, ispitele idolilor contemporani, boli, stres, tristețe, furie, nesiguranță și multe alte nevoi.

Înainte de a selecta un text, trebuie să decidem ce nevoie anume trebuie abordată în această predică. Nevoia congregațională oferă scopul.

În continuare, avem nevoie de o săgeată care va zbura direct către țintă; avem nevoie de

Text biblic care a abordat o nevoie similară în Israel sau, în cazul Noului Testament, în biserica primară. Această strategie de potrivire a
textelor cu nevoile ne permite să creăm predici care sunt relevante de la început până la sfârșit.

predici care sunt dintr-o singură bucată, trecând înainte și înapoi doar între nevoia care este abordată în Israel și nevoia similară în biserica
de astăzi. Dimpotrivă, selectarea mai întâi a textului și apoi încercarea de a-l aplica la o nevoie acută a congregației poate duce la aplicații
nefirești și forțate.

Când căutăm un text care să răspundă unei nevoi similare în Israel, trebuie să avem grijă să nu confundăm nevoile lui Israel, biserica
Vechiului Testament, cu nevoile unor indivizi precum Avraam sau David. Spre deosebire de cei care se angajează în predicarea biografică
și a caracterului, trebuie să vedem poveștile despre Avraam și David ca mesaje care au fost introduse în Biblie pentru a satisface anumite
nevoi în Israel. Predicatorii ar trebui să se concentreze pe întrebarea: Ce nevoie în Israel a adresat acest text? Care a fost întrebarea în
Israel la care acest text a căutat să răspundă? Care a fost problema din spatele textului? Dacă, după un studiu suplimentar, aflăm că textul
a satisfăcut o nevoie diferită în Israel decât am presupus prima dată, ar trebui fie să căutăm un text diferit, fie să dezvoltăm textul selectat
într-o predică care să răspundă unei nevoi diferite decât ne-am propus. Ideea este că predicatorii trebuie, cu orice preț, să facă dreptate
textului biblic și să nu îl răsucească pentru a răspunde la un subiect diferit de cel la care a abordat inițial autorul său.

Motivul pentru a selecta o unitate textuală biblică ca text de predicare este să

întemeiază predica pe Cuvântul lui Dumnezeu scris. Predicile expozitive caută

expune pentru actuala congregație un cuvânt rostit inițial al lui Dumnezeu

Israel sau, în cazul Noului Testament, biserica primară. Predicatorii sunt

ca turnuri de transmisie care transmit mesajul biblic original al

o generaţie înaintea generaţiei actuale.4 Chemarea Lui nu este

Ei își inventează propriile mesaje, dar într-un mod care este relevant pentru a transmite mesajele divine găsite în Biblie. Această chemare
de a fi credincioși textului biblic face ca selecția corectă a textului să fie un prim pas atât de crucial. Este aproape imposibil să predici o
predică biblică solidă dintr-un text de predicare prost ales.

Textul selectat trebuie să fie o unitate de mesaj, nu o clauză sau un fragment,

ci o unitate literară. O unitate de mesaj poate fi uneori doar o propoziție

(pag. de exemplu, unele proverbe), dar va consta în general din unul sau mai multe paragrafe

(în special cu textele narative).5 În plus, din moment ce predicarea este atât de crucială pentru

ascultători, iar din moment ce predicatorii au doar un număr limitat de

oportunități de predicare, textul selectat ar trebui să proclame o temă vitală.

În al doilea rând, citiți și recitiți textul în contextul său literar

Folosind diverse traduceri ale Bibliei, citiți și recitiți textul în contextul

cartea. În această primă etapă, interesul nostru este să devenim conștienți de mare

imagine, pentru a vedea pădurea înainte de a vă concentra asupra copacilor cu ebraică detaliată

analiză. Fred Craddock face un argument puternic pentru acest „spontan, chiar

naiv, angajament față de text. Toate facultățile minții și ale inimii sunt deschise,

fără să-ți faci griji despre ceea ce ar trebui să gândești, cu atât mai puțin despre ceea ce va spune
apoi în predică. Acesta este momentul să ascultați, să gândiți, să simțiți, să vă imaginați, să întrebați.” 7

Avertizează împotriva folosirii altor instrumente de studiu, cum ar fi comentarii în acest sens

loc. „Când sunt folosite la momentul potrivit, sunt esențiale, dar dacă sunt și ele

se deschid devreme, ei se ocupă de el. Ei îl reprimă și îl intimidează pe predicator „8.

Pe măsură ce citim și reflectăm cu atenție asupra textului, auzim nu numai

noi înşine dar şi pentru adunare. Putem implica congregația

cu atât mai direct citind pasajul ales în chemările pastorale. La fel de

Un enoriaș care moare într-un ospiciu aude acest text? Ce zici de un singur

Tată? Ce întrebări ridică pentru un adolescent cu probleme? În timp ce noi ascultăm

la text de către noi înșine sau eventual cu unii membri ai

congregație, trebuie să scriem aceste întrebări inițiale. Mai târziu în

proces, aceste întrebări ne pot ghida consultarea materialelor de studiu precum

comentează După cum spune Craddock: „Textul a ridicat întrebări pentru

să fie urmărite în acele cărți și, prin urmare, acele volume sunt servitori, nu

profesori.”9 În plus, putem folosi unele dintre aceste întrebări în

Predica, pentru ascultătorii noștri de duminică, probabil că vor avea întrebări similare.

În al treilea rând, descrieți structura textului

În această etapă, este timpul să ne concentrăm asupra textului în sine și să folosim nostru

Cunoștințe de limba ebraică. Mai întâi trebuie să sondam sub suprafața textului

adică să-i descopere și să-și expună structura. Dacă textul este a

narațiune, trebuie să urmărim povestea sau intriga. Întrebări specifice de pus

sunt: Care a fost configurarea? Ce a generat conflictul? Ce s-a intensificat

conflictul? Unde ajunge conflictul la punctul culminant? Când și cum este

conflictul s-a rezolvat în sfârșit? Și care este rezultatul sau concluzia? 11

Trebuie să încercăm să răspundem la toate aceste întrebări și să ținem cont de referințele de versete adecvate.

Dacă textul este un argument, ar trebui să ne întrebăm despre fluxul argumentului: Care sunt principalele afirmații? Cum sunt legate
aceste afirmații principale? Care este concluzia? Ar trebui să enumerăm din nou descoperirile noastre cu referințe adecvate în versuri.
Secvența afirmațiilor importante, cum ar fi urmele de anvelope în zăpadă, arată direcția în care se îndreaptă argumentul.

Folosirea originalului ebraic ne va permite să fim mai precisi decât pur și simplu să lucrăm cu traduceri în engleză. Vom putea urmări
fluxul clauzal mai precis și vom observa structuri literare precum repetiția, paralelismul și clauzele ki ("pentru că") care pot sau nu să fie
evidente în traducerile în engleză.

Conturarea structurii textului are mai multe avantaje: începem asimilarea textului; începem să înțelegem fluxul textual în părțile și în
întregul său; și putem folosi această schiță mai târziu pentru schița predicii.

În al patrulea rând, interpretați textul

în propriul mediu istoric

În acest al patrulea pas va fi efectuată cea mai mare parte a analizei detaliate. După cum am văzut în capitolul 6, în interpretarea textului
putem distinge trei fire împletite: literar, istoric și teocentric.

Interpretare literară

În interpretarea literară trebuie să ne punem două întrebări de bază: Ce înseamnă? Cu această întrebare, căutăm să dăm seama de genul
cărții, forma textului și figurile retorice ale textului. A doua întrebare este: Ce a însemnat în contextul acestei cărți? În textul ebraic,
trebuie să luăm în considerare structurile retorice, precum repetiția sau tehnica cuvintelor cheie (A... LA '... A"), chiar (A... A') sau
chiasma (A... B...

C... B'. . . A'). Toate aceste structuri ajută la determinarea unității textuale (de la primul A până la A final). Ele pot ajuta, de asemenea, la
determinarea focalizării sau a temei textului: deseori repetarea cuvintelor cheie, centrul unei structuri chiastice și, uneori, A-urile
(suporturile de cărți) ale unei incluziuni.

În poezie (precum și în unele proză), trebuie să fim atenți la paralelisme și dacă sunt sinonime, sintetice sau antitetice.

Paralelismul poate oferi, de asemenea, indicii despre unitatea textuală, precum și despre mesajul autorului.

În narațiune, pe lângă scenariul (Pasul 3), trebuie să ținem cont de scenele și interrelația lor, de personaje, de descrierea lor (rară, dar
importantă dacă este prezentă) și de dialogul lor, de schimbările într-un discurs repetat și de contraste. între personaje. În plus, ar trebui să
încercăm să detectăm naratorul, punctul lui de vedere, utilizarea de către acesta a întârzierii ritmului pentru a evidenția virajele cruciale
din poveste, evaluarea personajelor (rar prezente), concluzia și mesajul său. În proza normativă, trebuie să mergem dincolo de enumerarea
principalelor enunțuri (Pasul 3) pentru a adăuga detalii despre modificarea propozițiilor și frazelor.

Această analiză literară trebuie combinată cu analiza gramaticală în care punem întrebări despre verbe, adverbe, substantive, pronume și

adjectivele (gramatica), precum și structura propoziției (sintaxă). După ce a luat

elevilor printr-o „analiza retorică” detaliată a textului ebraic,

Elizabeth Achtemeier concluzionează: „Dacă un predicator studiază un pasaj din astfel de

detaliu, este foarte greu să-și piardă sensul. Mai presus de toate, mesajul lui

textul modelează gândirea predicatorului, mai degrabă decât invers. Este în afara

o analiză atât de atentă a textului, încât se nasc toate predicile cu adevărat biblice”. 12

Cu toate acestea, înainte de a ne putea decide asupra mesajului textului, trebuie să stabilim funcția pasajului în contextul cărții. În acest
moment, interpretarea literară se îmbină cu interpretarea istorică în încercarea de a înțelege mesajul textului în propriul său cadru istoric.

Interpretare istorică

În interpretarea istorică trebuie să ne punem două întrebări de bază. În primul rând, care a fost sensul dorit al autorului pentru ascultătorii
săi inițiali? Putem răspunde la această întrebare căutând răspunsuri la cele cinci întrebări familiare: Cine a scris acest text? Pe cine? Când?
Unde? Și pentru că? Cu toate acestea, pentru o înțelegere corectă, nu trebuie să cunoaștem răspunsul precis la fiecare dintre aceste
întrebări, deoarece deseori putem înțelege mesajul chiar dacă nu cunoaștem autorul sau exact când sau unde a scris. Dar întrebările „Către
cine?” si mai ales "De ce?" sunt de o importanță crucială pentru predicatori, deoarece aceste întrebări au de-a face cu configurația
originală a vieții (Sitz im Leben) a textului. În plus, oferă informații pentru a răspunde la a doua întrebare de bază.

A doua întrebare de bază este: ce nevoie a ascultătorilor a încercat să răspundă autorul? Fiecare text are o întrebare în spatele textului,
problemă care a dat naștere textului. Poate fi idolatrie, sau lipsă de cunoaștere, sau lipsă de dreptate, sau lipsă de iubire față de aproapele,
sau alianțe străine, sau exil sau încredere greșită în armatele mari. Combinarea sensului descoperit în interpretarea literară cu indiciile de
sens existențial oferite de interpretarea istorică ne va oferi o idee bună despre mesajul original al autorului.

Înțelegerea acestui mesaj original este de o importanță vitală, deoarece oferă un punct obiectiv de control împotriva interpretărilor
subiective și arbitrare.

Mai ales când interesul nostru este în predicarea centrată pe Hristos, care, după cum am văzut, este deschisă manipulării subiective,
înțelegerea mesajului original poate ajuta la evitarea alegoriilor, tipologiilor și a altor moduri arbitrare de a predica pe Hristos din textele
Vechiului Testament. În primul rând, trebuie să facem dreptate mesajului original.

Interpretarea teocentrică

Principala întrebare sub interpretarea teocentrică este: Ce dezvăluie acest pasaj despre Dumnezeu, actele lui răscumpărătoare, legământul
său, harul său, voința lui pentru poporul său? Întrebarea despre Dumnezeu în raport cu poporul său este probabil cea mai importantă
întrebare pe care trebuie să o puneți pentru a evita predicarea moralistă și imitativă care predomină astăzi. Practic, Biblia este despre
Dumnezeu; Este auto-revelația lui către poporul său. Această revelație include în mod natural voința lui Dumnezeu pentru poporul său,
dar aceasta este de obicei revelată în legile și direcțiile divine pentru comportamentul uman, mai degrabă decât în modele falibile ale unui
astfel de comportament. Pe lângă prevenirea predicării moraliste, interpretarea teocentrică oferă și o legătură importantă cu predicarea
centrată pe Hristos, așa cum vom vedea în Pasul 6.

În acest moment al pașilor noștri de la text la predică, am făcut suficient studiu personal încât să putem, cu o oarecare încredere, să
consultăm materiale de studiu standard, cum ar fi dicționare teologice, introduceri și comentarii. Cele mai bune dintre aceste lucrări
academice reflectă gândirea atentă a bisericii de-a lungul secolelor despre semnificația acestor pasaje biblice. În lumina reflecțiilor
generale ale bisericii asupra mesajului acestor texte, predicatorii individuali ar trebui, în mod natural, să fie deschiși la corecție și la
concluzii diferite. Combinarea propriilor noastre idei despre sensul textului cu ideile valide ale altora de-a lungul istoriei bisericii este o
modalitate interesantă, dar responsabilă, de a discerne mesajul lui Dumnezeu către poporul său.
În al cincilea rând, formulați tema și obiectivul textului Acum suntem gata să concentrăm diversele idei prin formularea a două
propoziții înrudite: tema textului și obiectivul textului.

Tema textuală

Tema textuală este o afirmație sumară a gândirii unificatoare a textului. Răspundeți la întrebarea: Ce spune autorul în acest text? Care este
punctul tău pentru ascultătorii tăi originali? De dragul unității predicii, tema ar trebui să fie o singură declarație. Întrucât este inima
mesajului, tema trebuie formulată ca un enunț cu subiect și predicat. JH Jowett susține: „Convingerea mea este că nicio predică nu este
pregătită să predice... până când nu vom putea exprima tema într-o propoziție scurtă, gravidă, clar ca cristalul. Eu cred că obținerea acelei
rugăciuni este cea mai dificilă, cea mai solicitantă și cea mai rodnică muncă din studiul meu... O fac

Nu cred că vreo predică, chiar și scrisă, ar trebui ținută până când

o rugăciune limpede și lucidă a apărut ca o lună fără nori... [Apoi] acolo

nu va exista niciun pericol de răsucire fără scrupule a textelor... Cuvântul lui Dumnezeu

domină mintea noastră, dă foc inimile noastre, controlează dezvoltarea noastră

expunere și apoi lăsa o impresie de durată asupra congregației. 1113

Obiectivul textual

Obiectivul textual este o declarație succintă a obiectivului pe care autorul cunoscut sau necunoscut l-a avut în transmiterea acestui mesaj
ascultătorilor săi inițiali. Răspundeți la întrebarea: De ce autorul trimite acest mesaj Israelului? Este destinat să învețe Israelul anumite
fapte? să avertizeze pe Israel împotriva anumitor păcate? pentru a convinge pe Israel de dragostea statornică a lui Dumnezeu? Să îndemne
Israelul să meargă pe căile lui Dumnezeu? să încurajeze Israelul să-L laude pe Domnul? pentru a consola Israelul în exil?

În esență, toate textele biblice caută să învețe. Dar majoritatea au un scop mai profund decât predarea, adică a preda să convingă, să
avertizeze, să corecteze, să încurajeze, să consoleze etc. În general, scopul legii este să-l învețe pe Israel să îndemne la ascultare. Scopul
înțelepciunii este de a-l instrui pe Israel în modelele regulate observate în ordinea creației lui Dumnezeu pentru a încuraja oamenii să
umble cu înțelepciune și să fie fericiți urmând ordinea lui Dumnezeu.

Scopul narațiunii este să-l învețe pe Israel povestea lui Dumnezeu și a poporului său pentru a le da speranță și a-i încuraja să caute și să
lucreze pentru împărăția minunată a lui Dumnezeu care urmează. Cu toate acestea, cu fiecare text, trebuie să trecem dincolo de scopul
general al genului la scopul specific al acestui text particular.

Avantajul discernării obiectivului specific al autorului este că dezvăluie relevanța textului de predicare. Ea prezintă întrebarea din spatele
textului, nevoia din Israel pe care autorul a încercat să o abordeze. Această idee îi duce pe predicatori la jumătatea drumului până la
conceperea unei predici relevante. Cealaltă jumătate este descoperirea aceleiași nevoi sau similare în rândul ascultătorilor contemporani,
astfel încât cuvântul Domnului către Israel să poată fi proclamat ca un cuvânt relevant al Domnului pentru biserica de astăzi.

În al șaselea rând, înțelegeți mesajul în contextul Canonului și al istoriei răscumpărătoare

Având în vedere tema istorică și scopul pentru Israel, putem acum să lărgim sfera de aplicare și să încercăm să înțelegem mesajul în
contextul întregului canon și al întregii istorii răscumpărătoare. La acest nivel global, interpretarea literară devine interpretare canonică.
Întrebare: Ce înseamnă acest pasaj în contextul întregii Biblii, de la Geneza 1 până la Apocalipsa 22? Interpretarea istorică la acest nivel
devine interpretare istorică răscumpărătoare. Întrebare: Ce înseamnă acest pasaj în contextul istoriei generale a lui Dumnezeu de la creație
la noua creație? Iar interpretarea teocentrică la acest nivel devine interpretare hristocentrică. Întrebare: Ce înseamnă acest pasaj în lumina
lui Isus Hristos? ȘI,

Acesta este, deci, punctul secvenței hermeneutice în care ne propunem

întrebări despre modalitățile de a predica pe Hristos.14 Numai după noi

Am stabilit cu fermitate sensul istoric al textului și ne-am străduit să concentrăm acest sens într-o declarație clară a temei și a scopului
textului. Putem trece la întrebarea: Cum proclamă acest pasaj vestea bună a lui Isus Hristos? Care dintre cele șapte căi asigură o legătură
puternică cu Isus Hristos? Prin urmare, acesta este locul pentru a pune întrebări: conduce acest mesaj în cursul istoriei răscumpărătoare la
Isus Hristos, Mântuitorul și Domnul nostru viu? Promite el venirea lui? Îți prefigurează persoana și munca ta? Arată prin analogie cine
este Dumnezeu în Hristos pentru noi astăzi? Tema ta aduce înapoi la Noul Testament pe Isus sau învățătura lui? Un autor din Noul
Testament citează sau face aluzie la acest pasaj?

Învățătura Noului Testament contrastează cu acest mesaj din Vechiul Testament?

Acest proces va duce probabil la mai multe legături din textul Vechiului Testament cu Hristos decât putem include efectiv în orice
predică. Prin urmare, trebuie să fim pregătiți să selectăm câteva verigi decisive care să susțină subiectul predicii și să ajute la atingerea
scopului predicii.

În al șaptelea, formulați tema și obiectivul predicii Tema predicii

Când Noul Testament preia sau confirmă mesajul pasajului Vechiului Testament, tema predicii va fi în general aceeași cu cea a textului.
Acest lucru oferă un mare avantaj în proiectarea predicii, deocamdată schița textului (descoperită în Pasul 3) va susține tema predicii și
poate fi folosită ca schiță a predicii. În schimb, atunci când progresul revelației examinat în Pasul 6 schimbă într-un fel mesajul textului,
tema predicii ar putea fi nevoie să fie ajustată pentru a ține cont de perspectiva Noului Testament. Cu toate acestea, este indicat să nu se
schimbe radical tema predicii, ci să rămânem cât mai aproape de tema textuală, astfel încât conturul textului, cel puțin parțial, să susțină
tema predicii.

Subiectul predicii ar trebui formulat ca o singură afirmație, un clar

propoziție cu subiect și predicat. Tema predicii va ajuta la menținerea

Predica concentrată și unificată și astfel să ofere mișcare.

Scopul predicii

Scopul predicatorului cu predica trebuie să coincidă cu tema predicii și să fie în armonie cu scopul autorului textului. De exemplu, dacă
autorul lui Isaia 40 a intenționat să mângâie Israelul în exil, predicatorul de astăzi nu ar trebui să folosească acest text pentru a avertiza
congregația despre efectele neascultării. Deși scopul predicatorului de astăzi poate să nu fie întotdeauna exact același cu cel al autorului
original, el trebuie să fie cel puțin în armonie cu acesta.

Scopul predicii este o declarație succintă a ceea ce caută predicatorul.

face în predicarea acestei predici, fie pentru a încuraja ascultătorii să

să-și angajeze sau să-și dea din nou viețile lui Hristos, sau să-i avertizeze împotriva unor anumite

păcate, sau să-i convingă pe ascultători de iubirea constantă a lui Dumnezeu, sau să-i îndemne să o facă

umblă pe căile lui Dumnezeu sau încurajează-i să aibă nădejde în Dumnezeu și a Lui

Împărăția care va veni. Obiectivul afirmă de ce se ține predica. E o

răspuns concentrat la o nevoie percepută în congregaţie.16 Obiectivul va fi

ghidează stilul predicii și poate fi folosit și pentru a determina conținutul introducerii și încheierii (vezi Pasul 9 de mai jos).

În al optulea, alegeți o formă de predică potrivită

În ultimele decenii, omiletica a devenit mai conștientă de

importanța alegerii unei forme de predică adecvate, atât pentru a transmite fidel mesajul biblic, cât și pentru a ajunge la ascultători la mai
multe niveluri decât pur și simplu intelectual.17 Pentru a transmite fidel mesajul biblic, trebuie să alegem o formă de predică care să
respecte

forma textului și atinge obiectivul predicii. De exemplu când

textul este o narațiune, ar trebui să luăm în considerare cu seriozitate utilizarea unei forme narative

care urmează mai degrabă povestea textului decât forma didactică standard

care impune textului o structură proprie. Sau când textul este o boceală

Psalm, ar trebui să luăm în considerare urmărirea formei Psalmului prin ea

diverse mișcări de invocare a lui Dumnezeu, la descrierea angoasei, la

plângere împotriva lui Dumnezeu, cereri de ajutor de la Dumnezeu, profesiuni de încredere,

la lauda finală.18 Sau atunci când textul este destinat să predea, ar trebui să luăm în considerare

urmând afirmațiile tale principale până la concluzia lor pentru a-ți transmite sensul.

Ideea este că în predicarea expozitivă nu trebuie doar să expunem

sensul textului dar și forma și structura care transmit acest lucru

sensul.19

În al nouălea rând, pregătiți schița predicii

După cum sa menționat mai sus, forma ideală de predică urmează cursul textului.

Aici munca efectuată în Pasul 3 aduce dividende suplimentare, deoarece punctele sau mișcările principale ale textului pot deveni adesea
punctele sau mișcările principale din corpul predicii. Dar trebuie totuși să lucrăm la o schiță de predică, pentru că uneori pot exista motive
întemeiate pentru a inversa ordinea textului sau pentru a evidenția în predică un punct subsidiar în text sau pentru a adăuga un punct din
Noul Testament. În plus, nu dorim ca fiecare predică bazată pe un text din Vechiul Testament să aibă o mișcare finală previzibilă către
Noul Testament. Este posibil să începeți cu Noul Testament și apoi să reveniți la textul Vechiului Testament, sau să treceți la Noul
Testament la mijlocul predicii și apoi să reveniți la textul Vechiului Testament.

Mai mult, pe lângă lucrul la corpul predicii, avem nevoie

reflectați la o introducere eficientă, o concluzie adecvată și clarificați

ilustrații Elizabeth Achtemeier notează: „Dacă ne punem predica

formă de contur, îi putem da formă creativă, eliminăm orice [inutil]

repetări și planificați introducerea și ilustrațiile. Mai presus de toate, știm

concluzia către care ne îndreptăm; știm cum este predica

se va termina". 20 O schemă bună se caracterizează prin unitate, echilibru

(simetrie) și mișcare către un punct culminant.21

Munca noastră pe tema și obiectivul aduce, de asemenea, dividende în această etapă de pregătire a unei schițe. Tema controlează și
concentrează conținutul corpului predicii. În dezvoltarea deductivă, fiecare punct al corpului trebuie să fie subordonat și să susțină tema;
În dezvoltarea inductivă, fiecare mișcare trebuie să conducă către subiect. În timp ce tema funcționează în primul rând pentru a contura
corpul predicii, obiectivul poate fi folosit în special pentru a proiecta introducerea și încheierea acesteia. Pentru introducere, ne putem
concentra pe partea de nevoie a obiectivului: De ce este predicată această predică? Care este nevoia care este abordată? Începând cu o
ilustrare contemporană a acestei necesități, vom pune în prim plan relevanța predicii și a întregii predici, de asemenea, când este vorba
despre Israel,

abordând nevoia actuală. Pentru concluzie, putem privi înapoi la obiectiv și ne întrebăm: Cum pot atinge acest obiectiv? Un citat
emoționant din scripturi m-ar ajuta să-mi ating scopul, sau o ilustrare emoționantă sau o sugestie de pași concreti pe care oamenii pot
face?

Deși atenția noastră a fost să-L predicăm pe Hristos, aceasta nu înseamnă că concluzia va fi întotdeauna o invitație de a „accepta pe
Hristos ca

salvator personal.” Tipul de concluzie depinde de text și de scop.

În plus, deși vor exista ocazii de a face forță pentru o decizie,

Angajamentul față de Hristos este mult mai larg decât un moment personal

decizie; Este o viață de viață pentru Hristos în fiecare domeniu al vieții. Pentru Isus

El este Domnul tuturor și cere un angajament total. Lesslie Newbigin argumentează:

„O predicare a Evangheliei care cheamă bărbați și femei să-L accepte pe Isus ca

Salvator, dar nu clarifică faptul că ucenicia înseamnă angajament pentru a

viziune asupra societății radical diferită de cea controlată de publicul nostru

„Viața de astăzi trebuie condamnată ca fiind falsă” 22.

Centrarea predicii asupra lui Hristos nu limitează relevanța. ADEVĂRAT

relevanţa rezidă tocmai în mesajul biblic teocentric-hristocentric

și răspunsul dvs. solicitat. În plus, cu accent pe Hristos,

Posibilitățile de aplicare sunt la fel de largi ca viața însăși. John Stott ne oferă o

un indiciu al relevanței lui Hristos pentru întreaga viață: „Întâlnirea lui Hristos este

atingeți realitatea și experimentați transcendența. Ne dă un sentiment de autocontrol.

valoare sau semnificație personală, pentru că el ne asigură de dragostea lui Dumnezeu pentru noi.

El ne eliberează de vinovăție pentru că a murit pentru noi... și de a ne paraliza.

frică pentru că domnește... Dă sens căsătoriei și căminului, muncii

și timp liber, personalitate și cetățenie”. 23

În al zecelea rând, scrieți predica în stil oral

În cele din urmă, predica trebuie scrisă în stil oral. Spre deosebire de ceea ce a fost scris

stil, stilul oral se caracterizează prin propoziții scurte, cuvinte vii, puternice

substantive și verbe, vocea activă, narațiune în prezent, memorabilă

imagini şi ilustraţii în mişcare.24 Scrie predica cel puţin

Primii zece ani de minister vor îmbunătăți precizia expresiei, vor asigura economia de cuvinte și, în general, vor îmbunătăți stilul
englezesc.

PAȘI APLICAȚI GENEZEI 22

Pentru a demonstra în mod concret cum acești pași conduc de la un text al Vechiului Testament la o predică centrată pe Hristos, vom trece
Geneza 22 prin primii nouă pași. Am ales Geneza 22 pentru că povestea lui Dumnezeu care i-a poruncit lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac
este o narațiune foarte puternică, în timp ce povestea predicării arată că prezintă dificultăți enorme pentru interpretare și predicare. Mai
întâi ne vom uita la unele dintre capcanele pe care trebuie să le evităm în timp ce ne pregătim să predicăm despre acest pasaj.

Nu ar trebui să ne începem studiul consultând comentarii și cu atât mai puțin

aşa-zisele „comentarii omiletice”, care în dorinta lor de a

aplicarea tinde să-i conducă pe predicatori în rătăcire. În acest pasaj, de exemplu,

Comentariul omiletic sugerează următoarele aplicații. Pentru versetul 2, ca

Avraam a fost chemat să-și jertfească fiul, „pentru ca noi, în același fel, să putem

fi chemat să facă sacrificii. „Pentru versetul 5, „El [Avraam] nu a vrut

fi intrerupt... Este mai bine să intri în teste mari cu foarte puțin

companie ". Și pentru versetul 11, „Dumnezeu se bucură să-și aducă poporul la

călărește, până în vârful dealului, până când picioarele îi alunecă și apoi predă

ei. „25 Rețineți că autorul nu întreabă mai întâi despre mesajul lui

această poveste pentru Israel; pur și simplu se oprește la fiecare vers și caută să atașeze niște aplicații practice acestor elemente de
poveste. Nicio altă literatură nu este supusă unor astfel de abuzuri, dar comentariile practice deseori taie narațiunile biblice în bucăți mici
de dragul de a le atașa niște aplicații morale sau alte aplicații „relevante”.

Predicarea biografică contemporană și populară este un alt obstacol de evitat. Predicarea biografică tinde să caute atitudini și acțiuni ale
figurilor biblice pe care ascultătorii ar trebui să le imite sau să le evite. Unul dintre cele mai extravagante exemple ale acestui gen de
predicare este o predică despre Geneza 22, predicată în 1984 sub deviza „Tărinții și copiii ar trebui să se închine împreună Domnului”.
Predica, pe care predicatorul a considerat-o demnă de publicată, are patru puncte:

1. Tatăl și fiul au mers împreună.

II Tatăl şi fiul au vorbit împreună.

III. Tatăl și fiul au lucrat împreună.

IV. Tatăl și fiul s-au sacrificat împreună.26

Un excelent eseu care analizează Geneza 22 a fost publicat în 1992, dar, din păcate, se încheie și cu o schiță dezamăgitoare a predicii: 1.
Dumnezeu își testează sfinții pentru a le confirma credința prin ascultare de durată.

II Cei neprihăniți ascultă de Domnul, încrezându-se în prevederea sa supremă pentru eliberare.

III. Domnul își salvează sfinții, își împlinește promisiunile și îi răsplătește

echitabil.27

Rețineți că în punctul I, testul unic al lui Dumnezeu asupra lui Avraam este aplicat testului tuturor sfinților săi: eroarea generalizării sau
universalizării. La punctul II, descrierea autorului despre ascultarea și încrederea lui Avraam este, pentru toate scopurile practice, o
prescripție pentru cei drepți: eroarea de
moralizator (ca și Avraam trebuie să ascultăm și să ne încredem în Domnul). Și la punct

III Răscumpărarea Domnului a lui Avraam și răsplata lui se extind asupra tuturor

corect – iarăşi eroarea de a generaliza.28 Deşi punctele făcute sunt

Nu sunt biblice, nu sunt mesajul pe care autorul biblic a intenționat să-l transmită cu acest text anume. Să vedem unde ne duc cei zece pași
cu acest pasaj.

În primul rând, selectați o unitate textuală care ține cont de nevoile congregației. Am selectat acest pasaj nu având în vedere nevoile
congregației, ci pentru a demonstra cum putem trece în mod responsabil de la un text din Vechiul Testament la o predică creștină. Acest
lucru ne pune în aceeași poziție ca un pastor care urmează lecționarul: textul este dat, dar nevoia congregațională abordată poate fi încă
neclară. Dacă am fi putut lăsa o nevoie a congregației să ne ghideze către un text de predicare, ne-am fi gândit la Geneza 22 în perioada
Postului Mare, când o predică legată de suferința și moartea lui Hristos este potrivită. Sau poate că nevoia generală de mai multă predicare
asupra Vechiului Testament ne-ar fi putut conduce la această poveste emoționantă. Orice nevoie ne-ar fi putut determina să alegem
Geneza 22, odată ce am selectat textul,

Uneori, nevoia unui text care să se potrivească cu o anumită ocazie, cum ar fi o nuntă sau o înmormântare, îi face pe predicatori să aleagă
nu o unitate textuală, ci un simplu fragment din text. Povestea este spusă despre un pastor care acceptase o chemare la o altă biserică și
avea nevoie de un text adecvat pentru predica sa de adio.

În timp ce împărtășea această biserică cu un alt pastor care avea să rămână în poziția sa, el a anunțat ca text Geneza 22:5a: „Avraam a
spus tinerilor săi: „Rămâneți aici cu măgarul”. De la un început atât de nefavorabil nu există nicio recuperare. Chiar și celebrul predicator
Spurgeon a făcut o greșeală neselectând unități complete de mesaje. După cum am povestit în capitolul 4, la un moment dat Spurgeon a
ales doar Geneza 22:1 ca text. El a introdus cele două puncte ale predicii sale astfel: „Să ne uităm la textul nostru. Este un fel de prefață la
această poveste unică și fără egal a procesului lui Avraam. În primul rând, „s-a întâmplat, după aceste lucruri, că Dumnezeu l-a ispitit (sau
„la încercat”) pe Avraam”

Aici vedem calea Domnului cu credincioșii. Și, în al doilea rând, când Dumnezeu „i-a spus: Avraam”, patriarhul a răspuns instantaneu:
„Iată, iată-mă”.

aici învățăm calea credinciosului cu Domnul. Aceste două capete nu vor fi

greu de reținut: calea Domnului cu credincioșii și calea credinciosului

Eu merg cu Domnul. „29 Deși aceste două capete s-ar putea să nu fie greu de făcut

Amintiți-vă, este evident că se bazează mai degrabă pe un fragment de text decât pe unitatea de mesaj.

Care este unitatea textuală? Este clar că versetul 1 începe o nouă unitate cu:

„După aceste lucruri”, dar unde se termină povestea? Am putea concluziona că

Versetele 1-14 sunt o unitate completă cu un început, un conflict care se dezvoltă până la punctul culminant și rezolvarea conflictului.
Versetele 15-18 par să abordeze o temă diferită, deoarece preiau o temă mai amplă din Geneza prin repetarea binecuvântărilor
legământului. Cu toate acestea, în textul canonic, aceste versete fac, de asemenea, parte din unitatea narativă, deoarece versetul 19
relatează că Avraam se întoarce cu tinerii săi, călătoresc împreună la Beer-Șeba, „și Avraam a locuit în Beer-Șeba”.

sfarsitul povestii. Versetul 20 începe o nouă unitate cu „Acum, după aceste lucruri” (cf.

22: 1).

Unitatea literară este deci Geneza 22:1-19. Dar avem deja

A văzut o complicație. În ceea ce privește stilul și conținutul, apare pasajul

va consta din două părți distincte: versetele 1-14, narațiunea procesului lui Dumnezeu

Avraam; și versetele 15-18, monologul lui Dumnezeu binecuvântând pe Avraam.

Versetele 1-14 par să aibă un mesaj, în timp ce versetele 15-18 par să aibă

reiterează o temă din ciclul mai mare Avraam.30 Cum poate o unitate textuală

cu două teme diferite produc o predică unificată cu o singură temă? Vom lăsa această întrebare pentru moment și apoi ne vom concentra
pe citirea textului în contextul său literar.

În al doilea rând, citiți și recitiți textul în contextul său

În această primă etapă, citim pur și simplu textul și contextul său din cartea Geneza în prima noastră limbă pentru a înțelege imaginea de
ansamblu. Detaliile textului trebuie întotdeauna înțelese în lumina întregului.
Contextul Genezei ne face conștienți de decorul acestei povești: după mulți ani de așteptare, s-a născut Isaac, fiul făgăduinței, iar câțiva
ani mai târziu Ismael a fost trimis (Geneza 21). Avraam și Sara îl au acum doar pe Isaac. Apoi vine cererea lui Dumnezeu ca Avraam să-i
ofere acest „singur fiu Isaac”. După încercare, auzim ultimele cuvinte înregistrate ale Domnului către Avraam (Geneza 22). Următorul
capitol (23) relatează despre moartea și înmormântarea Sarei în țara făgăduinței, urmată de căutarea unei mirese pentru Isaac (Geneza 24).

În această etapă, ne uităm cu atenție și la textul selectat pentru a detecta întrebări

ceea ce noi sau ascultătorii noștri putem avea despre asta. Acest text special ridică multe

întrebări O întrebare inițială este că Dumnezeu a interzis sacrificiul copiilor

în Israel, 31 de ce i-ar cere Dumnezeu lui Avraam să-și ofere fiul ca ars?

ofertă? O altă întrebare evidentă este: Unde este „țara Moria” (v. 2)?

Și de ce a ales Dumnezeu un loc atât de îndepărtat (o călătorie de trei zile, v. 4) în loc de aproape? De ce nu este un cuvânt despre Sarah în
acest text? Și cum să înțelegem cuvintele lui Avraam către slujitorii săi: „Copilul și cu mine ne vom duce acolo; ne vom închina și apoi ne
vom întoarce la voi” (v 5)? Sau răspunsul lui Avraam la întrebarea lui Isaac: „Dumnezeu însuși va oferi mielul pentru arderea de tot,
fiule” (v 8)? Este aceasta o „minciuna alba” sau o expresie a credintei? De ce s-ar lăsa Isaac, probabil un adolescent în acest moment, să
fie legat și așezat pe altar (v. 9)? Cine este „îngerul Domnului” (v. 11, 15)? De ce ar folosi Domnul un jurământ divin (v. 16)?

Ce înseamnă „prin urmașii tăi se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (NRSV), „toate neamurile pământului vor fi
binecuvântate” (NIV, v. 18)? Și, în sfârșit, de ce este Isaac exclus în concluzie,

„Atunci Avraam s-a întors la tinerii săi” (v 19). Ar trebui să notăm aceste întrebări inițiale și să încercăm să le răspundem într-un studiu
ulterior al textului. Unele dintre aceste întrebări sunt probabil să-și găsească drumul în predică, atât pentru a transmite sensul textului, cât
și pentru a menține interesul ascultătorilor.

În al treilea rând, descrieți structura textului

Cu al treilea pas începem să pătrundem mai adânc în text. În această etapă dorim să expunem structura textului. Găsirea structurii nu
numai că ne face conștienți de modul în care autorul și-a transmis mesajul, dar această structură poate deveni și o parte importantă a
schiței predicii.

Întrucât textul este o narațiune, trebuie să tragem linia intriga. Majoritatea narațiunilor biblice au un complot simplu (spre deosebire de
complex). Am notat deja setarea textului: „după aceste lucruri” (v 1) se referă la capitolul anterior, unde citim despre nașterea lui Isaac și
izgonirea lui Ismael. Conflictul este generat de cererea lui Dumnezeu: „Ia-ți fiul, singurul tău fiu, pe care-l iubești... și oferă-l... ca ardere
de tot...”. (v 2).

Conflictul se intensifică odată cu călătoria de trei zile, urcarea singuratică a tatălui și fiului pe munte, întrebarea lui Isaac: „Unde este
mielul pentru arderea de tot?” și răspunsul ambiguu al lui Avraam: „Dumnezeu Însuși va oferi mielul pentru arderea de tot...” (v. 3-8).
Conflictul atinge punctul culminant când Avraam construiește un altar, pune lemne pe el, îl leagă pe Isaac, îl așează pe altar, ia cuțitul și
este gata să-și omoare fiul (v. 9-10). La acel vârf insuportabil, îngerul Domnului strigă: „Nu pune mâna pe copil”, iar tensiunea se rupe (v.
11-12). Conflictul este în sfârșit

a fost hotărât când Avraam a văzut un berbec și l-a oferit „ca ardere de tot în locul fiului său” și numește locul: „Domnul va asigura” (v.
13-14). Îngerul Domnului cheamă a doua oară, iar Domnul își repetă binecuvântările legământului (v. 15-18). Povestea se termină cu
Avraam înapoi în Beer-Șeba (v. 19).

Pentru a avea în vedere linia complotului, cel mai bine este să o diagramați împreună cu

Referințe în versuri. Diagrama ar arăta astfel: 32

În al patrulea rând, interpretați textul în propriul său cadru istoric Pentru a înțelege textul în contextul său istoric, trebuie să ne
uităm la cele trei dimensiuni ale textului: literară, istorică și teocentrică.
Interpretarea literară

Textul este în mod clar de gen narativ și am descoperit deja povestea în pasul 3. Acum să trecem mai departe în text, verificând alte
caracteristici narative. Mai întâi vom examina scenele și personajele. Narațiunea ebraică are în general două personaje în fiecare scenă:
doi indivizi, sau un individ și un grup. Dumnezeu este adesea unul dintre personaje sau este reprezentat de unul. Rezultatul unei verificări
rapide este următorul:

Scena 1: Dumnezeu și Avraam (v. 1-2)

Scena 2: Avraam și slujitorii lui (v. 3-5)

Scena 3: Avraam și Isaac (v. 6-8)

Scena 4: Avraam și Isaac (v. 9-10)

Scena 5: Îngerul Domnului și Avraam (v. 11-14)

Scena 6: Îngerul Domnului și Avraam (v. 15-18)

Scena 7: Avraam și slujitorii lui (v 19) 33

Naratorul omniscient le spune ascultătorilor săi încă de la început (v 1) că Dumnezeu

El îl testează pe Avraam. Avraam, desigur, nu știe acest lucru; doar aude

ordinul: „Ia-ți pe fiul tău, singurul tău fiu Isaac, pe care-l iubești și...

oferă-i...” Naratorii evrei oferă de obicei o scurtă descriere a personajelor, dar

această descriere a lui Isaac ca fiind „fiul tău, singurul tău fiu Isaac, pe care îl iubești”

enormitatea cererii lui Dumnezeu iese în evidență și conduce acasă. „Supunerea de

Dumnezeu și dragostea pentru fiul său îl vor sfâșie [Avraam] într-un mod diametral opus

instrucțiuni. „34 Imensitatea cererii lui Dumnezeu este subliniată în continuare de

repetarea aceleiași descrieri, „fiul tău, singurul tău fiu”, în punctul culminant (v 12) precum și în concluzie (v 16).

Naratorul încetinește, de asemenea, ritmul până la un târâș la punctul culminant al conflictului.

Fiecare acțiune este raportată cu atenție: „Avraam a construit acolo un altar și a pus lemnele în ordine. El l-a legat pe fiul său Isaac și l-a
așezat pe altar, deasupra lemnului. Atunci Avraam și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să omoare. fiul său” (v. 9-10).

În interpretarea literară verificăm și structuri retorice precum

repetiție și chiasmă. În această narațiune ies în evidență anumite repetări. Ne

Am observat deja repetarea „fiului tău, singurul tău fiu” în versetele 2,

12 și 16. O altă repetiție începe într-un mod destul de ambiguu. Isaac are

El l-a întrebat pe tatăl său: „Unde este mielul pentru arderea de tot?” Avraam

răspunde: „Dumnezeu însuși va oferi mielul pentru arderea de tot, fiule”.

(v 8). Aici ne punem una dintre întrebările noastre inițiale: Avraam?

spune o minciună albă pentru a evita răspunsul devastator sau exprimă

la credința ta neclintită în Dumnezeu? 35 Naratorul o lasă deschisă pt

acum. Dar, pe măsură ce povestea se desfășoară, Dumnezeu asigură într-adevăr mielul pentru arderea de tot, berbecul prins într-un desiș
de coarne (v. 13). Este să-mi fie dor de tine

că Avraam a numit acel loc Yahweh-Yireh, „Domnul va asigura” (v. 14)? Există cuvântul rh, „oferiți” sau „vedeți”, pentru a doua oară.
Pentru bună măsură, naratorul adaugă pentru a treia oară că în vremea lui oamenii foloseau zicala populară: „Pe muntele DOMNULUI se
va asigura” (v. 14), sau, întrucât acesta este nifalul verbului, unii cărturarii traduc: „Pe muntele DOMNULUI se va vedea” (nota NRSV)
sau apar. Traducerea triplă în engleză a lui „furnizează” este fidelă repetiției ebraice a aceleiași rădăcini verbale. Deoarece repetiția
funcționează ca urmele de anvelope pe zăpadă, repetarea

„Domnul va asigura” s-ar putea să ne arate unde merge naratorul cu povestea sa.
Interpretarea literară la acest nivel este și despre înțelegere.

Textul în contextul literar al cărții. Una dintre întrebările noastre inițiale a fost

de ce Dumnezeu a folosit un jurământ divin în versetul 16, „Am jurat pe mine însumi”. Gordon

Wenham notează că „acesta este primul și singurul jurământ divin din

povești patriarhale, deși adesea datează din (24:7; 26:3;

50:24; Exod 13:5; adesea în Deuteronom). 36 Faptul că repetarea de

Binecuvântarea lui Dumnezeu din 22:16-18 este cea de-a treizeci și cinci și ultima dată în care Dumnezeu vorbește

lui Avraam37 poate conţine un răspuns parţial la întrebarea noastră. Chiar mai mult

a spune este dubla referire la ascultarea lui Avraam în textul însuși:

„Jur pe Mine însumi, zice Domnul: Pentru că ai făcut aceasta și

Nu l-am reținut pe fiul tău, singurul tău fiu, de fapt o voi [Wenham, „cu adevărat”]

să te binecuvânteze... pentru că ai ascultat de glasul Meu” (vv 1618). Wenham

vorbeşte despre „meritoria lui Avraam” şi declară că „centrala

impulsul istoriei [este] ascultarea sinceră a lui Avraam și a celor mari

binecuvântările care au apărut din ea”. 38 Deși aceste comentarii ar putea

ridică îngrijorări cu privire la predicarea „Evangheliei sănătății și a bogăției” sau a face dreptate, aceste preocupări sunt premature,
deoarece sarcina noastră în acest stadiu este să răspândim mesajul Vechiului Testament în cel mai onest și sincer mod posibil.

Momentul să luăm în considerare astfel de preocupări, dacă este necesar, este în Pasul 6, când vedem mesajul acestui pasaj în contextul
întregului canon.

În ceea ce privește contextul mai imediat, s-a sugerat, de asemenea, că ciclul lui Avraam este organizat ca o chiasmă.

LA. Genealogia lui Terah (11:27-32)

B. Începutul Odiseei spirituale a lui Avraam (12:1-9)

C. Sarai într-un palat străin; Testul se încheie cu pace și succes; Avram și Lot pleacă (12:10-13:18)

d. Avraam vine să salveze Sodoma și Lot (14:1-24) E. Legământul cu Avraam; Buna Vestire a lui Ismael (15:1-16:16)

F. Legământul cu Avraam; Buna Vestire a lui Isaac (17:1-18:15) U. Avraam vine în salvarea Sodomei și a lui Lot (18:16-19:38) C'. Sarah
în palatul străin; Testul se încheie cu pace și succes; Avraam și Ismael pleacă (20:1-21:34)

DA'. Punctul culminant al Odiseei spirituale a lui Avraam (22:1-19) A'. Genealogia de

Nahor (22:20-24) 39

Pentru textul selectat din Geneza 22, problema importantă ridicată de această chiasmă este dezvoltarea paralelă deliberată a autorului între
Geneza 12:1-9 și Geneza 22:1-19, precum și progresia ulterioară. În Geneza 12

Dumnezeu îi spune lui Avraam să „meargă” (lek-leka), să-și ofere trecutul (rudele, prietenii, țara) și să primească promisiunea unei
binecuvântări triple ale legământului. În această narațiune, Dumnezeu îi spune lui Avraam să „meargă” (lek-leka), dar acum să-și ofere
viitorul, „fiul tău, singurul tău fiu, pe care-l iubești”. Miza este ridicată.

Acum Avraam trebuie să se încreadă în Dumnezeu chiar și atunci când Dumnezeu pare să se întoarcă la promisiunea lui de legământ. Dar
atunci când asculti de Dumnezeu, primești tripla binecuvântare a legământului chiar și într-o formă ridicată. Pentru că Iehova
„furnizează”.

Interpretare istorică

În interpretarea istorică punem binecunoscutul Cine? Pe cine?

Când? Unde? Deoarece? întrebări Răspunsurile la toate aceste întrebări sunt utile.

dar, mai ales cu pasajele din Vechiul Testament, ele nu sunt întotdeauna disponibile. cel
Întrebările importante la care trebuie să răspundă predicatorii sunt: Cui? si pentru ca?

Răspunsurile la aceste două întrebări ne ajută să înțelegem cum a auzit Israelul asta

pasaj și ce necesități abordate. Unele dovezi din text sugerează că această narațiune este îndreptată către poporul lui Israel care trăiește în
țara lui

Canaan, deoarece autorul vorbește despre o ardere de tot (vezi Lev 1) și face aluzie

la sensul Paștelui din versetul 13, unde el își informează ascultătorii că

Avraam a oferit berbecul „în locul fiului său” (vezi Exodul 12:12-13).40 Dacă

Israelul din Canaan este destinatarul acestui mesaj, întrebarea noastră inițială este egală

Mai pertinent: deoarece Dumnezeu interzisese jertfele copiilor în Israel (Lev

18:21; 20:2-5; Deuteronom 18:10; 2 Regi 3:27), de ce l-ar contrazice Dumnezeu pe al lui

propria lege, cerându-i lui Avraam să-și ofere fiul ca ardere de tot? Găsi

răspunsuri la întrebări clare ca aceasta, probabil că vom avea nevoie de ajutorul unora

comentarii bune Atât Westermann, cât și Wenham sugerează că

Răspunsul la întrebarea noastră se găsește într-o altă lege specifică lui Israel.41 Dumnezeu

a poruncit: „Îmi vei da pe întâiul născut dintre copiii tăi” (Exod 22:29; cf. 13: 2). Prin urmare, cererea lui Dumnezeu ca Avraam să-i ofere
„singurul său fiu”

Pentru Dumnezeu a fost în parametrii legii sale. Dar, în harul Său, Dumnezeu a specificat și pentru Israel o alternativă necesară la această
jertfă: „Îi vei răscumpăra pe toți întâii născuți dintre copiii tăi” (Exod 34:20; cf. 13:13). Dumnezeu le prescrisese, de asemenea, modul în
care părinții îi puteau răscumpăra pe acești întâi născuți cu un înlocuitor: un miel la Paște (Ieșirea 12), un miel în ritualul de purificare al
mamei sau „dacă nu își poate permite o oaie, va lua două turturele sau doi porumbei. ."

(Levitic 12:8; cf. Luca 2:22-24 pentru jertfa făcută de Isus).

Un feedback bun ne poate ajuta și cu alte întrebări pe care le punem. de

exemplu, De ce a ales Dumnezeu un loc atât de îndepărtat (o călătorie de trei zile, v. 4)

in loc sa inchizi? Calvin caută un răspuns concentrându-se pe dovada

Avraam: „Dumnezeu... îl obligă să răstoarne această execuție în mintea lui

timp de trei zile întregi, că atunci când se pregătea să-și sacrifice fiul, el

vă poate tortura și mai grav toate simțurile... Asta obișnuia să facă

stăruiește, ca să nu asculti de Dumnezeu doar dintr-o dată

impuls... Prin urmare, se pare că dragostea lui pentru Dumnezeu a fost confirmată de asemenea

constanță, care nu ar putea fi afectată de nicio schimbare a circumstanțelor.” 42

Prin contrast, Westermann sugerează un motiv literar: „În Exodul 3:18; 5:3; 8:23, este o călătorie de trei zile către locul unde israeliții
doresc

oferă sacrificii în deșert; Există o posibilă aluzie la aceasta. În orice caz,

Trei zile este perioada de pregătire pentru evenimentele majore din Vechi

Testament... 1143

Interpretarea istorică ne confruntă cu o altă întrebare cheie: cu

Pe cine ar fi identificat ascultătorii inițiali? Aceasta este adesea o sarcină dificilă.

întrebare la care să răspunzi cu un anumit grad de certitudine.44 În această poveste, opțiunile

Ele sunt limitate la Avraam și Isaac. Inițial, probabil că ascultătorii ar avea

identificat cu Avraam și cu alegerea insuportabilă pe care a trebuit să o facă. Dar în

La un nivel mai profund, nu există nicio îndoială că Israelul s-ar fi identificat

cu Isaac: Isaac ar muri sau va trăi? Dacă aș fi murit la altar, nu aș fi murit niciodată

ar fi fost un oraș numit Israel; berbecul a murit astfel încât Isaac, adică

Israel, ar putea trăi. Chiar și în timpurile moderne, evreii se identifică cu Isaac și citesc

această poveste a ceea ce ei numesc „Legarea lui Isaac” la Noul Evreu

Ziua anului. Von Rad confirmă această opinie: „Când Israel a citit și

a spus această poveste mai târziu, a putut fi văzută doar reprezentată de Isaac,

adică culcat pe altarul Domnului, s-a întors la el, apoi i-a dat din nou viață

numai. Adică și-ar putea baza existența nu numai pe istorie

titluri juridice ca și alte națiuni, dar numai în voia Celui care în

libertatea harului său i-a permis lui Israel să trăiască „45.

Interpretarea teocentrică

Întrebarea cheie aici este ce ne spune pasajul despre Dumnezeu și voia Lui pentru poporul Său. Când analizăm scene și personaje,
observăm că Dumnezeu este unul dintre personajele principale din scena 1, precum și din scenele 5 și 6; În ceea ce privește dialogul,
Dumnezeu are primul cuvânt și ultimul. Dar nu numai la început și la sfârșit, ci de-a lungul poveștii observăm centralitatea lui Dumnezeu:
„Dumnezeu a încercat” (v. 1), Avraam îl asigură pe Isaac, „Dumnezeu va asigura” (v. 8), Dumnezeu îl împiedică pe Avraam să se ofere
Isaac (v. 12), Dumnezeu oferă berbecul (v. 13), Avraam numește locul: „Domnul va asigura” (v. 14), adaugă naratorul, „cum se spune
până astăzi: „Pe muntele Domnul va fi asigurat”’ (v 14), iar Domnul promite că va binecuvânta pe Avraam, descendenții lui și neamurile
(v. 15-18). Întreaga poveste evidențiază implicarea lui Dumnezeu cu Avraam și Isaac.

În al cincilea rând, formulați tema și obiectivul textului

Acum ne confruntăm cu munca grea (în special cu narațiune) de a formula

temă textuală într-o propoziție scurtă care rezumă mesajul acestui text

pentru Israel Unii au sugerat tema, Dumnezeu testează credința lui Avraam și

ascultare. Dar acesta este mai degrabă un titlu care descrie evenimentul decât

Un rezumat al mesajului. Alții au sugerat: „Avraam oferă fiului său

pentru credința lor în puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. „46 Dar din nou, aceasta este

descriere mai degrabă decât o temă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: Care este mesajul lui Dumnezeu către Israel prin
această poveste? Ce rost are Israelul?

Trebuie să alegem între două subiecte posibile. Primul și mai mult

Intrarea folosită frecvent în text urmează versetul 1, „Dumnezeu

Avraam a încercat” (vezi cele două sugestii de mai sus). Von Rad susține că

Unul dintre gândurile principale din această narațiune este „ideea unui test radical al

ascultare. Că Dumnezeu, care s-a revelat lui Israel, este complet liber.

dați și primiți, și nimeni nu poate întreba: „Ce faci?” (Iov 9:12;

Dan 4:32), este cu siguranță de bază pentru narațiunea noastră... Yahweh testează credinţa şi

ascultare." 47 Wenham susține că „ideea centrală a poveștii [este]

Ascultarea sinceră a lui Avraam și marile binecuvântări pe care le au

curgea din el.”48 Din aceste comentarii am putea concluziona că Israelul era

Ar trebui să învățăm din această poveste că Dumnezeu este suveran și liber să-l dovedească
credința poporului și că el așteaptă o supunere neîndoielnică și totală

Ai încredere că Avraam a apărut. De fapt, Westermann afirmă că „majoritatea

a interpreților... vezi narațiunea care îl susține pe Avraam ca exemplu”. 49

Ideile lui Dumnezeu care testează în mod suveran credința lui Avraam și ascultarea pe care Avraam o modelează pentru Israel pot fi
combinate într-o singură temă textuală formulată astfel: Ori de câte ori Dumnezeu suveran testează credința poporului său, el cere o
ascultare fără îndoială și fără compromisuri. Concentrându-se pe Dumnezeu și Avraam, această temă face dreptate faptului că această
poveste se găsește în ciclul poveștilor lui Avraam și că închide ideile introduse în Geneza 12:1-3. Cu toate acestea, o slăbiciune este
presupunerea că, la auzirea acestei povești, Israel se identifică cu Avraam, o presupunere care este contrară constatărilor noastre
anterioare. O altă slăbiciune este că, deși această temă surprinde o temă mai amplă a ciclului de povești Avraam, ea ratează tema specifică
a acestei povești.

Pentru a auzi tema mai specifică a acestei povești, trebuie să o auzim așa cum a auzit-o Israelul. Israel, după cum am văzut, s-ar fi
identificat intens cu Isaac.

Când Israel a auzit povestea lui Isaac zăcând pe altar, ei au auzit povestea propriei lor existențe atârnând în balanță. Moartea sau viața lui
Isaac este inima complotului. În punctul culminant, Isaac este doar o lovitură de cuțit îndepărtată de la moarte; apoi își recapătă viața și i
se oferă un berbec „în locul” lui Isaac. Această intrare din text face mai bine dreptate nu numai complotului naratorului din versetele 2
până la 14, ci și „indicii asupra sensului” lui explicite date în cuvintele cheie repetate, „Dumnezeu va oferi”. Auzim aceste cuvinte mai
întâi în mărturia lui Avraam, „Dumnezeu va asigura” (v. 8), apoi furnizarea efectivă a lui Dumnezeu de un berbec care să fie oferit „în
locul” lui Isaac (v. 13), apoi Avraam strigând în acel loc: „Domnul va asigura" (v 14),

mărturie: „Pe muntele Domnului se va asigura” (v 14). Această concentrare asupra lui Isaac este susținută chiar și de binecuvântările
legământului final, care, spre deosebire de binecuvântările din Geneza 12:2-3, se ocupă acum nu atât de mult cu Avraam, cât cu sămânța
lui: „Cu siguranță te voi binecuvânta și te voi trimite jos. descendenți.” [sămânță] la fel de numeroși ca... nisipul de pe malul mării.
„Semințele voastre [sămânța] vor lua în stăpânire cetățile vrăjmașilor lor și prin urmașii [sămânța] voastră vor fi binecuvântate toate
neamurile de pe pământ…” (v. 17-18, NIV).

Analizând structura povestirii, Wenham concluzionează că „Dumnezeu va

oferi „este” punctul de cotitură al istoriei 1150 Este asta și mai mult: „Doamne

va oferi” este inima mesajului acestei povestiri pentru Israel. În lumina faptului că Dumnezeu pretinde pe primul născut din Israel și oferă
răscumpărarea lui ca înlocuitor, am putea formula problema după cum urmează: Domnul își dezvăluie harul suveran prin pretenția și
răscumpărarea pe Isaac (Israel). Dar, deoarece este benefic să rămânem mai aproape de formularea textului, este mai bine să revizuim
acea versiune în următorul subiect textual: Domnul oferă un miel pentru arderea de tot, astfel încât Isaac (Israel) să poată trăi.

Alegerea hermeneutică pentru acest subiect anume, mai degrabă decât una care îl vede pe Avraam ca un model de credință are evident
implicații omiletice. Unul dintre ele este că în predică nu putem, cu bună conștiință, să ne inducăm pe ascultătorii noștri să se identifice,
până la urmă, cu Avraam și să-i imite credința și ascultarea. Dacă acesta nu a fost scopul acestei povești pentru Israel, nu ar trebui să
facem din el scopul acestei povești pentru biserica de astăzi. Cu toate acestea, într-o altă predică despre un text diferit, putem folosi cu
siguranță această poveste pentru a ilustra esența credinței. De exemplu, când predicăm despre Evrei 11:1, „Credința este asigurarea
lucrurilor în care se nădăjduiește, convingerea lucrurilor care nu se văd”, subiectul predicii este „Credința este asigurarea lucrurilor în care
se nădăjduiește”. Acum putem ilustra această temă cu credința lui Avraam evidentă în această poveste. De fapt, autorul cărții Evrei o face
el însuși (11:17-19). Poveștile biblice, precum și evenimentele contemporane, pot ilustra multe lucruri. Textul Genezei ar putea fi folosit
pentru a ilustra nu numai esența credinței (cum o face Evrei 11:17-19), ci și faptul că credința trebuie să fie revelată în fapte (cum o face
Iacov 2:21), sau pentru a ilustra prerogativa lui Dumnezeu de a testa. oameni, sau providența lui Dumnezeu, sau binecuvântările bogate
ale lui Dumnezeu ca răspuns la ascultare, sau chiar modul în care oamenii căutau contactul cu Dumnezeu în munți și modul în care făceau
arderi de tot. Poveștile biblice pot ilustra orice număr de lucruri, la fel cum evenimentele contemporane pot ilustra multe lucruri. Textul
Genezei ar putea fi folosit pentru a ilustra nu numai esența credinței (cum o face Evrei 11:17-19), ci și faptul că credința trebuie să fie
revelată în fapte (cum o face Iacov 2:21), sau pentru a ilustra prerogativa lui Dumnezeu de a testa. oameni, sau providența lui Dumnezeu,
sau binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu ca răspuns la ascultare, sau chiar modul în care oamenii căutau contactul cu Dumnezeu în
munți și modul în care făceau arderi de tot. Poveștile biblice pot ilustra orice număr de lucruri, la fel cum evenimentele contemporane pot
ilustra multe lucruri. Textul Genezei ar putea fi folosit pentru a ilustra nu numai esența credinței (cum o face Evrei 11:17-19), ci și faptul
că credința trebuie să fie revelată în fapte (cum o face Iacov 2:21), sau pentru a ilustra prerogativa lui Dumnezeu de a testa. oameni, sau
providența lui Dumnezeu, sau binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu ca răspuns la ascultare, sau chiar modul în care oamenii au căutat
contactul cu Dumnezeu în munți și cum au făcut arderi de tot. Poveștile biblice pot ilustra fie providența lui Dumnezeu, fie
binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu ca răspuns la ascultare, sau chiar modul în care oamenii au căutat contactul cu Dumnezeu în
munți și cum au făcut arderi de tot. Poveștile biblice pot ilustra orice număr, fie de providența lui Dumnezeu, fie de bogați

binecuvântări de la Dumnezeu ca răspuns la ascultare, sau chiar modul în care oamenii căutau contactul cu Dumnezeu în munți și modul
în care aduceau arderi de tot. Poveștile biblice pot ilustra orice număr de

lucruri. Cu toate acestea, pentru a face dreptate textului de predicare și pentru a menține predica concentrată, trebuie să ne concentrăm
asupra mesajului original pentru Israel, folosind doar ilustrații care susțin această temă și evitând altele care pot fi derivate din istorie, dar
care fac diferența.

După ce am formulat tema textuală, trebuie să formulăm și obiectivul autorului cât mai aproape posibil. Obiectivul este de obicei derivat
din tema textuală și situația istorică în care Israel a auzit acest pasaj.
În acest caz, situația istorică este destul de incertă, dar structura literară a dat naștere temei, Domnul oferind un miel pentru arderea de tot
pentru ca Isaac (Israel) să trăiască. Această temă sugerează câteva obiective posibile care se potrivesc situației generale din Israel:

1. învață-l pe Israel că trăiește numai prin harul credincioșii legământului Domnului.

2. mută Israelul la recunoștință pentru harul Domnului oferind o ofrandă de înlocuire.

3. Încurajează-l pe Israel să se încreadă pe deplin în credinciosul său legământ, Domnul de a oferi răscumpărarea.

În această etapă, această listă de posibile ținte textuale va fi suficientă. Când formulăm scopul predicii de la Pasul 7, va trebui să le
restrângem în funcție de nevoile congregației.

În al șaselea rând, înțelegeți mesajul în contextul Canonului și al istoriei răscumpărătoare

Cu Pasul 6 căutăm să înțelegem mesajul Vechiului Testament, axat pe temă și scop, în contextele întregii Scripturi și ale istoriei
răscumpărătoare. La acest nivel mai larg, putem distinge și trei dimensiuni în interpretarea noastră: literară, istorică și teocentrică. Dar la
acest nivel mai larg ele devin interpretare canonică, istorică răscumpărătoare și centrată pe Hristos.

Interpretare canonică

Acum investigăm semnificația Genesei 22 în contextul întregii Biblii, de la Geneza 1 până la Apocalipsa 22. Acesta este locul în care să
treci îngrijorarea cu privire la utilizarea versetelor 16-18 („Pentru că ai făcut aceasta,... Te voi binecuvânta într-adevăr... pentru că ai
ascultat de vocea mea") pentru a predica o predică care implică fapte de dreptate sau Evanghelia sănătăţii şi a bogăţiei. Alegerea
hermeneutică pe care am făcut-o în formularea temei întregului text,

„Dumnezeu asigură” a eliminat practic aceste probleme din considerația noastră pentru această predică. Dar dacă există o preocupare
persistentă că versetele 16-18 ar putea alimenta o mentalitate evanghelică de sănătate și bogăție în congregație, acesta ar fi locul în care să
privim această problemă dintr-o perspectivă a Noului Testament, în special în lumina descrierii lui Isus despre adevărata ucenicie (p. de
exemplu, Marcu 8:34-38; Matei 10).

Acesta este și locul în care să ne punem întrebarea inițială despre „țara lui

Moriah.” Singura altă dată când Vechiul Testament vorbește despre Moriah este în 2

Cronici 3:1, unde autorul ne informează: „Solomon a început să zidească

Casa Domnului în Ierusalim, pe muntele Moria, unde avea Domnul

El i s-a arătat tatălui său David. . . „Datorită acestei identificări a Muntelui

Moriah cu Muntele Sion, unii interpreți s-au grăbit să identifice

locul jertfei lui Isaac cu muntele templului de mai târziu. De fapt astăzi

Turiștii la Domul Stâncii de pe Muntele Templului din Ierusalim sunt

arată stânca pe care se presupune că a fost așezat Isaac. Predicatorii ar putea

trage legături interesante de la berbecul pe care Avraam l-a oferit pe această stâncă la

multe animale pe care preoţii lui Israel le-au oferit pe muntele templului, lui Hristos care

Și-a oferit viața nu departe de acolo. Dar din „țara lui Moriah”

Geneza 22 nu este neapărat „Muntele Moriah” din 2 Cronici 3 (autorul

o leagă de David, nu de Avraam) 51 este mai bine să nu ne bazăm prea mult pe aceasta

legătură slabă.

Mai sigură decât locul lui Moria este tema ispășirii substitutive, deoarece se dezvoltă de la berbecul oferit „în locul” lui Isaac la mieii de
Paște jertfiți în locul întâiului născut (Exod 12:12-13), la mieii jertfiți pentru a răscumpăra întâi-născut (Ieșirea 13:13-15; 34:20), mieilor
jertfiți zilnic în templu în locul lui Israel (Ieșirea 29:38-42; Lev 47), lui Hristos adus în locul lui din orașul său. Există multe alte legături
din pasajul nostru către Noul Testament, dar le vom păstra pentru discuția noastră despre interpretarea hristocentrică de mai jos.

Interpretare istorico-mântuitoare

Acum căutăm să înțelegem textul în contextul istoriei pe care Dumnezeu o face

de la creație la noua creație. Gene Tucker comentează: „Această narațiune concisă

este un capitol din istoria mântuirii, inclusiv Exodul, legământ pe

Sinai, rătăcirea în deșert și așezarea Canaanului. Conștientizarea acestui lucru

o poveste mai mare mărește dramatismul, de parcă nu ar fi destulă dramă

acum, pentru că nu numai viața unui singur copil este în pericol. cel

viitorul promis este ținut captiv de rezultatul poveștii.” 52 Povestea

de mântuire, desigur, continuă dincolo de așezarea din Canaan, toate

drum spre vremurile Noului Testament când Hristos este născut din Israel, își oferă viața

„o răscumpărare pentru mulți” și poruncește bisericii sale să facă ucenici din toți

națiunile în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu către Avraam: „prin voi

urmașii, toate neamurile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 22:18).

În cele din urmă, ceea ce este în pericol în această poveste nu este doar viața lui Isaac și nici

existența lui Israel, ci venirea lui Mesia și intrarea lui

naţiunile către împărăţia lui Dumnezeu.53

Interpretare hristocentrică

În cele din urmă, întrebăm: Ce înseamnă acest pasaj în lumina lui Isus Hristos?

Cum se leagă acest mesaj cu persoana, lucrarea și învățătura lui Hristos, așa cum sunt revelate în Noul Testament? În studiul nostru al
istoriei predicării, am observat că părinții bisericii l-au văzut în Isaac purtând lemne pentru arderea de tot pe Hristos purtând crucea sa.
Unii comentatori contemporani

continuă să sugereze aceasta ca o modalitate validă de a-L predica pe Hristos: „Chiar ca Hristos

Mai târziu avea să-și poarte propria cruce pe drumul spre Golgota, așa că Isaac era aici

cerut să ducă lemnele pentru propriul sacrificiu. „54 Dar Isaac purtand

Lemnul nu a funcționat niciodată ca simbol în Israel și, prin urmare, acest detaliu nu poate fi extins la un tip de Hristos. Mai mult,
deoarece această legătură se face între un detaliu din această poveste și un detaliu din Noul Testament, este o formă de tipologizare.
Pentru o legătură legitimă cu Isus Hristos, trebuie să ne uităm nu la detaliile textuale, ci la direcția centrală a pasajului așa cum l-am
formulat în tema textuală: Domnul oferă un miel pentru arderea de tot, astfel încât Isaac (Israel) să poată Trăi. . Care dintre cele șapte căi
oferă o legătură puternică cu Isus Hristos? Le vom explora pe fiecare pe rând.

Calea progresiei istorice mântuitoare

Progresia istorico-mântuitoare este fundamentul și cel mai general al

cele șapte moduri de predicare a lui Hristos din Vechiul Testament; poate sa

este adesea explicată mai precis într-unul din celelalte moduri, cum ar fi

îndeplinirea promisiunilor, tipologie sau teme longitudinale. Întrebarea inițială

ne propunem aici este, în cursul istoriei răscumpărătoare, mesajul lui

Geneza 22 conduce la persoana, lucrarea sau învățătura lui Isus Hristos? o primă

Răspunsul ar putea fi: pentru că Isaac nu a murit, ci a trăit, Israel a putut trăi;

și pentru că Israel a trăit, Mesia s-ar putea în cele din urmă să se nască din Israel.

Această linie de gândire se dezvoltă din rezultatul poveștii, Isaac trăiește.

Deși este adevărat, s-ar concentra asupra unui răspuns mai bun și mai specific

mesaj text axat pe subiect. Textul relatează că Domnul

oferă un miel ca ofrandă de substituție pentru Isaac/Israel, adică pentru Domnul

oferă răscumpărarea necesară pentru răscumpărare. Mesajul despre

Salvarea se dezvoltă în istoria Vechiului Testament într-o serie întreagă de legi cu

în ceea ce privește Paștele, arderile de tot, jertfele pentru păcat și jertfele de vină de plătit

Pedeapsa pentru păcat. La plinătatea timpului, Domnul oferă pe Fiul Său ca fiind

răscumpărarea finală necesară pentru răscumpărare. Ioan Botezătorul îl prezintă pe Isus ca

„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) Isus

El însuși proclamă că a venit „să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”

(Marcu 10:45) Astfel, Domnul a oferit un miel de răscumpărare pentru Isaac

progresează în istoria răscumpărătoare către Domnul, oferind propriului Său Fiu pentru a-l stabili

poporul său eliberat de robia păcatului.55

Calea respectării promisiunilor

Îndeplinirea Promisiunei ridică întrebarea: Promite acest pasaj promisiunea lui Isus?

venire? Răspunsul în ceea ce privește subiectul nostru este, nu direct. Putem, așadar, să trecem la celelalte opțiuni.

Calea tipologiei

Tipologia întreabă: Acest pasaj prefigurează o persoană, o instituție sau un eveniment?

persoana și lucrarea lui Isus Hristos? Deși mulți ar răspunde

în mod afirmativ, nu există un acord cu privire la faptul dacă Avraam este 56 Isaac, sau

Berbecul. Într-o predică din Geneza 22, Hrisostom prezintă berbecul și

Isaac ca tipuri: „Toate acestea... s-au întâmplat ca un tip al Crucii. De aici Hristos

El le-a mai spus iudeilor: „Tatăl vostru Avraam s-a bucurat în așteptarea

Văzându-mi ziua, a văzut-o și a fost încântat. Cum ai văzut dacă ai trăit așa?

cu mult înainte de? În tipar, în umbră: ca în textul nostru, oaia a fost oferită în

locul lui Isaac, deci aici mielul rațional a fost oferit pentru lume...

Observă... cum totul a fost prefigurat în umbră: un singur fiu născut în

acel caz, un singur născut în aceasta; foarte dragă în acest caz, foarte dragă în asta... Prima a fost oferită ca ardere de tot de către tatăl său,
iar cel

Acesta din urmă s-a predat tatălui său. „57 Spurgeon întreabă, de asemenea, „Când a făcut-o?”

Îl vede Avraam pe Hristos? ...în vârful Moriah, când propriul său fiu era în

lemn și mâna Lui a fost ridicată, trebuie să fi văzut pe Fiul lui Dumnezeu,

și mâna ridicată a lui Dumnezeu care aduce Marele Jertfă. Când a luat

berbec din desiș și a salvat astfel viața fiului său, cât de clar trebuie

au înțeles acea binecuvântată doctrină a substituției, care este aceeași

centrul Evangheliei „58

Deși astăzi nu mulți i-ar urma pe Chrysostom și Spurgeon

prezentând două figuri într-un pasaj ca tipuri ale lui Hristos, decizia despre

care este un tip al lui Hristos nu este nicidecum rezolvat astăzi. Von Rad traversează

nodul declarând: „Isaac nu este pur și simplu un tip al lui Hristos... In afara de asta,

Este mai bine să nu considerați berbecul prins în desiș ca pe un tip al lui Hristos”. 59
Totuși, comentatori influenți învață că „Isaac este aici un tip

(prefigurarea) lui Hristos.”60 Cu toate acestea, există o slăbiciune în această viziune și

Adică Isaac nu a murit pe altar. Cu alte cuvinte, Isaac-Hristos

Tipologia este defalcată în paralela decisivă. Pe de altă parte, berbecul

ceea ce a fost oferit conține această paralelă crucială; A fost ucis. Chiar mai mult,

i s-a oferit „în locul” lui Isaac, prin urmare, o ofertă de înlocuire, o răscumpărare.61

Prin urmare, nu Isaac, care reprezintă Israelul, ci berbecul este un tip al lui Hristos.

Berbecul din această poveste a funcționat în Israel ca simbol al unui înlocuitor

oferirea (gândiți-vă la mielul Paștelui) pentru ca Isaac/Israel să poată trăi. În ea

contextul întregii Scripturi, prin urmare, berbecul poate funcționa ca un tip

a lui Hristos, care, ca înlocuitor, își oferă viața pentru ca poporul său să poată trăi.62

Calea analogiei

Analogia ridică întrebarea: mesajul prin analogie arată cine este Dumnezeu în Hristos pentru noi astăzi? Mesajul din Geneza 22 arată clar
credincioșia legământului și harul lui Dumnezeu față de poporul Său ales Israel. Dumnezeu Însuși a oferit răscumpărarea necesară: El a
oferit berbecul ca ofrandă de înlocuire, astfel încât Isaac/Israel să poată trăi. În Isus Hristos, Dumnezeu dezvăluie aceeași credincioșie și
har pentru poporul Său astăzi, dar într-o măsură mult mai mare:

Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său ca jertfă de înlocuire, astfel încât poporul Său să poată trăi veșnic.

Calea temelor longitudinale

Multe pasaje din Vechiul Testament conțin teme care urmăresc Vechiul și Noul Testament până la Isus sau învățătura lui. În trasarea
temei Domnului oferind o ofrandă de substituție, ne vin în minte multe cazuri, așa cum am văzut în interpretarea literară. Putem începe cu
mieii de Paște sacrificați în Egipt în locul întâiului născut al lui Israel (Exodul 12:12-13), să trecem la mieii și alte animale sacrificate
pentru a-i răscumpăra pe întâiul născut din Israel (Exodul 13:13-15; 34). :15). 20; 18:15), și apoi ținem cont zilnic de jertfele de tot, pentru
păcat și pentru vină ale mieilor, pentru ca Israel să trăiască (Exodul 29:38-42; Lev 4-7).

Continuând cu Noul Testament, îl auzim pe Ioan Botezătorul prezentându-l pe Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”.

(Ioan 1:29) În mod clar, tema că Dumnezeu oferă un miel duce direct la Isus Hristos și la jertfa pe care el îl face pentru ca poporul Său să
poată trăi.

Calea referințelor Noului Testament

Frecvent, Noul Testament se referă sau face aluzie la pasajul Vechiului Testament selectat ca text de predicare. Verificând aceste
referințe, trebuie să ne amintim constatările noastre din capitolul 5 că Noul Testament folosește adesea (usus-ul tehnic) Vechiul Testament
într-o manieră extemporanee și nu are scopul de a oferi interpretări definitive ale pasajelor Vechiului Testament.

Anexa din Noul Testament grecesc Nestlé-Aland oferă un număr neobișnuit de mare de referințe ale Noului Testament pentru Geneza 22:
pentru întregul nostru pasaj este enumerat Evrei 11:17;

pentru v 2, Matei 3:17; Luca 3:22; Iacov 2:21;

pentru v 9, din nou Iacov 2:21;

pentru v 16, Romani 8:32; Evrei 6:13;

pentru v 17, Evrei 6:14; 11:12;

pentru versetele 17-18, Romani 4:13; și

pentru v. 18, Matei 1:1 și Fapte 3:25.63

Lista în sine arată clar că textele Noului Testament se referă în general la

versete, adică elemente, în pasajul Vechiului Testament și nu neapărat

la subiectul dvs. Cu toate acestea, merită să verificați aceste referințe pentru posibilități

punte către Noul Testament. Prima referire este la Evrei 11:17, a

pasaj în care autorul își extinde tema, „credința este garanția

lucruri așteptate” (11:1), cu multe ilustrații din Vechiul Testament.

Deoarece această ilustrare a credinței nu este compatibilă cu tema textuală, aceasta

Referința nu este utilă pentru această predică specială. A doua referință este

cel mai promițător: în Matei 3:17 și în paralel cu Luca 3:22, Dumnezeu spune despre

Isus, „Acesta este Fiul Meu, Preaiubitul”; Aceste cuvinte pot face aluzie la Isaac

să fie iubitul lui Avraam („fiul tău, singurul tău fiu, pe care-l iubești”). cel

Următoarea referire este la Iacov 2:21, „Nu a fost oare strămoșul nostru Avraam îndreptățit?

prin fapte când a oferit pe fiul său Isaac pe altar? „Aici, James folosește

Pasajul Genezei pentru a-și susține tema că credința fără fapte este moartă.

care este destul de diferit de subiectul textului. Următoarea referință este

mai la obiect: cuvintele lui Pavel din Romani 8:32, „Acela [Dumnezeu] care nu

păstrează propriul său fiu, dar l-a renunțat pentru noi toți, „sunt o aluzie la

versetul 16: „Pentru că ai făcut aceasta și nu l-ai păzit pe fiul tău”. 64

Referințele la Evrei 6:13 și 14 și 11:12 au de-a face cu Dumnezeu jurând „pe Sine” și două citate din părți ale făgăduinței. Ca atare, aceste
referințe nu oferă punți către predicarea lui Hristos. Următoarea referință, Romani 4:13, face aluzie la pasajul nostru pentru a ilustra faptul
că promisiunea că Avraam va „moșteni lumea” nu a venit „prin lege, ci prin neprihănirea credinței” – din nou, un subiect diferit. Referirea
la Matei 1:1, „genealogia lui Isus Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraam”, sugerează că Isus este împlinirea promisiunii lui Dumnezeu
către Avraam, „prin descendenții tăi [sămânța] „Toate neamurile pământului va fi binecuvântat” (v 18, NIV). Această referire dezvăluie o
altă punte posibilă de la trecerea noastră la Hristos pe care am ratat-o cumva când am explorat împlinirea făgăduitoare, probabil pentru că
ne concentram pe tema principală a pasajului nostru. Aceasta arată cum verificarea referințelor din Noul Testament către sfârșitul
cercetării noastre poate servi și la verificarea lucrării noastre anterioare. Referința finală, Fapte 3:25, este din nou un citat dintr-o parte a
făgăduinței, dar nu oferă o legătură directă cu predicarea lui Hristos.

***

Deși nu putem folosi multe dintre aceste referințe și aluzii ale Noului Testament pentru predica noastră, această căutare a scos la lumină
două punți promițătoare pentru predicarea lui Hristos din acest pasaj. Principalul în lumina temei noastre „Dumnezeu asigură” este Matei
3:17 (paralel cu Luca 3:22), unde

Dumnezeu spune despre Isus: „Acesta este Fiul Meu, Preaiubitul”. În mod ciudat, Nestlé-Aland

a ratat aluzia și mai proeminentă la repetat „fiul tău, al tău

unicul fiu „în Ioan 3:16”, pentru că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât și-a dat singurul

fiule. „65 Acest verset familiar proclamă asta din cauza dragostei lui pentru lume

(Kosmos), Dumnezeu însuși a făcut sacrificiul suprem pe care Avraam a fost împiedicat să-l facă: El l-a dat pe singurul Său Fiu, iubitul
Său, pentru a-și salva poporul. Această idee, la rândul ei, este legată de aluzia pe care o descoperim în Romani 8:32: „Acela [Dumnezeu]
care nu și-a păstrat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, nu va fi cu el? De asemenea, ne va oferi totul mai mult?"

Calea contrastului

Ultimul mod de verificare este contrastul. Întrebarea aici este dacă progresul în istoria și revelația răscumpărătoare, mai ales după venirea
lui Hristos, plasează învățătura Noului Testament într-o formă de contrast cu acest mesaj din Vechiul Testament. Deși cel mai bine este să
ne mutăm la Hristos prin legăturile pozitive dintre Vechiul și Noul Testament stabilite mai sus, trebuie totuși să ținem cont de orice
contraste datorate venirii lui Hristos.

În pasajul nostru, cel mai mare contrast este acela de la jertfa lui Hristos

„o dată pentru totdeauna” (Evrei 10:1-18), jertfa de animale nu mai este necesară pentru a salva oamenii. Această progresie în istoria și
revelația răscumpărătoare este probabil atât de evidentă pentru ascultătorii de astăzi, încât nu are nevoie de o elaborare.

Explorând cele șapte căi, am descoperit mai multe posibilități de predicare a lui Hristos bazate pe Geneza 22. Putem folosi progresia
istorică răscumpărătoare pentru a trece de la Domnul oferind un miel ca jertfă substitutivă (o răscumpărare) pentru Isaac/Israel la Isus
dându-și „viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45). Am descoperit, de asemenea, posibilitatea de a avansa pe calea împlinirii
promisiunii promisiunii lui Dumnezeu de a

Avraam, „prin urmașii tăi [sămânța] toate neamurile pământului vor fi binecuvântate” (v. 18, NIV) pentru a se împlini în Hristos, „fiul lui
Avraam”

(Matei 1:1). Dar, deși Matei face legătura cu o temă majoră din ciclul Avraam, aceasta nu este tema specifică a textului selectat. Putem
avansa si pe calea tipologiei de la berbecul care a fost oferit

„în locul” lui Isaac lui Hristos care i-a fost oferit în locul poporului său. Posibil, putem avansa pe calea analogiei credincioșiei și harului
lui Dumnezeu față de poporul Său Israel, oferind o ofrandă substitutivă pentru credincioșia și harul lui Dumnezeu poporului Său de astăzi,
oferindu-i fiul său, Hristos Isus. De asemenea, putem călători de-a lungul unor teme longitudinale de la berbecul înjunghiat ca jertfă
substitutivă pentru Isaac, la mieii de Paște uciși anual în locul întâiului născut, la mieii uciși zilnic în templul lui Israel, la Isus Hristos ucis
„o dată pentru tot” (Evr 10) pentru poporul său. Și, în cele din urmă, putem folosi referințele din Noul Testament nu numai pentru a
susține unele dintre conexiunile menționate mai sus, ci mai ales pentru a face legătura cu acea aluzie profundă din Ioan 3:16: Dumnezeu
Tatăl a realizat ceea ce este de neconceput; A făcut ceea ce nu i-a putut permite părintelui Avraam să facă: a umblat cu fiul său Iisus de la
Nazaret la Ierusalim și de la Ghetsimani la Golgota, apoi l-a predat pentru a fi ucis pentru a-și salva poporul; el „a dat pe singurul Său Fiu,
pentru ca toți cei care cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Cele șapte forme au deschis mai multe posibilități inspiratoare pentru

predicând pe Hristos din acest pasaj al Vechiului Testament. Normal că nu ar trebui

folosește toate aceste moduri și încurcă predica: în predicare, mai puțin este adesea

mai departe. Prin urmare, trebuie să selectăm câteva idei cheie care susțin subiectul

că „DOMNUL asigură” și care ajută la atingerea scopului de

predică. Dintre mai multe combinații posibile, prefer un amestec de

tipologia ofrandei substitutive (berbec-Hristos), a temei longitudinale

a ofrandelor înlocuitoare (berbec, miel de Paște, jertfe din templu, Hristos) și

referințele din Noul Testament referitoare la Dumnezeu însuși oferindu-și singurul Fiu

(Ioan 3:16; Romani 8:32) .66 Dar decizia finală în această privință va trebui să aștepte

până când schițăm și scriem predica.

În al șaptelea, formulați tema și obiectivul predicii

Acum suntem gata să formulăm subiectul predicii. Pentru a face dreptate textului de predicare, trebuie să păstrăm formularea temei
predicii cât mai aproape de tema textului. Tema textuală spune:

Domnul oferă un miel pentru arderea de tot, pentru ca Isaac (Israel) să trăiască. În contextul întregii Scripturi și al istoriei
răscumpărătoare, mesajul trebuie extins foarte mult de la Isaac (Israel) la toate națiunile. Dacă schimbăm „Isaac (Israel)” cu „poporul
său”, aceasta acoperă atât Isaac (Israel) cât și poporul lui Dumnezeu de astăzi. Cuvintele „un miel pentru arderea de tot” trebuie
modificate pentru a acoperi și moartea lui Hristos. Dacă înlocuim „mielul sacrificat”, aceasta acoperă berbecul pentru Isaac, mieii pentru
Israel și Mielul lui Dumnezeu pentru tot poporul lui Dumnezeu. Tema predicii rezultate este: Domnul oferă un miel de jertfă pentru ca
poporul Său să trăiască.

În continuare, trebuie să stabilim scopul pe care îl avem în predicarea acestei predici. Obiectivul predicii ar trebui să se potrivească cu
tema și să fie în armonie cu obiectivul textual.

Obiectivele textuale posibile pe care le-am enumerat la Pasul 5 au fost: (1) să-l învețe pe Israel că trăiește numai prin harul credincioșii
legământului Domnului; (2) mută Israelul la recunoștință pentru harul Domnului, oferind o ofrandă de înlocuire; și (3) încurajează Israelul
să se încreadă pe deplin în credinciosul lor legământ, Domnul de a oferi răscumpărarea. De dragul unei predici bine concentrate, acum
trebuie să decidem asupra unui singur obiectiv de predică care să răspundă unei nevoi specifice a congregației. Cu o mică schimbare
putem menține primul obiectiv, acela de a-i învăța pe poporul lui Dumnezeu că ei trăiesc doar prin harul credincioșii legământului
Domnului. Acest lucru este foarte general, desigur, și într-un fel scopul tuturor pasajelor Bibliei este de a învăța ceva. Putem ajunge la un
obiectiv mai profund punând întrebarea: De ce? De ce vreau să-i învăț pe poporul lui Dumnezeu că ei trăiesc numai prin harul credincioșii
legământului Domnului? Este pentru a te împinge la recunoștință? Sau este pentru a-i încuraja să se încreadă pe deplin în Dumnezeu
pentru mântuirea lor? Încercarea de a atinge aceste două obiective mai profunde duce la o lipsă de focalizare în predică, așa că trebuie să
decidem care este nevoia mai mare în biserică căreia i se adresează, o lipsă de recunoștință sau o lipsă de încredere. Vom dezvolta predica
în continuare pentru a aborda lipsa de încredere. Prin urmare, obiectivul predicii noastre poate fi formulat după cum urmează: Să
încurajăm poporul lui Dumnezeu să se încreadă pe deplin în Domnul lor credincios pentru mântuirea lor. fidelitatea față de legământ? Este
pentru a te împinge la recunoștință? Sau este pentru a-i încuraja să se încreadă pe deplin în Dumnezeu pentru mântuirea lor? Încercarea de
a atinge aceste două obiective mai profunde duce la o lipsă de focalizare în predică, așa că trebuie să decidem care este nevoia mai mare
în biserică căreia i se adresează, o lipsă de recunoștință sau o lipsă de încredere. Vom dezvolta predica în continuare pentru a aborda lipsa
de încredere. Prin urmare, obiectivul predicii noastre poate fi formulat după cum urmează: Să încurajăm poporul lui Dumnezeu să se
încreadă pe deplin în Domnul lor credincios pentru mântuirea lor. fidelitatea față de legământ? Este pentru a te împinge la recunoștință?
Sau este pentru a-i încuraja să se încreadă pe deplin în Dumnezeu pentru mântuirea lor? Încercarea de a atinge aceste două obiective mai
profunde duce la o lipsă de focalizare în predică, așa că trebuie să decidem care este nevoia mai mare în biserică căreia i se adresează, o
lipsă de recunoștință sau o lipsă de încredere. Vom dezvolta predica în continuare pentru a aborda lipsa de încredere. Prin urmare,
obiectivul predicii noastre poate fi formulat după cum urmează: Să încurajăm poporul lui Dumnezeu să se încreadă pe deplin în Domnul
lor credincios pentru mântuirea lor.

În al optulea, alegeți o formă de predică potrivită

Acum este timpul să luăm în considerare forma acestei predici. Vom transmite mesajul sub formă didactică sau narativă sau într-o
combinație a ambelor? O vom dezvolta deductiv sau inductiv sau ca o combinație a celor două? Deoarece în predicarea expozitivă dorim
să expunem nu numai

sensul pasajului dar și forma care transmite acest sens, partea din predică care tratează direct textul trebuie să fie sub formă narativă, adică
trebuie să urmeze linia intrigii. În plus, forma narativă este de obicei cea mai eficientă atunci când este dezvoltată inductiv, adică tema
este dezvăluită nu la începutul narațiunii, ci la sfârșitul narațiunii. Puterea formei narative este că îi poate atrage pe ascultători în poveste,
astfel încât aceștia să experimenteze mesajul din interiorul poveștii. Riscul utilizării formei narative este ca oamenii să fie pur și simplu
distrați, în mod ideal chiar mișcați, dar să nu înțeleagă niciodată sensul textului. Pentru a contracara acest risc, vom încerca să folosim
repetiția pentru a urmări tema pe parcursul predicii, așa cum a făcut naratorul cu repetarea lui „Dumnezeu asigură”.

În al nouălea rând, pregătiți schița predicii

Acesta este ultimul pas înainte de a scrie predica. Este important să nu săriți peste acest pas atunci când începeți să scrieți predica imediat,
deoarece acest lucru poate duce la o organizare slabă și la pierderea predicatorului (și a ascultătorilor mai târziu) în detalii. Acesta este
punctul în care avem încă o vedere clară asupra imaginii de ansamblu: cunoaștem direcția centrală a mesajului (temei), ne cunoaștem
scopul cu această predică, cunoaștem mișcările principale din text precum și posibilele mișcări. pentru a predica pe Hristos din acest text.
Acesta este momentul în care putem aranja toate aceste elemente în ordine pentru un mesaj puternic. Așa cum un artist schiță mai întâi
conturul picturii sale, artistul-predicator pregătește o schiță a structurii predicii înainte de a picta în detalii. Dar, de asemenea, așa cum un
artist se simte liber să se abată de la schița sa preliminară, predicatorul, când scrie predica, ar trebui să se simtă liber să se abată de la
schița sa inițială dacă există un motiv întemeiat pentru a face acest lucru. Schema nu se dorește a fi o cămașă de forță, ci mai degrabă un
ghid.

Mulți predicatori le place să-și înceapă schița prezentând mai întâi introducerea predicii, apoi corpul și apoi concluzia.

Deși acest lucru sună logic, atunci când predicatorii încep cu introducerea, ei ar putea denatura prezentarea mesajului biblic și concluzia
acestuia pentru a se potrivi cu introducerea. Prin urmare, în interesul de a face dreptate mesajului textului, este de obicei cel mai bine să ne
gândim la o introducere adecvată numai după ce știm exact ce mesaj va fi prezentat și cum va fi încheiat. Ordinea normală de conturare a
conturului ar fi: (1) corp, (2) concluzie, (3) introducere.

Dar, după cum vom vedea, pasajul nostru este o excepție de la regulă, așa că vom discuta mai întâi introducerea. Una dintre funcțiile unei
introduceri este de a crea interes pentru mesajul textului. Dar prezentările pot face mult mai mult decât să creeze pur și simplu interes
pentru ascultare. Cele mai bune prezentări de predică expun nevoia existențială de a auzi acest mesaj. Deoarece scopul nostru în această
predică este să încurajăm poporul lui Dumnezeu să se încreadă pe deplin în Domnul pentru mântuirea lor, o introducere bună s-ar
concentra pe partea de necesitate a scopului, adică lipsa noastră de încredere în Domnul pentru mântuirea noastră insecuritate rezultată.
Predicatorul începea să vorbească despre această lipsă de încredere și nesiguranța rezultată la o distanță sigură, asta se întâmplă și altora,
și apoi o relaționa cu propria noastră lipsă de încredere și nesiguranță. Acum trebuie să auzim acest mesaj.

Dar pasajul nostru este o excepție de la regulă. Din acest puternic biblic

povestea va fi citită congregației înainte ca predica să fie predicată,

O lectură interpretativă bună va atrage automat oamenii în poveste. Asa de

Nu avem nevoie de o introducere pentru a crea interes. Deși tot poate fi

recomandabil să aveți o introducere care să creeze nevoia existențială de a asculta

la acest mesaj, dezavantajul este că acest lucru va scoate oamenii din poveste

la citirea textului le-a pus deja înăuntru. În ea

În lumina acestor considerații, o introducere eficientă poate continua în interior

povestea tocmai a citit și a preluat o întrebare care, fără îndoială, trăiește

mintea oamenilor, cum ar putea Dumnezeu să-i ceară lui Avraam să-și ofere fiul? Dacă urcăm

această întrebare prin personajul lui Avraam, nu rupem vraja

a povestirii, dar o puteți repovesti împreună cu comentarii explicative care vă ajută

Ascultătorul modern înțelege mesajul. Așa că începem predica cu

„întâmplarea ocazională” a complotului (v 2).67 Introducerea ar putea fi

ceva de genul:

Avraam nu poate crede ce aude. În liniștea nopții, îl auzise pe Dumnezeu vorbindu-i: „Ia-ți pe fiul tău, singurul tău fiu Isaac, pe care-l
iubești, du-te în țara Moria și adu-l acolo ca ardere de tot...” a visat? Îi va cere Dumnezeu să-și sacrifice fiul Isaac? Avraam și Sara
așteptaseră o viață întreagă ca Dumnezeu să le dea acest fiu promis. În cele din urmă, când erau prea bătrâni pentru a avea copii,
Dumnezeu le dăduse acest copil minune. Întregul său viitor este legat de acest copil. Prin el se vor împlini binecuvântările legământului
lui Dumnezeu: vor deveni o națiune mare și toate neamurile pământului

Vei fi binecuvântat prin ei. Și acum Dumnezeu îți cere să arzi acest fiu pe un altar? Singurul său fiu Isaac, pe care îl iubește? Imposibil!
Nu are sens!

Dar Avraam încă mai aude cuvintele răsunând în urechi: „Ia-ți pe fiul tău, singurul tău fiu Isaac, pe care-l iubești... și adu-l ca ardere de
tot”. „Doamne, asta nu are niciun sens!” Dar în dimineața următoare, devreme, îl găsim pe Avraam pregătindu-se pentru călătoria
chinuitoare de a-și oferi singurul fiu.

În corpul predicii urmărim principalele mișcări din text, cu alte cuvinte, complotul conflictului și rezolvarea pe care l-am descoperit în
Pasul 3. Mai mult, deși vom dezvolta această narațiune în mod inductiv, vrem să ne asigurăm că ascultătorii noștri vor auzi tema
reverberând prin predică așa cum a auzit-o Israel în text: „Dumnezeu va asigura”. Și, desigur, trebuie să schițăm cum îl putem predica cel
mai bine pe Hristos pe baza acestui text. În lumina acestor considerații, sugerez următoarea schiță: Introducere: începutul conflictului,
„Oferă singurul tău fiu” - v 2

1. Conflictul privind oferirea fiului făgăduinței se intensifică.

A. Pregătirile lui Avraam: posibile întrebări, îndoieli - v 3

B. Călătoria de trei zile: posibile întrebări, îndoieli - v 4

C. Întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea de tot?” -v7

D. Răspunsul ambiguu al lui Avraam, „Dumnezeu își va oferi un miel” -

v8

E. Culmea conflictului: Avraam construiește un altar, se culcă în pădure, își leagă fiul Isaac, îl pune pe altar, pe lemne, își întinde mâna,
ia cuțitul să-și omoare fiul - vv 9 -10

II Rezoluție: Domnul intervine și oferă un înlocuitor.

A. Îngerul Domnului strigă vestea bună: „Nu pune mâna peste copil” – vv 11-12. A fost un test - v 1.

B. Domnul oferă o ofrandă de înlocuire, berbecul, pe care Avraam o oferă ca „arsă în locul fiului său” – v 13

c. Avraam numește locul: „Domnul va asigura” - v 14a Naratorul adaugă: „Pe muntele DOMNULUI va fi asigurat” - v 14b

d. Mesajul pe care l-a auzit Israel: Domnul oferă un miel de jertfă pentru ca Isaac (Israel) să poată trăi.

III. Domnul oferă miei de jertfă pentru ca Israelul să poată trăi.

A. Mieii de Paște în Egipt pentru întâiul născut al lui Israel - Exodul 12: 12-13

B. Miei și alte animale pentru întâiul născut din Israel - Exodul 13: 13-15

C. Jertfe zilnice pentru păcat și pentru vină de miei pentru tot Israelul - Lev 4-7

D. Mesajul pe care l-a auzit Israel: Domnul continuă să ofere miei de jertfă pentru ca poporul Său să trăiască.

IV. Domnul oferă singurul Său Fiu ca Miel de jertfă, pentru ca poporul Său să trăiască.

A. Ioan 1:29: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

B. Ioan 3:16, „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu”.

C. Mesajul pentru noi: Domnul ne oferă pe singurul Său Fiu ca Miel de jertfă, pentru ca „oricine crede în El să aibă viață veșnică”.

Concluzie: Încurajarea de a ne încrede în Dumnezeu pentru mântuirea noastră: El asigură!

Romani 8:31-32: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? „Cel care nu și-a reținut pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi
toți, ne va da și nouă orice altceva împreună cu El?”

CAPITOLUL 8
Practicarea metodei centrate pe Hristos

„Fă tot posibilul să te prezinți înaintea lui Dumnezeu ca unul aprobat de el, un lucrător căruia nu trebuie să-i fie rușine, explicând corect
cuvântul adevărului”.

Pavel, 2 Timotei 2:15

ÎN CAPITOLULE 5 și 6 examinăm șapte moduri ale Vechiului Testament de a-l predica pe Hristos: formele progresului istoric-
mântuitor, împlinirea promisiunii, tipologia, analogia, temele longitudinale, referințele din Noul Testament și contrastul. În capitolul 7 am
văzut unde în etapele de interpretare ar trebui să punem întrebări despre mărturia textului lui Hristos și cum aceasta funcționează concret
cu un text biblic specific. În acest capitol final, ne vom concentra pe lucrul cu metoda hristocentrică prin aplicarea celor șapte forme la
pasajele Vechiului Testament care au fost interpretate alegoric în trecut și oferind exerciții de exersare a metodei cristocentrice în texte din
diferite genuri ale literaturii Vechiului Testament.

TESTAREA METODEI HRISTOSCENTRICE

ÎMPOTRIVA ALEGORICULUI

Dovada budincii, se spune, este în mâncare. Un test al eficienței metodei hristocentrice mântuitoare-istorice este de a vedea dacă poate
înlocui metoda alegorică, care a fost și este adesea folosită pentru a predica pe Hristos din Vechiul Testament. Pentru a prezenta asta

„test”, vom aplica cele șapte căi la mai multe pasaje din Vechiul Testament care, în trecut, au dat naștere predicării centrate pe Hristos
prin interpretare alegorică: Noe și potopul, apa lui Mara, bătălia cu Amalek, roșu. ceremonia junincilor și Ierihon și Rahab.

Predicarea despre Noe și potop (Geneza 6:9-8:22)

Iustin Mucenic L-a predicat pe Hristos din povestea lui Noe și a potopului

folosind o interpretare alegorică fantezică: „În vremea potopului

neprihănitul Noe cu soția sa și cei trei fii ai săi și soțiile lor, făcând în toate

opt persoane, au fost o figură a zilei a opta, în care Hristos a apărut ca

înviat din morți... Acum Hristos, întâiul născut din orice făptură, este

deveni capul (archee) al unei noi rase, care a fost regenerată de

prin apă, credință și lemn, îmbrățișând misterul lui

cruce, deoarece Noe, împreună cu familia sa, a fost salvat de pădurea chivotului

dus la ape”. 1 Iustin vede patru legături cu Hristos: cele opt persoane

iar în ziua săptămânii Hristos a înviat din morți; asemenea lui Noe, Hristos devine „capul unui neam nou”; lemnul chivotului și lemnul
crucii lui Hristos; și apa potopului și apa botezului creștin. Făcând aceste legături cu Hristos, Iustin se concentrează în mod clar în primul
rând pe detaliile poveștii – număr, lemn și apă – și leagă aceste elemente de elemente din povestea Noului Testament despre Isus. Însă
concentrându-se pe elemente mai mult sau mai puțin întâmplătoare ale poveștii, Iustin ajunge să-și piardă esența și să-l citească din nou pe
Hristos în acest text.

Cu toate acestea, povestea inundațiilor nu este despre numărul opt și despre lemn și apă; este vorba despre judecata lui Dumnezeu asupra
păcatului uman (Geneza 6:13), harul lui Dumnezeu de a-l salva pe Noe, familia sa și animalele și promisiunea lui Dumnezeu de a menține
anotimpurile regulate pe pământ (Geneza 8:22). Deoarece aceste capitole și următorul ecou poveștilor creației, contextul istoriei
răscumpărătoare va pune în relief mesajul acestor capitole.

La început, Dumnezeu și-a creat împărăția armonioasă pe pământ (Geneza 1-2). Odată cu căderea în păcat (Geneza 3), violența intră în
împărăția pașnică (Geneza 4) și este nevoie doar de un număr întreg de zece generații pentru ca pământul să fie „plin de violență” (Geneza
6:11). Acesta este configurația mai largă a narațiunii inundațiilor. Conflictul din această narațiune este generat de declarația lui Dumnezeu
către Noe: „Am hotărât să pun capăt oricărei făpturi, pentru că pământul este plin de violență din cauza lor; acum îi voi nimici împreună
cu pământul” (6). :13). Afirmația lui Dumnezeu ridică imediat întrebarea: Judecata lui Dumnezeu va avea ca rezultat anihilarea lui?

regat pe pământ? Conflictul se intensifică atunci când ploile torenţiale încep să lovească pământul timp de „patruzeci de zile şi patruzeci
de nopţi” (7:11-18) şi atinge un punct culminant când întregul pământ, chiar şi munţii, sunt acoperiţi de apă şi fiecare făptură vie din el.
faţa pământului este ştearsă (7:19-24).

Judecata lui Dumnezeu a inversat faptele sale de creație (Geneza 1), iar haosul s-a întors pe pământ. Este acesta sfârșitul împărăției lui
Dumnezeu pe pământ? Aceasta este problema.

Povestea, însă, continuă: „Dar Dumnezeu și-a adus aminte de Noe și de toți

animale sălbatice și toate animalele domestice care erau cu el în corabie”

(8:1) Ca și în Geneza 1, Dumnezeu domnește din nou în apele distrugătoare și

apare treptat uscatul, o casă pentru oameni și animale. cel

Povestea se încheie cu promisiunea lui Dumnezeu: „Nu voi mai bleste niciodată pământul”.

din cauza umanității, pentru că înclinația inimii umane este rea

tineret; nici nu voi mai nimici vreodată orice făptură vie, așa cum am făcut.

Cât ține pământul, vreme de semănat și recoltare, frig și căldură, vara

iar iarna, ziua și noaptea, nu va înceta” (8:21-22). Conflictul a fost

hotărât: Dumnezeu a judecat și a curățit lumea de păcatul omenesc, dar în a lui

harul Dumnezeu va căuta în continuare să-și construiască împărăția pe pământ prin Noe, cel

noul Adam și urmașii lui (Geneza 9). Întorsătura în narațiune este: „Dar

Dumnezeu și-a adus aminte de Noe” (8:1). Acest punct focal este confirmat de un probabil

structură chiastică care se concentrează pe „Dumnezeu și-a adus aminte de Noe”. 2

1. Violența în creație (6:11-12)

2. Primul discurs divin: hotărârea de a distruge (6:13-22)

3. Al doilea cuvânt divin: „intrarea în corabie” (7:1-10)

4. Începutul potopului (7:11-16)

5. Potopul în creștere (7:17-24)

Dumnezeu își aduce aminte de Noe

6. Potopul care se retrage (8:1-5)

7. Uscarea pământului (8:6-14)

8. Al treilea cuvânt divin: „părăsind chivotul” (8:15-19) 9. Hotărârea lui Dumnezeu de a păstra ordinea (8:20-22)

10. A patra vorbire divină: legământ (9:1-17)

Putem, prin urmare, să formulăm tema acestei narațiuni după cum urmează: Chiar dacă Dumnezeu judecă lumea pentru păcat și violența
umană, el își continuă cu bunăvoință împărăția pe pământ, reîncepând din nou cu Noe, familia lui și animalele cu el. Posibilele obiective
ale acestui mesaj către Israel depind de circumstanțele în care Israelul a auzit această poveste: Trăia Israel în pace și prosperitate în țara
făgăduită? A suferit el judecata lui Dumnezeu în exil? A fost o rămășiță descurajată după exil?

Mesajul va ajunge acasă diferit în diferite circumstanțe.

Câteva obiective posibile ale acestui pasaj sunt: să-l învețe pe Israel că Dumnezeul lor este un Dumnezeu al dreptății și al harului; învață-l
pe Israel despre credincioșia legământului lui Dumnezeu în construirea împărăției sale pe pământ chiar și printr-o rămășiță; să avertizeze
pe Israel împotriva păcatului și a răului; încurajează Israelul să se încreadă în harul mântuitor al lui Dumnezeu. Tema și obiectivele
posibile ale acestui pasaj ne vor ajuta să alegem modalități adecvate de a-L predica pe Hristos dintre opțiunile oferite de cele șapte moduri
de a-L predica pe Hristos.

1. Calea progresiei mântuitoare-istorice

Privim mai întâi această poveste în lumina istoriei răscumpărătoare pentru a obține o privire de ansamblu, deoarece detaliile trebuie
întotdeauna înțelese în lumina întregului. Geneza 1 relatează că la început Dumnezeu a pus limite întunericul infinit care „acoperea fața
adâncului” și apelor distructive, astfel încât haosul a devenit un cosmos ordonat în care tot felul de făpturi puteau trăi în pace. Dar păcatul
uman și violența sa crescândă au distrus acest mediu pașnic al creației bune a lui Dumnezeu. „Domnul a văzut că răul omenirii era mare
pe pământ și că orice înclinație a gândurilor inimii lor era numai rău încontinuu... Așa că Domnul a spus: „Voi elimina de pe pământ
ființele umane pe care le-am creat, oamenii împreună cu animalele și târătorii și păsările din văzduh, pentru că îmi pare rău că le-am făcut.
Dar Noe a găsit har înaintea Domnului” (Geneza 6:5-8). În mod clar, versetele chiar înainte

Textul nostru rezumă judecata lui Dumnezeu, precum și harul lui Dumnezeu în mijlocul judecății Sale (cf. repetarea din textul nostru din
6:11-14).

Judecata lui Dumnezeu în această etapă a istoriei răscumpărătoare este să elibereze apele distructive, pe care le restricționase la început,
pentru ca haosul să se întoarcă pe pământ și tot ce era rău să fie distrus. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului la începutul istoriei
omenirii, combinată cu harul lui Dumnezeu pentru Noe și familia sa, este un precursor al judecății și harului lui Dumnezeu de la sfârșitul
istoriei. Judecata și mântuirea lui Dumnezeu cu apele potopului și judecata finală a lui Dumnezeu cu foc și mântuirea lui, ca începutul și
sfârșitul unei călătorii, ne dau o idee despre direcția acestei povești în sfera istoriei răscumpărătoare. La mijlocul acestei povestiri,
judecata lui Dumnezeu asupra păcatului cade asupra unei singure persoane, Fiul său, Isus Hristos. scrie Paul

„Pentru noi, el [Dumnezeu] l-a făcut să păcătuiască fără să știe că este păcat, pentru ca în el să devenim neprihănirea lui Dumnezeu” (2
Corinteni 5:21). Judecata lui Dumnezeu și harul lui Dumnezeu se unesc ambele în crucea lui Hristos. Dar harul lui Dumnezeu învinge.
„Noe a găsit har înaintea Domnului” (Geneza 6:8). Avraam de asemenea. La fel si Israel. Aceasta este ceea ce a făcut și face biserica.
Chiar și la judecata finală, harul lui Dumnezeu va birui, deoarece judecata finală va curăța această lume de tot răul și va arunca în noua
creație glorioasă a lui Dumnezeu.

2. Calea respectării promisiunilor

Deși acest pasaj conține promisiunea lui Dumnezeu de a menține ordinea creației sale „atâta timp cât va rezista pământul” (Geneza 8:22),
el nu conține nicio făgăduință directă de la Hristos.

3. Calea tipologiei

Noe este descris ca „un om drept” (Geneza 6:9; 7:1). El este, de asemenea, un alt Adam, un nou cap al rasei umane care primește
binecuvântări și instrucțiuni similare cu cele primite inițial de Adam (Geneza 9:1-7). Cu Noe, Dumnezeu începe din nou cu rasa umană,
pe măsură ce moștenește un pământ curat.

Ca atare, Noe poate fi văzut ca un tip al lui Hristos, pentru că în Hristos, Dumnezeu începe din nou cu poporul Său, deoarece ei speră să
moștenească o nouă creație. Dar noul început făcut în Hristos în cele din urmă îl depășește cu mult pe cel făcut cu Noe: poporul lui
Dumnezeu va primi inimi curate și cosmosul va fi

eliberat odată pentru totdeauna din sclavia ei de decădere (Romani 8:21) – analogie și escaladare.

4. Calea analogiei

O modalitate de a folosi analogia este de a lega învățătura acestui pasaj cu învățătura lui Isus despre judecată și har. Dar o modalitate mai
directă este de a transfera bisericii de astăzi gândul despre harul lui Dumnezeu în mijlocul judecății: așa cum Dumnezeu, prin harul Său, a
mântuit o rămășiță aleasă a umanității în acel moment, tot așa Dumnezeu în Hristos mântuiește încă o rămășiță aleasă. Mai mult, așa cum
Dumnezeu și-a confirmat cu milă creația și a promis că va menține anotimpurile regulate, tot așa este Dumnezeu în Hristos cel care apără
creația Sa și astăzi (Col 1:17). Cu alte cuvinte, trăim pe acest pământ în siguranța relativă a anotimpurilor care se schimbă în mod regulat
numai prin harul lui Dumnezeu în Hristos Isus.

5. Calea temelor longitudinale

Pentru acest pasaj am putea urmări prin Scripturi tema judecății lui Dumnezeu și tema harului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deoarece
ambele apar împreună în acest pasaj, este mai valoros să urmărim tema combinată a harului lui Dumnezeu în judecata sa. Această temă
dublă poate fi urmărită de la potop și noul început al lui Dumnezeu cu Noe până la judecata lui Dumnezeu în turnul Babel (Geneza 11) și
noul început al lui Dumnezeu cu Avram (Geneza 12:1-3), până la profeți.

avertismente că ziua Domnului va fi o zi de întuneric (Amos 5:18) și făgăduința: „În ziua aceea voi restaura cortul căzut al lui David”
(Amos 9:11), la judecata lui Dumnezeu asupra Israelului cu deportare în Asiria (722

bc) și exilul în Babilon (587 î.Hr.). C.) și noul început al lui Dumnezeu cu rămășița (538 î.Hr.). C.), la judecata lui Dumnezeu executată în
moartea lui Hristos pe cruce și harul lui Dumnezeu revelat în învierea lui Hristos, la judecata lui Dumnezeu în „ziua lui Dumnezeu” când
„cerurile vor fi așezate pe foc și dizolvat, iar elementele se vor topi cu foc „și cu harul lui Dumnezeu în întemeierea „cerurilor noi și a
unui pământ nou, unde neprihănirea este acasă” (2 Petru 3:12-13).

6. Calea referințelor Noului Testament

Oricare dintre căile dinaintea lui Hristos poate fi confirmată și întărită de referințele Noului Testament. Anexa din Noul Testament
grecesc Nestlé-Aland (ediția a 27-a) oferă mai multe referințe. Evrei 11:7 folosește acțiunea lui Noe pentru a ilustra adevărata credință. În
Matei 24:37-39 (par. Luke

17:26-27) Isus folosește sosirea neașteptată a potopului ca o ilustrare a neașteptatei „veniri a Fiului Omului”. Petru prezintă potopul ca un
tip de botez: „Dumnezeu a așteptat cu răbdare în zilele lui Noe, în timpul zidirii chivotului, în care câțiva, adică opt oameni, au fost
mântuiți prin apă. Și botezul, pe care acesta l-a prefigurat [antitypon], acum vă mântuiește, nu ca o îndepărtare a murdăriei din trup, ci ca
o chemare către Dumnezeu pentru o conștiință bună, prin învierea lui Isus Hristos...” (1 Petru 3). :20-21). În al doilea rând, Petru folosește
acest pasaj pentru a-i asigura pe cititorii săi asediați de realitatea judecății și harului lui Dumnezeu din zilele sale: „Dacă [Dumnezeu] nu a
cruțat lumea antică, deși l-a salvat pe Noe, un vestitor al dreptății, împreună cu alți șapte, când a adus un potop pe o lume a celor răi...,
atunci Domnul știe să-i salveze pe cei evlavioși din încercare și să-i țină pe cei nelegiuiți sub pedeapsă până în ziua judecății.

... „(2 Petru 2:5, 9). Următorul capitol face o analogie între potop și judecata finală: „Prin cuvântul lui Dumnezeu, cerurile au existat de
mult și s-a format din apă și prin apă un pământ, prin care lumea de atunci a fost inundată cu apă și pierit. Dar prin același cuvânt, cerurile
și pământul de acum au fost rezervate focului, rămânând până în ziua judecății și a nimicirii celor răi” (2 Petru 3:5-7).
7. Calea contrastului

În Geneza 8:21, Dumnezeu Însuși spune: „Niciodată”. Dumnezeu spune "niciodata din nou"

recunoscând că „înclinația inimii umane este rea din tinerețe”.

„Niciodată” este posibil doar pentru că în plinătatea timpului Hristos va purta judecata lui Dumnezeu asupra păcatului.

Căile sugerate către Hristos dezvăluie câteva modalități adecvate de a-L predica pe Hristos pe baza acestui pasaj. Tema și scopul predicii
ar trebui folosite pentru a decide ce forme vor fi folosite în predică. În orice caz, este clar că nu trebuie să recurgem la interpretarea
alegorică pentru a-L predica pe Hristos din acest pasaj.

Predicare despre Israel și apa Mara (Exod 15:22-27)

Iustin Martirul și alți părinți ai bisericii L-au predicat pe Hristos din istoria lui

Marah înțelegând lemnul care îndulcea apele amare ca și

lemnul crucii lui Hristos. De exemplu, Tertulian a scris: „Amărăciunea

din apă a fost schimbată și apa a devenit proaspătă și potabilă prin

toiagul lui Moise. Această pădure a fost nimeni altul decât Hristos însuși care

a transformat apele botezului. „3 Tertulian și-a luat puțină libertate

cu textul identificând lemnul care a fost aruncat în apă cu toiagul lui Moise, deoarece textul vorbește doar despre Domnul care i-a arătat
„o bucată de lemn” sau „un copac”, pe care a aruncat-o în apă (Exod 15:25). ) Naratorul nu indică faptul că este ceva special în acest
lemn; Se pare că era doar o bucată de lemn întinsă pe pământ.

Secole mai târziu, când Elisei și compania profeților s-au confruntat în mod similar cu moartea în timpul unei foamete când au găsit
„moarte” (otravă) într-o oală cu tocană, Elisei a aruncat pur și simplu niște făină, astfel încât „nu, nu era nimic dăunător în oala." (2 Regi
4:41). Lemn sau făină: nu compoziția fizică a ceea ce se aruncă reface apa sau hrana și salvează vieți; Bucata de lemn din pasajul nostru
este pur și simplu un semn pentru ca toți să vadă că Domnul este cel care restabilește calitatea apei și astfel salvează Israelul. După cum
spune Dumnezeu Însuși: „Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Exod 15:26). În orice caz, vedem din nou că interpretarea alegorică leagă un
detaliu din poveste, lemnul, cu un detaliu din Noul Testament, lemnul crucii, care este apoi făcut să-l reprezinte pe Hristos însuși.

O alternativă mai bună la predicarea lui Hristos din această poveste este să întrebați mai întâi despre ce este vorba în poveste. Israel
tocmai a părăsit Egiptul peste Marea Tresiei (Exodul 14) și a sărbătorit răscumpărarea lui Dumnezeu în Cântările lui Moise și Miriam
(Exodul 15:1). douăzeci și unu). „Atunci Moise a poruncit lui Israel să iasă din Marea Roșie [Marea de trestie] și s-au dus în pustiul Șur.
„Au petrecut trei zile în pustie și n-au găsit apă” (Exod 15:22). Aceasta este problema care generează conflictul: trei zile în deșert și fără
apă. Conflictul se intensifică când în sfârșit găsesc apă în Marah, dar nu o pot bea pentru că este amară. oameni

plânge împotriva lui Moise și Moise strigă către Domnul, „și Domnul

I-am arătat o bucată de lemn; A aruncat-o în apă și apa s-a făcut dulce” (v 25). Conflictul este rezolvat. Următoarea oprire este Elim, unde
este apă din belșug, de fapt, „douăsprezece izvoare de apă...; și au tăbărât acolo lângă apă” (v 27). Ideea poveștii este că Domnul oferă apă
poporului Său în deșert pentru a-i menține în viață. În povestea următoare, Domnul oferă poporului Său hrană sub formă de mană și
prepeliță (Exod 16). Tema pasajului nostru este, așadar, că Domnul mântuiește pe Israel în pustiu furnizând apă pentru a susține viața.

Obiectivele posibile pentru Israelul de mai târziu în Canaan sau în exil ar putea fi: să-l învețe pe Israel că numai Domnul poate susține
viața; încurajează Israelul să se încreadă în Domnul pentru a furniza apă în perioadele de secetă sau la întoarcerea din exil; sau pentru a-l
motiva pe Israel să asculte recunoscător (vezi v. 26) acestui Dumnezeu care și-a ținut în viață strămoșii în deșert și care îi păstrează încă în
Canaan.

1. Calea progresiei izbăvitoare-istorice

Mai întâi trebuie să privim tema acestei povești în contextul istoriei răscumpărătoare. În ce etape din istoria răscumpărătoare îl găsim pe
Domnul furnizând apă pentru a-și menține poporul în viață? Pentru a urma calea, poate fi necesar să extindem puțin subiectul, deoarece
apa este un focus destul de îngust. Dacă extindem tema către Domnul care furnizează cele necesare vieții, îl găsim că Dumnezeu oferă
hrană pentru Adam și Eva în paradis (Geneza 1:29). Mai târziu, Dumnezeu face prevederi similare pentru Noe și familia lui (Geneza 9:3).
Acum, pe măsură ce Israel călătorește prin pustie, Domnul oferă apă și hrană pentru poporul Său, așa cum îi aduce „într-o țară în care
curge lapte și miere” (Exod 3:8). În vremurile Noului Testament, Isus hrănește mulțimile înfometate.
Pasajul conține promisiunea condiționată a lui Dumnezeu de a vindeca pe Israel (v. 26), dar nicio promisiune directă de la Hristos.

3. Calea tipologiei

Moise este conducătorul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a scoate poporul său din sclavia Egiptului și care îl conduce acum în țara
promisă. În calitate de conducător și mântuitor al poporului lui Dumnezeu, Moise este un tip al lui Hristos care își conduce poporul din
robia păcatului și a violenței către țara făgăduită a noului pământ. Dar în această poveste tipologia este mai specifică: când poporul a
murit de sete și nu a putut să bea apa din Mara, „poporul s-a plâns împotriva lui Moise, zicând: „Ce să bem?” [Moise]

a strigat către DOMNUL” (v. 25). Moise funcționează aici ca un mijlocitor care vorbește lui Dumnezeu în numele poporului și care, în
numele lui Dumnezeu, oferă oamenilor apă proaspătă pentru a-i menține în viață. Ca atare, Moise este un tip al lui Hristos Mijlocitorul
care vorbește lui Dumnezeu în numele poporului său și care, în numele lui Dumnezeu, oferă oamenilor apă vie pentru a-i menține în viață
pentru toată veșnicia: analogie în continuare escaladată.

4. Calea analogiei

Analogia ar putea face următoarea paralelă între atunci și acum: așa cum Dumnezeu a asigurat nevoile vieții lui Israel în pustiu,
Dumnezeu în Hristos asigură nevoile vieții noastre de astăzi. O paralelă mai puternică este să facem o analogie între învățătura din acest
pasaj că Domnul este furnizorul și vindecătorul lui Israel (v. 26) și învățătura lui Isus: „Nu vă îngrijorați, spunând: „Ce vom mânca? sau
'Ce vom bea?' ... Tatăl vostru ceresc știe că aveți nevoie de toate aceste lucruri. Dar luptați mai întâi pentru Împărăția lui Dumnezeu și
dreptatea Lui și toate acestea vi se vor da și vouă.” (Matei 6:31-33).

5. Calea temelor longitudinale

Tema despre Dumnezeu care furnizează apă pentru poporul său poate fi urmărită în textul nostru de la Marah la Elim, „unde erau
douăsprezece izvoare de apă”

(Exod 15:27). De acolo putem continua să urmărim această problemă până la apă.

de la stânca de la Refidim (Exod 17:1-7), până la apa de la stânca de la Meriba (Num. 20:1-13), la apele din belșug ale țării făgăduinței, la
cuvintele din Psalmul 23:1-2: „Domnul este Păstorul meu, nu voi lipsi.

Mă face să mă culc pe pășuni verzi; mă duce lângă ape liniştite"

lui Isus, păstorul cel bun (Ioan 10). Modul în care această temă continuă în Noul Testament poate să nu fie imediat clar, dar calea
referințelor Noului Testament (mai jos) poate ajuta.

6. Calea referințelor Noului Testament

Noul Testament grecesc Nestlé-Aland enumeră două aluzii la Exodul 15:23: Evrei 3:8 și Apocalipsa 8:11, niciuna dintre acestea nu
susține tema textuală. Tezaurul Cunoașterii Scripturii oferă cinci pasaje din Noul Testament, dintre care cel mai promițător este o legătură
cu învățătura lui Hristos din Matei 6:25: „De aceea vă spun că nu vă îngrijorați de viața voastră, de ce veți mânca sau de ce veți mânca.
bea..." Verificarea cuvântului "apă"

într-o concordanță duce la pasajul intrigant din Ioan, în care Iisus îi spune femeii samaritecei de la fântână: „Cei care beau din apa pe care
le voi da Eu nu le va înseta niciodată. Apa pe care Eu o voi da va deveni pentru ei un izvor de apă care curge spre viața veșnică” (Ioan
4:14). Mai mult, în cartea Apocalipsa „cel ce stătea pe tron” spune: „Celui însetat îi voi da în dar apă din izvorul apei vieții”.

(21:6) Și cartea se încheie cu invitația: „Toți cei însetați să vină. „Cine dorește să ia în dar apa vieții” (22:17).

7. Calea contrastului

La Mara, Domnul a oferit lui Israel apă care i-a ținut în viață cel puțin câteva zile. În contrast, Isus Hristos oferă apă vie care îi ține pe
oameni în viață pentru veșnicie (vezi Ioan 4:14, citat mai sus).

Chestionarea acestui pasaj conform celor șapte căi a dezvăluit din nou mai multe moduri de predicare a lui Hristos din acest pasaj, fără a
recurge la metoda alegorică. Din nou, subiectul și scopul predicii ar trebui să determine ce opțiuni specifice vor fi folosite în predică
pentru a predica pe Hristos.

Predicarea bătăliei lui Israel

cu Amalek (Exod 17:8-16)

Iustin Martirul, Irineu, Origen și alți părinți ai bisericii au folosit și ei metoda alegorică pentru a-L predica pe Hristos din lupta lui Israel
cu Amalek.
Iustin scrie: „Când poporul a făcut război cu Amalec și fiul lui Nave, pe nume Isus [Iosua], a condus lupta, Moise însuși s-a rugat lui
Dumnezeu, întinzând ambele mâini, iar Aaron i-a susținut toată ziua...

Dacă a renunțat la vreo parte a acestui semn, care era o imitație a Crucii, atunci

Oamenii au fost bătuți, dar dacă el a rămas așa, Amalec a fost învins,

iar cel ce a biruit, a biruit pe Cruce. Pentru că nu a fost pentru că

Moise s-a rugat atât de mult ca poporul să fie puternic, dar pentru că, în timp ce oricine

a purtat numele lui Isus a fost în avangarda luptei, el însuși a făcut-o

semnul crucii”. 4 Legăturile lui Iustin cu Hristos sunt două: numele lui

Iosua, care în traducerea greacă este Isus, și Moise își întind mâinile în formă de cruce. Pentru a predica pe Hristos, Iustin se concentrează
din nou pe câteva detalii ale acestei povești. În plus, textul are anumite libertăți atunci când afirmă că Moise și-a întins mâinile în formă
de cruce, deoarece textul spune doar că „și-a ridicat mâna” (v 11, NRSV), sau „a ridicat în sus. mâinile lui” (NIV).

Mai întâi trebuie să stabilim mesajul poveștii pentru Israel. Primul verset din această poveste dezvăluie conflictul: „Atunci a venit Amalec
și s-a luptat cu Israel la Refidim” (v. 8). Israeliții tocmai au fost eliberați din Egipt și acum însăși existența lor este amenințată de Amalec,
descendenții lui Esau (Geneza 36:12, 15-16). Ce ar trebui să facă? „Moise i-a spus lui Iosua:

Alege niște bărbați pentru noi și ieși să lupți cu Amalek. Mâine voi sta pe vârful dealului, cu toiagul lui Dumnezeu în mână” (v 9). A doua
zi, lupta se ridică și scade: „De fiecare dată când Moise își ridica mâna, Israel a biruit; și de fiecare dată când și-a lăsat mâna în jos,
Amalec a biruit” (v. 11). Complicațiile au apărut când mâinile lui Moise au obosit și Israelul este pe cale să piardă bătălia. O soluție se
găsește în Aaron și Hur care sprijină mâinile lui Moise, lucru pe care îl fac până când Rezultatul bătăliei este că „Iosua a învins cu sabia
pe Amalec și pe poporul său” (v. 13).

Naratorul arată clar că Iosua nu a câștigat singur această bătălie.

putere, dar era total dependent de faptul că Moise își ținea mâinile ridicate.

mâinile Moise ținea „toiagul lui Dumnezeu”, toiagul care îl reprezenta pe Dumnezeul atotputernic și pe care Moise îl folosise în Egipt
pentru a săvârși minunile lui Dumnezeu pentru a elibera Israelul. Ideea poveștii este, așadar, că Dumnezeu dă biruință lui Israel în bătălia
împotriva lui Amalek, care le-a amenințat însăși existența.

În cazul în care am ratat ideea, naratorul adaugă: „Moise a zidit un altar și l-a numit: „Domnul este steagul meu”” (v 15). Putem formula
apoi tema acestei narațiuni astfel: când existența lor fragilă este amenințată de Amalek, Domnul dă Israelului biruință în luptă. Obiectivele
posibile ale acestei povești pentru Israelul de mai târziu ar putea fi: să încurajeze Israelul să se încreadă în Domnul pentru a le da biruință
în luptele lor; sau, pentru a oferi Israelului un sentiment de siguranță, chiar și a trăi în mijlocul dușmanilor lor, din cauza prezenței
Domnului.

A. Amalec în război cu Israel (17:8)

B. Instrucțiunile lui Moise către Iosua Ce va face el (Moise). împlinirea lui Iosua (17:9, 10a)

C. Iosua îl lovește pe Amalek (17:10b)

D. Moise, Aaron și Hur (17:10c)

E. Brațele lui Moise (17:11)

Q. Brațele lui Moise (17:12a)

SAU. Moise, Aaron și Hur (17:12b)

C'. Iosua îl lovește pe Amalek (17:13)

DA'. Instrucțiunile lui YHWH către Moise

Ce va face el (YHWH). împlinirea lui Moise (17:14, 15)

A'. YHWH în război cu Amalek (17:16)

Tema că Dumnezeu dă biruință poporului Său în luptă rezonează în mare parte din istoria răscumpărătoare. A început imediat după
căderea în păcat, când Dumnezeu „pune vrăjmășie între tine [șarpele] și femeie și între urmașii tăi și ai ei” (Geneza 3:15). Textul nostru
1. Calea progresiei izbăvitoare-istorice
din Exodul dezvăluie un exemplu în care Dumnezeu a dat biruință seminței femeii: Amalec amenință că va distruge poporul lui
Dumnezeu pe drumul către țara făgăduită, dar Domnul îi dă biruință lui Iosua. Ca parte a luptei continue dintre sămânța șarpelui și
sămânța femeii, acest pasaj duce în istoria răscumpărătoare la încercarea lui Satana de a-l ucide pe copilul Hristos prin regele Irod, dar
Dumnezeu oferă o cale de scăpare. Victoria dată de Dumnezeu apare din nou odată cu victoria aparentă a lui Satan când Isus este ucis și
îngropat, dar Dumnezeu îi dă victoria lui Isus când îl înviează din morți. Ea duce în cele din urmă la ultima zi când Dumnezeu îi dă lui
Isus biruința și izgonește diavolul.”

2. Calea respectării promisiunilor

Acest text nu conține nicio promisiune directă de la Hristos.

3. Calea tipologiei

Iosua este un tip al lui Hristos, nu pentru că numele lui tradus în greacă este Iisus, ci pentru că este conducătorul lui Israel în lupta
împotriva lui Amalec și, prin acest conducător, Domnul obține victoria poporului său asupra dușmanului. Astfel, Iosua îl prefigurează pe
Isus Hristos, care pe cruce obține victoria decisivă pentru poporul său asupra Satanei și care va obține victoria finală în ziua din urmă. Din
nou vedem analogie și escaladare.

4. Calea analogiei

Analogia ar putea crea o legătură cu Hristos: așa cum Dumnezeu a dat poporului Său Israel victoria asupra Amalecului, Dumnezeu în
Hristos ne dă biruință asupra dușmanilor noștri. Dar această analogie a fost folosită greșit de armatele împăratului Constantin („În acest
semn [crucea] cucerește!”) Naziștilor din secolul al XX-lea („Gott mit uns”), fiecare pretinzând victoria asupra dușmanilor lor în numele
lui Hristos. sau Dumnezeu. . Această utilizare greșită a analogiei demonstrează în mod concret importanța verificării drumului analogiei
cu calea contrastului.

De fapt, toate cele șapte forme trebuie verificate înainte de a încheia predica. Pentru că Hristos nu ne-a promis niciodată victoria asupra
dușmanilor naționali sau personali.

În schimb, El ne-a poruncit: „Iubiți-vă pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă persecută” (Matei 5:44). Deși guvernele umane
sunt calea lui Dumnezeu de a promova dreptatea într-o lume păcătoasă (Romani 13:1-7) și creștinii trebuie să lucreze pentru dreptate,
singura victorie care li s-a promis creștinilor este victoria finală asupra păcatului și a morții (1 Corinteni 15:54-). 57) Prin urmare, o
analogie mai bună este: așa cum Dumnezeu a dat poporului său Israel victoria asupra Amalecului, Dumnezeu în Hristos va da în cele din
urmă biruință bisericii sale asupra dușmanilor lor: păcatul, Antihrist și moartea.

5. Calea temelor longitudinale

Tema că Dumnezeu luptă pentru poporul Său și le dă biruință poate fi

urmărite în Vechiul Testament și în Noul Testament. Acea

este tema lui Dumnezeu ca Rege războinic, titlu dat de Noul Testament

lui Isus, „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Apocalipsa 19:16). În timpul lui

Viața pământească Isus a purtat război împotriva lui Satan și a cohortelor lui în timp ce a alungat

demonii si vindecau bolnavii. Pe cruce, a câștigat victoria decisivă asupra

puterile satanice, cu victoria finală în ultima zi.

6. Calea referințelor Noului Testament

Noul Testament grecesc nu oferă referiri la acest pasaj. Tezaurul Cunoașterii Scripturii oferă șaisprezece texte din Noul Testament, toate
detaliate în pasajul Exod și majoritatea în rugăciune, probabil pentru că mâinile ridicate ale lui Moise sunt înțelese ca rugăciune. Totuși,
deoarece tema pasajului nu este rugăciunea, ci Domnul dă biruință în luptă, nu putem folosi aceste referințe ale Noului Testament în
această predică specială.

Verificarea unei concordanțe despre „cucerirea” oferă o posibilă formă de predicare centrată pe Hristos: Pavel scrie în Romani 8:37-39 că
„noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici
stăpânitorii, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncimea, nici nimic altceva din toată creația nu va
putea să ne despartă de iubire. lui Dumnezeu în Hristos Isus, Domnul nostru.”

7. Calea contrastului
Tremper Longman subliniază contrastul dintre bătăliile purtate

Israel și bătăliile purtate în vremurile Noului Testament. „Războiul sfânt al lui Isus este

diferit de Războiul Sfânt al Israelului. În timp ce acesta din urmă, în casa Domnului

poruncă, a condus războiul împotriva dușmanilor pământești, Isus a luptat

cu forțele, puterile și principatele, care stau în spatele păcatului

umanitatea (cf. minunile și vindecările lui)... Ordinul Lui [Iisus] nu este

ucide, dar converti (Matei 28:16 urm.) „7

În revizuirea acestui text pentru cele șapte moduri posibile de a-L predica pe Hristos, mai multe opțiuni pentru predicarea lui Hristos au
fost revelate din nou pe baza acestui pasaj particular. Dar a expus, de asemenea, pericolul de a folosi analogia de dragul ei și de a pune
prea mult în considerare referințele sugerate din Noul Testament. Cele șapte căi ar trebui explorate cu sârguință înainte de a scrie predica.

Predicarea ceremoniei junincii roșii (numerele 19)

Epistola lui Barnaba alegorizează ceremonia roșie prescrisă

juninca cu mare abandon. Legăturile făcute cu Hristos sunt trei: „Vițelul

[juninca] este Isus, „bucata de lemn” este un „tip al Crucii”, iar

„lana stacojie” este sângele lui Hristos.8 Deși Wilhelm Vischer află

ev: n referiri suplimentare la Isus în detaliile acestei legi, toate sunt legate de junincă: cerința ca juninca să fie fără pată face aluzie la
faptul că Hristos este fără pată; care nu fusese niciodată sub

un jug face aluzie la Hristos, „care nu a fost niciodată sub jugul păcatului”; că asta

trebuia să fie sacrificat în afara taberei se referă la sacrificarea lui Hristos

în afara zidurilor Ierusalimului; și ce parte din sânge trebuie să fie

stropit spre tabernacol este legat de: „Nimic decât a fi

stropit cu sângele lui Hristos ne poate absolvi și nimic altceva decât

Transferarea meritului ascultării voastre către noi poate deschide ușa către Dumnezeu

serviciu". 9

Din nefericire, legarea unor detalii ale acestei legi de Hristos prin alegorizare sau tipificare pierde sensul acestui pasaj. Acest pasaj dificil
conține multe simboluri ceremoniale, iar comentatorii nu sunt de acord cu privire la semnificația fiecăruia dintre aceste simboluri pentru
Israel. De exemplu, care este sensul cerinței ca juninca să fie roșie și ca preotul să arunce „lemn de cedru, isop și material purpuriu... în
focul în care arde juninca” (v 6; cf. Lev 14:4-6)? Dacă nu putem decât să speculam asupra semnificației acestor elemente pentru Israel,
extinderea sensului lor la crucea lui Hristos și sângele lui este extrem de îndoielnică. Nici predicatorii nu ar trebui să lege stropirea unei
părți din sânge în tabernacol cu stropirea sângelui lui Hristos, așa cum face Vischer. Acest lucru poate fi adevărat și pentru alte jertfe din
tabernacol, în care sângele este turnat la baza altarului și stropit o dată pe an pe scaunul milei pentru a ispăși păcatele. Dar această „jertfă
de purificare” (v. 10) trebuia să fie îndeplinită

„în afara câmpului” (v 3). Singura legătură cu jertfele de ispășire din tabernacol este cerința ca preotul „să ia cu degetul din sângele ei [de
junină] și să-l stropească de șapte ori în fața cortului întâlnirii” (v. 4). Această lege specială se concentrează

nu prin stropire cu sânge (cea mai mare parte este ars), ci prin stropire cu apă care conține cenușa junincii roșii - „apa pentru curățire” (v
10; cf. v. 11-22). Dumnezeu le oferă israeliților un mijloc de a se purifica atunci când au devenit necurați prin contactul cu un cadavru.
Când sunt necurați, nu li se permite să se închine împreună cu poporul lui Dumnezeu în cort/templu, pentru că ar „întina cortul
Domnului” (v. 13, 20). O persoană care este necurată nu are nicio parte în părtășia cu un Dumnezeu sfânt. A fi necurat este deci extrem de
grav. Apa obișnuită nu este suficientă pentru a curăța o persoană care este impură din punct de vedere ritual. Dar în această lege,
Dumnezeu îi dă lui Israel apă specială:

apă în care s-a amestecat cenușa junincii roșii.

Putem concentra mesajul acestui pasaj sub tema: Când devii necurat prin contactul cu moartea, purifică-te cu apă specială care conține
cenușa junincii roșii! Obiectivele posibile ale acestui mesaj pentru Israel sunt: să-l învețe pe Israel distincția dintre curat și necurat,
sfințenie și păcat; convinge-l pe Israel de gravitatea păcatului (a fi necurat), pentru că întrerupe comuniunea cu un Dumnezeu sfânt; să
îndemne Israelul să folosească mijloacele pe care Dumnezeu le oferă pentru purificarea și restabilirea comuniunii cu Dumnezeu.
1. Calea progresiei mântuitoare-istorice

Pe măsură ce căutăm modalități de a-L predica pe Hristos pe baza acestui pasaj, trebuie să examinăm din nou mesajul său mai întâi în
lumina imaginii de ansamblu a istoriei răscumpărătoare. Trecerea are de-a face cu a fi impur prin contactul cu moartea. Moartea a intrat
pentru prima dată în istoria omenirii odată cu căderea în păcat:

„Tu ești țărână și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). De la început, moartea și păcatul au fost legate: păcatul uman a dus la moarte.

Moartea, însă, nu are ultimul cuvânt. Ioan aude un glas de pe tronul din ceruri care spune: „Moartea nu va mai fi” (Apoc. 21: 4). Dar până
în acea zi, mai trebuie să trăim cu realitatea morții ca pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcat.

În acest pasaj, Dumnezeu oferă poporului său un rit religios pentru a se purifica de contaminarea morții. Contactul cu moartea îi face pe
oameni necurați, așa că trebuie „despărțiți” de părtășia cu un Dumnezeu sfânt și cu poporul său sfânt (Numeri 19:13, 20). Dar Dumnezeu
prevede că stropirea

Cu această apă specială care conține cenușa junincii roșii, persoana este curățată și restabilită în comuniune cu Dumnezeu.

De-a lungul istoriei Vechiului Testament, apa este asociată cu curățarea ceremonială. În cort/templu, preoții aveau un vas de bronz umplut
cu apă pentru a-și spăla mâinile și picioarele (Exod 30:21). În multe ocazii, israeliților li s-a poruncit să-și spele hainele și să se scalde
pentru a fi curați ritualic. Tot în acest pasaj, preotul care atinge juninca roșie trebuie „să-și spele hainele și să-și scalde trupul în apă”
(Numeri 19:7; vezi și v. 8-10). Dar aici Dumnezeu prescrie și apă specială pentru a îndepărta această impuritate rituală gravă contractată
de contactul cu moartea. Mai mult, găsim în Israel dezvoltarea botezului în apă pentru prozeliți. În Noul Testament, Ioan Botezătorul
proclamă „un botez al pocăinței pentru iertarea păcatelor” (Marcu 1:4). De acolo nu este decât un pas către botezul creștin: „Pocăiți-vă și
botezați-vă pe fiecare dintre voi în Numele lui Isus Hristos, ca să vi se ierte păcatele” (Fapte 2:38). Botezul lui Ioan este înlocuit cu
botezul „în numele Domnului Isus” (Fapte 19:3-5) și „în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”.

(Matei 28:19).

2. Calea respectării promisiunilor

Acest pasaj nu conține nicio promisiune directă de la Hristos.

3. Calea tipologiei

Apa pentru curățare este deosebită deoarece în ea a fost amestecată cenușa junincilor. Cenușa junincii validează acest semn de curățenie.

Prin urmare, juninca roșie este un simbol al curățării de poluare și al restabilirii la comuniunea cu Dumnezeu. Ca atare, juninca poate
funcționa ca un tip al lui Hristos a cărui moarte asigură curățarea necesară de petele păcatului și care restabilește poporul său odată pentru
totdeauna în comuniunea cu Dumnezeu:

analogie și escaladare.

4. Calea analogiei

Analogia poate duplica practic analogia tipologiei anterioare: întrucât Dumnezeu a oferit Israelului o modalitate de a fi curățat ritualic și
restabilit în comuniune cu Dumnezeu, Dumnezeu oferă poporului Său de astăzi singurul Său Fiu pentru curățire.

le-a depăşit păcatele şi să-i readucă în comuniunea cu Dumnezeu. Dar analogia poate depăși analogia tipologiei prin conectarea învățăturii
acestei legi despre curat și necurat cu învățătura lui Isus sau a apostolilor.

De exemplu, așa cum Dumnezeu prin această lege l-a învățat pe Israel că trebuie să fie curați, adică sfinți, să aibă comuniune cu
Dumnezeu, tot așa Isus îi învață pe poporul lui Dumnezeu că trebuie să fie curați nu numai pe dinafară, ci și pe dinăuntru (Luca 11). :37-
41 vezi Matei 15:10-20;

5. Calea temelor longitudinale

Putem urmări tema purificării necuratului ceremonial din această lege, care urma să fie „un statut perpetuu pentru israeliți și pentru
străinul care locuia printre ei” (v. 10), până la botezul lui Ioan Botezătorul, care a fost „un botez de pocăință pentru iertarea păcatelor”
(Marcu 1:4), la botezul creștin al apostolilor: „Pocăiți-vă și botezați-vă fiecare dintre voi în numele lui Isus Hristos, pentru ca păcatele
voastre să fie iertate. „(Fapte 2:38), spre învățătura apostolilor. Nu numai că botezul creștin se leagă de Hristos prin botezul în numele
său, dar și învățătura apostolică despre semnificația botezului dezvăluie multe legături cu conceptele din pasajul nostru. De exemplu, în
Romani 6:4, Pavel leagă botezul cu moartea și cu viața: „Noi am fost îngropați împreună cu El [Hristos] prin botezul în moarte, pentru ca,
așa cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, și noi. putea merge într-o nouă viață. Coloseni 2:12-14 oferă și mai multe legături cu
pasajul nostru, nu numai moartea și viața, ci și păcatul și spălarea ("ștergerea") în iertare: „Când ați fost îngropați cu El [Hristos] în botez,
ați fost și a înviat împreună cu el prin credința în puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat din morți. Și când erați morți în greșeli...,
Dumnezeu v-a înviat împreună cu El, când ne-a iertat toate greșelile noastre, ștergând raportul... pironind-o pe cruce” (Col 2:12-14). Așa
cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi am putut umbla în noutatea vieții.” Coloseni 2:12-14 oferă și mai multe
legături cu trecerea noastră, nu numai moartea și viața, ci și păcatul și spălarea. departe („șters”) în iertare: „Când ați fost îngropați
împreună cu El [Hristos] în botez, și ați înviat împreună cu El prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți. Și când
erați morți în greșeli..., Dumnezeu v-a înviat împreună cu El, când ne-a iertat toate greșelile noastre, ștergând raportul... pironind-o pe
cruce” (Col 2:12-14). Așa cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi am putut umbla în noutatea vieții.” Coloseni
2:12-14 oferă și mai multe legături cu trecerea noastră, nu numai moartea și viața, ci și păcatul și spălarea. departe („șters”) în iertare:
„Când ați fost îngropați împreună cu El [Hristos] în botez, și ați înviat împreună cu El prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a
înviat din morți. Și când erați morți în greșeli..., Dumnezeu v-a înviat împreună cu El, când ne-a iertat toate greșelile noastre, ștergând
raportul... pironind-o pe cruce” (Col 2:12-14). Când ați fost îngropați împreună cu El [Hristos] în botez, și ați înviat împreună cu El prin
credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți. Și când erați morți în greșeli..., Dumnezeu v-a înviat împreună cu El, când ne-
a iertat toate greșelile noastre, ștergând raportul... pironind-o pe cruce” (Col 2:12-14). Când ați fost îngropați împreună cu El [Hristos] în
botez, și ați înviat împreună cu El prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți. Și când erați morți în greșeli...,
Dumnezeu v-a înviat împreună cu El, când ne-a iertat toate greșelile noastre, ștergând raportul... pironind-o pe cruce” (Col 2:12-14).

6. Calea referințelor Noului Testament

Noul Testament grecesc enumeră două referiri la acest pasaj. Prima este o aluzie la Evrei 9:19, care nu este de mare ajutor pentru
scopurile noastre.

A doua referire, la Evrei 9:13, este mult mai promițătoare, deoarece confirmă tipologia: „Dacă... stropirea cenușii unei juninci sfințește pe
cei care au fost pângăriți pentru ca carnea lor să fie purificată, cu atât mai mult

Sângele lui Hristos... ne va curăța conștiința de faptele moarte pentru a ne închina Dumnezeului cel viu” (Evrei 9:13-14).

Verificarea unui acord cu cuvântul „stropire” oferă o referință suplimentară promițătoare în Evrei: „De aceea, prietenii mei, din moment
ce avem încredere că vom intra în sanctuar prin sângele lui Isus... și pentru că avem un mare preot peste casă. de Dumnezeu, să ne
apropiem cu o inimă adevărată, cu deplină asigurare a credinței, cu inimile curățate de conștiința rea și cu trupurile spălate cu apă curată”
(Evrei 10:19-22).

Căutarea acordului în cuvântul „apă” duce la Efeseni 5:25b-27, „Hristos a iubit biserica și s-a dat pe Sine însuși pentru ea, pentru a o sfinți
curățindu-l cu spălarea cu apă prin cuvânt, apoi pentru a se prezenta bisericii. cu splendoare, fără pată, fără zbârcire sau ceva de genul
acesta, da, ca să fie sfânt și fără pată”. Această căutare scoate la lumină și posibilitatea intrigantă a lui Fapte 10:47, intrigantă pentru că, în
context, Dumnezeu l-a trimis pe Petru la casa neamului Corneliu și i-a arătat că vechea distincție între curat și necurat nu mai era valabilă,
mai ales că a fost folosit. pentru a distinge evreii de neamuri. Un înger al lui Dumnezeu i-a spus lui Petru: „Ceea ce a curățit Dumnezeu,
să nu numești profan” (Fapte 10:15). Când Petru ajunge la casa lui Corneliu și le predică pe Isus Hristos, Duhul Sfânt cade peste
neamurile prezente. Petru răspunde: „Poate cineva să rețină apă pentru a-i boteza pe acești oameni care au primit Duhul Sfânt așa cum am
primit noi?” Apoi a poruncit să fie botezați în Numele lui Isus Hristos” (Fapte 10:47-48).

În cele din urmă, verificarea acordului sub cuvântul „impur” oferă două pasaje interesante. În 2 Corinteni 6:17-18, Pavel combină mai
multe pasaje din Vechiul Testament pentru a-i învăța pe corinteni despre sfințenie: „După cum a spus Dumnezeu, nu atingeți nimic
necurat; și fiicele”. Mai mult, în Romani 14:14 Pavel afirmă: „Știu și sunt convins în Domnul Isus că nimic nu este necurat în sine”.
Această referire la Noul Testament (precum și Fapte 10 de mai sus) ne avertizează asupra progresiei în istoria și revelația răscumpărătoare
și, prin urmare, asupra formei contrastului.

7. Calea contrastului

Odată cu venirea lui Hristos, legile ceremoniale ale Vechiului Testament sunt în mare parte completate și abrogate. Am văzut deja în
referințele Noului Testament că un înger al lui Dumnezeu i-a spus lui Petru: „Ceea ce a curățit Dumnezeu, să nu-l numești profan” (Fapte
10:15) și că Pavel a spus: „Știu și sunt convins că Domnul Isus că nimic nu este necurat în sine” (Romani 14:14). Jertfa unică a lui Hristos
pe cruce oferă curățire odată pentru totdeauna. Mai mult, Hristos ne-a învățat că păcatul ne spurcă, nu atât din afară, cât din interior: „Din
inimă vin intenții rele, uciderea, adulterul, curvia, furtul, mărturia mincinoasă, calomnia. Aceasta este ceea ce spurcă pe om, dar a mânca
cu mâinile nespălate nu spurcă” (Matei 15:19-20).

Explorarea celor șapte căi a deschis mai multe căi pentru predicarea lui Hristos pe baza acestui pasaj, fără a recurge la interpretarea
alegorică. Deoarece sunt posibile diferite combinații ale acestor opțiuni, subiectul și scopul predicii ar trebui să fie folosite pentru a
selecta acele opțiuni care vor permite cuiva să-L predice pe Hristos în mod persuasiv.

Predicarea despre distrugerea Ierihonului și mântuirea lui Rahab (Iosua 2 și 6)

Deja în anul 96 d.Hr., episcopul Clement al Romei l-a predicat pe Hristos din

povestea Ierihonului concentrându-se pe snurul roșu: prin ordinul lui Rahab să atârne a

cordon roșu de la fereastra lor, spionii israeliți „au declarat că

răscumpărarea pentru toți cei care cred și speră în Dumnezeu va veni prin

sângele Domnului. „10 Origen a extins foarte mult această legătură cu Hristos în a lui

interpretarea alegorică a acestei povești. El a proclamat că „Iosua stă în picioare

pentru Isus și Ierihon pentru această lume. Cei șapte preoți cu trâmbițe

Ei reprezintă Matei, Marcu, Luca, Ioan, Iacov, Iuda și Petru. cel

prostituata Rahab reprezintă Biserica, care este formată din păcătoși; si

șnur stacojiu de care a arătat pentru a se salva pe ea și casa ei

masacrul reprezintă sângele răscumpărător al lui Hristos.”11 Deşi nu

mulți predicatori de astăzi ar urma interpretarea alegorică a lui Origen, cel

trecerea de la cordonul roşu al lui Rahab la sângele lui Hristos rămâne un mod popular de

predicând pe Hristos din acest pasaj. Această interpretare este de obicei

respins ca alegorizant, dar Jean Danielou subliniază că Justin Martir,

Irineu, Hilary și Grigore vorbesc despre cordonul stacojiu ca pe un tip de

sângele lui Hristos în contextul semnului sângelui de pe stâlpii ușii în

Sărbătoarea Paștelui. De exemplu, Justin scrie: „Și ca sângele lui

Paștele i-a mântuit pe cei care erau în Egipt, la fel și sângele lui Hristos

eliberați de moarte pe cei care au crezut... Prin semnul stacojii

fir...a manifestat și simbolul sângelui lui Hristos, prin care

odată curvele și oamenii răi din toate națiunile sunt

salvat ...... "12

Dacă părinții bisericii ar fi susținut că Israelul a citit mai târziu această poveste despre șnurul stacojiu al lui Rahab în lumina experienței
sale de Paște cu sângele de pe stâlpii ușii, ar fi putut avea dreptate. Dar nu este probabil ca părinții să fi folosit acest tip de gândire
modernă, istorică; este mai probabil ca ei să fi trecut pur și simplu de la culoarea roșie la culoarea sângelui, la fel cum s-a mutat de la
orice mențiune despre lemn la lemnul crucii.

Mai mult, nu există nicio dovadă că snurul stacojiu a funcționat vreodată ca un simbol al mântuirii în Israel; de fapt, capitolul care
relatează mântuirea lui Rahab și a familiei ei (Ios 6) nu menționează la fel de mult cordonul. In schimb

Pentru a profita imediat de detaliile culorii roșii a cordonului, este mai bine să ascultați povestea în întregime.

Lectura atentă a acestor capitole arată că această poveste se referă în primul rând despre Domnul care dă țara promisă poporului Său
Israel. Spionii se întorc din misiunea lor și raportează lui Iosua: „Cu adevărat, Domnul a dat toată țara în mâinile noastre” (Ios. 2:24). Dar
există o altă temă în aceste capitole: spionii fuseseră salvați de Rahab și promiseseră că o vor salva pe ea și familia ei. Ea i s-a spus să
„lege acest cordon purpuriu de fereastra prin care ne-ai lăsat jos” (2:18), iar Rahab a făcut exact asta (2:21). Naratorul continuă povestea
povestind trecerea Iordanului de către Israel și tabăra de la Ghilgal. Auzim din nou despre Ierihon în timp ce Iosua se apropie de oraș,
poate pentru a vedea cum l-ar putea ataca cel mai bine (5:13). Aici "

El îl întâlnește pe Iosua și îi spune: „Scoate-ți sandalele din picioare, căci locul în care stai este sfânt” (5:15). Iosua este un alt Moise (vezi
Exodul 3:5), care va conduce poporul lui Dumnezeu în țara făgăduită. Dar Iosua nu trebuie să facă asta cu forța sa sau cu forța unei
armate puternice. „Domnul a zis lui Iosua: „Iată, ți-am dat Ierihonul, împreună cu regele lui și soldații săi” (6:2) – din nou accentul pe
Domnul, dându-i țara. Capitolul se încheie cu concluzia naratorului: „Și Domnul era cu Iosua și faima lui era în toată țara” (6:27).
Includerea capitolului 6 arată că accentul principal în acest capitol este pe Domnul și pe Iosua și, în acest context, auzim din nou despre
Rahab.

Domnul dă literalmente Ierihonul lui Iosua și lui Israel. Ei nu trebuie să asalteze zidurile Ierihonului; tot ce trebuie să facă este să meargă
prin oraș într-o procesiune religioasă cu chivotul (Domnul) la mijloc (6:9). Numărul perfect șapte subliniază caracterul sacral al acestui
eveniment: „Așa vei face timp de șase zile, cu șapte preoți cu șapte trâmbițe de berbeci”.

coarne înaintea chivotului. În a șaptea zi vei mărșălui în jurul orașului de șapte ori... Atunci tot poporul va striga cu un strigăt mare; şi
zidul cetăţii se va prăbuşi şi tot poporul se va năpusti” (6:3-5) – cetatea este un dar de la Dumnezeu. Dar darul va trebui să fie înapoiat lui
Dumnezeu: „Cetatea și tot ce este în ea vor fi dedicate Domnului spre distrugere” (6:17a). Acesta este un război sfânt. Deja prin Moise,
Domnul îi poruncise lui Israel: „Trebuie să distrugi cu totul” pe cei șapte

națiunile care locuiesc în Canaan (Deuteronom 7:2), „ca să nu te învețe să faci toate lucrurile urâcioase pe care le fac pentru dumnezeii
lor, și astfel să păcătuiești împotriva Domnului Dumnezeului tău” (Deut. 20:17-18). Toți bărbații, femeile, copiii și animalele din Ierihon
trebuie să fie
ucis. În mod surprinzător, există o excepție de la distrugerea locuitorilor Ierihonului: „Numai Rahab, curvă și toți cei care sunt cu ea în
casa ei, vor trăi pentru că ea a ascuns pe solii pe care i-am trimis pe noi” (6:17b). Canaanita Rahab și familia ei sunt salvați de la
anihilarea totală a Ierihonului. De două ori acest capitol prezintă motivul pentru care a salvat Rahab și familia ei: „Ea a ascuns solii”. Dar
nu există niciun cuvânt despre șnurul stacojiu.
Deoarece auzim despre mântuirea lui Rahab în două povești diferite în două capitole separate, Iosua 2 și 6, cel mai bine este să
concentrăm predica pe un capitol sau pe altul. Am ales să mă concentrez pe Iosua 6 pentru că vorbește despre mântuirea reală a lui Rahab,
iar predica se poate referi la Iosua 2 ca fundal. Chiar și limitându-ne la capitolul 6, este dificil să formulăm o singură temă, deoarece
pasajul are două focare: distrugerea Ierihonului și mântuirea lui Rahab. Aceste două focusuri sunt legate de faptul că această narațiune nu
are un complot simplu, ci unul complex. Prima problemă este: va cuceri Israel țara promisă în timp ce puternica fortăreață a Ierihonului își
blochează calea? Acest conflict durează șase zile lungi, în timp ce Israelul mărșăluiește cu ascultare în jurul zidurilor înalte ale
Ierihonului. Conflictul ajunge la un punct culminant în ziua a șaptea, când Israelul mărșăluiește în jurul Ierihonului de șapte ori și Iosua dă
instrucțiuni finale (6:15-19). Conflictul se rezolvă atunci când poporul scoate „un strigăt puternic”, zidul cade, iar Israelul intră în Ierihon
și îl dedică Domnului ca primele roade ale recoltei din toată țara Canaanului (6:20-21).

Dar această rezoluție lasă încă o a doua problemă: cum rămâne cu Rahab și familia ei, cărora spionii le promiseseră viață mai devreme
(2:14)? Iosua se referă la această promisiune în instrucțiunile sale finale (6:17), dar această problemă nu este rezolvată până când Iosua le
ordonă în mod specific spionilor să îndepărteze Rahab și familia ei din iadul Ierihonului (6:22-24). Această rezoluție are ca rezultat o
concluzie surprinzătoare: naratorul ne spune că, în timp ce Rahab și familia ei au fost puse mai întâi „în afara taberei lui Israel”, familia
lui Rahab „a trăit în Israel de atunci” (6:25). În mod uimitor, în harul lui Dumnezeu, familia neamurilor a lui Rahab a devenit parte din
poporul special al lui Dumnezeu.

Pentru a formula o singură temă pentru acest pasaj, trebuie să includem o temă sub alta. Deoarece Domnul dă Ierihonul lui Israel pare a fi
dominant, sugerez următorul subiect pentru acest capitol: Domnul dă Ierihonul Israelului pentru distrugere totală, dar o salvează pe Rahab
canaanean și familia ei. Mai multe obiective sunt sugerate pentru a spune această poveste Israelului de mai târziu: să-i asigure pe israeliți
că Domnul le-a dat țara făgăduită; avertizează Israelul asupra consecințelor idolatriei; pentru a arăta lui Israel că și neamurile pot deveni
parte din poporul lui Dumnezeu. După ce am formulat tema istorică și posibilele obiective ale capitolului, suntem acum gata să verificăm
care dintre cele șapte căi posibile oferă o cale de la acest pasaj la Isus Hristos.

1. Calea progresiei mântuitoare-istorice

Vom privi mai întâi acest mesaj în lumina istoriei răscumpărătoare. Israelul este gata să cucerească țara pe care Dumnezeu i-a promis
tatălui său Avraam. Când Avraam a sosit prima dată în această regiune, „canaaniții erau în țară” (Geneza 12:6). Canaaniții erau
descendenții fiului lui Noe, Canaan, pe care el

„blestemat” pentru păcatul său (Geneza 9:25). Acum țara era ocupată de canaaniți și alte popoare care au făcut „lucruri dezgustătoare...
pentru zeii lor” și erau gata pentru judecata lui Dumnezeu. Domnul l-a instruit pe Israel să „anihileze” acești oameni (Deut. 20:17-18), la
fel cum făcuse Dumnezeu Însuși la o scară mult mai mare, când a șters pe cei răi în potop (Geneza 6-7). Ar fi un război sfânt în care toate
făpturile vii ar fi „dedicate Domnului spre distrugere” (Ios. 6:17). A fi „dedicat Domnului spre distrugere” este un precursor al „zilii
Domnului” despre care profeții o avertizează și despre care Petru scrie: „Ziua Domnului va veni ca un hoț și atunci cerurile vor trece. cu
un zgomot puternic, iar elementele vor fi dizolvate de foc,

Israelul este pregătit să distribuie judecata lui Dumnezeu asupra Canaanului. Pe măsură ce poporul lui Dumnezeu, Israel, înlocuiește
poporul rău din Canaan, ei vor trebui să stabilească un cap de pod pentru împărăția lui Dumnezeu, un loc în care Dumnezeu este onorat ca
Dumnezeu și unde legile Lui sunt respectate. Dumnezeu le dă primul oraș din Canaan, Ierihon, iar Israelul distruge orașul și toți locuitorii
ei. Dar există o excepție surprinzătoare de la această anihilare totală: Rahab și familia ei sunt mântuite datorită credinței lor în Iahve și a
acțiunilor lor de a proteja.

spionii. Acești canaaniți devin parte din poporul lui Dumnezeu, o împlinire parțială a promisiunii lui Dumnezeu către Avram: „În tine vor
fi binecuvântate toate familiile pământului” (Geneza 12:3). Dar mântuirea lui Canaan Rahab și a familiei ei este doar un mic început. O
întâlnim din nou pe Rahab în Noul Testament, unde apare ca unul dintre înaintașii lui Isus (Matei 1:5). Isus le va porunci discipolilor săi
„să facă ucenici din toate neamurile,... învățandu-i să asculte de tot ce v-am poruncit”

(Matei 28:19-20). Și astfel istoria răscumpărătoare continuă de-a lungul veacului bisericii până se termină în noul Ierusalim, despre care
citim: „slava lui Dumnezeu este lumina ei și Mielul este candela lui. Neamurile vor umbla prin lumina ei și împărații pământului își vor
aduce slava lor.” (Apoc. 21:24).

2. Calea respectării promisiunilor

Această narațiune nu conține nicio promisiune directă de la Hristos.

3. Calea tipologiei

Există o figură în această poveste care este în mod clar un tip al lui Hristos: Iosua, conducătorul lui Israel. Când Iosua a cucerit orașul
dușman și a deschis calea lui Israel către țara făgăduită, Hristos cucerește fortăreața lui Satana (cf. Mt. 12:28-29; Apoc. 20:2-3) și
deschide calea poporului său către noua creație. - analogie și escaladare.

4. Calea analogiei

Folosind analogia cu victoria lui Israel asupra lui Amalek, observăm că analogia trebuie tratată cu respectul cuvenit față de contrast sau
discontinuitate.

Și cu această poveste, analogia ar putea fi ușor trasă prost dacă ne-am concentra pe prima parte a subiectului nostru: așa cum Domnul dă
Ierihonul rău lui Israel pentru a-l distruge, așa și Domnul dă poporului Său locurile de astăzi rele (cum ar fi clinicile de avort). ) a distuge.
Această analogie ignoră discontinuitatea dintre Israelul Vechiului Testament și biserică, precum și dovezile din Noul Testament. Un loc
mai bun pentru a face analogia este în a doua parte a subiectului nostru: așa cum Dumnezeu prin Iosua a salvat-o pe Rahava neamului și
familia ei de la judecată, tot așa Dumnezeu prin Hristos ne mântuiește pe noi, neamurile, de la judecată.

De asemenea, putem căuta o analogie între învățătura acestei povești pentru Israel și învățătura lui Hristos. Fiecare dintre obiectivele
posibile pe care le-am propus mai sus devine o opțiune: așa cum Dumnezeu a asigurat pe Israel de-a lungul acestei povești că le va da țara
promisă, tot așa Hristos îi asigură pe poporul Său că le va da un loc în „casa Tatălui” (Ioan 14:2); sau, cum Dumnezeu prin această
poveste l-a avertizat pe Israel despre consecințele groaznice ale idolatriei, Hristos își avertizează biserica asupra consecințelor îngrozitoare
ale idolatriei (de exemplu, Apoc. 21:8); sau, după cum Dumnezeu prin această poveste i-a demonstrat lui Israel că și neamurile pot deveni
parte din poporul lui Dumnezeu, tot așa Hristos își învață biserica că Împărăția lui Dumnezeu este pentru toate națiunile (de exemplu,
Matei 28:19).

5. Calea temelor longitudinale

Temele longitudinale oferă, de asemenea, oportunități de a predica pe Hristos din acest pasaj. Se poate urmări tema judecății lui
Dumnezeu asupra celor răi până la verdictul lui Hristos la judecata finală. Cu toate acestea, o opțiune mai probabilă este de a urmări tema
dorinței lui Dumnezeu de a salva toate națiunile, deoarece o temă importantă în această poveste este mântuirea de la anihilarea acestei
femei neamuri și a familiei ei și încorporarea lor în poporul lui Dumnezeu (Ios. 6 : 25). Tema dorinței lui Dumnezeu de a mântui
neamurile se întoarce la promisiunea lui Avram de legământ: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului” (Geneza 12:3); și
poate fi urmărită până la Rut moabita, care devine parte din poporul lui Dumnezeu; la Psalmi, care se roagă pentru stăpânirea împăratului
„din mare în mare” (72:8); profeților, care amintesc lui Israel de chemarea lor de a fi „o lumină pentru neamuri” (Isaia 42:6; cf. Iona);
slujitorului Domnului, căruia Domnul spune: „Te voi da ca lumină neamurilor, pentru ca mântuirea mea să ajungă până la capătul
pământului” (Isa. 49: 6). În Noul Testament, Matei preia această temă incluzând femeile neamuri Rahab și Rut în arborele genealogic al
lui Isus (Matei 1), raportând prompt că înțelepții neamurilor au venit să se închine pruncului Isus (Matei 2) și inclusiv însărcinarea lui Isus
față de urmașii săi de a „face ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19). De acolo, această temă continuă până când apostolii aduc
Evanghelia lui Hristos neamurilor și se încheie în cartea Apocalipsei cu viziunile unei mari mulțimi.”

6. Calea referințelor Noului Testament Noul Testament grecesc oferă mai multe referințe la această poveste. Prima este o aluzie la
cele șapte trâmbițe din Apocalipsa 8:2. Următoarele două referințe sunt Evrei 11:31 și Iacov 2:25. Evrei o prezintă pe Rahab ca o ilustrare
a credinței: „Prin credință Rahab, curvia nu a pierit împreună cu cei neascultători, pentru că ea primise în pace pe iscoade”.

Iacov, pe de altă parte, o prezintă pe Rahab ca o ilustrare a necesității lucrărilor: „La fel, Rahab, desfrânata, nu a fost și ea îndreptățită prin
fapte când i-a primit pe soli și i-a trimis pe altă cale?”

Întrucât atât evreii, cât și Iacov folosesc povestea lui Rahab pentru a-și ilustra temele particulare, și din moment ce niciuna dintre acestea
nu este subiectul pasajului nostru, este puțin probabil să putem folosi aceste referințe în predică. Verificarea unei potriviri sub cuvântul
„Rahab” oferă o legătură directă cu Isus Hristos: în genealogia sa despre Isus, Matei (1:5) o listează pe Rahab drept unul dintre strămoșii
lui Isus.

7. Calea contrastului

Căutând contrast, căutăm discontinuități între mesajul textului pentru Israel și mesajul predicii pentru biserică, discontinuități create de
progresia în poveștile mântuirii și revelației, mai ales datorită venirii lui Hristos.

De la venirea lui Hristos, biserica nu mai poate fi identificată cu o anumită națiune, Israel, ci include toate națiunile. De la venirea lui
Hristos, biserica a devenit nu atât internațională, cât supranațională. Nicio națiune, nici măcar o coaliție internațională, nu poate pretinde
sprijin biblic pentru a duce un „război sfânt” și a comite genocid.

Grupuri la fel de radical diferite precum cruciații și naziștii au ignorat discontinuitatea dintre Israel și biserica Noului Testament. Dar Isus
îi învață clar pe ucenicii Săi să nu-și extermine vrăjmașii, nici măcar să-i urască, ci să-i iubească, să se roage pentru ei (Matei 5:43-44),
„fă-le bine” (Luca 6:35) și „ faceți ucenici.” „dintre ei (Matei 28:19). În conformitate cu această atitudine, Pavel scrie: „Nu răsplătiți
nimănui rău pentru rău, ci gândiți-vă la ceea ce este nobil în ochii tuturor... Preaiubiților, nu vă răzbunați niciodată, ci lăsați loc mâniei lui
Dumnezeu; pentru ca este scris,

„A Mea este răzbunarea, voi răsplăti, zice Domnul”” (Romani 12:17,19). Chemarea de a iubi dușmanii lăsând „loc mâniei lui Dumnezeu”
se conformează

***

la învățătura lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu. În pilda sa despre buruienile din grâu, sclavii sugerează să smulgă imediat
buruienile, dar stăpânul declară că este mai bine să „le lasă pe amândoi să crească împreună până la seceriș; iar la momentul secerișului le
voi spune secerătorilor. strângeți mai întâi neghina și legați-o în mănunchiuri ca să o ardă, dar strângeți grâul în hambarul meu” (Matei
13:30). În cele din urmă, dreptatea va prevala, deoarece există o ultimă Zi a Judecății.

Explorarea celor șapte căi din nou a deschis multe posibilități de predicare a lui Hristos pe baza acestei narațiuni din Vechiul Testament.
Desigur, nu ar trebui să supraîncărcăm predica cu toate aceste posibilități, ci mai degrabă să selectăm câteva opțiuni cheie care susțin tema
și ajută la atingerea scopului. Întrucât tema este: Domnul dă Ierihonul Israelului pentru distrugere totală, dar o salvează pe Rahava
canaanită și familia ei, obiectivul acum este să îmbinăm acele opțiuni care ne permit cu integritate să-L predicăm pe Hristos ca cel care
salvează atât de mulți evrei astăzi. ca la neamuri. de la judecata lui Dumnezeu și le dă viață veșnică în noua lor creație.
Aceasta completează aplicarea noastră a celor șapte forme la diverse texte care în

Istoria interpretării și predicării a fost adesea interpretată

alegoric Prin selectarea textelor apărute în alegorie

interpretarea descrisă în capitolul 3, a trebuit să ne ocupăm de texte care au fost

evident că nu hristocentric.13 Dacă mântuitorul hristocentric-istoric

Metoda poate descoperi modalități de a predica pe Hristos pe baza acestor texte dificile, ar trebui să funcționeze pentru majoritatea, dacă
nu pentru toate, celelalte texte din Vechiul Testament. Este important de reținut că această metodă urmărește mai întâi înțelegerea
pasajului în propriul mediu istorico-cultural; Apoi, priviți acest mesaj în contextul istoriei canonice și răscumpărătoare și căutați să
descoperiți căi specifice de la pasajul Vechiului Testament la Isus Hristos; și în cele din urmă cere predicatorilor să decidă, pe baza
subiectului și a scopului predicii, care dintre mai multe forme posibile va fi folosită în predică. Scopul, așa cum am discutat mai înainte,
nu este pur și simplu acela de a trage linii la Hristos, ci de a-L predica pe Hristos, astfel încât oamenii să se încredințeze Lui pentru
mântuirea lor și să-și dedice viața în slujba Lui.

Această metodă necesită, evident, mai mult timp în pregătirea predicilor decât simpla stabilire a mesajului istoric pentru Israel și legarea
lui de o situație analogă din zilele noastre. De asemenea, este nevoie de mai mult timp pentru ca mesajul să se filtreze în gândurile
predicatorilor, astfel încât adesea să apară legături surprinzătoare între mesajul textului și Isus Hristos. Dar acest efort suplimentar este
mai mult decât valoros dacă le permite predicatorilor să-L predice pe Hristos în mod autentic din textul Vechiului Testament în contextul
său biblic. Pavel l-a încurajat pe Timotei, precum și pe predicatorii de azi: „Fă tot posibilul să te prezinți înaintea lui Dumnezeu ca un om
aprobat de el, un lucrător care nu trebuie să-i fie rușine, care explică corect cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

UTILIZAȚI EXERCIȚII

METODA CENTRICA PE HRISTOS

Următoarele exerciții se bazează pe texte din diferite genuri ale literaturii Vechiului Testament. Aceste exerciții vor fi cele mai benefice
dacă studenții sau pastorii lucrează individual la fiecare text sau două și apoi se adună împreună pentru o discuție de grup. Am oferit
temele textuale astfel încât discuția de grup să poată porni de la ele și să se concentreze pe modalități specifice de a trece de la tema
textuală la o predică centrată pe Hristos.

Pentru fiecare text, răspunde la două întrebări:

1. Care dintre cele șapte căi poate fi folosită pentru a predica pe Hristos pe baza acestui text special și cum?

2. Având în vedere tema textului, care sunt cele mai bune opțiuni pentru a-L predica pe Hristos în timp ce proclami mesajul specific al
textului?

Narativ:

Geneza 11:1-9: La Babel, Domnul împrăștie pe cei mândri, care, construindu-și propria împărăție seculară, amenință să zădărnicească
împărăția viitoare a lui Dumnezeu.

Geneza 37: Dumnezeu folosește acțiunile rele ale fraților lui Iosif pentru a începe să-și împlinească visele de a fi rege.

Lege:

Leviticul 18: Nu vă spurcați sexual în țară, așa cum fac neamurile din jurul vostru!

Sau pozitiv: Fii pur din punct de vedere sexual pentru a putea trăi în pământul promis!

Deuteronom 26:1-15: Ca jertfă de mulțumire pentru binecuvântările lui Dumnezeu, dă Domnului primele tale roade și zecimi!

Profeție:

Isaia 43:1-7: Nu vă temeți, căci Dumnezeu vă va duce înapoi în țara făgăduinței.

Maleahi 4:1-6: Vine ziua Domnului, ardeți pe cei trufași și vindecați pe cei ce se închină Domnului.

Psalm:

Psalmul 30: Mulțumim Domnului că a transformat lacrimile în bucurie!

Psalmul 72: Împăratul lui Israel va întări dreptatea lui Dumnezeu pe tot pământul.

Înţelepciune:
Proverbele 16:3: Pentru ca planurile tale să aibă succes, încredințează-ți lucrările Domnului.

Eclesiastul 11:7-12:8: Bucurați-vă de viața voastră, amintindu-vă de Creatorul vostru înainte să vină zilele nenorocirii.

ANEXA 1

Pași de la text la predică

1. Selectați textul de predicare.

Selectați textul de predicare ținând cont de nevoile congregației. Textul trebuie să fie o unitate literară și să conțină o temă vitală.

2. Citiți textul în contextul său literar.

Citiți și recitiți textul în context și scrieți-vă întrebările inițiale.

Aceste întrebări ghidează investigațiile ulterioare și pot primi răspuns în predică dacă ascultătorii tăi au întrebări similare.

3. Rezumați structura textului.

În textul ebraic sau grecesc, notați principalele afirmații, fluxul clauzal, intriga, scenele sau structurile literare. Marcați unitățile majore cu
titluri și referințe la versuri.

4. Interpretați textul în propriul său cadru istoric.

la. Interpretarea literară

Da. Interpretare istorică

c. Interpretare teocentrică

Examinați-vă rezultatele cu ajutorul unor comentarii bune.

5. Formulați subiectul și obiectivul textului.

a. Prezentați tema textuală într-o propoziție scurtă care rezumă mesajul textului pentru ascultătorii săi inițiali: subiect și predicat.

Ce spune textul?

Da. Precizați scopul autorului pentru ascultătorii săi inițiali. Ce face textul? Intenționează autorul să învețe, să convingă, să îndemne, să
încurajeze, să avertizeze, să consoleze? Fii specific.

b. Înțelegeți mesajul în contextele istoriei canonice și mântuitoare.

la. Interpretare canonică: interpretează mesajul în contextul întregului canon.

Da. Interpretare istorică răscumpărătoare: înțelegeți mesajul în contextul istoriei lui Dumnezeu de la creație până la noua creație.

c. Interpretare centrată pe Hristos: Explorează căile de

(1) progresie istorică răscumpărătoare,

(2) împlinirea promisiunii,

(3) tipologie,

(4) analogie,

(5) teme longitudinale,

(6) Referințe ale Noului Testament și

(7) contrast.

7. Formulați subiectul și obiectivul predicii.

la. În mod ideal, subiectul de predică va fi același cu subiectul de text (Pasul 5). Dacă Pasul 6 forțează o schimbare, rămâneți cât mai
aproape posibil de tema textuală. Tema ta va ghida în special dezvoltarea corpului predicii.

51. Obiectivul dumneavoastră ar trebui să fie în armonie cu obiectivul autorului (Pasul 5) și să coincidă cu tema predicii. Obiectivul tău
va ghida stilul predicii, precum și conținutul introducerii și încheierii acesteia.

8. Alegeți o formă de predică adecvată.

Selectați o formă de predică care respectă forma textului (didactică, narativă, deductivă, inductivă) și care atinge scopul predicii.

9. Pregătiți schița predicii.

Dacă este posibil, urmați fluxul textului (Pasul 3) în corpul predicii.

Punctele principale, derivate din text, susțin tema. Concluzia trebuie să asigure obiectivul. Introducerea ar trebui să precizeze necesitatea
de a auzi acest mesaj.

10. Scrieți predica în stil oral.

Spune-o în timp ce o scrii. Scrieți în stil oral, folosind propoziții scurte, cuvinte vii, substantive și verbe puternice, voce activă, timp
prezent, imagini și ilustrații.

ANEXA 2

Un model de predică expozitivă

A. Introducere (de obicei nu mai mult de 10 la sută din predica dvs.) 1. De obicei, începeți cu o ilustrare a nevoii avute în vedere
(Pasul 7b).

2. Conectați această ilustrație la nevoia ascultătorilor de astăzi.

3. Tranziție: Arătați că această nevoie sau o problemă similară a fost și întrebarea din spatele textului biblic.

4. Prezentați tema textului/predicii, punctul revelator (Pasul 7).

De dragul menținerii suspansului, puteți amâna dezvăluirea subiectului la început (dezvoltare inductivă), dar prin afirmarea și
reformularea, trebuie să vă asigurați că ascultătorii înțeleg rostul predicii.

B. Corpul predicii

1. Expuneți structura textului.

Punctele principale, afirmațiile, mișcările și scenele textului (Pasul 3) devin de obicei punctele tale principale în predică.

2. Punctele principale ar trebui să susțină, în general, subiectul și să fie de același rang.

3. Urmați secvența textuală a punctelor, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru ao modifica, cum ar fi aranjarea
climatică (Pasul 9).

4. Folosiți tranziții simple, clare, care să permită ascultătorilor să simtă structura și mișcarea din predică. De exemplu, „Să vedem mai
întâi... Acum vedem în al doilea rând..." Sau „Uită-te cu mine la versetul 8... Acum uită-te la versetul 12.” Sau: „Nu numai... ci și...”

5. Folosiți referințe la versuri înainte de a cita versete cheie din text, astfel încât ascultătorii să poată citi. Învățarea vizuală este de nouă
ori mai eficientă decât învățarea auditivă.

6. Folosiți câteva observații personale pentru a ilustra concepte dificile sau pentru a sublinia ideea. Ilustrațiile personale sunt mai
naturale și mai puternice decât ilustrațiile conservate despre Bishop Whately. Experiențele personale pot fi, de asemenea, folosite, dar
aveți grijă să nu vă predicați pe voi înșivă, ci pe Hristos.

c. Concluzie

1. Fii scurt.

2. Nu introduceți material nou. Îngustează focalizarea; nu-l extinde

3. Asigurați obiectivul (Pasul 7b).

4. Fii specific. Puteți oferi câteva sugestii concrete despre ce pot face ascultătorii ca răspuns la Cuvântul predicat?

SELECTARE BIBLIOGRAFIA

Achtemeier, Elizabeth. Vechiul Testament și proclamarea Evangheliei. Philadelphia: Westminster, 1973.

„Relevanța Vechiului Testament pentru predicarea creștină”. În lumina căii mele: Studii Vechiului Testament în onoarea lui Jacob M.
Myers. Ed.

Howard H. Bream, R.D. Heim și C.A. Philadelphia: Universitatea Temple, 1974. pp. 3-24.

„Mesajul teologic al lui Osea: valorile sale de predicare”. RevExp 72/4

(1975) 473-85.

. Predicarea din Vechiul Testament. Louisville: Westminster/John Knox, 1989.

. „De la exegeză la proclamare”. În Studii în Teologia Vechiului Testament.

Ed. Robert L. Hubbard, Jr., şi colab. Dallas: Word, 1992. pp. 47-61.

Adams, Jay E. Predicarea cu scop. Grand Rapids: Baker, 1982.

Alan, Kurt. „Luther ca exeget”. ExpT 69 (1957-58) 45-48, 68-70.

Alexandru, T. Desmond. „Ideologia mesianică în cartea Genezei”. În Unsul Domnului. Ed. Philip E. Satterthwaite et al. Grand Rapids:
Baker, 1995. pp. 19-39.

Allen, Ronald J. și John C. Holbert. Rădăcină sfântă, ramuri sfinte: predicarea creștină din Vechiul Testament. Nashville: Abingdon,
1995.

Anderson, Bernhard W. „Tipologia exodului în al doilea Isaia”. În moștenirea profetică a lui Israel. Ed. Walter Harrelson. New York:
Harper and Row, 1962. pp. 177-95.

. „Biblia ca istorie comună a unui popor”. În Vechiul și Noul Testament. Ed. James H. Charlesworth și Walter P. Ţesător. Vale

Forge, PA: Trinity Press International, 1993. pp. 19-37.

Augustin, De Doctrina Christiana. Ed. și trans. RPH Verde. Oxford: Clarendon, 1995.

. Despre Cetatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor. Trans. Henry Bettenson.

New York: Penguin, 1972.

Baker, David L. „Tipologia și utilizarea creștină a Vechiului Testament”.

SJT 29 (1976) 137-57.

. Două testamente, o singură Biblie: Un studiu al unor soluții moderne la problema teologică a relației dintre Vechiul și Noul Testament.
Downers Grove: InterVarsity, 1976.

Bandstra, Andrew J. „Interpretare la 1 Corinteni 10:1-11”. CTJ 6

(1971) 521.

„Legea și Evanghelia în Calvin și Pavel”. În Explorarea moștenirii lui Ioan Calvin. Ed. David E. Holwerda. Grand Rapids: Baker, 1976.
pp. 1139.

Barclay, William. Isus așa cum L-au văzut: Interpretarea lui Isus în Noul Testament. New York: Harper and Row, 1962.

Barnard, Leslie W. „A alegoriza sau a nu alegoriza?” Studia Theologica 36/1 (1982) 1-10.

Barr, James. Vechi și nou în interpretare: un studiu al celor două testamente. Londra: SCM, 1966.

Barrois, Georges A. Chipul lui Hristos în Vechiul Testament. Crestwood, New York: Seminarul Sf. Vladimir, 1974.

Barth, Karl. biserica dogmatică. Vol. 1/2, 2/2. Trans. GW Bromiley și TF Torrance. Edinburgh: T & T Clark, 1956, 1957.

Predicarea Evangheliei. Trans. B. E. Hooke Philadelphia: Westminster, 1963.

Bates, Gordon. „Tipologia lui Adam și Hristos în Ioan Calvin”.

Hartford Quarterly 5/2 (1965) 42-57.

Baue, Frederic W. „Luther despre predicare ca explicație și exclamație”.

LuthQ 9 (1995) 405-18.

Beale, GK „Au predicat Isus și discipolii Săi doctrina corectă din textele greșite?” Themelios 14 (primăvara 1989) 89 96.

Berkhof, Louis. Principiile interpretării biblice. Grand Rapids: Baker, 1950.

Berkouwer, Gerrit C. Persoana lui Hristos. Trans. John Vriend. Grand Rapids: Eerdmans, 1955.

Cel mai bun, Ernest. De la text la predică: utilizarea responsabilă a Noului Testament în predicare. Atlanta: John Knox, 1978.

Birch, Bruce C. Ce cere Domnul? Chemarea Vechiului Testament la mărturie socială. Philadelphia: Westminster, 1985.

Blackman, EC Interpretarea biblică: Vechile dificultăți și noua oportunitate. Londra: Independent, 1957.

Bloesch, Donald G. „O hermeneutică hristologică: criză și conflict în hermeneutică”. În Utilizarea Bibliei în teologie: Opțiuni
evanghelice. Ed. Robert K. Johnston. Atlanta: John Knox, 1985. pp. 78-102.

Bock, Darrell L. „Utilizarea Vechiului Testament în Noul”. În Fundamente pentru interpretarea biblică. Ed. David S. Dockery și colab.

Nashville: Broadman și Holman, 1994. pp. 97-114.

Bonner, Gerald. „Augustin ca biblist”. În Cambridge History of the Bible. Vol. 1. Ed. PR Ackroyd și CF Evans.

Cambridge: Universitatea din Cambridge, 1970. pp. 541-63.

Bornkamm, Heinrich. Luther și Vechiul Testament. Trans. Eric W. și Ruth C. Gritsch. Philadelphia: Fortress, 1969.

Luther la mijlocul carierei: 1521-1530. Trans. ȘI. Theodore Bachmann.

Philadelphia: Fortress, 1983.

Breck, John. Puterea cuvântului: în biserica de închinare.

Crestwood, New York: St. Presa seminarului lui Vladimir, 1986.

Genial, John. Împărăția lui Dumnezeu: conceptul biblic și sensul său pentru Biserică. Nashville: Abingdon, 1953.

„Un exercițiu de hermeneutică”. Int 20 (1966) 188-210.

. Autoritatea Vechiului Testament. Londra: SCM, 1967.

Broadus, John A. Prelegeri despre istoria predicării. New York: Sheldon, 1876.

Bromiley, Geoffrey W. „Părinții Bisericii și ai Sfintei Scripturi”. În Scriptură și Adevăr. Ed. DA Carson și John D.
Woodbridge. Grand Rapids: Zondervan, 1983. pp. 195-220.

Bronkhorst, A.J. „In Memoriam Wilhelm Vischer [1895-1988]”. Kerk în Theologie 40/2 (1989) 142-53.

Brown, Raymond E. „Sensus Plenior” al Sfintei Scripturi. Baltimore: St. Universitatea Mary, 1955.

1 11 „Sensus Plenior în ultimii zece ani”. CBQ 25 (1963) 262-85.

Exegeza biblică și doctrina bisericească. New York: Paulista, 1985.

Bruce, FF „Promisiunea și împlinirea în prezentarea lui Isus de către Pavel”. În promisiune și împlinire. Ed. FF Bruce. Edinburgh: T & T
Clark, 1963. pp. 3650.

. Dezvoltarea Noului Testament a temelor Vechiului Testament. Grand Rapids: Eerdmans, 1968.

Timpul este împlinit: cinci aspecte ale împlinirii Vechiului Testament în Noul. Grand Rapids: Eerdmans, 1978.

Bultmann, Rudolf. „Semnificația Vechiului Testament pentru credința creștină”. În Vechiul Testament și credința creștină. Ed.

Bernhard W. Anderson. New York: Harper & Row, 1963. pp. 8-35.

Burghardt, Walter J. Predicarea: arta si meseria. New York: Paulista, 1987.

Calvin, Ioan. Predicile lui Iov. Trans. Leroy Nixon. Grand Rapids: Eerdmans, 1952.

. Institutele de Religie Creștină. Ed. John T. McNeill. Trans. Bătălii Ford Lewis. Philadelphia: Westminster, 1960.

. Predici despre 2 Samuel: capitolele 1-13. Trans. Douglas Kelly. Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1992.
Campbell, Charles L. Predicarea lui Isus: noi direcții pentru omiletică în teologia postliberală a lui Hans Frei. Grand Rapids:
Eerdmans, 1997.

Chapell, Bryan. Predicare centrată pe Hristos: răscumpărarea predicii expozitive. Grand Rapids: Baker, 1994.

Childs, Brevard S. „Sensus Literalis al Scripturii: o problemă antică și modernă”. In Beitrage zur Alttestamentlichen
Teologie. Ed.

Herbert Donner. Göttingen: Vandenhoeck și Ruprecht, 1977. pp. 80-93.

. Teologia biblică a Vechiului și Noului Testament. Minneapolis: Putere, 1992.

. „Despre pretenția Bibliei pentru teologia creștină”. Prin revendicarea Bibliei pentru Biserică. Ed. Carl E. Braaten și colab. Grand Rapids:
Eerdmans, 1995. pp. 1-17.

Chouinard, Larry. „Istoria interpretării Noului Testament”. În interpretarea biblică. Ed. F. Furman Kearley, Edward P. Myers și Timothy
D. Hadley. Grand Rapids: Baker, 1986. pp. 195-213.

Hrisostom, Ioan. „Omilia 47 [Facere 22]”. În Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilii la Geneză. Părinții Bisericii, vol. 87.
Trans. Robert C. Deal. Washington: Catholic University of America Press, 1992. pp.

14-24.

Clowney, Edmund P. Predicarea și teologia biblică. Grand Rapids: Eerdmans, 1961.

. „Predicarea lui Hristos din toate Scripturile”. În Predicatorul și Predicarea. Ed. S. Logan, Jr. Phillipsburg, NJ: Presbiterian și reformat,
1986. pp. 163-91.

. Misterul dezvăluirii: Descoperirea lui Hristos în Vechiul Testament.

Colorado Springs: Nav Press, 1988.

. „Predicarea lui Hristos din teologia biblică”. În interiorul predicii. Ed. R.

LA. Bodey. Grand Rapids: Baker, 1990. pp. 57-64.

Cosser, William. Predicarea Vechiului Testament. Londra: Epworth, 1967.

Craddock, Fred. Preexistența lui Hristos în Noul Testament.

Nashville: Abingdon, 1968.

Predicarea. Nashville: Abingdon, 1985.

Criswell, WA „Predicarea din Vechiul Testament”. În Tradiție și Testament. Ed. JS Feinberg. Chicago: Moody, 1981. pp. 293-305.

Cullmann, Oscar. Hristos și timpul: concepția creștină timpurie despre timp și istorie. Rev. ed. Trans. Floyd V. Filson. Londra: SCM,
1962.

Mântuirea în istorie. Trans. SG Semănători. New York: Harper and Row, 1967.

Daly, Robert J. „Hermeneutica lui Origen: interpretare existențială în secolul al treilea”. În Cuvântul în lume. Ed. Richard J. Clifford și
colab. Cambridge, MA: Weston College Press, 1973. pp. 135-43.

---------. Interpretarea biblică atunci și acum: hermeneutica contemporană în

Lumina Bisericii Primare. Grand Rapids: Baker, 1992.
m — - . — . . . -- -------

Danielou, Jean. De la umbre la realitate: studii în tipologia biblică a părinților. Trans. Dom Wulstan Hibberd. Westminster, MD:
Newman, 1960.

Dargan, Edwin Charles. O poveste despre predicare. Vol. 1 și 2. Grand Rapids: Baker, 1954 [1904].

Davies, W.D. Invitație la Noul Testament: un ghid pentru martorii săi principali. Garden City, New York: Doubleday, 1969.

. „Sursele evreiești ale mesianismului lui Matei”. În Mesia: evoluții în iudaismul timpuriu și creștinism. Ed. James Charlesworth
Minneapolis: Forță, 1992. pp. 494-511.

Dekker, Harold. "Introducere." În Ioan Calvin, Predicile lui Iov. Grand Rapids: Eerdmans, 1952. pp. ixtxxxvii.
Dillard, Raymond B. și Tremper Longman III. O introducere în Vechiul Testament. Grand Rapids: Zondervan, 1994.

Dockery, David S. „Hermeneutica hristologică a lui Martin Luther”. GTJ 4/2

(1983) 189-203.

. „Interpretarea Noului Testament: un studiu istoric”. În Critica și interpretarea Noului Testament. Ed. Dă viață. Black și David S.

Dockery Grand Rapids: Zondervan, 1991. pp. 40-69.

. „Exegeza tipologică: trecerea dincolo de abuz și neglijare”. Prin revendicarea mantiei profetice. Ed. George L. Klein. Nashville:
Broadman, 1992. pp. 161-78.

Dodd, CH Predicarea apostolică și evoluțiile ei. Londra: Hodder și Stoughton, 1936.

Conform Scripturilor: Substructura Teologiei Noului Testament. Londra: Nisbet, 1952.

Drane, John W. "Tipologie". EvQ 50 (1978) 195-210.

Duduit, Michael. „Nevoia Bisericii de predicare a Vechiului Testament”. Prin revendicarea mantiei profetice. Ed. George L. Klein.
Nashville: Broadman, 1992. pp. 9-16.

Dunn, James DG „Utilizarea Vechiului Testament”. În Unitate și Diversitate în Noul Testament. Ed. James DG Dunn. Philadelphia:
Westminster, 1977. pp. 81-102.

„Cristologia ca aspect al teologiei”. În viitorul hristologiei: eseuri în onoarea lui Leander E. Keck. Ed. Abraham J. Malherbe și Wayne A.
Meeks. Minneapolis: Putere, 1993. pp. 202-12.

„Ideile mesianice și influența lor asupra lui Isus al istoriei”. În Mesia: evoluții în iudaismul timpuriu și creștinism. Ed.

James H. Charlesworth. Minneapolis: Putere, 1992. pp. 365-81.

Edwards, O.C., Jr. „Istoria predicării”. În Concise Encyclopedia of Preaching. Ed. William H. Willimon și Richard
Lischer. Louisville: Westminster/John Knox, 1995. pp. 184-227.

Eichrodt, Walther. Teologia Vechiului Testament. Vol. 1. Trans. JA

Brutar. Londra: SCM, 1961.

„Este exegeza tipologică o metodă adecvată?” În Eseuri despre hermeneutica Vechiului Testament. Ed. Claus Westermann. Richmond,
VA: John Knox, 1963. pp. 224-45.

Ellis, E. Earle. Folosirea de către Pavel a Vechiului Testament. Edinburgh: Oliver și Boyd, 1957.

. „Cum folosește Noul Testament pe vechiul”. În Noul Testament, Interpreta-Lion: Eseuri despre principii și metode. Ed. YO. Howard
Marshall.

Grand Rapids: Eerdmans, 1977. pp. 199-219.

. „Interpretare biblică în Biserica Noului Testament”. În mikra. Ed.

Martin J. Mulder și Harry Sysling. Philadelphia: Strength, 1988. pp.

691-725.

Ellison, NS Centralitatea ideii mesianice în Vechiul Testament.

Londra: Tyndale, 1957.

Ericson, Norman R. „Utilizarea Vechiului Testament în Noul Testament: O abordare kerygmatică”. JETS 30 (1987) 337-42.

Fairbairn, Patrick. Tipologia Scripturii: văzută în legătură cu întreaga serie de dispensații divine. a 6-a ed. Edinburgh: T & T Clark, 1876.

Farrar, Frederic W. Istoria interpretării. Londra: Macmillan, 1886.

Fee, Gordon D. și Douglas Stuart. Cum să citești Biblia pentru tot ce merită: un ghid pentru înțelegerea Bibliei. Grand Rapids: Zondervan,
1982.

Filson, Floyd V. „Unitatea Vechiului și Noului Testament”. Int 5

(1951) 134-52.

Florovsky, Georges. „Revelație și interpretare”. În Autoritatea biblică pentru astăzi: un simpozion al Consiliului Mondial al Bisericilor
despre „Autoritatea biblică pentru mesajul social și politic al bisericilor de astăzi”. Ed.

LA. Richardson și W. Schweitzer. Philadelphia: Westminster, 1951.

Pagini. 163-80.

Biblie, Biserică, Tradiție: O viziune ortodoxă orientală. Belmont, MS: Nordland, 1972.

Franța, RT „Robul Domnului în învățătura lui Isus”. TynBul 19 (1968) 26-52.

. Isus și Vechiul Testament: Aplicarea Sa a pasajelor Vechiului Testament la Sine și misiunea Sa. Londra: Tyndale, 1971.

Frend, WHC „Vechiul Testament în epoca apologeților greci”.

SJT 26 (1973) 129-50.

Froelich, Karlfried. Interpretarea biblică în biserica primară.

Philadelphia: Fortress, 1984.

Gamble, Richard C. „Expunere și metodă la Calvin”. WTJ 49 (1987) 15365.

. „Calvin ca teolog și exeget: există ceva nou?” CTJ 23

(1988) 178-94.

Goldingay, John. „Luther și Biblia”. SJT 35 (1982) 33-58.

Modele de interpretare a Scripturilor. Grand Rapids: Eerdmans, 1995.

Goldsworthy, Graeme. Evanghelia și înțelepciunea. Exeter: Paternoster, 1987.

Goppelt, Leonhard. „Erori de tipar”. TDNT 8.246-59. Trans. Geoffrey W.

Bromiley Grand Rapids: Eerdmans, 1972.

Erori tipografice: interpretarea tipologică a Vechiului Testament în Noul.

Trans. Donald H. Madvig. Grand Rapids: Eerdmans, 1982.

Gowan, Donald E. Recuperarea Vechiului Testament pentru amvonul creștin.

Atlanta: John Knox, 1980.

Graesser, Carl, Jr. „Predicarea din Vechiul Testament”. CTM 38/8 (1967) 52534.

Grasso, Domenico. Proclamarea mesajului lui Dumnezeu: un studiu în teologia predicării. Notre Dame: University of Notre Dame Press,
1965.

Greer, Rowan A. „Biblia creștină și interpretarea ei”. În interpretarea biblică timpurie. Ed. James L. Kugel și Rowan A. Greer.

Philadelphia: Westminster, 1986. pp. 107-208.

Greidanus, Sydney. Sola Scriptura: Probleme și principii în predicarea textelor istorice. Toronto: Wedge, 1970.

. Predicatorul modern și textul antic: interpretarea și predicarea literaturii biblice. Grand Rapids: Eerdmans, 1988.

Grogan, Geoffrey W. „Interpretarea Noului Testament a Noului Testament: un studiu comparativ”. TynBul 18 (1967) 54 76.

. „Relația dintre profeție și tipologie”. Scottish Bulletin of Evangelical Theology 4 (primăvara 1986) 5-16.

Grollenberg, Lucas. O Biblie pentru vremea noastră: citirea Bibliei în lumina întrebărilor de astăzi. Trans. John Bowden Londra: SCM,
1979.

Gundry, Robert Horton. Utilizarea Vechiului Testament în Evanghelia Sfântului Matei: cu referire specială la speranța mesianică. Leiden:
Brill, 1967.
Gundry, Stanley N. „Tipologia ca mijloc de interpretare: trecut și prezent”. JETS 12/4 (1969) 233-40.

Gunneweg, AHJ Înțelegerea Vechiului Testament. Trans. John Bowden Londra: SCM, 1978.

Hanson, Anthony Tyrrell. Declarațiile vii ale lui Dumnezeu: Exegeza Vechiului Testament. Londra: Darton, Longman și Todd, 1983.

Hanson, RPC „Exegeza Biblică în Biserica Primară”. În Cambridge History of the Bible. Vol. 1. Ed. PR Ackroyd și CF Evans.

Cambridge: Universitatea din Cambridge, 1970. pp. 412-53.

Harrison, R. K. „Utilizarea Vechiului Testament de către pastor”. BSac 146 (1989) 1220, 123-31, 243-53, 263-72.

Hasel, Gerhard F. Teologia Vechiului Testament. Grand Rapids: Eerdmans, 1972.

„Teologia biblică: atunci, acum și mâine”. HorBT 4/1 (1982) 6193.

Hays, Richard B. Ecouri ale Scripturilor din Scrisorile lui Pavel. New Haven: Yale University Press, 1989.

Hebert, Arthur G. Autoritatea Vechiului Testament. Londra: Faber și Faber, 1947.

Helberg, JL Verklaring și Prediking van die Ou Testament.

Potchefstroom: PTP, 1983.

Hendrix, Scott H. „Luther pe fundalul istoriei interpretării biblice”. Int 37 (1983) 229-39.

Hesselink, eu. Ioan. „Calvin și Heilsgeschichte”. În Oikonomia: Heilsgeschichte als Thema der Theologie. Ed. Felix Hristos. Hamburg:
Herbert Reich, 1967. pp. 163-70.

Higgins, AJB Sensul creștin al Vechiului Testament. Londra: Independent, 1949.

Hoekstra, H. Gereformeerde Homiletiek. Wageningen: Zomer și Keuning, 1926.

Holwerda, B. "... Începând Hebbende van Moses”. Terneuzen: DH

Littooij, 1953.

Holwerda, David E. „Eshatologie și istorie: o privire asupra viziunii escatologice a lui Calvin”. În Lecturi în teologia lui
Calvin. Ed. Donald K. McKim. Grand Rapids: Baker, 1984. pp. 311-42. (Publicat pentru prima dată în Exploring the heritage of
Ioan Calvin. Ed. David E. Holwerda. Grand Rapids: Baker, 1976. pp. 110-39.)

Isus și Israel: un pact sau două? Grand Rapids: Eerdmans, 1995.

Houlden, James L. Interpretarea Bibliei în Biserică. Londra: SCM, 1995.

Casca, William E. „Chemat să predice”. În Heralds to a New Era. Ed. Don M.

Aycock Elgin, IL.: Brothers, 1985. pp. 41-48.

Hummel, Horace D. „Baza interpretării tipologice a Vechiului Testament”. Cercetări biblice 9 (1964) 38-50.

Irineu Dovada predicării apostolice. Trans. JP Smit. Westminster, MD: Newman, 1952.

. Sfântul Irineu împotriva ereziilor. Trans. Dominic J. Unger. New York: Paulista, 1992.

Jensen, Joseph. Cuvântul lui Dumnezeu către Israel. Rev. ed. Wilmington, DE: Michael Glazier, 1982.

Juel, Donald H. Exegeza mesianică: interpretarea hristologică a Vechiului Testament în creștinismul timpuriu. Philadelphia: Strength,
1988.

Kahmann, J. Biblia despre propovăduirea Cuvântului. DePere, WI: St.

Norbert Abbey, 1965.

Kaiser, Walter C. Spre o teologie exegetică: exegeză biblică pentru predicare și predare. Grand Rapids: Baker, 1981.

Spre etica Vechiului Testament. Grand Rapids: Zondervan, 1983.

Utilizările Vechiului Testament în Noul. Chicago: Moody, 1985.

Spre redescoperirea Vechiului Testament. Grand Rapids: Zondervan, 1987.

. Mesia în Vechiul Testament. Grand Rapids: Zondervan, 1995.

Kaiser, Walter C. și Moisés Silva. O introducere în hermeneutica biblică. Grand Rapids: Zondervan, 1994.

Kepple, Robert J. „O analiză a exegezei antiohiene din Galateni 4:24-26”. WTJ 39 (1976-77) 239-49.

Kingsbury, Jack Dean. Isus Hristos în Matei, Marcu și Luca.

Philadelphia: Fortress, 1981.

Klein, William W., Craig L. Blomberg și Robert L. Hubbard, Jr.

Introducere în interpretarea biblică. Dallas: Word, 1993.

Knox, John. Capitole dintr-o viață a lui Paul. Rev. ed. Macon, GA: Mercer University Press, 1987.

Koole, JL De Overname van het Oude Testament de Christelijke Kerk. Hilversum: Schipper, 1938.

Kraeling, Emil G. Vechiul Testament de la Reforma. Londra: Lutterworth, 1955.

Kraus, Hans-Joachim. „Principiile exegetice ale lui Calvin”. Int 31 (1977) 8-18.

Kuiper, Rinck Bouke. „Predicare biblică”. În Cuvântul infailibil. Ed.

Ned B. Stonehouse și Paul Woolley. Philadelphia: Presbyterian Guardian, 1946. pp. 208-54.

Kuske, Martin. Vechiul Testament ca carte a lui Hristos: o evaluare a interpretării lui Bonhoeffer. Trans. S.T. Kimbrough, Jr.
Philadelphia: Westminster, 1976.

Kuyper, Lester J. Scrierea neîntreruptă: un studiu perceptiv al Vechiului și al Noului Testament. Grand Rapids: Eerdmans, 1978.

Lampe, GWH „Exegeza tipologică”. Th 51 (1953) 201-8.

Caracterul rezonabil al tipologiei.” În Eseuri de tipologie. Ed. GWH

Lampe și KJ Woollcombe. Naperville, IL: A. R. Allenson, 1957.

Pagini. 9-38.

Larsen, David L. Anatomia predicării: identificarea problemelor în predicarea de astăzi. Grand Rapids: Baker, 1989.

LaSor, William S. „Mesia: o viziune creștină evanghelică”. În evanghelici și evrei în conversație despre Scriptură, teologie și istorie. Ed.
MH Tanenbaum. Grand Rapids: Baker, 1978. pp. 76-95.

„Profeție, inspirație și Sensus Plenior”. TynBul 29 (1978) 49-60.

Leith, John H. „Ioan Calvin - Teologul Bibliei”. Int 25 (1971) 329-44.

Le Roux, Johann. „Die Betekenis van die Verhoudinge en die Goddelike Drie- Eenheid vir die Prediking: n Homiletiese Ondersoek vanuit
Johannes 14-15.” Th.D. disertație. Potchefstroom: Universitatea din Potchefstroom, 1991.

Lienhard, Joseph T. „Originea ca omilist”. În predicarea în epoca patristică. Ed. David G. Vânător. New York/Mahwah, NJ: Paulista,
1989.

Frumos, Barnaba. „Locul Vechiului Testament în formarea teologiei Noului Testament”. NTS 23 (1977) 59-66.

Lischer, Richard. O teologie a predicării: dinamica Evangheliei.

Nashville: Abingdon, 1981.

Teorii ale predicării: lecturi alese în tradiția omiletică.

Durham, NC: Labirint, 1987.

Long, Thomas G. Mărturia predicării. Louisville: Westminster

/ John Knox, 1989.

Longenecker, Richard N. „Putem reproduce exegeza Noului Testament?” TynBul 21 (1970) 3-38.

Exegeza biblică în perioada apostolică. Grand Rapids: Eerdmans, 1975.

. „Despre care vorbește profetul: câteva reflecții asupra folosirii Noului Testament în Vechiul”. Themelios 13 (octombrie-noiembrie 1987)
4-8.

Longman, Tremper, III. Abordări literare ale interpretării biblice.

Grand Rapids: Zondervan, 1987.

Luther, Martin. O scurtă instrucțiune despre ce să căutați și să așteptați în Evanghelii. Trans. ȘI. Theodore Bachmann. O selecție retipărită
în Richard Lischer, Theories of Preaching: Selected Readings in the Homiletic Tradition. Durham, NC: Labirint, 1987. pp. 95-99.

... Răspuns la cartea Supercreștină, supraspirituală și superînvățată de Goat Emser din Leipzig.” Retipărit în Richard Lischer, Theories of
Preaching: Selected Readings in the Homiletical Tradition. Durham, NC: Labirint, 1987. pp. 151-58.

Lys, Daniel „Cine este președintele nostru? De la text la predică din 1 Samuel 12:12”. Int 21 (1967) 401-20.

McCartney, Dan și Charles Clayton. Lăsați cititorul să înțeleagă: un ghid pentru interpretarea și aplicarea Bibliei. Wheaton, IL: Victor
Books, 1994.

McConville, J. Gordon. „Interpretare mesianică a Vechiului Testament în contextul modern”. În Unsul Domnului. Ed. Q. Satterthwaite, et
al.

Grand Rapids: Baker, 1995. pp. 1-17.

McCurley, Foster R. Proclamarea promisiunii: predicarea creștină a Vechiului Testament. Philadelphia: Fortress, 1974.

„Propia confesională ca hermeneutică – Vechiul Testament”. În studiile de hermeneutică luterană. Ed. John Reumann. Philadelphia:
Fortress, 1979. pp. 233-51.

. Lupta cu Cuvântul: predicarea creștină din Biblia ebraică.

Valley Forge, PA: Trinity Press International, 1996.

McKane, W. „Calvin ca comentator al Vechiului Testament”. NGTT 25/3 (iulie 1984) 250-59.

McKenzie, John L. „Semnificația Vechiului Testament pentru credința creștină în romano-catolicism”. În Vechiul Testament și credința
creștină: o discuție teologică. Ed. Bernhard W. Anderson. New York: Harper and Row, 1963. pp. 102-14.

Mackenzie, J. A. Ross. „Viteaz împotriva tuturor”. Int 22 (1968) 18-35.

Marshall, eu Howard. „O evaluare a evoluțiilor recente”. În ea este scris: Scriptura care citează Scriptura. Ed. DA Carson et al.

Cambridge: Cambridge University Press, 1988. pp. 1-21.

Mathews, Kenneth A. „Predicarea narațiunii istorice”. Prin revendicarea mantiei profetice: predicând cu fidelitate Vechiul Testament. Ed.
George L. Klein. Nashville: Broadman, 1992. pp. 19-50.

Mayer, Herbert T. „Vechiul Testament în amvon”. CTM 35 (1964) 603-8.

Mays, James Luther. „Teologia regală a lui Isaia și a lui Mesia”. În citirea și predicarea cărții lui Isaia. Ed. Christopher R. Seitz.

Philadelphia: Strength, 1988. pp. 39-51.

Domnul Domnește: un manual teologic pentru psalmi. Louisville: Westminster, 1994.

Mellor, Enid B. „Vechiul Testament pentru evrei și creștini de astăzi”. În Crearea Vechiului Testament. Ed. Enid B.
Mellor. Cambridge: University Press, 1972. pp. 167-201.

Meuser, Fred W. Luther Predicatorul. Minneapolis: Augsburg, 1983.

Mickelsen, A. Berkeley. Interpretarea Bibliei. Grand Rapids: Eerdmans, 1963.

Miller, Donald G. Calea spre predicarea biblică. Nashville: Abingdon, 1957.

„Teologie biblică și predicare”. SJT 11 (1958) 389-405.

Moo, Douglas J. „Problema Sensus Plenior”. În hermeneutică, autoritate și canon. Ed. DA Carson și John D. Woodbridge.
Grand Rapids: Zondervan, 1986. pp. 175-211.

„Legea lui Moise sau Legea lui Hristos”. În Continuitate și discontinuitate: perspective asupra relației dintre Vechiul și Noul Testament.
Ed. Ioan S. Feinberg. Westchester, IL: Crossway, 1988. pp. 203-18, 37375.

Mounce, Robert H. Natura esențială a predicării Noului Testament.

Grand Rapids: Eerdmans, 1960.

Muller, Richard A. „Hermeneutica promisiunii și împlinirii”. În Biblie în secolul al XVI-lea. Ed. DC Steinmetz. Durham, NC: Duke
University Press, 1990. pp. 68-82.

Sfânta Scriptură: Fundamentul cognitiv al teologiei. Vol. 2 a dogmaticii reformate post-reforma. Grand Rapids: Baker, 1993.

„Interpretare biblică în epoca reformei: perspectiva din Evul Mediu”. În interpretarea biblică în epoca reformei.

Ed. Richard A. Muller și John L. Thompson. Grand Rapids: Eerdmans, 1996. pp. 3-21.

Murphy, Roland E. „Exegeza patristică și medievală: ajutor sau piedică?” CBQ 43 (1981) 505-16.

Newbigin, Lesslie. Nebunia grecilor: Evanghelia și cultura occidentală. Grand Rapids: Eerdmans, 1986.

Newman, Elbert Benjamin, Jr. „O evaluare critică a contribuțiilor abordărilor hermeneutice ale savanților reprezentativi ai Vechiului
Testament la o însuşire a Vechiului Testament pentru predicarea creştină”. Doctor. teza. Fort Worth, TX: Seminarul Teologic Baptist de
Sud-Vest, 1986.

Nixon, Leroy. Ioan Calvin, predicator expozitiv. Grand Rapids: Eerdmans, 1950.

Nygren, Anders. Sensul Bibliei pentru Biserică.

Philadelphia: Fortress, 1963.

Ogden, Schubert M. Ideea hristologiei. San Francisco: Harper and Row, 1982.

Olson, Dennis T. „Redescoperirea comorii pierdute: texte de predicare uitate din Vechiul Testament”. Journal for Preachers 4/13 (1990)
2-10.

Oosterhoff, BJ Om de la Schriften la Openen. Kampen: Kok, 1987.

Origini, primele principii. În Karlfried Froelich, Interpretarea biblică în Biserica primară. Philadelphia: Fortress, 1984. pp. 48-78.

Parker, THL Comentarii asupra Vechiului Testament al lui Calvin. Edinburgh: Clark, 1986.

. predicarea lui Calvin. Louisville: Westminster/John Knox, 1992.

Petersen, Rodney. „Continuitate și discontinuitate: dezbaterea de-a lungul istoriei Bisericii”. În Continuitate și discontinuitate: Perspective
asupra relației dintre Vechiul și Noul Testament. Ed. Ioan S.

Feinberg Westchester, IL: Crossway, 1988. pp. 17-34.

Piper, John. Supremația lui Dumnezeu în predicare. Grand Rapids: Baker, 1990.

Poythress, Vern S. Umbra lui Hristos în legea lui Moise. Brentwood, TN: Wolgemuth și Hyatt, 1991.

Preus, James S. „Promissio a Vechiului Testament și noua hermeneutică a lui Luther”. Harvard Theological Review 60 (1967) 145-61.

. De la umbră la făgăduință: interpretarea Vechiului Testament de la Augustin la tânărul Luther. Cambridge, MA: Cambridge University
Press, 1969.

Preus, Robert D. „Un răspuns la unitatea Bibliei”. În hermeneutică, inerență și Biblie. Ed. Earl D. Radmacher și Robert D. Preus.

Grand Rapids: Zondervan, 1984. pp. 669-90.

Preuss, Horst D. Das Alte Testament în Christlicher Predigt. Berlin: W.

Kohlhammer, 1984.

Provan, mincind W. „Mesia în Cartea Regilor”. În Unsul Domnului. Ed. Q. Satterthwaite, et al. Grand Rapids: Baker, 1995. pp.

67-85.
Puckett, Exegeza Vechiului Testament a lui David L. Ioan Calvin. Louisville: Westminster, 1995.

Rad, Gerhard von. „Das Christuszeugnis des Alten Testaments”.

Theologische Blotter (1935) 249-54.

Teologia Vechiului Testament. Vol. 1 și 2. Trans. DMG Stalker.

Edinburgh: Oliver și Boyd, 1962, 1965.

. „Interpretare tipologică a Vechiului Testament”. Trans. J. Luminos. În Eseuri despre hermeneutica anticului
Voi. Ed. Claus Westermann.

Richmond: John Knox, 1963. pp. 17-39.

Interpretări biblice în predicare. Trans. John E. De oţel. Nashville: Abingdon, 1977.

. Dumnezeu lucrează în Israel. Trans. Ioan H. Merks. Nashville: Abingdon, 1980.

Ramm, Bernard. Interpretarea biblică protestantă: un manual de hermeneutică. Grand Rapids: Baker, 1970.

Rendtorff, Rolf. „Spre o nouă lectură creștină a Bibliei ebraice”.

Immanuel 15 (Iarna 1982-83) 13-21.

Canon și teologie: uverturi la o teologie din Vechiul Testament.

Minneapolis: Putere, 1993.

Reu, M. Omiletica: un manual de teorie și practică a predicării.

Trans. Albert Steinhauser. Grand Rapids: Baker, 1967 [1924].

Richardson, Alan. „Este Vechiul Testament propedeutica credinței creștine?” În Vechiul Testament și credința creștină. Ed. Bernhard W.

Anderson New York: Harper & Row, 1963. pp. 36-48.

Ridderbos, Herman. Venirea regatului. Trans. H. de Jongste.

Ed. Raymond O. Zorn. Presbiterian și reformat, 1962; retipărire st.

Catharines, ON: Paideia, 1978.

. Paul: o schiță a teologiei sale. Grand Rapids: Eerdmans, 1975.

Ridenhour, Thomas E. „Vechiul Testament și predicarea”. CurTM 20

(1993) 253-58.

Robinson, H. Wheeler. Personalitatea corporativă în Israelul antic. Rev. ed.

Philadelphia: Fortress, 1964 [1935].

Robinson, Haddon W. Predicarea biblică: dezvoltarea și livrarea mesajelor expozitive. Grand Rapids: Baker, 1980.

Roehrs, Walter R. „Utilizarea tipologică a Vechiului Testament în Noul Testament”. Jurnalul Concordia 10/6 (1984) 204-16.

Rogers, Jack B. și Donald K. McKim. Autoritatea și interpretarea Bibliei: o abordare istorică. San Francisco: Harper & Row, 1979.

Rogers, John B., Jr. „Nebunia predicării”. Int 45 (1991) 241-52.

Rogerson, John, Christopher Rowland și Barnabas Lindars. Studiul și utilizarea Bibliei. Grand Rapids: Eerdmans, 1988.

Runia, Klaas. „Hermeneutica reformatorilor”. CTJ 19 (1984) 121-52.

. „Câteva probleme cruciale în interpretarea biblică”. CTJ 24 (1989) 300315.

Russell, S.H. „Calvin și interpretarea mesianică a psalmilor”. SJT

21 (1968) 37-47.
Sabourin, Leopold. Biblia și Hristos: unitatea celor două testamente. New York: Alba House, 1980.

Selman, Martin J. „Mistere mesianice”. În Unsul Domnului. Ed. p.

Satterthwaite et al. Grand Rapids: Baker, 1995. pp. 281-302.

Sharp, Jeffrey R. „Tipologia și mesajul evreilor”. East Asia Journal of Theology 4/2 (1986) 95-103.

Shires, Henry M. Găsirea Vechiului Testament în Noul. Philadelphia: Westminster, 1974.

Smith, Dwight Moody. „Utilizarea Vechiului Testament în Noul”. În Utilizarea Vechiului Testament în Eseuri noi și alte. Ed. James M.

Efird Durham, NC: Duke University Press, 1972. pp. 3-65.

Snodgrass, Klyne R. „Utilizarea Vechiului Testament în Noul”. În Critica și interpretarea Noului Testament. Ed. d. Black și colab. Grand
Rapids: Zondervan, 1991. pp. 407-34.

Spurgeon, Charles Haddon. Amvonul Cortului Mitropolitan: Predici predicate de C. H. Spurgeon. Vol. 37,45,47. Londra: Passmore and
Alabaster, 1881, 1899, 1901.

Hristos în Vechiul Testament: Predici despre prevestirea Domnului nostru în istoria, ceremoniile și profeția Vechiului Testament. Londra:
Passmore

& Alabastru, 1899.

. Prelegeri pentru studenții mei. Selecții retipărite în Helmut Thielicke, Meeting Spurgeon. Grand Rapids: Baker, 1975 (retipărire a
Fortress 1963). Pagini. 47-246.

Steimle, Edmund A. „Predicarea ca cuvânt a devenit relevant”. LuthQ 6

(1954) 11-22.

Stek, John H. „Mesajul cărții lui Iona”. CTJ 4 (1969) 23-50.

„Tipologie biblică ieri și azi”. CTJ 5 (1970) 133-62.

„Mântuire, dreptate și eliberare în Vechiul Testament”. CTJ 13 (1978) 133-65.

„Introducere: Psalmi”. Biblia de studiu NIV. Grand Rapids: Zondervan, 1985.

. „Supraîncărcarea „Legământului” în teologia reformată”. CTJ 29 (1994) 12-41.

Stewart, James S. Vestitorii lui Dumnezeu. Londra: Hodder și Stoughton, 1946.

. O credință de proclamat. Prelegerile Lyman Beecher de la Universitatea Yale.

Londra: Hodder și Stoughton, 1953.

Storley, Calvin. „Recuperarea Vechiului Testament”. LuthQ 1 (iarna 1987) 48794.

Stott, John RW Între două lumi: arta predicării în secolul al XX-lea. Grand Rapids: Eerdmans, 1982.

Strydom, Marthinus Christiaan. Die Aard van die Prediking sau Bybelkarakters. Th.D. teza. Bloemfontein: UOVS, 1988.

Talbert, John David. „Omiletica hristologică a lui Charles Haddon Spurgeon: o evaluare critică a predicilor selectate din textele Vechiului
Testament”. Doctor. teza. Fort Worth, TX: Seminarul Teologic Baptist de Sud-Vest, 1989.

Thielicke, Helmut. Întâlnire cu Spurgeon. Trans. John W. Doberstein.

Grand Rapids: Baker, 1975 [1963].

Thiselton, Anthony C. Noi orizonturi în hermeneutică. Londra: Harper Collins, 1992.

Thompson, John L. „Predicarea ca mijloc de har în teologia lui Martin Luther”. Studia Biblica et Theologica 12 (1982) 43 71.

Toombs, Lawrence E. Vechiul Testament în predicarea creștină.

Philadelphia: Westminster, 1961.

Tucker, Gene M. „Citind și predicând Vechiul Testament”. La auzirea cuvântului. Ed. Gail R. O'Day și Thomas G.
Lung. Nashville: Abingdon, 1993. pp. 33-51.

Unger, Merrill F. Principiile predicării expozitive, 1955. Grand Rapids: Zondervan, 1955.

VanGemeren, Willem A. „Israelul ca punct de cotitură hermeneutic în interpretarea profeției”. WTJ 46 (1984) 254-97.

Progresul mântuirii: Istoria mântuirii de la creație până la Noul Ierusalim. Grand Rapids: Zondervan, 1988.

Van Groningen, Gerard. Revelația mesianică în Vechiul Testament. Grand Rapids: Baker, 1990.

Van Leeuwen, Raymond C. „Nu există alți zei”. Forumul Teologic 24

(noiembrie 1996) 29-42.

Van 't Veer, MB „Christologische Prediking over de Historische Stof van het Oude Testament”. În Van den Dienst des Words. Ed. R.
Schippers.

Va: Oosterbaan și Le Cointre, 1944. pp. 117-67.

Van Zyl, HC "Die Nuwe Testament se Gebruik van die Ou Testament -

Model standard? „Fax Theologica 6/1 (1986) 37-77.

Veenhof, C. Predik het Word. Va: Oosterbaan și Le Cointre, 1944.

Verhoef, Pieter A. „Calvyn sau Messiasverwagting în Testamentul Ou”.

NGTT 31/1 (1990) 112-17.

Vischer, Wilhelm. Mărturia Vechiului Testament despre Hristos. Trans. din Das Christuszeugnis des Alte Testaments, vol. 1, 1935.
Trans. AB

Crabtree. Londra: Lutterworth, 1949.

. Das Christuszeugnis des Alten Testaments. Vol. 2. Zurich: Evangelischer, 1944.

. „Pretutindeni Scriptura se ocupă numai de Hristos”. În Vechiul Testament și credința creștină. Ed. BW Anderson. New York: Harper
and Row, 1963. pp. 90-101.

Von Rad, Gerhard. Vezi Rad, Gerhard von.

Tu, Geerhardus. Teologia biblică: Vechiul și Noul Testament. Grand Rapids: Eerdmans, 1948.

Vriezen, TC O schiță a teologiei Vechiului Testament. Rev. ed. Trans. S.

Neuijen Oxford: Basil Blackwell, 1970.

Wainwright, Arthur. Dincolo de critica biblică: Găsirea lui Isus în Scripturi. Londra: SPCK, 1982.

Waltke, Bruce K. „Făgăduințele împărăției ca spirituale”. În Continuitate și discontinuitate: Perspective asupra relației dintre
Vechiul și Noul Testament. Ed. Ioan S. Feinberg. Westchester, IL: Crossway, 1988. pp. 263-87.

Westermann, Claus. „Calea făgăduinței prin Vechiul Testament”.

În Vechiul Testament și credința creștină. Ed. Bernhard W. Anderson.

New York: Harper and Row, 1963. pp. 200-224.

White, James B. „O examinare critică a hermeneuticii Vechiului Testament a lui Wilhelm Vischer”. Th.M. teza. Grand Rapids: Seminarul
Teologic Calvin, 1969.

Wiles, Maurice F. „Originile ca biblist”. În Cambridge History of the Bible. Vol. 1. Ed. PR Ackroyd și CF
Evans. Cambridge: Cambridge University Press, 1970. pp. 454-89.

. „Theodoro de Mopsuestia în calitate de reprezentant al școlii antiohiene”. În Cambridge History of the Bible. Vol. 1. Ed. PR Ackroyd și
C.

F. Evans. Cambridge: Cambridge University Press, 1970. pp. 489-510.

Williams, Mead C. „Predicarea lui Hristos”. Revista teologică Princeton 4

(1906) 191-205.

Willimon, William H. Discurs deosebit: predicarea celor botezați. Grand Rapids: Eerdmans, 1992.

Wilson, Marvin R. Tatăl nostru Avraam. Grand Rapids: Eerdmans, 1989.

Wilson, Paul Scott. O istorie concisă a predicării. Nashville: Abingdon, 1992.

Wood, A. Skevington. — Luther ca predicator. EvQ 21 (1949) 109-21.

Principiile interpretării biblice a lui Luther. Londra: Tyndale Press, 1960.

. Principiile interpretării biblice: așa cum sunt afirmate de Irineu, Origen, Augustin, Luther și Calvin. Grand Rapids: Zondervan, 1967.

Woollcombe, K.J. „Originile biblice și dezvoltarea patristică a tipologiei”. Eseuri de tipologie. Ed. GWH Lampe și KJ Woollcombe.
Naperville, IL: A. R. Allenson, 1957. pp. 39-75.

Woudstra, Marten H. „Israelul și Biserica: un caz pentru continuitate”. În Continuitate și discontinuitate: Perspective asupra relației dintre
Vechiul și Noul Testament. Ed. Ioan S. Feinberg.

Westchester, IL: Crossway, 1988. pp. 221-38, 376-80.

Wright, Christopher JH Cunoașterea lui Isus prin Vechiul Testament: redescoperirea rădăcinilor credinței noastre. Downers Grove:
InterVarsity, 1992.

Wright, Nicholas Thomas. Noul Testament și poporul lui Dumnezeu.

Londra: SPCK, 1992.

Isus și biruința lui Dumnezeu. Londra: SPCK, 1996.

Zimmerli, Walther. „Promisiune și împlinire”. În Eseuri despre hermeneutica Vechiului Testament. Ed. claus
Westermann. Richmond: John Knox, 1963.

Pagini. 89-122.

INDEX AL SCRIPTURILOR
Geneză
2:18-25 37
3:15 141, 239, 245-48
6:9-8:22 320-25
11:1-9
345
12:1-9 264
12:3 17:9- 264
14 17:12- 44,232
14 271
18:2 79
157-58, 170
22:1 22:1- 161
19 292-318
22:2 270
22:18 136, 247
24 28:10- 253
22 263, 267, 270
32:22-32 35-36
37 345

Exod
3:1-12 170
3:2 142
13:21-22 263-64
15:22-25 158
15:22-27 325-28
17:8-16 328-32
20:2-3 264
20:8 274
20:10 271-72

Leviticul
11 149
18 345
18:24-30 264
19:8 264

numere
19 175, 332-37
19:1-10 73
27:16-21 169

Deuteronomul
6:4 177
6:5 264
26:1-11 264
26:1-15 345
26:12-15 267-68, 270

Iosua
2 258, 337-39
6 338-44

Judecătorii
6-8 273

1 Samuel
17 238-39

2 Samuel
5:1-12 251-52
7:16 245
7:21 156-57

2 Regi
5:1-27 43
Psalmii
1 265
2:7 138
17:3 130
22 93, 271
23 265
30 346
31:5 271
44:22-26 275-76
46 265
72 138, 346
78 193
84 239-40
98:9 271
109:8-14 275
137:8-9 275
137:9 87n.81, 101-2

Proverbe
8:22-36 268
15:29 16:3 271
23:4-5 30:8 346
265-66
Eclesiastul 266
11:7-12:8
12:1-8
276, 346
Isaia 7:11-17 240
7:14 7:14-16

243
40, 139-40
210
40:1-11 264
43:1-7 345
49:6 264
50:4-11 264, 270
51:4-8 264-65
52:10 * 143
52:13-53:12 203
53 209
61:1-4 242-43
63:1 137-38

Ieremia
31:31-34 134
31:33 216

Ezechiel
1:28 274
18:4 274

Daniel
7:9-14 64
7:13-14 203, 209
7:27 143

Osea
11:1 93

joel
2:31 242

Zaharia
9:9-10 244

Maleahi
4:1-6 345

Matei
1:1 59, 204
1:1-17 190
1:22-23 210, 243
2:4-6 210
5-7 219, 264
5:5 212
5:17 45
5:21 133
5:21-48 225
12:40-42 216-17
21:4-5 244
28:19-20 212

marcă
1:1-4 58-59
1:13 219
1:14-15 59
4:3-20 88
4:39 224

Luke
3:38 60, 204
4:16-30 55-56
4:18-21 194
4:21 209, 243
11:20 66
14:25-26 100, 184
24:25-27 56
24:44 56,60

Ioan
1:1-14 61
1:14 219
1:29, 36 219
3:14-15 217
3:16 313
5:39 56, 61, 140-41
5:46 61
6:49-51 217
14:2 66
14:9 49-50
19:33-36 219

Acte
2:14-34 57
3:11-26 57
4:12 12
8 57
13:16-41 57
17:1-11 57-58
romani
5:12-19 217-18
8:21 206
8:32 312
10:14-15 181
11:17 262
16:25-26 50

1 Corinteni
2:2 6
10:1-4 187
15 205-6
15:3-4 58

2 Corinteni
3:6 99, 128
3:15-16 52, 201

Galateni
3:29 212, 262
4:22-31 187

Efeseni
1:8-10 205
2:12-13 262

1 Timotei
3:16 50

2 Timotei
3:15-17 26

evrei
Cartea de 219-20
1:1-2 49

1 Petru
1:12 136
3:20-21 246

Revelatie
21:1 212

INDEX
SUBIECTULUI
Interpretare alegorică, 37, 70-90, 101-
3,104,112-13, 128,155, 158-59, 175-
76, 187-88, 236, 320, 325, 328 29,
332-33, 337-38
lista de echivalente alegorice, 89n.85
Alegorii, 88
Ambrozie, 98, 99
Fidei analogie. Vezi Regula credinței
Analogie, 220-22, 261-63 exemple de,
263-66, 310-11, 314, 323, 327, 331, 335,
341-42
Antropomorfism, 131
Cerere, 239, 248-49, 262, 280-81, 287,
291
Aquino, Toma, 106-7
Augustin, 99-103
Autor, intenție, 36, 95, 100, 106,
107,108,129,138, 140, 229-30, 233,
285. Vezi și Duhul Sfânt: intenția de

Barnaba, Epistola lui, 72-73

Biblia, unitate de, 31-32, 38, 44-53, 132
33, 167-68, 174-75
Predica biografică. Vezi Predicarea:
biografică
Bultmann, Rudolf, 21-22

Calvin, Ioan, 127-51

Cassian, Ioan, 103-5
Personaje, biblic, 297-98
Chiasma, 284, 300, 321n.2, 329n.5
Hristos. Vezi, de asemenea, Predicarea
lui Hristos ca înger al lui Yahweh,
142, 197
ca Dumnezeu, 196-97
 ca legătură între Testamente, 49
cincizeci
ca Logos în Vechiul Testament, 3, 54,
74, 79, 141-42, 171-72,174
ca promisiunea din Vechiul
Testament. Vezi Promisiune-
împlinire
ca slujitor al Domnului. Vezi
Servitorul
lui Iahve
ca Fiul Omului, 64, 209
Isus istoric, 202n.76
interpretarea Vechiului Testament,
202-3, 209, 216-17
predicarea de. Vezi Predicarea: a lui
Hristos
învierea lui, 196
Metoda hristocentrică, 227-77, 319-46
Interpretare hristologică. Vedea
Interpretare: hristologic
Hristos, 162, 176, 178, 228
Hrisostom, Ioan, 94-96, 309
Clement al Alexandriei, 81-82
Clement al Romei, 72, 337
Comentarii, 282, 286, 301
Nevoia congregațională. Vezi Nevoile de
ascultători
Context
canonic. Vezi Interpretare: ca nonical
cadru istoric. Vezi Interpretare ție:
istorică
literar, 130, 282-83, 295-96, 299-300
Continuitate între Vechiul Testament și
Noul Testament, 45, 48, 232, 263
Contrast, 134, 224-25, 271-72, 313, 331 centre în Hristos,
272
 exemple de, 273-76, 313, 325, 328, 332, 337, 343
Personalitate corporativă, 197-98, 246-48
Legământul harului, 48, 132-33
Creație-Toamnă-Răscumpărare-Nou
Creație, 194, 235. Vezi si
Istorie răscumpărătoare
Crezuri. Vezi Regula credinței
Crucea lui Hristos. Vezi predicarea lui Hristos:
cruce lui Isus

Decalog, 131, 271-72

Discontinuitate între Vechiul Testament și Noul
Testament, 23, 48, 224-25, 232

Interpretarea ortodoxă răsăriteană, 105, 254

Eisegesis. Vezi Interpretare: eisegesis

Figura(e) de stil, 91, 93, 115, 131, 229

Interpretare patrulă, 98-109
Împlinire. Vezi împlinirea progresivă; Promisiune-
împlinire
Simțul plin, 41, 233, 247, 252

Generalizare, 35, 161, 293-94

Genuri)
legea, 261, 264, 270, 273-74
narațiune, 238-39, 245-48, 260, 263
64, 269-70, 273, 284, 290, 296-97, 320-21
profeție, 242-44, 261, 264-65, 270, 274
psalmul, 239-40, 244, 261, 265, 270, 271, 274-76, 290
înțelepciunea, 240, 265, 271, 276
Greșeală de gen, 36, 88, 162
Gnosticism (gnostic), 18, 70
Poartă. Vezi Predica: scop; Text: obiectiv
Dumnezeu
Tatăl, 179-81
Duhul Sfânt, 181-82
Fiul, 196-97
suveranitatea, 127
Treime, 147, 181-82

Harnack, Adolf von, 20-21

Identificarea ascultătorului, 302, 304-5 Cercul
hermeneutic, 52, 136-37, 201 Principii hermeneutice, 77-
78, 113
20, 128-37, 228-34, 280-89
Context istoric. Vezi Interpretare: istoric
Metoda istorico-critică. Vedea
Interpretare: istorico-critic
Iisus istoric, 202n.76
Narațiune istorică. Vezi Gen: narațiune
Istoria mântuirii. Vezi Istoria mântuirii
Istoria revelației. Vezi Progresul în revelație
Spirit Sfant
intentia de, 107, 116n.21, 140
predicarea, 181-82
Omilia, 85, 147-48, 231

Identificare. Consultați Identificarea ascultătorului ție

Individualismul, 162
Intenția autorului. Vezi Autor: intention of
Interpretare
alegoric. Vezi Interpretare alegorică statie
anagogic. Vezi Interpretare: es chatologic
dincolo de literal, 131
canonic, 51, 136-37, 230-34, 288, 306-7
cristocentric, 51, 140-45, 232-34, 288, 307-13
hristologic, 111-26
Ortodocși Răsăriteni, 105, 254
eisegesis, 228, 252
eshatologic, 104, 235-37, 243-44, 248, 258
patru ori, 98-109
gramatical-istoric. Vezi Inter pretație: literal
istoric, 77.100-101.129-30, 138 39, 148-49, 228-30,
257, 265, 284 86, 300-302. Vezi și Interpret ție:
literal
istoric-critic, 17, 38, 62,165-66, 236, 240-41, 249
evrei, 186-89
literal, 80, 81, 83, 91, 93-94, 95, 101, 104, 105, 106,
130, 154, 188, 257
literal-profetic, 114-16
literar, 229, 284-85, 297-300. Vezi și Context: literar
mesianic, 55n.58
moralitate, 84-85, 104-5, 151
nevoie abordată, 229-30
izbăvitor-istoric, 230-34, 288, 307. Vezi, de asemenea,
Răscumpărător-progresiune istorică
romano-catolic, 45, 109n,168
spiritual, 80, 81, 83-85, 106, 152, 154-55, 156
teocentric, 137-49, 230, 232-34,
286, 302
triple, 84-87, 98
tropologic. Vezi Interpretare: morală
dublu, 81
tipologic. Vezi Tipologie
Irineu, 75-80
Israel și biserica, 221-22, 262-63
Iustin Martir, 73-75, 320, 328-29, 338

Istoria Regatului. Vezi Istoria mântuirii

Împărăția lui Dumnezeu, 12, 30, 66. Vezi și Interpretare:
eshatologic

Legea, a treia utilizare a, 133-34

Legea și Evanghelia, 21,116-19, 125-26

Lecționar, 16-17, 294

Logos. Vezi pe Hristos ca Logos Teme longitudinale, 176,
222-24, 266-68, 274
exemple de, 267-68, 311, 314, 323 24, 327-28, 331,
335-36, 342-43
Luther, Martin, 111-26

Marcion, 18-19, 24, 70-71

Epoca mesianica, 195-96
Miracole. Vezi Predicarea minunilor lui Hristos Isus
Moralizant(istic). Vezi Predicarea: moralistă

Narativ. Vezi Gen: narațiune

Nevoile ascultătorilor, 280-81, 285, 289,
291, 294, 315, 316
Noul Testament
nu un manual despre herma biblică
neutică, 189-91
folosirea Vechiului Testament, 50-51, 185
89, 203-25
Referințe ale Noului Testament, 50-51,170, 185, 233-34,
269-71, 274 exemple de, 269-71, 311-13, 314, 324, 328,
331-32, 336-37, 342-342-
Nicolae din Lyra, 105n.l61,107

Vechiul Testament
ca creștin, 25-26, 44-46
ca lege, 21,116-19, 125-26
ca necreștin, 37-40
ca deschis spre viitor, 46-47
as precreștin, 40-44
în legătură cu Noul Testament, 29-32, 37-39, 41-42,
46-53, 116-19, 132 36, 148-49, 166, 167-68, 174-75
beneficiile predicării lui Hristos din, 62-67
dificultăți în predicare, 22-25
interpretare din perspectiva Noului Testament, 183-85,
199-203
lipsa predicării din, 16-25 necesitatea predicării din,
15-32, 62-67
motive pentru predicare, 25-32
 respingerea, 18-22, 39, 163-64 învățături care nu sunt
în Noul Testament, 27-28
teocentric, 177
mărturie despre Hristos, 53-62, 78-79, 119 20, 135-36,
168
Stilul oral, 292
Origine' 82-87, 337

Împerecherea, 42-44 Philo, 80 Predicarea

biografice, 34-36, 281, 293 imitație de caracter, 34-
36,150-51, 161, 281, 292-93
Centrat pe Hristos. Vezi Predicarea lui Hristos
expozitiv, 231, 281-82, 290 centrat pe Dumnezeu, 36-
37, 145-48, 178-82 centrat pe om, 34-36 moralist, 36,
150-51, 161, 293 al apostolilor, 4-8, 56 -58.179, 183-
85 ale lui Hristos, 55-56, 180 ale scriitorilor
Evangheliei, 58-61 textual, 43 textual-tematic, 124
Trinitar, 181-82
Predicarea lui Hristos, 153-54, 182-83, 259 60, 276-77
pentru mântuire, 12-13
într-o cultură post-creștină, 13-15
întrupat, 53, 54
Crucea lui Isus, 5-6
Minunile lui Isus, 66
Persoana lui Isus, 8-9, 64-65
Învierea lui Isus, 6-7
Învățătura lui Isus, 9-10, 66-67
Lucrarea lui Isus, 9, 65-66
Împărăția lui Dumnezeu, 7-8
mandat, 11
sensul lui, 2-10
necesitate de, 1-15
motive pentru, 10-15
spre slava lui Dumnezeu, 179-81 Textul de predicare.
Vezi Presupoziții de text, 31, 236, 249 Îndeplinire
progresivă, 208, 212, 242 44
Progrese în istoria răscumpărătoare.
Vezi progresia mântuitoare-istoric
Progrese în revelație, 48, 76-77, 97,141, 266, 271, 313
Promisiune-împlinire, 142-44, 156-57, 206-12, 240-49
exemple de, 242-49, 312, 313
în Noul Testament, 209-12
în Vechiul Testament, 207-8
relevanța, 248-49
reguli, 242
Profeție. Vezi Gen: profeție Providence, 213, 249
Psalmii. Vezi Gen: psalm

Progresie mântuitor-istoric, 203-6, 234-40, 245, 271

exemple de, 237-40, 308, 313, 322
23, 326, 330, 334, 340-41 Istoria răscumpărătoare, 5-7, 26-
27, 47, 48, 99, 191-95, 234-36, 255, 262-63. Vezi și Creație-
Toamnă-Răscumpărare-Noua Creație
Centrat pe Dumnezeu, 236
progresie în, 48, 52, 76. Vezi si
Progresul izbăvitor-istoric Sionul
unitate de, 236, 262
Relația dintre Vechiul și Noul Testament. Vezi Vechiul Testament:
în legătură cu Noul Testament
Relevanță, 280-82, 287, 291
Repetiție, 284, 298-99, 304
Interpretare romano-catolică, 45, 109n.l68
Regula credinței, 78, 101, 182

Schleiermacher, Friedrich, 20
Simțul Scripturii. Vezi Interpretarea Sensus plenior. Vezi sensul
deplin

Predică
formular, 289-90, 315-16
gol, 289, 315
introducere, 316-17
model, 349
schiță, 290-91, 316-18 tema, 234, 288-89, 314-15
Slujitorul lui Yahweh, 65, 203, 209, 211, 264
Cântece de slugă, 65.198
Sola scriptura, 113-14, 127
Fiul omului, 64, 209
Spiritualizarea, 35, 36n.8. Vezi și Interpretare: spiritual
Spurgeon, Charles, 151-62, 309-10
Pași de la text la predică, 279-318, 347-48
Slujitor suferind. Vezi Slujitorul lui Yahweh
Simbol(ism), 257-59

Ai porunci. Vezi Decalog

Tertulian, 78, 325
text
gol, 287, 305
selecție, 160-61, 280-82
structura, 283-84, 296-97
tema, 286-87, 303-5
unitate, 281-82, 294-95
Temă. Vezi Predica: tema; Text: temă; Teme longitudinale
Teorie, 92

Teodor din Mopsuestia, 92-94

Interpretare triplă. Vedea
Interpretare: triplu
Tipuri) .
ca predictiv, 250-52
caracteristici ale, 255-57
Interpretare tipologică. Vedea
Tipologie
Tipologia, 97, 157-58,175, 253,
308
Tipologie, 90-98, 100, 126, 144-45, 146, 154-55, 157, 169-70, 187,
195, 212 20, 245, 249-61, 274
exemple de, 260-61, 309-10, 313,
323, 327, 330-31, 335, 336, 341
în Noul Testament, 217-20
în Vechiul Testament, 215-16
Isus 7 folosirea, 216-17
reguli, 257-60

Universalizarea. Vezi Generalizarea

Conciliul Vatican II. Vezi Roman Catho

lic interpretare
Vischer, Wilhelm, 163-76, 236, 332-33

Literatura de înțelepciune. Vezi Gen: wis

soare
Privire asupra lumii, 28, 31, 191-95, 235, 236.
Vezi și Regula credinței
1. Alte câteva detalii tehnice: Am urmat în general cel mai recent Manual de stil din
Chicago (1993). Oriunde am adăugat italice în citate, am indicat așa, cu excepția citatelor
biblice, unde este de la sine înțeles că am adăugat italice. Pentru a menține notele de subsol
scurte, dar funcționale, de obicei furnizez doar numele autorului, cuvântul (cuvintele) cheie din
titlu și paginile. Informații complete pot fi găsite în Bibliogra phy. În cazul în care un articol sau
o carte nu este selectat pentru Bibliografie, am furnizat informații complete în prima referință la
acest articol sau carte.

3. Reu, Omiletica, 57
 4. Hoekstra, Homiletiek, 172 (traducerea mea). Cf. Abraham Kuyper, citat de C,
Veenhof, Predik, 20 (traducerea mea), „Credincioșii cer pe bună dreptate ca fiecare predică să-
L prezinte pe Hristos”.

5. Spurgeon, Prelegeri către studenții mei,

194
6. Vezi, de asemenea, de exemplu, James Stewart, Heralds, 54, „Dacă nu suntem
hotărâți că în ev La fiecare predică Hristos urmează să fie predicat, ar fi mai bine să ne dăm
demisia sionează imediat și caută o altă vocație”. R. b. Kuiper, „Predicarea Scripturală”, 239,
„Predicarea cu adevărat Scripturală, prin urmare, nu poate decât să fie hristocentrică”.
Edmund Clowney, Preaching and Biblical Theology, 74, „Cel care vrea să predice Cuvântul
trebuie să predice pe Hristos”. Jay Adams, Preaching with Purpose, 152, „Predicați-L pe
Hristos în toată Scriptura turi: El este subiectul întregii Biblii. El e acolo. Până nu L-ai găsit în
partea ta de predicare, nu ești gata să predici”. David Larsen, Anatomy of Preaching, 163,
„Proclamatorul creștin, fie că predică din Vechiul Testament ment sau Noul, trebuie să-l
prezinte pe Hristos ca cadru suprem de referință”.

1. Grasso, Proclamând
6
7. Observați o confuzie similară în teologia sistematică. „Teologi la fel de diferiți
unul de altul precum Luther și Socinus, Karl Barth și Paul Tillich vorbesc despre Hristos în
centrul Scripturilor”, dar ceea ce înseamnă ei prin aceasta este diferit pentru fiecare. Robert D.
Preus, „A Response to the Unity of the Bible”, 677.

8. William Robinson, „Iisus Hristos este Iehova”, EvQ 5 (1933) 145. Cf. T. W.
Calloway, Christ in the Old Testament (New York: Loizeaux, 1950), de exemplu, cap. 1, „Ieho
vah' din Vechiul Testament, Hristosul Noului". De asemenea, Howard A. Hanke, Hristos și
Biserica în Vechiul Testament (Grand Rapids: Zondervan, 1957), de exemplu, p. 173, „În
Vechiul Testament, Domnul nostru a fost descoperit omului sub numele lui Hristos Iehova; în
Noul Testament, El S-a revelat pe Sine în numele lui Yahshua sau Hristos (Isus).”

9. Lischer, Teologia predicării, 73.

10. Dodd, Predicarea apostolică,
38-43.
11. Reu, Omiletica, 59
12. John Knox, capitole, 126
13. Stewart, Faith to Proclaim,
98
14. Knox, capitole, 109. Cf. Stewart, Faith to Proclaim, 111, „A cunoaște pe
Hristos” înseamnă aici ceea ce înseamnă în mod regulat la Pavel: referința principală nu este la
Isus din istorie, ci la Domnul înălțat, mereu prezent ... a predica „Hristos și pe El răstignit” este
cu tărie o kerygma Învierii”.

15.Stewart, Heralds,
89 de ani
16. J. Kahmann, Biblia, 82. Cf. Raymond Brown, Exegeza biblică, 141,
„Dacă cineva poate nu înțelegem corect învierea fără cruce, nu o putem înțelege crucea sau
învierea fără să-l înțeleagă pe Isus care a întins mâna să vindece bolnavii. ..care a vestit
binecuvântarea lui Dumnezeu celor săraci și asupriți”.

17. Desigur, proclama și aceste evenimente. Vezi, de exemplu, 1 Corinteni

15:12-20 și 2 Petru 1:16. „A fost anunțul unor fapte concrete ale istoriei, vestirea unor
evenimente reale, obiective. Principalul ei a fost: „Ceea ce am văzut și auzit vă declarăm.””
Stewart, Heralds, 62-64.

18. De exemplu, Pavel s-a mirat că i s-a dat harul „de a propovădui
neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos” (Efeseni 3:8).

19. Observați accentul (repetarea) lui Pavel în 1 Corinteni 15 despre „în

conformitate cu scripturile”.
20.Stewart, Heralds,
64 de ani
21. Vezi G. c. Berkouwer, Persoana lui Hristos, 101-
6.

22. „A nu ști cine este el înseamnă: a nu înțelege care este munca lui; și a
nu-și vedea opera în perspectiva corectă înseamnă a nu-i înțelege persoana. .. . Prin urmare,
revelația lui Dumnezeu luminează atât persoana, cât și lucrarea lui Hristos.” Berkouwer, ibid.,
105.

23. Poate ca reacție la teologia liberală și predicarea Evangheliei sociale

la începutul anilor 1900, cu accent aproape exclusiv pe învățătura lui Hristos. Vezi Meade Wil
liams, Princeton Theological Review 4 (1906) 191-95.

24. Citirea descrierii biblice ca prescripție biblică este o formă comună a

erorii de gen, adică citirea genului narațiunii istorice sau autobiografice ca și cum ar fi genul
legii sau îndemnului. Vezi Predicatorul meu modem, 17, 165.

25. Ioan 14:6; cf. Ioan 15:5; 17; Matei 11:27; 2 Corinteni 5:20-21; 2
Tim 2:5.

26. Vezi, de exemplu, Allan Harman, „No Other Name”, Theological Forum
24 (noiembrie 1996) 43-53.

27. Stott, Între două lumi, 154

29. Reu, Omiletica, 57.

31. Hull, „Chemat să predice”, 47-
48.
30. Stott, Între două lumi, 325.

34. Gleason L. Archer Jr., „O nouă privire asupra Vechiului Testament”, Decizie,
august 1972, p. 5.

36. Michael Duduit, „Nevoia Bisericii de predicare a Vechiului Testament”, p. 10.

35. Cf. Herbert Mayer, „The Old Testament in the Pulpit”, CTM 35 (1964) 603, „The
Lutheran Church—Missouri Synod dezvăluie o medie de patru sau cinci Tesuri Noi studii de
tament pentru fiecare text al Vechiului Testament”. Cf. John Stapert, Church Herald [Re
Biserica formată în America], 13 iulie 1979,9, „Marea majoritate a predicilor pe care le-am
auzit erau exclusiv sau aproape exclusiv din Noul Testament”.

37. McCurley, Proclamarea, 3. Prezentând câteva prelegeri în Norvegia în 19971, el a

fost surprins să descopere că biserica luterană din Norvegia nu a predicat cu adevărat din
Vechiul Testament până în anii 1980, când două pasaje din Vechiul Testament au fost plasate în
lecționarul lor.

42. Von Rad, „Gerhard von Rad über von Rad”, în Problente biblischer Theologie, ed.
H. W. Wolff (München, 1971), 660, citat în Rendtorff, Canon, 76.

40. Herbert F. Hahn, Vechiul Testament în cercetările moderne (Philadelphia: For

arbore, 1966), 10.
 41. Wellhausen, după cum este citat în Alfred Jepsen, „The Scientific Study of the Old
Testament ment”, în Eseuri despre hermeneutica Vechiului Testament, ed. Claus Westermann
(Richmond, VA John Knox, 1964), 247, sublinierea mea.
44.A. J. b. Higgins, Semnificația creștină a Vechiului Testament, 14
46. Este posibil ca Biserica să fi schimbat ordinea Bibliei ebraice din Tora-Profeți-Scrieri
în Tora-Scrieri-Profeți pentru a exprima această unitate a celor două Testamente subliniind că
Hristos este împlinirea profeției Vechiului Testament. Dar oamenii de știință nu sunt de acord
asupra acestui punct. Otto Eissfeldt, Vechiul Testament: o introducere, trad. Petru R. Ackroyd
(New York: Harper and Row, 1965), 570, susține că această schimbare a avut loc în „tradiția
reprezentată în LXX ... Aranjarea cărților de aici este clar determinată de principiul că există
mai întâi cărțile istorice care tratează trecutul, apoi scrierile poetice și didactice, înțelese ca fiind
într-un sens special cărți de edificare și instruire pentru viața contemporană, și scriere profetică
lucrurile îndreptate către viitor oferă sfârșitul.”

45. Despre dezbaterea privind dependența lui Marcion de gnosticism, vezi John Bright,
Authority, 62, n. 4.
47. Acest Sinod, ținut probabil la Roma, „a dat o listă completă a cărților canonice atât
ale VT, cât și ale NT (cunoscut și sub denumirea de „Decretul Gelasian”, deoarece a fost
reprodus de Gelasius în 495), care este identică cu lista. dat la Conciliul de la Trent”.
Dicționarul Oxford al Bisericii Creștine (ed. a treia; New York: Oxford University sity Press,
1997), 279.
48. Vezi, de exemplu, A. H. J. Gunneweg, Înțelegerea Vechiului Testament; Emil G.
Kraeling, Vechiul Testament de la Reforma; Foster McCurley, Proclamarea promisiunii; și
Alan Richardson, „k Vechiul Testament, propedeutica credinței creștine?”

50. Schleiermacher, The Christian Faith, 60-62, după cum este citat în McCurley,
Proclaiming the Promise, 9.

55. Harnack, Marcion: Das Evangeliunt vorn fremden Cott (1924), 221-22. Citat preluat
din Bright, Authority, 65.

53. Ibid., 148.

54. Ibid., 149.
56. Vezi Bright, Authority, 67-
75.
57. Vezi, de exemplu, Bernard Anderson în „Introducerea” sa în Vechiul Testament şi
credinţa creştină (New York: Harper & Row, 1963), 7; și în același volum, Carl Michaelson,
„Bultmann against Marcion”, 49-63.

58. Bultmann, „Semnificația”, 17. Cf. pp. 34-35: „Dacă ... Vechiul Testament este
preluat în proclamația Bisericii ca cuvânt al lui Dumnezeu, atunci condițiile inviolabile sunt: (1)
ca Vechiul Testament să fie folosit în sensul său original... ; (2) că Vechiul Testament este
adoptat numai în măsura în care este de fapt o promisiune – adică pregătirea pentru înțelegerea
creștină a existenței”. Cf. Friedrich Baumgartel, „Problema hermeneutică a Vechiului
Testament”, în Eseuri despre Hermeneutica Vechiului Testament, 135, „Pentru aceasta sub În
picioare, nu putem elimina faptul, derivat din studiul istoriei religiei, că Vechiul Testament este
un martor al unei religii necreștine . ..."

60. De exemplu, în august 1962, London Times a publicat o serie de scrisori

referitoare la citirea Vechiului Testament în închinarea publică. Dr. Leslie Weatherhead,
ministrul emerit al templului orașului din Londra, a scris: „Din nou și din nou, cineva ar dori să
se ridice în biserică după lecția Vechiului Testament și să spună: „Dragii mei prieteni, nu
acordați atenție prostiei irelevante care au tocmai ti s-a citit. Nu are nicio legătură cu religia
creștină.” Vezi Christianity Today, 28 septembrie 1962, p. 54.
61. Bright, Autoritate,
74.
62. Gowan,
Reclaiming, 6.

65. Marcion, după cum este relatat de Tertulian, Against Marcion, respectiv 2.18,
4.23 și 3.21, după cum este citat de Higgins, Christian Significance, 16.

66. Ibid., 4.16, după cum este citat de Higgins, Christian

Significance, 16.

67. Despre așa-zișii „psalmi imprecatori”, vezi pp. 274-75 de mai jos. Vezi, de
asemenea, Wal ter Kaiser, Etica Vechiului Testament, 292-97.

68. Bright, Authority, 77-78

69. McCurley, Proclaming, 5
70. Unele dintre aceste explicații au fost culese din Kaiser, Rediscovering, 26-32.

71. Deși Vechiul Testament conține o bogată comoară de adevăruri biblice (doc
trigon), ar trebui mai întâi să luăm în considerare istoria răscumpărătoare. Căci istoria
răscumpărătoare precede doctrinele biblice. Istoria răscumpărătoare, am putea spune, formează
fundamentul indispensabil mentiunea doctrinei biblice.

72. Vezi Albert M. Wolters, Creation Regained: Biblical Basis for a Reformational
Worldview (Grand Rapids: Eerdmans, 1985).

73. Duduit, „Nevoia Bisericii”, 12. Vezi şi Achtemeier, Preaching, 21-

26.
74. Bright, Regatul, 259
75. Bruce, Dezvoltarea Noului Testament, 22,
24.

76. Wilson, Tatăl nostru Abraham,

166
77. Wilson, ibid., 173, scrie: „Scripturile privesc atât umanitatea, cât și lumea în
termeni de unitate dinamică, nu în mod dualist. Dar, treptat, atitudinile nesănătoase și nebiblice
au devenit încorporate în gândirea creștină. În consecință, perspectiva Bisericii asupra
savurării plăcerilor materiale și fizice, și asupra afirmării bunătății căsătoriei și a familiei, s-a
distorsionat. ..." La pp. 182-90 Wilson se ocupă de viziunea occidentală despre credință ca
asentiment intelectual în loc de credincioșie sau încredere și individualism în prețul comunității.

78. Higgins, Semnificația creștină, 21. Cf. d. Moody Smith, „Unde vechile ceaiuri
tamentul este ignorat, o astfel de înțelegere a omului ca creatură, într-adevăr ca creatură
istorică și socială, dispare de obicei, iar Noul Testament este privit în mod greșit ca doar un
manual de evlavie și religie personală.” „Utilizarea Vechiului Testament”, 65. .

79. Raymond Van Leeuwen, „No Other Gods”, 42.

1. Walter Russell Bowie, Predicarea: de ce să predici, ce să predici, cum să

predici (Nashville: Abingdon, 1954), 99.

2. Willimon, Discurs deosebit,

13.

4.Vezi Sola Scriptura mea, 56-120, și Modern Preacher, 116-18,161-66, 216-17. Re

privind „identificarea” cu personajele biblice, vezi Predicatorul meu modern, 175-81.
 5.Roy E. Din Brand, Ghid pentru predicarea biografică (Nashville: Broadman, 1988),
23-24. Pentru o abordare similară, a se vedea, de exemplu, Paul R. House, „Ancient Allies in the
Culture Wars: Preaching the Former Prophets Today”, Faith & Mission 13/1 (toamna 1995) 24-
36. Pe p. 30, de exemplu, House afirmă: „Este sarcina predicatorului să facă aceste modele
pozitive și negative să pară reale pentru oamenii care au trăit mii de ani mai târziu”.

9.Vezi John Bright, Authority, 153-54, „Dacă tot ce putem face este să salvăm câteva
morale rătăcite din poveste ... am reusit numai sa tragem din ea ceva sa au Thor nu avea nicio
intenție să dea, pentru că pur și simplu nu era scopul lui să-l prezinte pe David sau pe Nathan ca
exemplu de urmat.”

10.Martin R. DeHaan, Portretele lui Hristos în Geneza (Grand Rapids: Zondervan,

1966), 32-33.

11.R. N. Whybray, „Teologia Vechiului Testament – O fiară inexistentă”, în Scrip tura:

Sens şi metodă, ed. Barry P. Thompson (Hull: Hull University Press, 1987), 172. Cf. Gunneweg,
Understanding, 222, „Este imposibil să dai o interpretare creștină mentiunea a ceva care nu
este creștin; Interpretarea creștină a ceva care nu este creștin este o pseudo-interpretare.
Interpretarea corectă se referă, mai degrabă, să lase VT să-și spună cuvântul și să-l interpreteze
și să-l înțeleagă în lumina pres. ent."

14. Cf. Merrill Unger, Principii, 156, „Poate că niciun factor nu este mai dăunător
asemenea expunere biblică în zilele noastre decât un eșec larg răspândit de a recunoaște că Bi

ble este o unitate, iar pentru a fi interpretat adecvat trebuie tratat ca atare. În multe cercuri,
această unitate este pierdută din vedere în tendința de a sublinia diversitatea conținutului
Bibliei”.

15. Leonard L. Thompson, „De la Tanakh la Vechiul Testament”, în Approaches to

Teaching Hebrew Bible as Literature in Translation (New York: Modern Language Associ ation,
1983), 52.
20. Ibid., 207
21. Ibid., 183-84
22. Ibid., 184
23. Ibid., 203. Cf. p.
200
24. Ibid., 206. Pentru o soluție similară, vezi Rudolf Bultmann, „Profeția și
împlinirea”. umplere”, în Eseuri despre Hemmieutica Vechiului Testament, ed. Claus
Westermann (Richmond: John Knox, 1963), 50-75, iar în același volum, Friedrich Baumgartel,
„The Hermeneutical Problem of the Old Testament”, 134-59.

25. Achtemeier, Predicarea, 56. Cf. Reu, Omiletica, 57, „A propovădui

singur Vechiul Testament ar fi o recădere deplorabilă la stadiul pregătirii precreștine”.

26. Achtemeier, „De la exegeză la proclamare”,

50.
27. Ibid. Cf.
Predicarea, 56
28. Achtemeier, Vechiul
Testament, 142
29. Ibid. Cf. Predicarea, 56-
59
30. Achtemeier, RevExp 72/4
(1975) 474
31. Cf. Achtemeier, Vechiul Testament, 146, „Până când nu înțelege pe
deplin lecția Vechiului Testament, nu poate să alăture ei un pasaj din Noul Testament. Și,
evident, va trebui să aducă același studiu asupra pericopei alese din Noul Testament pe care l-a
făcut pentru Vechiul.”

32. Cf. Oscar Cullmann, Christ and Time, 132, care, referindu-se la
Epistola lui Bar nabas, subliniază că „primii creștini în slujbele lor de cult citesc Vechiul
Testament și îl consideră canonul comunității creștine; astfel îl tratează în practică ca pe o carte
creștină ”.

33. Vezi p. 19 de
mai sus, nr. 47.
34. Confesiunea belgiană, art. 4 și 5. Cf. Berkouwer, Person of Christ, 117,
„Se poate reduce crezul bisericii cu privire la Scripturi în afirmația că nu este anacronism să
spui că Vechiul Testament este creștin”.

35. Constituție despre Revelația Divină, 4.14, așa cum este citat în Bruce,
New Testament Devel opțiunea, 12.
 36. William Cosser, Predicarea, 9. Pentru o revizuire fină a pozițiilor
actuale cu privire la aceasta este sue, vezi David L. Baker, Două Testamente, O Biblie: Un
studiu al unor soluții moderne la problema teologică a relației dintre Vechiul și Noul Testament.

37. Gunneweg, Înțelegerea,

219
39. Wright, Noul Testament, 217, 218. Cf. Bright, Authority, 199, „Este un nefinteos
ished Heilsgeschichte, un Heilsgeschichte care nu ajunge la Heil. .. . Se întoarce ultima pagină
[a Vechiului Testament] pentru a găsi Israelul încă într-o poziție de așteptare - pentru furia lui
Dumnezeu tură”. Cf. von Rad, Teologia Vechiului Testament, 2.319, „Vechiul Testament nu
poate fi citit decât ca o carte cu o așteptare din ce în ce mai mare”.

40. Ibid., 219. Cf. Shires, Finding, 31, „Atât evreii, cât și creștinii au recunoscut că,
deoarece Scripturile erau scrieri inspirate, profețiile lor neîmplinite cereau un fel de împlinire.
O.T. pretutindeni se uită către un viitor în care Dumnezeu va domni peste întreaga omenire și va
fi pace și fericire pe pământ. Există în Scripturile iudaice o incompletitudine inevitabil și un dor
profund pentru com Dumnezeu în putere și drept pentru a îndrepta relele și eșecurile omului.”
Cf. Toombs, bătrânul Tes tament, 27, „Văzut prin ochi creștini, Vechiul Testament este o carte
incompletă. Re turbător arată dincolo de sine spre ceva ce urmează să vină. Dorurile, speranțele
și aspirațiile sunt ridicate, dar nu sunt niciodată împlinite.”

38. Thompson, „Din Tanakh/' 52, 46 (vezi p. 40 mai sus).

41. Anderson, „Biblia ca poveste împărtășită”,
32, 33.
42. Despre continuitatea dintre vechiul și noul legământ în ceea ce privește ex presiune
în Ieremia 31, vezi Bernhard W. Anderson, „The New Covenant and the Old”, în Vechiul
Testament și credința creștină (New York: Harper & Row, 1963), 225-42.

43. De exemplu, Rom 12:1, „Prezentați-vă trupurile ca pe o jertfă vie, sfântă și plăcută
lui Dumnezeu ...

44. Vriezen, Schița teologiei Vechiului Testament,

123.
45. Ibid. Cf. Gustaf Wingren, Cuvânt viu, 57, „Unitatea Bibliei... depinde de faptul că
Hristos este Domnul. Hristos este Domnul viu care se ridică între cele două Legăminte, cele
două „Testamente”, împlinindu-l pe unul și punând temelia celuilalt.”

46. Vezi Herman Bavinck, Magnalia Dei: Onderwijzing in de Christelijke Religie naar
Cereformeerde Belijdenis (Kampen: Kok, 1909), 94.

47. Cf. Ioan 1:18: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Dumnezeu, singurul
Fiu, care este aproape de inima Tatălui, L-a făcut cunoscut.”

48. traducere alternativă NRSV; Numai traducere NIV.

 Vezi, de exemplu,
49.

Rom 1:4
50. Vezi Walter Kaiser, Redescoperirea, 168; Kaiser, Introducere, 216; și Klaas Runia,
CTJ 24 (1989) 305.

51. Mulți savanți creștini sunt de acord cu acest principiu hermeneutic. De exemplu,
Toombs, Vechiul Testament, 26, „Predicatorul trebuie să fie capabil să-și ia poziție direct în
credința Noului Testament, astfel încât, deși poate predica din Vechiul Testament, el nu va
predica niciodată Vechiul Testament, ci întotdeauna propriul lui gos creştin distinctiv pel." Cf.
Kuiper, „Predicarea Scripturii”, 228, „În noua dispensație niciun predicator nu poate fi
mulțumit să ocupe punctul de vedere al vechii. O predică despre un text din Vechiul Testament
trebuie să fie întotdeauna o predică din Noul Testament”. Cf. Clowney, Preaching, 75,
„Proclamarea creștină a unui text din Vechiul Testament nu este predicarea unui Vechi
Testament. predică”. Cf. de asemenea Carl Graesser, „Predicarea”, 529, „Vechiul Testament
caută pentru a ajunge la scopul venirii Împărăției lui Dumnezeu. Deoarece acea împărăție a
venit în Isus Hristos, Vechiul Testament poate fi predicat numai în lumina acelei împliniri modul
și completitatea evenimentului Noului Testament al lui Isus Hristos”.

52. Stek, CTJ 4/1 (1969) 47-48

53. Richard Hays, Ecouri , 124
54. Cf. Herbert Mayer, CTM 35 (1964) 607, „Vechiul Testament poate fi înțeles și
predicat hristologic în armonie cu propriile sale scopuri numai de către creștin. Numai acel om
care se uită la Vechiul Testament cu spatele la cruce și la mormânt [învierea, înălțarea și a doua
venire] poate aprecia ceea ce face și spune Dumnezeu”. Cuvintele dintre paranteze sunt
completări ale mele la viziunea restrânsă a lui Mayer (vezi capitolul 1). Cf. Kuyper, Scripture
Unbroken, 56, „Pentru a prezenta Vechiul în mod izolat mentiunea din Noul este de a risca de a
oferi o înțelegere trunchiată a credinței. ... Fiecare pasaj al Vechiului Testament trebuie adus
sub lumina Noului pentru corectare, îmbunătățire și extindere. ..."

55. Martin Kuske, Vechiul Testament, 67, referindu-se la Fragen der Schriftauslegung
im Alten Testament a lui von Rad (1938), 7 și urm.

56. Mays, Domnul Domnește, 99

57. Vezi p. 38 de mai

sus
 58. Gordon McConville, „Mesianic Interpretation,” 2, judecă, „Cursa modernă a
Vechiului Testament a fost în mare măsură informată de credința că tradiționalul Chris
interpretările mesianice ale pasajelor din Vechiul Testament au fost indeplinite din punct de
vedere exegetic fezabil.” Cartea pe care o introduce încearcă să aducă o schimbare temeinic
argumentată în modem bi ași împotriva interpretării mesianice. Vezi în special eseul excelent al
lui Iain Provan, „The Mesia in the Book of Kings”, în The Lord's Anointed: Interpretation of Old
Testa ment Texte mesianice, 67-85.

59. Clowney, „Preaching Christ”, 164, notează: „Expresia „începând cu Moise și toți
profeții” și folosirea verbului diermeneuo indică o interpretare rațională. ție. Isus nu a prezentat
un curs de „eisegesis”. „El a interpretat ceea ce spun Scripturile și a deschis mințile ucenicilor
Săi pentru a înțelege.”

60. Luca caracterizează, de asemenea, predicarea lui Apolo ca fiind „arătată prin
Scriptură „Iată că Mesia este Isus” (Fapte 18:28).

61. Până și Sinedriul, conform lui Luca, a fost uimit de predicarea îndrăzneață a lui
Petru și Ioan ca „oameni obișnuiți, neînvățați ... și-au dat seama că acești oameni fuseseră cu
Isus” (Faptele Apostolilor 4:13).

62. Ridderbos, Paul, 51 de ani. Acest citat este urmat de „(Rom. 1:17; 3:28; cf. ROM. 4;
Fată. 3:6 și urm.; 4:21 și urm.; 1 Cor. 10:1-10; ROM. 15:4; 1 Cor. 9:10; 2 Tim. 3:16 și
colab.).”

63. Ibid. Cf. ibid., „Această împlinire nu numai că a fost prezisă de profeți, ci înseamnă
execuția planului divin de mântuire pe care și-a propus-o în legătură cu cursul veacurilor și
sfârșitul timpurilor (Efes. 1:9,10; 3:11). Acesta este caracterul fundamental izbăvitor-istoric și
atotcuprinzător al predicării lui Pavel despre Hristos.”
 72. Cf. Martin Selman, „Misterele mesianice”, 283, „Isus atât împlinit, cât și ex a
răscolit ideile mesianice ale Vechiului Testament. A indeplinit toate calitatile asociate a mâncat
cu conducătorii unşi în Vechiul Testament. . . ." Cf. James Dunn, „Ideile mesianice și influența
lor asupra lui Isus al istoriei”.

70. Cf. Karl Barth, Church Dogmatics 1/2.72, „Scriitorii Noului Testament sunt ut în
întregime unanim în a vedea ... în istoria Israelului atestat în Canonul Vechiului Testament
punctul de legătură pentru proclamarea, doctrina și narațiunea lor despre Hristos; și invers,
văzând în proclamarea, doctrina și narațiunea lor despre Hristos adevărul istoriei lui Israel,
împlinirea Sfântului Scrip citit în sina. gogue.”

71. Cf. Brevard Childs, Biblical Theology, 480, „Convingerea copleșitoare a întregului
Noul Testament este că, în întruparea lui Isus Hristos, ambele linii de revelație din Vechiul
Testament, de „sus” și „de jos”, au fost unite în singurul Domn și "Salvator." Cf. William
Cosser, Preaching, 13, „Vechiul Testament este pregătirea, profeția și făgăduința, a căror
întrupare este realizarea și împlinirea”. Vezi blana acolo H. L. Ellison, Tlw Centrality of the
Messianic Idea for Vechiul Testament, și Donald Juel, Mesianic Exegesis, care susține că
creștinismul timpuriu a aplicat 2 Samuel 7, Psalmii 22, 69, 89 și 110, cântările Servitorului ale
lui Isaia și Daniel 7 la Isus pentru că aceste pasaje fuseseră deja înțelese ca fiind mesianice de
către interpreții evrei.

73. Un comitet interdenominațional a raportat Consiliului Mondial al Bisericilor în

1947: „În cele două Testamente, același Dumnezeu oferă aceeași mântuire prin același
Mântuitor”. Citat de Cosser, Preaching, 15. Cf. „Declarația de la Chicago despre hermeneutica
biblică”, 1982: „Persoana și lucrarea lui Isus Hristos sunt centrul cauza întregii Biblii. Negăm
că orice metodă de interpretare care respinge sau ob strică, centrarea pe Hristos a Bibliei este
corectă”.

74. Vezi, de exemplu, Clowney, „Predicarea lui Hristos din toate Scripturile”, 183,
„Când Vechiul Testament este interpretat în lumina propriei sale structuri de făgăduință și când
acea promisiune este văzută ca împlinită în Isus Hristos, atunci semnificația Bătrânul Testa
mentul poate fi predicat în profunzime teologică și în putere practică. Predica care nu se
concentrează pe Hristos va pierde întotdeauna dimensiunea profunzimii din revelațiile Vechiului
Testament ție.”

75. Berkouwer, Persoana lui

Hristos, 139
77. Von Rad, „Interpretarea tipologică a Vechiului Testament”, 39.
76. Ibid., 152. Vriezen, Outline, 9, afirmă: „Oficiul mesianic al lui Hristos nu poate fi
condamnat mărturisit și menținut fără Vechiul Testament”.

78. Bruce C. Mesteacăn, ce cere Domnul? The Old Testament Call to Social
Witness (Philadelphia: Westminster, 1985), 110.

79. Cf. Bright, Regatul, 201, „Acesta a fost titlul pe care i l-a aplicat
[Iisus]. „sine mai des decât oricare altul”. În mod ciudat, Norman Perrin, Rediscovering the
Teaching of Jesus (Londra, 1967), 198, susține că „Isus nu ar fi putut vorbi despre venirea
Fiului Omului”, probabil pentru că acest titlu nu a fost găsit în iudaismul contemporan. F. F.
Bruce, Time Is Fulfilled, 27 de ani, afirmă că criteriul disimilarității, pe care Perrin îl susține,
„ar trebui să fie un argument puternic pentru autenticitatea denumirii „Fiul Omului””.

80. Bright, Autoritate,

204
81. LaSor, „Mesia”, 90-91.
82. Burghardt, Predicarea: arta și meșteșugul, 143. Pentru explicații cu
privire la titlurile lui Isus din perspectiva Vechiului Testament, a se vedea William Barclay,
Jesus As They Saw Him: New Testament Interpretation of Jesus (New York: Harper & Row,
1962); Leopold Sabourin, Biblia și Hristos, 110-26; și F. E Bruce, „Promisiune și împlinire”,
38-50.

83. Bright, Regatul,

267
1. .1 am preluat cele mai multe dintre aceste paralele din Leopold Sabourin, Bible and
Christ, 121-22.

85. Cf. Anders Nygren, Semnificație, 26, „Noul Testament este necesar pentru a ascunde
cel mai profund sens al Vechiului Testament; dar este la fel de necesar ca lucrarea lui
Dumnezeu în Hristos să fie văzută în lumina Vechiului Testament, pentru ca sensul ei cel mai
profund să fie înțeles. Este greu de înțeles cum ar fi putut fi eficientă predicarea morții lui
Hristos pe cruce dacă nu ar fi luat în considerare declarația din Vechiul Testament. slujitorul
suferind a fost disponibil (Isaia 53).”

86. Wright, Cunoașterea lui Isus, 108. Cf. McKenzie, „Semnificația Vechiului
Testament ment pentru credința creștină în romano-catolicismul”, 108, „Noul Testament îl
prezintă pe Isus ca plinătatea lui Israel. ... Rezultă ... că cineva nu-L cunoaște prea bine pe Isus
Hristos dacă nu cunoaște Israelul.”

1. Larry Chouinard, „Istorie”, 196

2. Aceste exemple se găsesc în Tertulian, Against Marcion. Ele sunt citate de A. J. b.
Higgins, Christian Significance, 16 ani, care i-a luat de la Hamack, Marcion. Das Evangelium
vom fremden Gott (ed. a doua, 1924), 89 și urm.

3. De asemenea, Marcion a respins o mare parte din Noul Testament. Am acceptat doar
Gos-ul pel lui Luca și cele zece scrisori ale lui Pavel (excluzând Pastorale și Evrei). Dar chiar și
această rămășiță a Noului Testament a trebuit să fie curățată. Marcion a început prin
eliminarea narațiunilor despre nașterea lui Luca, probabil pentru că Hristos nu ar fi putut avea
un corp material (docetism) și a început Evanghelia combinând Luca 3:1 și 4:31, „În cele cinci
al zecelea an al domniei împăratului Tiberiu, a coborât la Capernaum, o cetate din Galileea. ..."
Apoi, desigur, Marcion a trebuit să șteargă toate referințele la Vechiul Testa ment — o sarcină
dificilă deoarece Noul Testament este saturat cu Vechiul.

4. Bromiley, „Părinții Bisericii”, 212

5. Dockery, interpretare biblică, 157
6. Chouinard, „History”, 196-97, citându-l pe J. N. S. Alexander, „Interpretarea
Scripturii în perioada ante-nicenă”, Int 12 (1958) 273. Epistola lui Barnaba ar fi o excepție
clară.

7. Edwards, „Istoria predicării”, 188.

8. F. W. Farrar, History, 166-67, notează că „alegoria era deja o metodă familiară în
rândul evreilor și, așa cum o adoptaseră alexandrinii pentru a găsi la Moise o anticipare a
filozofiei grecești, la fel și Părinții Apostolici, înainte de formarea depline. Canonului Noului
Testament, au fost împinși către acesta pentru a face din Vechiul Testament un martor imediat
pentru adevărul creștin”.

9. 1 Clem 12:7-8. Există foarte puține lucruri despre Hristos în această scrisoare. În
schimb, în Helle moda nistică, personajele Vechiului Testament, numite „exemple antice” (5:1),
sunt pre Trimis ca exemple de virtuți de imitat și de vicii de evitat.

10. Pentru documentare, vezi Farrar, History, 166, n. 4. Pentru mai multe discuții
despre interpretarea lui Rahab, vezi pp. 337-44 de mai jos.

11.Cullmann, Hristos și timpul,

132.
12. Bam 8:1-5, trad. James A. Kleist, Scriitori creștini antici, nr. 6 (Westmin ster, MD:
Newman, 1948). În 9:8-9, autorul reușește chiar să găsească crucea lui Hristos în numărul de
slujitori ai lui Avraam consemnat în Geneza 14:14. El scrie: „Se spune: Atul Avraam a
circumcis optsprezece trei sute de oameni din casa lui ... Observați că mai întâi scrie „zece și
opt”, apoi, într-o frază separată, „trei sute”. În ceea ce privește „zece și opt 7 : „zece” = I,
„opt” = H. Iată-l pe IESUS. Dar din moment ce Crucea, prefigurată cu un T, urma să fie sursa
harului, ea adaugă „trei sute”. Prin urmare, arată spre Isus în două scrisori și spre Cruce într-
una. Cel care a pus în noi darul întărit al învățăturii Sale, înțelege bine. Nimeni nu a primit de la
mine o explicație mai sigură; dar știu că ai dreptul la asta"

14. W. H. c. Frend, S.J.T. 26 (1973)

139
15. Rowan Greer, „Biblia creștină”, 146. Cf. Frend, SJT 26 (1973) 144, „Întregul Vechi
Testament a fost astfel pus sub contribuție pentru a dovedi că Isus a fost Lună. siah și că a
împlinit până la ultimul detaliu ceea ce fusese prezis despre Mesia”.

13. Dockery, „Interpretarea Noului Testament”, 43. Cf. Stanley N. Gundry, „Typology”,
234, „Aceasta a fost metoda lui Justin în Dialogul său cu Trypho. Dacă Vechiul Testament era o
carte despre Hristos, tipologia era un mijloc de descoperire și interacțiune pretinzând acest
fapt.”

16. Justin, Dialogue, 126, citat de Greer, ibid. Greer a adăugat „probabilele aluzii
scripturale”.

17. Vezi Greer, „Christian Bible”, 147, cu referiri la Dialogue, 61-62 și 126-27.

18. Hanson, „Exegeza biblică”, 415.

19. Greer, „Christian Bible”, 148, citând Dialogue, 138. Despre Noe și potop, vezi în
continuare pp. 320-25 mai jos.

20. Greer, ibid. Despre „copacul care a îndulcit apele amare ale Marah”, vezi blană
apoi pp. 325-28 de mai jos.

21. Ibid., respectiv Exod 17:8-16, Dialog, 90, 111, și Num 21:4-9, Dialogue, 91. Pentru
mai multe exemple, vezi J. L. Koole, Overname, 111-13. Pentru mai multe discuții despre „Moise
ridicând mâinile în lupta cu Amalek”, vezi pp. 328-32 de mai jos.

24. Cf. Greer, „Christian Bible”, 172, „Capitolele 42-85 din Demonstrația predicării
apostolice, de exemplu, includ majoritatea profețiilor și tipurilor care pot fi găsite în Dialogul
lui Iustin cu Trifon”.

26. Irineu, Împotriva ereziilor, 4.26.1. Traducere în Karlfried Froelich, Biblical In

interpretare, 44-45.

28. Greer, „Christian Bible”, 166-67, cu referiri la Against Heresies, 4.6.6-7 și 3.11.8.
Cf. Brevard Childs, Biblical Theology, 31, „Centrul pentru Irineu a fost biblicul accentul calm
că ordinea lui Dumnezeu pentru mântuire sa extins de la creație până la împlinirea ei în Hristos,
pe măsură ce Dumnezeu s-a făcut cunoscut treptat în creație, lege și profet ecy prin Logosul
divin. „Scriptura creștină a adus mărturie despre Isus Hristos ca fiu și mântuitor al lui
Dumnezeu care a fost de la început cu Dumnezeu și pe deplin activ de-a lungul întregii istorii
(4.20.1 și urm.).”

27. Cf. LA. H. J. Gunneweg, 175, „Teologul antignostic Irineu a elaborat această
concepție [a istoriei mântuirii] ... în cartea sa „An Demasking and Refuting”. a ceea ce se
numește greșit Cunoaștere.' În opinia sa, unul și același Dumnezeu a lucrat în negura vremurilor
și apoi mai ales în istoria lui Israel, înainte de a se revela pe deplin și universal în Hristos. Privit
în această lumină, Vechiul Testa mentalitatea nu mai este doar preludiul Noului; este
consemnarea scrisă a unei istorii a mântuirii care se desfășoară în etape și se extinde pe o
perioadă lungă. Potrivit lui Irineu, se trece de la o etapă la alta, de la legământ la legământ, de
la Adam la Noe, la Moise și apoi la noul legământ al lui Hristos, în care Cuvântul (Logos)
devine vizibil”.

33. Irineu, Împotriva ereziilor, 1.8.1, „Ei [valentienienii] nesocotesc ordinea și

legătura dintre Scripturi și, în măsura în care se află în ele, dezmembră și distrug adevărul”.

34. Ibid., 1.9.4, „De asemenea, cel care păstrează de neschimbat în inima lui regula
adevărului pe care a primit-o prin botez, va recunoaște fără îndoială numele, cele dintâi.
presiuni și pilde luate din Scripturi, dar în niciun caz nu vor fi recunoscute limitează folosirea
blasfemia pe care o fac acești oameni. .. . Dar când are re păstrând fiecare dintre expresiile
citate în poziţia ei potrivită, şi a potrivit-o cu corpul adevărului, el va scoate la iveală şi se va
dovedi a fi fără nicio bază, o înfăptuire a acestor eretici” (subliniază).

35. Cf. ibid., 1.10.1. „Biserica ... a primit de la apostoli și dispoziția lor dezvăluie
această credință: [Ea crede] într-un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului, al
pământului, al mării și al tuturor lucrurilor care sunt în ele; și într-unul Hristos Isus, Fiul lui
Dumnezeu, care S-a întrupat pentru mântuirea noastră; și în Duhul Sfânt. . .Cf. Dovada
predicării apostolice, 3, „Regula credinței” și 6, „Cele trei articole ale credinței”.

36. Dockery, „Interpretarea Noului Testament”, 43.

30. Wood, Principiile interpretării biblice, 29. Cf. Irineu, Împotriva ereziilor, 2.28.3:
„Toată Scriptura, care ne-a fost dată de Dumnezeu, va fi găsită de către noi. perfect consistent;
iar pildele se vor armoniza cu acele pasaje care sunt per perfect simplu; iar acele afirmații al
căror sens este clar, vor servi la explicarea pildelor. ... "

31. Ibid., 31. Cf. Irineu, Împotriva ereziilor, 3.12.9: „Dovezile [a lucrurilor cuprinse] în
Scripturi nu pot fi arătate decât din Scripturi. sine.”

32. Cf. ibid., 29, „Ireneu protestează cel mai viguros împotriva ereticilor care re mințit
pe aplicarea atomistă a textelor izolate pentru a susține opiniile lor greșite și fundamental
nebiblice.”

37. R. Q. c. Hanson, „Biblical Exegesis”, 427, referindu-se la Irineu, Against Her esies,
caps. 39-41.

38. Ibid., citând De Pudicitia al lui Tertulian, 9.22. Cf. Robert Daly, „Hermeneutics”,
139, „Tertullian a permis alegoria numai atunci când sensul literal s-a dovedit a fi lipsit de sens
sau inacceptabil; el a refuzat să o permită atunci când un pasaj părea a fi real din punct de
vedere istoric. . . . Figura (care aproximează definiția modernă a tipologiei) a fost metoda
preferată de interpretare spirituală a lui Tertulian.” Cf. J. H. Waszink, „Principiile și metodele
de exegeză ale lui Tertulian”, în Literatura creștină timpurie și intelectul clasic Tradiţia tuală,
ed. William R. Schoedel și Robert L. Wilken (Paris: Beauchesne, 1979), 28, „El [Tertullian]
insistă că, ori de câte ori se presupune că textul conține o parabolă sau o alegorie, trebuie să
rămânem la tertium comparationis și să nu căutați un inter alegoric. pretarea fiecărui detaliu
care adesea doar împodobește sau completează metafora. ..

39. Cf. Childs, Biblical Theology, 31, „Prin utilizarea „tipurilor” (4.14.3) și a profeției
(4.10.1), Irineu a căutat să demonstreze că cele două legăminte erau de aceeași substanță și ale
unui singur autor divin (4.9.1). )."
40. Irineu, Dovada predicării apostolice, 44.
41. Ibid., 45. Observați aluzia la interpretarea alegorică standard a unui copac fiind un
simbol al crucii lui Isus.
 43. Anthony Thiselton, New Horizons, 155, afirmă că interpretarea alegorică „apare
deoarece Irineu crede că fiecare parte a scripturii are semnificație și indică în cele din urmă
către Hristos sau slujește Evangheliei”.

47. Thiselton, New Horizons, 156, observă: „Apelul său la centralitatea lui Hristos ca
principiu sau cheie hermeneutică, împreună cu preocuparea sa cu privire la întregimea
Scripturii, anticipează două dintre preocupările fundamentale ale lui Luther și ale
reformatorilor. Lucrarea sa, concluzionează Skevington Wood, duce la principiul reformei al
scrip turii i se permite să fie „propriul interpret”.

49. Breck, Putere, 50,

51

52. William Klein, Craig Blomberg și Robert Hubbard, Introducere, 34

 53. Clement „a stabilit câteva principii de interpretare, și anume că: (1) nu Este literal
adevărat adevărat, ceea ce este nedemn de Dumnezeu; (2) nu poate fi acceptată nicio
interpretare care să contrazică Biblia ca întreg și (3) sensul literal este menit să excite inter este
în înțelegerea sensului mai profund.” Vezi Dan McCartney și Charles Clayton, Let the Reader,
87, cu referiri la Stromateis, 6.15.126 și 7.16.96.

54. Clement, Miscellanies, 6.15, citat de Walter Kaiser și Moisés Silva, In introducere,
218. Vezi p. 219 pentru un citat din Stromata lui Clement 6124.5-6 (sic), „Al cea mai mare parte
a întregii Scripturi este exprimată în enigme”.

61. Origen, Primii Principii, 4.1.6, „Înainte de venirea lui Hristos nu era cu totul posibil
să se arate dovezi evidente ale inspirației divine a Scripturilor antice; în timp ce venirea Lui i-a
determinat pe cei care bănuiau legea și profeții să nu fie dezamăgiți. Am ajuns, la convingerea
clară că au fost compuse cu ajutorul harului ceresc”.

65. Greer, „Christian Bible”, 180, notează că „el pregătește scena pentru mai multe
compli teorii despre simțurile Scripturii, dar singura distincție care contează cu adevărat pentru
el este cea dintre literă și spirit.”
 69. M. F. Wiles, „Originea”, 468. Cf. Comentariul lui Origen în omilia despre potop:
„Să încercăm să unim o a treia interpretare celor două precedente. Prima, cea istorică, este
însăși temelia celorlalte două. Al doilea, misticul, este mai înalt și mai nobil. Vom încerca să
adăugăm o a treia, morala.” Omilii despre Geneza, 2.6; 36.18-25, după cum este citat în Jean
Daniélou, From Shadows, 110.

68. Thiselton, New Horizons, 171. Cf. p. 168: „Karen Torjesen interpretează
preocuparea lui Origen nu ca una filozofică sau cvasi-gnostică, ci ca o preocupare pastorală cu
privire la efectele cititorului textelor biblice”. Edwards, „History”, 189, citește, de asemenea,
nivelurile de semnificație ale lui Origen drept „aplicație”: „Metodele sale de aplicare [a lui
Origen] le-a numit morale și mistice. Simțul moral a căutat sensul pasajului pentru suflet, iar
simțul mistic a căutat ce însemna pasajul în ceea ce privește Hristos și biserică”.

71. Origine, Comentariu, bk. 3, citat în Roland Murphy, CBQ 43 (1981) 511. Cf. ȘI. c.
Blackman, Biblical Interpretation, 98, „De multe ori în comentariile sale ele manifestă o
insensibilitate curioasă la sensul simplu”.

74. Edwards, „Istorie”, 189. Cf. ibid., „A trecut prin pericopă pentru a se vedea pe sine
însuși la un moment dat, explicând-o la propriu și apoi aplicând-o vieților oamenilor”.

78. Lucas Grollenberg, Bible, 63-64, citând Origen din Sources Chrctiennes: Origine,
Homélies sur I'Exode (Paris, 1947) 334. Vezi pp. 61-62 pentru alegorica lui Origen în
interpretare aplicată la Exodul 2.
80. Citat în Grollenberg, Bible, 64
81. Arthur Wainwright, Beyond, 87, cu referiri la Origen, In lib. Jesu Nave
Corn. 3,4-5; 6,3-7,7 (PC 12.839-42; 854-63). Origen folosește și interpretarea alegorică pentru
a rezolva „pasaje cu probleme”. De exemplu, Ps 137:9 declară: „Fericiți vor fi cei care vă vor
lua pe micuții voștri [din Babilon] și îi vor izbi de stâncă!” Origen comentează: „Sugarii
Babilonului, care înseamnă „confuzie”, sunt gândurile confuze cauzate de rău, care tocmai au
fost implantate și cresc în suflet. Omul care le apucă, astfel încât să le rupă capetele prin
fermitatea și soliditatea Cuvântului, lovește pruncii Babilonului împotriva stâncii.” Împotriva lui
Celsus, 7.22, citat de McCartney și Clayton, Let the Reader, 89.

82. Daly, „Hermeneutica/' 140

83. Cf. Ramm, protestant, 29 de ani, „Ei chiar au subliniat adevărurile
Evangheliei în fanteziile lor. Dacă nu ar fi făcut asta, ar fi devenit sectari”. Folosirea metodei
alegorice în gnosticism a condus într-adevăr la „sectarism”.

84. Cullmann, Hristos și timpul, 133. Cf. Thiselton, New Horizons, 171-72,

„Dar în cele din urmă, după cum concluzionează și Duncan Ferguson, Părinții Antiocheni au
avut dreptate în afirmația lor că Origen și ceilalți alexandrini nu au reușit să obțină o soluție
adecvată. înțelegerea istorică a extinderii temporale a scopurilor divine în cuvânt și faptă în
Scriptură.” Cf. John Breck, Puterea, 64, „Pericolul real al metodei alegorice, în măsura în care
a depășit limitele istorice ale tipologiei, era transformarea economiei divine din Heilsgeschichte
în mitologie”.

85. Cercetătorii au descoperit o listă de echivalente alegorice datând din

secolul al VII-lea d.Hr., cunoscută acum ca Papyrus Michigan Inventory 3718. Froelich, Bibli
cal Interpretation, 19, sugerează că conținuturile „reflectează tradiția școlară îndelungată.
Listele de acest fel s-ar putea să fi fost în mâinile predicatorilor sau profesorilor”. Câteva
mostre din traducerea lui Froelich, ibid., 79-81, vor fi instructive pentru a vedea cum astfel de
liste ar putea fi folosite ca ajutor pentru predicarea lui Hristos din Vechiul Testament. „(Prov.
10:1) Un fiu înțelept face un tată bucuros, dar un fiu nebun este o întristare pentru mama sa.
Fiul înțelept este Pavel; tatăl, Mântuitorul; nebunul, Iuda; mama, biserica. ... (Prov. 14:7)
Armele cunoașterii sunt buzele înțelepte. Armele sunt apostolii; buzele, Hristoase; înțelept,
evangheliile ... (Prov. 15:7) Buzele celor înțelepți sunt dedicate percepției. Buzele sunt profeții;
înțelepții, apostolii; percepție, Hristoase ... (Prov. 16:26) Omul se tulbură în munca lui și își
alungă pierzanie. Omul este Hristos; ostenelile, necazurile pe care le-a suferit; pierzanie, fara...
.."
 86. R. K. Harrison, BSac 146 (1989) 369. Unii autori contemporani par să
creadă că omiletica poate permite alegorizarea în timp ce exegeza nu poate. De exemplu, G.
Lampe, „Exegeza tipologică”, Th 51 (1953) 206, „Alegoria pură ... poate fi edificatoare ing, și
poate fi un loc pentru ea în omiletică, dar nu are nicio valoare pentru exege sonore soră.” Cf.
Edwards, „History”, 190.1 nu se poate gândi la niciun motiv posibil pentru care ar trebui al

scăzut în predicarea biblică ceea ce este considerat reprobabil în exegeza biblică, dar mă pot
gândi la multe motive pentru care alegorizarea nu ar trebui folosită în predicarea biblică.

87. Cf. Blackman, Biblical Interpretation, 101, „Originea nu este imună

față de criticile comune ale alegoriei, că deschide o ușă prea largă fanteziei; se îndepărtează de
terenul plat al comentariului sobre și se lansează în imaginație, o pantă prea alunecare. pentru
a permite o întoarcere în siguranță.”

88. Dockery, interpretare biblică,

94.

89. g. W. H. Lampe, Th 51 (1953) 206-7, oferă câteva exemple și

comentarii: „În astfel de alegorism, cititorul este lăsat la mila oricărui exeget individual cu
suficient ingeniozitate științifică de a construi și rezolva puzzle-uri artificiale. Interpretarea este
în întregime subiectivă și individualistă, controlată nici de tradiția ecleziastică, nici de niciun fel
de canoane de exegeză.”

90. Ramm, protestant,

30 de ani.
91. De exemplu, Isaia 11:11-12, 15-16; 43:16-21; 48:20-21; 51:9-11;
52:11-12; Ieremia 16:14-15.

92. Woollcombe, Eseuri de tipologie, 40. Cf. Lampe în același volum, p. 31,
„Alegoria diferă radical de tipul tipologiei care se bazează pe percepția reală a împlinirii
istorice. Motivul pentru această mare diferență este pur și simplu că totul Goy nu ține cont de
istorie.” Cf. Goppelt, Typos, 50, „Nu am reușit să găsim nicio urmă a unei interpretări
tipologice a Scripturii în Philo. Acesta nu este un accident astfel de. ... Scriptura pentru el nu
este deloc o înregistrare a istoriei răscumpărătoare. În schimb, îl vede ca pe un manual pentru o
filozofie a vieții”.

93. Breck, Power, 74-

75.

98. Robert Kepple, WTJ 39 (1976-77) 241, citându-l pe Theodore din Theodori lui
Swete, 1.73-74. Pentru textul complet al lui Theodore, vezi Froelich, Biblical Interpretation, 95-
103.

99. Enid Mellor, „Vechiul Testament”, 191. Cf. Maurice Wiles, „Theodore of
Mopsuestia”, 497.

100. Cf. Blackman, Biblical Interpretation, 104, „El s-a străduit să stabilească scopul și
metoda fiecărui scriitor și utilizarea (limbajul) caracteristică. A fost minuțios și acut la punctele
de gramatică și punctuație și chiar la lecturi îndoielnice.”

102. Traducerea mea a citatului din S. Greijdanus, Schriftbeginselen ter

Schriftx/erklaring (Kampen: Kok, 1946), 168: „Omnes psalmos iudaice ad Zorobabelem et
Ezechiam retulit, tribus ad Dominus reiectis”.
103. Blackman, Biblical Interpretation, 103

106. McCartney și Clayton, Let the Reader, 90. Potrivit lui Breck, Power, 54, Theodore
„a susținut că cel mai înalt sens al Scripturii era sensul revelat de tipologie” – cu referiri la Joel
(PG 66.232) și lonam Praef. (PG 66.317 urm.).

107. Breck, putere, 82. În al treilea punct, Breck poate citi propriile sale presupoziții
ortodoxe răsăritene înapoi în Theodore. Cf. ibid., „Astfel, simțul spiritual este văzut ca fiind
încorporat în sensul literal, iar evenimentul istoric însuși devine expresia vizibilă a unei realități
sau adevăr cerești”. Despre istoricul și ty-ul lui Theodore interpretare pologică, vezi și Greer,
„Christian Bible”, 181-83.

109. Chrysostom, Omilia în Geneză (PG 53.109), după cum este citat în Jack Rogers și
Donald McKim, Authority, 20. Cf. Chrysostom, Interpretatio in Isaam 5.3, citat în Dockery,
Biblical Interpretation, 117: „Noi nu suntem stăpâni peste regulile de interpretare dar trebuie să
urmărească interpretarea Scripturii despre sine și, în acest fel, să folosească metoda alegorică. .
. . Aceasta este peste tot o regulă în Scriptură: când vrea să alegorizeze, spune interpretarea
alegoriei, astfel încât pasajul să nu fie în „interpretat superficial sau să fie întâmpinat de dorința
nedisciplinată a celor cărora le place alegorizarea de a rătăci și de a fi duși în toate direcțiile”.
Apoi se referă la Ezechiel 17 ca un exemplu de alegorie biblică.

110. Chrysostom, Epistola către Galateni, 4 (PG 61.662), după cum este citat în Rogers
și McKim, Authority, 21.

108. Mellor, „Vechiul Testament”,

191.
111. Hrisostom, Galateni, 10.675A, citat în Thiselton, New Horizons, 172

112.Thiselton, ibid.,
173.
113.Rogers și McKim, Autoritate,
21 de ani.
114. Hrisostom, corn De Poenitentia. 6 (PG 49.320), citat în Georges Barrois, Fața lui
Hristos, 43.

115. Hrisostom, Predici din Epistola către Filipeni, nr. 10, MPG 62.257, citat în Leslie
Barnard, Studia Theologica 36 (1982) 2.

116. Hrisostom, Omilia 14.8, după cum este citat în Paul Wilson, Concise History,
43.

117. Vezi capitolele 5 și 6 de mai

jos.
118. Ioan A. Broadus, Prelegeri despre istoria predicării, 74.
119. Geoffrey Bromiley, „Părinții Bisericii”, 215, cu referire la Diodore, Pref. as în
Psalmi.

120. Goppelt, greșeli

de tipar f 6
121. Ramm, protestant,
50 de ani

122. ibid
123. Aceste exemple sunt preluate de la M. b. Van't Veer, „Christologische”, 139.
Rețineți că Iosif, în umilirea și înălțarea sa, este într-adevăr un tip al lui Hristos, care, prin
umilirea și înălțarea sa, ar aduce și binecuvântări asupra națiunilor. Obiecția aici este de a face
o analogie între detaliul fântânii și mormântul lui Chris.

126. Vezi McCartney și Clayton, Let the Reader, 90.

125. Stanley N. Gundry,
„Tipologie”, 235.
127. Vezi R. Q. c. Hanson, „Exegeza Biblică” 446.
128. Vezi Gunneweg,
Understanding, 41.

132. Leroy Nixon, John Calvin, 20

de ani
133. James Preus, Din umbră, 10
134. Rodney Petersen,
„Continuitate”, 23

138. Augustin, Enarratio în Ps 96:2, după cum este citat în B. J. Oosterhoff, Om de

Schriften, 78 (traducerea mea).

142. Ibid., 3.27.38. Augustin continuă: „Persoana care examinează ut-ul divin Desigur,
teranțele trebuie să facă tot posibilul pentru a ajunge la intenția scriitorului prin care Duhul
Sfânt a produs acea parte a scripturii; el poate ajunge la acel sens sau poate scoate din cuvinte
un alt sens care nu contravine credinței, noi aducând dovezile oricărui alt pasaj al rostirilor
divine”.

143. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 13.21, „Nu există nicio interdicție împotriva unui
astfel de exege sis, cu condiția să credem și în adevărul poveștii ca o înregistrare fidelă a
istoriei fapt concret.” Cf. ibid., 15.26, „Dar criticul meu trebuie să sugereze o altă interpretare
care nu este în contradicție cu Regula credinței”.

141. Augustin, De Doctritw, 2.5.6, „Scopul cititorilor săi este pur și simplu să afle
gândurile și dorințele celor de care a fost scrisă și, prin ei, voia lui Dumnezeu, pe care credem
că acești oameni au urmat-o așa cum au vorbit." Vezi ibid., 2,9.14 pentru rolul important al
interpretării literale: „În pasaje de scriere clar exprimate tură se pot găsi toate lucrurile care
privesc credința și viața morală (și anume speranța și iubirea ...). Apoi ... ar trebui să trecem la
explorarea și analiza pasajelor obscure, luând exemple din părțile cele mai evidente pentru a
ilumina expresii obscure și folosind dovezile pasajelor incontestabile pentru a elimina
incertitudinea ambiguității. cele ale noastre.” Cf. ibid., 2.6.8, „Practic nimic nu este dezgropat
din aceste obscurități care nu pot fi găsite destul de clar exprimate în altă parte”.

144. Ibid., De Doctrina, 3.10.14 (sublinierea mea). Cf. 1.36.40; 1.40.44.

145. Augustin, Enarratio în Ps 136, 21 (PL 37.1773-4), așa cum este parafrazat în
Arthur Wainwright, Beyond, 60. Pentru Origine, vezi p. 87, nr. 81 de mai sus.

Augustin, Cetatea lui

146.

Dumnezeu, 13.21
147. Augustin, ibid., 15.26. Vezi Farrar, History of Interpretation, 238, pentru alte foste
ample. De exemplu, „Dacă Psalmistul [3:5] spune: „M-am culcat, m-am culcat și am înviat”,
Augustin întreabă dacă cineva poate fi atât de nesimțit ... încât să presupună că „profetul” ar fi
a făcut o afirmație atât de banală, cu excepția cazului în care somnul intenționat ar fi fost
Moartea și trezirea Învierea lui Hristos!” Cf. Oosterhoff, Om de Schriften, 85-86.

149. Ibid., 553

150. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 16.2. În mod interesant, Augustin
continuă: „Totuși nu trebuie să presupunem că tot ceea ce este înregistrat are o anumită
semnificație; dar acele lucruri care nu au o semnificație proprie sunt împletite de dragul
lucrurilor care sunt semnificative... Doar coardele din harpe și alte instrumente muzicale sunt
cele care pro produce sunete melodioase; dar pentru ca ei să poată face așa, există și alte părți
ale instrumentului ment care nu sunt într-adevăr lovite de cei care cântă, ci sunt legate de
coardele care sunt bătute și produce note muzicale. Așadar, în această istorie profetică sunt
relatate unele lucruri care nu au nicio semnificație, dar sunt, parcă, cadrul de care sunt atașate
lucrurile semnificative.”

148. Bonner, „Augustine”, 552. Cu toate acestea, în chiar cartea pe

care o citează Bonner, Cetatea lui Dumnezeu, 16.2, Augustin afirmă despre fiii lui Noe: „Sem,
din care Hristos s-a născut în trup, înseamnă „numit”. Și ce are un nume mai mare decât
Hristos ... Nu este și în casele lui Hristos, adică în biserici, că locuiește „lărgirea” națiunilor?
Căci Iafet înseamnă mărire.' Și Ham (adică fierbinte) . . . ce vrea să spună decât tribul
ereticilor, fierbinți de duh, nu de răbdare, ci de nerăbdare. ..." Când Sem și Iafet acoperă
goliciunea tatălui lor, „veșmântul semnifică sacramentul, spatele lor amintirile lucrurilor
trecute: pentru că biserica celebrează patima lui Hristos ca tot gata realizat.” Augustin admite
cu ușurință: „Nu toți vor accepta interpretarea noastră cu aceeași încredere, dar toți sunt siguri
că aceste lucruri nu au fost nici făcute, nici înregistrate fără a prefigura evenimentele viitoare și
că ele vor fi reluate. adus doar lui Hristos și bisericii Sale, care este orașul lui Dumnezeu,
proclamată încă de la începutul istoriei omenirii prin figuri pe care le vedem acum pretutindeni
plin”. Vezi și citatul din n. 147 de mai sus.

151. Augustin, „On the Profit of Believing”, Seventeen Treatises, 582,

„Alegoria desemnează înțelegerea lucrurilor spuse la figurat. . . . Analogia demonstrează
congruența Vechiului și Noului Testament, iar etiologia explică cauzele lucrurilor spuse și
făcute.” Vezi James Preus, Din Sltadow, 21, n. 26, pentru explicația lui Augustin națiunea celor
patru simțuri: istorie, alegorie, analogie și etiologie.

152. Augustin, Geneza conform sensului literal , 1.1, după cum este
citat în Rogers și McKim, Authority, 33.

153. Cassian, Conlationes, 14.c.8, după cum este citat în

Preus, From Shadow, 21.

154. Vezi Preus, Din

umbră, 21.
155. Citate din Cassian, oferite de Preus, ibid., 21-22. Mai târziu,
Rabanus Maurus (d. 856) a afirmat acest patru sens ca fiind autoritar.

156. Hebert, Autoritate, 269. În Evul Mediu cele patru simțuri au fost
introduse în poezia latină în mai multe versiuni. Dockery, Biblical Interpretation, 159, notează
că Niche las of Lyra (1265-1349) „a rezumat această teorie hermeneutică medievală într-o rimă
mult citată”:

157. Broadus, History of Preaching, 91, „Predicarea creștină a acestor

secole timpurii a culminat cu Hrisostom și Augustin și apoi a încetat brusc și cu totul să mai
arate orice putere remarcabilă”.

158. Cf. Edwards, „History” , 195, „Singurele materiale noi omiletice

create în timpul perioadei nu au fost noi predici, ci colecții de predici patristice numite omiliare
de către savanții de mai târziu... În timp ce unii clerici ar putea citi una dintre aceste omilii
congregației lor în ziua potrivită, alții le-ar folosi ca surse de partener. rialuri pentru predici de
compoziție proprie”.

159. Vezi, de exemplu, Georges Florovsky, „Revelation and

Interpretation” (1951) și Bi ble, Biserica, Tradiția: O viziune ortodoxă orientală (1972);
Georges A. Barrois, Fața lui Hristos în Vechiul Testament (1974); și John Breck, Puterea
cuvântului ( 1986 ).

160. Barrois, Fața lui Hristos, 42. Cf. LA. Berkeley Mickelsen,
Interpretare, 36 de ani, „Din 600 până în 1200 d.Hr., alegoria a avut o influență reală asupra
minții teolo-ului medieval. gigani. Au circulat culegeri de interpretări alegorice. Acestea au
arătat câte semnificații ar putea avea un cuvânt. De exemplu, cuvântul „mare” ar putea însemna
o adunare de apă, Scriptura, epoca prezentă, inima omului, viața activă, păgână sau bap
„tism”.
 161. De exemplu, Hugo din St. Victor (1096-1141), Andrei de Sf. Victor
(cca. 1110 41) și, după Toma d'Aquino, Nicolae din Lyra (1270-1340).

162. Aquinas, Summa, 1.1.10, după cum este citat în

Hebert, Authority, 268-69.

163. Aquinas, așa cum este rezumat de Rodney Petersen,

„Continuity”, 26.

164. Scott Hendrix, Int 37

(1983) 232
165. Cf. Childs, „Sensus Literalis”, 82: „Accentul lui Augustin asupra
conținutului unui pasaj scriptural în contextul poruncii iubirii care determină nivelul de
interpretare, fie că este literal sau figurat, a fost înlocuit cu un concept static de trei niveluri de
înțeles vag legate. se găsesc în toată Scriptura, alegoric, tropologic și anagogic. Când această
înțelegere a fost apoi unită cu ele mai devreme din Origen, denigrarea implicită a sensului
literal al Scripturii a devenit în evitabil.”

166. Mai devreme am observat că interpretarea alegorică nu era

neapărat nebiblică, deoarece a fost practicată în cadrul „regulii credinței”, adică interpretările
alegorice au fost adesea folosite pentru a răspândi adevăruri biblice chiar și în timpul
interpretării greșite a textelor (vezi p. 88, n. 83 de mai sus). Despre Augustin, Hebert, Au thority,
278, spune „că autoritatea acestor interpretări alegorice nu se bazează pe textele în sine, ci pe
adevărurile pe care ele le ilustrează ... Erau aceste adevăruri, în funcție de tradiția Credinței și,
deci, de sensul general al Scripturii, pe care Părinții căutau să-l transmită cititorilor lor, în ceea
ce era pentru ei o formă atrăgătoare”. Deși această observație merită, ea nu ameliorează, ci
confirmă defectul grav al interpretării alegorice, și anume că transformă mesajul textului în
altceva decât ceea ce a vrut autorul să transmită. Ca atare, inter alegoric pretației îi lipsește
integritatea și cel puțin autoritatea textuală . Și, în mod omiletic, ne întrebăm de ce un
predicator nu ar alege un text de predicare care să-și facă punctul de vedere direct, mai degrabă
decât alegoric.

167. Bright, Autoritate, 91. Cf. p. 95, „Dar dacă Vechiul Testament
poate fi propovăduit în biserică doar ignorând sensul său clar și grăbindu-se să predice un sens
„mai creștin”, ce motiv există pentru a predica din el? Jocul a fost pierdut pentru Marcion.”

168. Deși vom continua să desfășurăm evoluții în protestantism în

capitolul următor, discuțiile despre interpretarea biblică au continuat, desigur, în estul sau
ortodoxia (vezi n. 159 mai sus) și în romano-catolicism. Biserica Romano-Catolică vorbește
astăzi despre două sensuri: sensul literal și cel spiritual. Enciclica Divino Afflante, 10 octombrie
1943, declara: „Este ... datoria exegetului să descopere nu numai sensul propriu sau „literal” al
cuvintelor în care scriitorul sacru ţinute şi exprimate, dar şi semnificaţia lor spirituală, cu
condiţia de a fi a stabilit că un astfel de sens le-a fost dat de Dumnezeu.. .. Acest simț spiritual. ..
intenționat și rânduit de Dumnezeu însuși, trebuie arătat și explicat de Catho lic comentatori cu
sârguinţa pe care o cere demnitatea cuvântului lui Dumnezeu; dar trebuie să aibă grijă cu
scrupulozitate să nu propună alte înțelesuri metaforice ca și cum ar fi sensul autentic al Sfintei
Scripturi”. Citat în Hebert, Autor itate, 264. Cel mai recent document oficial, Interpretarea
Bibliei în Biserică, pro indus de Comisia Biblică Pontificală în 1993, nu doar avertizează
împotriva alegorului interpretări ice, dar stabilește cu fermitate prioritatea sensului literal:
„Deși există o distincție între cele două simțuri, simțul spiritual nu poate fi niciodată desprins de
legătura sa cu sensul literal. Acesta din urmă rămâne fundamentul indispensabil. Altfel nu s-ar
putea vorbi de „împlinirea” Scripturii. .. . Simțul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările
subiective care decurg din imaginație sau speculații intelectuale. Sensul spiritual rezultă din
punerea textului în raport cu fapte reale care nu-i sunt străine evenimentul pascal, în toată
bogăția sa inepuizabilă, care constituie vârful intervenției divine în istoria Israelului, în folosul
întregii omeniri. " J. L. Houlden, Interpretarea Bibliei în Biserică, 55 . Întregul document poate
fi găsit în cartea lui Houlden .

1. Wood, Principiile lui Luther,

7
2. Luther, WA 54.185-87, după cum este tradus în Wood, ibid., 7-8.

4. Luther, WA 42.173, după cum este tradus în McCartney și Clayton, Let the
Reader, 93.

5. Luther citat în Rogers și McKim, Authority, 85, cu referire la LW 1.283.

6. Luther, LW 1-3, Prelegeri despre Geneza, comentarii despre Geneza 3:15-20,

așa cum este citat în Kai ser şi Silva, Introducere, 224-25.

3. Preus, Shadow, 227

7. Luther, WA 47.173.25, după cum este tradus în E Baue, LuthQ 9 (1995) 414. Cf.
LW 1.232-33.

8. Luther, WA 31.592.16, O scurtă, dar clară expunere a Cântării Cântărilor, ca

trans. scris în Bomkamm, Luther și Vechiul Testament, 92.

9. Luther, WA 18.1588, după cum este tradus în McCartney și Clayton, Let the
Reader, 93.

10. Luther, WA 7.97, după cum este tradus în Wood, Luther's

Principles, 21.

11. Luther, Works, Holman Edition, 3.334, după cum este citat în
Wood, ibid.

12. Luther, Martin Luthers sammtliche Schriften (Sf. Louis), 20.856, după
cum este tradus în Wood, ibid.
13. Luther, L.W. 9.21
14. Klaas Runia, CTJ 19/2 (1984)
134
15. Cf. McCartney și Clayton, Let the Reader, 93, „Deoarece ezoterismul
tuturor interpretarea gorică nu a mai fost primară, Biblia a devenit accesibilă gândirii obișnuite
și astfel Luther a văzut sensul Bibliei ca fiind simplu și clar.”

16. Luther spune: „Aici în toată simplitatea ... expunem sensul istoric, care
este autentic și adevărat. Pentru că aceasta trebuie făcută mai ales în interpretarea Sfintei
Scripturi tură, pentru a scoate din ea un sens cert și simplu”. Luther, WA 47.172.40, așa cum
este tradus în Baue, LuthQ 9 (1995) 414. Cf. LW 1.230. Pentru elemente de conti nuitate între
exegeza medievală și cea a reformei, vezi Richard Muller, „Biblical Inter pretarea,” 8-13.

17. Luther, WA 14.560.14, după cum este tradus în Heinrich Bornkamm,

Luther and the Old Testament, 91. Cf. LW 9.24.

18. Luther, On the Bondage of the Will, 221, citat de Runia, CTJ 19/2
(1984) 135. Cf. Bornkamm, Luther și Vechiul Testament, 95.

21. McCartney și Clayton, Let the Reader, 94. Cf. Muller, Post-Reforma, 2.489-90,
„Problema întâlnită de Lefevre — care este, simplu spus, problema Lemnul de a găsi
semnificația bisericească și doctrinară a unui text israelit antic și, în același timp, afirmă un
singur sens literal - nu a fost limitat la mass-media târzie. eval şi exegeză umanistă. Este o
problemă în centrul exegezei Re forme." Cf. Bright, Authority, 83, „Atât Luther, cât și Calvin . . .
El a insistat în principiu că Scriptura are un singur sens, sensul simplu sau literal. Dar prin
aceasta ei nu au înțeles exact ceea ce ar însemna majoritatea exegeților modem (care insistă
asupra aceluiași lucru).... Nu este adevăratul autor al Scripturii Duhul Sfânt? Sensul simplu al
unui text include, prin urmare, sensul intenționat de Duhul Sfânt, sensul profetic (sensus literalis
propheticus), sensul său în lumina Scripturii ca întreg (adică, Scriptura este propriul ei
interpret).

19. James S. Preus, Harvard Theological Review 60 (1967) 146-47. Cf.

Preus, Shadow, 144, „Luther nu aplică termenul „spiritual” la sensul hristologic; de fapt, el
evită termenii „literal” și „spiritual” atunci când se ocupă de descrierea mai multor simțuri
scripturale. Scrisoarea și spiritul sunt văzute de el ca o problemă diferită. Termenii pe care îi
folosește Luther, într-un mod oarecum particular, sunt historicus și propheticus”.

20. Wood, Principiile lui Luther,

34
22. Luther, WA 10.1a, 181-82, după cum a fost tradus de Runia, CTJ 19/2
(1984) 128. Cf. lu acolo, LW 30.19 (WA 12.275.5), după cum este citat în Bornkamm, Luther in
Mid-Career, 231, „Cartile lui Moise și profeții sunt, de asemenea, Evanghelie, deoarece ei au
proclamat și descris dinainte ceea ce apostolii au predicat sau scris mai târziu. despre Hristos”.

23. Wood, Principiile lui Luther,

23.
25. Luther, „Prefață la Vechiul Testament”, par. 4, LW 35.236-37, citat în Baker, Tivo
Testaments, 51. Cf. Dezbaterea lui Luther cu Emser, care a interpretat cuvintele lui Pavel din 2
Corinteni 3:6, „Scrisoarea ucide, dar Duhul dă viață”, așa cum sensul literal ucide, dar sensul
spiritual dă viață. Luther observă: „În acel pasaj Sf. Pavel nu scrie nici măcar un pic despre
aceste două simțuri, ci declară că există două feluri de predicare sau min istrie. Unul este cel al
Vechiului Testament, celălalt cel al Noului Testament. Vechiul Testament predică litera, Noul
Testament duhul. .. . Acestea sunt, deci, cele două ministere. Preoții, predicatorii și slujitorii
Vechiului Testament nu se ocupă cu nimic altceva decât cu legea lui Dumnezeu; ei nu au încă
nicio proclamare deschisă a spiritului și a harului. Dar în Noul Testament toată predicarea este
a harului și a spiritului dat nouă prin Hristos. Căci predicarea Noului Testament nu este altceva
decât o ofertă prezentarea lui Hristos tuturor oamenilor din mila curată a lui Dumnezeu. ..."
Luther, „Răspunsul la supracreștin”, 156-157.

24. Childs, Teologia biblică, 45.

26. Luther, WA 6:80 p.m.; 24,10; și 24.15, așa cum este tradus în Kurt Aland, ExpT 69
(1957-58) 69.

28. Ibid., 98
29.
ed. Kerr, p. 219.
Wood, EvQ 21 (1949), 119, citând din Predicile lui Martin Luther,

30. Celelalte trei sunt: a treia, „lucrarea de a omorî pe bătrân, ca în

Romani 5,6 şi 7”; în al patrulea rând, „lucrările de dragoste faţă de aproapele”; și „în al
cincilea și ultimul loc, ar trebui să vestim legea și lucrările ei, nu pentru creștini, ci pentru cei
grosolan și necredincioși”. Luther, LW 40.82-83.

31. Meuser, Luther,

23 de ani
33. Luther, „Prefață”, WA, Deutsche Bibel, 7.384, așa cum este tradus în Kurt
Aland, ExpT 69 (1957-58) 48.

34. Luther, Despre robia voinței, WA 18.666.23. Cf. Luther, Table Talk, 1534,
Martin Luthers Werke, Tischreden (Weimar, 1912-21), 3.302.12 (nr. 3391a): „Îmi displace
Cartea Esterei și cea a lui II Macabei, pentru că ei iudaizează prea mult și conțin multă
obraznicie păgână”.

35. Luther, respectiv WA 11.223; Romerbrief, ed. J. Ficker, 240; WA 3.643; Opere,
Ediția Holman, 2.432; și WA 10.576, așa cum a fost tradus și citat în Wood, Luther's Principle
pls, 33.

36. Luther, Kirchen Post., Ioan 1:1-2, WA 10/2.181.15, după cum este tradus în
Barth, Church Dogmatics, 1/2.14.77.

37.Preus, Shadow,
145.
38. Luther, WA 55/1.6.25f., după cum este tradus în
Preus, ibid.
39. Bomkamm, Luther în mijlocul carierei, 229 și
232.
40. Meuser, Luther, 24
de ani.
41. Ibid., 18-19
42. Luther, citat de Meuser, ibid., 17. Cf. Declarația lui Luther citată în Reu,
Omiletica, 61, „Toate predicile noastre au acest scop, ca tu și noi să credem că Hristos este
singurul Mântuitor și nădejdea lumii, Păstorul și Episcopul sufletelor noastre; căci întreaga
Evanghelie arată către Hristos. , la fel ca martorul Sf. Ioan (Ioan 1:8, 29). De aceea noi nu
atragem oamenii la noi, ci îi conducem la Hristos, care este calea, adevărul și viața.”

43. Luther, citat de Meuser, ibid., referindu-se și la WA 10/3.361. Cf. ibid., 24-25,
pentru o predică de Ziua Înălțării Domnului din 1534: „Credința în Hristos ar trebui
propovăduită, indiferent ce s-ar întâmpla. Aș prefera să aud oamenii spunându-mi că predic
prea dulce ... decât să nu predic deloc credința în Hristos, pentru că atunci nu ar fi nici un
ajutor pentru frica, frică. conștiințe înedite. ... Prin urmare, aș dori ca mesajul credinței în
Hristos să nu fie uitat, ci să fie cunoscut în general. Este un mesaj atât de dulce, plin de bucurie,
mângâiere, milă și har.”

44. Luther, Sermon on Luca 2:1-2, WA 10/2.81.8, după cum este citat în Barth,
Church Dog nuanțe, 1/2.14.77.

45. Foster McCurley, „Confessional”, 234. Cf. Bomkamm, Luther și bătrânul Tes
tament, 101-14.

46. McCurley, „Confessional”, 234.

47. Ibid., 234-35

49. James Preus, „Vechiul Testament Promissio”, 146.
48. Luther, „Prefață la Psalmi”, LW 35.254.
50. Ibid., n. 5
52. Ibid., respectiv 156 și 153

54. Luther, LW 17.220-21, după cum este citat în John L. Thompson, Studia Bíblica et
Theologica 12 (1982) 62. Cf. Meuser, Luther, 73, „Învierea este la fel de mult pro nobis, pentru
noi, ca și răstignirea. ... El ne ia moartea asupra lui și ne dă viață”.

55. Luther, Tractatus de libértate Christiana, citat în Schubert Ogden, Point, xiii.

56. Meuser, Luther, 46-47. Cf. ibid., 47, „Luther a insistat să găsească Sinnmitte, inima
textului. Acea inimă, acel Kern sau sâmbure, trebuie să-l salveze pe predicator să nu se piardă
în detalii. .. . Scopul principal al unei predici este să fie atât de clar în mintea predicatorului,
încât să controleze tot ceea ce se spune”.

57. De exemplu, Luther, WA 2,120.8-121.14, interpretează Ps 3:5, „Mă trezesc din nou,
căci Domnul mă sprijină”, la fel ca Augustin ca referindu-se la învierea lui Hristos. În ceea ce
privește ultimii săi ani, Muller, Post-Reforma, 2.490, afirmă că „Luther a păstrat acest em faza
pe o lectură hristologică a Vechiului Testament ... așa cum s-a arătat în prelegerile sale despre
Geneza.”

58. Bomkamm, Luther și Vechiul Testament, 263 și 262. Cf. Farrar, History, 333, „Când
Luther citește doctrinele Treimii și Întrupării și Justificarea prin credință . . . în pasaje scrise cu
mai mult de o mie de ani înainte de era creștină. .. , el adoptă o metodă ireală care a fost
respinsă cu un mileniu mai devreme de o perspectivă mai clară și de înțelepciunea mai
imparțială a Școlii din Antiohia.”

61. David Holwerda, Isus și Israel, 145. Rețineți că Luther sugerează, de asemenea, că
ar trebui să păstrăm legea morală, nu pentru că este în Vechiul Testament, ci pentru că este o
lege a creației (vezi p. 117 mai sus). Cf. W. Eichrodt, Teologia Vechiului Testament, 1.94, „Cu
mult înainte de a exista vreo acțiune umană ca răspuns, această iubire [a lui Dumnezeu] a ales
poporul. pleacă în posesia propriei lui Dumnezeu și le-a dat legea ca un semn al poziției lor
speciale ție de favoare. A respecta legea devine astfel răspunsul iubirii omului la actul divin al
alegerii.”

59. Luther, WA 16.363-93, după cum este rezumat de McCartney și Clayton, Let the
Reader, 95-96.

60. Pentru diferitele sensuri ale folosirii de către Pavel a „lege” și „evanghelie”, vezi
Andrew Bandstra, „Legea și Evanghelia”, 18-21.
62. Lischer, Teologia predicării, 61.
63. Bornkamm, Luther și Vechiul Testament, 95. Vezi pp. 92-95 pentru
multe ex - ampie datate și comentariul (p. 94): „Aceste date arată că Luther a folosit alegoria în
toate perioadele vieții sale. Bineînțeles că a devenit mai precaut în utilizarea lui pe măsură ce
timpul trecea. Există o pauză ascuțită și definitivă după 1525.”

64. Dockery, GTJ 4/2 (1983) 193. Respingerea tipologiei de către Luther
poate fi cu legat de ideile sale despre istorie și prezența lui Hristos în Vechiul Testament ca
Dumnezeu etern. Vezi Bornkamm, Luther și Vechiul Testament, 200-207 și 258-60.

65. Conform calculelor lui Parker, Calvin's Old Testament Commentaries,

9-10, între 1549 și 1564 Calvin a ținut peste două mii de predici din Vechiul Testament.

66. Cf. Leroy Nixon, John Calvin, 76 de ani, „Adevărul principal în

predicarea lui Calvin este suveranitatea lui Dumnezeu”. Cf. McCartney și Clayton, Let the
Reader, 97, „În loc de fo blestemând chestiunea destul de restrânsă a îndreptățirii prin credință,
Calvin a luat ca punct de vedere interpretativ grila mult mai mare a slavei lui Dumnezeu și a fost
capabil să susțină adună mult mai ușor șirul de învățături biblice.”

67. Rogers și McKim, Authority, 114-15. Cf. David Puckett, Exegeza lui
Calvin, 105, „Calvin a fost de acord cu Theodore. Procedând astfel, el s-a plasat în opoziție cu o
mare parte din tradiția exegetică creștină”.

68. Calvin, CR 9.835, după cum este citat în Rogers și McKim,

Authority, 114.

69. Calvin, Comm. 2 Corinteni 3:6, după cum este tradus în Puckett,
Calvin's Exegesis, 107. Cf. CO 50,40-41.

70. Calvin, Comm. Gen 2:8 (CO 23.37), după cum este citat în Puckett, ibid.
Vezi și Comm. Geneza 6:14.

71. Kraus, Int 31 (1977) 8-18.

73. Kraus, ibid., cu referiri la Luther, WA 44.93, și Calvin, CR 59.33. În doctoratul său.
disertație „L’École de Dieu: Pedagogy and Method in Calvin’s Interpretation of Deuteronomy”
(Grand Rapids: Calvin Seminary [photocopy], 1998), 89, Raymond Blacketer face un bun
argument pentru a considera concizia ca „un stil retoric și o metodă de expunerea; nu este un
mod de exegeză”.
 72. Calvin, CR 38.403, după cum este citat în Kraus, ibid., 13. Cf. Richard Gamble, CTJ
23 (1988) 189.

75. Calvin, Epistolele lui Paul apostolul către romani și către tesaloniceni, 1.4, după
cum este citat în Dockery, „Interpretarea Noului Testament”, 48.

76. Puckett, Exegeza lui Calvin, 33-35. Cf. T. H. L. Parker, Comentariile Vechiului
Testament ale lui Calvin, 81.

79. Kraus, Int 31 (1977) 14, cu referiri respectiv la CR 59.466 et passim; CR 59,231;
60.206; şi CR 59.497 la Ps 50:5; CR 59.760 la Ps 81:2 și urm. Vezi Puckett, Cal Exegeza lui vin,
67-72, pentru alte exemple.

77. Calvin, Institutes, 4.16.23, pentru a sublinia că textele referitoare la bap botezul
adulților nu poate fi folosit pentru a respinge botezul copiilor.

78. Parker, Comentariile Vechiului Testament ale lui Calvin, 205-206. Cf. Puckett, Exe
al lui Calmn gesis, 67-72.

80. Calvin, CO 50.237, după cum este citat în Richard Gamble, WTJ 49 (1987) 163. Cf.
Calvin, Institutes, 4.17.22. Datorită concentrării istorice a lui Calvin, Philip Schaff l-a desemnat
„întemeietorul exegezei istorico-gramaticale moderne”. Puckett, Exegeza lui Calvin, 56 de ani.

81. Childs, „Sensus Literalis”, 87.

82. Calvin, Institutes, 3.17.14. Pentru alte exemple, vezi Puckett, Calvin's Exegesis, 64-
66, și Parker, Calvin's Old Testament Commentaries, 80-81.

83. Calvin, Institutes, 2.8.8. Cf. ibid., despre prima poruncă: „Intenția primei porunci
este ca numai Dumnezeu să fie adorat. Prin urmare, substanța preceptului va fi aceea că
adevărata evlavie – și anume, închinarea divinității sale – este plăcută lui Dumnezeu; și că
abominează impietatea”. Calvin clarifică trecerea sa la ultima clauză după cum urmează:
„Dacă aceasta îi place lui Dumnezeu, opusul îl nemulțumește; dacă acest lucru îl nemulțumește,
opusul site-ul îi place.”

84. Ibid., 4.17.23. Pentru o discuție despre metonimie, „o figură de stil folosită în mod
obișnuit în Scriptură când misterele sunt în discuție”, vezi ibid., 4.17.21.

85. Calvin, Comm. Ioan 5:39. Kraus, Int 31 (1977) 17, citează acest pasaj într-o dif
traducere diferită din CR 47.125.

86. De exemplu, Calvin comentează la Matei 5:17: „În ceea ce privește doctrină, nu
trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de autoritatea legii; pentru că este
regula veșnică a unei vieți devotate și sfinte și trebuie , prin urmare, să fie la fel de
neschimbabil capabil ca dreptatea lui Dumnezeu, pe care a îmbrățișat-o, este constantă și
uniformă”. Comm. Matei 5:17, așa cum este citat în Bandstra, „Lege și Evanghelie”, 11.

87. Calvin, Institutes, 2.10.1. Cf. „Dumnezeu nu a făcut niciodată alt legământ decât cel
pe care l-a făcut mai înainte cu Avraam și, în cele din urmă, a fost confirmat de mâna lui
Moise.” Calvin, Comm. Ieremia 31:31, după cum este citat în Bandstra, „Legea și Evanghelia”,
22.
88. Ibid., 2.10.2.
89. Ibid., 2.10.4.
90. Ibid., 2.10.23.
91. Ibid., 2.9.4.
92. Calvin, CR 45.175, după cum este citat în John Leith, Int 25 (1971) 339. Vezi ibid,
pentru Cal afirmația lui vin că „Dumnezeul care a vorbit în lege este și Dumnezeu care vorbește
în Evanghelie”. CR 55,8.

94. Ibid., 2.11.1.

96. Ibid., 2.7.16.
95. Vezi ibid., 2.11.1-12. În comentariile sale mai mult decât în institutele sale, Calvin
elucidează contrastul dintre literă și spirit și dintre robie și libertate. În comentariile sale el
vorbește chiar despre „antiteza dintre lege și Evanghelie” și „lege în măsura în care este opusă
Evangheliei”. Dar prin „lege” Calvin nu se referă la Vechiul Testament, ci „legea strictă cu
preceptele și recompensele ei”. Vezi Bandstra, „Legea și Evanghelia în Calvin și în Paul”, 11-
39.

97. Calvin, Comm, la Evr 10:1, citat în Runia, CTJ 19/2 (1984) 143. Cf.
Calvin, Institutes, 1.11.10, despre „claritatea Evangheliei și dispensarea întunecată a
Cuvântului care o precedase”.
98. Calvin, Institutes,
2.9.
99. Ibid., 2.10.4. Cf. 2.6.2, „Deoarece Dumnezeu nu poate, fără Mijlocitor, să
fie binevoitor față de neamul omenesc, sub lege Hristos a fost întotdeauna pus înaintea sfinților
părinți ca scop spre care să-și îndrepte credința”.

100. Ibid., 2.6.2

101. Ibid., 2.10.2. Cf. 2.10.23, „Părinții Vechiului Testament (1) L-au avut pe
Hristos ca garanție al legământului lor și (2) și-au pus în El toată încrederea pentru
binecuvântarea viitoare”.

102. Calvin, Comm. Isaia 42:6

(CO 37.64)
103. Calvin, CO 55.218, după cum este citat în I. John
Hesselink, „Calvin”, 170.

104. Cf. Calvin, Institutes, 2.9.1, „‘Soarele dreptății va răsări’ [Mal 4:2). Prin
aceste cuvinte, el învață că, în timp ce legea slujește pentru a-i ține pe cei evlavioși în așteptarea
venirii lui Hristos, la venirea Lui ei ar trebui să nădăjduiască mult mai multă lumină.”

105. Ibid., 2.9.3. Cf. Gordon Bates, Hartford Quarterly 5/2 (1965) 47, „His
[Cal tipologia lui vin) era centrată în Hristos. Erau acele evenimente și persoane ale Bătrânului
Tes tament care erau în mod clar legate de Persoana și Lucrarea Mântuitorului care i-a atras
atenția, fapt care a izvorât direct din convingerea sa de unitatea Bibliei”.

106. Calvin, Institutes, ed. 1559, Prefață. Această afirmație se găsește deja în
Prefața ediției din 1536. Cuvintele „suma religiei în toate părțile ei” amintesc cuiva de „regula
credinței” a lui Irineu, dar Institutele oferă și principii hermeneutice și nenumărate exemple de
interpretare.

107. Childs, Teologia biblică,

49
108. Vezi p. 127 de
mai sus
109. Calvin, Comm. Isa. 63:1 (CO 37,392). Pentru mai multe exemple, vezi
Puckett, Cal Exegeza lui vin, 65-66. Pieter Verhoef, NCTT 31 (1990) 113-14, oferă o listă de
texte pe care biserica și sinagoga le-au înțeles în mod tradițional ca fiind „mesianice”, dar pe
care Calvin le vede în comentariile sale ca „nemesianice”: Gen 3:15 (!); 5:29; 9:25-27; 27:29;
Numeri 23:21; Psalmii 46, 61, 76, 80, 89, 93, 99; Isaia 41:2-4; 42:5-9; 45:1-7; 50:4-9; Ieremia
16:13; 30:4-6; Ioel 2:23; Amos 5:15,18; 8:11-12; 9:8-10; Hag 2:6-8, 18; Mal 2:17; 4:4-6.

110. Pentru exemple de accentul pus de Calvin asupra intenției autorului, vezi
Puckett, Calvin's Exegesis, 33-34.

111. Calvin, Comm. Ps

2:7
112. Calvin, Comm. Psalmul 72, Prefață. Observați, de exemplu, comentariile
lui Calvin la v. 7, „Această predicție primește cea mai înaltă împlinire în Hristos.” Referitor
la evrei, vezi de asemenea

Declarația lui Calvin despre Psalmul 16: „Este mai bine să aderăm la simplitatea naturală a
interpretării pe care am dat-o, ca să nu ne facem obiecte de ridicol în fața evreilor”. Citat în
Puckett, Calvin's Exegesis, 53.

113. Calvin, Comm. Gen 13:14 (CO 23.193), după cum este citat în Puckett,
Calvin's Exegesis, 55. Vezi și Comm. Gen 11:27 (CO 23.170) și Comm. Dan 8:22-23 (CO
41.114).

114. Calvin, Comm. Os 6:2 (CO 42.320), după cum este citat în Puckett,
Calvin's Exegesis, 17. Richard Muller, „Hermeneutic”, 71, notează: „Plângerea lui Calvin
împotriva interpretării excesiv de hristologice ar trebui probabil văzută pe fundalul celebrului
comentariu psalm al lui Faber Stapulensis, unde, în numele unui singur sens literal, Hristos este
luat la fie singura referință a textului, iar David dispare în obosit ca un focar de sens.
Avertismentul lui Calvin nu este o obiecție la o hermeneutică hristologică a împlinirii
promisiunii, ci o cerere ca figurii istorice a lui David să i se acorde locul cuvenit în schema
promisiunii și împlinirii și ca sensul literal al textului să fie depus în făgăduință așa cum a fost
dat prima dată. lui David istoric”.

115. Muller, Post-reforma, 2.218

117. Calvin, Comm. Isa 7:14 (CO 36.154), după cum este citat în Puckett, Calvin's
Exegesis, 85.

116. Puckett, Exegeza lui Calvin, 83

118. Vezi Puckett, Calvin's Exegesis, 32-33, pentru ambele fraze din Calvin: consilium
spiritus sancti și Dei consilium.

119. Calvin, com. Dan 12:4, după cum este citat în Puckett, Calvin's Exegesis, 32.

120. Puckett, Exegeza lui Calvin, 36-

37
121. Calvin, Comm. Ioan 5:39
122. Calvin, Prefață la traducerea franceză a Noului Testament, citată în Leith, Int 25
(1971) 341. Cf. Institute, 3.2.1.

123. Calvin, Institutes, 2.10.20. Cf. Parker, Comentariile Vechiului Testament ale lui
Calvin, 56-62.

124. Ibid., 2.7.16. Cf. 2.9.1; și Comm. Gal 3:23.

125. Calvin, Comm. 1 Pet 1:20. Calvin continuă: „De aceea este clar că nu ne putem
încrede în Dumnezeu decât prin Hristos. În Hristos Dumnezeu, ca să spunem așa, se face mic, în
sau der a se coborî la capacitatea noastră; și numai Hristos ne liniștește conștiința pentru ca ei
să îndrăznească să se apropie intim de Dumnezeu”.

126. Calvin, Institutes, 4.8.5

127.Calvin, CO 24.35, după cum este citat în Parker, Calvin's Old Testament
Commentaries, 120.

128. Ibid., 25.464, după cum este citat în Parker, ibid.,

119.
129. Calvin, com. Isaia 52:10, după cum este citat în Willem A. VanGemeren, WTJ 46
(1984) 276-77. Vezi și W. McKane, NGTT 25/3 (1984) 256-59.

130. Cf. Muller, Post-reforma, 2.490

131. Calvin, CO 42.573-74, după cum este citat în Muller, „Hermeneutic”,
73.
132. Calvin, Comm. Dan 7:27, după cum este citat în Holwerda, „Eschatology”, 328-
29.

133. Calvin, Comm. Ieremia 31:24 (CO 38.682), după cum este citat în Puckett, Calvin's
Exegesis, 130. Cf. Puckett, ibid, 126-32. Calvin vede, de asemenea, promisiunile țării lărgite de
la țara Canaan la tot pământul: „Acest lucru nu s-a împlinit, în toate privințele, la iudei; dar s-a
făcut un început cu ei, când au fost restabiliți în țara lor natală, pentru ca, prin mijlocirea lor,
stăpânirea întregului pământ să le fie dată lor, adică copiilor lui Dumnezeu”. Calvin, Comm.
Gal 4:28, după cum este citat în VanGemeren, WTJ 46 (1984) 277.

134. Muller, „Hermeneutic”, 71. O prezentare generală bună este oferită în acest
articol, pp. 68-82 și în David Holwerda, „Eschatology and History: A Look at Calvin's Eschato
logic Vision,” 311-42.

135. Parker, Comentariile Vechiului Testament ale lui Calvin, 74-75. Având în vedere
discuțiile contemporane privind tipologia la nivel literar, este important de observat că Cal vin
caută tipuri la nivel istoric cu încrederea că providența lui Dumnezeu ghidează cursul istoriei.
Cf. Institutes, 1.11.3, „El [Dumnezeu] a voit ca, pentru timpul în care și-a dat legământul cu
poporul Israel într-o formă acoperită, harul fericirii viitoare și veșnice să fie înțeles și figurat
sub beneficiile pământești, grav moartea spirituală sub pedepse fizice”.

137. Calvin, Comm. Ieremia 33:17, citat în Puckett, Calvin's Exegesis, 116-17. Cf.
Lămâie verde vin, Comm. Ps 2:2, „Așa cum împărăția temporală a lui David a fost un fel de
seriozitate față de popor cient al împărăției veșnice, care în cele din urmă s-a înființat cu
adevărat în per fiul lui Hristos, acele lucruri pe care David le declară cu privire la sine nu sunt
aplicate lui Hristos în mod violent sau chiar alegoric, ci au fost prezise cu adevărat în privința
lui. Dacă luăm în considerare cu atenție natura împărăției, vom percepe că ar fi ab surd să
treacă cu vederea capătul sau domeniul de aplicare și să se odihnească în simplă umbră."

136. Vezi Puckett, Calvin's Exegesis, 114-17. Vezi și S. H. Russell, „Calvin și

interpretarea mesianică a psalmilor”, SJT 21 (1968) 38-43.

138. Calvin, Comm. Exod 26:1, după cum este citat în Puckett, Calvin's
Exegesis, 116. Unitatea Vechiului și Noului Testament îi permite lui Calvin să folosească
conceptul de anal ogie sau asemănare pentru aplicare în predică. El afirmă: „Trebuie să
considerăm că între noi și israeliți există anagoge, sau asemănare”. Comm. Exod 6:7 (CO
24.80), după cum este citat în Parker, Calvin's Old Testament Commentaries, 72. Calvin nu
folosește anagogi ca în interpretarea patrulă medievală, ci în sensul „actului de transfer sau de
aplicare. cation." Parker, ibid., 73. Analogia este diferită de tipologie. „Distincția pe care o face
Calvin între aplicarea prin anagogie și tipologie este că tipologia este cu adevărat pro fetic –
adică profetul știe că vorbește atât pentru o epocă viitoare, cât și pentru a lui.” Analogia,
dimpotrivă, servește pentru a transfera mesajul în ziua de azi când profetul pare Engleza se
adresează numai Israelului. Vezi Puckett, Calvin's Exegesis, 68-69.

140.Badius, citat de Parker, în John Calvin, Predici despre profeția lui Isaia despre
moartea și patima lui Hristos, trad. și ed. T. H. L. Parker (Londra: James Clarke, 1956), 16.

139. Calvin, Comm. Ioan 14:1 (CO 47.321-22).

141.Vezi, de asemenea, de exemplu, Predica lui Calvin din 2 Samuel, Predica 22 din 2
Sam 7:12-15 și Predica 26 din 2 Sam 7:25-29.

142.Ibid. De exemplu, David funcționează ca tip în Predica 12 din 2 Sam 5:1-5 și în

Predica 23 din 2 Sam 7:12-17, dar și în referințele din Predicile 21 și 22; marele preot și jertfele
din predica 17 din 2 Sam 6:6-12; și templul în predica 21 din 2 Sam 7:4-13 și în predica 22 din
2 Sam 7:12-15.

143.Dekker, „Introducere”, Predici din fața Iov, xxviii. Cf. ibid., „Dumnezeu nu este
numai autoritatea și motivul pentru predicator, sursa și obiectul fiecărei predici și centrul
permanent de referință pentru fiecare predică, dar, în mod foarte evident, El este cel în
plinătatea Sa în Treime”.

144.Calvin, Predici din Iov, Predica 8 despre Iov 19:17-25, pp. 117-18: „Acum, în cele
din urmă, Iov adaugă că știe că Răscumpărătorul său trăiește. Este adevărat că acest lucru nu
putea fi sub a stat la fel de plin atunci ca acum; deci trebuie să discutăm despre intenţia lui Iov
de a vorbi astfel. El intenționează, deci, că nu a jucat rolul unui ipocrit pledând cauza în fața
oamenilor și justificându-se pe sine; stia ca are de-a face cu Dumnezeu.... Acum Iov ... spune:
„Știu că Dumnezeul meu este viu și că El va sta la sfârșit pe țărână”.

145. Cf. John Leith, Int 25 (1971) 341, „Este foarte dificil să împacă această intenție
[„de a-L cunoaște cu adevărat pe Isus Hristos”] cu multe dintre predicile sale despre
Deuteronom: Cu siguranță, Hristos nu este un canon în Scriptură pentru Calvin, așa cum a fost
pentru Luther”.

151.Calvin avea obiceiul de a predica din Noul Testament duminica când toți cetățenii
Genevei erau obligați să participe; uneori folosea un psalm pentru slujba de duminică după-
amiază. În zilele săptămânii predica din Vechea Testa ment. De exemplu, Calvin a ținut 159 de
predici despre Iov din 26 februarie 1554 până în martie 1555, care au fost urmate de 200 de
predici despre Deuteronom din 20 martie 1555 până în 15 iulie 1556. Vezi John Leith, „Calvin,
John”, în Concise Encyclopedia of Preaching, ed. William H. Willimon și Richard Lischer
(Louisville: Westminster/John Knox, 1995), 62. Pentru un program mai detaliat al textelor de
predicare ale lui Calvin din 1549 până în 1563, vezi Parker, Calvin's Preaching, 63-64, 90-92.
Despre stilul omiliei lui Calvin în distincție din stilul tematic scolastic, vezi Ellen Borger
Monsma, „The Preaching Style of Jean Calvin: An Analysis of the Psalm Sermons of the
Supplementa Calvinia” (Ph.D. teză, Universitatea Rutgers, 1986), în special. pp. 90-110.

146. Calvin, com. 2 Corinteni 3:16-17 (CO 50,45-46); Comm. ROM. 10:4 (CO 49,196);
Comm. Exod 24:29 (CO 25.118); Comm. Ezek 16:61 (CO 40.395); Comm. Fapte 28:17 (CO
48.567), așa cum se găsește în Hesselink, „Calvin”, 166.

147. De fapt, s-a sugerat că „Hristos este pentru Calvin atât de radical și pentru arata
scopul Scripturii ca acest lucru nu trebuie repetat iar si iar.” c. Veenhof, „Calvijn in
Prediking”, în Zicht op Calvijn, ed. J. Stellingwerff (Amster baraj: Buijten & Schipperheijn,
1965), 80.

148. Calvin, Institutes, 1.13.20. Cf. Johann Le Roux, „Betekenis”, 191, în sensul că
scopul cel mai înalt al predicării pentru Calvin este motivul onorarii lui Dumnezeu triun (soli
Deo gloria) mai degrabă decât motivul soteriologic. Cf. Dekker, „Introducere”, xxviii, „În timp
ce predicarea pentru Luther și-a găsit scopul în a arăta spre Hristos, pentru Calvin a fost
realizat prin arătarea mai cuprinzătoare pe Dumnezeul Răscumpărător în Treime”.

149. Potrivit lui Parker, Calvin's Preaching, 92 de ani, în predicile sale despre Vechea
Testa ment, Calvin „se menține la contextul istoric în interpretarea și exegeza pas înțelepților.
Din acest motiv, într-o predică este posibil să fie puțin sau deloc menționată despre Isus Hristos
sau Evanghelie. Când, totuși, se ajunge la aplicarea pasajelor, situația este altădată. „Noi”,
cărora le vorbește el, nu trăim înaintea Întrupării și a mărturiei Noului Testament și ar fi
artificial și nebun să încercăm să transferăm condițiile istorice înlocuite. Așa că acum este liber
să vorbească într-un mod creștin oamenilor creștini”.

150. Calvin, Supplementa Calvinalia, 5.89.41-90.4, citat în Parker, Calvin's Preaching,

24.
152. Parker, Calvin's Preaching,
107.
153. Vezi ibid., 93-107. Cf. Calvin, Institutes, 2.12.2, Sarcina lui Hristos Media Tor „a
fost astfel de a ne readuce la harul lui Dumnezeu, pentru a face din copiii oamenilor fii ai lui
Dumnezeu; din moștenitorii Gheenei, moștenitori ai Împărăției Cerești”.

155. Puckett, Exegeza lui Calvin, 132. Cf. Nixon, John Calvin, 129-30, „Forța lui Calvin
... vine aproape exclusiv din faptul că era saturat în Cuvânt ... Calvin a văzut Scriptura ca un
întreg. El a știut să relaționeze fiecare pasaj specific cu întreaga rundă a adevărului creștin”.

154. Vezi, de exemplu, RW. Farrar, Istorie, 345-48. Potrivit lui John Broadus, History of
Preaching, 115, „Calvin a oferit cele mai bune, mai sănătoase și mai clare expuneri ale
Scripturii care au fost văzute de o mie de ani. ..."

156. Leith, în Concise Encyclopedia of Preaching, 62 (sublinierea

mea).

157. Calvin, CO 24, 347, citat în Parker, Calvin's Old Testament Commentaries, 76-77.
Cf. Parker, ibid., 74, la Gen 15:11, „Și păsările au coborât peste mașină. cass, iar Avraam i-a
alungat”. Calvin comentează: „Deși sacrificiul fusese dedicat lui Dumnezeu, nu a fost imun la
atacul și violența păsărilor. Căci după ce credincioșii au fost primiți în grija lui Dumnezeu, ei nu
mai sunt atât de cov ridicat de mâna lui ca să înceteze să fie atacat din toate părțile. Satana și
lumea morții nu renunță să-i deranjeze. Prin urmare, pentru ca jertfa pe care am oferit-o cândva
lui Dumnezeu să rămână curată și nevătămată și să nu fie încălcată, atacurile împotriva ei
trebuie alungate, dar aceasta va fi cu necaz și luptă.” CO 23, 217. Blacketer, „L'École de
Dieu”, cap. 6, încearcă să argumenteze „că Calvin își rezervă un loc foarte limitat pentru
alegorie în expunerea sa a Scripturii, cel puțin în predicile sale, și în condiții extrem de
circumscrise” (p. 33).

158. Calvin, Predici la 2 Samuel, Predica 1 la 2 Sam 1:1-16. Predica 2 continuă cu

aplicații a ceea ce ar trebui să „învățăm din exemplul lui David”. În predica 3 din 2 Sam 1:21-
27, Calvin consideră că „Jeliul lui David pentru Saul a fost excesiv. Lăsați asta să ne instruim
să ne ținem sub control atunci când ne simțim înclinați spre furie și disperare pentru ceva.” Mai
departe, „mai este încă un principiu de luat din acest pas salvie. ..." În Predicile de la Iov, găsim
aceeași tendință de a atașa elementelor din text ce trebuie și nu trebuie făcute. În predica 1
despre Iov 1:1, de exemplu, Calvin afirmă că „este bine că avem exemple care ne arată că există
bărbați călugări ca noi, care totuși au au rezistat ispitelor și au stăruit constant în ascultarea lui
Dumnezeu, deși El af le-a pus în conflict la limită. Acum avem aici un exemplu excelent în acest
sens.” Apoi citim că Iov era „dreapt”. „Acum, prin aceasta, suntem îndemnați să fim conformi
între inimă și simțurile exterioare.” Apoi,” „Se temea de Dumnezeu” ... Acum, prin aceasta,
suntem îndemnați că, pentru a ne conduce bine viața, trebuie să privim pe Dumnezeu și apoi pe
aproapele nostru bours. ..." Apoi, „El s-a ferit de rău”. „Trebuie să ne retragem de rău, adică
trebuie să luptăm împotriva unor astfel de atacuri după exemplul lui Iov ...”.

159.Vezi Sola Scriptura a mea: Probleme și principii în predicarea textelor istorice, 8

18. Cf Reu, Omiletica, 280, „Predicile lui Zwingli și mai ales ale lui Calvin despre Tes vechi.
tament au următoarele trăsături comune cu cele ale lui Luther. Ei prezintă sfinții Vechiului
Testament ca modele și exemple de avertizare. .. ." Pentru Luther, vezi p. 117 de mai sus.

161. Vezi John Talbert, „Charles Haddon Spurgeon's Christological Homiletics”,

17-18.
162. Thielicke, Întâlnirea cu Spurgeon, 45 de
ani.
163. Talbert, „Omiletica hristologică a lui Spurgeon/' 18-19.
160. Craig Skinner, „Spurgeon, Charles Haddon”, în Concise Encyclopedia of
Preaching, (vezi nr. 151 de mai sus), 450. Potrivit lui Edwin C. Dargan, History of Preaching,
2.537, „În zece ani de la începutul păstoririi sale londoneze, 3.569 per fiii fuseseră botezați în
părtășia bisericii”.

164.Un subtitlu și un capitol în The Shadow of the Broad Rim de Richard Ellsworth
Day: The Ufe Story of Charles Haddon Spurgeon, Heir of the Puritans (Judson Press, 1934); cf.
ȘI. W. Bacon, Spurgeon: Heir of the Puritans (Londra: Allen și Unwin, 1967). Spurgeon s-a
autointitulat calvinist care a subscris la „cele cinci puncte” ale calvinismului. Vezi Talbert,
„Spurgeon's Christological Homiletics”, 43, n. 39, „Spurgeon credea că ministrul trebuie să
proclame „cele cinci puncte” ale calvinismului. ... La deschiderea Tabernacolului Mitropolitan,
el a condus o întâlnire în care predicatorii în vizită au discutat aceste cinci „doctrine ale
harului” esențiale: „alegerea”, „depravarea umană”, „în special re ascultarea”, „chemarea
efectivă” și „perseverența finală a credincioșilor în Hristos Isus. „ În ciuda afinității sale
doctrinare cu calvinismul, metoda hristologică a lui Spurgeon de a predica Vechiul Testament
are mai multă afinitate cu metoda lui Luther decât cu cea a lui Calvin.

165. Talbert, „Omiletica hristologică a lui Spurgeon”, 31-32. Cf. ibid., „El a folosit și
categorii puritane de experiență religioasă în apelurile sale către cei neregenerați de la amvon”.

168. Ibid., 50.

169. Ibid., 51-55.
170. Ibid., 194. Cf. Richard E. Day, The Shadmu of the Broad Rim
(Grand Rapids: Baker, 1976), 218, citând primele cuvinte ale lui Spurgeon în Metropolitan
Tabernacle, 25 martie 1861, „În zilele lui Pavel, suma și substanța teologiei era ISUS HRISTOS.
Aș propune ca subiectul slujirii acestei case, atâta timp cât această platformă va rămâne, să fie
persoana lui ISUS HRISTOS. Nu mi-e rușine să mă jur calvinist. ... Nu ezit să iau numele de
Baptist. .. . Dar dacă sunt întrebat care este credința mea, trebuie să răspund: „Este Isus
Hristos” . .. Hristos Isus, care este suma și sub atitudinea Evangheliei, întruparea oricărui
adevăr prețios, întruchiparea toată glorioasa mentiunea căii, a adevărului și a vieții!”
 171. Spurgeon, „Hristos prețios pentru credincioși”, așa cum este
citat în David L. Larsen, Anatomia predicării, 168. O versiune diferită dintr-o sursă diferită, The
Soul Winner, 106-7, este citată de Talbert, „Spurgeon’s Christological Homiletics”, 19.

172. Spurgeon, Prelegeri către studenții mei, 109-10. Pentru mai

multe referințe, vezi Talbert, „Spurgeon’s Christological Homiletics”, 56.

173. Ibid., 107-9.

174. Ibid., 110.
175. ibid
176.

177.
ibid
Ibid., 109. Cf. Spurgeon, Commenting, 31, după cum este citat
în Talbert, „Spurgeon’s Christological Homiletics”, 57, „A alegoriza cu Origen poate face
oamenii să se uite la tine, dar munca ta este să umpli gura oamenilor cu adevăr, nu să le
deschizi cu mirare”.

178. Vezi doctoratul. teza lui John Talbert, „Chrisul lui Charles
Haddon Spurgeon omiletica tologică”. Pe lângă modalitățile pe care le expunem aici, Talbert
discută „interpretarea lui Spurgeon a textului ca o ilustrare a lui Hristos” cu trei subtitluri
ilustrări: ilustrații ale lui Hristos, ilustrații ale omului care au nevoie de Hristos și ilustrații ale
harului” (pag. 86-97) și „abordări retorice ale predicării lui Hristos” cu trei sub titluri:
Utilizarea de către Spurgeon a textului pentru instruire despre Hristos, pentru mângâiere în
Hristos și pentru consacrare în Hristos (pag. 111-51).

179. Spurgeon, Amvonul Cortului

Mitropolit, 45,49.
180. Ibid., 469. O altă predică în același volum este despre Prov
27:10, „Nu părăsi pe prietenul tău și pe prietenul tatălui tău”. După o introducere de un
paragraf despre prietenie, Spurgeon spune: „Nu cred că ar trebui să vă pierd timpul dacă v-aș
ține o prelegere despre prietenie ... ; dar nu este intenția mea să o fac. Există un Prieten căruia
aceste cuvinte ale lui Solomon sunt aplicabile în mod special, există un Prieten care este
principalul și cel mai înalt dintre toți prietenii; iar când vorbesc despre el, simt că nu
spiritualizez deloc textul”. Ibid., 289-90. Cf. p. 482, o predică despre Prov 27:18, „Cel ce
așteaptă în stăpânul său va fi cinstit”. Spurgeon spune: „Îmi pare rău că [aceste cuvinte] nu
sunt întotdeauna adevărate în acest sens acum, dar voi lăsa acel sens literal al cuvintelor și voi
aplica textul celor care îl așteaptă pe Domnul Je. al lui, făcându-l să fie Stăpânul lor”.

181. Ibid., 458

182. Vezi Talbert, „Spurgeon's Christological
Homiletics”, 76-77.

183. Spurgeon, Amvonul Cortului

Mitropolitan, 37.500.
184. Ibid., 45.410. Pentru mai multe exemple de tipologia lui
Spurgeon și întrebări despre abordarea lui, vezi Talbert, „Spurgeon’s Christological
Homiletics”, 78-86.

185. Spurgeon, Hristos în Vechiul Testament, 47.52-53 și 64. Cf.

ibid., pp. 93-97, o predică despre Gen 14:1-5. „Nu trebuie să vă spun, iubiților, care sunteți
familiarizați cu Scrip că nu există aproape nici un tip personal în Vechiul Testament care să fie
mai clar și mai complet un portret al Domnului nostru Isus Hristos decât este tipul lui Iosif.
Puteți face paralela dintre Iosif și Isus în foarte multe direcții. ... În realizarea lui cunoscut
fraților săi, a fost un tip al Domnului nostru care ni se dezvăluie.” Ființa mon are trei puncte:
„I. Observă, mai întâi, că Domnul Isus Hristos, la fel ca Iosif, se dezvăluie în mod particular în
cea mai mare parte.” „II. A doua remarcă pe care trebuie să o fac este aceasta: — atunci când
Domnul Isus Hristos se descoperă oricărui om pentru prima dată, este de obicei în mijlocul
terorii și acea primă revelație creează adesea multă tristețe.” „III. Acum, în al treilea rând, deși
prima apariție a lui Isus, ca și cea a lui Iosif, poate provoca tristețe, revelarea ulterioară a
Domnului Isus Hristos fraților săi le aduce cea mai mare bucurie posibilă”.

188. Pentru detalii, vezi Talbert, „Spurgeon’s Christological Homiletics”, 101-105.

189. De exemplu, o predică despre Lot care fuge de Sodoma pentru Țoar (Geneza
19:23) are trei puncte alegorice: I. „Lot alergând în întuneric este doar imaginea unui biet
păcătos, când iese din Sodoma”. II. „Lot, când a ajuns la Țoar, a avut lumina soarelui; și când
păcătosul ajunge la Hristos, atunci primește și el lumina soarelui.” III. „Acum, în al treilea
rând, trebuie să condamnăm consideră un fapt mai trist. Dumnezeu poate face două lucruri
deodată. ... cu o mână luminează soarele, iar cu cealaltă mână întunecă Sodoma cu fumul
flăcărilor mistuitoare (judecata)”. Spurgeon, Amvonul Cortului Mitropolitan, 45.469-77. Cf.
ibid., 218-22, pentru o predică alegorică despre cetățile de refugiu (Numeri 35:11). Cf. ibid.,
37.73-81, pentru un alle predică gorică despre Exod 14:3, „Împlăcuți în pământ” și pp. 589-93,
pentru un alegori predică despre Eliezer căutând o soție pentru Isaac (Geneza 24:49).

186. Pentru detalii, vezi Talbert, „Spurgeon’s Christological Homiletics”, 105-107.

187. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Amvon, 28.333, după cum este citat în Talbert,
„Spur Omiletica hristologică a lui geon”, 104.

190. Vezi p. 153, n.170 mai

sus

191. Spurgeon, predică în Thielicke, Întâlnire,

283.

192. Talbert, „Omiletica hristologică a lui Spurgeon”, 191-92.

Pentru exemple, vezi ibid., 192-97.

193. Pentru exemple, vezi ibid.,

92-94
198. Spurgeon, Amvonul Cortului Mitropolitan, 37.494.
199. Talbert, „Omiletica hristologică a lui Spurgeon/” 156.

194. Vezi ibid., 107-10, 165,

189.

195. Pentru exemple, vezi ibid., 160-70. Cf. Craig Loscalzo,

„Preaching Themes from Amos”, RevExp 92 (1995) 198, „Spurgeon sa concentrat pe viziunea
fructelor din Amos 8.... O citire atentă a ei [predica lui] dezvăluie o expunere redusă a textului
lui Amos. în În schimb, Spurgeon a preluat ideea unui coș cu fructe coapte și l-a folosit ca
scăpărătură trolling metaforă pentru predică. El nu a descris niciodată situația în care Amos a
scris sau a predicat, informații cruciale necesare pentru a înțelege sensul și motivul pasajului.”
196. Pentru exemple, vezi ibid., 131-
33,170-79.

197. Ibid., 154-55

200. Spurgeon, Prelegeri, 112. Cf. Talbert, „Omiletul hristologic al lui Spurgeon ics”,
183-84.

201. Talbert, „Omiletica hristologică a lui Spurgeon”, respectiv 136.146.182. Vezi

special. 181-85.

202. Pentru exemple, vezi ibid., 97-107; cf. p. 153, nr.

2.

203.Vezi Le Roux, „Betekenis”,

145-49.
204. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 29.343-44, după cum este citat în
Talbert, „Spurgeon's Christological Homiletics,” 50.

205. Spurgeon, Prelegeri, 194-

95.
206. Thielicke, Întâlnire, 43 de ani. Thielicke recunoaște că Spurgeon „la fi egrenarea
Războiului Civil . . . vehement și fără a ține cont de pierderea personală advo a luat eliberarea
sclavilor și, astfel, a luat atitudine față de o problemă socială”.

207. Vezi Craig Skinner, „Spurgeon”, în Concise Encyclopedia of Preaching (vezi n.

151 mai sus), 451-52.

208. „Înlocuirea este măduva întregii Biblii, sufletul mântuirii, esența Evangheliei; ar
trebui să ne umplem toate predicile cu ea, pentru că este viața sângele unei slujiri a
Evangheliei”. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 17.544, după cum este citat în Talbert,
„Spurgeon’s Christological Homiletics”, 48. Cf. ibid., n. 53.

209. Aceste statistici sunt culese de la A. J. Bronkhorst, Kerk în Theologie 40/2 (1989)
142-53.

210. 210. Baker, Două testamente, o singură Biblie, 211. Cf. Brevard Childs, „On
Reclaiming”,
2, „Renumita carte a lui Wilhelm Vischer – pentru mulți, infamă – The Witness of the Old Tes
tament to Christ (1934) a fost un paratrăsnet”.
211. Citat de Vischer, The Witness of the Old Testament to Christ, 26

215. Traducerile mele ale titlurilor germane date în Bronkhorst, Kerk în Theologie 40/2
(1989) 144-45.

216. Vischer, martor, 26 de ani. Într-o lucrare ulterioară, Vischer îl abordează și pe

Rudolf Bultmann. Vezi Vischer, „Everywhere the Scripture Is about Christ Alone”, 90-101.

217. Rendtorff, „Spre o nouă lectură creștină a Bibliei ebraice”, Imtnanuel 15 (Winter
1982-83) 13-21.

218. Von Rad, „Gerhard von Rad fiber von Rad”, în Probleme biblischer Theologie, ed.
H. W. Wolff (München, 1971), 660, citat în Rendtorff, Canon, 76. Cf. Herbert F. Hahn, The Old
Testament in Modem Research (Philadelphia: Fortress, 1966), 10: „Până la începutul secolului
al XX-lea, exegeza teologică, ca preocupare primordială a erudiției biblice, a fost înlocuită de
concepția științifico-istorică a sarcinii savantului. "

220. Vischer, martor,

29.

222. Ibid., 29-30. Vischer continuă: „Biserica nu a susținut niciodată acel doc Umentele
istoriei religioase a lui Israel-Iuda astfel reconstruite mărturisesc că Isus este Hristosul. Nu este
surprinzător dacă o astfel de procedură duce la alte concluzii.”

223. Ibid., 29. Pentru punctul de vedere al lui Barth despre unitatea celor două
Testamente și despre ceea ce înseamnă aceasta pentru predicarea Vechiului Testament, vezi, de
exemplu, Karl Barth, The Preaching of the Gospel (Philadelphia: Westminster, 1963), 48-49; și
omiletica sa (Louisville: Westminster/John Knox, 1991), 80-81.
 225. Vischer, martor, 28 de ani, nr. 1. Rețineți că concluzia

lui Vischer nu urmează, pentru că el trece de la Hristos ca subiect (mediator) al revelației la

Hristos ca ob obiectul (conținutul) acestei revelații.

226. Idem, 7
227. Idem, 25
229. Idem, 18. Cf. titlul articolului lui Vischer din 1964, „Pretutindeni Scriptura este
numai despre Hristos”. Titlul este un citat din Vorlesung über den Rbmerbrief a lui Luther,
1515/1516, la Rom 15:15-16.

230. Ibid., 17. Vischer își încheie introducerea în The Witness of the Old Testament to
Christ cu cuvintele lui Augustin: „Citește cărțile profetice fără referire la Hristos – ce ai putea
găsi mai lipsit de gust și mai insipid? Găsește-l pe Hristos și ceea ce vei citi nu numai că se va
dovedi plăcut, dar te va îmbăta.” Ibid., 34.

231. Ibid., 32.

232. Goppelt, Typos, 2 (referințele de pagină din acest citat la Martorul lui Vischer
sunt, respectiv, 32, 28, 146, 164, 167-68, 132-33, 177, 146-47, 157, 167).

237. Ibid., 217-18. Cf. ibid., 211, un citat al lui Kohlbrügge privind construcția cortul:
„În imaginea veacului acela a fost arătat oamenilor până când Hristos va veni și va pune
umbrele la fugă. Importanța cuvintelor înălțate, „Vei face o casă” este așadar: „Așa și așa Îl vei
prefigura pe Hristos”.

233. De fapt, James White, „A Critical Examination of Wilhelm

Vischer's Herme neutic al Vechiului Testament", 50, cuprins, "Vischer respinge, de asemenea,
ap-ul tipologic propovăduiește Vechiul Testament”.

234. Vischer, martor,

132.

236. Ibid., 231. Cf. Comentariile lui Vischer despre Iosua cucerind Ierihonul: „Este un
tăgăduit că capturarea Ierihonului după o procesiune de șapte zile, cu sunetul

Anul trâmbițelor jubileului, prefigurează profetic Sabatul cosmic când, la sfârșitul zilelor, cu
sunetul ultimei trâmbițe, împărățiile acestei lumi vor deveni împărățiile Domnului și ale
Hristosului Său.” Christuszeugnis, 2.30 (traducerea mea). Cf. ibid., 209, David păstorul care-l
ucide pe Goliat „devine un martor împărătesc al adevăratului Păstor, prin care Dumnezeu își
mântuiește turma. Acest Păstor nu fuge ca mâna angajată când vine lupul și, ca Fiu și Domn al
lui David, face ceea ce Da. Vița nu a putut face: El își oferă viața pentru poporul Său și le dă
viață veșnică (Ioan 10)” (traducerea mea).
238. Rendtorff,
Canon, 80.
239. Vischer,
martor, 142.
240. Ibid., 168-
69.
241. Ibid., 139-
40.
242. Ibid., 167
245. Ibid., 102.138. Vezi, de asemenea, James White, „Critical Examination”, 108, în
acest sens Efectul că Vischer „îi cheamă pe predicatori să ia în serios descrierea „Înțelepciunii”
dată în capitolul opt din Proverbe ca cheie pentru înțelegerea modului de a predica pe Hristos
din acea carte”.
244. Ibid., 165
246. Vezi diferitele evaluări enumerate de Baker, Turn Testaments, 222-26. CT. Bright,
Authority, 86 de ani, „Vischer a fost ținta multor critici, chiar și disprețuitoare, nu puțin din care
cineva se simte a fi nedrept.”

247. Citat în Rendtorff, Canon, 78

248. Martin Kuske, Vechiul Testament, 76. Vezi și Horst Preuss, Alte Testametit,
86.
250. Gunneweg, Înțelegerea Vechiului Testament, 160-61. Cf. Karl Barth, Church
Dogmatics, 1/2, 79-80, care deplânge „rezultatul [șoc] neplăcut al nepreocupării arătate de
experții Vechiului Testament în ultimii 200 de ani sau cam asa ceva față de principala lor
sarcină teologică”. Barth recunoaște apoi dependența sa de opera lui Eichrodt și „mai presus
de toate” de cea a lui Vischer, adăugând: „Citind acest [Christuszeugnis], ar trebui să adăugați
re vedere de G. v. „Rad ... ca neprofitabil (o critică fructuoasă a lui Vischer poate fi, desigur,
făcută doar de unul care este în măsură să îndeplinească mai bine aceeași sarcină).”

249. Cf. Kuske, ibid., „A motivat chiar și știința Vechiului Testament să se întrebe: Care
este sarcina științei teologice?” Cf. ibid., 16, „Prin abandon îndrăzneț, pătrunzând în mesajul
Reformei, Vischer a atins noua orientare a vechiului Tes. tament știința.”

251. Bright, Autoritate,

88
252. Vischer, Witness, 21 de ani, susține chiar că „doctrina unității Bibliei
stabilește istoricitatea autentică a întrupării, faptul că ea s-a întâmplat o dată pentru totdeauna
în spațiu și timp și asigură, în egală măsură, recunoașterea faptului că evenimentele care au
avut loc. petrecută în viața lui Hristos, pe măsură ce istoria temporală a format un acum etern.
... În fiecare generație fiecare creștin adevărat este contemporan cu Hristos”.

254. Ibid., 153

258. Berkouwer, Persoana lui Hristos, 128. Cf. Norman W. Porteous, The Old
Testament and Modern Study (Oxford: Clarendon, 1951), 337, „Vischer nu reușește să înțeleagă
că Noul Testament nu ne spune doar cine este Hristos, ci, de asemenea, ne spune mai pe deplin
decât Vechiul Testament ce este El. Isus a depășit toate așteptările și speranțele Vechiului
Testament tament."

255. Baker, Două Testamente,

228
256.Vischer, martor,
25 de ani
257. Cf. White, „Critical Examination”, 81, „Expozițiile lui Vischer arată foarte
adesea o anumită dispreț pentru istorie. prin urmare . .. [le] le lipsește orice sentiment puternic
pentru progresia istorică care ar părea a fi una dintre caracteristicile esențiale ale unei teologii
biblice sănătoase.”

259. Porteous, Vechiul Testament, 338. Cf. T. c. Vriezen, Outline, 86, „Nu trebuie să
facem ispitiți să-l găsiți sau să îl proiectați pe Isus Hristos în VT retrospectiv. În spatele acestui
punct de vedere se află teologia lui Karl Barth, care plasează atât de mult hristologia în prim
plan, pe ac luând în considerare doctrina Logos, că această teologie în ansamblu este
dependentă de aceasta, nu numai sistematic, ci și în ceea ce privește cursul revelației în istoria
însăși. Caracterul „o dată pentru totdeauna” al apariției lui Isus Hristos în istorie nu re
primește dreptate aici. ..

263. Vischer, Martor, 226-27

260. Vischer, martor,
132
261. Ibid., 74-76. În aprobarea acestei interpretări, Donald Bloesch, „Hhristological
Hermeneutic”, 88, numește semnul lui Cain „un tip al semnului crucii”.

262. Vischer, „Cartea Esterei”, EvQ 11 (1939) 14, „Cele două cruci, care s-au ridicat
înaintea porților cetății sfinte, și eșafodul înalt de cincizeci de coți de la Susa, se salută unul pe
altul de-a lungul continentelor și de-a lungul secolelor. "

264. Potrivit Goppelt, Typos, 3, „Deși el [Eichrodt] are o foarte bună poziție atitudine
pozitivă față de rezultatele cercetărilor anterioare, el vrea să rupă tirania istoricismului și să
publice — pentru prima dată în 25 de ani — o teologie a VT care intervine prezintă VT ca o
unitate structurală și nu ca rezultat al fazelor succesive ale religiei (pp. 27f.). Mai mult, Eichrodt
dorește să ia în serios convingerea că VT arată dincolo de el însuși și se odihnește doar în NT și
că NT duce înapoi la conținutul principal al VT. ..

1. Cf. preocuparea lui Johann Le Roux, „Betekenis”, 147, „Când ideea „centru” sau
„punctul de mijloc” inclusă în christocentric înseamnă altceva decât „Mediator”, economia
divină este denaturată. Predicarea degenerează apoi în christomonism. ... Hristos este
propovăduit ca și cum numai El ar fi Dumnezeu” (traducerea mea).

2.Vischer, martor, 28
de ani, nr. 1
3. Steimle, LuthQ 6 (1954) 14. Cf. p. 13 referitor la „accentul pe care îl pune pe
Hristos predicarea centrică la neglijarea predicării teocentrice. Ceea ce înseamnă că un per
accentul perfect adecvat și necesar asupra lui Hristos a fost atât de sporit încât a rezultat într-o
de-accentuare necorespunzătoare asupra lui Dumnezeu”.

4.Craddock, „Evanghelia lui Dumnezeu”, în Predicarea ca sarcină teologică: Lumea,

Evanghelia, Scriptura, ed. Thomas G. Long și Edward Farley (Louisville: Westminster/John
Knox, 1996), 74.

5. Fil 2:9-11. Petru scrie în mod similar: „Cine vorbește, trebuie să facă așa cum
vorbește însuși cuvintele lui Dumnezeu ... pentru ca Dumnezeu să fie slăvit în toate prin Isus
Hristos” (1 Petru 4:11).

6.În 1 Corinteni 8:6, Pavel reflectă Shema („Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul
nostru, Domnul este unul”): „Pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate
lucrurile și pentru care noi există.” Cf. Ef 3:14; 4:6; Evrei 12:9; Iacov 1:17.

7. Ioan 14:9; cf. 10:30; 10:38; 14:10-11; 17:21; 1 Ioan

2:23.
8. Dunn, „Cristologia ca aspect al teologiei”, 212. Cf. Craddock, Pre Existență, 156-57,
„Cu toată varietatea bogată din Noul Testament, afirmația hristologică mai multe, există prin
toate acestea un factor comun: mesajul despre Isus a fost pre trimis în așa fel încât să permită
Esenței, Ultimul, Dumnezeu, să fie văzut în și prin relatarea unei vorbe sau a unui eveniment. La
urma urmei, interesul pentru Isus a fost pre tocmai asta: ce spunea sau făcea Dumnezeu aici?”

9. Piper, Supremația lui Dumnezeu în predicare, 22. Cf. 20, „Povara mea este să pledez
pentru supremația lui Dumnezeu în predicare — ca nota dominantă a predicării să fie libertatea
harului suveran al lui Dumnezeu, tema unificatoare să fie zelul pe care Dumnezeu îl are pentru
propria Sa glorie, marele obiect al predicării să fie ființa infinită și inepuizabilă a lui Dumnezeu
și atmosfera omniprezentă a predicării să fie sfințenia lui Dumnezeu.” Cf. Ridderbos, Venirea
Regatului, 22.

10.Le Roux, „Betekenis”, 257; vezi esp. 183-204. Vezi și K. Dijk, De Dienst der
Prediking (Kampen: Kok, 1955), 83-87.

11.Concentrarea asupra Duhului Sfânt, desigur, este legată atât de Tatăl, cât și de Fiul.
Vezi, de exemplu, Ioan 14:26 și Romani 8:9-10.

12. Niciuna dintre cele douăsprezece litere nu are un salut de deschidere care folosește
cuvintele „Duhul Sfânt”: unsprezece deschise cu salutul, „Har vouă și pace de la Dumnezeu Fa
noastră acolo și Domnul Isus Hristos”, iar Coloseni începe cu: „Har vouă și pace de la
Dumnezeu Tatăl nostru”. Dintre cele douăsprezece posibilități, oamenii de închidere
binecuvântează îl face pe Duhul Sfânt o singură dată: „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea
lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți” (2 Corinteni 13:13).
13. Brown, Exegeza biblică și doctrina bisericească,
140.

14. Robert Mounce, Natura esențială, 152.

15. Lischer, Teologia predicării, 30
16. Cf. von Rad, Teologia Vechiului Testament, 2.328-29, „Noul Testament ... este ab
impregnat de un sentiment de uimire la apariția unui nou eveniment extraordinar, o
conștientizare copleșitoare de a sta la un nou început din care au devenit vizibile orizonturi
complet noi ale activității mântuitoare a lui Dumnezeu: Împărăția lui Dumnezeu este aici. ...
Vechiul Testament era citit acum ca o revelație divină care a fost precursorul venirii lui Hristos
și era plin de indicii către venirea Domnului; iar aceasta a condus la o interpretare complet
nouă a Vechiului Testament”.

19. Andrei E. Hill, A Survey of the Old Testament (Grand Rapids: Zondervan, 1991),
435. Pentru alte calcule și referințe, vezi pp. 50-51 de mai sus.

20. De exemplu, Barnabas Lindars, „Locul Vechiului Testament în For Teologiei Noului
Testament”, NTS 23 (1977) 64, scrie: „Crezând că Hristos este împlinirea promisiunilor lui
Dumnezeu și că trăiesc în epoca la care se referă toate scripturile, ei folosesc Vechiul Testament
în un mod ad- hoc , recurgând la el exact când și cum îl consideră util pentru scopurile lor.” Cf.
von Rad, Bătrâna Testa ment Teologie, 2.230-32.

21. g. c. Berkouwer, Heilige Schrift, 2 (Kampen: Kok, 1967), 172, afirmă: „Acest lucru
în vederea a devenit practic o comunis opinion”.

22. „Rădăcinile evreiești ale creștinismului fac a priori probabil ca procedurile

exegetice ale NT să semene într-o oarecare măsură cu cele ale Juului contemporan. daism”.
Richard Longenecker, Themelios 13 (1987) 7.

25. Ibid., 84. Cf. Longenecker, Exegeza biblică în perioada apostolică, 114-26; Dă vid
Dockery, Biblical Interpretation, 29-30.

26. Darrell Bock, „Utilizarea Vechiului Testament în noul”, p. 101. Cf. Longenecker,
Biblical Exe gesis, 129-32.
 29. Vezi, de exemplu, savanții menționați de Childs, Biblical Theology, 237-43, se referă
folosirea de către Pavel a Vechiului Testament.

30. Moisés Silva, „Vechiul Testament în Pavel”, în Dicționarul lui Paul și a scrisorilor
sale, ed. g. F. Hawthorne și R. Q. Martin (Downers Grove, IL: InterVarsity, 1993), 637. Dar
Silva mai afirmă (p. 638), „O mai mare familiaritate cu interpretarea evreiască din secolul I
este de un ajutor inestimabil, cel puțin într-un mod general, deoarece căutăm să apreciem modul
în care Pavel folosește Scriptura”.

32. Longenecker, Exegeza biblică, 119-20. Pentru opinii contrare, vezi Goppelt, Typos,
145-46, și Kaiser și Silva, Introduction, 217-18.

34. Vezi, de exemplu, Leonhard Goppelt, Typos, 139-40; și Donald Hagner, „Vechiul
Testament în Noul Testament”, în Interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, ed. S. J. Schultz și M.
LA. Inch (Chicago: Moody, 1976), 101.

35. Donald Juel, Exegeza mesianica, 56 de ani. Vezi și Walter C. Kaiser, „Criza actuală
în exegeză și utilizarea apostolică a Deuteronomului 25:4 în 1 Corinteni 9:8-10”,

JETS 1/21 (1978) 3-18. Pe p. 14 Kaiser îl citează pe F. Godet: „Paul nu alegorizează deloc. . . .
Din sensul literal și natural al preceptului, el desprinde un adevăr profund, o lege a umanității și
echității.”

38. Shires, Găsirea Vechiului Testament, 38. Cf. Jack Weir, Perspectives in Religious
Studies 9 (1982) 67, cu referiri la Fitzmyer, NTS 7 (1961) 305,330-31, „În general, conform lui
Joseph A. Fitzmyer, citatele din Vechiul Testament din Noul Testament au exact aceleași
semnificații ca și în contextele lor originale.” Cf. Kaiser, Utilizările Vechiului Testament în
Noul, 228-30.

40. Longenecker, Exegeza biblică, 206. Cf. p. 207, „Contextul evreiesc în care a luat
naștere NT, oricât de semnificativ a fost, nu este ceea ce a fost distinctiv sau formativ în exegeza
primilor credincioși. În centrul interpretării lor biblice se află o hristologie și o perspectivă
cristocentrică”. Cf. ȘI. Earle Ellis, „Biblical Interpretation in the New Testament Church”, 724,
„Într-un aspect fundamental, ea [biserica Noului Testament] diferă de alte partide religioase și
teologii din iudaism, adică în expunerea hristologică a Vechiului Testament total concentrată
asupra Isus ca Mesia. Această decizie influențează în mod semnificativ atât perspectiva din care
expun Vechiul Testament, cât și modul în care presupozițiile lor sunt aduse să influențeze textele
biblice specifice.”

41. Vezi Sola Scriptura mea, 107-13. Cf. Andrew Bandstra, CTJ 6 (1971) 20, „Nici
Biblia în ansamblu, nici Noul Testament în special nu au fost menite să fie un manual despre
știința hermeneuticii. Este menită să fie proclamare care se centrează în cre acţiune, cădere şi
răscumpărare. Pentru a-și proclama mesajul, autorii NT folosesc și interpretează Vechiul, dar în
acest sens nu intenționează să stabilească reguli hermeneutice. A folosi NT într-o asemenea
manieră ar însemna să-l folosești într-o utilizare pentru care nu era „tend”. Cf. Norman
Ericson, JETS 30 (1987) 338, „Scopurile apostolice au fost imediate diate și pragmatică mai
degrabă decât o interpretare istorico-gramaticală a lui He preparați canon în scopuri
academice.” Cf. H. c. Van Zyl, Fax Theologica 6/1 (1986) 65-74.

42. Unii comentatori susțin că, deoarece 3 x 14 = 6 x 7, de aceea Isus introduce cea de-a
7-a perioadă din 7, care duce la odihna completă a Sabatului.

44. Ibid., 219. În Themelios 13 (1987) 8, Longenecker dă câteva exemple de

interpretări „mai circumstanțiale și ad hominem” : „Paul's catena of. pasaje motivate polemic
din Gal. 3:10-13, sau argumentul său cu privire la „sămânța” generică din Gal. 3:16, sau
tratarea lui alegoric cu Agar și Sara și fiii lor în Gal. 4:21-31." Deja în 1938, J. L. Koole, De
Overname, 11-14, a avertizat împotriva vizionarii Noului Testament inter pretenții ale Vechiului
Testament ca normative pentru interpretarea noastră a Vechiului Testament ment. El a scris:
„Se poate aprecia foarte mult exegeza Vechiului Testament în NT, dar se poate cer „Desigur, nu
o considerăm în întregime normativă pentru exegeza noastră actuală”. El a dat două motive: În
primul rând, utilizarea Vechiului Testament în Noul Testament este un copil al timpului său; sec
În plus, credința noastră în inspirația scriitorilor Noului Testament ne interzice uzurparea
metodelor lor, ca și cum am putea descoperi adevăruri profunde în Vechiul Testament așa cum
au făcut-o ei. În 1960, el și-a rafinat punctul de vedere spunând: „Aș prefera să nu mai vorbesc
aici [de exemplu, Matei 2:15] despre o exegeză a VT de către NT (cum am făcut în disertația
mea), ci despre un usus, o utilizare a VT prin NT”. Vezi Sola Scriptura mea, 109-10.

43. Longenecker, Exegeza biblică, 218

45. Dodd, Conform Scripturilor, 128. Cf. Floyd Filson, Int 5 (1951) 148, „Într-un
fel sau altul suntem forțați la o viziune care vede în Biblie unitatea unei confuzii. istoria legată și
dirijată divin în care „scopul lui Dumnezeu”, așa cum a numit-o Suzanne de Dietrich, este pus
la punct. Totul este o istorie; totul este lucrarea lui Dumnezeu; totul își găsește centrul în
Hristos”.

46. John Bright, Authority, 130, „Geniul credinței Vechiului Testament ... constă în
înțelegerea sa a istoriei, în special a istoriei lui Israel, ca teatru al purității lui Dumnezeu.
activitate pozitivă”.

47. F. F. Bruce, Dezvoltarea Noului Testament,

37.
 48. Christopher Wright, Knowing Jesus, 249, sugerează că „„a pune lucrurile în
ordine” este probabil cel mai bun mod de a înțelege ce înseamnă ebraicul prin „el vine să
judece”. Nu înseamnă doar „a condamna” ... Întrucât venirea lui Dumnezeu este făcută subiect
de bucurie universală, ea trebuie să includă și ideea că Dumnezeu își restabilește decizia
inițială. tată și design pentru lumea lui, în care eliberarea oamenilor va semnifica bucurie și
pentru natură (cf. Rom 8:19-25).”

49. Vezi ibid., 247-48, „A intra în Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a te supune
domniei lui Dumnezeu și asta înseamnă o reorientare fundamentală a angajamentului etic al
cuiva. mențiuni și valori în concordanță cu prioritățile și caracterul lui Dumnezeu revelat în
scripturi.” Cf. Isaia 2:3 mai sus, „ca să mergem pe cărările Lui”.

50. g. K. Beale, Theinelios 14 (1989) 90. Cf. LA. T. Hanson, Living Utterances, 183,
„Ce au în comun toți scriitorii Noului Testament în ceea ce privește interpretul Stația scripturii
este o credință în istoria mântuirii și o abordare cristocentrică”.

51. Miller, Calea către predicarea biblică,

134.
52. Vezi Oscar Cullmann, Christ and Time, 116-17: „Astfel, până la Isus Hristos,
istoria răscumpărătoare se desfășoară în ... sensul unei reduceri progresive: omenirea-popor.
ple de Israel - rămășița lui Israel - Unul, Hristos. .. . Din centrul ajuns în res

învierea lui Hristos calea... duce ... de la Unul, în avans progresiv, la cei mulţi."

53. Ellis, „Cum Noul Testament folosește vechiul”, 209

54. Fapte 2:16-17. Mai târziu, Petru scrie despre Hristos: „El a fost rânduit înainte
de întemeierea lumii, dar a fost descoperit la sfârşitul veacurilor pentru voi” (1 Petru 1:20). Cf.
1 Corinteni 10:11: Evr 9 26; și 1 Ioan 2:18.

55. Christopher Wright, Knowing Jesus, 250. Cf. W. d. Davies, Invitație la Noul
Testament, 149-60; John Bright, Împărăția lui Dumnezeu, 187-243; N. T. Wright, Isus și victoria
lui Dumnezeu, 198-229.

56. Ralph P. Martin, Închinarea lui Dumnezeu (Grand Rapids: Eerdmans, 1982),
105. Cf. Robert H. Mounce, Essmtial Nature, 39: „Unicitatea Împărăției nu consta numai în
faptul că devenise o realitate prezentă, ci și în aceea că era o acțiune răscumpărătoare. În și
prin Isus Hristos, suveranitatea atemporală a lui Dumnezeu a invadat istoria și a învins purtând
cu grijă un război răscumpărător împotriva puterilor rele. Împărăția lui Dumnezeu venise.”

57. Franța, Isus și Vechiul Testament, 161

58. Vezi Sola Scriptura mea, 142-45, despre Klaas Schilder, B. Holwerda și alții.
 59. LA. T. Hanson, Enunțuri vii, 107. Cf. Isus Hristos în Vechiul Testament (Londra:
SPCK, 1965). Pentru o critică a abordării lui Hanson, vezi G. W. Grogan, TynBul 18 (1967) 65-
66.

60. Pentru referințe, vezi p. 3, nr.

8
61. Ellis, „Interpretare biblică”, 716-18
62. John Reumann, „Introducere în prima ediție” pentru H. Personalitatea
corporativă a lui Wheeler Robinson în Israelul antic (Philadelphia: Fortress, 1964), 15.
Robinson-l sine (pag. 27) vorbește despre „fluiditatea referinței, facilitând tranziția rapidă și
nemarcată de la unul la cei mulţi şi de la cei mulţi la unul”.

63. Robinson, Personalitate corporativă, 40

64. Ellis, „Cum Noul Testament folosește vechiul”, 213. Vezi, de asemenea,
Dockery, Biblical Interpretation, 25: „Deoarece Isus se vedea ca reprezentant al lui Israel,
cuvintele rostite inițial despre națiune puteau fi aplicate pe bună dreptate lui și pentru că Isus
este reprezentantul omenirii, cuvintele rostite inițial de psalmist pot fi plin umplut de el (cf. Ioan
13:18; 15:25; 19:28).”

65. În timp ce Noul Testament folosește Vechiul Testament pentru a învăța despre
Dumnezeu, biserică și moralitatea creștină, principalul său obiectiv este Isus Hristos. „Puțini ar
fi de acord că punctul principal al interpretării scripturale timpurii a fost „hristologic”, ceea ce
înseamnă că îl avea în vedere pe Isus. " Juel, Exegeza mesianica, 1. Rețineți, totuși, că Hays,
Echoes, 86, susține că „Paul operează cu o hermeneutică eclesiocentrică ”.

66. Vezi von Rad, Teologia Vechiului Testament,

2.319-35.

67. „Cel mai bun exemplu al acestor fenomene interesante este acordul dintre 1
Petru 2 și Romani 9. Primul Petru 2:6-10 folosește Isaia 28:16; Psalmul 118:22; Isaia 8:14;
părți din alte câteva texte și Osea 2:23. Romani 9:25-33 folosește Osea 2:23, alte texte din Isaia
și apoi o combinație a Isaia 28:16 și 8:14 în aceeași formă non-septugintală pe care o are 1
Petru." Klyne Snodgrass, „Utilizarea Vechiului Testament”, 422.

68. Vezi C. H. Dodd, Conform Scripturilor, 23-27.

69. Ibid., 126. Descoperirea ulterioară a două colecții pre-creștine, evreiești, în

Peștera 4 din Qumran face ca existența unei colecții creștine timpurii să fie destul de plauzibilă.
70. Ibid., 61-108
71. Vezi și n. 67 de mai sus despre 1 Petru 2 și Romani
9.

72. Ellis, „Cum Noul Testament folosește vechiul”, 201.

73. Dunn, „Utilizarea Vechiului Testament”, 94. Dunn continuă: „Tehnica este cel
mai bine ilustrată în Gal 3:8,4:22-31; 2 Corinteni 3:1-18 și Matei 2:23”. Cf. p. 101,
„Evenimentul lui Isus, tradiția lui Isus, credința în Isus exaltat, noua experiență a Duhului –
acestea au fost elementele determinante în procesul de interpretare”. Pentru examen ple,
Cullmann, Christ and Time, 131, observă: „Autorii Noului Testament nu au scris nicio poveste
nouă despre Creație; ei au arătat doar relația ei cu punctul de mijloc (în special Ioan 1:16; Col
1:16; Evr 1). :2, 10)."

74. Brevard Childs, Biblical Theology, 241, comentează: „Pentru Paul, un interpret
autentic Ția depinde de mărturisirea ei cu privire la subiectul său adevărat, care este Hristos. În
acest sens, Pavel nu este interesat de VT „de dragul său”, dacă ceea ce se înțelege prin aceasta
este textul biblic separat de adevăratul său referent hristologic”.

75. Cullmann, Hristos și timpul, 137. De exemplu, Childs, Biblical Theology, 229,
subliniază „rolul central al VT în înțelegerea și interacțiunea bisericii primare. pretinzând
moartea și învierea lui Hristos. . .. Psalmul 110 a oferit imaginile pentru a-L vedea pe Isus
înălțat la dreapta lui Dumnezeu și domnind suveran peste puterile morții (Marcu 12:35-37 par.;
Fapte 2:34; Evrei 7:17,21). Psalmul 89 a format legătura cu umilirea lui Hristos (Luca 1:51;
Fapte 2:30), iar Psalmul 22 vorbea despre suferința sa dreaptă (Marcu 15:34 alin.). Psalmul 2
și 2 Samuel 7 au oferit limba pentru messi regal oficiul anic ca Fiu al lui Dumnezeu (Fapte
13:33s.; Evrei 1:5) și Daniel 7 vorbește despre eshatologia nădejdea bună a împărăției sale
(Marcu 13:26; 14:62).

76. Cf. Shires, Finding the Old Testament, 92, „Există dovezi abundente care să
susțină port credința că Isus este cel care începe interpretarea hristologică a VT care pătrunde
în scrierile creștine timpurii. Fără îndoială, el a fost mult influențat de imaginea Fiului omului
care este desenată în Dan 7 și ... imaginea Serului în suferință din Isaia 52:13 până la 53:12. ..."
Referitor la dezbaterea actuală dacă Noua Testa Scriitorii prezintă propria utilizare a Vechiului
Testament de către Isus sau îi pun cuvinte în gură, Longenecker, TynBul 21 (1970) 25, susține că
„se poate, de asemenea, postulat – mai plauzibil cred – că Isus Însuși a fost atât sursa, cât și
model pentru interpretarea creștină timpurie: acele anumite versete selectate cu care El le-a
interpretat a continuat să fie interpretat în același mod de către primii creștini (de exemplu,
Isaia 53:12 în Marcu 15:28 și Isaia 53:7-8 în Fapte 8:32-33, și mai puțin direct în altă parte:
numirea de „piatră” în Fapte 4:11 și 1 Petru 2:6-8; și Ps 110:1 în Fapte 2:34-36 și de mai
multe ori în Evrei) și că tratarea Sa asupra lor a furnizat paradigma pentru eforturile exegetice
viitoare în cadrul comunității apostolice timpurii.” Cf. Charles A. Kimball, Jesus' Exposition of
the Old Testament in Luke's Gospel (Sheffield: Sheffield Academic Press, 1994), 202: „Concluz
că expunerea biblică a lui Isus și alegerea sa de texte biblice au furnizat fundația pentru teologia
Noului Testament și că metodele exegetice ale lui Isus au influențat procedurile exegetice ale
adepților săi și ale scriitorilor NT”. Cf. Franța, Isus și Vechiul Testament, 225.

77. Luca 24:26-27; cf. Luca 24:44-47. Dodd, Conform Scripturilor, 110, consideră
că „NT însuși afirmă că Isus Hristos Însuși a fost cel care a îndreptat mai întâi mințile
discipolilor Săi către anumite părți ale scripturilor ca acelea în care ar putea găsi iluminare”.
minare asupra sensului misiunii și destinului Său”.

78. „Mulțimile s-au uimit de învățătura lui, căci el îi învăța ca pe cineva autoritate,
și nu ca cărturarii lor”. Matei 7:28-29. Cf. Luca 20:39.

79. Vezi Franța, TynBul 19 (1968) 51, „Concluzionam ... că Isus a văzut misiunea
Sa ca pe cea a Slujitorului lui Yahweh, că El a prezis că, în îndeplinirea acelui rol, El trebuie să
sufere și să moară și că El și-a considerat suferința. și moartea ca, ca și cea a Slujitorului,
vicaria și izbăvitoare”. Cf. p. 52, „Isaia 53 este planul pentru lucrarea Lui pământească, Daniel
7:13-14 pentru înălțarea Sa viitoare”. Cf. Jensen, Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi rael, 206.

80. Franța, Isus și Vechiul Testament, 75.

83. N. T. Wright New Testament and the People, 396, afirmă că „toate cele trei
evanghelii sinoptice... împărtășesc un model comun în spatele divergențelor lor largi. Toate spun
povestea lui Isus ... ca sfârșitul unei povești mult mai lungi, povestea lui Israel, care, la rândul
său, este punctul central al poveștii creatorului și a lumii.” Referitor la Evanghelia după Ioan,
vezi ibid., 410-417.

81. Cf. Comentariul lui Hans Conzelmann despre Luke, Die Mitte der Zeit.
Cullmann, Salvation in History, 270, pretinde de asemenea această onoare pentru Ioan: „Dacă
putem vorbi și trebuie să vorbim oriunde despre un „punct de mijloc al timpului/ centrul și
punctul culminant care dă istoriei un sens, este în Evanghelia după Ioan”. , și nu doar în Luca.
Toată revelația, toată acțiunea lui Dumnezeu ing este dezvăluit din acest punct de mijloc. Dacă
subiectul acestei acțiuni aflate la punctul culminant decisiv al istoriei este Domnul întrupat, Isus
din Nazaret, dacă în el Dumnezeu și-a descoperit în esență, doxa lui (Ioan 1:14), atunci el
trebuie să fie vehiculul tuturor acțiunilor lui Dumnezeu în re laţie pentru lume”.

82. Jack Kingsbury, Isus Hristos,

97.
84. Cf. Domenico Grasso, Proclaming, 12, „Potrivit Apostolului (Pavel), toată
istoria este un complex de fapte, o încurcătură de întâmplări, preordonate de Dumnezeu și
urmate. în ordine, pentru ca Revelația și comunicarea lui Hristos să se realizeze. Înainte de
Întrupare, istoria este îndreptată spre El, în timp ce după Întrupare ea curge din El. Hristos este
centrul și sensul istoriei”.

85. Cf. Ef 3:3-5, „Taina mi-a fost făcută cunoscută prin revelație, așa cum am scris
mai sus în câteva cuvinte, a căror lectură vă va face să înțelegeți înțelegerea mea. a misterului
lui Hristos. În generațiile trecute, această taină nu a fost făcută cunoscută omenirii, așa cum a
fost descoperită acum sfinților Săi apostoli și profeți prin Duhul.” Cf. Rom 16:25-27.
 86. Dwight Moody Smith, „Utilizarea Vechiului Testament”, 36-65, susține că ev
Orice scriitor al Noului Testament vede împlinirea în Hristos în termenii istoriei
răscumpărătoare.

87. Acest lucru este evident deja din cele două rădăcini grecești folosite pentru
„împlinire”. Primele cuvinte teleiod/teleO „indică împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă nu
moduri citează o anumită promisiune.” A doua rădăcină este pierod, „folosită exclusiv în
Evanghelii și în Fapte pentru a se referi la întregul eveniment al lui Hristos”. McCurley,
Wrestling, 22 și 24 de ani. Cf. Moo, „Problema Sensus Plenior”, 191.

88. Contextul mai larg din Osea 11, în special w 8-11, promite o întoarcere din
Egipt/Asiria. Vezi David Holwerda, Isus și Israel, 38-40.

89. Luca postulează în mod similar împlinirile unei combinații de promisiuni și

tipuri. „Ceea ce a făcut Dumnezeu într-o epocă pentru a duce promisiunile legământului, El
poate și va face în acele vremuri în care El se implică din nou activ în conducerea și finalizarea
programului Său. Aceasta este o presupunere teologică majoră a utilizării de către Luca a VT,
care îi permite să facă apel la varietatea de texte pe care le face. ... Astfel, deși multe texte pe
care Luca le folosește nu sunt exclusiv profetice, ele sunt „tipologic-profetice” prin aceea că
tiparul activității lui Dumnezeu este reactivat în moduri care oglindesc și sporesc actele Sale din
vechime. ... În repetare este prezența planului și, prin urmare, a profeției”. Darrell Bock,
„Utilizarea Vechiului Testament”, 495.

90. Vezi, de exemplu, Longenecker, Biblical

Exegesis, 70-75.
91. Christopher Wright, Knowing Jesus, 63-64.
92. Foster McCurley, Lupte, 27 de
ani.
93. Wright, Knowing Jesus, 72.
94. Cf. Predica de pe munte (Matei 5:17), „Să nu credeți că am venit să desființez
legea sau proorocii; nu am venit să desființez, ci să împlinesc”.

95. Toate cele patru Evanghelii văd împlinirea lui Isaia 40:3-5 în Ioan Botezătorul:
în plus referire la Marcu 1:3, vezi Matei 3:3; Luca 3:4-6 și Ioan 1:23.

96. Bock, „Utilizarea Vechiului Testament”,

502.
 98. Vezi Rom 4:13, unde Pavel schimbă promisiunea făcută lui Avraam din „țara” în
„lumea”. Cf. Efeseni 6:3.

99. Despre universalizarea unor promisiuni particulare, vezi David Holwerda, Jesus
and Israel, 177-184.

101. Franța, Isus și Vechiul Testament, 39, cu un citat din Lampe, Eseuri, 27.

102. Vezi Goppelt, TDNT 8.259, „adevărata rădăcină a tipologiei este ideea de consum
în istoria mântuirii”.

103. Cf. Cullmann, Salvation in History, 132, „Tipologia subliniază în același timp
analogia și înălțirea, repetarea și desăvârșirea, în raport cu cele două puncte în contrast”.

100. Cf. Cullmann, Salvation in History, 133, „Toată tipologia ... presupune o sare.
fundal istoric-vațiune și anume relația dintre Vechiul și Noul Tes tamente înțelese din punct de
vedere istoric al mântuirii”.

104. Ellis, Paul's Use, 127-28, cu un citat din Lampe, Theology 51 (1953) 202. Cf.
Franța, Isus și Vechiul Testament, 76, Noul Testament „tipologia este în esență expresia unei
convingeri a principiilor neschimbate ale lucrării lui Dumnezeu și a continuității dintre actele
sale din trecut și din prezent”. Cf. Mickelsen, Inter preting, 237, „Corespondența este prezentă
pentru că Dumnezeu controlează istoria, iar acest control al lui Dumnezeu asupra istoriei este
axiomatic cu scriitorii Noului Testament”.

107.Goppelt, TDNT
8.252
108. Vezi pp. 217-18 mai jos despre Rom 5:12-19; vezi, de asemenea, modul în care
1 Petru 3:21 folosește antitipurile pentru botez.

105. Baker, Două Testamente,

253.

110. Longenecker, Exegeza biblică,

141.
111. Ibid., 142.
109. Ellis, Paul's Use, 126. W. d. Davies, „Jewish Sources”, 504-5, vede paralelele
Isus-Moise în special în Matei 1-2, paralelele Isus-Israel în Matei 3-4 și Isus ca noul Moise în
Matei 5:1-8:1 . David Holwerda, Isus și Israel, 37 de ani, afirmă că „Matei nu este interesat atât
de Moise, cât de Israelul pe care Moise îl reprezintă. se supără”.

112. De exemplu, Robert Gundry, The Use of the Old Testament in St. Evanghelia lui
Matei, 206-7, vorbește despre „Tipologia Moise-Iisus”, „Tipologia Ilie-Ioan” și „Tipologia
David-Iisus”.

114. Ezec 34:23-24; cf. 37:24-28; Ieremia 23:5-6; 30:9; Os

3:5.
113. Isaia 43:2, 16, 19. Vezi de asemenea, de exemplu, Isaia 11:15-16; 48:20-21; 51:9-
11; 52:11-12. Cf. Lampe, Eseuri, 27, „În pasaje precum Isaia 51:9-11, interpretarea profetică a
modelului istoriei ia o formă care poate fi numită tipologică. Creul lupta de națiune își găsește
antitipul în Exod și ambele sunt la rândul lor recapitulate și împlinite în viitorul act de eliberare
din Exil”. Pentru escaladarea acestui nou exod peste cel vechi, vezi von Rad, Old Testament
Theology, 2.246-49. Cf. Bernhard Anderson, „Tipologia exodului”, 194-95.

115. Franța, Isus și Vechiul Testament, 45. Cf. John Stek, „Mesajul cărții lui Iona”, CTJ
4/1 (1969) 43-46. Comparația lui Isus cu Solomon este similară cu cea a lui Iona. Franța, ibid.,
45-46, observă: „Se pare că există două puncte: (a) răspunsul neamurilor la mesagerii lui
Dumnezeu din VT trebuie să facă de rușine nepocăința ascultătorilor evrei și (b) prezența a ceva
mai mare. decât Iona sau Solomon fac vinovăția lor și mai mare.”

116.Cf. LA. Berkeley Mickelsen, Interpretare, 237. Observați diferența dintre această
interpretare tipologică și interpretarea alegorică a lui Filon: „Dacă mintea (= Israel) când este
mușcată de plăcere, șarpele Evei, va fi reușit să iată Având în suflet frumusețea stăpânirii de
sine, șarpele lui Moise și, privind aceasta, îl privește pe Dumnezeu Însuși, el va trăi.” Legum
Allegoriae 2.81, citată în Goppelt, Typos, 218, n. 37.

117.Potrivit Dockery, „Exegeza tipologică”, 174, „Isus a devenit di sursa corectă și

principală a înțelegerii de către biserică a Vechiului Testament”.

118. Așa cum paralelismul poate fi sinonim sau antitetic, la fel și tipologia poate fi syn
anonim sau antitetic.

119. Vezi Goppelt, Typos, 220-23. Pentru mai multe tipologie Adam-Hristos, vezi 1
Corinteni 15:21-22, 45-49.

120. Ibid., 222. Cf. Definiția lui Goppelt a tipologiei lui Pavel: „Un tip este ceva care se
întâmplă între Dumnezeu și om și care indică mântuirea care a venit în Hristos. Este mărturisită
de Scriptură și prefigurează un eveniment corespunzător din ultimele zile” (p. 220).

121. Roehrs, Concordia Jountal 10 (1984) 205-6. Despre 1 Corinteni 10:1-11, vezi
Andrew Bandstra, CTJ 6 (1971) 5-21, și Walter Kaiser, The Uses of the Old Testament in the
New, 103-21.

122. Vezi W. d. Davies, „Surse evreiești”, 505.

125. Sharp, East Asia Journal of Theology 4/2 (1986) 101.
123. Deși comentatorii Noului Testament implică frecvent dependența sa de școala
alexandrină a platonicienilor evrei, nu este cazul. Vezi Longenecker, Exegeza biblică, 170-74.

124. Evrei 8:5, unde se referă la prototipul ceresc al cortului.

126. Goppelt, greșeli

de tipar, 177
127. John Stek, CTJ 13 (1978) 143 și 145.
128. Aceste exemple mi-au fost sugerate de John Stek.
129. Achtemeier, Vechiul Testament și Proclamație, 122. Ea se luptă cu greșitul
ideea că „oamenii sunt aceiași în fiecare epocă și că, prin urmare, experiența lui Israel este
instructivă pentru biserică”. Pentru multe analogii ale Noului Testament între Israel și biserică,
vezi ibid., 116-23.

130. John Drane, EvQ 50 (1978) 199, descrie analogia ca „folosirea OT Ian limbaj
și concepte pentru a descrie NT realități, cum ar fi, de exemplu, atunci când Pavel se referă la
creștinii galateni ca „Israelul lui Dumnezeu” (Gal 6:16).”

131. N. H. Ridderbos și P. c. Craigie, „Psalmii”, în ISBE (rev. ed., 1986) 1038.

Vezi ibid., 1039, „Psalmii nu sunt atât de mesianici în vreo anticipare sau predicare. sens activ,
deoarece sunt psalmi antici care au ajuns să capete un sens nou și mai profund în interiorul
descoperirii lui Dumnezeu în Isus Hristos”. În acest exemplu modul de longitudine temele nale
se suprapune cu modul de tipologie.

132. Bright, Autoritate,

140
133. McCurley, Lupte, 21 de
ani.
134. În acest exemplu, tema mustrării se suprapune cu analogia: așa cum a certat
Iehova, așa a mustrat Isus.
1. Bright, Int 20 (1966) 189.
2. Bright, Autoritate, 91. Cf. Gordon Fee și Douglas Stuart, How to Read the Bible,
26, „Singurul control adecvat pentru hermeneutică se găsește în intenția originală a textului
biblic. ... In contrast cu . . . (pură] subiectivitate, insistăm că sensul original al textului – atât cât
este în puterea noastră să-l discerne – este punctul obiectiv de control.”

3. Pentru ideea de a pune întrebarea neobișnuită „cum” înaintea întrebării

obișnuite „ce”, îi sunt îndatorat colegului meu John H. Stek.
4. Vezi Predicatorul meu modern,
197-213.
5. Von Rad, Dumnezeu la lucru,
14.
6. Rogers, Int 45 (1991) 241.
7. Vezi Predicatorul meu modern,
102-106.
8. Vezi Predicatorul meu modern,
10-12.
9. Unger, Principii, 33.

11. Ibid., 29.

10. Wright, Cunoașterea lui
Isus, 28.
12. Raymond Brown oferă următoarea definiție: „ Sensul plenior este acel sens
suplimentar, mai profund, intenționat de Dumnezeu, dar nu intenționat în mod clar de autorul
uman, care se vede că există în cuvintele unui text biblic (sau grup de texte, sau chiar o carte
întreagă) când sunt studiate în lumina revelației ulterioare sau dezvoltării în înțelegerea
revelației.” „Sensus Plenior” al Sfintei Scripturi, 92. Pentru blana referințe, vezi Predicatorul
meu Modem, 111-12. O prezentare istorică bună este oferită de Wilfrid J. Harrington, The Path
of Biblical Theology (Dublin: Gill și Macmillan, 1973), 293-313.

14. Metoda de înțelegere a unui text în contextul canonului creștin a fost dezvoltată în
special de Brevard Childs. Pentru referințe, vezi Predicatorul meu modern, 73-77.

13. Norbert Lohfink, în The Christian Meaning of the Old Testament, 42-43, după cum
este citat de Douglas Moo, „The Problem of Sensus Plenior”, 205.

15. De exemplu, predicând despre Ierihon și Rahab (Ios 6), se constată că Evrei 11:31
se referă la Rahab ca o ilustrare a credinței, în timp ce Iacov 2:25 se referă la ea ca o ilustrare.
lustrație de a fi „justificat prin lucrări”. Dar niciuna dintre acestea nu este ideea lui Iosua 6.

16. Cf. Gerhard Hasel, OT Theology, 157, „S-ar părea că singura modalitate adecvată
de a aborda natura multiplex a relației dintre Testa. este de a opta pentru o abordare multiplex,
care face o utilizare păzită și circumspectă a tipologiei, folosește ideea de promisiune și
împlinire și, de asemenea, folosește într-un mod atent abordarea lui Heilsgeschichte.”

17. Zimmerli, „Promisiune și împlinire”, 111.

18. Cf. Domenico Grasso, Proclaming, 116-17, „Istoria mântuirii îl are pe Hristos ca
centru și cadru de referință ... Dacă totul are adevăratul său sens în Hristos, tot ceea ce se
discută în predicare trebuie privit în lumina lui Hristos: orice altă lumină ar fi falsă sau cel
puțin incompletă. Morala, dogma, liturghia, Biserica, Scriptura - toate au cadrul lor de referință
în Hristos.”

19. Miller, S.J.T. 11 (1958) 396

20. Mai exact, presupozițiile analogiei bazate pe asemănarea tuturor evenimentelor și
ale corelației bazate pe presupunerea că trăim într-un univers închis de cauze și efecte imanente.
Vezi Modem Preader, 24-36, 95-96. Cf. Alvin Plantinga, „Două (sau mai multe) tipuri de burse
Scripturii”, Modem Theology 14 (1998) 243-78. Pentru efectele dezastruoase ale metodei
istorico-critice seculare asupra lui Chris tian amvon, vezi Elizabeth Achtemeier, Preaching from
the Old Testament, 29-32.

21. g. c. Berkouwer, Persoana lui Hristos,

128.
22. Florovsky, „Apocalipsa”, 165
23. Ibid. Cf. Predicatorul meu modem, 94-
101
24. Cf. von Rad, Dumnezeu la lucru. 155, „Istoria Vechiului Testament, în judecată și în
mântuire, mărturisește acea acțiune a lui Dumnezeu care se descoperă în cele din urmă în Isus
Hristos”. Cf. Larsen, Anatomie. 167, „Lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu este peste tot în
Testa Veche ment. În acest sens holistic, tot Vechiul Testament se pregătește și este împlinit în
Hristos. Nu putem predica Vechiul Testament ca și cum împlinirea nu ar fi venit.”

25. Herbert Mayer, CTM 35 (1964) 605. Cf. p. 606, „Predicatorul este copleșit de
imaginea magnifică a lui Dumnezeu care acționează, milostiv, iubitor, credincios și judecător.
Din acest punct de vedere, fiecare cuvânt din Vechiul Testament este „Mesianic”.

26. Mackenzie, Int 22 (1968) 24. Cf. Louis Berkhof, Prniaples, 142: „Diferitele linii ale
revelației Vechiului Testament converg către ea [Cuvântul făcut trup], iar cele ale revelației
Noului Testament iradiază din ea. Numai în centrul lor obligatoriu, Isus Hristos, narațiunile
Scripturii își găsesc explicația.”
 27. Fee și Stuart, Cum să citești Biblia, 74-75. Cf. Willem VanGemeren, Prog ress, 32,
„Interpretul întreabă ce legătură are textul cu venirea lui Isus și cu speranța noastră în
restaurarea tuturor lucrurilor la întoarcerea Sa”.

29.Childs, Teologia biblică,

453.
30. Rețineți, totuși, că mulți dintre susținătorii noii critici literare doresc să „elimine”
problema istoricității. Pentru referințe, vezi Predicatorul meu modern, 78-79 și „Valoarea unei
abordări literare pentru predicare”, în A Literary Guide to the Bible, ed. Leland Ryken și
Tremper Longman III (Grand Rapids: Zondervan, 1993), 509-19.

31.Childs, Teologia biblică,

453.
32. De exemplu, Walther Zimmerli, „Promisă și împlinire”.

33. Vezi, de exemplu, T. Desmond Alexander, „Ideologia mesianică în cartea Genei sis",
în The Lord's Anointed: Interpretation of Old Testament Messianic Texts, 19-39; Walter Kaiser,
Mesia în Vechiul Testament; și Gerard Van Groningen, Mesianic Reveals în Vechiul Testament.

35. LaSor, TynBul 29 (1978) 55.

36. VanGemeren, WTJ 46 (1984)
281.
37. Stek, „Introducere: Psalmi”, Studiu NIV, 786
38. Mays, „Teologia regală a lui Isaiah”, 48. Cf. Bright, Autoritate, 223. Vezi, de
asemenea, argumentul lui Bruce Waltke conform căruia subiectul uman al tuturor Psalmilor este
în cele din urmă Isus Hristos. „Un proces canonic de abordare a psalmilor”, în Tradiție și
Testament, ed. Ioan S. Feinberg și Paul D. Feinberg (Chicago: Moody, 1981), 3-18.

39. Westermann, „Calea promisiunii/ 7 215.

40. Raymond Dillard și Tremper Longman, Introducere, 146, „Ideea unui Mesia pentru
Israel crește din ideologia ei despre un rege drept, unul care ar fi ca David”.

41. Ibid., 165-66. Acești autori continuă: „Noul Testament arată că aceeași speranță era
vie în Israel în timpul stăpânirii romane. Scriitorii Evangheliei sunt preocupați de urmărirea
strămoșilor davidici ai lui Isus și a pretenției sale legitime la titlul de „Fiu al lui David”,
moștenitor al împărăției pe care Dumnezeu l-ar ridica ca o consecință a promisiunilor sale față
de David. ..Vezi și Philip E. Satterthwaite, „David în cărțile lui Samuel: O lună Speranța
sianică?"; Iain W. Provan, „Mesia în cărțile regilor”; și Brian Kelly, „Elementele mesianice în
lucrarea cronicarului”, în The Lord's Anointed: Interpretation of Old Testament Messianic Texts
(Grand Rapids: Baker, 1995), respectiv pp. 41-65, 67 85 și 249-64.

42. Vezi autorii menționați de Alexandru, „Ideologia mesianică în cartea Genezei”, p.

28.

43. Westermann, Geneza 1-11 (Londra: SPCK, 1984), 260.

44. Ibid., 258; cf. p. 259 referitor la v. 15, „Propoziţia este foarte vag legată de formula
blestemului din v. 14; ar putea fi destul de independentă de aceasta”.

45. Contrarând abordarea critică a formei a lui Westermann, Alexander, „Mesianic

Ideology”, 37, afirmă: „Este nefondat din punct de vedere metodologic să argumentăm că pasul
individual. înțelepții nu sunt mesianici pe baza sursei și/sau formează considerații critice. În
mod clar, ceea ce trebuie evaluat este imaginea creată prin combinarea tuturor elementelor
diferite care constituie cartea Genezei așa cum este acum.”

46. Alexandru, „Ideologia mesianică”, 27.

47. Mays, „Teologia regală a lui Isaia”, 50

48.Vezi p. 236, nr. 20

de mai sus
49. Lampe, „Rezonabilitatea tipologiei”, 31. Cf. Walther Eichrodt, „Este Ty Exegeza
pologică o metodă adecvată?" 227, „Pentru tipologie, valoarea istorică a textului de interpretat
formează presupoziţia esenţială pentru utilizarea acestuia. Pentru al legoria, dimpotrivă,
aceasta este indiferentă sau chiar ofensatoare și trebuie împinsă într-o parte pentru a face loc
simțului „spiritual” care se află în spate.” Cf. John Breck, Power of the Word, 94, „Tratând
evenimentele istorice ca simboluri parabolice, alegoria amenință baza istorică a credinței. Dar.
.. teoria tipologică păstrează natura istorică a revelației.” Vezi ibid., 93-104.

50.John Bright, Autoritate, 92 de ani. În mod similar, Geoffrey Grogan, Scottish Bulletin
of Evangelical Theology 4 (1986) 10.

51.Baker, S.J.T. 29 (1976) 149. Rețineți că Bright este deschis să vorbească despre „
interpretare tipologică”. Autoritate, 92, nr. 82.

53.Franța, Isus și Vechiul Testament, 41-42. Cf. ibid., p. 40, „Ideea de a împlini
Mențiunea inerentă tipologiei Noului Testament derivă nu din credința că evenimentele astfel
înțelese au fost prezise în mod explicit, ci din convingerea că, în venirea și lucrarea lui Isus,
principiile lucrării lui Dumnezeu, deja imperfect întruchipate în Vechiul Testament, au fost mai
perfect redate. -întruchipată și astfel adusă la bun sfârșit”. Cf. Ellis, Prefață la Typos lui
Goppelt, xvi, „Numai în lumina împlinirii NT este clarificată semnificația tipologică a unui
personaj, eveniment sau instituție din VT”. Cf. Klein, Blomberg și Hubbard, Introducere, 130,
„Acest lucru nu trebuie să implice că VT au thors intenționau de fapt, într-un fel profetic, tipul
pe care scriitorii NT l-au descoperit mai târziu. Tipologia este mai degrabă o tehnică a unui
scriitor de mai târziu, care „exploatează” Scriptura anterioară pentru asemănări cu activitățile
prezente ale lui Dumnezeu.” Cf. Unger, Principii, 202-3.

52.De exemplu, G. K. Beale, Thetnelios 14 (1989) 93: „Dacă tipologia este clasificată
ca fiind parțial profetică, atunci ea poate fi privită ca o metodă exegetică încă din Noul Testa.
corespondența mentală ar arăta retrospectiv sensul profetic mai deplin al tipului Vechiului
Testament, care a fost inclus inițial de au divinul. thor. ... În acest sens, tipologia poate fi numită
exegeză contextuală în cadrul cadrului lucrarea canonului, deoarece implică în primul rând
interpretarea și elucidarea semnificației părților anterioare ale Scripturii de către părțile
ulterioare.” Cf. Bruce Waltke, „Kingdom Promises”, 278, „Deoarece Dumnezeu a determinat
tipul în mod divin, rezultă că tipul este o predicție divină”.

54. Vezi John Bright, Authority, 223, „The kingly ideal (ex Ps 72) se afla dincolo de
capacitățile dinastiei Davidice sau ale oricăruia dintre reprezentanții ei. ... În timp acolo a
dezvoltat (și mai întâi cu Isaia însuși: 9:1-7; 11:1-9) așteptarea unui rege ideal din neamul lui
David ... sub a cărui stăpânire dreaptă și binefăcătoare s-ar împlini toate promisiunile. umplut.
Dar și această speranță a fost dezamăgită. ... Cu toate acestea, speranța nu a fost abandonată. A
privit mereu înainte, dincolo de tragedie, frustrare și disperare, pentru venirea unui Împărat,
Unsul, Mesia, care, înzestrat cu puterea lui Dumnezeu, va aduce biruință și pace poporului său
și va stabili Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.”

Goldingay, ModelSf
55.

65.
56. Louis Berkhof, Principles, 146, menționează că „unii interpreți au găsit în faptul
că șarpele de aramă era făcut dintr-un metal inferior, o figură a ticăloșiei exterioare sau a
înfățișării umile a lui Hristos; în soliditatea sa, un semn al puterii sale divine; și în strălucirea ei
slabă, o prefigurare a vălului naturii sale umane”.

57. W. L. Wilson, Dicționarul lui Wilson de tipuri biblice (Grand Rapids: Eerdmans,
1957), 15.

58. Pentru referiri la aceste predici și la alte predici, vezi Sola Scriptura a mea,
83-84.

Fairbairn,
59.

Tipologie, 23.

60. Ibid., 24
61. Von Rad, „Interpretare tipologică”, 36. Cf. Merrill Unger, Principii, 201, „Cea mai
mare încălcare împotriva acestui domeniu de studiu biblic cel mai plin de satisfacții [tipologie]
este aparent săvârșită nu de cei care exagerează cu această problemă, ci de cei care „subfac”,
care, ca urmare a unei precauții extreme complet ocoli multe tipuri de bună credință.” Cf.
Poythress, Umbra lui Hristos în Legea lui Moise.

62. Barrois, Fața lui Hristos, 44

63. Eichrodt, „Este exegeza tipologică o metodă adecvată?” 225. Cf. YO. Howard
Marshall, „Assessment”, 16, „Tipologia poate fi definită ca un studiu care urmărește paralele
sau corespondențe între incidente înregistrate în VT și omologii lor în NT, astfel încât acestea
din urmă pot fi văzute ca fiind asemănătoare cu prima în nota. respectă și totuși să le
depășească.”

Unger, Principii,
64.

204
65. Cf. Edmund Clowney, „Predicarea lui Hristos”, 174, „Tipologia se bazează pe
planul lui Dumnezeu. Ea decurge din continuitatea și diferența lucrării mântuitoare a lui
Dumnezeu. Există continuitate, pentru că Dumnezeu este cel care își începe lucrarea de
mântuire cu mult înainte ca El să-și dea Fiul. Cu toate acestea, există și discontinuitate.”

66. Barrois, Fața lui Hristos, 42. Cf. John Breck, Power, 41, „„Tipologia” nu este doar
un mod uman de interpretare. Este în primul rând un mod divin de activitate în istorie.
Dumnezeu acționează în termeni de făgăduință și împlinire, coordonând evenimentele istorice în
așa fel încât împlinirea viitoare să fie realizată continuu de-a lungul istoriei Israelului și în
istoria ulterioară a Bisericii.” Cf. ibid., p. 55, Justificarea tipologiei „constă în convingerea că
Dumnezeu Însuși, ca autor al istoriei, precum și al Scripturii, ordonează evenimentele în termeni
de „făgăduință și împlinire” ... Este cu adevărat o. .. Salvați istoria-țiune, sfera economiei divine
în care progresează omul și cosmosul a după călăuzirea lui Dumnezeu către mântuirea
veșnică”.

67. Lampe, Eseuri, 26

68. Goppelt, greșeli de tipar, 17-18. Mai târziu, Goppelt extinde cerința istoricității de
la simpla facticitate la revelația lui Dumnezeu în istorie: „Validitatea unei tipologii nu depinde
de istoricitatea scenelor individuale, ci de adevărul și realitatea revelației lui Dumnezeu despre
sine în istorie și de un standard pentru istoricitatea fenomenelor istorice care nu poate fi
dezvoltată decât din subiect”. Ibid., 232-33. Cf. Unger, Principles, 204, Un tip „constă dintr-o
persoană, un eveniment sau o instituție care este reală și nu fictivă, reală și nu imaginară”.

69. Stek, CTJ 5 (1970) 157. Rețineți că Fairbairn, Typology, 46, adaugă că un tip
trebuie să fie „stabilit divin”. Un tip nu este doar „orice personaj, acțiune sau instituție
Scriptura VT, dar numai acelea care au avut hirotonirea lor de către Dumnezeu și au fost
concepute de El să prefigureze și să se pregătească pentru lucrurile mai bune ale Evangheliei.
pel."

70. Baker, S.J.T. 29 (1976) 153. Cf. Louis Berkhof, Principii, 145, „Tipul trebuie să
fie proiectat prin desemnare divină pentru a avea o asemănare cu antitipul. Accident
asemanator „Calitatea dintre o persoană sau un eveniment din Vechiul și Noul Testament nu
constituie un tip al celuilalt”. Cf. John Stek, CTJ 5 (1970) 138, „O asemănare superficială în
caracteristicile externe este irelevantă. Acest lucru tipologii mai în vârstă nu reușiseră să
observe și astfel au adus tipologia în discredit. Asemănarea trebuie să fie una dintr-un „acord
intern”. ment' [Fairbairn] (pag. 66), la fel între un simbol și realitatea pe care o simbolizează.”
Cf. Unger, Principii, 204-5.

71. Goppelt, Typos, 18 ani, vorbește despre „o creștere a tipului”. Pe p. 33 el face

comentariul ciudat: „Din moment ce nu există o înălțire tipologică, ar fi mai bine să nu-l
desemnăm pe Adam, în starea sa căzută, ca un tip de umanitate prezentă care îi poartă
asemenea ness”. Adam, desigur, nu este un tip de umanitate în niciun caz, dar conform lui Pavel
el este un tip al lui Hristos (Romani 5:12-21). Escaladarea, în acest caz, se regăsește în relația
antitetică relația dintre Adam și Hristos. Vezi discuția noastră la pp. 217-18 de mai sus.

72. Clowney, Desfășurarea

misterului, 141
73. Unger, Principii, 205. Cf. Goppelt, Typos, 10, „Tipologia nu trebuie să devină
revin în detalii, dar trebuie să caute să compare spiritul narațiunii istorice din VT cu spiritul
evenimentului din Noul Testament. ..."

74. Vos, Teologia biblică, 162. Cf. Louis Berkhof, Principles, 145, „Este bine să
rețineți ... că tipurile Vechiului Testament erau în același timp simboluri care transmiteau
adevăruri spirituale contemporanilor, pentru că semnificația lor simbolică trebuie înțeleasă
înainte de a putea fi stabilită semnificația lor tipică. "

75. Vos, Teologia biblică, 171. Cf. pp. 164-72.

76. Clowney, „Predicarea lui

Hristos”, 180
77. Cf. Fairbairn, Typology, 3, „Tipicul nu este propriu-zis un sens diferit sau
superior, ci o aplicare diferită sau mai mare a aceluiași sens”.

78. Stott, Între două lumi, 325. Cf. Daniel Lys, Int (1967) 406, „Predicatorul nu
poate fi mulțumit doar arătând spre Isus Hristos. ... Hristos nu este pur și simplu rezultatul
cronologic după VT; el este sensul axiologic al VT, unde același Dumnezeu se descoperă ca în
Cuvântul devenit trup. ... O însuşire sănătoasă a VT ar trebui să-l conducă pe credincios să
înveţe cum să trăiască în istorie, aşa cum au făcut-o poporul VT, între actul fundamental de
mântuire şi Mântuitorul viitor”.

79. Dillard și Longman, Introducere, 233.

80. Despre Psalmul 22 ca tipologie, vezi Douglas Moo, „Problem”,
197.
 82. Achtemeier, Predicarea din Vechiul Testament, 58. Cf. ibid., „Relevanța Vechiului
Testament”, 20-23.

83. Von Rad, Dumnezeu la

lucru, 156.
84. Vezi Marten Woudstra, „Israel and the Church: A Case for Continuity”.

85. Vezi și forma scrisorilor lui Pavel: mai întâi indicativele (de exemplu, Rom 3-11),
apoi imperativele/îndemnurile (Rom 12-16).

86. Dillard și Longman, Introducere, 245. Pentru o discuție mai amplă despre Old Tes
tament înțelepciunea literatura și Hristos, vezi Graeme Goldsworthy, Gospel and Wisdom, în
special. pp. 147-90.

87. Clowney, Preaching and Biblical Theology, 15, „Biblia consemnează revelația dată
în cursul istoriei. Această revelație nu a fost dată la un moment dat și nici sub forma unui
dicționar teologic. A fost dat progresiv, pentru procesul de dezvăluire însoţeşte procesul de
răscumpărare. Întrucât răscumpărarea nu are loc uni formal, dar în epoci determinate de
faptele lui Dumnezeu, deci revelația are o structură epocală, manifestată și marcată în
Scripturile canonice”.

88. Lui Bryan Chapell, Christ-Centered Preaching, îi place să vorbească despre

„focalizarea condiției căzute”, adică „condiția umană reciprocă pe care credincioșii
contemporani o împărtășesc cu cei cărora a fost scris textul sau pentru care a fost scris, care
necesită harul pasajului” ( p. 42). Rețineți că „Focalizarea condiției căzute” este reversul
„focalizării răscumpărătoare”: re focalizarea demptivă a textului se adresează și întrunește
condiția căzută a ascultătorilor.

89. Cf. Hasel, „Biblical Theology: Then, Now, and Tomorrow”, HorBT 4/1 (1982) 77,
„O teologie biblică are sarcina de a oferi interpretări sumare ale formei finale a documentelor
biblice individuale sau a grupurilor de scrieri și de a prezenta temele longitudinale, motivele și
conceptele care reies din materialele biblice.” Cf. Predicatorul meu modern, 67-72.

91. Dillard și Longman, Introducere, 245.

92. Dillard și Longman, în Introducerea lor în Vechiul Testament, includ pentru fiecare
carte din Vechiul Testament o secțiune valoroasă intitulată „Apropierea Noului Testament.
„Aici una sau mai multe dintre temele principale ale unei cărți din Vechiul Testament sunt
urmate în Noul Testament” (p. 36).

93. Tezaurul cunoașterii Scripturii: alcătuit din cinci sute de mii de Scripturi Referințe și
pasaje paralele din Canne, Browne, Blayney, Scott și alții (New York: Revell, n.d.). Accesibil și
pe software-ul Bibliei Logos 2.1 .
 95. O altă opțiune pentru a lega acest pasaj cu Hristos este menționată sub lon teme
gitudinale de mai sus, pp. 267-68.

96. De asemenea, Isus, când a fost întrebat despre divorț (Matei 19:3-9), a
contrastat învățătura din Deuteronom 24 cu cea din Geneza 1-2 și a schimbat legislația
mozaică. ție în proces.

97. Contrastul aici poate fi văzut și ca element de escaladare care marchează

tipologia-

98. Dillard și Longman, Introducere, 187.

99. Vezi mai departe, de exemplu, Moo, „ Legea lui Moise sau Legea lui
Hristos”.
101. Comparați Ronald Allen și John Holbert, Holy Root, 128, „O imprecație este o
invocare a unui blestem asupra vrăjmașilor cuiva”, și Stek, NIV Study, Ps 5:10, „De fapt, aceste
„implicații” nu sunt deloc așa; mai degrabă, ele sunt apeluri la Dumnezeu să re îmbrăca
greșelile săvârșite împotriva psalmiților prin impunerea de pedepse proporționale cu violența
comisă (vezi 28:4) – în conformitate, de asemenea, cu procedura judiciară normală în curțile
umane (vezi Deut 25:1-3).” Vezi, de asemenea, Achtemeier, Preaching from the Old Testament,
142-44, și George L. Klein, „Predicarea poeziei”, în Reclaiming the Prophetic Mantle, ed.
George L. Klein (Nashville: Broadman, 1992), 90.

102. Cf. Ieremia 29:7 „Căutați bunăstarea cetății în care v-am trimis în exil și rugați-vă
Domnului pentru ea. ..."

100. Vezi, de exemplu, Pss 5:10; 55:15; 58:6-8; 59:11-13; 69:22-28;

83:9-12.

104. Chapell, Predicarea centrată pe Hristos, 285-

86.
103. De asemenea, formează o includere cu Eclesiastul
1:2.
1. De exemplu, Haddon Robinson, Biblical Preaching, 151-209; Fred Craddock,
Predicarea, 99-209; Thomas Long, Martor, 60-188.

3. Predând acești zece pași de la text la predică și combinându-i cu un model de predică

expozițională (vezi Anexa), am descoperit că studenții de la seminarii tind să fie mai fideli
textului biblic și să lucreze mai creativ în limitele specificate. arii decât sunt fără linii directoare
specifice.

4. Ei sunt, de asemenea, ca niște traducători care transformă mesajul original, astfel

încât să își facă punctul original într-o cultură diferită.

5. De exemplu, James Stewart, Heralds, 165, face următorul contrast: „Citește Isaia 6
analitic și s-ar putea să simți nevoia de a predica pe aripile ființei. afime, sau fumul care umplea
casa. ... Citiți-o ca o unitate și vor apărea, clare și decisive, contururile unui tip total diferit de
predică: acum, cu întregul capitol ca text, veți predica despre cele trei viziuni care au venit în
succesiune rapidă la profet și intrați încă în experiența fiecărui slujitor adevărat al Domnului –
viziunea lui Dumnezeu, viziunea despre sine și viziunea unei lumi care așteptă.”
 6. „Orice idee că predicatorul este mai puțin decât un ambasador al Împărăției lui
Dumnezeu reduce amvonul de la urgența profetică la omilii timide pe covorașul marginal. ters.”
Merrill R. Abbey, Doctrina vie într-un amvon vital (Nashville: Abingdon, 1964), 124. Pentru
mai multe detalii despre selectarea textului, vezi My Modem Preacher, 124-28.

10. Craddock, ibid., sugerează: „Este, de asemenea, probabil ca aceste note timpurii să
ofere mai mult de jumătate din introducerea cuiva la predici. De ce nu? La urma urmei, acesta
este modul în care predicatorul a început să intre în text; congregația ar putea începe cu bucurie
în același mod”. Deși sunt de acord că acesta este un mod captivant din punct de vedere
intelectual de a începe predica, cred că predicatorii se pot descurca adesea mai bine la nivel
existențial.
11. Vezi Pasul
Vezi Trena 9 de mai jos.
per Longman, Literary Approaches to Biblical Interpretation, 92
12. Achtemeier, Predicarea din Vechiul Testament, 44. Vezi pp. 39-44
13. Jowett, The Preacher: His Life and Work (New York: Doran, 1912), 133
14. „O interpretare canonică valabilă nu se va opri la pasul gramatical-istoric, ci va căuta
sensul canonic și hristologic al pasajului”. David Dockery, GTJ 4/2 (1983) 203.

15. Vezi mai departe, Craddock, Preaching, 155-57, și My Modem Preacher, 136-40
16. Necesitatea evidențiată la Pasul 1 în selectarea textului, confirmată a exista în Is rael
în Pasul 4, vizat cu declarația de obiectiv în Pasul 5 și acum concentrat pe ascultătorii prezenți
în Pasul 7.
18. Pentru mai multe detalii despre aceste „rugăciuni”, vezi Stek, NIV Study, 783. Cf.
Achte meier, Predicarea din Vechiul Testament, 51.
19. Pentru mai multe detalii și referințe, vezi Predicatorul meu modern,
141-5617. „Dacă slujitorul dorește ca predica să facă ceea ce face textul, atunci el sau ea va
dori să se țină de formă, deoarece forma captează și transmite funcția, nu numai în timpul
interpretării textului, ci și în timpul conceperii predică de asemenea.” Craddock, Predicarea,
123.

20. Achtemeier, Predicarea din Vechiul Testament, 59.

21. Vezi, de exemplu, Hugh Litchfield, „Outlining the Sermon”, în Handbook of
Contempo Predicare rară, ed. Michael Duduit (Nashville: Broadman, 1992), 162-74.
22. Newbigin, Prostia grecilor, 132
23. Stott, Între două lumi, 154
24. Vezi sugestiile excelente din Mark Galli și Craig Brian Larson, Preaching That
Connects: Using the Techniques of Journalists to Add Impact to Your Sermons (Grand Rapids:
Zondervan, 1994), în special pp. 91-115.

25. T. H. Leale, The Preacher's Complete Homiletical Commentary (New York: Funk &
Wagnalls, 1892), Geneza 22. Cf. Robert S. Candlish, Studies in Genesis (Grand Rapids: Kregel,
1979 [1868]), 381, „Suntem încercați în același mod cu el [Abra șuncă]. Suntem chemați să
renunțăm lui Dumnezeu la dorința ochilor noștri – iubitul inimii noastre – vreun partener drag,
sau copil, sau prieten. ... Este o despărțire amară. . . . Dar este voia lui Dumnezeu; și ne
supunem.” Cf. James Hastings, The Great Texts of the Bible (Edinburgh: Clark, 1911), 198,
„Adevărații copii ai lui Dumnezeu trebuie să urce pe muntele lor de sacrificiu. Când va sosi
ceasul nostru, să ne trezim imediat, să desprindem lemnul pentru arderea de tot și să mergem
neclintit pe calea pe care ne va conduce Tatăl nostru Ceresc. Așa va deveni muntele încercării și
muntele binecuvântării.”

26. Traducerea mea. Predicatorul va rămâne anonim, dar o analiză a acestei predici se
găsește în Strydom, Aard van die Prediking, 216, 243-45.

27. Kenneth A. Matthews, „Predicarea narațiunii istorice”, în Reclaiming the Prophetic

Mantle, ed. George L. Klein (Nashville: Broadman, 1992), 45. În 1997, un pastor a împărtășit cu
lumea ciberspațială următoarea schiță a predicii despre acest pasaj: Mon title, „Călătoria
credinței”. Puncte de predică: 1. Fii în relație cu Dumnezeul Preaînalt; 2. Risca tot; 3. Fii
pregătit și ascultător; 4. Încrede-te că Dumnezeu va oferi; 5. Re primi binecuvântarea lui
Dumnezeu.

28. Despre eroarea universalizării, vezi Emest Best, From Text to Sermon, 86-89.
Despre eroarea moralizării, vezi Predicatorul meu modern, 161-166.

29.Vezi p. 161, nr.

201
30. Pe măsură ce verificăm câteva comentarii mai târziu, vom observa că această
problemă este discutată pe larg. Von Rad, Geneza, 237, argumentează cu tărie: „Se observă clar
că relatarea tive s-a încheiat odată cu v 14”. Gordon J. Wenham, Word Biblical Commentary,
voi. 2 (Dallas: Word, 1994), 102-3, și alți comentatori contestă „natura secundară” a vv. 15-18.

31. Vezi Levitic 18:21; 20:2-5; Deut 18:10; 2 Regi

3:27.
32. Vezi diagrama generală a „structurii narațiunii biblice” în Tremper Longman,
Literary Approaches, 92. Jucat în Modem Preacher, 204.

33. Kenneth Mathews, „Preaching Historical Narrative”, 32, identifică w 9-12 ca scena
4 și vv 13-19 ca scena 5. Wenham, Word 2.100, oferă o diviziune structurală chiastică sion: v la,
narativ; 1b-2, monolog; 3, narațiune; 4-6b, dialog; 6c-8, dialog; 9-10, narațiune; 11-18,
monolog; 19, narațiune.

34.Wenham, Word,
1.104
35. Gordon Talbot, A Study of the Book of Genesis (Harrisburg, PA: Christian, 1981),
146, numește aceste cuvinte „o mărturisire strălucitoare de credință”. Wenham, Cuvântul 2.109,
comentează: „Organizarea poveștii, care face ca „Dumnezeu va oferi” punctul de cotitură al
poveștii, favorizează o lectură pozitivă, adică ca expresie a speranței, un profet. ecy, sau o
rugăciune. .. Claus Westermann, Geneza 12-36 (trad. John Scullion; Minneap olis: Augsburg,
1985), 359, sugerează că Avraam nu îl înșeală pe Isaac, „ci pur și simplu îi deschide ca o
posibilitate ceea ce pentru el însuși (de vreme ce Dumnezeu i-a dat porunca) este un fapt”.

36. Wenham, Word, 2.111. Dar vezi John Stek, CTJ 29/1 (1994) 29 despre Geneza 15,
„Trecerea misterioasă a torței aprinse printre jumătățile animalelor sacrificate este cel mai bine
înțeleasă ca simbolizând executarea de către Dumnezeu a unui jurământ de auto-maledictie.
uzual să-și ratifice legământul”.

37. Mathews, „Predicarea narațiunii istorice”, 31.

38. . Wenham, Word, 2111.112. Cf. p. 116, „Această ultimă manifestare a credinței
ascultătoare a fost răsplătită printr-o extindere și aprobare a promisiunilor originale care nu
numai că ex renunță la orice formulare anterioară, dar la fiecare declarație ulterioară a
promisiunilor.”

39. Mathews, „Preaching Historical Narrative”, 30, cu meritul lui G. Rendsburg, The
Redaction of Genesis (Winona Lake, IN: Eisenbrauns, 1986), 27-52.

40. „În tradiția iudaică de mai târziu (de exemplu, cartea Jubileelor, 100 î.Hr.) se face
o legătură între Paște și jertfa lui Isaac”. Wenham, Word, 2.116.

41. Westermann, Geneza 12-36, 357-58; Wenham, Word, 2.105.

43. Westermann, Geneza 12-36, 358, cu referiri suplimentare la Geneza 31:22; 34:25;
40:20; 42:18.

42. Calvin, Comm. Geneza (trims. John King; Grand Rapids: Eerdmans, 1948), 565-66.

44. Vezi Predicatorul meu modern,

175-81.
45. Von Rad, Geneza, 239-40. Cf. ibid., Biblical Interpretations, 39, „În Isaac
comunitatea se vedea reprezentată; în Isaac se vedea oferită lui Dumnezeu; în Isaac,
mărturisește că a primit înapoi din mâna lui Dumnezeu întreaga ei existență și acum o știa.
„sine să trăiască numai prin harul său și să fie încredințat voinței sale”. Cf. Roland de Vaux,
An Israelul antic (New York: McGraw-Hill, 1965), 443, „Orice israelit care a auzit această
poveste ar considera că rasa sa și-a datorat existența milei lui Dumnezeu...”.

46. J. L. Heiberg, Verklaring, 118 (traducerea mea).

47.Von Rad, Geneza,
239
48.Wenham, Word,
2.112
49. Westermann, Geneza 12-36, 364. Calvin, Comm. Geneza, 568, comentarii simi În
primul rând, Avraam „se arată a fi pe deplin devotat lui Dumnezeu” și că trece testul
„adăpostindu-se în Providența Divină, „Dumnezeu își va oferi un miel”. Acest exemplu este
propus pentru imitarea noastră. Ori de câte ori Domnul dă o poruncă, se întâmplă mereu multe
lucruri care ne subminează scopul: înseamnă că eșuăm, suntem înșelați. în calitate de consilier,
toate căile par închise. În astfel de strâmtori, singurul remediu împotriva Responderea este a
lăsa evenimentul în seama lui Dumnezeu, pentru ca El să ne deschidă o cale acolo unde nu
există.”

50. Wenham, Word, 2.109. Cf. Walter Brueggemann, Genesis (Atlanta: John Knox,
1982), 186, „Nu poate exista nicio îndoială cu privire la crucialitatea acestei afirmații din
motive structurale” – și anume, o comparație a celor trei declarații de citare/răspuns.

51. Vezi von Rad, Geneza, 235, „Este izbitor că pasajul din Cronicile lui termină locul
unde îngerul i s-a arătat lui David și nu locul poveștii noastre, care, desigur, ar fi dat locul unei
consacrari mult mai străvechi”. Întrebarea este, desigur, dacă autorul Cronicilor a fost interesat
de „o consacrare mult mai veche” sau dacă intenția lui a fost să-l evidențieze pe regele David.
Wenham, Word, 2.104-6, pledează pentru o legătură între „țara Moriah” și „Muntele Moriah”.

52. Tucker, „Citirea și predicarea Vechiului Testament”, 44.

53. Cf. Calvin, Comm. Geneza, 560, „Pentru marea sursă de durere pentru el [Deschide
ham] nu a fost propria lui doliu, nu că i s-a poruncit să-și omoare singurul moștenitor, speranța
unui viitor memorial și a numelui, gloria și sprijinul familiei sale; dar că, în persoana acestui
fiu, toată mântuirea lumii părea să se stingă și să piară”. Deși Calvin, în opinia mea, speculează
despre cunoașterea Abra Ham a avut la vremea lui, el a înțeles cu siguranță problema în
perspectivele generale ale Scripturii și istoriei răscumpărătoare.

54. Talbot, Studiul cărții Genezei, 145

55. Cf. Clowney, Unfolding Mystery, 57, „Dumnezeu, nu Avraam, a plătit prețul re
demption. Într-adevăr, numai Dumnezeu ar putea plăti prețul. Am plătit-o, nu furnizând un
berbec sau un miel, ci furnizând propriul Său Fiu. . .

58. Spurgeon, Amvonul Cortului Mitropolitan, 37.500.

56.Fără a folosi cuvântul „tip”, Brueggemann, Geneza, 192-94, sugerează o formă de
tipologie Avraam-Hristos. El scrie: „Așadar, viața lui Avraam este stabilită de acest text în
mijlocul contradicției dintre încercarea lui Dumnezeu și asigurarea lui Dumnezeu ... Dialectica
testării și furnizării, a luării și a dăruirii, poate fi legată de ap adecvat realității lui Isus din
Nazaret. .. . Răstignirea lui Isus este ultima expresie parteneră a încercării lui Dumnezeu. Ca și
Avraam, Isus din Ghetsimani (Marcu 14:32-42) se află într-o situație în care trebuie să aleagă.
... Isus, ca și Avraam, are încredere numai în făgăduință. .. . Învierea este miracolul prin care
Dumnezeu oferă viață nouă într-o situație în care este anticipată doar moartea. Dialectica
testării/furnizării în nar rativul devine dialectica răstignirii/învierii în credința bisericii”.
Consider că dialectica care acordă aceeași pondere testării lui Dumnezeu ca și furnizării lui
Dumnezeu este o structură străină care nu se potrivește textului. În v 1, naratorul pur și simplu îl
informează pe Is rael, care știa de interzicerea lui Dumnezeu împotriva sacrificiului copiilor, că
acesta era un test, în timp ce în poveste el pune tot accentul pe „Dumnezeu asigură”.

57.Hrisostom, „Omilia 47 [Geneza 22]”, 21-22. Iustin Martir, în mod similar, din a
detectat „tipologie dublă” în bătălia cu Amalek: „Cele două Veniri ale lui Hristos au fost
anunțate simbolic și spuse dinainte prin ceea ce au făcut Moise și Iosua. Pentru unul dintre ei,
întinderea mâinilor ... dezvăluie un tip de nimic altceva decât Crucea; celălalt, [Iosua] al cărui
nume a fost schimbat în Iisus, a condus lupta, iar Israel a cucerit. Acum aceasta s-a întâmplat
atât în acești oameni sfinți, cât și în profeții lui Dumnezeu, ca să înțelegeți cum unul dintre ei nu
a putut suporta ambele taine: mă refer la tipul Crucii și la tipul Numelui.” Dialogue, 111, după
cum este citat în Daniélou, Din umbre, 235.

59. Von Rad, Interpretări biblice, 39

60.N1V Studiază Biblia despre Gen 22:9. Cf. Talbot, Studiul cărții Genezei, 144,
„Avraam și Isaac slujesc ca tipuri de Dumnezeu și Fiul Său în acest incident special”. Vezi, de
asemenea, referințele din Gerard Van Groningen, Mesianic Revelation, 144, la John R. Rice,
George Rawlinson și Leopold Sabourin.

61.Cf. Van Groningen, Mesianic Revelation, 145, „Dar Isaac nu a fost sacrificat; nu a
fost omorât ... Berbecul ucis a servit drept simbol și a fost un tip al lui Hristos care a murit în
locul altora”.

62.Ar trebui să rămânem la această paralelă majoră și să nu trecem în tipologia după

aspect cautând mai multe paralele în detaliile poveștii. De exemplu, atât Tertulian, cât și Augus
Tine aseamănă berbecul prins de coarne într-un desiş de roci cu Hristos care primeşte o
„cunună de spini pe cap”. Jean Daniélou, Front Shadows, 125-27, cu referiri la Adversus
Judaeos al lui Tertulian, 13 și Cetatea lui Dumnezeu a lui Augustin, 16.38.

63.Ed. a 27-a, 1993. Modificările din această anexă de la o ediție la alta indică
caracterul provizoriu al aluziilor spotting.

64. Origin a sugerat deja acest link. Vezi Daniélou, Din umbre, 120.
65.O Biblie sau un comentariu bun de referință încrucișată vor umple acest gol. De
exemplu, Wenham, Word, 2.117, spune că Ioan 3:16 „face aceeași comparație” ca și Rom 8:31
32.

66. Aceste referințe, precum și tema „Domnul asigură” vor păstra ființa mon din
pitfailul christomonismului. După cum spune Pavel în Romani 5:8, „Dumnezeu își dovedește
dragostea pentru noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi”.

67. Pentru a începe predica cu v. 1, „Dumnezeu l-a încercat pe Avraam”, ar trage, de

asemenea, peo pleacă din poveste. Putem păstra aceste informații pentru mai târziu în predică.
 1. Justin Martyr, Dialogue, 138, după cum este citat în Daniélou, From

Shadows, 91. Alți părinți ai bisericii, cum ar fi Augustin, au folosit o formă și mai elaborată de
alegoric în interpretare asupra acestei narațiuni. Vezi p. 102 de mai sus.

2.
156:
Vezi Gordon J. Wenham, Geneza, voi. 1 (Waco, TX: Word, 1987),

Introducere tranzitorie (6:9-10)

Concluzie de tranziție (9:18-19)

3. Tertullian, De Baptismo 9, după cum este citat în Daniélou, Din

Shadoivs, 171.

4. Justin Martyr, Dialogue, 90, după cum este citat în Daniélou, From

Shadows, 233. Pentru Irineu, vezi p. 79 de mai sus, iar pentru Origen, p. 86 de mai sus.

5. Bernard P. Robinson, „Israel and Amalek”, JSOT 32 (1985) 15,

sugerează o structură chiastică care se concentrează pe mâinile lui Moise:

6. Despre Dumnezeu și despre Isus ca rege războinic, vezi Tremper

Longman HI, „The Form and Message of Nahum: Preaching from a Prophet of Doom”,
Refomted Theological Journal 1 (1985) 13-24. Cf. Tremper Longman Ill și Daniel G. Reid,
Dumnezeu este un războinic (Grand Rapids: Zondervan, 1995).

7. Idem, 20.
9. Vezi pp. 175-76 de
mai sus.
8.Vezi p. 73 de
mai sus.
12. Justin, Dialogue, 111.3-4, după cum este citat în Daniélou, From Shadows, 247. Vezi
p. 248 pentru Irineu, p. 255 pentru Hilary și p. 258 pentru Grigore.
10. Vezi p. 72 de mai
sus
11. Vezi p. 87 de mai
sus
13. Un rezultat neașteptat al acestui sondaj este că niciunul dintre aceste texte nu a
oferit o modalitate de predicare a lui Hristos prin împlinirea promisiunii. Acest lucru poate
indica faptul că textele mesianice, din care Hristos este predicat destul de ușor prin împlinirea
promisiunii, erau mai puțin probabil să fie interpretate alegoric.

Autorul premiat Sidney Greidanus prezintă aici un ghid esențial Io predică ing Hristos din Vechiul Testament. Susținând
necesitatea atât de a predica pe Hristos în fiecare predică, cât și de a predica în mod regulat din Vechiul Testament,
Greidanus dezvoltă o metodă hristocentrică care îi va ajuta pe predicatori să facă ambele simultan. Acest volum combină
principiile hermeneuticului contemporan cu numeroase sugestii practice pentru predicarea biblică eficientă, făcându-l un
text fundamental pentru studenții seminariști și predicatorii consacrați.

Cu trăsături unice, Îl predică pe Hristos din Vechiul Testament

• oferă prima istorie concisă a predicării lui • prezintă șapte moduri de predicare a lui
Hristos din Vechiul Testament, de la părinții Hristos din Vechiul Testament: izbăvitor-
bisericii până în timpurile moderne progresiune istorică, făgăduință-împlinire,
tipologie, analogie, teme longitudinale, referințe
• dezvoltă sau o metodă hristocentrică
la Noul Testament, și contrast
contemporană de interpretare și predicare a
textelor Vechiului Testament • explorează și demonstrează utilizarea a zece
pași hermeneutico-omiletici de la textul
• susține combinarea interpretării literar-istorice
Vechiului Testament la o predică creștină
a pasajelor Vechiului Testament cu
interpretarea canonică, istorică • oferă numeroase idei de predică pe o mare
răscumpărătoare și centrată pe Hristos varietate de texte din Vechiul Testament

„Vechiul Testament era Biblia bisericii primare. Cu toate acestea, mulți pastori din biserica modernă consideră că Vechiul
Testament este greu de prezis. Greidanus oferă cititorilor atenți câteva sfaturi practice și utile despre predicarea predicilor
creștine din Vechiul Testament. Aceasta este o carte care merită citită și aplicată în învățătura noastră despre Cuvântul lui
Dumnezeu.” _ HADDON ROBINSON autor al Biblic Preaching

— Greidanus a făcut-o ogam! În Predicarea din Vechiul Testament, el ne-a oferit o tratare amănunțită și satisfăcătoare a
acestei teme critice. Ne rugăm cu toții în datoria lui. Această carte este foarte necesară – cuprinzătoare și convingătoare,”

— DAVID L LARSEN autor al cărții Telling the Old. Poveste veche

SIDNEY GREIDANUS este profesor de predicare la Calvin Theological Seminary, Grand Rapids, Michigan. El este, de
asemenea, autorul cărții The Modern Preacher and the Ancient Text Interpreting and Preaching Biblical Literature,
selectat drept Cartea anului din 1990 a revistei Preaching.

Design copertă în funcție de teren» Whae

ISBN 0-8028-9-
haWM. b. EERDMANS
l¥\ Pl Bl ISHING Co.
•• Grand Rapids/Cumbria
Cuprins

Prefaţă

Expresii de recunoștință

lista de abrevieri

1. PREDICAREA lui HRISTOS ŞI PREVODĂRII VECHIULUI TESTAMENT

Confuzie cu privire la semnificația „predicați pe Hristos”

Noul Testament despre „predicarea lui Hristos”

Semnificația cuvântului „Predicați-L pe Hristos” 8

Motive pentru a-L predica pe Hristos astăzi 10

NEVOIA DE A PREDICA DIN VECHIUL TESTAMENT

Motivele lipsei de predicare a Vechiului Testament

Motive pentru a predica din Vechiul Testament și Noul 25

2. NEVOIA DE A ÎL PREVODĂRI PE HRISTOS CEI BĂTRÂNI

VOI

Ispita predicării centrate pe om

Preocuparea cu privire la interpretarea forțată 36

Separarea Vechiului Testament de Noul 37

CARACTERUL UNIC AL VECHIULUI TESTAMENT

Vechiul Testament este sub-creștin 39

Vechiul Testament este creștin 44

RELAȚIA VECHIULUI TESTAMENT CU NOUL 46

O singură poveste răscumpărătoare stă la baza ambelor testamente

Iisus Hristos este legătura dintre cele două testamente

Scriitorii Noului Testament și-au îmbinat scrierile cu Vechiul Testament

50

Vechiul Testament trebuie interpretat din perspectiva noului

51

MARTORUL VECHIULUI TESTAMENT CĂTRE HRISTOS 53

Diverse opțiuni pentru predicarea lui Hristos din Vechiul Testament

Perspective ale Noului Testament asupra predicării lui Hristos din Vechiul Testament 55

BENEFICIILE PREVODĂRII lui HRISTOS DIN VECHIUL TESTAMENT 62

Familiarizarea oamenilor cu Vechiul Testament

3. ISTORIA PREVODĂRII lui HRISTOS DIN EȘTIE

TESTAMENT (I)
INTERPRETARE ALEGORICĂ

Părinții Apostolici 73

Școala din Alexandria 80

Evaluarea interpretării alegorice 87

INTERPRETAREA TIPOLOGICĂ 90

Școala din Antiohia 91

Evaluarea interpretării tipologice 96

A PATRA INTERPRETARE 98

Evaluarea interpretării cvadruple

4. ISTORIA PREVODĂRII lui HRISTOS DIN EȘTIE

TESTAMENTUL (II)

Metoda hermeneutică a lui Luther 113

Interpretarea hristologică a Vechiului Testament de către Luther 119

predicarea lui Luther a lui Hristos

Evaluarea interpretării hristologice a lui Luther

INTERPRETAREA TEOCCENTRICĂ

Metoda hermeneutică a lui Calvin 128

Interpretarea teocentrică a Vechiului Testament a lui Calvin 137

Predicarea teocentrică a lui Calvin 145

Evaluarea interpretării teocentrice a lui Calvin 148

INTERPRETARI CRISTOLOGICE MODERNE 151

Wilhelm Vischer