Planul lucrării

INTRODUCERE

Capitolul I - Date generale despre viaţa Sfântului Iustin Martirul şi

Filozoful

Capitolul II - Doctrina Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Creştinătatea primitivă nu făcea teologie - trăia spiritual din tradiţiile sale şi

din revelaţiile primite de capii săi şi de profeţi. Profeţiile, învăţăturile şi epistolele au

1
fost, în parte, anonime, rostite de atotputerea Sfântului Duh, mai târziu transmise şi
sub pseudonim, în numele primilor martori apostolici.
Mai târziu, în cursul secolului al II-lea, au apărut doctorii teologi care, dotaţi
cu o cultură ştiinţifică, au încercat în mod conştient, prin efort spiritual personal, să
elaboreze cadrele unei doctrine şi pornind de aici, să întemeieze, să apere şi să
dezvolte adevărul creştin. Această evoluţie nu ar fi fost posibilă fără influenţa
spiritului grec, a concepţiei lui despre raţiune şi a tradiţiei culturale eleniste. Influenţa
nu s-a exercitat numai din afară, deşi unele contacte erau oricum inevitabile, odată
ce Biserica se desprinsese de terenul ei matern ebraic, ca să crească în sânul
Imperiului Roman şi al culturii sale universale.
Pentru a se naşte ceea ce astăzi numim teologie, preluarea din interior a
moştenirii greceşti era inevitabilă şi absolut necesară. În acest sens, primul teolog a
fost Iustin - Sfântul, Filozoful şi Martirul.
Având în vedere pecetea pe care a pus-o, prin personalitatea şi credinţa-i
nestăvilită, asupra istoriei creştinismului, vom prezenta în această lucrare, aspecte
generale ale vieţii şi operei Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful.

CAPITOLUL I
Date generale despre viaţa Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful s-a născut către anul 114 în Sichem, un
vechi oraş al Samariei, din părinţi greci păgâni, a trăit pe vremea împăraţilor Antonin
cel Pios (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180), şi s-a numit "filosof" fiindcă din

2
copilărie s-a osârduit cu studiul filosofiei păgâne, iar mai apoi cu cel al filosofiei
Adevărului, învăţătura lui Hristos.
În jurul vârstei de 30 de ani Iustin a primit sfântul botez (între anii 133 şi 137)
şi apoi a deschis o şcoală de filosofie creştină, mergând la Roma în anul 155, a dat
împăratului Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, şi dezvinovăţitoare
pentru credinţa în Hristos, cu care pe una, adică credinţa creştinilor, o adeverea şi o
întărea, iar pe cealaltă, adică înşelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din
Scripturi.
Mai târziu, în anul 161, puţin după urcarea pe tron a împăratului Marcus
Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman, el
era mistuit de nevoia de adevăr, aşa cum el însuşi ne spune în Prologul "Dialogului cu
iudeul Trifon", este îndemnat de un bătrân necunoscut, pe malul mării, să-i citească
pe profeţi, ceea ce-i aduce convertirea la creştinism, "singura filosofie sigură şi
folositoare"1.
Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante şi originale în galeria
autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original şi mai
atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa plină de zbucium sufletesc
şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea
lui. Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile
lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră.
Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenţiei noastre este, printre altele, faptul
că el a continuat să poarte haina de filosof elen şi după convertire şi apoi detaliul
important că el şi-a încununat viaţa cu martiriu 2.
Dacă tragedia morţii lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la
sfârşitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca şi
celelalte date referitoare la viaţa lui, ni le dă el însuşi în cele două Apologii şi mai ales
în Dialogul cu iudeul Tryfon3.
După cum spune în „Apologia întâia în favoarea creştinilor" adresate către

1
https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/sf-justin-martirul-si-filozoful-
81386.html
2
Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, pag. 263;
3
*** Apologeţi de limbă greacă, în PSB 2 traducere de Pr. Prof, T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă,
Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pag. 5;

3
împăratul Antonin Piui, el s-a născut la începutul secolului al II-lea în Flavia Neapolis
nu departe de vechiul Sichen, azi Nablus în provincia Samaria din Palestina:
„împăratului Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius, Augustul Cesar şi lui Verissimus,
fiul filosof şi lui Lucius, filosoful, fiul natural al Cesarului şi adoptiv a lui Pius, iubitor
de cultură, precum şi sacrului Senat şi întregului popor roman, eu Iustin, fiul Iui
Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapoli din Syria Palestinei, adresez
această cuvântare şi intervenţie a mea, în favoarea oamenilor de tot neamul care
sunt pe nedrept urâţi şi chinuiţi, ca unul care însumi fac parte dintre ei" 4.
A crescut printre păgâni, primind o educaţie aleasă, care i-a deschis dorul
după căutarea adevărului, şi 1-a îndreptat către filosofie, ca una care singură, după
părerea celor de atunci, era în măsură să descopere oamenilor, după o îndelungată
ucenicie, adevărul.
El însuşi la începutul dialogului cu iudeul Trifon ne spune istoria trecerii sale
prin aceste şcoli şi cum s-a iniţiat în creştinism. Primul sistem ce i s-a oferit a fost
stoicismul care prin înălţimea principiilor morale, prin stima ce profesa prin virtute,
prin liniştea sufletească ce promitea înţeleptului, şi poate încă mai mult prin pompa
teatrală, cu care propunea maximele sale, putea să seducă imaginaţia unui tânăr cu
o inimă nobilă şi generoasă.
Cu toate acestea în acest sistem filosofic exista o lacună pe care spiritul
pătrunzător al lui Iustin o întrevăzu încă de timpuriu: „Şi stând destulă vreme la el,
dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el, de
altfel, nu ştia prea mult lucruri, zicând că o asemenea învăţătură nici nu este
necesară), l-am schimbat pe acesta....” 5.
De la stoic a trecut la un paripatetic vestit pentru ştiinţa lui, dar care după
câteva zile de lucru a pretins onorariu de la ucenicul său, ceea ce 1-a scârbit pe
acesta, determinându-1 să-1 părăsească, socotind că un asemenea om nu era un
filosof.
Fiind însă aprins de dorul filosofiei, a continuat să caute alţi filosofi şi astfel a
dat peste un pitagorean de mare vază în ale cugetării filosofice. Acesta îi spune, că
el, Iustin, nu va putea să pătrundă filosofia, dacă nu-şi va fi însuşit în prealabil
4
Ibidem, pag. 25-26;
5
Ibidem, p. 93;

4
muzica, astronomia şi geometria, care scot sufletul din sensibil, facându-1 apt pentru
inteligibil. Graţie lor se va putea ajunge la contemplarea a ceea ce este binele şi
frumosul în sine.
Pentru că nu cunoaşte cele trei discipline în chestiune şi pentru că însuşirea lor
i-ar fi cerut timp prea mult a fost nevoit să renunţe şi astfel s-a îndreptat spre a patra
şcoală filosofică: platonicienii. „Nu de multă vreme un filosof platonician venise în
oraşul lui Iustin şi acesta s-a întreţinut destul de îndelungat cu el, făcând progrese” 6.
Ceea ce atrase în chip deosebit pe studentul Iustin de filosoful platonic erau
două capitole glorioase ale aceste filosofii: „înţelegerea lucrurilor netrupeşti mă
încântă foarte mult în teoria ideilor dădea aripi judecăţii mele”7.
Oprea literară a Sfântului Iustin este deosebit de însemnată, pentru că el nu
este numai cel mai însemnat reprezentat al literaturii apologetice din secolul II, ci
totodată şi cel dintâi părinte bisericesc care a desfăşurat o activitate literară mai
bogată.
Incontestabil, între toţi apologeţii creştini, Sfântul Iustin ocupă un loc de
frunte: nu doar pentru că viaţa sa şi lucrările sale sunt bine cunoscute, cât mai ales
pentru faptul că el şi-a dedicat întreaga sa existenţă demonstrării primatului
adevărului creştin asupra oricărui sistem filosofic.
Trei dintre lucrările sale s-au păstrat până astăzi. Marele apologet creştin a
efectuat două vizite la Roma, iar în cursul uneia dintre ele el a redactat prima sa
Apologie adresată împăratului Antonin Piul. Aceasta a fost scrisă la 150 de ani de la
naşterea lui Hristos, după cum el însuşi precizează, iar cea de a doua se pare că a
fost redactată mai târziu, aproape de data morţii sale martirice din 165, fiind
adresată împăratului filosof Marcu Aureliu8.
Dialogul cu iudeul Trifon este posterior primei Apologii, făcând referinţă la ea,
şi se crede că a fost scris în Efes, unde ar fi şi avut loc întrevederea cu iudeul Trifon.
Restul lucrărilor sale este cunoscut doar prin rare citări de către alţi autori, precum şi
datorită unei liste prezentate de Eusebiu de Cezareea 9.

6
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit. p. 265;
7
*** Apologeţi de limbă greacă, pag. 94;
8
Ibidem, pag. 98;
9
Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în col PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
pag. 151;

5
 Impresionant este faptul că Sfântul Iustin în Apologiile sale îşi structurează
discursul nu după regulile clasice ale retoricii, urmând un plan riguros, ci expunerea
sa este liberă, vie, convingătoare, având ca scop principal infirmarea acuzaţiilor
aduse creştinismului de către lumea romană păgână.
În capitolele 1-22 ale primei Apologii Sf. Iustin protestează împotriva ilegalităţii
prigoanelor pornite împotriva creştinilor, arătând că aceştia nu sunt nici atei, nici
criminali şi nici duşmani ai statului, capitolul 23 deschide o serie de argumentări
pozitive: autorul vrea să demonstreze că învăţăturile primite de la Mântuitorul şi
ucenicii Săi sunt singurele adevărate şi mai vechi decât cele ale filosofilor, căci ele îşi
au sursa în Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, Logosul divin, prin Care sunt toate şi
Care S-a întrupat la plinirea vremii. Astfel, deschis acest important subiect, Sf. Iustin
tratează în capitolele 24-29 despre demoni, iar mai apoi, în capitolele 30-53, despre
Cuvântul lui Dumnezeu şi despre întreaga operă de mântuire împlinită de Acesta.
Ultima secţiune (cap. 54-65) a Apologiei este o demonstraţie a vechimii religiei
creştine, în care marele apologet creştin inserează şi preţioasele descrieri ale cultului
Bisericii primare.
Cea de a doua Apologie este practic o continuare a primei Apologii, un post-
scriptum sau un apendice al ei, această scurtă lucrare se vrea a fi un răspuns creştin
adus filosofiei stoice, care cunoscuse o fervoare deosebită în timpul lui Marcu Aureliu.
Nu este o expunere sistematică, ci, din nou, Sfântul Iustin, în modul cel mai natural
cu putinţă, încearcă să răspundă obiecţiilor societăţii păgâne aduse creştinilor: din
ironie, cei care nu tolerau această nouă religie îi sfătuiau pe creştini să se lase pradă
morţii, dacă vor atât de repede să fie cu Dumnezeul lor şi, în acelaşi timp, îi întrebau
de ce acest Dumnezeu pe Care Îl iubesc nu îi salvează din mâinile persecutorilor.
Acestea sunt unele din multele acuzaţii la care autorul răspunde, insistând
asupra unei idei esenţiale: creştinismul este unic prin Revelaţia lui şi prin Adevărul
Întrupat Care stă la baza lui şi raţiunea umană nu poate cuprinde misterul lui fără
ajutorul credinţei: „Creştin sunt, mândrindu-mă şi luptându-mă pentru aceasta, şi
mărturisesc că nu este străină învăţătura lui Platon de cea a lui Hristos, însă nu îi
este asemănătoare, după cum nici cea a altora, stoici, poeţi sau scriitori. Căci fiecare
(dintre ei) datorită părţii de Logos seminal (care este în ei), văzând înrudirea

6
(asemănarea dintre ele), bine au vestit (adevărul parţial). Însă, fiindcă ei se contrazic
între ei în lucruri esenţiale, ei se arată a nu poseda ştiinţa cea înaltă (nevăzută) şi
cunoştinţa cea sigură. Toate cele ce au fost bine spuse (de toţi) ne aparţin nouă
creştinilor…”10.
Dialogul cu iudeul Trifon poartă şi el amprenta stilului apologetic al Sfântului
Iustin, în care subiectele puse în discuţie sunt amplu tratate, cu destul de multe
divagaţii şi cu bruşte schimbări ale tematicii.
Lucrarea debutează cu relatarea convertirii autorului la creştinism, pentru ca,
mai apoi, să dezbată trei mari subiecte: 1. Caducitatea vechii alianţe şi a preceptelor
ei; 2. Identitatea Logosului divin cu Dumnezeul Vechiului Testament, Care a vorbit
prin prooroci şi patriarhi; 3. Chemarea neamurilor la menirea de popor ales după
pierderea acestei vocaţii de către iudei.
Impresionant este faptul că autorul nu aduce nici o singură acuză acelora care
au fost principalii instigatori ai persecuţiilor, ci întreg efortul său se concentrează spre
scopul unic de aducere a poporului iudeu în sânul Bisericii.
Scrisul Sfântului Iustin aparţine unei perioade tulburi din istoria creştinismului
primar şi el este, totodată, mărturia eforturilor apologetice şi misionare ale Bisericii,
lucrările sale schiţează doar un cadru al acelei epoci în care comunităţile creştine
trăiau, se organizau şi se dezvoltau în jurul vieţii liturgice ca în jurul unui nucleu
configurator şi dătător de viaţă.
Cultul creştin este pentru marele Apologet un termen definitoriu în
demonstraţiile pe care şi le propune: el reuşeşte un echilibru desăvârşit în descrierea
adunărilor cultice între rigorile disciplinei arcane, care impuneau o cenzură în
reliefarea aspectelor esenţiale ale vieţii liturgice, şi dorinţa sa arzătoare de a atrage şi
de a fermeca auditoriul său prin noutatea şi unicitatea religiei celei noi.
Textul Apologiilor trebuie înţeles şi analizat în funcţie de contextul istoric în
care a fost scris, în Roma secolului al doilea, creştinismul era considerat o religie
străină, uneori chiar periculoasă, necesitatea unui răspuns creştin la toate acuzaţiile
aduse noii religii devenise o realitate stringentă.
În operele sale, descrierea adunărilor cultice ocupă o poziţie esenţială, ele
sunt inserate în textul Apologiilor pentru a demonstra netemeinicia acuzaţiilor aduse
10
C. Săndulescu, Iustin Martirul şi operle sale, teză de licenţă, Bucureşti, 1986, pag. 8;

7
la adresa cultului creştin, însă, în acelaşi timp, ele indică o întreagă organizare şi
structurare a comunităţilor creştine primare, atât de diverse din punct de vedere
etnic, în jurul adunărilor cultice, în care, limba greacă era limba liturgică.
Apologiile nu amintesc faptul, de altfel demonstrat istoric, că diversitatea
etnică a marii metropole a dat uneori naştere şi la multe tensiuni în sânul
comunităţilor creştine, controversa pascală avea să demonstreze, o generaţie mai
târziu, cât de mult Efesul, unde Sfântul Iustin a fost botezat, ţinea să îşi impună şi să
menţină străvechea sa tradiţie de origine apostolică, tradiţie pe care Roma părea să
nu o recunoască.
Episcopul de atunci al Romei, Anicet, de origine siriană, a încercat să unifice
diferitele practici ale diferitelor grupări etnice. În acelaşi context trebuie înţeleasă şi
coliturghisirea lui cu venerabilul episcop Policarp al Smirnei din anul 155, eveniment
la care nu este exclus ca Sf. Iustin să fi luat parte.
Roma secolului al doilea nu avea un loc unic de adunare a tuturor creştinilor,
ci diverse locaşuri de cult, de dimensiuni mici, în diverse cartiere, spre a nu atrage
atenţia autorităţilor11, fiecare grup de creştini avea preotul său, care prezida
adunările cultice şi celebra Sfintele Taine, însă, dincolo de orice diversitate etnică,
comunităţile locale erau supuse autorităţii episcopale unice.
Diversitatea de origine a diferiţilor episcopi ai Romei demonstrează un primat
al autorităţii duhovniceşti asupra apartenţei etnice 12, totuşi tensiuni trebuie să fi
existat între colegiul presbiterilor şi episcopat, lipsa unui locaş de închinare unic
pentru Roma a favorizat înflorirea unei oarecare autorităţi a preoţimii locale. Unele
accente şi unele omisiuni din textul Apologiilor atrag în mod special atenţia asupra
contextului istoric-social în care au fost redactate operele Sfântului Iustin, în acest
sens, remarcabil este faptul că autorul aminteşte doar lacunar cine prezidează
adunarea euharistică, el notează că: „Se aduce apoi proestosului...”13.
Expresia aceasta revine de patru ori. Sf. Iustin nu foloseşte în nici una din
operele sale termenii de „episcopos” sau de „presbyteros”, în sensul creştin al

11
Eusebiu de Cezareea, op. cit., pag. 151;
12
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit. pag. 265;
13
Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf., Univ., Dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2004, pag. 39

8
semnificaţiei lor. Singurii membri ai ierarhiei care apar menţionaţi sunt diaconii 14. Se
pare că autorul foloseşte această expresie pentru a reda cât mai bine realitatea
metropolei romane din secolul al doilea, unde Euharistia micilor comunităţi creştine
era celebrată când de episcop, când de preot, însoţiţi de către diaconi.
Faptul că Sfântul Iustin nu face nici o precizare referitoare la sărbătoarea
anuală a Paştilor creştine, în condiţiile în care Apologiile cuprind o descriere
amănunţită a ritualului de iniţiere care sfârşea cu Botezul din noaptea Învierii, aduce
cu sine întrebarea dacă Roma secolului al doilea cunoştea tradiţia pascală şi
celebrarea ei anuală după tradiţia Asiei Mici, pe 14 Nissan.
Dacă apologetul creştin în mod intenţionat a trecut-o sub tăcere, a făcut-o
pentru că nu a vrut să descrie o tradiţie cultică a unor regiuni anume ale Imperiului
Roman, şi neacceptată în mod general de întreaga Biserică, căci, în timpul papei
Anicet, creştinii din Roma care proveneau din Asia Mică, fideli tradiţiei ioaneice,
sărbătoreau Paştile pe 14 Nissan.
Cu toate că este destul de obscur ceea ce descrie textul, este, în mod cert,
ceea ce cunoştea cu siguranţă şi Sf. Iustin, şi anume că, până la papa Soter, Biserica
Romei nu a cunoscut celebrarea pascală de tipul celei din Asia Mică ce avea loc pe 14
Nissan, faptul acesta nu a împiedicat pe creştinii din Roma să convieţuiască alături de
creştinii din Asia, care în mod sigur au rămas fideli predaniei apostolice a Efesului.
Abia mai târziu, între anii 164 şi 166, la 15 ani de la redactarea Apologiei, în
timpul papei Soter, este introdusă sărbătorirea Paştilor la Roma, el a stabilit să fie
celebrată în prima duminică după 14 Nisan, aşa cum era sărbătorită şi la Ierusalim,
această dată avea să se impună mai apoi, iar pe măsura trecerii timpului, atunci când
Biserica avea să se detaşeze tot mai mult de rădăcinile ei iudaice, organizându-se
treptat, îşi dezvoltă un cult propriu în conformitate cu noutatea mesajului Evangheliei
pe care îl propovăduia.
Cei care au fost mai conservatori în acest proces de evoluţie au fost numiţi ca
„iudaizanţi”, şi, astfel, conflictul căruia papa Victor vrea să îi pună capăt nu opune
două regiuni diferite, Asia şi Roma, ci este unul din sânul comunităţilor capitalei
romane, unde creştinii din Asia tindeau la o separare şi o singularizare din ce în ce

14
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria Literaturii creştine vechi greceşti şi latine, Ed. Polirom,
Iaşi, 2001 pag. 223;

9
mai mare, dând naştere şi unor mişcări schismatice, cum a fost cea a lui Bastus 15.
Pentru rezolvarea acestor fricţiuni neplăcute Sf. Irineu îi dă ca exemplu papei
Victor modul de acţiune al lui Anicet, cât şi posibilitatea introducerii unei celebrări
pascale unice în prima duminică după 14 Nisan.

CAPITOLUL II
Doctrina Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful

Sf. Justin e una din minţile cele mai înzestrate şi mai adânci ale timpului său.
El a ridicat probleme noi, atât în teologie cât şi în filozofie şi a încercat să pună o
punte solida intre cugetarea profana elena şi cea creştină. Punctele sale de vedere n-
au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematică bogată pe care
o vor lărgi şi adânci generaţiile patristice următoare 16.

15
Adămuţ Anton, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi, 1997, pag. 88;
16
*** Apologeţi de limbă greacă, pag. 119;

10
 Una dintre cele mai importante mărturii ale Sfântului Iustin este cea legată de
desfăşurarea Sfintei Liturghii în vremea sa. Astfel, el ne-a lăsat două descrieri în
acest sens, una a Liturghiei baptismale (unită cu Botezul) şi cealaltă, a Liturghiei
obişnuite duminicale. Împărtăşirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia
fiind necesară îndeplinirea anumitor condiţii. „Nimeni nu poate participa la ea decât
numai cel care crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin
baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis
Hristos. Căci noi nu primim această ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură
comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru
S-a întrupat şi a avut în vederea mântuirii noastre trup şi sânge, tot astfel şi hrana
transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta,
din care se hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că
este atât trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat“ (Apologia I, LXVI, p. 94).
Condiţiile esenţiale pentru primirea Împărtăşaniei erau: Botezul, credinţa
dreaptă şi păzirea poruncilor. Astfel, fiecare creştin era pregătit pentru a se uni cu
Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului. Totodată, Sfântul Iustin atrage atenţia
asupra confundării pe care mulţi o făceau cu misterele zeului Mithra, respingând
această părere. „Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc
şi în misterele lui Mithra, deoarece şi aici, în slujbele care se săvârşesc cu prilejul
iniţierii cuiva, i se pune înainte pâine şi un pahar cu apă însoţite de unele formule“ 17 .
Dumnezeu este nenăscut, veşnic, fără nume şi sălăşluind în cele supraceresti.
După convertire, Dumnezeul acesta impersonal, abstract şi cam incoerent devine un
Dumnezeu personal, viu, pur, desăvârşit din punct de vedere moral, foarte adevărat
său real faţă de demonii inconştienţi. El e Tatăl dreptăţii, al cumpătării şi al tuturor
celorlalte virtuţi. El e atotputernic, capabil să asigure învierea oamenilor.Dumnezeu a
creat lumea din bunătate faţă de oameni şi lucrarea dumnezeiasca este imuabila şi
veşnică18.
Teoria Logosului e una din creaţiile cele mai originale ale Sf. Justin. Fiecare
raţiune posedând o sămânţă a Logosului, aceasta sămânţă o face capabilă de

17
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Teoria Logosului în Apologiile Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful , Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1942, pag. 82;
18
Ibidem, pag. 48;

11
cunoaşterea adevărului. E drept ca raţiunea profana nu se poate compara cu
învăţătura creştină. Şi, totuşi, cei care, înainte de Hristos, au încercat să înţeleagă şi
să dovedească adevărul prin raţiune, cu mijloacele de care dispune omul, au fost
duşi în fata tribunalelor ca nelegiuti şi temerari. Acela care a ajuns aici cu cea mai
mare putere şi care şi-a atras aceleaşi acuzaţii ca noi, creştinii, a fost Socrate. E
drept ca Socrate n-a putut convinge pe nimeni să moară pentru învăţătura lui, cum a
putut face Hristos, dar el împreună cu Heraclit şi cu alţii, graţie faptului că au putut
vedea unele adevăruri, merita numele de creştini înainte de Hristos. Elementele
adevărate din filosofia profană se datoresc mai ales împrumutului pe care aceasta l-a
făcut din literatură Vechiului Testament. Filosofia nu poate da nimic solid fără
ajutorul revelaţiei19.
Sf. Botez şi Sf. Euharistie - sunt tratate pe larg la sfârşitul Apologiei I. Sf.
Justin afirma prezenţa reală a lui Hristos în Sf. Euharistie. Pâinea şi vinul nu sunt
pâine şi vin obişnuite, ci sunt Trupul şi Sângele lui Iisus Cel întrupat, ajunse la
aceasta prefacere prin rugăciune. Sf. Euharistie are caracter de jertfă.
Filosofia reprezintă pentru Sfântul Iustin mai mult decât o ştiinţă pur teoretică
sau o posibilitate de a câştiga faimă şi ucenici . „Filosofia este bunul cel mai mare şi
cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe până la Dumnezeu şi să
ne apropie de El; iar sfinţi cu adevărat sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu
filosofia“20.
Nu se cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm
să inducem o părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin. Astfel, filosofia de care
ni se vorbeşte aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur şi simplu o
metodă. Este o metodă atât meditativă, cât şi practică, de apropiere a omului de
Dumnezeu. Această opinie va fi preluată şi dezvoltată de mai mulţi Sfinţi Părinţi,
ajungându-se în cele din urmă la concluzia că orice creştin care păzeşte poruncile
evanghelice şi are adevărata iubire de Dumnezeu şi semeni este un filosof. Cum
termenul de filosofie se tâlcuieşte prin iubire de înţelepciune, filosoful creştin este cel
iubitor de Hristos, Înţelepciunea cea desăvârşită.
Filosofia reprezenta pentru Sfântul Iustin mai mult decât o ştiinţă pur teoretică

19
Ibidem, pag. 48;
20
*** Apologeţi de limbă greacă, pag. 120;

12
sau o posibilitate de a câştiga faimă şi ucenici. „Filosofia este bunul cel mai mare şi
cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe până la Dumnezeu şi să
ne apropie de El; iar sfinţi cu adevărat sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu
filosofia”21.
Nu se cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm
să inducem o părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin, astfel, filosofia de care
ni se vorbeşte aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur şi simplu o
metodă, este o metodă atât meditativă, cât şi practică, de apropiere a omului de
Dumnezeu.
Această opinie va fi preluată şi dezvoltată de mai mulţi Sfinţi Părinţi,
ajungându-se în cele din urmă la concluzia că orice creştin care păzeşte poruncile
evanghelice şi are adevărata iubire de Dumnezeu şi semeni este un filosof, cum
termenul de filosofie se tâlcuieşte prin iubire de înţelepciune, filosoful creştin este cel
iubitor de Hristos, Înţelepciunea cea desăvârşită.
Moştenirea spirituală a Sfântului Iustin nu trebuie trecută cu vederea deoarece
reprezintă o schimbare paradigmatică a relaţiei dintre filosofia păgână şi credinţa
creştină, mărturia sa reprezintă un act revelator cu conotaţii importante şi actuale
înclusiv astăzi, de aceea, Sfântul Iustin se dovedeşte un profet al cărui glas răsună
peste veacuri întregi, îndemnându-ne să nu uităm cum trebuie valorificate modelele
culturale actuale.
Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştină este o filosofie, o filosofie
mult superioară celei profane, ,,filosofia noastră", sau ,,filosofia despre Dumnezeu",
asa cum o numesc gânditorii patristici. Cei mai mulţi nu au înţeles însă ce este
filozofia şi motivul pentru care ea a fost trimisă oamenilor; altfel, nu ar fi nici
platonicieni, nici stoici, nici peripatetici, teoreticieni sau pitagorei, dat fiind că această
cunoaştere este una, doresc să vă spun de ce s-a ramificat ea.
Cei care s-au ocupat mai întâi de ea, de filozofie, şi care, prin urmare, au fost
consideraţi oameni iluştri, au fost urmaţi de unii care nu au făcut nici o investigare cu
privire la adevăr, ci doar au admirat perseverenţa şi auto-disciplina înaintaşilor,
precum şi noutatea doctrinelor. Şi fiecare a crezut că ceea ce a învăţat de la maestrul
lui era adevărat; apoi, aceşti oameni au transmis succesorilor lor aceste lucruri şi
21
Ibidem, pag. 121;

13
altele asemănătoare. Iar acest sistem a primit numele celui care a fost denumit
părintele doctrinei. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseea
neastâmpărului sau intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează,
în fine, în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi unde
se converteşte, face această declaraţie caracterisitică: "Astfel, şi din această pricină
(a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof". 22

Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a
împăcării minţii, ci învăţătura creştină era adevarata filosofie, Clement Alexandrinul,
era suspectat că acordă un interes prea mare filosofiei greceşti şi încerca să prezinte
doctrina creştină ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el, atunci el se
întreabă dacă filosofia e opera lui Dumnezeu şi utilizarea ei rezonabilă nu poate fi
decât folositoare23.
Dacă mintea şi celelalte daruri cu care operează filosofia vin de la Dumnezeu,
poate fi filosofia un lucru rău? Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru
valoarea şi frumuseţea actului de cunoaştere: ,,Nimic nu-i mai preţios decât
cunoaşterea, cunoaşterea este lumina sufletului raţional, contrariul ei, ignoranţa,
este întuneric, după cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii
înseamnă întunericul raţiunii, ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune” 24.
Sfântul Grigorie de Nazianz îşi face o plăcere şi o onoare rară de a fi studiat
filosofia şi de a fi el însuşi filosof, în proza şi în versurile lui curge ca o lavă
incandescentă toată tematica filosofică a vremii sale, lui Iulian Apostatul care
interzicea creştinilor participarea la cultura greacă, el îi replica printr-o interesantă
teorie a culturii creştine, capabilă să zidească sisteme mai durabile decât cele ale
filosofiei profane.
Grigorie de Nazianz are o idee asa de frumoasă despre înălţimea filosofiei
creştine, încât primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui tratează exclusiv
despre condiţiile prealabile de pregătire ale celui ce se dă exerciţiului divinei filosofii.
Filosofia este, după Sfântul Grigorie, un oficiu sacru, o cântare înălţată lui
Dumnezeu. ,,A filosofa despre Dumnezeu nu poate face nici oricine şi nici nu

22
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Teoria Logosului în Apologiile Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful , pag. 83;
23
Eusebiu de Cezareea, op. cit., pag. 87;
24
Adămuţ Anton, op. cit., pag. 59;

14
înseamnă a vorbi despre orice. Faptul nu e usor şi nu intră în sfera celor ce se târăsc
pe pământ, voi adăuga că divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment,
nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente,
numai în faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură” 25.
Gândirea creştină este o filosofie de înaltă ţinută, prin obiectul şi prin scopul
ei, ea depăşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti, s-a spus de multe ori
şi se mai susţine şi azi că gândirea creştină patristică e în mare măsură debitoare
cugetării elene, că Sfinţii Părinţi n-au facut decât să pună pe melodie creştină un
material vechi, uzat de prea multă circulaţie în sistemele greceşti, partizanii acestei
teorii sau n-au înţeles spiritul patristic, sau, au voit şi voiesc, să subestimeze valoarea
gândirii creştine.
Este adevărat că majoritatea marilor filosofi patristici au studiat la şcoala
greacă profană şi şi-au asimilat la perfecţie sistemele de gândire ale corifeilor
cugetării clasice, gândirea şcolilor ioniană, eleată, pitagoreică, atomistă, sistemul lui
Platon, al lui Aristotel, al stoicilor, al cincilor şi ale altora n-au nici un secret pentru
Sfinţii Părinţi, această formaţie a Sfinţilor Părinţi şi-a exercitat influenţa mai mult în
partea formală, sporadic şi fragmentar în partea de fond.
Limbajul filosofic al Sfinţiilor Părinţi foloseşte de terminologia tehnică
consacrată de filosofia profană, dar şi aici, o atenţie susţinută, va observa, că nu
rareori gânditorii patristici toarnă conţinut sau sens nou în termeni vechi.
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful recunoaşte că profesorii săi eleni, în deosebi
platonismul, l-au adus până pe pragul creştinismului, filosofia greacă joacă, faţă de
gândirea patristică, rolul pe care Legea Vechiului Testament îl joacă faţă de Noul
Testament.
Sfântul Iustin, Clement Alexandrinul şi Origen dezvoltă teoria celebră căreia
marii filosofi greci au participat la Logosul ,,spermatikos”, Hristosul fragmentar sau
Întelepciunea divină fragmentară precreştină răspândită în lume. Filosofia greacă era
creştină înainte de venirea lui Hristos, prin marile ei creaţii spirituale, Dumnezeu a
condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin raţiune 26.
Filosofia patristică are, atât prin obiectul cât şi prin proporţiile ei, un sens
25
Ibidem, pag. 60;
26
Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., pag. 134;

15
special faţă de filosofia profană, aceasta din urmă pornea de la om şi se înălţa până
la frontierele universului, gândirea patristică porneşte de la Dumnezeu, se coboară în
lume şi la om, şi se întoarce cu aceste două elemente spre ţelul ei supranatural,
astfel filosofia devine o religie care răspunde la cele două mari probleme puse de
gândire: cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea sufletului cu divinitatea 27.
Filosofia deschide larg porţile teologiei, devine pregătitoare şi slujitoarea
teologiei, teologia deschide drumul desăvârşirii prin unirea cu Dumnezeu, filosofie,
teologie şi desăvârşire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice.
Deşi criteriul filosofiei este cunoaşterea, al teologiei credinţa, iar al desăvârşirii
contemplaţia, între ele nu este contradicţie: ele se pregătesc una pe alta şi
conlucrează armonic pentru că activitatea spirituală a omului este unitate şi sunt părţi
componente ale aceluiaşi spirit.
În ansamblu figura şi opera lui Iustin marchează opţiunea sigură a Bisericii
antice pentru filozofie, pentru raţiune, mai degrabă decât pentru religia păgânilor.

CONCLUZII

Filosofia a primit accepţiuni diferite din partea teologiei, de-a lungul secolelor.
De la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoştinţei adevărate şi
până la reprezentarea acesteia ca o ştiinţă indispensabilă creativităţii teologice. Din
partea filosofiei a existat pericolul manifest asupra gândirii creştine prin încercarea
directă de uzurpare. Viaţa şi scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful reprezintă o
mărturie în favoarea conlucrării deosebite existente între cele două ştiinţe. El
reprezintă, alături de Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibraţi gânditori
creştini ai primelor veacuri.
Sf. iustin înnobilează grupul apologeţilor secolului II. Suflet profund religios şi
drept, el a căutat adevărul prin toate sistemele filosofice, nereuşind să-l găsească
decât în creştinism. Creştinismul a devenit pentru el singură filosofie sigură şi utilă.

27
Ibidem, pag. 134-135;

16
 Perspectiva asupra adevarului, pe care o contine proclamatia Sfântului Iustin,
ramâne o provocare, atât pentru gândirea seculara, cât si pentru cea crestina, fiindca
ea contine o deschidere impresionanta: aceea a întelegerii alteritatii, chiar când
aceasta pare de neînteles, doar în baza adevarului ce s-ar putea ivi în si între frazele
rostirii ei. În plus fata de situatia din vremea apologiilor, revelatia în istorie a
Dumnezeului devenit om pentru ca omul sa devina Dumnezeu, dupa celebrul adagiu
al Sfântului Atanasie, are avantajul de a fi infuzat, în gândirea umana, posibilitatile
unor deschideri imposibile înainte. Multe din gândurile filosofilor se raporteaza direct
sau indirect, critic sau apologetic, la acest eveniment si la faptul ca odata cu el
natura umana a suferit modificari ontologice radicale. Sfântul Iustin nu este un
scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creştinism al tradiţiei, pe care
îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră încât
mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulţi cu putinţă.
Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu
pasiune pe Sfintii Parinti, nu cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri
străine de lumina arzândă a existenţei lor, ci dragostea neprihănită şi inima umilită
ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor.
Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai
prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane
cu ea in veac, deci, ştiinţa supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine
decât prin iubire.

17
 BIBLIOGRAFIE

1) *** Apologeţi de limbă greacă, în PSB 2 traducere de Pr. Prof, T. Bodogae, Pr.
Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980

2) Adămuţ Anton, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed. Fides, Iaşi, 1997

3) Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Conf., Univ., Dr. Nicu Dumitraşcu,
Patrologie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004

4) C. Săndulescu, Iustin Martirul şi operle sale, teză de licenţă, Bucureşti, 1986

5) Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria Literaturii creştine vechi greceşti şi

18
 latine, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

6) Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în col PSB 13, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed.
IBMBOR, Bucureşti

7) Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984

8) Idem, Teoria Logosului în Apologiile Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful , Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1942

9) https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/parinti-scriitori-bisericesti/sf-
justin-martirul-si-filozoful-81386.html

19