Enigma Otiliei

de George Călinescu

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice
ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei
specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la
structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de
amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu
narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul
obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic ), dar depăşeşte programul estetic, realizând
un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ). Enigma Otiliei este, prin
dimensiunea parodică şi prin eterogenitatea elementelor care-l compun, un roman modern,
scris de un specialist în materie de literatură. George Călinescu parodiază locurile comune ale
romanului realist al secolului al XIX-lea, iar atitudinea pe care o are naratorul din Enigma
Otiliei faţă de personajele sale nu diferă esenţial de atitudinea pe care o are criticul literar faţă
de personajele care populează un univers ficţional.
Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic - dar şi
Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix (îndelungata şi frustranta sa educaţie
sentimentală fiind una dintre temele centrale ale cărţii) – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia
raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul
Tulea), indiferente pentru alţii (Felix, Otilia, Pascalopol). Acţiunea este amplă, desfăşurându-
se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex.
Romanul debutează balzacian, printr-o amplă descriere a Bucureştiului anului 1909,
fiind centrat „pe mobila psihologie a unui adolescent în plină criză de creştere şi de formare a
personalităţii” (Pompiliu Constantinescu). Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea
balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul
soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi
deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării
poliedrice, prin care este realizat personajul titular. Pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia
nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie. Cele douăzeci de
capitole ale romanului dezvoltă mai multe planuri narative, care urmăresc destinele unor
personaje, prin acumularea detaliilor. Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache
Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze
Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În
casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi
ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce
suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe
numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un
sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Un prim plan narativ urmăreşte delicata
poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină
care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite.
Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului
Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii
bătrânului prin orice mijloace. După ce Simion, soţul decrepit, este abandonat într-un ospiciu,
Aglae începe să supravegheze cu atenţie casa lui Costache, pentru ca acesta să nu poată face
nici o mişcare fără ştirea ei. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea
pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii”
care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică
Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei
Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând
ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa
ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură

1
pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui
moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul
între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se
îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se
întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte
argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o
arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia
„de odinioară”. Speriat, Felix înţelege că a avut el însuşi o contribuţie însemnată la
metamorfozarea fetei.
Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej
pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de
imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect
privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii
pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că
trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia
fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare
îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume
confort material.
Relaţiile dintre cele două familii sugerează universul social prin tipurile umane
realizate. Pornind de la ipoteza că „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală”, George
Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei
care supravieţuiesc, având o concepţie morală asupra vieţii şi fiind capabili de motivaţia
actelor proprii – Felix, Pascalopol – şi cei care se adaptează automatic, instinctual, organizaţi
aproape schematic şi ilustrând câte un tip uman.
Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură
balzaciană, este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret
demonstrativ. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul,
gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip
uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în
context social o serie de personaje tipice: moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută,
fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil
şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol –
aristocratul rafinat.
Deşi personajele sunt prezentate printr-o tehnică de factură clasic-realistă, elementele
de modernitate sunt prezente în realizarea celor mai importante personaje. O trăsătură a
formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache este avarul , dar nu
este dezumanizat. Pascalopol o iubeşte pe Otilia patern, dar şi viril, rolul său în existenţa fetei
devenind în acest mod ambiguu. Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent
dornic de afirmare prin forţe proprii. Arivistul Stănică Raţiu se îndepărtează de model prin
demagogie (e „un demagog al ideii de paternitate”), e escroc şi principial, hoţ şi sentimental.
Otilia este personajul cel mai ambiguu al romanului. Caracterizată prin tehnica perspectivelor
multiple, fata devine o prezenţă diafană, greu de încadrat într-o categorie tocmai pentru că
este văzută din mai multe perspective: moş Costache o consideră „fe-fetiţa” lui, Pascalopol -
o fată fină, Felix – idealul feminin, Aglae – „dezmăţata”, Stănică – „o fată faină”. Otilia este
prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a se recurge la
prezentarea interioară a personajului din perspectiva unică a naratorului.
Pentru a contura portretul complex al personajului Otilia Mărculescu, G. Călinescu
foloseşte modalităţi diverse de caracterizare (directe-de către narator, indirecte-prin fapte,
acţiuni, gesturi, gânduri, limbaj, direct-indirecte-de către alte personaje) se remarcă faptul că
în primele XVI capitole ale romanului, autorul apelează mai mult la mijloace indirecte de
caracterizare a personajului; cititorul receptează numai datele obiective de comportament
(acţiuni, gesturi, fapte), fără a cunoaşte cu exactitate universul interior al fetei, cu excepţia

2
elementelor pe care ea acceptă să le dezvăluie. Abia din capitolul al XVII-lea scriitorul
modifică perspectiva şi introduce caracterizarea directă: „Nimic în purtarea Otiliei nu era
agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respira prea
multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de
pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite şi justificate. Otilia părea că ştie multe şi intimida
pe bărbat, iritând pe femei, care în genere duşmănesc pe orice femeie independentă faţă de
bărbat.”
Încă din titlu (modalitate indirectă de caracterizare a personajului), Otilia apare ca o
feminitate enigmatică. Acest mister feminin se va dovedi, pe parcursul romanului, a fi
echivalent cu complexitatea caracterologică a personajului.
Portretul fizic, relatat prin ochii lui Felix, în partea introductivă a romanului,
sugerează trăsăturile sale morale de tinereţe, delicateţe, cochetărie, distincţie, inocenţă şi
farmec: „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata,
subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o
mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat”.
O modalitate indirectă de caracterizare a Otiliei o reprezintă camera ei, care o
defineşte întru totul prin detaliile cu semnificaţii caracteriale: „sertarele de la toaletă şi de la
dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine
colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de
nimicuri de fată.” Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate peste tot trimit către
exuberanţa juvenilă, către un univers spiritual al „ascunzişului feminin”, după cum afirmă
autorul. Cele trei oglinzi mobile de la masa de toaletă sunt un simbol al unei Otilii dispersate:
Otilia aşa cum este ea, aşa cum se crede ea că este, Otilia aşa cum o vede lumea. Acest joc al
presupunerilor şi al simbolurilor sugestive conturează dimensiunea modernă a
personajului.
Dintre personajele care oferă o perspectivă asupra Otiliei se desprind Pascalopol şi
Felix, cei care dovedesc o mai bună intuiţie a personalităţii în formare a adolescentei pe cale
de a deveni tânără femeie. Fiecare dintre cei doi o va numi la un moment dat o enigmă,
caracterul enigamatic provenind din ceea ce era Otilia la acea vârstă, adolescenta în procesul
transformării în femeie. În opinia lui Ioan Adam, „Felix, Pascalopol şi Otilia compun un
triunghi antagonic al conştiinţelor scindate, opus din raţiuni demonstrative naturilor uniplane,
altfel spus, sufletelor moarte”. În cadrul acestui triunghi, dragostea dintre Felix şi Otilia şi cea
dintre Pascalopol şi Otilia sunt situate din perspectivă psihologică la cote diferite.
Dragostea dintre Felix şi Otilia se manifestă doar la nivel sufletesc, Otilia reprezentând
pentru Felix prototipul feminităţii ideale. Ea nu este iubita lui, ci reprezentarea, ideea lui de
feminitate. Vorbind cu partenera lui sentimentală, tânărul se adresează de fapt imaginii ei
idealizate. Din acest motiv, iubirea dintre Felix şi Otilia apare în mod diferit în planul real faţă
de cel imaginar. Astfel, în sfera realului, relaţia cu Otilia întâmpină uneori o serie de reticenţe,
care sunt anulate la nivelul imaginarului: „Felix se simţi mai aproape de Otilia, aici în odaie,
decât lângă fata însăşi”. Într-o altă situaţie, fotografia reprezintă elementul care dezlănţuie
energiile inhibate: „se închidea în odaie cu o fotografie a fetei şi se lăsa în voia visării. O
cuprindea de mâini, o trăgea spre el, îşi apropia buzele de urechea ei şi îi şoptea indefinit: te
iubesc, te iubesc, te iubesc.” Aşadar, „enigma Otiliei” derivă tocmai din această discrepanţă
dintre planul real şi cel imaginar, din incapacitatea lui Felix de a înţelege adevăratul univers
interior al Otiliei care năzuia libertatea, eliberarea de dogme şi reguli. În acest sens, Felix
afirmă despre Otilia: „Otilia e o fată admirabilă pe care n-o înţeleg.”
Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt privite din această perspectivă a libertăţii
interioare drept foarte coerente, motivate de voinţa acută de independenţă: „aş vrea să fug
undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. Aşadar, fuga finală cu
Pascalopol nu e motivată pragmatic; ea alege pe cel care nu-i răpeşte libertatea şi nu-i impune
constrângeri. Plecând împreună cu Pascalopol, Otilia se dovedeşte a fi exemplul concret a
ceea ce afirma Weissmann: „orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el ca să rămână în

3
amintirea lui ca o apariţie luminoasă”. Astfel, Otilia îl părăseşte pe Felix cu motivul
paradoxal de a fi mai aproape de el, de a păstra neîntinată iubirea dintre ei şi intactă libertatea
sa interioară: „dacă ne-am căsători acum, peste câţiva ani, când ţi-ai face carieră, te-ai şi
plictisi de viaţa de familie.”
Finalul se realizează în două secvenţe: deznodământul, sfârşitul diegetic – Felix,
abandonat, primeşte o explicaţie de la Otilia, menită să dezlege misterul; epilogul oferă
cititorului inocent justificarea gestului fetei ( Felix „avea să facă o carieră strălucită”, eliberat
de constrângerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”). Interesul autorului se îndreaptă
spre elementul absurd, regăsit atât în incipit, cât şi în final. Reluarea situaţiei iniţiale
sugerează absurdul existenţei însăşi.
Aşadar, reunind aspecte caracteristice unei societăţi dominate de legea banului,
prezentate într-o structură narativă complexă, realist-modernă, romanul Enigma Otiliei
confirmă vocaţia de prozator a lui George Călinescu. Autorul se lasă frecvent purtat de jocul
pe care îl creează, propunând cititorului descoperirea unui univers particular. Din punctul meu
de vedere, în ceea ce priveşte construcţia personajului Otilia, aceasta se dovedeşte a fi şi
simbolul artistului, care se retrage din lumea imorală într-un univers al frumosului, al artei.
George Călinescu afirma că eroina este „tipizarea mea fundamentală, în ipostaza feminină,
eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară.”

Bibliografie
Emilia Boghiu, Lăcrămioara Vulpeş, Hermeneutică şi naratologie aplicată, Eurocart,
Iaşi, 2003
L. Paicu, M. Lazăr, Literatura română pentru examenul de bacalaureat, Art, 2004
Carmen Matei-Muşat, Romanul românesc interbelic, Humanitas, 1998