Romanul realist, obiectiv, de tip balzacian,

interbelic (1938)
Enigma Otiliei
de G. Călinescu

Critic și istoric literar, G. Călinescu experimentează mai multe genuri literare, având
credința că un adevărat critic literar trebuie să scrie la rândul lui versuri sau proză.
Este autorul primelor romane citadine (=oraș) de tip clasic, pentru Călinescu clasicismul
înseamnă ”un mod de a crea durabil și esențial”.
”Enigma Otiliei”(1938) este ”un roman de critic”, ce îl va consacra pe Călinescu drept
romancier, pentru el orice scriere este o ”operă făurită”, gândită îndelung înainte de a fi așezată
în pagină.

Personaje:
Felix Sima Otilia Mărculescu Leonida
(unchi) (tată vitreg)
Pascalopol
Costache Giurgiuveanu
(soră)

Aglae Tulea Simion Tulea

Olimpia Aurica Titi

Stănică Rațiu
 Încadrare în curent literar, orientare tematică

Roman de sinteză estetică – întrunește elemente din mai multe curente

literare (realism balzacian, roman de tip clasic – cronologia evenimentelor,
accentual cade pe acțiune, nu pe trăire, MODERNISM - citadinism, tipul
intelectualului, construcția personajelor, boli psihice la anumite personaje.

”Enigma Otiliei” este un roman REALIST care prezintă aspecte veridice ale
realității, creează iluzia vieții, acțiunea este plasată în timp și spațiu reale
(București, începutul secolului al XX-lea), personajele se înscriu într-un tipar și
sunt surprinse în mediul lor. Naratorul este obiectiv, oferă o viziune globală
asupra faptelor, dezvăluie gândurile personajelor ce fac parte din mica burghezie
bucureșteană, o lume împărțită între obsesia banului și urmarea propriilor visuri.
G. Călinescu se apropie de modelul romanului promovat scriitorul francez
Honoré de Balzac prin: tehnica narativă (respectarea cronologiei), tehnica
descriptivă (descrieri minuțioase=detaliate), tema paternității și tema moștenirii.
Titlul inițial al romanului a fost ”Părinții Otiliei”, titlu care ilustra tema paternității
și trimitea la motivul orfanului, Otilia având în jurul ei ”părinți” care o privesc
diferit. Costache Giurgiuveanu este tatăl vitreg care o iubește sincer, dar este prea
avar ca să îi asigure un viitor, Aglae Tulea este mama rea care o consideră ”o
stricată”, Leonida Pascalopol o iubește ca un tată protector, dar și ca un posibil
soț, Stănică Rațiu este un ”tată” prefăcut. Tema moștenirii este ilustrată prin
conflictul dintre membrii clanului Tulea și Costache, banii fiind instrumentul care
dezumanizează. Otilia, Felix și Pascalopol sunt singurele personaje dezinteresate
de averea bătrânului. Personajele se înscriu într-o tipologie, ”trăiesc” în viața
reală, au trăsături definitorii de caracter.

Tema romanului este viața burgheziei bucureștene la începutul secolului

al XX-lea. Problematica operei este dată de patru teme evidente: cea socială, cea
a paternității, a moștenirii și a iubirii ce corespunde cuplului Felix-Otilia. Se
urmărește de asemenea tema formării, care îl vizează pe Felix, erou de
bildungsroman.

Acțiunea urmărește în cele XX de capitole trei planuri narative ce se

dezvoltă simultan. Pe de o parte, destinul lui Felix Sima, tănărul care studiază
Medicina la București și trăiește o puternică pasiune, îndrăgostindu-se pentru
prima dată de o fată pe care el o vede enigmatică, Otilia. Va dezvolta o gelozie
față de Pascalopol, moșierul generos și rafinat, și, nesigur de sentimentele fetei,
se va simți abandonat după plecarea ei la Paris. Felix își va urma visul, ajunge un
medic renumit și se va căsători ”într-un chip care se cheamă strălucit”. Un alt plan
fixează istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu, care va rămâne surorii lui,
Aglae Tulea. La intervenția lui Pascalopol, bătrânul îi va lăsa Otiliei o sumă de bani,
însă zgârcienia și teama de sora sa îl împiedică să îi facă un testament. Romanul
dezvăluie și destinul clanului Tulea. Familia se destramă, Simion, senil, este dus la
azil și părăsit de toți, Titi se întoarce acasă după căsătoria cu Ana, rămâne cu iluzia
fericirii date de căsătorie, Aurica își va căuta cu disperare un soț, Olimpia va fi
părăsită de Stănică, iar el se va recăsători cu Georgeta, o curtezană frumoasă.
Titlul reprezintă misterul în jurul căruia vor gravita toate personajele
romanului. Otilia reprezintă eternul feminin, esența neînțeleasă a feminității,
Călinescu se regăsește în tiparul personajului său feminin: ”Otilia c`est moi.” Titlul
este interpetat chiar de autor: ”Enigma nu aparține Otiliei, ci lui Felix.”, tânărul nu
a ajuns încă la maturitatea de a înțelege în profunzime trăirile unei femei –
”absurditatea sufletului unei fete este enigma”.
Incipitul este gândit în manieră balzaciană, prin abundența descrierii și a
detaliilor. Ochiul estetului surprinde strada Antim ca ”o caricatură în moloz a unei
străzi italice”, casa lui Giurgiuveanu are aspect de kitsch. Geamurile vor să imite
vitralii de catedrală, ”din fațada casei ieșeau îndrazneț buruienile”, ușa deteriorită
în timp (”lemn umflat și descleiat de căldură”), ferestre ”pline de un praf
străvechi”, toate aceste detalii conturează trăsăturile fundamentale ale
proprietarului. Giurgiuveanu este înstărit, însă delăsător și dezinteresat.
Finalul este simetric începutului, se reia descrierea casei lui Giurgiuveanu,
peste ani. După ce sunt comprimați ani întregi din viața lui Felix, personajul este
înfățișat în momentul în care privește o veche fotografie de-a Otiliei. Simte nevoia
de a o revedea pe fata de care se îndrăgostise, așa cum o păstrase în amintirea lui,
își fixează vechea imagine a fetei nebunatice și pline de viață, pentru a nu fi atinsă
de ”platitudinea feminină” desprea care îi vorbise Otilia. Casa lui moș Costache îi
apare acum ca un lăcaș plin de amintiri și de experiențe, o regăsește ”leproasă,
înnegrită”: ”Aici nu stă nimeni!”.
Un episod semnificativ pentru tema banului este momentul sosirii lui Felix
în București. Pentru prima dată, tânărul pătrunde într-o lume pestriță, măcinată
de intrigi, lupte pentru avere, snobism, orgolii. Otilia este intermediarul dintre
cele două lumi, ea îl face pe Felix să se familiarizeze cu noul mediu, deși în esență
ei doi rămân orfanii singuri care încearcă să supraviețuiască într-un univers crud.
Pascalopol simbolizează refugiul Otiliei, protecția paternă, remarcat prin eleganță
și discreție, Aglae surprinde prin malițiozitate și franchețe (expresia ”mă-sa” și
observația ”Faci azil de orfani”). Aurica îl fixează ”cu avidă curiozitate”, iar Simion
brodează, trăiește ca un senil în propria lume.
Un alt episod ce evidențiază lupta neobosită pentru avere este momentul în
care moș Costache moare. Personajele par dezumanizate, nu au sentimente în
fața unei tragedii. Stănică îi cunoaște bătrânului slăbiciunile fizice și teama
patologică de oameni și de aceea va exploata aceste vulnerabilități, provocându-i
moartea. Cu banii ascunși sub cămașă, Stănică va juca rolul celui afectat, urmărind
doar propriul interes. Familia Tulea va ocupa casa militărește, ignoră evenimentul
trist și se bucură de libertatea de a căuta în voie banii lui Costache. Aglae conduce
percheziția, orbită de gândul câștigului și insensibilă în fața fratelui mort.
 Un episod semnificativ pentru conturarea personalității fascinante a
Otiliei este perioada petrecută de cei doi tineri la moșia lui
Pascalopol, în Bărăgan. Fata îl surprinde prin vioiciune și
spontaneitate: se dă în leagăn, doarme în fân, se scaldă în heleșteu,
călărește alături de Felix. Totuși, dă dovadă de o maturitate
emoțională aparte când vorbesc despre iubire. Privind spre cer, Felix
are curajul de a-I mărturisi indirect că o iubește: ”m-am obișnuit cu
tine și încep să mă tem că voi rămâne iarăși singur”. Ea bănuiește
toate fricile lui Felix, este conștientă de puterea pe care o are asupra
lui și dă dovadă de o cunoaștere amplă de sine: ”Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Fata îi definește iubirea în raport cu
o stare materială bună și cu împlinirea profesională, consideră că
pentru Felix trebuie să primeze cariera.

 Un alt episod surprinde maturitatea Otiliei în ultima seară petrecută

cu Felix. Fata îl va supune unei probe pentru a-i testa limitele viziunii
despre iubire. Ea elimină barierele impuse de societate și îi propune
să fie ”bărbat și soție”, însă Felix va rămâne încorsetat de propriile
sale principii. În acea noapte castă, ca între frați, el va trăi cu iluzia
 unei căsătorii: ”De acum încolo cred că vei fi odată soția mea și te voi
aștepta oricând.” Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol demontează
această credință a lui Felix, va încerca să o găsească și nu va primi în
schimb decât o carte poștală. Fata își explică gestul ca pe un act
altruist care să îi ofere lui libertatea de a-și continua viața, departe de
o ”dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.”

 Statutul social, moral, psihologic a două personaje

Otilia este personajul feminin construit prin mijloace moderne, ea

este prezentată prin ochii mai multor personaje (tehnica poliedrică,
pluriperspectivism). Ea este o adolescentă de 18 ani, cu trăiri neașteptate, o
orfană cu sentimente sincere, dezinteresată de averea lui papa. Studiază
muzica la Conservator, dar visează să devină actriță și să colinde lumea.
Este inteligentă, amestec misterios de femeie și de copilă, va rămâne o
enigmă pentru cei doi bărbați care o iubesc, Felix și Pascalopol. Cel din
urmă va afirma în finalul romanului: ”A fost o fată delicioasă, dar ciudată.
Pentru mine e o enigmă.” Fata este capabilă de gesturi surprinzătoare –
aleargă desculță prin iarbă, se dă în leagăn, doarme în fân, dar poartă
discuții mature și serioase despre iubire sau căsătorie. Se
autocaracterizează lucid: ”sunt o fire capricioasă. Vreau să fiu liberă! Mă
plictisesc repede.” Îl ocrotește pe Felix ca o soră, în timp ce cu Pascalopol
este tânăra modernă, care caută protecție și afecțiunea.
Imaginea serafică, adolescentină a Otiliei este analizată de la început de
autor, filtrată prin ochii personajului-reflector, Felix Sima, din momentul
sosirii acestuia în casa unchiului său – mai întâi, atrage atenţia vocea
cristalină, apoi, “un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând
până pe umeri”. Ochiul se opreşte asupra vestimentaţiei, detaliu elocvent
pentru stabilirea profilului feminin, distins, romantic al prezenţei
tulburătoare : “fata, subţiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe
poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi
întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat.” La întregirea portretului converg
date esenţiale, concrete, elemente revelate treptat privirii ingenue,
surprinzătoare prin avalanşa de trări pe care orice bărbat le
experimentează în preajma ei: “Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi
mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul
subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune
subtă şi păstrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire
desăvârşită de femeie. Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din
toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi. Fata avea, era
limpede, toată iniţiativa.”
Otilia învăluie într-un suflu nou spectrul casei devastate de
boala banului, înălţând spiritele, prin tumultul pasiunilor ascunse în note de
pianoforte: “înfigând din nou degetele în clape, începu să cânte Rapsodia
ungară de Liszt, indicând cu multă vigoare părţile grave, dar când intră în
zona furtunoasă a compoziţiei, trânti deodată capacul peste claviatură şi
sări în picioare.” Studentă la Conservator, educată preţios în spiritul
tonalităţii partiturilor, tânăra posedă un instinct feminin puternic prin care
ajunge să-i domine pe ceilalţi – “părea că ştie multe şi intimida pe bărbaţi”;
Moş Costache, Pascalopol, Stănică, Felix “n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe
Otilia”. Are efecte tonice asupra lui Pascalopol, faţă de care se manifestă
uneori cu gesturi materne, de o francheţe tulburătoare – îi potrivşte acul
din cravată, îi scutură umerii, atârnată pe marginea scaunului, sau sărind de
pe scaunul lui moş Costache pe cel al lui Pascalopol. Otilia reprezintă
feminitatea în procesul ei de formare, remarcabil surprinsă de scriitor. Prin
atitudinea deconcertantă, Otilia evoluează între adolescentul Felix şi
Pascalopol, niciunul nefiind sigur de iubirea ei. Şi faţă de Felix are gesturi
materne, manifestând o grijă deosebită pentru cariera lui, pregătită să
renunţe la iubirea tânărului, pentru primul loc în viaţa altui bărbat – “Ce
tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt
foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!... mă plictisesc repede, sufăr când
sunt contrariată.”
În viziunea criticului literar Dumitru Micu, “Otilia este fata suavă,
sănătoasă, vioaie, spontană,(…) imună la romantisme, fără a fi insensibilă
(…). (…) Otilia încarnează nu un tip definitiv cristalizat, ci un mod al naturii
umane, cel mai imprecis, mai evanescent: feminitatea”.
Felix Sima este adolescentul în formare, personaj-reflector care
oferă o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor, dar și actor care
participă la acțiune. Orfan, vine la București în casa unchiului său pentru a
urma Medicina. Va ajunge un profesor universitar renumit, axat pe carieră.
Este inocent, sincer în sentimentele sale pentru Otilia, dar imatur în
manifestări și egoist uneori: îi mărturisește fetei printr-un bilet că o iubește,
îi interzice lui Pascalopol să mai vină în casa lui Giurgiuveanu, se grăbește să
se căsătorească, deși Otilia îi spune ”o soție este o ultimă alegere”. Trăiește
o iubire delicată, percepe dragostea la modul romantic, experiența cu
Georgeta îl va maturiza, cu toate că nu își va putea explica niciodată
comportamentul Otiliei. Prins între iubire și carieră, Felix își va realiza
ambițiile profesionale, după ce fata alege siguranța căsătoriei cu
Pascalopol.