ARTICULATIILE

În cadrul aparatului de susţinere şi mişcare, baza anatomică o formează "scheletul

articulat" şi muşchii. Astăzi în anatomie nu se vorbeşte despre schelet ca unitate separată,
independentă, ruptă de celelalte aparate şi sisteme. Numai pentru uşurinţa studiului am analizat
întâi oasele ca piese separate ce intră în alcătuirea scheletului. Legătura dintre oase se realizează
prin articulaţii.

Articulaţiile sau încheieturile sunt formate din două sau mai multe oase sau cartilaje,
unite între ele cu ajutorul unor ţesuturi dure sau moi. Ele permit un anumit grad de mişcare sau
chiar împiedică mişcarea dintre oase şi cartilaje.

Capitolul din anatomie care se ocupă cu studiul articulaţiilor poartă denumirea de

artrologie.

După cum oasele se mişcă unul faţă de altul mai uşor, mai greu, sau deloc, articulaţiile se
împart în trei categorii principale: articulaţii mobile, semimobile şi fixe.

1. Diartrozele sau articulaţiile mobile sau articulaţiile sinoviale, permit tot felul de mişcări; ele
se compun din epifizele oaselor care intră în articulaţie, acoperite cu cartilaje, din ligamente de
legătură şi membrană sinovială .

Suprafeţele articulare sunt diferite ca formă şi dimensiuni, putând îmbrăca aspectul unor
capete articulare sau cavităţi; totdeauna unui cap articular îi corespunde o cavitate. Suprafeţele
articulare sunt acoperite cu cartilaje care au rol de amortizoare.

La nivelul articulaţiilor, stratul superficial al periostului, membrana care acoperă oasele,

trece de pe un os pe altul, formând membrana fibroasă a capsulei articulare care este întărită de
ligamente. Ligamentele îngroşate şi puternice se numesc ligamente funiculare.

Ligamentele articulare răspândite pe o suprafaţă mai mare se numesc ligamente

membranoase. Şi în interiorul unei articulaţii se pot găsi ligamente: acestea sunt ligamentele
intra-articulare.

La anumite articulaţii se întâlnesc fibrocartilaje complementare, care înlesnesc articularea

unor oase ce nu se potrivesc unul cu celalalt. De exemplu, articulaţia genunchiului de la om
(articulaţia grasetului la animale), în care femurul contribuie cu doi condili, care nu se potrivesc
pe cei doi condili pe care-i oferă tibia. Între cele două perechi de condili se interpun aşa-numitele
meniscuri. Alt exemplu este articulaţia temporo-mandibulară, în care apare un disc articular.
Între suprafeţele articulare şi ligamente se găseşte un săculeţ membranos, numit
membrană sinovială. Aceasta se insera pe marginile proeminenţelor şi cavităţilor oaselor care
compun articulaţia şi dublează în interior membrana fibroasa a capsulei articulare. Este puternic
vascularizată şi inervată. În interiorul ei se află un lichid gălbui, uleios, lichidul sinovial sau
sinovia, care are rol de lubrifiant pentru suprafeţele articulare; acestea sunt protejate de
eroziunile care se produc prin frecarea suprafeţelor articulare una de alta în timpul mişcărilor.
Două sau mai multe oase pot lua parte la formarea unei articulaţii. Articulaţiile cu mai
mult de două oase se numesc articulaţii complexe, ca de ex. articulaţia cotului. Dar sunt şi
articulaţii în care intră mai multe articulaţii simple sau complexe. Acestea se numesc articulaţii
compuse, ca de exemplu articulaţia radio-carpo-metacarpiană.

După tipul de mişcare pe care-1 execută, articulaţiile mobile se clasifică în şapte gupe;
ele pot executa următoarele tipuri de mişcări: flexiune (îndoire), extensiune (întindere), abducţie
(îndepărtare de planul median), adducţie (apropiere de planul median), rotaţie, alunecare a unui
os pe altul, mişcare în pivot (rotire în jurul unui ax fix), mişcare în săniuţa etc.

2. Amfiartrozele sau articulaţiile semimobile sau articulaţiile cartilaginoase sunt de doua

feluri: sincondroze şi simfize. Cel mai tipic exemplu de sincondroze îl oferă articulaţiile dintre
corpurile vertebrelor. Între ele se interpune un disc fibrocartilaginos (o piesă de formaunui mic
disc îngroşat), denumit disc intervertebral. Descrierea lui a fost făcută anterior. Articulaţiile
intervertebrale permit mişcări foarte reduse.

Simfizele se caracterizează prin prezenţa unei lame fibro-cartilaginoase interpusă între

două oase simetrice. Exemplu: simfiza pelvină. Simfizele se pot osifica şi transforma în
sinostoze.

3. Sinartrozele sau articulaţiile imobile, sau articulaţiile fibroase se întâlnesc la craniu, la unele
oase ale membrelor şi la ancorarea dinţilor în alveolele dentare. Ele se caracterizează prin unirea
atât de strânsă a oaselor, încât acestea par sudate (fig. 56). Forma sub care se prezintă este foarte
deosebită: dinţături mai mari sau mai mici, un şanţ în care pătrunde o lamă osoasă etc.
Articulaţiile imobile nu prezintă cartilaje de acoperire, ligamente sau membrană sinovială. La
animale se întâlneşte un tip special de articulare a membrelor toracice cu corpul, prin muşchi,
aponevroze şi fascii, care se numeşte sinsarcoza. Articulaţiile pot fi investigate clinic prin
inspecţie şi palpare, prin artroscopie cu ajutorul endoscopului (artroscop), radiografii, MRI, CT,
ultrasonografii etc., la acelaşi nivel de tehnicitate ca şi în medicina omului.

4. Articulaţiile craniului

Cu excepţia mandibulei, craniul este alcătuit din oase sudate între ele, formând un bloc
osos. Motivul pentru care oasele craniului sunt sudate este acela că ele adăpostesc cele mai
sensibile organe (encefalul şi organele de simţ), cărora le oferă o mare siguranţă. La fetus şi la
animalul tânăr oasele craniului nu sunt complect sudate, iar unele prezintă între ele membrane
care se vor osifica cu timpul, pe măsură ce capacitatea craniului se măreşte îndeajuns pentru a
permite encefalului sa se dezvolte. Aceste membrane se numesc fontanele. În funcţie de specie
ele trebuie să se osifice la un anumit interval de timp de la naştere. Legătura dintre restul
craniului şi mandibulă se face prin articulaţia temporomandibulară, care este o articulaţie mobilă.
Ea se caracterizează prin prezenţa unui disc fibrocartilaginos care desparte cavitatea
articulară în două compartimente complet izolate unul de celălalt, unul deasupra şi altul
dedesubtul discului. Această articulaţie este susceptibilă la luxaţii sau subluxaţii în timpul
mestecării hranei, mai ales la om şi la câine. O articulaţie diartrodială este şi între craniu şi
coloana vertebrală (articulaţia dintre occipital şi prima vertebră cervicală). Între piesele hioidului,
pe de o parte, hioid şi laringe şi hioid şi craniu, pe de altă parte, există articulaţii mobile şi
semimobile.

5. Articulaţiile coloanei vertebrale, ale coastelor şi sternului

Caracteristic pentru articulaţiile coloanei vertebrale este faptul că între două vertebre se
găsesc câte două articulaţii: pentru corpul vertebral şi pentru arcul vertebral. Mişcările fiecărei
articulaţii sunt reduse, dar, privite în ansamblu, adunate de la toate articulaţiile, mişcările
coloanei vertebrale sunt destul de ample, permiţând flexiunea, extensiunea şi mişcări de
lateralitate; vertebrele cervicale permit şi o uşoară mişcare de rotaţie în jurul axei longitudinale.

Articulaţiile corpurilor vertebrale se formează între capul articular al unei vertebre şi

cavitatea articulară corespunzătoare a vertebrei dinainte. Aici se află câte un disc intervertebral,
care uneşte strâns cele două vertebre şi le limitează astfel mişcările; aşa se şi explică de ce
mişcările dintre vertebre sunt reduse, iar articulaţiile sunt semimobile. Ligamentele articulaţiilor
corpurilor vertebrale sunt două, pe toată lungimea coloanei vertebrale; un ligament superior şi
altul inferior (incomplet), acesta din urma prezent numai de la a VII-a vertebră toracică înapoi.
Ligamentul superior căptuşeşte planşeul canalului vertebral şi este acoperit pe toata
lungimea de măduva spinării. Aşa-numitele hernii de disc (intervertebral) sunt întâlnite la om,
câine şi pisică. Ele constau din ieşirea nucleului pulpos al discului din rama sa fibroasa. Astfel,
nucleul pulpos presează asupra măduvei spinării. Sunt operabile.

Articulaţiile arcurilor vertebrale se realizează în spaţiile libere rămase între arcurile

vertebrale, completate de ligamentele interlamelare. Apofizele articulare sunt înconjurate de o
capsulă articulară. Apofizele spinoase ale tuturor vertebrelor sunt unite între ele prin două
ligamente: interspinos şi supraspinos. Ligamentele interspinoase completează spaţiul liber rămas
între două apofize spinoase. Ligamentul supraspinos este unul singur şi se întinde la cal şi
rumegătoare de la occipital până la vertebrele coccigiene, unind apifizele spinoase ale tuturor
vertebrelor cervicale, toracale, lombare, sacrale şi caudale. Este un cordon fibroelastic care în
regiunea cervicală prezintă o particularitate: el nu se prinde direct pe apofizele spinoase, ci
uneşte occipitalul cu primele apofize spinoase toracale; este aşa-numita coardă sau porţiune
funiculară a ligamentului cervical.

Legătura cu apofizele spinoase cervicale se face printr-un ligament elastic, care porneşte
de la coarda ligamentului cervical şi se inseră pe apofizele spinoase cervicale; poartă denumirea
de lamă sau porţiune lamelară a ligamentului cervical. La câine există numai porţiunea
funiculară, care uneşte apofiza spinoasa a axisului de apofiza spinoasă a primei vertebre toracale.
Ligamentul cervical lipseşte la om şi la pisică. Articulaţiile coastelor cu coloana vertebrală şi cu
sternul sunt următoarele: articulaţiile vertebro-costale (între coaste, apifizele transverse şi corpul
vertebrelor), articulaţiile condrocostale (între coaste şi cartilajele costale), articulaţiile condro-
sternale (între cartilajele costale şi stern) şi articulaţiile dintre cartilajele costale, din care rezultă
arcul cartilaginos denumit hipocondru.