METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE

1. Măsuri premergătoare examenului clinic

Examenul clinic va putea începe numai în momentul în care se vor asigura măsurile de
protecţie a muncii.

Măsurile premergătoare examenului clinic au ca scop relaxarea animalului supus

examinării, prin înlăturarea oricăror posibile accidente, ce pot rezulta din reacţiile de apărare
pasivă sau activă şi reprezintă o responsabilitate exclusivă a examinatorului

Abordarea

Abordarea reprezintă metoda de apropiere de animalul ce urmează a fi examinat, cu

scopul de a-l atenţiona asupra prezenţei examinatorului.

Se realizează diferit în funcţie de specie.

La cabaline, abordarea se face pe partea laterală, în dreptul spetei. La bovine, abordarea

se poate realiza lateral şi înapoia animalului. Pentru animalele de talie mijocie şi mică,
abordarea se realizează dinapoia animalului, cu prezenţa proprietarului care realizează o uşoară
imobilizare a capului.

Contenţia

Contenţia reprezintă metoda de limitare forţată a mişcărilor animalului în cadrul

examenului clinic. Pentru animalul ce urmează a fi examinat, se urmăreşte relaxarea acestuia
precum şi evitarea posibilităţii de agresiune sau de apărare.

Contenţia poate fi realizată clinic sau medical.

2. Metode de examinare clinică

Se grupează în metode de examinare obligatorii/generale şi metode

complementare/speciale
 Metode generale de examinare

INSPECŢIA

Inspecţia sau observaţia clinică este prima metodă utilizată în cadrul examenului clinic.

Se realizează în două etape: de la distanţă şi din apropiere

Inspecţia de la distanţă are ca scop culegerea de date privind: identitatea animalului

(rasă, specie, vârstă, sex, culoare, semne, etc.), comportament, habitus/stare generală prezentă
(conformaţie, constituţie, stare de întreţinere, facies, temperament, atitudini) şi semne de
boală

Inspecţia din apropiere urmăreşte completarea datelor culese prin inspecţia de la

distanţă precum şi culegerea de semne noi. Se realizează din poziţia de abordare.

Prin inspecţie se pot recepţiona zgomote particulare, mirosuri specifice şi semne clare
de la nivelul pielii.

PALPAŢIA

Palpaţia constă în perceperea cu ajutorul simţului tactil, a semnelor clinice de la nivelul

suprafeţei corporale.

Prin palpaţie se culeg semne legate de sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă,

poziţie, formă, umiditate, consistenţă, mobilitate, integritate şi senzaţii tactile speciale
(frenismente, crepitaţii, etc.)

Palpaţia se realizează din poziţia de abordare, după asigurarea tuturor măsurilor de

protecţie a muncii.

Palpaţia se execută iniţial superficial şi apoi profund. Palpaţia superficială se poate

executa cu pulpa degetelor, palma cu faţa palmară, cubitală, dorsală.

Palpaţia profundă se realizează prin apăsare cu ajutorul vârfului degetelor, pumnului,

podul palmei. Are ca scop recepţionarea senzaţiilor tactile de la ţesuturi situate profund. Când
se realizează palpaţie profundă cu scopul de a stabili forma, poziţia şi dimensiunea organelor,
denumirea este de palpaţie profundă penetrantă.

Palpaţia poate fi externă şi internă. Palpaţia externă se referă la suprafaţa corporală, iar
palpaţia internă la nivelul cavităţilor.

Palpaţia se poate realiza prin sucusiuni (împingeri cu palma) şi balotare (împingerea cu

vârful degetelor).
 PERCUŢIA

Percuţia este cea de-a treia metodă de examinare clinică obligatorie.

Metoda presupune recepţionarea datelor exprimate de animal, prin lovirea suprafeţelor,

producând sunete ca rezultat al vibraţiei ţesuturilor.

Sunetele obţinute se pot clasifica după:

 Înalţime – frevenţă. Numărul mare de vibraţii –sunete înalte, numărul mic de vibraţii –
sunete joase.
 Durată – sunete lungi sau scurte
 Amplitudine – sunetele provenite consecutiv vibraţiilor înalte sunt puternice, iar cele
din vibraţii joase sunt slabe
 Timbru – armonia, suprapunerea mai multor unde. Poate fi timpanic (armonios) sau
atimpanic (disarmonios/zgomotos)

Sunetele obţinute prin percuţie sunt următoarele:

 Mate – slabe, disarmonioase pentru ţesuturi dense (ex. musculatură)

 Sonore – sunete joase şi ample, zone elastice, bogate în conţinut gazos
 Hipersonore – joase şi ample, foarte puternice, zone cu aer în exces şi presiune
crescutăâ
 Submate – intermediare, ţesuturi cu vibraţie intermediară între ele (son mat - son
sonor)
 Particulare – son de oală spartă (aer care pătrunde prin orificii înguste), son metalic (de
amforă)

Metoda percuţiei se realizează:

DIRECT – lovirea directă a suprafeţei corporale, cu vârful degetelui sau cu un instrument

(ciocan de percuţie)
 INDIRECT – digito – digital sau prin interpunerea unei plăcuţe plesimetrice între
percutor şi suprafaţa corporală.

Modul de percutare poate fi stacato (lovire cu pauze) sau legato (lovire continuă)

Pe lângă producerea de sunete, percuţia se utilizează şi pentru determinarea zonelor de

proiecţie ale organelor (topografie), modificările fizice ale ţesuturilor, aprecierea unor reflexe
(pentru sistemul nervos central) sau a senzaţiilor tactile de rezistenţă.

ASCULTAŢIA

A patra metodă de examinare clinică obligatorie. Reprezintă recepţionare prin intermediul

urechii, a sunetelor produse în corpul animalelor, de ordin fiziologic sau patologic, pentru
organe cu activitate motorie (pulmon, cord, aparat digestiv).

Metodele de ascultaţie pot fi:

DIRECTE – prin aplicarea urechii la nivelul suprafeţei corporale, prin intermediul unui
câmp de ascultaţie.

INDIRECTE – prin intermediul stetoscopului

APRECIEREA TEMPERATURII CORPORALE

A cincea metodă de examinare clinică obligatorie.

Poate fi următoarea metodă utilizată după inspecţie, în momentul unor suspiciuni de boală
infecto-contagioasă, ca element de triere.

Modul de apreciere al temperaturii corporale poate fi:

SUBIECTIV – direct sau indirect. Direct prin aprecierea temperaturii diferitelor regiuni
corporale (baza urechilor, laturile gâtului, axilar, laturile toracelui) iar indirect prin intermediul
semnelor clinice pentru sindromul febril (transpiraţie, horipilaţie, anorexie, somnolenţă, etc.)
sau prin anamneză (culegerea datelor din interogatoriul clinic cu proprietarul).
 OBIECTIV – prin intermediul termometriei la nivel rectal (zonă de elecţie) sau, dacă nu
este posibil în zona se poate determina şi la nivel vaginal, bucal şi axilar (cu adăugarea unui
coeficient de corecţie).

Valoarea temperaturii poate varia prin depăşirea limitei superioare şi poate apare la animale cu
metabolism intens (animale tinere), după efort sau nocturn. Scăderea sub limita inferioară
poate apare la animale senile (bătrâne).

Simptomele termice pot încadra valoarea temperaturii astfel:

 Hipertermie – creşte peste limita superioară

 Hipotermie – scade sub limita inferioară
 Normotermie – valori în limitele normale

Sindroamele termice sunt reprezentate de sindromul febril şi sindromul de hipotermie.

SINDROMUL FEBRIL

Creşterea temperaturii peste limita superioară, apare însoţită şi de manifestări de ordin

musculat (tremurături), respirator (frecvenţă respiratorie crescută), cardiac (frecvenţă cardiacă
crescută), digestiv (anorexie, constipaţie), urinar (scăderea cantităţii de urină), cutanat
(horipilaţie) şi nervoase (abatere, convulsii, lipsă de tonus).

Sindromul febril cuprinde următoarele tipuri de febră:

 Febra relativă – temperatura se apropie de limita superioară dar apar celelalte

simptome
 Febra latentă – temperatura normală cu prezenţa de simptome
 Febra adinamică – hipertermie moderată cu prezenţa de simptome
 Febra uşoară – depăşirea limitei superioare cu 1 grad
 Febra mijlocie – depăşirea limitei superioare cu 1-2 grade
 Febra mare – depăşirea cu 2-3 grade a limitei superioare
 Febra foarte mare – depăşire cu peste 3 grade a limitei superioare
 Aprecierea temperaturii corporale la anumite intervale de timp duce la determinarea curbei
termice. Prin aspectul curbei termice, febra se poate clasifica în:

 Febră continuă – variaţia zilnică mai mică de 1 grad

 Febră remitentă – variaţia zilnică mai mare de 1 grad
 Febră atipică – curba termică nu respectă nici un model
 Febră efemeră – durată de câteva ore sau maxim 1-2 zile (ex: efort, trasport)
 Febră acută – durată de 10 zile
 Febră subacută – durată de 10-30 zile (ex: maladia Carre)
 Febră cronică – durată de luni sau ani de zile (ex: tuberculoza)
 Febră aseptică – produsă de factori neinfecţioşi
 Febră septică – produsă de germeni infecţioşi

SINDROMUL DE HIPERTERMIE

Reprezintă scăderea temperaturii corporale sub limita inferioară împreună cu modificarea

marilor funcţii. Poate apare în colaps, comă, hemoragii masive, uremie, paralizie, intoxicaţii ,
îngheţ, etc.

METODE COMPLEMENTARE/SPECIALE

Metodele speciale de examinare pot fi de ordin:

 Fizic
 Chimic
 Biologic
 Convenţional
Metodele fizice
1. Măsurători

Metrice – înălţimea, lăţimea unor regiuni, grosime

De greutate – apreciere periodică în cadrul examenului clinic

De funcţionalitate – frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie

2. Endoscopii

Examinarea internă a cavităţilor cu ajutorul unui endoscop

Tehnica endoscopică prezintă denumiri specifice organului examinat (ex: bronhscopie,

rinoscopie, gastroscopie, etc.)

3. Sondaje

Tehnică realizată prin introducerea unor tuburi flexibile, prin conducte naturale sau nou
formate

4. Puncţii

Reprezintă pătrunderea la nivelul zonelor cu acumulări de colecţii cu scop de recoltare şi de

eliberare a acestora.

5. Raclaje

Raclajele presupun răzuirea tegumentelor la suprafaţă, pentru curăţarea suprafeţei sau pentru
recoltarea de probe pentru laborator (chimic, microscopic, biologic)

6. Biopsieri

Recoltarea de fragmente de ţesut din zonele modificate pentru investigaţii ulterioare de ordin
histologic.

7. Electrografieri

Reprezintă înregistrarea grafică a curenţilor electrici consecutiv activităţii metabolice.

Metodele de electrografiere pot fi:

Electrocardiografierea – EKG, recepţionarea biocurenţilor prin plasarea unor derivaţii

(electrozi) în anumite zone ale corpului la nivel toracic şi înregistrarea grafică a acestora prin
electrocardiogramă
 Electroencefalograma reprezintă înregistrarea cureţilor proveniţi de la nivel cerebral
cortical sau subcortical prin aplicarea unor electrozi la nivel cranian şi înregistrarea grafică a
acestora pin encefalogramă.

Electromiografierea este înregistrarea curenţilor electrici proveniţi din activitatea fibrelor

musculare

8. Radiologia, Rӧntgendiagnosticul

Studiul originii, calităţii şi a utilizării radiaţiilor naturale şi artificiale Metodă

complexă ce necesită un aparat cu instalaţii diverse

Principiul formării razelor X – la nivelul tubului radiogen, prin încălzirea catodului cu un curent
electric de tensiune joasă. Se vor emite electroni de la acel nivel care se vor îndrepta către anod,
prin atracţie. Lovirea fasciculului catodic de anod, generează 98 % energie termică, iar
restul energie radiantă.

Energia radiantă este apoi proiectată drept, sub formă de fascicul conic sau fascicul de raze X.

Pentru formarea imaginii, se vor lua în considerare efectele diferite ale absorbţiei razelor X în funcţie
de ţesut.

Imaginea radiologică este captată pe un film, impregnat cu halogenuri de argint. Acţiunea

directă a radiaţiilor asupra filmului determină precipitarea halogenurilor, obţinânduă-se negru.
Absorbţia razelor, înainte de a ajunge la film, va determina culoarea albă.

9. Ecografierea, ultrasonografia

Are ca principiu emiterea unei unde sonice dirijată prin intermediul unui transductor (sonde),
reflectarea acesteia şi înregistrarea ecoului reflectat.

Impedanţele sau împiedicările acustice sunt diferite în funcţie de ţesut.

Apreciază diferenţe de densitate, activitate, volum, structură.

Este utilizată şi pentru diagnosticul gestaţiei prin aprecierea mişcărilor cardiace, poziţia şi
dezvoltarea fătului.

Este o metodă non-invazivă faţă de radiografiere.

10. Termografierea

Înregistrarea grafică a zonelor de căldură emisă la nivel tisular.

8
DIAGNOSTIC

Diagnosticul reprezintă concluzia procesului examenului clinic, definitoriu pentru starea clinică
a animalului.

Examenul clinic are ca finalitate stabilirea unui diagnostic cert sau incert, care să evidenţieze
boala şi etiologia ei, cu scopul de vindecare a animalului.

Diagnosticul se poate clasifica după:

a. Certitudine

CERT – diagnosticul este stabilit cu precizie

PROBABIL – diagnostic temporar, ce necesită alte investigaţii pentru a putea completa
tabloul clinic

b. Participare

POZITIV – stabilit de examinator, pe baza examenului clinic, respectând metodologia şi

interpretând corect rezultatele

PASIV – acceptabil circumstanţial

(ex: animale care coabiteaza şi prezintă semne similare)

NEGATIV – stabilirea diagnosticului bazat pe idei preconcepute, fără examinarea

animalului, condamnabilă atât deontologic cât şi juridic. Este principala sursă a erorilor
de diagnostic

c. Modalitatea stabilirii diagnosticului

DIRECT – sau prin deducere, pe baza semnelor prezentate de animal

PRIN EXCLUDERE – sau diferenţial, bazat pe analize comparative între semnele culese şi
tabloul clinic al bolilor asemănătoare. Astfel, semnele caracteristice se păstrează, iar
cele necorespunzătoare se elimină.

9
 TERAPEUTIC – intervenţia terapeutică a examinatorului ce poate oferi o cale
de determinare a diagnosticului. Nu se recomandă utilizarea abuzivă a acestui
tip de diagnosticare.
(ex: tratamente abuzive cu antibiotice au dus la fenomene de rezistenţă a germenilor)

EXPECTATIV – sau prin observare, prin care examinatorul urmăreşte evoluţia unei
boli. Calea expectativă, se recomandă a se folosi numai când nu există alte opţiuni
pentru a putea iniţia din timp terapia corectă.

d. Metodele folosite

CLINIC – concluzia examenului clinic complet al animalului,

DE LABORATOR – ansamblul metodelor complementare folosite în

completarea examenului clinic. Diagnosticul de laborator poate fi: serologic,
bacteriologic, virusologic, parazitologic.

ANATOMOPATOLOGIC – sau necropsic, presupune investigaţii de ordin

macroscopic şi microscopic cu scopul de a stabili alterarea tisulară, după moartea
animalului.

PROGNOSTIC

Prognosticul reprezintă o estimare, bine documentată, a evoluţiei imediate şi ulterioare

într-o boală diagnosticat.

În medicina veterinară, există două tipuri de prognostic – cel vital şi cel economic

Prognosticul vital se referă la viaţa animalului iar cel economic se referă la consecinţele
suferinţei asupra scopului în care era folosit (rentabilitate, capacitate de efort, producţie
de lapte, carne etc.).

Prognosticul poate fi:

FAVORABIL – viaţa animalului nu este în pericol, recuperarea economică este totală

REZERVAT – incertitudinea salvării animalului (existând şanse de salvare) precum

şi a recuperării sale economice

GRAV – şanse mici de salvare a animalului, recuperare lentă, diverse

handicapuri, invalidităţi funcţionale sau morfologice

10
 DEFAVORABIL – sau fatal, funest. Animalul nu poate fi vindecat
Reprezintă aprecierea diferenţelor de activitate metabolică la nivel de organ, ţesut cu scopul
de a determina modificări de compoziţie sau structură.

11. Rezonanţa magnetică nucleară

Metodă care utilizează proprietăţile magnetice ale diferiţilor nuclei atomici.

METODE CHIMICE

Sunt investigaţii de ordin calitativ (prezenţa sai componenţa unui element) şi cantitativ

(estimarea nivelurilor componentelor biochimice)

METODE BIOLOGICE

Metode ce permit identificarea agenţilor etiologici.

Din această categorie fac parte examenele serologice, alergice, virusologice,

bacteriologice, micologice, etc.

METODE CONVENŢIONALE

Acupunctura – metoda de înţepare a anumitor regiuni corporale, situate de-a lungul

meridianelor energetice (vezi Capitolul Acupunctura – Dr. Sallay Apad, Semiologie şi
imagistică medical –veterinară, Vasile Viorel Popa, Sallay Arpad)

11