Simionovici Maria-Loredana

FLSC Anul II, semestrul II RG-ID

Disciplina: Istoria literaturii române

ROMANUL INTERBELIC – Sarcini de lucru

1. Formulează o întrebare/problemă/apreciere și încearcă să oferi răspunsuri/punctul

tău de vedere/motivarea aprecierii tale.

A.1. Eugen Lovinescu - ,,Istoria literaturii române moderne” – Este Liviu Rebreanu
creatorul romanului românesc modern de factură obiectivă?
Istoricul și criticul literar, totodată esteticianul și prozatorul Eugen Lovinescu este
considerat inițiatorul modernismului, curent literar manifestat în jurul grupării culturale
format din revista ,,Sburătorul” și cenaclul literar cu același nume. Este necesar de precizat
faptul că revista ,,Sburătorul” apare la București între anii 1919 – 1922 și 1926 – 1927, iar
cenaclul literar (inițiat în 1919) continuă să funcționeze încă patru ani după moartea lui
Lovinescu, având înainte și după moartea acestuia, o permanentă și riguroasă activitate și
organizare.
Criticul Eugen Lovinescu a debutat cu o atitudine antisămănătoristă și
antisimbolistă, fiind totodată adeptul fidel al teoriei maioresciene. Acesta își susținea dreptul
tuturor claselor sociale de a fi reflectate în literatură. Printre lucrările sale principale de operă
critică se numără ,, Istoria civilizației române moderne” alcătuit din trei volume și ,,Istoria
literaturii române contemporane” alcătuit din cinci volume. Polemica purtată între critic și
sămănătoriști sau poporaniști, s-a concentrat pe ideea acestora de a reflecta în creațiile lor cu
tentă rurală, simpatia exagerată pentru țărani, de cealaltă parte aflându-se Lovinescu care
pleda pentru modernizarea literaturii române prin crearea prozei obiective și a prozei de
analiză psihologică.
Când și-a făcut apariția romanului ,,Ion” de Liviu Rebreanu, acesta a avut o
însemnătate mare pentru literatura română, criticul declarându-se entuziasmat, deoarece
această operă fiind o operă cu temă rurală și personaje în ipostaze de țărani, a constituit de
fapt primul roman modern care se înscrie în direcția de sincronizare a literaturii române cu cea
europeană. În ,,Istoria literaturii române moderne”, criticul Eugen Lovinescu îl numește pe
Liviu Rebreanu ,,întemeietorul romanului românesc modern obiectiv” datorită apariției
primului roman obiectiv ,,Ion” și a primului roman de analiză psihologică ,,Pădurea
spânzuraților”, acesta acordând un întreg capitol prozatorului. Se stinge astfel polemica
literară purtată cu sămănătoriștii (romanul ,,Ion” ,,rezolvă o problemă și curmă o
controversă”).

1
 Romanul ,,Ion” este, după părerea lui Lovinescu, realizat după ,,formula marilor
construcții epice” fiind organizat în jurul ,,unei figuri centrale, al unui erou frust și voluntar, al
lui Ion” care ilustrează ,,viața socială a Ardealului”. Lovinescu consideră despre personajul lui
Rebreanu ,,Ion” că este ,,expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune
o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință
imensă”. Criticul român îl compară pe Sadoveanu cu Moliere, găsind o asemănare în ceea ce
privește dominarea personajelor de o singură mare pasiune: ,, În sufletul lui Ion există o luptă
între glasul pământului și glasul iubirii dar, forțele sunt inegale și nu domină decât succesiv”.
Personajul principal este atent analizat, iar ,în mod deosebit, Lovinescu apreciază formula
ciclică a romanului, stilul anticalofil , fără chip de strălucire artistică și prezentarea
evenimentelor, faptelor, construcția personajelor pur obiectivă. De o analiză precisă și
succintă, au parte celelalte personaje, prin observația critică a intelectualității, a țăranilor,
precum și prin prezentarea lumii ,,de studenți naționaliști, avocați, notari, inspectori (…)
oameni în exemplare felurite ce se desprind în indiferența obiectivă a scriitorului….”.
În final, se poate spune că Eugen Lovinescu reliefează valoarea artistică a
romanului obiectiv ,,Ion”, valorifică meritele literare ale lui Rebreanu și evidențiază
importanța acestei creații, considerând-o ,,o dată în istoria literaturii contemporane și ca prima
mare creație obiectivă”.

2. Nicolae Manolescu - ,,Mihail Sadoveanu- Preliminarii la o sinteză monografică a

operei” – Este Mihail Sadoveanu un scriitor modern/ contemporan?

Nicolae Manolescu, critic și istoric literar, profesor universitar și membru titular

al Academiei Române este considerat, în general, unul dintre cei mai importanți critici literari
români din ultimele decenii. În această lucrare, voi argumenta caracterul modernist al
scriitorului Mihail Sadoveanu pe baza lucrării criticului literar Nicolae Manolescu ,,Mihail
Sadoveanu - Preliminarii la o sinteză monografică a operei”.
Mihail Sadoveanu este considerat, de acest critic în lucrarea sa, ,,scriitor
incomparabil”, deși fusese comparat cu toți scriitorii din lume, acesta ,,nu mai este simțit,
după primul război (…) contemporan cu contemporanii lui”. Paul Georgescu afirma faptul
că ,,Sadoveanu este un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic și tragic” într-un moment în care
romanul e psihologist, intelectualist, experimental și autobiografic”. Sadoveanu nu pare a
împărtăși una din tendințele moderniste cultivate de alți contemporani, acesta având o viziune
mai mult romantic- paseistă, asupra lumii, fiind ,,un contemplativ ce tinde spre împăcarea
conflictelor reale”. Cu opera sa, ,,Hanu Ancuței” (1928) începe epoca maturității sale artistice,
într-o perioadă în care războiul mondial sapă un ,,abis între două lumi”. Criticul consideră
faptul că oamenii de după 1918 sunt ,,în toate privințele niște oameni noi” , astfel se poate
spune că Sadoveanu este mai mult legat de Anatole France decât de Marcel Proust și Andre
Gide dar și de curentul romantismului și cel a naturalismului, decât de Thomas Mann,
Hermann Hesse, Kafka, Musil sau Virginia Wolf, operele sale apărând odată cu a celor
enumerați, cu toate că el era mai tânăr decât ei. Printre români, Sadoveanu este

2
contemporan ,,cu patru generații: a lui Brătescu-Voinești, a lui Rebreanu, a lui Camil Petrescu
și a lui Holban”. Tocmai din această cauză critica poate să afirme faptul că Sadoveanu este și
actual și universal, cu toate că ,,cine citește opera se lovește la tot pasul de aparenta ei
inactualitate și de caracterul ei, vai, provincial”.
Se poate afirma că Sadoveanu este un scriitor modern, însă Manolescu consideră
că Sadoveanu este ,,un scriitor contemporan- contemporan cu noi și, în multe privințe,
contemporan cu literatura contemporană” prin ,,originalitatea” lui. Tematic, scriitorul se
inspiră din viața modernă, iar romanele sale au subiecte de actualitate. Însă, se constată ,,o
anumită tendință de retragere în trecut”, atitudine care își are originea în vremea în care
industrializarea punea în pericol structuri sociale prin proletarizarea unor întinse pături de
țărani, stârnind astfel opoziția unor scriitori și a sociologilor, contra celor care optau pentru
modernizarea României. Cu toate acestea, multe lucrări îl prezintă pe Sadoveanu ca un ,,spirit
liberal și democrat, care își acceptă timpul”, deși îl critică.
De cealaltă parte, Sadoveanu își centrează atenția pe ,,teama de distrugere a vechilor
valori, de degradarea morală și de excesele noii ordini capitaliste; astfel, în opera sa
,,Împărăția apelor” tema principală îi prezintă pe țărani și pe târgoveni ca fugari în
singurătatea naturii, departe de aglomerările urbane și de orașe, pe care Sadoveanu le vede,
cum spune Manolescu în lucrarea sa, ,,Sodoma și Gomora epocii moderne”. În aceste condiții,
criticul consideră faptul că Sadoveanu se apropie mai mult de sămănătoriști și de poporaniști,
iar ,,împreună cu ei opunea civilizației moderne trecutul”. Cu toate că România se afla în
perioada adaptării la noua industrializare, scriitorii semnalau industriei moderne de a nu
sacrifica natura.
Interesant este un citat al criticului Al. Paleologu adăugat de Manolescu în lucrarea
sa în legătură cu intelectualitatea sadoveniană: ,, Există în oprea lui Sadoveanu – remarcă Al.
Paleologu (..)- personaje de mare intelectualitate: Kesarion Breb, Platon din Sakkouion,
Ștefan cel Mare, Amfilohie Șendrea ….Dacă nu întâlnim la Sadoveanu drame ale conștiinței
morale și ale inteligenței, (…) nu e din cauză că ar fi o operă lipsită de intelectualitate. (….);
lumea lui Sadoveanu este însă una a afirmației sau (…) a încuviințării. Există două atitudini,
două mari familii de spirite: a celor care aprobă cosmosul și a celor care îl refuză.”
Astfel, conform spuselor lui Manolescu, Sadoveanu face parte dintre cei care aprobă
cosmosul, iar întreaga lui filozofie constă în ,,supunerea individului la legea generală, în aerul
de fatalitate melancolică, în tendința spre împăcare și în ridicarea împotriva zbuciumului
societății moderne a unei ordini esențial senine și idilice. (…). Demoniei moderne și
sentimentul tragic al vieții, le preferă paradisul natural al unui om reconciliat cu universul”.
Există astfel luptă și violență în operele lui Slavici, dar nu și vinovăția. Infernul moral
faulkerian este considerat reversul paradisului natural sadovenian pe care îl găsim ca exemplu
sub înfățișarea ,,vârstei de aur” a umanității, unde lumea se aseamănă cu o uriașă familie,
solidară și durabilă, iar această lume nu e alta decât lumea la vârsta epopeii. Astfel, opera lui
Sadoveanu aparține în întregul ei acestei vârste unitare și organice a epopeii, însă structuri
precum epopeea sau poezia nu sunt noi, dar nou este ,,fuziunea lor la Sadoveanu într-o proză
ce nu e nici românească, în accepția ei azi, nici epopeică, în accepția clasică”.

3
 Criticul afirmă, de asemenea, faptul că Sadoveanu este condiționat atât de mediul
în care se formează cât și de nivelul general al literaturii noastre la 1900; el este deci un
scriitor tipic și totodată unul excepțional pentru epoca respectivă. Conformismul și revolta
determină dubla față a operei de tinerețe, iar această ,,contradicție” înclină mult cântarul spre
aspectul tradițional din operă. Sadoveanu înnobilează tot ce atinge, astfel, ceea ce la
sămănătoriști rămâne (empatia superficială pentru soarta țăranului), devine la Sadoveanu o
simpatie adâncă cu victimele societății. De asemenea, tânărul Sadoveanu pune un accent mare
pe observarea ,,fondului instinctual al omului și al tendinței lui de a se revolta contra
convențiilor”. Universul lui Sadoveanu cuprinde la un loc seninătatea și drama, mila și
nepăsarea , tenta moralizatoare și tenta pedagogică, toate acestea fiind întâlnite în operele sale
după 1928 (,,Hanu Ancuței”, ,,Împărăția apelor”, ,,Zodia Cancerului”, ,,Divanul lui Ionuț”
etc.). Pedagogia operelor sale devine o morală și o filozofie, în care ,,utopismul, țărănesc la
origine, țintind spre edificarea unei epopei autohtone, își relevă substratul burghez-iluminist”.
Criticul tinde totuși să spună faptul că modernizarea literaturii noastre interbelice s-
a făcut mai degrabă în direcția romanului psihologic proustian și a celui intelectualist gidian,
astfel Camil Petrescu, Anton Holban și Mircea Eliade prezintă romane psihologice și
autobiografice, o categorie în care Sadoveanu cu greu s-ar putea încadra, deoarece romanele
sale sunt ,,balzaciene” în intenție și foarte teziste în realitate. După Manolescu ,,cu nici un
chip nu putem dovedi ,,modernitatea” lui Sadoveanu apropiindu-l de romancierii români cu
care este contemporan”.
Aducându-l pe Sadoveanu în același plan cu Hermann Hesse, descoperim în opera
lui acestuia o utopie foarte asemănătoare cu cea a lui Sadoveanu: statutului rațional al
filozofilor din ,,Divanul persan” îi corespunde ,,provincia pedagogică” din ,,Jocul cu mărgele
de sticlă”, guvernată de un Ordin al spiritului, iezuit fără teologie care conservă valorile
spiritului primejduite în istorie.
În concluzie, consider că Sadoveanu nu se află, din perspectiva proustiană, pe
aceeași treaptă a modernității cu contemporanii săi, însă acest mare prozator al literaturii
române își construiește singur propriile criterii după care poate fi încadrat în categoria
scriitorilor moderni ai literaturii interbelice, iar din acest fapt este greșit a-l asemăna sau a-l
compara cu contemporanii săi. Modernismul de care operele lui Sadoveanu dau dovadă că
află dincolo de criteriile bine definite ale criticii literare de la acea vreme, prin simplul fapt că
Sadoveanu își construiește opere veritabile, dar în sensul lor diferite față de cele scrise la acea
vreme dar care își relevă originalitatea și relevă adevărata lor valoare.

4
B.1.George Călinescu - ,,Enigma Otiliei” – Un roman realist- balzacian sau un roman de
factură romantică?
,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este în primul rând un roman, fiind o
specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă și complicată care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, care, la rândul lor se intersectează și se determină
reciproc, având o intrigă complicată. Personajele, numeroase și puternic individualizate, sunt
angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă este amplă și conturează o imagine
bogată și profundă a vieții. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar personajele se
conturează direct, prin descriere detaliată și indirect, din propriile atitudini, fapte, gânduri și
vorbe, cu ajutorul dialogului și al monologului interior.
George Călinescu susținea în 1932 necesitatea apariției în literatura română a unui
roman de atmosferă modernă și respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu
filozofia și psihologia epocii, prin simplul fapt că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
,,sufletul uman”. Călinescu depășește realismul clasic în romanele sale și realizează tipologii
(ex. avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă, folosește detaliul în descrieri
arhitecturale și în analiza personajelor și se înscrie astfel în realismul secolului al XX-lea, cu
trimitere certă către creația lui Balzac.
Tema romanului este reprezentată de balzacianism, în care este ilustrată viața
burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea
mistificatoare a banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moș
Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele și reacțiile tuturor celorlalte personaje,
interesate mai mult sau mai puțin de moștenire. Trebuie precizat faptul că Balzac a concentrat
ideea că banii, averea au putere distrugătoare asupra eticii unei societăți, afirmând: ,,Zeul la
care se închină toți este banul”. Din această afirmație reiese și motivul literar al moștenirii,
majoritatea personajelor păzind cu strășnicie integritatea averii lui Costache Giurgiuveanu.
Aglae Tulea se opune insistent înfierii Otiliei de către Costache, iar când acesta moare,
instituie o adevărată pază pentru a nu fi înstrăinat niciun obiect din casa fratelui: ,, …. Să fiți
cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de ață, aici eu răspund,
ca unică rudă mai de aproape”.
Nucleul epic al romanului este reprezentat de ideea paternității, fapt confirmat de
Călinescu care își intitulase romanul de fapt ,,Părinții Otiliei”. Această idee a paternității este
de influență balzaciană, preluată cu o mare probabilitate din romanul ,,Moș Goriot” în care
degradarea relațiilor din cadrul familiei duce în final la degradarea întregii societăți. Relațiile
interfamiliale sunt conflictuale și degradante în acest roman. Avariția personajului Costache
Giurgiuveanu pentru Otilia este mult mai puternică decât sentimentele sale pentru ea, el
neputând asigura fetei lui traiul în viitor, Otilia fiind nevoită să se mărite cu Pascalopol.
Acesta, la rândul lui, nu-și definește foarte bine sentimentele față de Otilia, nu știe
cât o iubește ca un tată și cât ține la ea ca la o iubită, iar astfel nu poate distinge ,,ce e patern și
ce e viril” în relația sa cu tânăra Otilia. Relația familială a Aglaei cu fratele ei, Costache, se
5
degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice sentiment de fraternitate dintre
cei doi. Aurica și-ar dori o familie, dar deoarece concepția sa este complet falsă, alergând
disperată după bărbați, nu reușește să-și întemeieze un cămin. Relațiile din cadrul familiei
Tulea sunt degradate total, Aglae stăpânește cu autoritate distrugătoare destinele copiilor ei,
iar Simion ca tată și ca soț, este total nevenit, incapabil și dezinteresat de a fi un ,,cap de
familie”.
Tipologia personajelor este construită artistic prin faptul că fiecare erou este dominat
de o trăsătură de caracter puternică, astfel Costache este întruchiparea avarului, Stănică Rațiu
este tipul parvenitului, Aglae este ,,baba absolută fără cusur în rău”, Felix este ,,martor și
actor”, iar Otilia este eternul feminin enigmatic.
Tehnica detaliului este o modalitate epică a romancierului; astfel, acesta descrie casa
lui Costache (,,zidăria era crăpată și scorojită ….”) fapt ce creează atmosfera în care se vor
derula destinele personajelor. Conturarea personajelor se bazează pe folosirea detaliului
pentru a descrie fizionomia, îmbrăcămintea, coafura, gesturile etc. construind personajul în
totalitate.
Pe lângă balzacianismul care se află la baza romanului, întâlnim elemente romantice care se
conturează prin câteva trăsături evidente:

 folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje; astfel, Otilia cu Aurica, Felix

cu Titi, moș Costache cu Pascalopol se opun prin trăsături esențiale: inteligență,
ambiție, frumusețe, farmec, generozitatea cu apatia, urâțenia, debilitatea mintală,
avariția, răutatea
 este descrisă natura: Bărăganul descris într-un registru fantastic (casa veche cu
scări care scârțâie)
 prin Felix și Otilia este evidențiat în roman motivul orfanului, ambii fiind supuși
răutăților înveninate ale clanului Tulea
Acestor trăsături li se adaugă elemente de factură realistă și clasică; astfel, prin temă,
care reflectă stadiul societății burgheze în plină degradare morală din pricina banului și prin
personajele tipice se relevă elementele realiste în roman. Cele clasice sunt evidențiate prin
simetria romanului (imaginea dezolantă a casei lui Costache Giurgiuveanu care se termină cu
aceeași imagine lugubră: ,,Aici nu stă nimeni” ) și prin caracterele personajelor care sunt
construite pe o dominantă psihică: exemplu Costache Giurgiuveanu – avariția, Aglae –
răutatea și invidia etc.
În concluzie, romanul ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu întrunește spiritul
clasic balzacian, cu elemente de factură romantică și cu trăsături puternice ale romanului
modern, realist și obiectiv, din care se desprind psihologii derutante (Otilia), degradări psihice
ca alienarea, senilitatea (Simion), consecințele eredității (Aurica care o moștenește pe Aglae),
constituindu-se într-o relație fundamentală a literaturii române.

6
2.Camil Petrescu - ,,Patul lui Procust” – Este romanul ,,Patul lui Procust” un roman
subiectiv de analiză psihologică?
,,Patul lui Procust”, apărut în 1933, este al doilea roman al lui Camil Petrescu
după ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și constituie pentru literatura
română un eveniment deosebit, consolidând romanul românesc modern. Simbolul patului lui
Procust își are originea în mitologia greacă, unde personajul mitologic este un tâlhar uriaș,
care îi supunea la chinuri pe trecători pe drumul către Atena: îi silea să se culce într-un pat de
aramă și, dacă erau mai lungi, le tăia capul sau picioarele, iar dacă erau mai scunzi, îi lungea,
zdrobindu-le oasele cu un ciocan. Societatea este privită astfel ca un ,,pat al lui Procust”, ca
un spațiu limitat, în care valorile intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de
societate sunt eliminate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se
abate de la regulile sociale stricte este supus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă.
Camil Petrescu, adept al modernismului lovinescian, este de părere că literatura
română trebuie să se sincronizeze cu literatura europeană prin aducerea unor noi principii
estetice cum ar fi autenticitatea, substanțialitatea, relativismul și prin crearea personajului
intelectual lucid și analitic, în opoziție cu ideile sămănătoriste ale vremii care promovau ,,o
duzină de eroi plângăreți”. Analizând estetica literară a lui Marcel Proust, Camil Petrescu este
de părere că literatura trebuie să ilustreze ,,probleme de conștiință”, astfel propune o creație
literară autentică, bazată pe experiența trăită a autorului și reflectată în propria conștiință.
Inovator al autenticității, relativismului și substanțialității, Camil Petrescu
realizează în acest roman adevărate ,,dosare de existență”, toate acestea fiind confesiuni de
conștiință, pe care fiecare personaj- narator le face –la persoana I, fapt ce relevă
subiectivismul – pe baza reflectării realității în propria conștiință, astfel este valorificat
caracterul unui roman de analiză psihologică. Manolescu declară că e ,,o formă de garantare
a autenticității realității și impresiilor, înrâurită de Stendhal și de Gide, creatorii ,,dosarului de
existențe” ”. Aici, vocea auctorială se face auzită prin fluxul conștiinței personajelor- naratori
care se confesează (doamna T., Emilia Răchitaru, Fred Vasilescu, G.D. Ladima), a
personajelor secundare și a autorului însuși (prin notele de subsol), toate acestea exprimând
viziunea artistică a lui Camil Petrescu. Modalitatea narativă se face cunoscută prin prezența
mărcilor formale ale naratorului, din care reiese apropierea naratorului de evenimente până la
substituirea lui de către personaj. Ca modalitate estetică se manifestă memoria afectivă, cea
care aduce în timpul obiectiv al relatării, întâmplările petrecute în timpul subiectiv al
amintirilor.
Drama conștiinței poetului și ziaristului Ladima este prezentată prin viziunea a trei
personaje diferite, doamna T., Fred Vasilescu și actrița ratată Emilia Răchitaru. Textul
doamnei T., constând din trei scrisori, este liric, feminin, cald, optimist și seamănă dintr-un
anumit punct de vedere cu cel din ,,Legăturile primejdioase” de Laclos.
Textul lui Fred Vasilescu este intitulat ,,Într-o noapte de august” și este construit
după regula celor trei unități clasice: de spațiu, de timp și de acțiune. Textul autorului,
7
justificând teoria autenticității, promovată intens de Camil Petrescu, este alcătuit din note
false, jurnale de călătorie, fragmente de articole, poezii ale lui George Demetru Ladima.
Textul doamnei T. prezintă relația amoroasă dintre ea și un domn X, identificat în
Fred Vasilescu și cuprinde în același timp amintiri de pe vremea când era elevă. Pretextul
întâlnirii cu un fost prieten include, la fel ca în romanul lui Proust ,,În căutarea timpului
pierdut”, episoade din timpul adolescenței, când el o iubea și amenința că se va sinucide din
cauza ei, pentru că urma să se mărite cu un inginer. Alte asociații ale memoriei sunt realizate
expresionist: ,,nu-mi place să fiu văzută în tovărășia unor bărbați mizeri ca înfățișare, cu
ghetele scâlciate, cu mâinile neîngrijite”.
Textul lui Fred include mai multe voci narative sau reflectoare, vocea lui Fred
exprimând acel hedonic mod de viață ”carpe diem”, personajul devenind din acest punct de
vedere tragic, pentru că nu are la dispoziție un timp mai prelungit pentru plăceri. Ladima
apare prin reflectare multiplă în conștiința celor care l-au cunoscut, recuperat din textul
scrisorilor, al poeziilor și al articolelor din revista ,,Veacul”, umilit Nae Gheorghidiu, care-l
supune la umilințe greu descriptibile. Delicatețea îl va face să-și motiveze sinuciderea
(determinată de strânsoarea materială și iubirea pentru Emilia) într-o scrisoare adresată
doamnei T.
Emilia este o femeie vulgară, incapabilă să-și depășească propria condiție. Totuși
Ladima o percepe într-un mod eronat, descoperind crudul adevăr într-o zi, când o surprinde
plimbându-se alături de alt bărbat, astfel acesta suferă drama intelectualului incapabil de a-și
depăși, în mod transcendent, condiția marginalizată, într-o societate cu personaje care se
distrug unele pe celelalte. Emilia este tipul femeii ușoare, a ,,damei de companie”, care
izbutește în viață prin protecția personajelor importante, compunându-și, în același timp, o
figură de madonă, cu a cărei mască îl înșală pe Ladima. Revelația adevărului crud se poate
observa prin scena în care gazetarul nefericit o observă la brațul unui alt bărbat, el rămânând
să aștepte la nesfârșit, în locul unde trebuia s-o întâlnească pe mediocra femeie. Astfel,
evenimentele acestea acționează negativ asupra lui Ladima, se cumulează, iar lumea se
transformă într-o închisoare, un spațiu greu de suportat, fapt ce acționează ca frână, un
obstacol greu de surmontat, lucru ce duce la destrămarea interioară a personajului.
În concluzie, originalitatea romanului este dată de subtilitatea și profunzimea
analitică a conștiințelor, de dramele interioare suferite din iubire și demnitate, de identificarea
deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în același timp și
naratori. Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman
constituie tehnici specifice creațiilor literare psihologice, pe care le îmbină cu măiestrie și
talent: monologul interior, dialogul, introspecția conștiinței și a sufletului, retrospecția,
autoanaliza și autoinspecția care scot în evidență zbuciumul interior al personajelor, cauzat de
aspirația spre absolut.

8
3.Mircea Eliade - ,,Maitreyi” – Este romanul Maitreyi, publicat în perioada interbelică, un
roman al experienței, dar al autenticității?
Scrierile literare ale lui Mircea Eliade reprezintă două tendințe ireconciliabile: pe
de o parte ,,experiența”, autenticitatea, trăirea nemijlocită și intensă a realității, mai ales sub
un aspect ritual și erotic, pe de altă parte fantasticul, reflectând ,,experiența sacrului”.
Romanul ,,Maitreyi” face parte din prima tendință, fiind un roman modern subiectiv, de
analiză psihologică, un roman al autenticității și al experienței, dar și un roman exotic. Apărut
în 1933, romanul s-a bucurat la apariție de un mare succes de critică și de public, care a trecut
repede granițele țării.
,,Maitreyi” este un roman al experienței și al autenticității pentru că valorifică
trăirea cât mai intensă, în plan exterior, de către personaje, a unor experiențe definitorii. Proza
experienței se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, prin utilizarea unor elemente care
țin de realitate (jurnalul din India al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori etc.). Deși
este un roman cu surse autobiografice, Allan este un alter-ego al scriitorului,
,,experiențialismul” nu provine din legăturile cu viața reală a autorului, ci din faptul că
romanul creează impresia de viață autentică, iar eroii lui își trăiesc iubirea cu intensitate, ca
experiență definitorie a existenței. Critica literară a evidențiat relația dintre exotism și trăism
în roman: ,,Aparent exotic, Maitreyi reconstituie o revelatoare diagramă a înălțărilor și
căderilor pe care le poate cunoaște iubirea între doi oameni cu formații sufletești foarte
diferite. Adevărul psihologic străpunge insolitul situațiilor și conferă experienței o densă
substanță omenească”1. Întâiul nostru roman exotic își datorează această calitate aspectelor
sociale din Calcutta și din familia bengaleză în care pătrunde europeanul, dar și prin
,,Descoperirea sufletului feminin indian, o adevărată terra incognita pentru un european” 2. În
Calcutta trăiește o lume formată din trei comunități: cea autohtonă, foarte conservatoare, apoi
comunitatea albă, preponderent engleză și o comunitate eurasiatică, disprețuitoare față de
indigeni, dar grăbită să-i imite pe europeni. În acest cadru social se desfășoară idila dintre
două ființe de rase total diferite, dar legate prin dragostea pe care și-o poartă unul pentru
celălalt.
Romanul ,,Maitreyi” valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită
de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda lui în India, unde Eliade petrece mai
mulți ani, dedicându-se studiilor de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Notele din
jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate
numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum mărturisește Mircea
Eliade în ,,Memorii”.

1
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I, București, Ed. Universalia,
2003
2
Idem.
9
 Formula care sintetizează problematica romanului este estetica autenticității, prin
confesiunea personajului-martor, relatarea la persoana I, introspecția, autoanaliza lucidă.
Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim și narațiune retrospectivă, este
susținută de utilizarea tehnicii narative moderne, ,,punerea în abis”, secvențe din jurnal fiind
introduse în narațiunea romanului. Un alt element al autenticității este anticalofismul declarat
de autor: ,,eu nu știu să povestesc. E un dar acesta al poveștilor. Nu-l are oricine”.
Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea nefericită trăită de cuplul de
îndrăgostiți Allan și Maitreyi, în decor exotic, amintește de Romeo și Julieta, încât se poate
spune că prin acest roman ,,Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale
umanității” (Perpessicius). Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen,
tatăl fetei, redă opoziția dintre libertatea dragostei și constrângerile tradiționale dar și
incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizații și mentalități: cea europeană și
cea asiatică. Allan trăiește un conflict interior: dintre intensitatea iubirii, ca experiență
definitorie și luciditatea autoanalizei. Iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică
a Indiei, cât și forța iubirii adevărate. Titlul cărții coincide cu numele personajului principal
feminin – Maitreyi – considerată de critica literară cel mai exotic personaj feminin din
literatura română (Pompiliu Constantinescu - ,,simbol al sacrificiului în iubire”).
Allan este un tânăr inginer englez care, atras de exotismul Indiei, dar și dornic de
a-și face o carieră, se angajează în Calcutta, la o societate de canalizare a deltei. Mai întâi
desenator tehnic, apoi devine însărcinat să supravegheze lucrările la Tambuk și Assam, în
junglă, dar se îmbolnăvește de malarie și este spitalizat. Aici, inginerul hindus Narendra Sen
cu studii superioare excelente în Edinburgh, îl invită să locuiască în casa sa, acesta având în
secret intenția de a-l adopta pe englez ca fiu al său, iar mai pe urmă, să se mute cu toată
familia în Anglia deoarece în India începuse revoluția. Allan află mult mai târziu de intențiile
lui Narendra Sen de la Maitreyi, după ce crezuse la început că Sen voia să-l însoare cu fiica
lui. Când se mută în casa lui Sen, acesta privește realitatea ca un european și crede în
complotul familiei bengaleze de a-l apropia de fiica lor, acesta se simte cu timpul tot mai atras
de misterul fetei. Deși inițial neagă sentimentele, autoanalizându-se, Allan se lasă prins în
mrejele jocurilor Maitreyiei, traversând toate etapele iubirii: începutul (,,eu n-o iubesc”),
instalarea (,,mă amuz doar”), creșterea (,,nicio femeie nu m-a tulburat atât”), apoteoza
(,,suferința mea”, ,,vrăjit și îndrăgostit”).
Allan parcurge drumul cunoașterii prin eros, se mulează după preferințele
Maitreyiei, este chiar gata să se convertească la hinduism doar pentru a se căsători cu ea.
Maitreyi crede că unirea lor ,,a fost poruncită de cer”, iar înainte de a i se dărui, pentru a evita
păcatul iubirii fără rod, tânăra oficiază o logodnă mistică, săvârșește un jurământ cosmic, ca
simbol al legământului dragostei în fața apei, a pământului, a pădurii și cerului și îi dăruiește
lui Allan un inel lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene. Fericirea lor nu durează mult,
fiindcă sora Maitreyiei, Chabu, le trădează involuntar secretul Astfel ruptura lui Allan de casa
inginerului Sen aduce numai boala și nefericire: inginerul orbește, Chabu moare din cauza
unor crize de nebunie deoarece se simte vinovată, Maitreyi este brutalizată de tată în
încercarea disperată de a face de rușine familia pentru a fi alungată de acasă și pentru a-l găsi
pe Allan, disperat Allan se retrage în Himalaya pentru a se dezintoxica sentimental. Maitreyi

10
rămâne pentru european o eternă obsesie și o enigmă, iar toate acestea fac ca romanul să aibă
un final deschis.
Roman al experienței, ,,Maitreyi” are ca elemente novatoare: ,,intertextualizarea
conflictului epic, descoperirea Indiei cu arhetipurile ei culturale și confruntarea acestui
univers cu tradițiile și mentalitățile europene, introducerea de elemente de senzualitate în
roman, elaborarea unor mitologii ale seducției” (Gheorghe Glodeanu, ,,Poetica romanului
românesc interbelic).

2. Citează un fragment (2-5 fraze) ce ți se pare interesant sub un aspect oarecare și,
comentându-l, motivează-ți alegerea (numai în cazul lucrărilor de critică și istorie
literară).

Din lucrarea monografică ,,Liviu Rebreanu – Cititor al romanului românesc

modern” de Constantin Ciopraga am preluat fragmentul:
,,Limbaj parabolic, invitând la inițiere. Meditație despre suferință. Dramă a
pământului, Ion e în același timp un roman al iubirii tragice și al morții; pământul
singur rămâne indiferent, ermetic, pe când erosul se încheie în sânge și păcat, iar Ion
și Ana dispar năprasnic. Parcă o mână a fatalității face ca și copilul acestora să se
stingă – și cu el, neamul Glanetașului3.”
În următoarea lucrare, voi comenta romanul ,,Ion” pe baza acestui fragment
extras, având în vedere tematica ,,setei pentru pământ” a personajului principal. Acest
fragment l-am ales deoarece consider că ilustrează extrem de bine tematica romanului și îl
trimite pe cititor exact în acea tumultoasă vreme în care aceste personaje principale, Ion și
Ana, au trăit, reliefându-le destinul tragic pus sub semnul fatalității.
În câteva rânduri, doresc să precizez că Liviu Rebreanu este creatorul romanului
românesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura română, ,,Ion”, apărut
în 1920, după o lungă perioadă de elaborare, așa cum însuși autorul menționează în finalul
operei. Apariția romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, astfel criticul literar
Eugen Lovinescu primește romanul ,,Ion” ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacția
sa este consemnată în studiul său ,,Creația obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion”. Astfel se stinge
polemica pe care criticul o avea cu sămănătoriștii epocii, romanul ,,Ion” fiind cel care
,,rezolvă o problemă și curmă o controversă”.
Printre elementele ce țin de geneza romanului, se numără o scenă văzută de
scriitor pe colinele dimprejurul satului care l-a impresionat pe acesta și care a constituit
punctul de plecare al romanului ,,Ion”. Aflat la vânătoare, Rebreanu a observat ,,…. un țăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare”, care s-a aplecat, deodată ,,și-a sărutat pământul. L-a sărutat
ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci
numai ca o simplă ciudățenie”. O altă întâmplare relatată de sora sa Livia î-a stârnit atenția: o
fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că

3
,, Sinteze de literatura română” – Viorel Alecu și colaboratorii, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1981
11
trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, ,,care nu iubea pământul și nici nu știa să-l
muncească”. În final, un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care
Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al
Glanetașului, care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu ,,atâta sete, cu atâta lăcomie și
pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată….”.
Romanul ,,Ion” este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul
secolului al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru avere, într-o lume în
care statutul social este stabilit în funcție de pământul pe care-l posedă, fapt ce justifică
acțiunile personajelor. Soluția lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o fată bogată,
Ana, deși nu o iubește, Florica se va mărita cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica
învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre.
Personajul central, Ion al Glanetașului, este reprezentativ pentru colectivitatea umană din care
face parte prin mentalitatea clasei țărănești și a vremurilor cărora îi aparține. Incipitul îl
constituie descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin ,,șoseaua ce vine de la
Cârlibaba, întovărășind Someșul”. La intrarea în sat ,,te întâmpină” simbolic ,,o cruce strâmbă
”, imagine reluată nu numai în finalul romanului, ci și în desfășurarea acțiunii, sugerând
destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte
personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc.
Ca în orice roman, în ,,Ion” există mai multe planuri de acțiune care se
întrepătrund și se determină reciproc. În prim-plan narativ, îl avem pe Ion, care o place pe
Florica, dar Ana are pământ așa că îi face curte acesteia, spre disperarea lui Vasile Baciu, tatăl
Anei, care se ceartă cu Ion și-l face de râsul satului, spunându-i ,,sărăntoc”. Într-adevăr tatăl
lui Ion, Alexandru Glanetașu, risipise toată zestrea Zenobiei iar acum nu mai au decât un petic
de țarină. Vasile Baciu se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar fiind om harnic sporise
toată averea și se gândea să-i asigure fetei lui o zestre atunci când se va mărita. Ion, flăcău
harnic și mândru, o necinstește pe Ana și îl obligă astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă
împreună cu o parte din pământuri, dispută patronată de preotul Belciug. Obținând avere,
acesta devine violent cu Ana și indiferent cu fiul său care reprezintă doar o garanție pentru
posesia de pământ, dobândește situație socială, demnitate umană și satisfacerea propriului
orgoliu.
În celălalt plan narativ, familia învățătorului Herdelea are necazurile sale: Herdelea
își zidise casa pe lotul preotului, relațiile cu acesta se degradează cu timpul, iar Herdelea se
teme că ar putea pierde toată agoniseala și familia sa ar rămâne pe drumuri.
În sat domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au oarecare agoniseală,
fapt ce duce la relații tensionate între ,,sărăntoci” și ,,bocotani”, astfel destinele personajelor
sunt determinate de această mentalitate, prin faptul că familiile nu sunt întemeiate pe
sentimente, ci pe interese economice. Soarta Anei este una cruntă, bătută de tată și de soț,
Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se spânzură. Căsătorit cu Ana,
Ion râvnește tot la Florica (care este măritată cu George, dar îl iubește pe Ion), iar sfârșitul lui
este năprasnic, fiind omorât de George Bulbuc, care-l prinde iubindu-se cu nevasta lui, așadar
Rebreanu propune pentru sfârșitul pătimașului o crimă pasională.

12
 Personajul realist Ion este unul de referință în literatura română concentrând tragica
istorie a țăranului din primele decenii ale secolului al XX-lea. Conflictul interior se iscă atunci
când Ion este ocărât de Vasile Baciu, acesta nesuportând, reacționează violent. Se vede clar că
Ion este sfâșiat de două forțe, glasul pământului și glasul iubirii, căzând victimă acestor două
patimi. Patima pentru pământ îl macină pentru că ,,pământul îi era drag ca ochii din cap”.
Fiind dominat de dorința de a fi respectat în sat, stăpânit de o voință impetuoasă, un
temperament controlat de instincte primare, hotărât și perseverent, dar și viclean, Ion își
concepe planul seducerii Anei. Așadar, setea pentru pământ este trăsătura dominantă a
personalității sale, care la un moment dat și sărută pământul și care se vede ,,mare și puternic
ca un uriaș din basme care a biruit în lupte grele ca o ceată de balauri îngrozitori”. Pământul
înseamnă pentru Ion de fapt demnitate, obiect al muncii asupra căruia își exercită energia,
vigoarea, hărnicia și priceperea. Când a luat-o pe Ana acesta s-a însurat de fapt cu pământurile
ei, nevasta devenind imediat o povară jalnică și incomodă. Călinescu afirma că ,,în planul
creației Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o spre spânzurătoare și a
rămas în cele din urmă cu pământ” ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul
destin dar și de cel al Anei.
În concluzie, sunt de acord întru-totul cu fragmentul citat mai sus prin faptul că
însușindu-și pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supraviețuiască, sfârșitul lui fiind
perfect motivat moral și estetic. Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce
mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătimașă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al
eroului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de
dezintegrare morală, răspunzător de viața Anei și a copilului lor, tulburând liniștea unui cămin
și a unei întregi colectivități.

3. Citează o judecată critică (dintr-un volum, revistă de specialitate – indicând

autorul și sursa) în legătură cu un roman interbelic la alegere și redactează un
comentariu pe marginea respectivei judecăți.

George Călinescu, 1945: ,,Adela e romanul unui cazuist, însetat de certitudini și

înspăimântat de contradicțiile ce răsar la tot pasul, al unui intelectual cu acțiune erotică
paralizată de prea multă disociație. Emil Codrescu, cvadragenar îndrăgostit de mult mai
tânăra Adela, e încurcat de mărunte cazuri de conștiință, mărite cu lentila și făcute
aducătoare de anxietăți, întoarce vorbele femeii pe toate părțile, cade pe o catedră
scolastică, zădărnicind prin rațiocinări și scrupule intimitatea până ce femeia, agasată,
pleacă.” – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, ediția 2008
,,Adela”, apărut în 1933, avându-l ca autor pe criticul literar Garabet Ibrăileanu,
este romanul omului aflat la mijlocul vârstei, cutremurat de perspectiva de a nu mai putea
iubi, de a se resemna să privească stoic lumea, din cauza schimbărilor psihice și biologice
intervenite cu trecerea timpului.

13
 Romanul ,,Adela” este romanul dragostei unui bărbat de patruzeci de ani,
complexat de propria vârstă, incapabil să reziste avalanșei biologice. Acțiunea începe într-un
decor de sfârșit de secol al XIX-lea, în stațiunea Bălțătești, în care doctorul Emil Codrescu are
surpriza de a o redescoperi, după trei ani, pe Adela, o femeie frumoasă pe care o cunoștea încă
de copilă. Protagonistul are surpriza maturizării bruște a tinerei, fiindcă în cei trei ani Adela
,,s-a măritat și s-a despărțit”, iar el încă de la început se comportă ezitant, extrem de precaut în
exprimarea sentimentelor. Dragostea față de Adela i se aprinde în mod fulgerător, dar doctorul
încearcă să se convingă că este vorba doar de o simplă amiciție. O simplă plecare a Adelei la
Mănăstirea Neamțu are un efect teribil asupra bărbatului pentru că timpul se dilată la nesfârșit
în aceste ore de despărțire. Adela nu înțelege motivul pentru care bărbatul își mărturisește
bătrânețea și chiar se supără în acest moment: ,,Și eu am să fiu bătrână atunci”. Bărbatul se
plimbă și conversează cu fosta fetiță de altădată, mărturisindu-i într-o discuție că are pentru ea
,,un sentiment foarte curios”, la care Adela îi replică: ,,-Adică bun de pus la muzeu?”.
Sentimentele ezitante și contradictorii fac parte dintr-un decor romantic de sfârșit de
secol XIX, prilej pentru autor de a descrie stațiunea ,,înconjurată de singurătăți”, Bălțătești: ,,
O improvizare de bâlci, pe șoseaua care vine de la Piatră, trece prin mijlocul satului, strâmbă,
șerpuind printre râpi, și se duce la Târgu-Neamțului….”.
Principala temă a romanului este cea a ezitării, drama nehotărârii personajului de a-și
stabili în mod clar destinul. Pentru Codrescu, frica cea mai puternică este de a trăi, de a birui
escatologia individuală, astfel personajul are gustul voluptății analizei introspective, iar Adela
constituie o prezență ,,rumenă și fragedă”, ,,femeia încântătoare”, incapabilă să se decidă în
poziția ei față de bărbatul cvadragenar. În tot acest timp, se conturează întreaga dimensiune
psihică a dramei trăite de Codrescu, deoarece legătura dintre ei este afectată de diferența de
vârstă: Adela este tânără, iar el are patruzeci de ani, aceasta fiind, după părerea bărbatului
,,vârsta amintirilor și a recapitulărilor” în care timpul este nemilos, iar tinerețea pare un vis
îndepărtat.
Portretul moral complex al personajului se conturează astfel: Emil Codrescu este
un gânditor care trăiește pentru cărți, trăgând din țigări ca un pictor flamand al secolului al
XVII-lea. Apariția Adelei îi tulbură întregul său echilibru, dar, cu toate acestea, Codrescu
vede în Adela o femeie potrivită nu pentru căsătorie, ci doar pentru discuții mai
sofisticate : ,,Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. (…) Femeia asta
tânără și curioasă de viață și de stări sufletești mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu
îmi îngroș cât se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e
pierdut întotdeauna. Ele privesc sufletul bărbatului ca într-o vitrină”. Codrescu este incapabil
să facă primul pas spre a-i mărturisi Adelei iubirea, închipuindu-se zdrobit de povara
biologică a vârstei, semănând cu un bolnav care își mărturisește boala. Femeia nu suportă
ideea acestei bătrâneți și respinge boala: ,,Pentru ce s-a supărat când îi spuneam că sunt
bătrân?”. În această atmosferă, bărbatul refuză să iubească femeia: ,,Nu iubesc și nu vreau să
o iubesc pe Adela”. Se creează în felul acesta o antinomie între imaginea femeii, tânără, aflată
în pragul ascensiunii biologice și cea a bărbatului, cu o imagine psihică mult diminuată.
Femeia apare ca o madonă, iar imaginea genuină a tinerei ființe aduce un suflu de
prospețime pentru bărbatul cuprins de toate spaimele vârstei pentru că ea acționează împotriva

14
 îmbătrânirii instantanee. Emil Codrescu, pe de altă parte, are gândirea unui ,,geniu pustiu”,
încercând să domine pulsiunile enorme ale sufletului. Dacă la început Codrescu are o
,,conștiință adormită”, el încearcă treptat să iasă din această stare de marasm existențial, să
recupereze tinerețea pierdută, iar atracția dintre cei doi este una extrem de spiritualizată și se
compune dintr-o obsesie a unuia pentru celălalt, o conjugare a simțurilor superioare celor
fizice, plutind într-un mediu abstract. Manifestările dragostei sunt aproape adolescentine, iar
bărbatul simte o rușine supremă din cauza diferenței de vârstă considerându-se înfrânt psihic,
iubirea venind din partea Adelei, femeia mai tânără, este un lucru improbabil.
Despărțirea finală se produce prin plecarea femeii, ce urmează același traseu de
,,vis în vis”, sentiment ce se perpetuează prin contemplarea absenței acesteia, prin reveniri în
casa iubitei, sub aspectul simbolic al toamnei în care plouă ,,mărunt și rece”. Adela se
materializează pentru Codrescu peste tot, iar umbra acesteia este zărită în cerdac în fiecare
cameră.
Drama lui Emil Codrescu este de a se lăsa copleșit de tulburele sentiment al
îmbătrânirii fizice, de a nu se elibera de presiunea timpului, fapt ce declanșează o întreagă
tragedie inferioară, determinând lipsa de hotărâre a personajului, proiectarea iubirii către
trecut și către ariile inefabile ale absolutului.

4. Realizează (consultând bibliografia de specialitate de nivel academic și în

legătură cu romanul românesc interbelic) fișe pentru următoarele concepte de
teorie literară: realism, naturalism, psihologic (psihologism), analiză psihologică,
personaj, temă (tematică, tematism), narator-narațiune, autor-auctorial,
proustianism, balzacianism.

Realism fr. réalisme - metodă de creație, ca o reacție la romantism, ce reflectă lumea în

varianta sa obiectivă cu preocuparea de a respecta veridicitatea, cauzalitatea,
tipicitatea și caracterul concret al mediului, al reacțiilor psihice și al detaliului
- denumirea apare în volumul de eseuri ,, Le Realisme” (1857) și a fost dată
de Champfleury, scriitor francez
- aplicat de Balzac în ,,Comedia umană” – acțiunea romanelor balzaciene se
desfășoară între zidurile cetății, într-un orizont închis, impus de realitatea
apăsătoare a vieții și prezintă o varietate infinită de personaje comune între
ele prin lipsa de orizont și prin absența dorinței de a ieși din banal (le
numește caractere)
- curent dominant al sfârșitului de secol al XIX-lea ce contribuie la
realizarea unor fresce sociale: Chales Dickens (,,Timpuri grele”),
Dostoievski (,,Crimă și pedeapsă”), la americani lumea negrilor și sclavia,
lumea omului mărunt care se înalță cu greu în viață prezente și la Harriet
Becher-Stowe în ,,Coliba unchiului Tom”
- la români, realismul apare odată cu răspândirea lui pe plan european: un
prim roman este ,,Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon, iar în secolul al

15
 XX-lea prin romanul inedit al lui Liviu Rebreanu ,,Ion”; exercitarea
realismului se produce și prin creațiile lui Mihail Sadoveanu, Camil
Petrescu sau G. Călinescu
- în planul ficțiunii: o lume de o veridicitate complexă , imitație a lumii
reale; personajele realiste nu pot ieși din rolurile ce le-au fost repartizate
( ex. Julien Sorel din ,,Roșu și negru” al lui Stendhal nu reușește să-și
împlinească dorința arivistă; Proust în ,,În căutarea timpului pierdut”,
populează universul literar cu duci și conți întârziați în lumea modernă,
având obscure înclinații patologice, singurele evadări fiind în trecut
- personajele realiste sfârșesc totdeauna rău, fiind cazuri de ,,istoria unui
eșec”, nu pot transcede condiția umană, dar pot în schimb să facă avere și
să moară împăcate cu soarta sau să rămână sărace
- în ,,Mara” de Slavici eroina câștigă bani și respect, dar se dezumanizează
fără să-și dea seama; în ,,Ion” de Rebreanu, Ion moare, condamnat parcă de
o instanță divină pentru blestemata lui sete pentru pământ

Naturalism = curent literar care a luat naștere în Franța, între anii 1860-1880, ca o prelungire
exagerată a realismului
- numele derivă din cuvântul ,,natură” și dezvăluie amprenta biologicului, a
eredității, în creionarea personajelor literare; duce la extrem principiile
estetice realiste, dezvăluind aspecte sumbre, macabre, bolnăvicioase,
dezgustătoare ale omului ca ființă biologică condusă de ereditate sau boală
(personaje precum criminalii, persoane îmbolnăvite psihic și fizic de un
mediu social viciat)
- cei mai reprezentativi scriitori universali: Emile Zola (,,Romanul
experimental”), Guy de Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard, G.
Hauptmann, Theodor Dreiser
- în literatura română, scriitorii împletesc alte curente literare precum
realismul sau modernismul cu elemente naturaliste: deși nu pot fi
considerați naturaliști, găsim elemente naturaliste în operele lui Barbu
Ștefănescu Delavrancea, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu sau Ioan Slavici
Caragiale - ,,Două loturi”: personajul principal este dus de la extaz la
nebunie ca în final să fie aruncat într-o alienare mentală incorigibilă așadar
o prăbușire psihică iremediabilă
Negruzzi - ,,Alexandru Lăpușneanul” – scene de o cruzime rară prezentate
în detalii minuțioase

16
Psihologic 1. Tendința de a explica fenomenele sociale, arta, morala, religia și alte forme
(psihologism) ale conștiinței sociale, ținând seama exclusiv de aspectul psihologic drept
factor determinant al celorlalte laturi și procese

Psihologismul lingvistic este un curent inițiat de Steinthal în Germania și de

Potebnea în Rusia, după care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie
actul individual al vorbirii, înțeles ca un proces psihic, fără nici o legătură cu viața
socială.

2. Atitudine a scriitorilor care analizează numai stările psihice, neglijând

cauzele sociale ale acestora

Analiză Psihanaliza este, de la origini, ansamblul concepțiilor lui Freud privind viața
psihologică psihică conștientă și inconștientă, după care tendințele sau dorințele profunde ale
individului vin în conflict cu convingerile sale morale și sunt alungate în
subconștient, de unde tind să reapară sub o formă travestită.

În romanul de analiză psihologică, autorul tinde să absoarbă lumea în conștiința

lui, dându-i dimensiuni metafizice. El nu mai este un demiurg al imaginarului, ci
descoperă fragilitatea și limitarea condiției umane; autorul are, de asemenea, o
percepție limitată și subiectivă.
Acronia presupune înlocuirea cronologiei normale, scriitorul optând pentru
folosirea corespondenței, a memoriilor, a autobiografiei, în care sunt preferate
faptele banale, în autenticitatea lor nepreluată artistic. Tehnicile de creație ale lui
Camil Petrescu de exemplu sunt ale ,,tricotajului” (se definitivează fluxul epic) și
ale ,,arhitectului” (se adaugă, prin corectură, cinci-șase capitole, care fixează
,,interpretarea psihologică”). Tehnica arhitectului este folosită și de Marcel Proust.
Acronia marchează discordanța dintre timpul real și modul în care se realizează
povestirea.

17
Personaj fr. personnage : figura centrală a operei literare epice și dramatice, concentrând
semnificațiile majore ale acesteia.
- Personajul este o persoană sau un obiect/animal personificat (fabulă)
Tipuri de personaje:
 în funcție de ponderea pe care o au în narațiune pot fi: principale,
secundare și episodice, centrale, periferice, absente; un personaj
absent, în jurul căruia se construiește însă întregul discurs al romanului
este Nechifor Lipan din ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu; personajul
care are rolul principal se numește protagonist, iar cel care îi se opune
în evoluția conflictului se numește antagonist. Dacă un personaj dă
titlul operei literare, se numește personaj eponim (,,Ion”)
 după calitățile morale pe care le posedă, în funcție de opoziția dintre
bine și rău, personajele sunt pozitive și negative
 personajul care reprezintă vocea narativă din text este personajul-
narator
 după titlul compozițional, personajele sunt rotunde (complexe,
memorabile, cu o evoluție imprevizibilă) și plate (invariabile, axate pe
o singură idee, surprind cititorul printr-o simplă însușire); există
personaje imobile (nu se schimbă de-a lungul narațiunii) și personaje
mobile
 opoziția personaj individual- personaj colectiv (ex. poporul adunat în
curtea lui Alexandru Lăpușneanul)

Temă din fr. thème, gr. thema ,,subiect”

(tematism, - o schemă funcțională de situații și de motive care pot apărea, în diferite
tematică) viziuni de creație și în diferite combinații, într-o operă literară
- aspectul literar prezentat în textul literar
- sunt considerate în genere puține, străbătând veacurile în diverse formulări
și interpretări: dragostea, tema geniului nefericit, a avarului, a arivistului, a
păcălitorului păcălit etc.

18
Narator- 1. NARATOR. – persoana (vocea) căreia autorul îi dă rolul de a povesti într-
narațiune o operă epică.
În funcție de relația acestuia cu personajul, există moduri de a vedea cele
relatate, trei tipuri de viziune narativă:
 naratorul știe mai mult decât personajul, știe tot și vede tot
(omniscient); narațiunea este redată în această situație la persoana a
treia; viziunea dindărăt (focalizare zero)
 naratorul știe tot atât cât știe personajul; el nu poate găsi o
explicație pentru evenimente înainte ca personajul însuși să o
găsească; narațiunea este de regulă la persoana întâi, funcția de
povestitor preluând-o un personaj-narator; viziunea împreună cu
(focalizare internă)
 naratorul știe mai puțin decât personajul. El narează numai ceea ce
vede și aude, dar nu poate pătrunde în conștiința niciunuia dintre
personaje; viziunea din afară (focalizare externă)

2. NARAȚIUNE. – fr. narration, lat. narratio ,,povestire, istorisire” ,

termenul provine din ,,Dicționarul de termeni literari” și semnifică
relatarea unor întâmplări, într-o anumită ordine, într-o succesiune de
momente ale subiectului
- poate fi în versuri (baladă, poem, epopee) și în proză (basm, povestire,
schiță, nuvelă, roman)

Autor-auctorial Autor – persoana care scrie o operă literară, ,,cel care există sau a existat în carne
și oase, în lumea noastră” (Y. Reuter)
- se află în afara textului, având viziunea de ansamblu asupra mesajului
artistic
- concepe structura și conținutul operei literare, stabilește eul liric sau
naratorul, alege modalitățile de expunere și personajele

19
 - la celălalt pol, naratorului îi corespunde cititorul
- în teoria literară se face distincția dintre autorul concret și autorul abstract
auctorial – al autorului, de autor

Proustianism - imitare a romanului lui Proust, operă de analiză psihologică și de

observație socială, puternic influențată de bergsonism, care reconstituie
trecutul pe baza fluxului de memorie afectivă

Balzacianism = concept estetic care a impus un model literar prin care se analizează imaginea
dramatică a societății franceze după revoluția din 1789, societate în care banul și
puterea acestuia prevalează asupra altor privilegii și valori reale
- termenul provine de la autorul Honore de Balzac, scriitor care consideră că
romancierul trebuie să fie un istoric al societății prin exactitatea și rigoarea
informațiilor, un pictor care descrie cadrul în care evoluează personajele,
un martor al exceselor oamenilor, întrucât arta nu este doar o copie banală
a realității, ci solicită imaginația scriitorului care are talentul de a pune cap
la cap elementele pentru a realiza un tot unitar
- tehnica balzaciană: ilustrarea vieții burgheze de la începutul secolului al
XX-lea, când puterea banului conduce societatea degradată, ceea ce îl face
pe Balzac să afirme că: ,, Zeul la care se închină toți este banul”
- ideea de paternitate reprezintă nucleul epic al romanului; spațiul reprezintă
o dimensiune importantă în romanele balzaciene, de aceea descrierile sunt
ample și detaliate, folosindu-se tehnica detaliului semnificativ; personajele
au o trăsătură dominantă de caracter, aceasta definindu-le în esențele
morale
- în literatura română, autorul George Călinescu este cel care aduce în
actualitate acest model literar, în perioada interbelică, deși la modă era
tehnica proustiană promovată de Camil Petrescu

20
 5. Identifică alte 5 concepte relevante pentru studiul romanului romanesc interbelic
și realizează fișe pentru fiecare dintre ele în condițiile precizate la pct. 4.

Romanul doric Roman cu o structură bine definită, constituită în jurul unui nucleu epic ce
conduce la reprezentări narative pregnante
 de la ,,doric”, ,,ordin arhitectonic grec, caracterizat prin sobrietate și
simplitate, friza fiind decorată cu triglife și metope”
 este structurat pe mai multe planuri de acțiune și e împărțit în capitole
 prezența persoanei a III-a, scriitor omniprezent, dar el descrie
sentimentele personajelor, acțiunile pe care le prevestește
 preferă istorismul
Reprezentanți:
Mihail Sadoveanu - ,,Baltagul”, ,,Frații Jderi”
Liviu Rebreanu - ,,Ion”, ,,Răscoala”
George Călinescu - ,,Enigma Otiliei”
Cezar Petrescu - ,,Calea Victoriei”
Romanul ionic Roman cu o structură suplă, opus romanului doric.
 de la ,,ionic”, ordin arhitectonic reprezentat prin coloane zvelte,
având capitelul împodobit cu volute, iar friza continuată și decorată
cu basoreliefuri
 roman modernist care se manifestă prin seriozitate, lumea e văzută
prin ochii unui personaj
 persoana I, se folosește fluxul amintirilor
 se folosește scrisoarea, jurnalul (redarea unor asemenea pseudo-
creații ale personajelor), pentru a le deduce sentimentele
21
  metoda ,,dosar de existențe”: nu mai sunt prezentate sentimentele
altora, eventual cele care sunt deduse de ,,personajul cheie”, nu mai
există omniprezență, totul rezultând fie din dosarul de existență, fie
din întâlnirile directe ale personajelor
Reprezentanți:
Camil Petrescu - ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
,,Patul lui Procust”
Mircea Eliade - ,,Maitreyi”

Romanul Roman specific experiențelor literare postmoderne, marcând disoluția

corintic personajului, prin aglomerarea obiectuală a spațiului, într-o viziune ironică,
grotescă, burlescă, alegorică.
 de la ,,corintic”, ordin arhitectonic, ,,caracterizat prin suplețea
coloanei decorate cu caneluri și prin capitelul ei ornamentat cu
sculpturi”
 se poate scrie la persoana I sau a III a, poate fi un amestec între tipul
ionic și doric, se abordează un stil mai liber
Romanul Categorie a romanului interbelic bazată pe crearea impresiei de autenticitate,
experienței de tangibil, prin utilizarea unor elemente care țin de realitate (pagini de
jurnal, scrisori, biografii reale) sau prin fabricarea acestora cu rol de a mima
realitatea
 subiectivitate și autenticitate, intense trăiri la nivel spiritual prin
trecerea unor evenimente exterioare în planul profund interior al
personajelor
 sinceritatea exprimării, surprinderea vieții prin intermediul unei
tendințe anticalofile
Reprezentanți:
Mircea Eliade - ,,Maitreyi”
Romanul Romanul modern de analiză psihologică în care autorul își propune să
psihologic ,,absoarbă” lumea în interiorul conștiinței, anulând omogenitatea și epicul,
dar conferindu-i dimensiuni metafizice; acesta nu mai este demiurg în lumea
imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane
 personajul-narator înlocuiește naratorul omniscient ceea ce
potențează drama de conștiință; este favorizată analiza (jurnal intim,
corespondența privată, memoriile, autobiografia)
 nerespectarea principiilor cauzalității (cronologia este înlocuită cu
acronia)
 narațiune la persoana I
Reprezentat de Camil Petrescu – ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte e
război”

22
 6. Rezolvă câte un exercițiu pentru fiecare din propunerile următoare:

a) enumeră și organizează în logica și în regimul de rigori al discursului de

specialitate aspectele care crezi că se cer discutate în mod obligatoriu în
comentarea romanului….(se schițează, din perspectiva considerată optimă,
comentariul unui roman la alegere din programa cursului)

SCHIȚĂ COMENTARIU - ,,Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu

Geneza romanului.

 roman inspirat dintr-o tragedie personală: fratele scriitorului, Emil, ofițer în armata
austro-ungară, fusese condamnat la spânzurare pentru că încercase să treacă linia
frontului la români
 o fotografie, pe care Rebreanu o văzuse și care îl cutremurase, imaginea reprezentând
o pădure de ai cărei copaci atârnau cehi
 Rebreanu mărturisește, însă, că a vrut să sintetizeze prin Apostol Bologa prototipul
propriei lui generații

Tipologia romanului

 după tematică:
- roman de război, nu a unui război evocat direct, ci al atmosferei apăsătoare a
războiului de poziții, al așteptărilor interminabile, al tensiunilor sufletești;
- roman de analiză psihologică, dominat de moarte și de simbolurile ei lugubre
(introspecția: vizualizarea stărilor lăuntrice, modul de reflectare a lumii în conștiință,
amplificarea gradată a unei stări de spirit sau obsesie
- roman obiectiv, realist cu note de naturalism, un fel de realism exacerbat cu
reprezentări crude, brutale, detectabile mai ales în tablouri de maximă tensiune
referitoare la moarte; caracter real relevat cu grijă de a nu pierde niciun detaliu,
personajele fiind observate până în zonele abisale ale conștiinței

Construcția scenariului narativ

23
  narator omniscient, care povestește întâmplările la persoana a III-a; modalitatea
narativă se remarcă prin absența mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
obiectivitatea acestuia față de evenimente și personaje
 perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor, în ordinea
derulării lor
 perspectiva spațială reflectă un spațiu real, târgușorul Parva, frontul, spitalul etc. și
unul imaginar închis, al frământărilor și zbuciumului din conștiința personajului
 incipitul îl constituie descrierea atmosferei cenușii de toamnă mohorâtă, în timpul
primului război mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpânește întreg spațiul
vizual și spiritual
 Apostol Bologa, personajul principal al romanului, ofițer în armata austro-ungară,
nevoit să lupte împotriva fraților săi români de peste munți; personaj tragic
 tema: evocarea realistă și obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade pe
condiția tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag străin
împotriva propriului neam
 simbolistica numelui: Apostol înseamnă ,,deschizător de drumuri”, având origine
biblică, ce înseamnă ,,învățăcel al divinității”. Apostolii sunt și martiri, ei fiind
prigoniți de soartă și de dușmani; sensul de cel concret care i se poate atașa lui Apostol
este cea de martir care suferă pentru idealurile sale
 finalul: scena semnificativă de la sfârșitul romanului, unde lumina este o simbolică
obsesivă: ,,Apostol se urcă pe scaun și se lovi cu capul de ștreangul ce atârna de sus.
(…) Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi
singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului, Pământul i se smulse de sub
picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare,
spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului – Primește
Doamne, sufletul robului tău Apostol…..Apostol…..Apostol….”.
 romanul se încheie într-o perfectă simetrie cu începutul, o simetrie a morții, a
începutului și a sfârșitului care domină spațiul romanului, așezat, ca o sabie a lui
Damocles, sub semnul simbolic al spânzurătorii
Personajele

 Apostol Bologa: personajul principal al romanului ,,Pădurea spânzuraților”, primul

erou din literatura română întruchipat de intelectualul ce trăiește o dramă de conștiință,
un tragic conflict declanșat de sentimentul datoriei de cetățean față de legile statului
austro-ungar și apartenența la etnia românească; personaj caracterizat prin următoarele
procedee de caracterizare:
Monologul interior și autoanaliza (,, Am pierdut pe Dumnezeu”), cuvintele
personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepții (,,Lege, datorie,
jurământ…”).
Caracterizarea directă făcută de narator :,,Apostol Bologa se făcu roșu de luare-
aminte și privirea i se lipise de fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii ca niște
ciocane”.
Introspecția învălmășelilor de gânduri și obsesii ce nasc situații dramatice, prin
repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol (datoria, lumina din privirea
24
 condamnatului, legea, iubirea) precum și armonizarea naturii mohorâte, reci, sumbre
cu zbuciumul dramatic direct din conștiința personajului.
Retrospecție și flash-back (indirect) sunt relevate de elemente biografice, care
motivează evoluția personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif
Bologa, ce fusese întemnițat ca semnatar al Memorandumului, și al Mariei, care
avea ,,o dragoste idolatră” al cărui suflet era ,,plin de credință în Dumnezeu”. Venit
din închisoare, tatăl lui dorește ca acesta să stabilească un echilibru între conștiința sa
și lumea din afară, gândul cu fapta , iar ,,ca bărbat să-ți faci datoria și să nu uiți
niciodată că ești român!”. Cu această structură educațională, copilul evoluează cu o
bază de principii solide, iar primul dezechilibru se produce la moartea tatălui său, care
are sentimentul că ,,Am pierdut pe Dumnezeu”.

 Căpitanul Klapka- personaj adversar: trăiește chinul condamnării unui compatriot,

Svoboda, care la fel ca Bologa nu poate ieși din dilema dualității datorie militară-
trădare a neamului; Klapka îi declanșează lui Bologa percepția acută a acestei realități,
a întregului adevăr al pluralității etnice a imperiului, vorbind despre datoria
cetățeanului față de statul ce devine slab tocmai din intenția contrară de a deveni
puternic
 Generalul Karg: Apostol îi mărturisește acestuia că nu mai poate continua lupta
pentru că este împotriva compatrioților săi. Karg este de asemenea într-o poziție
superioară și nu este în stare a înțelege tensiunea lăuntrică a lui Bologa, deoarece,
lipsit de sentimentul onoarei, acesta este doar o marionetă, un instrument de
concretizare a războiului.
 logodnica Marta: cea care îl iubește pe Bologa doar pentru uniforma sa

Aspecte stilistice

 stilul lui Liviu Rebreanu confirmă și în acest roman obiectivarea realistă a temei,
concizia și precizia termenilor literari, anticalofilia : ,,Nu frumosul, o născocire
omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții. Când ai reușit să-nchizi în cuvinte
câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele
frumoase din lume” (Liviu Rebreanu)

25
b) enumeră și organizează în logica și în regimul de rigori ale discursului de
specialitate aspectele care crezi că se cer discutate în mod obligatoriu în
realizarea sintezei cu titlul… (se stabilește subiectul sintezei – pe baza
programei și obiectivelor cursului – , se formulează titlul, se concepe
conținutul sintezei și se realizează schița acestuia);

Trăsături ale romanului după al Doilea Război Mondial pe baza romanului

,,Bietul Ioanide” de George Călinescu

26
27
 Contextul operei George Călinescu a optat pentru romanul clasicist, realist
balzacian de factură obiectivă, ilustrat în ,,Cartea nunții” (1933),
,,Enigma Otiliei” (1938), ,,Bietul Ioanide” (1953) și Scrinul Negru
(1965).

Contextul În ,,Sensul clasicismului”, Călinescu optează pentru

teoretic/concepția obiectivitate (,,să învățăm să fim imperturbabili în toiul însuși al
autorului despre evenimentelor”), înnoirea tematicii românești tradiționale, studiul
roman caracterelor și crearea de tipuri (,,este cazul a se îndrepta spre
psihologie caracterologică și spre umanitatea canonică”) etc.
În romanul ,,Bietul Ioanide” va face concesii ideilor
enunțate, pentru că va dezvolta drama individului genial și de
asemenea, va face concesii metodei proustiene.

Ipoteza
 Romanul ,,Bietul Ioanide” (1953) aduce o schimbare de temă,
autorul spunând că vrea să arate ,,cum trăiesc spiritele
academice vremurile furtunoase”. Deși este primul roman
românesc valoros publicat după al Doilea Război Mondial, el
nu impune o formulă nouă, ci păstrează particularități ale
romanului interbelic.
 Roman inspirat din viața socială și politică a anilor 1938-1941
având și aspect de frescă socială, vede lumina tiparului în
1953

Argumentarea
Specie
 roman realist, ,,doric” (N. Manolescu) în care balzacianismul
și proustianismul se întrepătrund ,, trebuind să fie clasic prin
Tema atitudinea față de realitate, e modern prin decor, care e
istoric”.4
 aristocrația bucureșteană , în perioada interbelică; prin
Perspectiva personajul principal se actualizează un mit românesc, drama
narativă creatorului de geniu
 perspectiva narativă extradiegetică/ viziunea ,,dindărăt”:
naratorul știe mai multe decât personajele și cunoaște atât
trecutul, cât și prezentul acestora; prezentarea obiectivă a
faptelor.

Roman doric
 conține compoziții narative diverse: jurnal intim (caietul lui
Tudorel), scrisorile, ancheta polițienească, confesiunea
4
Nicolae Manolescu, ,,Arca lui Noe”, Ed. Minerva, București, 1980
28
 (Hagienuș, Pica, Ioana), monologul interior (certurile
imaginare cu Elvira), articole de ziar
Titlul
 calificativul ,,bietul” este dat, în roman, de soția
protagonistului și de Gaittany, amândoi înțelegând prin acest
cuvânt superioritatea personajului principal. Titlul conține și
numele protagonistului, care devine un personaj eponim;
sugerează destinul personajului

Capitole  patruzeci și nouă de capitole dispuse în două volume:

nouăsprezece capitole în primul volum (dorința de a-și salva
fata, ducând-o la prietenul său Hergot, în strada Tritonilor) și
treizeci în volumul al doilea (moartea lui Gonzalv Ionescu).

Planuri narative

 narațiune multiplană: într-un plan, se prezintă viața tragică a

arhitectului Ioanide și a familiei sale (soția sa Elvira și cei doi
copii, Pica și Tudorel). În alt plan, este prezentată
intelectualitatea universitară, zugrăvită în tonuri comice și
parodice și celelalte personaje ( Dan Bogdan, Gonzalv
Secvențe narative Ionescu, Jean Pomponescu, Bonifaciu Hageniuș etc.)
 în fiecare plan sunt secvențe narative alternând cu pauze
descriptive, cu dialoguri și monologuri reprezentative pentru
arta călinesciană: secvența uciderii fetei lui Ioanide din
greșeală de către agenții Siguranței, care-l urmăreau pe
Gavrilcea este construită detaliat, obiectiv și verosimil;
succesiunea secvențelor narative este dată de înlănțuire
(cronologia faptelor) dar și de inserția unor structuri acronice
(descrieri de mediu, schițe portretistice sau caracterologice,
Incipit-final rememorări, monologuri ale personajului principal)
 Incipitul ex abrupto: ,,Când Gaittany aminti lui Ioanide că a
doua zi urma să se-ntâlnească la cinci, la ceaiul oferit de
Saferian Manigomian, Ioanide protestă cu o vehemență
crescândă” introduce în ,,scenă” pe nonconformistul
protagonist, dar și alte personaje cu prilejul ceaiului de la
Saferian. Incipitul este simetric cu finalul, de un umor subtil
Construcția în care se prezintă moartea neașteptată a lui Gonzalv Ionescu
subiectului
Timp și spațiu  acțiunea: în București la sfârșitul perioadei interbelice,
Expozițiunea marcată de ascensiunea mișcării legionare
 subiectul: destinul lui Ioanide, un arhitect de geniu, care
trăiește împreună cu familia în case construite de el însuși.
Față de familia sa, arhitectul pare a duce o lume paralelă, fiind

29
 preocupat de moartea sa, gândește și realizează proiecte
impunătoare într-o perioadă tulbure din punct de vedere
Intriga politic și social
 Ioanide află că ambii copii simpatizează cu mișcarea
legionară: Pica se îndrăgostește de unul dintre șefii mișcării,
Gavrilcea, iar Tudorel devine camarad
Desfășurarea  Mișcările studențești și politica nu-l interesează pe arhitect,
acțiunii adesea prietenii considerându-l excentric și nonconformist;
are discuții cu Tudorel și cu Pica, iar când află că Tudorel este
sancționat prin bătaie cu frânghia udă, nu ia nici o măsură
 După asasinarea profesorului Dan Bogdan, Tudorel este
Deznodământul urmărit, arestat și condamnat la moarte. Pica moare, încercând
să-și salveze iubitul, în cavoul construit de tatăl său

Aspecte de frescă  aspecte de viață cotidiană și mentalități: primarul care se

socială/ mentalități descurcă inteligent cu banii pentru biserică, ministrul corupt,
zorii unei mișcări incriminate, tânăra generație înșelată de
misticismul legionar și de propovăduirea unor așa-zise idei
noi, intelectuali grotești gen Gonzalv Ionescu etc.
tablouri de epocă: scena ceaiului din casa lui Saferian
deschide seria de informații despre personaje, întâlnirile la
căpătâiul lui Conțescu , primirile în casa ministrului Jean
Pomponescu etc. – din aceste scene se desprind atitudini și
valori specifice epocii care poartă însemnele balcanismului
interbelic: parvenitismul, corupția, impostura intelectuală
Conflictul  complex: cel interior – drama geniului care vede idei și forme
estetice perfecte, cel exterior – confruntarea dintre geniu și
lumea insensibilă la frumos sau chiar indivizi dubioși

Personaje
 personajul principal este Ioanide, care dă numele operei fiind
un personaj eponim; prin destinul său de creator nefericit ,
Ioanide reface mitul meșterului Manole, cum se
autocaracterizează într-o replică dată lui Pomponescu venit,
din invidie, să-i vadă biserica.
personaj genial, Ioanide se definește în relația cu opera sa: el
va construi ,,locuințe ieftine” pentru oameni mărunți dar si
Biserica numită de Pomponescu, ,,Catedrala neamului”, care
devine înainte de a fi terminată și contrar voinței arhitectului,
locaș de închinăciune pentru camarazii care făceau parte din
mișcarea legionară
celelalte personaje: prezentate succint, printr-o trăsătură
30
 definitorie și prin nume

Arta narativă  limbaj neologic (împrumuturi din italiană) ce induce ideea că

cititorul este unul avizat; stilul este profund original, îmbinând
inflexiunile ludice cu cele grave

Realism/ clasicism.
modernism
 realismul provine din intenția autorului de a crea o veritabilă
frescă socială a unei perioade tulburi din secolul al XX-lea; la
nivelul universului ficțional verosimil și la nivelul diegezei al
naratorului obiectiv și omniscient
 clasicismul: prin viziunea totalizatoare a creatorului și prin
intenția critică, moralizatoare și prin portretele succinte;
tipologia personajelor
 modernismul: creat de o serie de ,,fragmente documentare”
cum ar fi: procese-verbale, jurnal intim, buletin grafologic,
raportul polițienesc, zodiac, scrisori etc.

Concluzia
Romanul ,,Bietul Ioanide” de George Călinescu rămâne
un punct de referință în istoria literaturii române, într-o perioadă a
experiențelor epice eterogene, cum a fost aceea postbelică.
Romanul poartă amprenta originalității autorului prin:
 aspectele tematice prezentate în roman: decăderea
aristocrației, viața universitară a intelectualilor, societatea
și politica vremii, destinul creatorului de geniu etc.
 tehnicile moderne și structurile narative uzitate: cronica,
jurnalul, ancheta, analiza psihologică
 tehnicile balzaciene: fresca socială, importanța relațiilor
sociale, a banului etc.

31
 c) enumeră și organizează în logica și în regimul de rigori ale discursului de
specialitate aspectele care crezi că se cer discutate în mod obligatoriu în
analiza uni fapt la alegere (ex.: personaj, particularitate epico-narativă,
problemă de ordin tematic, de viziune etc.) dintr-un roman din programa
cursului.

Camil Petrescu - ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” –

Analiza principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj
( personajul, modalități de caracterizare, tipuri de personaje)

Formula estetică- Romanul modern de tip proustian promovat de Camil

construcția Petrescu impune un nou univers epic cu o altă perspectivă narativă și un
textului literar și nou tip de personaj cu o conștiință lucidă, analitică a intelectualului și
a personajului inadaptatului superior. Particularitățile de construcție a personajului în
romanul psihologic modern sunt înlocuirea portretului fizic detaliat și
corespondența artificială dintre portretul fizic și cel moral cu detalii
fizice semnificative în trăirile personajului, axarea pe conflictul interior
(prin analiză și introspecție), interesul asupra lumii interioare.
Romanul psihologic ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” (1933) este scris la persoana I, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care
traversează două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Ștefan
este protagonistul și personajul narator al cărții, perspectiva narativă
fiind unică și subiectivă, ceea ce și susține modernitatea romanului prin
fluxul conștiinței, memoria afectivă, anticalofilism și autenticitate.
Gheorghidiu trăiește drama lucidității și aspirației spre absolut, iar prin
intermediul lui este introdus un nou tip de personaj și anume
intelectualul ca structură de caracter.

Prezentarea unor Personajul-narator Gheorghidiu se raportează la două planuri temporale:

elemente de timpul cronologic (întâmplările de pe front) și timpul psihologic (drama
construcție a iubirii). Acesta trăiește două experiențe definitive: prima este cea de
subiectului și a cunoaștere trăită sub semnul incertitudinii și reprezintă un zbucium
discursului permanent (monografia îndoielii). Conflictul interior este generat de
narativ prin care faptul că Gheorghidiu caută certitudini, iar suferința lui provine din
se evidențiază iubirea înșelată.
trăsăturile
32
personajului Întâmplările din primul capitol, ,,La Piatra Craiului în munte”, sunt
posterioare evenimentelor relatate în restul Cărții I. Capitolul acesta
pune în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ:
timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de
iubire). În primăvara anului 1916, personajul principal se află
concentrat la Valea Prahovei, timp în care asistă la o discuție despre
dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers din presă: un bărbat
care și-a ucis soția infidelă a fost achitat de judecător. Această discuție
trezește în memoria sa afectivă amintiri legate de cei doi ani de
căsătorie cu Ela. Intriga este concentrată de fraza: ,,Eram însurat de doi
ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”.
Îndoiala este cu atât mai dureroasă, cu cât Gheorghidiu consideră că
,,acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.
Personajul narator crezuse că trăiește marea iubire, iar iubirea lui pentru
Ela se născuse din admirație, dar mai mult din orgoliu, din această
cauză el încearcă să o și modeleze pe Ela după propriul tipar de
idealitate, ceea ce favorizează eșecul.
Procedee de
caracterizare a
personajului
Student la filozofie, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual care trăiește
în lumea ideilor și care are impresia că s-a izolat de realitatea materială
imediată, cea care produce destrămarea cuplului, deoarece până în
momentul în care Gheorghidiu primește moștenirea de la unchiul lui,
Etape Tache, cuplul trăiește în condiții modeste, dar armonioase.
semnificative
pentru evoluția
personajului În capitolul ,,Diagonalele unui testament” este surprinsă secvența
narativă de factură balzaciană a mesei de familie în care unchiul său,
Tache, îi lasă cea mai mare parte de moștenire. Nae Gheorghidiu îi
reproșează lui Ștefan căsătoria lui din dragoste cu o fată săracă. În
timpul acesta Ștefan izbucnește, iar acest fapt îl impresionează foarte
tare pe bătrânul unchi, astfel el îi lasă cea mai mare parte de avere.
Disputa creată de moștenire continuă cu procesul intentat de Nae
Gheorghidiu, mama și surorile lui Ștefan pentru a obține o parte cât mai
mare de avere. Atitudinea soției sale, Ela, care se implică cu îndârjire în
discuțiile despre bani, îl surprinde dureros și îl face să remarce: ,,Aș fi
vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și
având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată”.
Dezgustat, Ștefan cedează o parte din avere în favoarea familiei, dar se
simte tot mai izolat de lumea meschină și egoistă în mijlocul căreia
trăiește, mai ales că nici femeia iubită nu îl înțelege.
Primirea moștenirii generează astfel criza matrimonială. Ela se lasă în
voia tentațiilor moderne, iar Ștefan refuză să intre în competiție cu
ceilalți, fiindcă i e pare sub demnitatea lui de intelectual să-și schimbe
33
 garderoba și să adopte un comportament superficial pe care Ela îl
aprecia; astfel din acest fapt el nici nu întreprinde nimic pentru
recâștigarea femeii pierdute. Se declanșează astfel criza alimentată de
conflictul dintre esența sa psihologică și aparența socială, impusă prin
conveniențe.
În excursia de la Odobești, personajul suferă pentru că are impresia că
este înșelat, astfel mici incidente și gesturi fără importanță se amplifică
în conștiința lui Ștefan ,,toată suferința asta monstruoasă îmi venea din
nimic”. Gelozia și îndoiala personajului generează ruptura, împăcarea
temporară până la izbucnirea războiului. Ștefan se înrolează voluntar
din dorința de a trăi această experiență existențială, iar, confruntat în
situații limită acesta se autoanalizează: ,,Știu că voi muri, dar mă întreb
dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâșia trupul”, aceasta fiind
și a doua sa experiență, confruntarea cu moartea, ce lasă definitiv în
umbră experiența iubirii. Rănit și spitalizat, este detașat de tot ce ține de
Exprimarea unei
Ela.
opinii
argumentate, cu Finalul reprezintă sfârșitul dramei, acesta fiind deschis, deoarece
privire la Ștefan se întoarce pe front.
destinul
Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul de personaj impus în literatura
personajului
română de Camil Petrescu: intelectualul care aspiră spre absolut și care
încearcă să compună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și
care are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește.

7. Enumeră trei probleme de literatură/istorie literară a căror rezolvare crezi că te-

ar ajuta în studiul disciplinei.
Problemele de istoria literaturii la care m-am gândit fără să ezit, cu toate că unele dintre ele și-
au găsit rezolvarea, sunt următoarele:
1. Critica literară referitoare la operele lui Ion Creangă, care, fără toate aceste critici,
ar fi fost citit precar, ca un scriitor popular și foarte tradițional, însă opera sa e mai
mult de atât. De asemenea și încadrarea lui într-un anumit curent specific.
2. Polemica Titu Maiorescu – Gherea: spiritul pașoptist care deschide o nouă direcție
a literaturii și impune o nouă viziune unitară bazată pe adevăr și neasimilarea
culturii apusene împotriva realismului socialist și tendința artistului de a se lua
după mediul ce-l înconjoară și după viața politică a vremii
3. Operele lui Caragiale, considerat de unii critici, precum Lovinescu, ca având o
operă ,,perisabilă” legată prea mult prin conținut de un anumit moment politic, sau
de Ibrăileanu ca fiind ,,un istoric complet, care arată, care relevă, care critică și
explică” ridicolul din neasimilarea civilizației; Este Caragiale în toate operele sale,
,,păpușarul” fără milă care își pune personajele la limita nebuniei din pasiunea lui
pentru fatalitate? Dorește el să-și desăvârșească prin operele sale anumite scopuri
politice ascunse?
34
 Enumeră, pe baza experienței tale de studiu de până acum, trei aspecte care
vizează organizarea și desfășurarea predării literaturii la nivel universitar pe
care le-ai dori, în profitul performanțelor tale, îmbunătățite. Dezvoltă.

Consider că scopul studierii literaturii române în perioada școlarității obligatorii este

acela de a forma, progresiv un tânăr care să dobândească o cultură comunicațională și literară
de bază, capabil să comunice corect cu cei din jurul său și să se integreze astfel în parcursul
său școlar, dar și profesional. Atât la nivel universitar, cât și preuniversitar, studenții și elevii
trebuie să utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii spre a rezolva probleme
concrete din viața cotidiană și să poată continua în orice etapă a existenței lor procesul de
învățare. În epoca noastră contemporană se pune accent pe învățarea procedurală, pe
structurarea unor strategii și proceduri moderne de rezolvare de probleme, de exploatare și
investigare, caracteristice activității comunicative.
Se pornește de la premisa că lecția de literatura română, mai ales, trebuie să fie una valoroasă,
din perspectiva metodelor activ-participative, de tip formativ, în sprijinul dezvoltării
cunoștințelor studenților prin strategii universitare specifice: conversația euristică,
brainstormingul, seminarul, experimentul, studiul de caz, învățarea prin proiecte, metode
menite să conducă la atingerea unor competențe generale precum:
● utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale, în situații de
comunicare monologată și dialogată
● utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite
contexte de realizare
● receptarea mesajului oral, în diferite situații de comunicare și receptarea mesajului scris, din
texte literare și neliterare, în scopuri diverse
,,Designul " educațional este calea simplă și eficientă de a realiza activități didactice cu efect
asupra subiecților, utilizând metode riguroase de pregătire științifică a activității instructiv-
educative. În contextul proiectării didactice, metoda devine astfel elementul esențial al
strategiei de realizare a unui obiectiv, bazat pe o gândire metodică informată și suficient
exersată în mod creativ.
1. Se cunoaște faptul că limba și literatura română solicită, în predarea-învățarea acesteia,
fie metode specifice de predare, fie metode comune celor două compartimente (limba
și literatura), în funcție de aria de cuprindere a obiectivelor operaționale propuse.
Dintre metodele comune predării-învățării limbii și literaturii române menționăm:
conversația, exercițiul, problematizarea, dezbaterea, descoperirea, demonstrația, jocul
didactic, algoritmizarea. În ceea ce privește metodele specifice predării și învățării,
pentru limba română sunt accesibile și pertinente: exercițiul structural, substituția și
transformarea, iar pentru asimilarea noțiunilor și cunoștințelor de literatură enumerăm:
35
 lectura, expunerea, dezbaterea, simularea, studiul de caz, brainstormingul,
comentariul/analiza. De exemplu, metoda modernă a brainstormingului, o metodă
activ-participativă de grup, a cărei utilizare în demersul didactic poate dura de la 15 la
60 de minute, se poate folosi cu succes la nivel universitar, în elaborarea compunerilor
libere colective, în abordarea operelor literare moderne, cu final deschis, în explicarea
polisemantismului.

2. De altfel, modelul operațional-strategic al studierii literaturii române pornește de la

premisa că acesta contribuie la: formarea și perfecționarea deprinderilor de citire,
dezvoltă vocabularul, contribuie în mod direct la predarea noțiunilor gramaticale, la
însușirea ortografiei și punctuației și la redactarea compunerilor. Studenții se
familiarizează cu opera literară, își orientează interesul și gustul pentru lectură și astfel
își dezvoltă simțul estetic și artistic.

3. Cursurile actuale propun, prin structura lor, profesorilor și studenților lecții combinate,
de limbă și literatură întrepătrunse în mai multe discipline, având situații de învățare
complexe și diverse. În aceste condiții, proiectarea didactică trebuie realizată cu mare
atenție, deoarece există riscul acumulării, de către studenți, a unor informații
nesistematizate, prin dispersarea acțiunii didactice în mai multe direcții.

36
 Bibliografie minimală

George Călinescu - ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, București, ediția 2008
Eugen Lovinescu - ,,Istoria literaturii române contemporane”, Ed. Minerva, 1989
Nicolae Manolescu - ,,Arca lui Noe- Eseu despre romanul românesc”, Ed. 100+1 Gramar,
1999
Viorel Alecu - ,,Sinteze de Literatura Română” – Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1981
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, I, București,
Ed. Universalia, 2003
Eliade Mircea - ,,Maitreyi. Nuntă în cer”, Editura pentru Literatură, București, 1969
,,Dicționar de termeni literari”, Ed. Academiei, București, 1976
,,Dicționar de literatură română. Scriitori, reviste, curente”, coordonator: Dimitrie Păcurariu,
București, Editura Univers, București, 1979
Balotă Nicolae - ,,De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX”, Ed. Eminescu,
1974
Lăzăreanu Gh. - ,,Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică”, Ed.
Minerva, București
Protopopescu Al. - ,,Romanul psihologic românesc”, Ed. Eminescu, București, 1978
Nicolae Mecu - ,,Enigma Otiliei - Ediție îngrijită, prefață și repere critice”, Ed. Agora, 2018
Garabet Ibrăileanu - ,,Adela”, Ed. Litera, ediție reprodusă de Rodica Rotaru și Al. Piru, Ed.
Minerva, 1987
Liviu Rebreanu - ,,Pădurea spânzuraților”, Ed. Cartea Românească din București, 1922
Camil Petrescu - ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Ed. Angora, 2012

37