Junimea. Convorbiri literare. Titu Maiorescu.

Daca scriitorii generatiei pasoptiste s-au aflat sub indrumarea lui Kogalniceanu si a
revistei Dacia literara, cei ai epocii marilor clasici s-au aflat sub indrumarea lui Titu Maiorescu
si a revistei Convorbiri literare.
Intorsi de la studii in strainatate, cinci tineri cu doctorate in drept, litere si filosofie - Titu
Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti si Iacob Negruzzi infiinteaza la Iasi in
1863 societatea literara Junimea. Ea are un rol deosebit in dezvoltarea literaturii, avand o
tipografie si tiparind revista Convorbiri literare, pentru prima data in 1867.
In activitatea Junimii se disting trei etape. Prima etapa, ieseana, are pronuntat caracter
polemic si promoveaza principii estetice si sociale. In a doua etapa, bucuresteana, apar cele
mai importante opere ale marilor clasici si sunt elaborate studiile esentiale prin care Maiorescu
se impune ca intemeietor al criticii literare moderne. Aceasta este o etapa esentiala pentru
definirea noii directii in literatura moderna. A treia etapa, tot bucuresteana, are caracter
preponderent universitar si dureaza pana in anul 1944.
Mutatiile socio-politice si economice, marcate de unirea de la 1859 au influentat cultura,
facand posibila manifestarea unei stralucite etape - epoca marilor clasici.
Junimea a intreprins o fundamentare ideologica, ce a cuprins de la problemele limbii si
isteticii pana la promovarea unei literaturi adevarate, valoroase.
Conducatorul spiritual al Junimii, mentorul revistei Convorbiri literare, indrumatorul
culturii si literaturii noastre a fost Titu Maiorescu, el imprimand prin articolele sale o noua directie
in cultura romana.
Maiorescu a avut preocupari insemnate in domeniul limbii, prin articole ca Despre
scrierea limbii romane, Neologismele, Betia de cuvinte sustinand folosirea alfabetului latin,
principiul fonetic, imbogatirea limbii cu neologisme necesare si combatand pe stricatorii de
limba.
In domeniul esteticii, Maiorescu publica studiul O cercetare critica asupra poeziei
romane de la 1869 si din ratiuni metodologice il imparte in Conditiunea meteriala a poeziei si
Conditiunea ideala a poeziei.
In prima parte, Titu Maiorescu face distinctie intre stiinta si arta: stiinta se ocupa de
adevar, iar arta se ocupa de frumos. El defineste frumosul inn lumina esteticii hegeliene:
manifestarea ideii in materie sensibila. Literatura exprima frumosul ca si alte arte: daca
pictura are ca material culoarea, sculptura [...] piatra sau lemnul, muzica[...] sunetul, literatura
are ca material cuvantul. Conform credintelor lui Lovinescu, estetica nu creeaza frumosul, cum
logica nu creeaza adevarul, dar ne fereste de mediocritatiile lipsite de acea chemare interioara.
Maiorescu arata ca poetul trebuie sa utilizeze epitete ornante, comparatii juste, metafore,
personificari, aratand cum sa fie limbajul poetic si exemplificand prin versuri de Alecsandri si
Eminescu.
In a doua parte, Maiorescu se ocupa de fondul poeziei, considerand ca obiectul acestei
arte il constituie o pasiune, un sentiment, niciodata o cugetare exclusiv intelectuala. Astfel
iubirea, ura, tristetea, bucuria, mania sunt obieccte ale stiintei. El acuza fantezia seaca de
imagini originale si inima goala de simturi adevarate. Conform criticului, lipsa de literatura e

semn de barbarie, iar o literatura falsa si urata e primul semn al degradarii. Critica serioasa
trebuie sa arate modelele bune si pe cele rele.
In domeniul cultural, studiul In contra directiei de azi in cultura romana, Maiorescu
formuleaza teoria formelor fara fond. El e impotriva formelor apusene, considerand ca lipsa
experientei in politica, arta, cultura face nula incercarea de sincronizare cu marea literatura
europeana. Maiorescu acuza neadevarul, falsitatea diferitelor forme - academie, scoli, muzee,
lteatru- sunt doar stafii fara trup.
In 1862, Maiorescu publica Directia noua in poezia si proza romaneasca, articol format
din doua parti. El arata ca noua directie se caracterizeaza prin sentiment, punand accentul pe
caracterul national si apreciaza lirica lui Alecsandri si Eminescu si prozza lui Odobescu,
Negruzii si Slavici. Criticul pune, de altfel, bazele mitului eminescian, spunand pe cat se poate
omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul XX sub auspiciile geniului sau.
Cu intuitie extraordinara, prevede ca Eminescu va deveni cea mai frumoasa implinire a epocii,
punct de plcare pentru toata dezvoltarea viitoare a cugetarii romanesti. In studiul Eminescu si
poeziile lui defineste profilul spiritual al geniului: ce a fost si va deveni Eminescu e rezultatul
geniului sau innascut. Maiorescu ii apreciaza cultura fenomenala, remarca covarsitaorea
inteligenta ajutata de-o memorie careia nimic nu ii scapa. Maiorescu admira neobosita staruint
de a citi, de a studia, de a cunoaste si arata cu apreciere simplitatea cugetatoare a marelui
poet.
In studiul Comediile d-lui Caragiale, Maiorescu trateaza tema moralitatii in arta.
Asemenea lui Aristotel, el considera ca, prin arta, omul se inalta in lumea ideala (catharsis).
Criticul ii combate pe detractorii operei lui Caragiale ce sustineau ca nu e morala opera sa,
aratand ca prin satirizarea moravurilor, a viciilor timpului, Caragiale are in vedere indreptarea
acestora, contribuind la educarea maselor. Maiorescu este, de asemenea, primul critic ce
apreciaza tipologia variata a personajelor lui Caragiale.
In opinia mea, Maiorescu a dat o directie justa, orientand literatura noastra, sustinand
autonomia esteticului si formuland teoria artei pentru arta. Dupa cum arata Nicolae
Manolescu: criticismul maiorescian a intrat el insusi prin luciditate si forta de soc in aluatul
culturii romana ca un ferment esential.