INTRODUCERE

Trecutul Bisericii Creştine a fost profund zbuciumat de diferitele

controverse, de cele mai multe ori fără legătură directă cu viaţa religioasă.
Felurile greşite de înţelegere a învăţăturii adevărate propovăduite de Sf.
Apostoli proveneau din primele secole creştine.
Aceste teorii au fost combătute şi condamnate la Sinoadele
Ecumenice. În toată această conjunctură social-bisericească, doi poli ai vieţii
religioase extrem de puternici aveau să se despartă din cauza unor ambiţii
care de cele mai multe ori nu ţineau de viaţa bisericească, dar şi din cauza
diferitelor abordări a învăţăturii lui Iisus Hristos, abordări care mergeau pe
avantajarea sau dezavantajarea celor două Biserici.
Tendinţa de supremaţie, atât teritorială cât şi bisericească, din partea
Bisericii Romane a provocat scindarea faţă de Răsărit şi nu numai.
Această luptă pentru întâietate, însă, a provocat apariţia unui mare
neadevăr din punct de vedere al argumentului istoric, dogmatic şi
scripturistic.
Este vorba despre mult controversatul "primat papal".
În lucrarea de faţă se vrea a fi prezentat punctul de vedere apusean dar
şi contraargumentele Bisericii Răsăritene. Vom vedea că nu este vorba de o
problemă stringent-confesională ci mai curând o situaţie gravă care porneşte
de la lipsa de înţelegere corectă din punct de vedere strict dogmatic a
activităţii unuia dintre marii Apostoli: Petru.
Această susţinere a Bisericii Romane că Apostolul mai sus amintit ar
fi avut un episcopat de douăzeci şi cinci de ani şi că pe acest temei urmaşul
său în scaun are drept infailibil asupra tuturor celorlalţi patriarhi a constituit
disensiunea principală în ceea ce se referă la aria dogmatică.
Am ales această temă deoarece din pretenţia de suveranitate deplină
asupra Bisericii Creştine, Papa nu mai ţine cont de învăţăturile autentice
propovăduite de Mântuitorul Iisus Hristos şi duse mai departe de Apostoli.
Vom vedea în continuare care sunt aceste puncte deficitare în
susţinerea primatului papal şi ce consecinţă a avut pentru întreaga lume mai
întâi pe plan bisericesc-dogmatic iar apoi istoric şi social.
În prezenta lucrare am folosit numeroase lucrări, fiind o temă de
actualitate, despre primatul papal scriindu-se mult de-a lungul timpului.

1
 MĂRTURII BIBLICE

Argumente catolice cu privire la primatul papal şi doctrina ortodoxă

I. Făgăduinţa Mântuitorului Hristos din Mt.16,18, „Tu eşti Petru şi pe

această piatră voi zidi Biserica Mea” este una din cele mai dezbătute şi
controversate texte din istoria exegezei.
Acest verset rostit de Sfântul Apostol Petru a fost folosit de-a
lungul timpului de către Pontiful Bisericii Apusene pentru a-şi întemeia
primatul papal.Acest verset este principalul argument scripturistic în
favoarea primatului papal.

1. Textul şi structura sa

Introducere narativă:
Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip
Dialogul cu ucenicii şi mărturisirea Sfântului Petru
A:v. 13-16;îi întreba pe ucenicii Săi,zicând:
„Cine zic oamenii că sunt Eu,Fiul Omului?”
Iar ei au răspuns:
„Unii,Ioan Botezătorul,alţii Ilie,alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.”
Şi le-a zis:
„Dar voi cine ziceţi că sunt?”
Răspunzând Simon Petru a zis:
„Tu eşti Hristosul,Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
B: v.17-19;iar Iisus,răspunzând,i-a zis:
„Fericit eşti,Simone,fiul lui Iona,că nu trup şi sânge ţi-au descoperit
ţie aceasta,
ci Tatăl Meu,Cel din ceruri.Şi Eu îţi zic ţie.:
Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea,iar porţile
iadului nu o vor birui.
Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor
şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri,
şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”
Concluzia narativă:
v.20:Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El
este Hristosul.
Pericopa conţine mai multe triade şi constă dintr-o introducere
narativă(v.13 a),un dialog(v.13b-19)şi o concluzie narativă(v.20).

2
 Textul este structurat într-un mod foarte îngrijit:prima parte a
textului(v.13-16),comună cu ceilalţi sinoptici,conţine mărturisirea de
credinţă a Sfântului Petru;cea de-a doua(v.17-19)aparţine în exclusivitate
Evanghelistului Matei şi se referă la făgăduinţa făcută Sfântului Petru.În
dialogul deschis de Mântuitorul cu ucenicii Săi,există două întrebări
succesive şi paralele ale lui Iisus:tina legousin/legete einai(v.13 şi 15)legate
de identitatea sa mesianică;prima,potrivit părerii oamenilor,iar cea de-a
doua,potrivit părerii ucenicilor.La prima întrebare ucenicii răspund aducând
mărturie despre trei sau patru dintre identificările populare puse pe seama
Mântuitorului,Mt.16,14.Cea de-a doua întrebare este adresată ucenicilor
pentru a vedea care este şi părerea lor,în numele cărora răspunde Apostolul
Petru: „Tu eşti Hristosul,Fiul lui Dumnezeu Celui Viu.”Mt.16,16
„De trei ori vorbeşte Mântuitorul Însuşi:în v.13,15 şi 17-19.În plus
v.17-19 conţine trei strofe,fiecare fiind alcătuită din trei rânduri:o expunere a
temei plus un paralelism antitetic.Fiecare prim rând al fiecărei strofe anunţă
tema.
Deşi nu se poate contesta că această pericopă din Evanghelia Sfântului
Matei în redactarea sa actuală formează o unitate compactă şi bine
organizată,totuşi din punct de vedere formal,textul este alcătuit din mai
multe elemente. Prima strofă este o fericire,cea de-a doua şi a treia conţin o
făgăduinţă exprimată prin verbe la viitor. Tonul acestei făgăduinţe este
solemn,iar stilul asumă ritmicitatea unei compoziţii poetice şi liturgice.” 1

2. Istoria tradiţiei şi sursele documentare ale redactării mateene

Istoria tradiţiei care stă la baza pericopei Matei 16,13-20 este
complexă şi problematică,ceea ce i-a făcut pe mulţi exegeţi să investigheze
existenţa unui posibil substrat lingvistic semitic.Cercetătorii au considerat
indicii ale unei surse lingvistice aramaice următoarele elemente:
a) în v.17,numele propriu Bar-Jonah(fiul lui Iona),expresiile „trup şi
sânge,Tatăl cel din Ceruri”
b) în v.18 ar exista un joc de cuvinte în baza substantivului piatră(în
aramaică apare Kepha în ambele cazuri)care transpus în greceşte se
pierde,mai mult devine problematic,deoarece genul substantivului
se schimbă:ho petros şi he petra.La acest joc de cuvinte se adaugă
şi expresia „porţile iadului”;în v.19 expresia „a lega/a
dezlega”potrivit sensului dat de către literatura rabinică;expresiile
„în ceruri,cheile împărăţiei”. Există astăzi din ce în ce mai mulţi
cercetători care se exprimă împotriva unei formulări iniţiale în
aramaică a versetelor 17-19.
1
Lect.dr.Constantin Preda,Tu es Petrus…;în S.T.,nr.2,an 2005,pag.45

3
 „Principala problemă fundamentală a acestei pericope o constituie
numele propriu al Sfântului Petru.Al doilea ucenic chemat de Mântuitorul la
apostolie,al cărui nume era Simon a fost supranumit Chefa (grecizat:
Kephas). În Noul Testament forma grecizată Kephas se întâlneşte de nouă
ori,iar dacă se face abstracţie de Ioan 1,42,numai în epistolele
pauline.Numele Petru reprezintă traducerea aramaicului Chefa în greacă şi
sub această formă s-a impus în comunităţile de limbă greacă.O mărturie în
favoarea numelui Kephas se poate aduce din papirusurile de la Elefantina.
Existenţa numelui Petru în perioada precreştină rămâne însă controversată”.2
În rândul cercetătorilor de astăzi s-a ajuns la patru idei referitoare la
text:
1. Textul petrin din Mt.16,17-19 este un adaos redacţional al
Sfântului Matei,deoarece nu se întâlnesc alte corespondenţe în cele două
texte paralele din Marc şi Luca.Caracteristicile sale lexicale,stilistice şi
teologice confirmă această ipoteză;
2. Acest text se întemeiază pe o tradiţie petrină moştenită şi
elaborată de către Sfântul Matei,ale cărei ecouri se regăsesc atât în
Evanghelia Sfântului Luca 22,31-32,cât şi în cea a Sfântului Ioan 21,15-17;
3. Pe baza textului actual este imposibil de reconstituit
contextul vital în care s-a născut şi dezvoltat această tradiţie sau în care au
fost formulate sentinţele ce o alcătuiesc.Oscar Cullman în celebra sa
monografie despre Sfântul Petru; Ucenic-Apostol-Martir a propus ipoteza
unei tradiţii autonome care îşi are originea în săvârşirea Cinei euharistice.
4. Genul literar al textului poate fi socotit o mărturisire de
credinţă hristologică a comunităţii Evanghelistului Matei.

3. Interpretarea textului de-a lungul timpului în exegeza patristică

Locul clasic al primatului papal are în exegeza patristică,nu un singur
sens,cel scos de teologia papalistă,ci patru sensuri între care locurile
patristice se repartizează astfel:de 44 de ori prin „piatra” pe care este zidită
Biserica se înţelege credinţa în divinitatea lui Iisus Hristos,mărturisită de
Sfântul Petru;de 17 ori „piatra”este socotit Petru;de 8 ori „piatra”sunt toţi
Apostolii;de 16 ori „piatra” este Iisus Hristos,cel mărturisit Mesia de către
Sfântul Petru,din partea Apostolilor,întrebaţi cine cred ei că este El.
Locurile nu se împart între tot atâţia părinţi şi scriitori,ci se găsesc
uneori la unul şi acelaşi exeget,ceea ce arată şi mai bine diversitatea şi
nesiguranţa părerilor exegetice asupra textului din Matei.Din cele 17 locuri
care atribuie lui Petru cinstea de piatră de temelie a Bisericii,unde au ca

2
Lect.dr.Constantin Preda,Tu es Petrus…;în S.T.,nr.2,an 2005,p.46.

4
autori exegeţi care au şi alte păreri,că piatra sunt,de exemplu toţi
Apostolii:aşa Origen şi Ieronim,exegeţi însemnaţi.
Din cele 85 de locuri,nu se pot cita în favoarea părerii papaliste,că
Sfântul Petru este singur temelia Bisericii,nici măcar cele 17,deoarece autorii
unora dintre ele au şi alte păreri decât aceasta.Marea majoritate a exegeţilor
patristici – şi între ei sunt cei mai de seamă:Origen,Ioan Hrisostom,Chiril al
Alexandriei,Ambrozie,Fericitul Augustin- înţeleg ca temelie a Bisericii fie
direct pe Iisus Hristos,obiectul mărturisirii lui Petru,fie mărturia lui despre
divinitatea şi mesialitatea lui Iisus Hristos,ceea ce înseamnă acelaşi lucru.
„În materie de teologie patristică,se impune nu părerea unora sau
câtorva,ci consensul sau părerea celor mai mulţi şi mai însemnaţi.Numai în
teologia romano-catolică este normativ din ordin papal un scolastic,ca Toma
de Aquino,dar aceasta nu obligă teologia ortodoxă.Numai în teologia
papalistă se poate zice,cu nesocotirea numărului şi calităţii patristice,că este
imposibil de înţeles că această piatră este Hristos,şi încă mai puţin credinţa
lui Petru.”3
Exegeza majorităţii Părinţilor este de acord cu exegeza
apostolică,prima care trebuie să fie luată în considerare la stabilirea sensului
textului petrin.
Aceste interpretări ale exegeţilor au fost împărţite în patru mari
grupe:1.interpretarea tipică;2. interpretarea antiohiană;3. interpretarea
augustiniană;4. interpretarea pontificală romană.

1. Interpretarea tipică
Aceasta este şi cea mai veche interpretare a textului petrin.În
gnosticismul creştin,Sfântul Petru este prototipul adevărului gnostic,care a
dobândit cunoaşterea prin revelarea lumii spirituale.Pentru Origen piatra este
fiecare ucenic al lui Hristos,care poate dobândi cunoaşterea dacă a ajuns la
desăvârşirea Apostolului.Însă Tertulian în perioada sa premontanistă,a
trebuit să combată aceeaşi tendinţă gnostică interpretând autoritatea acordată
lui Petru ca fiind autoritatea fiecărui creştin duhovnicesc.Potrivit acestei
interpretări Sfântul Petru este tipul creştinului adevărat, duhovnicesc,
desăvârşit. Această interpretare tipică stă la baza altor două interpretări
devenite clasice în Biserica Răsăriteană şi Apuseană.
2. Interpretarea antiohiană
Conform acestei interpretări piatra este credinţa mărturisită de Sfântul
Petru.În bisericile de limbă greacă şi siriană,piatra a fost interpretată ca fiind
mărturisirea de credinţă a Sfântului Petru.Aceasta este o dezvoltare a
interpretării tipice a lui Origen.Pentru a recunoaşte că Iisus este
3
Prof.Teodor.M.Popescu,Premisele primatului papal,în Ort.,nr.1,an 1955,p.7

5
Hristosul,Fiul lui Dumnezeu Celui Viu,este nevoie de o înţelegere
particulară,o cunoaştere care este posibilă numai prin iubire.Orice creştin
poate dobândi o astfel de înţelegere dacă ajunge la desăvârşirea Sfântului
Petru.Creştinul desăvârşit primeşte nu numai aceeaşi cunoaştere,dar şi
acelaşi nume al Apostolului,adică Petru(piatră),deoarece trăieşte în
comuniune cu Hristos şi drept urmare Biserica se întemeiază şi pe ele. „Dacă
şi noi spunem: „Tu eşti Hristosul,Fiul lui Dumnezeu celui Viu,atunci chiar şi
noi devenim precum Petru,deoarece piatra este fiecare ucenic al lui Hristos”4
Intenţia acestei interpretări a fost aceea de a răpunde situaţiei în care
se afla Biserica din acea vreme,care trebuia să-şi apere propria identitate în
faţa ereticilor.În comentariul său la Mt.16,18,Sfântul Ioan Hrisostom
observă: „Şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea adică pe credinţa în
mărturisirea lui Petru.Prin aceste cuvinte Hristos arată că mulţi au să
creadă;îi înalţă gândirea lui Petru şi-l face păstor.În acelaşi timp Petru este şi
un pescar mai puternic decât o stâncă.” 5 Interpretarea antiohiană se
întâlneşte şi la Sfântul Chiril al Ierusalimului,Teofilact, Eutimie Zigabenul şi
Părinţii Capadocieni.Sfântul Ioan Damaschin declară în mod explicit: „Pe
credinţă a fost zidită Biserica ca pe o stâncă.”6
Aşadar interpretarea comună a Bisericii Ortodoxe este în afara oricărei
discuţii.

3. Interpretarea augustiniană
Nuanţatorul după cum se observă şi din numele interpretării este
Fericitul Augustin.Pentru el, nu Petru, ci Hristos însuşi este piatra Bisericii.
Texte precum 1 Cor 10,4 şi 1 Cor 3, 11 sunt decisive pentru Augustin.Este
interesantă distincţia pe care Augustin o face între Petra şi Petrus:Christus
Petra,Petrus Ecclesia.7 Petru nu este piatra,dar fiind primul care a crezut în
Hristos el este reprezentant al Bisericii;este tipul Bisericii zidită la rândul ei
pe Hristos cel mărturisit prin credinţă.Potrivit lui Augustin,piatra nu-şi
derivă numele din Petru, ci Petru îşi derivă numele din piatră,această piatră
reprezentând credinţa lui Petru în Hristos.
„ Ce înseamnă: Pe această piatră îmi voi zidi Biserica? Înseamnă pe
această credinţă,pe ceea ce a fost spus:Tu eşti Hristosul,Fiul lui Dumnezeu
celui Viu,pe această piatră voi zidi Biserica Mea.”8

4
Origen,Comentariu la Evanghelia după Matei apud lect.dr.Constantin Preda,Tu es Petrus…;în S.T.nr.2,an
2005,p.45
5
Sfântul Ioan Hrisostom,Omilii la Matei- PSB 23,Bucureşti,1994,p.623
6
Sfântul Ioan Damaschin,Hom.in transfigurazione Domini(P.G.95,556)apud lect.dr.Constantin Preda,Tu
est Petrus…ST nr.2 ,an 2005,p.61
7
Fericitul Augustin,In Iohannem,(P.L.35,1973), ibidem.
8
Idem,Despre iubirea absolută.Comentariu la prima Epistolă a lui Ioan,Iaşi,2003,p.307

6
 4. Interpretarea pontificală romană
Începând din secolul al III-lea Biserica Romei a încercat să revendice
pentru ea o autoritate şi o demnitate specială pe care să o legitimeze în baza
textului din Matei 16,18.Însă mărturiile istorice nu sunt sigure,Sfântul
Ciprian afimând că textul din Matei 16 instituie episcopatul
monarhic.Catedra lui Petru(cathedra Petri)ca expresie a unităţii Bisericii,se
află nu numai la Roma,ci şi în orice altă biserică prezidată de un episcop
legitim. „Episcopul Romei face şi el parte din sinodalitatea episcopală,nu
estre în afara ei,iar dacă în fiecare apostol există Petru,fiecare episcop,din
cauza misiunii sale apostolice este un succesor al lui Petru.”9
Aşadar,prin făgăduinţa de la Matei 16,18 nu poate fi vorba de o
întâietate pe care Mântuitorul o acordă lui Petru sau o harismă
specială.Biserica este şi va fi întotdeauna apostolească şi nu este nici
petrină,nici andreiană şi nici iacobină.

II. Un alt text pe care Biserica Catolică îl consideră de mare

importanţă în susţinerea primatului papal este Matei 10,2. Teologia papalistă
pleacă de la faptul că în toate listele din Sfânta Scriptură care cuprind
numele Apostolilor,Petru este amintit primul şi Iuda cel din urmă,aşadar
Petru are o întâietate faţă de ceilalţi apostoli,el fiind conducătorul lor după
cum se vede şi din versetul de la Marcu 16,7,când îngerul se adresează
femeilor mironosiţe nu spune să meargă să le vestească apostolilor ci le-a
zis: „Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor lui şi lui Petru că merge în
Galileea…”.Deci şi aici Petru este numit aparte,ca fiind mai marele
Apostolilor.
Exegeţii ortodocşi au explicat foarte raţional textul de la Matei 10,2:
„Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea:cel dintâi Simon,ce se zice
Petru…”iar din exegeza lor nu a rezultat nici o întâietate jurisdicţională şi de
drept divin a Sfântului Petru. „Prin faptul că a fost numit „cel dintâi”nu
înseamnă că el a fost cel mai mare,conducătorul Apostolilor,ci numai că el a
fost cel mai bătrân după cum ştim din izvoarele istorice.Dar Petru fiind mai
bătrân e amintit în liste înaintea fratelui său Andrei,cel întâi chemat la
apostolie,deoarece în tradiţia iudaică a acelor vremi fratele mai mare se
bucura de anumite drepturi mai mari faţă de fraţii lui.”10 Din tâlcuirea
catolică a textului rezultă că dacă Petru era cel dintâi între ei ca autoritate
atunci între Apostoli a existat o ierarhie de 12 grade,din care Petru l-a avut
9
Olivier Clement,Roma Diversamente,p.23 apud lect.dr.Constantin Preda,Tu es Petrus…ST nr.2 ,an
205,p.63
10
Pr.Prof.Petre Deheleanu,Erezia primatului papal,în Ort.nr.2-3,an 1949,p.160

7
pe cel mai mare,Andrei pe al doilea şi Iuda pe cel mai mic.Biserica Ortodoxă
afirmă în tâlcuirea ei că indiferent de locul pe care se află Apostolii în listele
scripturistice ei au fost cu toţii egali,nici unul dintre ei nu a primit o putere
specială de la Mântuitorul pe care să nu o fi primit şi ceilalţi.Chiar şi
Iuda,până să se fi făcut trădător,a fost egal cu ceilalţi şi la fel ca ei, prieten al
Mântuitorului(Ioan 15,14-15;Matei 26,50).
„După Sfânta Scriptură mărimea cuiva nu se măsoară în funcţie de
întâietatea pe care o ocupa în nişte liste,ci după gradul de smerenie şi de
slujire şi nici această mărime nu este înţeleasă ca întâietate sau ca
autoritate.”11
Apostolul Pavel îl pomeneşte pe Petru aparte,întocmai ca îngerul de la
mormânt,însă fără nici o aluzie la întâietatea lui Petru.Apostolul a vrut să
dovedească credincioşilor săi că şi el ar avea dreptul de a fi căsătorit şi de a-
şi purta cu el soţia,în sarcina credincioşilor,referindu-se la cazul celorlalţi
Apostoli,zicând: „N-avem oare dreptul să purtăm cu noi o femeie soră,ca şi
ceilalţi Apostoli ca şi fraţii Domnului,ca şi Chefa?”(1 Cor 9,5).Aplicând
tâlcuirea catolică de mai sus cu toate urmările ei,ar rezulta că Petru e mai
mare,după el vin fraţii Domnului şi după aceea ceilalţi Apostoli,ceea ce nu
rezultă din interpretarea acestui text.

III. Tot în sprijinul primatului Apostolului Petru,Biserica Catolică

aduce drept argument şi textul de la Ioan 21,15-17: „Deci după ce au
prânzit,a zis Iisus lui Simon Petru:Simone,fiul lui Iona,Mă iubeşti tu mai
mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da,Doamne Tu ştii că Te iubesc.Zis-a lui:
Paşte Mieluşeii mei.Iisus i-a zis iarăşi,a doua oară: Simone,fiul lui Iona,Mă
iubeşti? El i-a zis:Da Doamne,Tu ştii că Te iubesc.Zis-a Iisus lui:Păstoreşte
oile Mele.Iisus i-a zis a treia oară: Simone,fiul lui Iona,Mă iubeşti? Petru s-a
întristat,că i-a zis a treia oară:Mă iubeşti? Şi I-a zis:Doamne Tu ştii toate.Tu
ştii că Te iubesc.Iisus i-a zis:Paşti oile Mele.
„Teologii romani tâlcuiesc textul astfel: Iisus Hristos a dat Sfântului
Petru într-un mod obştesc grija de a paşte mieii şi oile sale;iar mieii sunt
credincioşii,pe când oile sunt păstorii;aşadar Petru şi succesorii săi au primit
o putere covârşitoare asupra păstorilor şi asupra credincioşilor.” 12 Ei văd de
asemenea în cuvintele Mântuitorului când îl întreabă pe Petru dacă îl iubeşte
mai mult decât ceilalţi un argument că Petru este mai mare decât
ei.Mântuitorul nu-i putea cere obligaţii mai mari,fără a-i fi dat şi drepturi
mai mari.

11
Ibidem,p.161
12
Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,Alexandria,2001,p.36

8
 În urma unei analize atente a textului observăm că Mântuitorul îl
numeşte aici pe Petru cu numele de Simon,pe care Petru îl avusese înainte de
a deveni Apostol.De aici rezultă că în faţa Mântuitorului,Petru devenise
vechiul Simon,nume ce-l purta înainte de a deveni Apostol.Mântuitorul îi
cere cu stăruinţă lui Petru făgăduinţa că-l iubeşte mai mult ca ceilalţi
Apostoli,pentru că de fapt Mântuitorul ştia de lepădarea lui întreită.Îi cere
să-L iubească mai mult,pentru că mai mult îi şi iartă: „Celui ce iubeşte mult,i
se iartă mult”(Luca 7,47).
„Oile şi mieluşeii sunt acelaşi lucru,însemnând turma credincioşilor
din Biserica lui Hristos.Paşte oile mele sau paşte mieluşeii mei înseamnă:fii
din nou păstor la turma mea,pe baza făgăduinţei că Mă iubeşti.” 13Petru se
căise de lepădare şi a plâns cu amar – ceea ce înseamnă nu numai căinţă,ci şi
hotărâre de a-şi repara greşeala.Mântuitorul ştia acest lucru.Însă îi cere şi o
mărturisire hotărâtă şi personală,în privinţa îndreptării lui.
Mântuitorul de 3 ori i-a cerut făgăduinţa iubirii,pentru că şi Petru de 3
ori se lepădase de El,dovedindu-I că nu-L iubise deajuns.La cea mai mică
atenţie se vede limpede legătura dintre aceste trei întrebări şi cele trei
lepădări.(Matei 26,70-74;Ioan 18,25).De trei ori îl aşază Mântuitorul pe
Petru în apostolat,pentru că tot de trei ori îşi tăgăduise Petru calitatea de
Apostol al lui Hristos.Mântuitorul îi prevestise lepădarea,dar Petru,plin de
încredere şi de mândrie,i-a spus: „Şi de-ar fi să mor împreună cu Tine,nu mă
voi lepăda de Tine.Şi toţi ucenicii ai zis la fel.”La reaşezare însă Petru nu
mai răspunde mândru,ci smerit: „Da Doamne,Tu ştii toate.Tu ştii că Te
iubesc.”El se simte mustrat că a nesocotit cuvintele Mântuitorului şi de
aceea acum le recunoaşte.O foarte importantă constatare se deduce şi din
cuvintele textului: „Petru s-a întristat că i-a zis a treia oară: Mă
iubeşti?”Observăm că Petru s-a întristat la auzirea cuvintelor a treia oară cu
toate că firea lui nu era a se întrista în astfel de ocazii.Dacă ar fi fost vorba
de un primat pe care să i-l acorde Mântuitorul el nicidecum nu s-ar fi
întristat ci ar fi fost bucuros.De câte ori îi era ceva pe plac,Petru se înflăcăra
repede după cum vedem din următoarele episoade scripturistice:
a) În mijlocul nopţii,Apostolii fiind cuprinşi de spaimă văd pe
Mântuitorul umblând pe mare,Petru sare din barcă şi se aruncă în valurile
înfuriate,spre a ajunge la Acela care i-ar putea asigura scăparea(Matei 14,24-
33).El a fost cel dintâi care voia cu orice preţ scăparea.
b) La Schimbarea la Faţă,pe munte,când a văzut Petru ce bine
îi este în apropierea strălucirii dumnezeieşti,s-a declarat îndată gata de a
rămâne pentru totdeauna acolo cu toţii,temându-se să nu se isprăvească
fericirea sa: „Doamne bine este să fim noi aici…”(Matei 17,4).Aşadar dac-ar
13
Pr.prof.Petre Deheleanu,Erezia primatului papal,în Ort.nr.2-3,anul 1949,p.158

9
fi fost vorba de un primat al lui Petru acesta nu s-ar fi întristat,ci potrivit
caracterului său ar fi fost plin de bucurie la cuvintele Mântuitorului.Dar dacă
s-a întristat e un semn că întâmplarea aceasta este în legătură cu altă
întâmplare,care îi oferea motiv de întristare şi că acum nu avea nici un motiv
de a se bucura.Acest episod se referă exclusiv la lepădarea lui Petru şi la
reaşezarea lui în rangul de Apostol.
În concluzie nici o mărturie scripturistică folosită de Teologia
papalistă în susţinerea primatului papal nu are o argumentare temeinică.

MĂRTURII PATRISTICE

10
 1. Autoritatea jurisdicţională a Sfântului Petru
Când este vorba despre învăţătura Părinţilor şi marilor învăţaţi ai
Bisericii, teologii romani se folosesc abuziv de numele unor coloşi ai
teologiei şi citează din: Sfântul Ignatie Teoforul,Sfântul Irineu al
Lugdunumului,Sfântul Maxim Mărturisitorul,Sfântul Ioan Gură de Aur şi
Fericitul Augustin.
a) „Scriind Bisericii Romei unde mergea să primească martiriul
oferindu-se ca un grâu al lui Dumnezeu dinţilor leilor,Sfântul Ignatie
Teoforul scrie Bisericii Romei „Întâi stătătoare în iubire.”El nu vorbeşte nici
măcar o singură dată de papă şi spune următoarele cuvinte remarcabile:
„Aduceţi-vă aminte în rugăciunile voastre de Biserica Siriei care în locul
meu Îl are acum pe Dumnezeu drept păstor.Singur Iisus Hristos va veghea
asupra ei,ca şi iubirea voastră.”14 Încredinţând Biserica sa Păsatorului ceresc
şi rugăciunile fraţilor săi din Roma ale cărei arhive erau Crucea lui
Hristos,Sfântul Ignatie ignoră deci,faptul că „episcopul Bisericii Romei care
poartă sarcina dată de Domnul într-un mod special lui Petru,primul dintre
Apostoli,şi care trebuie transmisă urmaşilor săi,este Vicarul lui Hristos şi
Păstorul întregii Biserici pe acest pământ,puterea ordinară, supremă, deplină,
imediată şi universală pe care o poate exercita totdeauna în mod liber.” 15
Rezultă aşadar că vorbele Sfântului Ignatie Teoforul sunt în opoziţie cu
Codul de Drept Canonic al Bisericii Catolice,Sfântul Ignatie arătând că
singurul păstor al Bisericii este Hristos care nu are nevoie nici de vicar şi
nici de locţiitor deoarece El a rămas prezent pe pământ în chip real prin
Sfântul Său Trup,respectiv Sfânta Împărtăşanie.
b) Un alt text în sprijinirea primatului papal este un citat din Sfântul
Irineu al Lugdunumului de care teologii romani au făcut cel mai straniu
abuz.Marele dascăl, scriind către ereticii ce căutau a corupe pe crendincioşii
din Roma,a statornicit împotriva lor regula sobornicească a credinţei,păstrată
pretutindenea şi totdeauna;însă, adaugă Sfântul Irineu: „Fiindcă ar fi prea
lung a înşira în această lucrare succesiunile tuturor Bisericilor,vom arăta pe
aceea a Bisericii prea mari şi prea vechi şi cunoscute de toţi care a fost
întemeiată şi aşezată la Roma de către cei doi preaslăviţi apostoli, Petru şi
Pavel,care Biserică moşteneşte o datină ce vine de la apostoli precum şi
credinţa vestită oamenilor,şi pe care ne-a trimis-o prin succesiunea
episcopilor săi;prin aceasta îi înfruntăm pe toţi cei care prin orice chip ori
prin orbire,ori prin rea părere,nu se adună unde ar trebui;căci toată
Biserica,adică credincioşii de pretutindeni,sunt îndatoraţi a se duce către
14
Preasfinţitul Photios,Arhim.Philarete,Părintele Patric,Noul Catehism Catolic contra Credinţei Sfinţilor
Părinţi,Sibiu,1994,p.43
15
Codul Catolic de Drept Canonic din 1983,Canonul 331

11
această Biserică din pricina celui mai puternic aşezământ din această
Biserică,predania ce vine de la apostoli,care a fost păstrată de către cei ce
sunt de pretutindenea.”16
Teologii romani pentru a schimba conotaţia acestui text tălmăcesc
cuvintele convenire ad prin cuvintele „a fi de acord”, „a se armoniza
cu”,ceea ce este un contrasens,ei fac să raporteze „potentiorem
principalitatem” la Biserica Romei şi văd în aceasta întâietatea sa,când
cuvintele acelea sunt zise doar într-un mod general,şi nimic nu arată că ele
nu se referă numai şi numai la oraşul de căpetenie şi capitala imperiului;ei
tălmăcesc antiquissimae prin cea mai veche,însă toată lumea ştie că un mare
număr de Biserici au fost întemeiate în Răsărit înainte de cea a Romei.Ei nu
tălmăcesc în aşa chip încât să rezulte că Sfântul Irineu a vrut să zică în
încheiere că predania apostolică a fost păstrată la Roma de aceia care sunt de
pretutindeni(ad his qui sunt undique),cum o cere textul,ci tălmăcesc ca şi
Pius al IX-lea în Enciclica către creştinii Răsăriteni: „în tot ceea ce
credincioşii cred”,fără a se gândi că săvârşesc o greşeală faţă de înţelesul
adevărat,punând în cugetul sfântului dascăl neadevăruri.
Prin acest text Sfântul Irineu nu dă pretinsa autoritate divină a
episcopului Romei ca rădăcină pe care stă predania Bisericii din Roma;însă
recunoaşte după dreptate că această moştenire este a credincioşilor celorlalte
Biserici,care cerecetau datinile Romei prin însăşi cele din Bisericile
lor,alcătuind astfel un stăvilar nebiruit faţă de orice înnoire.Era firesc ca
episcopul capitalei imperiului,mai cu seamă din pricina credincioşilor care
se duceau acolo din toate părţile,să câştige o mare trecere în lucrurile
religioase şi câteodată să ia chiar unele măsuri.Însă toate documentele şi
împrejurările faptelor în care se găseşte amestecat dovedesc că nu se bucura
de o putere covârşitoare în faţa celorlalţi episcopi.
Aşadar toată controversa privitoare la textul Sfântului Irineu se
mărgineşte asupra înţelesului ce trebuie să se dea cuvântului convenire.Dacă
acest cuvânt înseamnă a fi în acord,trebuie să înţelegem că venerabilul
scriitor cugeta că se cuvine numaidecât a fi în bună înţelegere cu Biserica
romană şi că nu se poate fără ca aceasta a fi în unitate.Dacă cuvântul
înseamnă a merge,toată şubreda clădire ultramontană va cădea de la
sine;neputându-se afirma că toţi credincioşii sunt datori numaidecât să
meargă la Roma.Se cuvine deci,a statornici înţelesul cuvântului într-un chip
atât de lămurit încât să nu mai rămână nici o îndoială.
„În toate locurile în care apare cuvântul convenire în operele Sfântului
Irineu,el are întotdeauna înţelesul de a merge. „În cartea a II-
16
Sfântul Irineu,Împotriva ereziilor,Cartea a III-a,cap.3,apud Wladimir Guete,papalitatea
schismatică,Alexandria,2001,p.48

12
a,cap.XXII(Ediţia Migne,col 785),Sfântul Irineu zice: „Toţi preoţii care au
mers în Asia,la Ioan,ucenicul Domnului,mărturisesc.”
Textul grec:
„
”
Traducerea latină: „Omens seniores testantur qui in Asia apud
Ioannem discipulum Domini convenerunt.”
În cartea a treia capitolul 21(Migne,col 947)vorbind despre cei
70 de tâlcuitori ai Scripturii,Sfântul Irineu zice: „Adunându-se la
Ptolemeu…”
Textul grec:
„”.
Traducătorul latin a tălmăcit astfel: „Convenientibus antem
ipsis in unum apud Ptolemeu.”17
Benedictinul dom Massuet,care a tipărit lucrările Sfântului
Irineu pretinde că sfântul dascăl trebuie să se fi slujit în textul în cauză de
cuvintele în greacă cu sensul lor diferit de traducerea făcută de teologii
romani în latină.
„Din cercetările recente asupra operei Sfântului Irineu reiese că
nu s-a folosit de cuvântul ,ci de ,care are
înţelesul de „a merge împreună către un loc.”18
Aşadar,oricât ar încerca teologii romano-catolici să tălmăcească
cuvintele acestui Sfânt părinte în susţinerea tezei lor cu privire la primatul
papal nu vor ajunge la nici un rezultat favorabil lor,cercetătorii lingvişti dând
textului conotaţia adevărată.
c) Un mare părinte al Bisericii de care teologii catolici abuzează
mult de operele lui şi pe care îl citează în sprijinul sistemului lor este Ioan
Gură de Aur.
În urma analizării operelor Sfântului Ioan ultramontanii au concluzionat
că marele episcop al Constantinopolului a dat Sfântului Petru numele de
întâi,marele apostol,verhovnic,voievod,de şef şi de gura apostolilor.
Într-adevăr Sfântul Ioan îl numeşte aşa pe Petru însă Petru nu este
singurul apostol care s-a bucurat de aceste laude.În mai multe locuri din
scrierile sale el zice de toţi apostolii că au fost temeliile, stâlpii, şefii,
dascălii, cârmacii şi păstorii Bisericii.El numeşte pe Petru şi pe Ioan cu
acelaşi titlu de verhovnicii apostolilor.19 El zice de Petru şi de Iacov şi de
Ioan că erau deopotrivă „cei întâi cu vrednicia între apostoli,temeliile
17
Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,Alexandria,2001,p.50
18
Ibidem,p.50-51
19
Sfântul Ioan Gură de Aur,Omili la Matei,PSB 23,Bucureşti,1994,p.113

13
Bisericii,cei întâi chemaţi şi vârful ucenicilor.”20Vorbind de împrejurarea
când Pavel mustră pe Petru la Antiohia,el se rosteşte astfel: „Tulbura-se-va
cineva,auzind că Pavel a stat împotriva lui Petru,adică stâlpii Bisericii s-au
cicnit şi au căzut unul peste altul?Căci ei sunt stâlpii care sprijină şi poartă
acoperământul credinţei;şi nu numai stâlpii,ci încă pavăza şi ochii trupului
Bisericii, izvoarele şi visteria tuturor bunătăţilor;şi dacă cineva ar zice despre
ei tot ce şi-ar putea închipui,totuşi n-ar putea arăta îndeajuns vrednicia lor.”21
Sfântul Ioan Gură de Aur nu recunoaşte o supremaţie a vreunui
apostol, toţi fiind egali în vrednicie;Petru şi Pavel şi toţi ceilalţi apostoli au
fost cei dintâi între ei;Petru nu a primit niciodată vreo supremaţie exclusivă
asupra întregii creştinătăţi; singurul şef al Bisericii a fost,este şi va fi în veci
Iisus Hristos Însuşi.Sfântul Ioan n-a recunoscut în Biserică nici o vrednicie
mai presus de apostolat,împărtăşită la fel celor doisprezece,înţeles într-un
mod general: „Din toate dregătoriile duhovniceşti,cea mai mare este
apostolatul.De unde o ştim? Din aceea că apostolul stă în fruntea celorlalţi.
După cum consulul este cel dintâi dintre dregătorii civili,tot aşa apostolul
este cel dintâi dintre dregătorii duhovniceşti.Să ascultăm pe însuşi Pavel
făcând înşiruirea acestor vrednicii şi punând în vârful lor prerogativele
apostolului.Ce zice el? Dumnezeu a aşezat în Biserica sa mai întâi
apostoli,al doilea prooroci,al treilea dascălii şi păstorii.Vedeţi aici culmea
vredniciilor? Vedeţi că apostolul este în vârful ierarhiei,că nimeni nu e
înaintea lui,nici mai sus decât el? Căci zice: „Mai întâi apostolii.” Şi nu
numai apostolatul este cea întâi din toate vredniciile,dar el este încă rădăcina
şi temelia lor.”22Sfântul Ioan nu recunoştea nici o supremaţie în
apostolat,dacă ar fi crezut că Iisus Hristos aşezase pe unul dintre apostoli
mai presus de ceilalţi,pentru a fi reprezentantul său pe pământ şi şeful văzut
al Bisericii sale,negreşit ar fi spus-o,căci e vădit că atunci ori niciodată era
momentul să vorbească despre aceasta.
„ Teologii romani se sprijină în susţinerea primatului mai ales pe
textul referitor la alegerea Sfântului Matia din cuvântul al treilea la faptele
Apostolilor: „Petru ia întotdeauna cuvântul mai întâi,pentru că este plin de
râvnă pentru că lui i-a încredinţat Iisus Hristos purtarea de grijă a turmei şi
pentru că este cel întâi între Apostoli.”23În primul rând,toate aceste expresii:
„Petru ia întotdeauna cuvântul mai întâi,pentru că era plin de râvnă,pentru că
era cel întâi între apostoli”,probează deja de la sine că Sfântul Ioan nu putea
avea intenţia de a zice: pentru că era şeful Bisericii.Astfel,pus între aceşti doi

20
idem,Cuvânt la întâiul capitol din epistola către Galateni,Bucureşti,1996,p.208
21
Sfântul Ioan Gură de Aur,Omili asupra cuvintelor apud Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,p.114
22
ibidem
23
Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,p.115

14
pentru că,al treilea pentru că nu mai poate avea înţelesul ce ar voi a-i da
romano-catolicii;ar însemna a pune pe Sfântul ierarh în contrazicere cu sine
însuşi,nu numai în acest pasaj,dar încă şi cu toate scrierile lui.Sfântul ierarh
în toate operele sale nu are nici o contrazicere în idei de unde rezultă că nici
aceste texte nu se contrazic în idei cu altele ci doar ele sunt interpretate în
mod plastic de către teologii romano-catolici.
În altă cuvântare,Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte la fel de
limpede că nu dădea nici un drept de superioritate cetăţii Romei deşi Petru şi
Pavel muriseră acolo;el se rosteşte astfel: „Iubesc Roma pentru măreţia
sa,pentru vechimea sa,pentru mulţimea locuitorilor săi,pentru puterea
sa,pentru bogăţia sa,pentru strălucitele sale fapte războinice dar mai ales
numesc această cetate preafericită pentru că Pavel a scris romanilor în
vremea vieţii sale,pentru că i-a iubit,pentru că a vorbit cu ei în vremea
petrecerii sale între dânşii,şi pentru că şi-a sfârşit viaţa la dânşii.” 24 Sfântul
ierarh exprimă simţământul său personal de dragoste pentru Roma;laudele
ce-i aduce sunt pământeşti,vremelnice;el zice simplu: „Iubesc Roma”,dar nu
zice că recunoaşte Biserica acestui oraş ca regină a Bisericilor,ca mama şi
stăpâna celorlalte.El nu-i atribuie nici un privilegiu din pricina Sfântului
Apostol Petru.Urmează dar că teologii romani au abuzat de scrierile
sale,căutând a adăposti sub numele unui atât de mare dascăl privilegiile pe
care le atribuie papalităţii.
d) Un alt mare colos al teologiei implicat de teologii romano-catolici
în susţinerea tezei lor cu privire la primatul papal este Maxim Mărturisitorul
despre care Wladimir Guetee spunea: „Nu mă aşteptam să-l văd şi pe Sfântul
Maxim în această afacere.”Teologii romano-catolici citează pasajul unei
scrisori a Sfântului Maxim către un preot din Cipru pe nume Marin: „De fapt
de la pogorârea la noi a cuvântului întrupat toate Bisericile creştine de
pretutindeni au ţinut şi ţin marea Biserică care este aici la Roma drept unică
bază şi fundament,pentru că după însăşi făgăduinţele Mântuitorului nu o vor
birui niciodată.”25 Teologii fac trimitere la volumul 91 din ediţia Migne a
operelor Sfântului Maxim,col.137.Trebuie privită şi coloana 136 care
conţine începutul scrisorii către Marin şi unde observăm că romanii din acea
vreme,acuzaţi de cei de la Constantinopol că mărturisesc în Crez pe Filioque
se apărau aducând texte din Părinţii romani şi din Sfântul Chiril al
Alexandriei.Însă acest Filioque era de o ortodoxie atât de incontestabilă încât
la Conciliul de la Florenţa(1438-1439)grecii au citat epistola Sfântului

24
Sfântul Ioan Gură de Aur,Cuvântul 22 la epistola către Romani,apud Wladimir Guetee,Papalitatea
schismatică,p.119
25
Preasfinţitul Photios,arhim.Philarete,pr.Patric,Noul Catehism Catolic contra credinţei Sfinţilor
Părinţi,Sibiu,1994,p.44

15
Maxim către Marin şi au spus latinilor: „Dacă o primiţi,unirea e
făcută.”Latinii au fost cei care au refuzat interpretarea ortodoxă a lui
Filioque.Papa care nu a vrut nicidecum să renunţe la primat nu a fost de
acord cu cerinţa ortodocşilor iar conciliul a fost în zadar.Acest pasaj din
scrisoarea către Marin demonstrează trei lucruri:
1.- pentru Sfântul Maxim,departe de a fi un lucru necesar
şi cu necesitate admis de toţi,justeţea doctrinară a Romei,putea fi pusă la
îndoială de alte Biserici;
2. – pentru a justifica doctrina,trebuia să se apeleze la
Părinţi şi la credinţa comună şi nicidecum la o pretinsă harismă a
infailibilităţii,a cărei idee nici măcar nu exista în acea epocă;
3. – Biserica Romei era atunci de fapt,nu de drept,perfect
ortodoxă şi merita elogiile pe care i le dedica Sfântul Maxim,căci o Biserică
întemeiată de Iisus Hristos şi pe care porţile iadului,adică gurile ereticilor,nu
o pot birui.
e) Unul din marii învăţaţi ai Bisericii,pe care Biserica Catolică l-a
canonizat ca sfânt,Fericitul Augustin este şi el implicat prin operele sale în
susţinerea tezei primatului papal. „După teologii romani,în epistola către
episcopii donatişti Fericitul Augustin recunoaşte că: „Întâietatea scaunului
apostolic a fost întotdeauna în vigoare la Roma”.Ce înţelegea el prin
cuvintele acestea? Un fapt este sigur,că Biserica Africii al cărei oracol era,i-a
scris cu tărie episcopului Romei,atrăgându-i luarea aminte să nu mai
primească pe viitor la împărtăşirea cu el pe cei excomunicaţi,pentru că el nu
putea lucra astfel fără a călca canoanele Sinodului din Niceea.Departe de a
recunoaşte puterea covârşitoare a Romei,Biserica Africii în conglăsuire cu
Augustin,nu recunoştea nicidecum jurisdicţia supremă a Bisericii Romei.” 26
Ce înţelegea Fericitul Augustin prin întâietatea apostolatului? El nu lasă
asupra acestui subiect nici o îndoială.Într-adevăr după ce au atribuit
Sfântului Pavel întâietatea apostolatului la fel ca şi Sfântului Petru,el
observă că ea este mai presus de episcopat: „Cine nu ştie că întâietatea
apostolului trebuie a fi luată cu totul înaintea episcopatului?” 27 Într-adevăr
episcopii erau priviţi ca urmaşii apostolilor,primind daruri hirotoniei şi fiind
hirotoniţi de cei doisprezece apostoli.Aceste prerogative întocmesc
întâietatea apostolatului care aparţine celor dintâi apostoli fără deosebire.De
aceea titlu de principe-apostol le este dat tuturor fără deosebire,de către
Sfinţii Părinţi.Fericitul Augustin nu recunoaşte stăpânirea Bisericii Romei
asupra celorlalte,vedem şi din faptul că el îi trimite pe donatişti la Bisericile
apostolice din Răsărit,ca să se încredinţeze de greşeala lor,nu pentru că n-ar
26
Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,p.127
27
ibidem

16
fi crezut pe cea a Romei ca moştenitoare a învăţăturii apostolice ci pentru că
Roma,amestecată în discuţiile donatiştilor,nu dădea atâtea chezăşii de
nepărtinire ca Bisericile apostolice din Răsărit.
Fericitul Augustin,care nu recunoştea Romei dreptul de a se amesteca
în simplele discuţii de orânduială ale Bisericilor africane,se ţinea încă mai
departe de a-i recunoaşte o autoritate doctrinară.În mai multe din scrierile
sale el a expus regula credinţei şi niciodată cu acest prilej nu a amintit de
autoritatea doctrinară a Bisericii Romei.În ochii săi,regula credinţei stă în
conglăsuire statornică şi unanimă cu a tuturor Bisericilor apostolice.Doctrina
Fericitului Augustin cu privire la Biserică este aceeaşi cu a lui Tertulian şi a
fost acceptată de Vincent de Lerins,al cărui admirabil „Avertisment”rezumă
într-un chip desăvârşit doctrina celor dintâi cinci veacuri asupra acestei
chestiuni fundamentale.În faţa marii doctrine,atât de neted formulată de către
Părinţi,şi în care nu se vede nici cea mai simplă licărire a stăpânirii romane,o
doctrină care este chiar diametral opusă a acestei pretinse puteri,cu greu se
înţelege cum partizanii papalităţii au cugetat a inventa sistemul lor,căci ar
trebui să înţeleagă că s-au pus astfel în opoziţie directă cu predania
sobornicească.Teologii romani citează cu zgomot alte două pasaje ale lui
Augustin.În cel dintâi,Fericitul dascăl se adresează către pelagieni şi le zice:
„ În privinţa cauzei voastre,două sinoade s-au trimis la scaunul
apostolic.Răspunsuri au venit de acolo;cauza este sfârşită;facă Dumnezeu ca
şi greşeala să ia sfârşit.” Partizanii papalităţii traduc astfel acest pasaj:
„Roma a vorbit cauza e sfârşită.”(Roma locuta est,causa finita est.)Expresia
Roma a vorbit,este o curată invenţie;nu se găseşte în graiul lui
Augustin.Pasajul al doilea,asemenea celui dintâi este conceput astfel: „cauza
voastră este sfârşită”,zice el pelagenilor, „printr-o judecată înţeleaptă a
episcopilor îndeobşte;nu mai rămâne nimic de făcut,decât a vă supune
hotărârii ce s-a dat sau de a înfrânge necontenita voastră turbulenţă dacă nu
vă veţi supune.”28
Textul I se raportează la anul 419,când pelagienii fuseseră condamnaţi
de două sinoade din Africa şi de papa Inochentie I.Cel de-al doilea este din
anul 421,atunci când 18 episcopi pelagieni apelaseră la sinodul ecumenic
contra sentinţei care îi lovise.Deci,după teologii romani,condamnarea de
către papă,confirmând pe cea a sinodului din Africa,avea autoritate
doctrinară,pe care nu o putea infirma un apel la sinodul ecumenic;deci Roma
se bucura de o autoritate superioară şi definitivă în chestiunile dogmatice.
Aceste deducţii sunt complet inexacte,Fericitul Augustin nu privea o
sentinţă a Romei ca definitivă. Într-adevăr, vorbind de chestiunea
rebotezaţilor, el afirmă că Sfântul Ciprian avea dreptul de a opune credinţa
28
Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,p.129

17
sa celei a papei Ştefan,şi zice că el însuşi nu s-ar pronunţa atât de neted
asupra chestiunii,dacă n-ar fi decis-o un sinod ecumenic.El recunoaşte totuşi
că Ştefan avea cu el majoritatea. Adresându-se donatiştilor,el le zice că după
ce au fost condamnaţi de către un sinod din Roma,ei aveau încă o
resursă,sinodul plenar sau ecumenic, la care ei puteau apela.
El nu privea deci judecata papei,chiar dată în sinod,ca definitivă şi fără apel.
Aşadar,nici Sfinţii Părinţi,nici scriitorii bisericeşti şi nici marii învăţaţi
ai Bisericii nu lasă o urmă de îndoială în legătură cu conducerea Bisericii:
Singur conducător al Bisericii este Hristos iar sinoadele ecumenice sunt cele
care reglementează orice problemă apărută în sânul Bisericii.

MĂRTURII ISTORICE
1.Episcopatul lui Petru la Roma
a) Fals sau adevăr?
Sfântul Apostol Petru a fost cel de-al doilea ucenic chemat la apostolat
de Mântuitorul Iisus Hristos, după fratele său Andrei.Cuvântul apostol
provine de la grecescul ,iar acesta de la verbul ,care
în greaca clasică înseamnă a trimite(persoane sau lucruri).Spre deosebire de
care viza fapta trimiterii, vizează mai ales trimiterea a

18
cărei sarcină este de a anunţa voinţa celui ce trimite şi de a explica şi lucra în
totul după această voinţă.29 Termenul apostol se întâlneşte cel mai des ca un
titlu consacrat şi acordat de Mântuitorul celor doisprezece apostoli şi lui
Pavel,adică pentru grupul marilor apostoli sau apostolilor fondatori.Există
însă şi alte texte unde termenul apostol este folosit pentru a desemna alt grup
de persoane deosebit de cei mari (1 Cor 15,7),pe care exegeţii le-au
interpretat ca referindu-se la cei şaptezeci de ucenici.
„Apostolii fondatori”sunt numiţi în sens strict,după Cincizecime doar
cei doisprezece apostoli şi mai apoi Apostolul Pavel,căci numai ei aveau
plenitudinea harului şi toate harismele,putând întemeia Biserici.Unele
slujiri,ca: vestirea Evangheliei şi Botezul le făceau şi alţi misionari:
prooroci, evanghelişti, învăţători, care aveau harul preoţiei,precum şi una sau
mai multe harisme,cum a fost cu Sila şi cu Iuda Varsava care erau şi
preoţi,dar care aveau şi alte harisme.
Specificul apostoliei,misiunea apostoliei era răspândirea Evangheliei
pretutindeni şi întemeierea de Biserici,fără a avea un sediu şi o jurisdicţie
locală,ca episcopii,ci având jurisdicţie universală,asupra întregii Biserici.De
aceea între apostoli şi episcopi nu poate fi nici o confuzie: „Apostolatul în
plenitudinea darurilor lui spirituale nu are şi nu poate să aibă
succesiune,puterile şi darurile apostolice fiind personale şi date apostolilor
de Mântuitorul printr-o chemare nominală.Apostolatul este o sinteză de
diferite haruri harismatice.Apostolii au transmis în chip individual darurile
care sunt necesare creştinilor sau Bisericii ca întreg.Apostolii ca protoierarhi
au transmis succesorilor săi aceste puteri ierarhice,cu caracter general,nu şi
pe cele cu caracter personal.”30
Teologii romani în încercarea lor de a demonstra că Sfântul Apostol
Petru a fost episcop la Roma şi că a transmis „întâietatea pe care o
avea”urmaşilor care au urmat pe tronul arhieresc al Romei,au ajuns să se
contrazică în idei.După cum am arătat,şi în viziunea patristică şi însăşi
termenul de apostol prin definiţia lui ne arată că treapta apostolatului este
vârful ierarhiei de la care au coborât prin succesiune celelalte trepte:
episcop,preot şi diacon;deci apostolatul este superior episcopatului.Dacă
teologii romano-catolici susţin că Petru ai fi fost episcop la Roma aproape
un sfert de veac,nu înseamnă că ei i-au acordat lui Petru un primat,ci doar l-
au făcut mai mic prin faptul că l-au coborât la rangul de episcop,ceea ce nu
este adevărat,Sfântul Petru fiind egal cu ceilalţi apostoli sau un „primum
inter pares” cum îl numesc Părinţii.

29
Dicţionar enciclopedic de Teologie Catolică,vol.I,Bucureşti,1992,p.462
30
Paul Evdochimov,Ortodoxia,p.139

19
 În susţinerea episcopatului roman al Sfântului Petru,teologii catolici se
folosesc de studiile făcute în această privinţă în primele veacuri creştine de
Fericitul Ieronim şi Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful.
Unul din numele mari cu răsunet puternic în istoria creştinătăţii celei
oarecând una este Fericitul Ieronim.Lui i se aduc omagii şi de către
Răsăriteni,dar mai ales de către Apuseni,ele se adresează unei personalităţi
patristice de excepţie,pe care Biserica Romano-Catolică l-a trecut în rândul
sfinţilor.Trăitor în plină epocă de aur a creştinătăţii,cu revărsări de maturitate
în aproape tot atât de strălucitul veac al cincilea,acest dalmat de origine a
fost crescut la Roma şi întărit în credinţă şi studiul la Betleem.Pasionat
pentru clasicii latini şi greci,filozofi şi poeţi- şi mai pasionat pentru
Evanghelia lui Iisus Hristos pe care o aprofundase în peregrinările sale între
apus şi răsărit,Fericitul Ieronim a fost un bun cunoscător al celor două zone
teritoriale ale creştinătăţii primare.Teologii romano-catolici citează un text al
Fericitului Ieronim din care rezultă păstorirea Sfântului Petru la Roma
aproape 25 de ani, din lucrarea De viris ilustribus: „Simon Petrus…secundo
Claudii imperatoris anno,ad expugnandum Simonem magnum,Roman
pergit,ibique viginti quinque annis cathedram sacerdotalem tenuit,usque ad
ultimum annum Neronis,id est,decimum quartum.”Textul tradus: „Simon
Petru în anul al doilea al împărăţiei lui Claudiu,a mers la Roma ca să-l
combată pe Simon Magul,şi acolo a deţinut scaunul sacerdotal vreme de 25
de ani,până în ultimul an al lui Nero,adică al paisprezecelea.”31
Din cuprinsul acestui text,rezultă clar şi lămurit că Sfântul Apostol
Petru a fost episcop la Roma vreme de 25 de ani.Însă,în materie de
informaţie istorică, prestigiul unui singur om,oricât de respectabil ar fi
acesta,nu poate conferi caracter de axiomă susţinerilor sale.Cercetătorul
ştiinţific are dreptul şi obligaţia de a merge mai departe,căutând temeiurile
susţinerii în cauză şi analizându-le valoarea.În cazul de faţă Fericitul
Ieronim, care a trăit în veacurile 4-5,trebuie să fi avut temeiuri suficiente ca
să depună o astfel de mărturie,nefiind însuşi martor direct al faptului pe care-
l înregistrează în textul citat.
Cu câţiva zeci de ani înaintea lui,istoricul bisericesc Eusebiu de
Cezareea (+ 340),făcuse legătura între prezenţa lui Simon Magul la Roma şi
cea a Sfântului Apostol Petru,afirmând că rostul venirii acestuia din urmă în
cetatea cezarilor a fost tocmai acela de a-l combate pe primejdiosul
şarlatan,care făcea atâta senzaţie cu exhibiţiile sale tenebroase.Eusebiu
precizează data venirii Sfântului Apostol Petru la Roma ca fiind începutul
domniei lui Claudiu.Fericitul Ieronim care s-a bazat pe informaţiile lui
31
Fericitul Ieronim,De viris ilustribus,apud prof.Grigorie T.Marcu,Episcopatul roman al Sfântului Apostol
Petru în lumina Noului Testament,în Ort.nr.4,anul 1949,p.118

20
Eusebiu este cel care a adăugat rămânerea de un sfert de veac a lui Petru la
Roma.Problema este cum s-a ajuns ca Fericitul Ieronim să adauge la textul
lui Eusebiu că Petru a stat 25 de ani la Roma sau dacă într-adevăr Simon
Magul s-a înfruntat cu Marele Apostol Petru.Apologetul creştin Sfântul
Iustin Martirul şi Filozoful (+165)este cel dintâi scriitor bisericesc care ne
informează despre prezenţa lui Simon Magul la Roma.El spune textual: „Şi
după Înălţarea Domnului la cer,unii oameni îndemnaţi de demoni au încercat
a se prezenta în faţa romanilor ca zei…aşa şi un samarinean cu numele
Simon,venit din localitatea Gitthae,ajutat de demonii care lucrau printr-
însul,făcea pe timpul lui Claudiu,în oraşul împărătesc Roma fapte magice,şi
a fost socotit de romani zeu şi a fost onorat de dânşii cu o statuie,care i s-a
ridicat în insula Tibrului situată între cele două poduri,şi care poartă
inscripţia latină SIMONI DEO SANCTO.” 32
În cazul de faţă,textul citat se mărgineşte să semnaleze prezenţa lui
Simon Magul la Roma,nu şi prezenţa la Roma a Sfântului Apostol
Petru.După cum spune şi Sfântul Iustin,romanii l-au tratat pe vrăjitor cu
onorurile rezervate zeilor.În aceste condiţii,opinia după care i s-ar fi făcut
opoziţie din partea cuiva este exclusă.Informaţia despre prezenţa şi
exhibiţiile dubioase ale lui Simon Magul la Roma se mai la Sfântul
Irineu,episcopul Lugdumului(+202)şi la apologetul Tertulian(+240?).Nici
unul din ei nu spune că Apostolul Petru ar fi venit la Roma ca să neutralizeze
efectele acţiunii vrăjitorului.
Întâia mărturie din care putea să se inspire Eusebiu este scrierea
gnostică „Actele apocrife ale lui Petru”în care se menţionează combaterea
lui Simon Magul de către Sfântul Apostol Petru,scrisă în a doua jumătate a
secolului al II-lea.În ea se spune că după plecarea Sfântului Apostol Pavel
din Roma spre Spania,a venit în capitala imperiului roman Simon
Magul.Vrăjitorul defăima credinţa creştinilor.
Aceştia în neputinţa de a-i ţine piept,au cerut cerului ajutor.Sfântul
Apostol Petru,care vieţuia atunci în Ierusalim,ar fi primit poruncă printr-o
revelaţie să plece numaidecât la Roma şi să-l combată pe primejdiosul
vrăjitor.Atunci se împliniseră cei 12 ani hotărâţi de Domnul pentru
petrecerea Apostolilor în Ierusalim după cum notează amintita scriere
apocrifă.Ascultător poruncii,Apostolul Petru a coborât din Ierusalim la
Cezareea Palestinei de unde,pe mare,a purces spre Roma.Lupta pe care adus-
o cu Magul a fost grea.Până în cele din urmă,Sfântul Petru a izbutit să-l
răpună.Şarlatanul ajutat de puteri demonice,a încercat să zboare,pretinzând
că este în stare să imite înălţarea la cer a Mântuitorului.În urma unei
32
Prof.Grigorie T.Marcu,Episcop roman al Sfântului Apostol Petru în lumina Noului Testament în Ort.
nr.4,anul 1949,p.119

21
rugăciuni a Sfântului Petru,Simon Magul a căzut din văzduh şi s-a zdrobit de
pământ.
Aşa cum spun actele apocrife că Sfântul Petru a venit la Roma după
plecarea lui Pavel în Spania înseamnă că a venit în anul 63.Precizarea
aceasta este de natură să compromită iremediabil seriozitatea relatării de mai
sus.Într-adevăr,tradiţia bisericească are cunoştinţă despre o dispoziţie pe care
Mântuitorul,în preajma înălţării la cer ar fi dat-o Sfinţilor Apostoli,în sensul
ca să nu se îndepărteze de Ierusalim vreme de 12 ani,pentru a se întări pe
deplin în vederea luptelor ce aveau să le poarte ulterior,în scopul convertirii
la creştinism a popoarelor din spaţiul greco-roman.Dar aceşti 12 ani,calculaţi
de la Înălţare s-au sfârşit pe la anul 45 iar plecarea Sfântului Pavel s-a
produs la anul 63.Astfel e evident că în Actele apocrife ale lui Petru apare un
dezacord cronologic care nimiceşte cu desăvârşire valoarea probatorie a
acestui document,repartizându-l definitiv categoriei născocirilor pioase atât
de frecvent în sânul creştinătăţii primare.
Prin urmare înfruntarea lui Simon Magul de către Sfântul Apostol
Petru este un fals istoric.Şi prezenţa la Roma a lui Simon Magul a fost pusă
la îndoială.Sfântul Iustin Martirul afirmă expres că a văzut cu ochii lui
statuia pe care i-au ridicat-o romanii recunoscători neomiţând să transcrie şi
inscripţia votivă citită pe soclul ei.
Vreme de 14 veacuri mărturia apologetului creştin despre prezenţa la
Roma a lui Simon Magul a fost acceptată ca un fapt bine stabilit.
În anul 1574,nişte săpături făcute pe insula Tibru în locul indicat de
Sfântul Iustin au dat la iveală soclul unei statui care poartă următoarea
inscripţie în latină: Semoni Sanco Deo Fidio Sacrum Sex.Pompei Vs Donum
Dedit.Textul,cum s-a dovedit este lipsit de echivoc:un oarecare Sextus
Pompeius recunoscător zeului Semo Sancus,i-a ridicat o statuie.Sfântul
Iustin a văzut statuia dar citind superficial inscripţia,s-a gândit la Simon
Magul33
Sfântul Irineu al Lugdumului,Tertulian,Ipolit,Eusebiu al Cezareii şi
Fericitul Ieronim au considerat bună această informaţie şi de aceea s-au
bazat pe ea în scrierile lor.
Teologia apuseană romano-catolică a adăugat mărturiile acestor
scriitori menţionaţi mai sus arsenalului de argumente folosite în sprijinul
primatului papal,considerând episcopatul de un sfert de veac la Roma drept
o certitudine.Precum s-a dovedit,această certitudine de ordin istoric cade în
urma adevărului istoric ce a fost argumentat.
b) Între istorie şi legitimitate
33
Prof.Grigorie T.Marcu,Episcop roman al Sfântului Apostol Petru,în lumina Noului Testament,în
Ort.nr.4,anul 1949,p.122

22
 Charles de Smedt apreciat critic istoric recunoaşte că,deşi episcopatul
lui Petru este o credinţă generală cel puţin de la începutul secolului al III-lea
totuşi nu poate fi adusă nici o mărturie contemporană cu totul formală şi
explicită pentru a stabili acest fapt capital al istoriei creştinismului.Istoricii
F.X.Funk şi Karl Bihlmeyer spun că singurul lucru care se poate socoti sigur
este că Petru a lucrat câtva timp cu autoritatea apostolică în capitala
imperiului şi şi-a găsit acolo moartea în persecuţia lui Nero.Istoricii J.Marx
şi Fr.Pangerl se mulţumesc să constate că abia în secolele IV-V era
convingerea că Petru a înfiinţat Biserica Romană şi a condus-o ca
episcop.Există şi istorici care afirmă că Petru a fost câţiva ani la Roma,doar
ca apostol cum este monseniorul Louis Duchesne şi chiar istorici care neagă
existenţa lui Petru la Roma cum este teologul şi fostul profesor de istorie
bisericească la Universitatea din Jena,Karl Heussi.Concluzia lui Heussi a
stârnit mari discuţii în cadrul Bisericii Catolice.Îndată după publicarea cărţii
lui Heussi,Fost-a Petru în Roma? apărută în 1936 în care se susţinea şi se
argumenta că Petru nu a fost la Roma nici ca episcop nici ca apostol,fostul
profesor de teologie de la Universitatea din Berlin,Hans Lietzmam,îndată
după apariţia cărţii lui Heussi a făcut o comunicare la Academia germană de
ştiinţe în care reia problema aceasta dezbătută de el pe larg încă din anul
1915.Lietzmam nu afirmă expres că ar fi deplin sigur de rezultatul
cercetărilor sale conform căruia Sfântul Petru a stat 4 ani în Roma din anul
63,însă el spune cu certitudine că Sfântul Petru a suferit moartea ca martir în
Roma împreună cu Sfântul Apostol Pavel,cei doi apostoli fiind martirizaţi pe
data de 29 iunie 67.
Istoricul Johans Peter Kirsch scrie despre Petru că a fost la Roma şi că
a desfăşurat acolo activitatea sa apostolică,fără a face nici o menţiune despre
episcopatul apostolului Petru la Roma.
Confuzia între apostolatul şi episcopatul Sfântului Petru este obişnuită
în teologia papală şi trecerea de la unul la altul se face uşor şi pe nesimţite ca
şi cum termenii ar fi echivalenţi.
Episcopul Vacandord,de exemplu,intitulează unul din studiile sale:
„Apostolatul Sfântului Petru la Roma” şi după ce citează textele patristice
care vorbesc de acest apostolat sfârşeşte schimbând termenul cu cel de
episcopat care este complet diferit precum am argumentat.
Observăm că nici unul din marii istorici şi teologi care au făcut studii
în legătură cu viaţa şi activitatea Sfântului Petru la Roma nu afirmă
episcopatul Sfântului Petru la Roma în afară de istoricii papalităţii.

2. Istorie şi primat papal

23
 Cel dintâi act de autoritate papală este socotită epistola lui Clement
Romanul către Corinteni,pe care Pierre Batiffol a numit-o emfatic
„Lepiphanie de la primauté romaine”adică prima arătare a primatului
papal.34
Aflându-se la Roma,tulburările produse în Biserica din Corint de unii
tineri care nu se supuneau preoţilor,comunitatea romană a scris celei
corintene cu mustrare şi cu sfat pentru îndreptarea lor şi pentru restabilirea
păcii.Cuvântul Sfântului Clement a avut un mare impact,epistola fiind citită
la părinţi mult timp după ce a fost trimisă.
Faptul că intervenţia Bisericii romane la Corint nu era un act de
„autoritate papală” nici măcar de autoritate personală a episcopului,o
dovedeşte întâi faptul că el nu se numeşte pe sine şi nu-şi spune nici
calitatea.Epistola este scrisă în nume colectiv,în numele comunităţii nu al
lui.Aceasta schimbă cu totul semnificaţia ei.35
Epistola nu reprezintă însă nici un act de autoritate al comunităţii
romane ci un act de dragoste şi de grijă creştină,frăţească pentru o
comunitate soră cu care Roma avea strânse legături politice şi culturale de
când Corintul fusese refăcut ca o colonie romană,fiind distrus în anul 146
î.Hr. de Mummius în urma hotărârii senatului roman şi refăcut de Iulius
Cezar.
Istoricii şi patrologii romano-catolici au încercat să găsească în
această epistolă un argument istoric important în vederea susţinerii
primatului papal încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,când epistola era
citată contra lui Febronius(episcopul Nikolaus von Hontheim,1701-1790).
Argumentul părea cu atât mai puternic cu cât Epistola către Corinteni
dacă era un act de autoritate punea în umbră chiar pe Sfântul Apostol
Ioan,care trăia încă şi nu a intervenit în cearta de la Corint.Monseniorul
L.Duchesne zicea cu autoritatea sa de mare istoric: „Roma condamnase;ea a
fost ascultată”.Pierre Batiffal zicea mai mult: „Roma a fost în mod religios
ascultată”36
Patrologul Otto Bardenhewer vedea în Clement Romanul un judecător
şi un şef,care se adresa Corintenilor ca supuşilor săi,el zice că Epistola către
Corinteni este înaite de toate „o mărturie reală de cea mai mare importanţă
pentru primatul Bisericii romane”.Pierre Godet,citându-l spune: „Urmaşul
Sfântului Petru îşi cunoaşte datoria şi dreptul de a interveni în toate
Bisericile particulare,unde ordinea este tulburată,el vorbeşte ca un judecător

34
Prof.Teodor M.Popescu,Premisele primatului papal,în Ort.nr.1,anul 1955,p.24
35
Ibidem
36
Ibidem

24
care ţine locul lui Dumnezeu şi ca un şef către supuşii săi”(Dictionaire de
Théologie Catholique,tomul III,coloana 53,Clement I –er de Rome).37
Chiar un istoric de seamă al papalităţii,protestantul Erich Caspar a
văzut în epistola lui Clement un act de autoritate fără a trage el concluziile
cu mult exagerate ale teologiei romano-catolice.Acelaşi lucru se poate spune
de asemenea despre Adolf von Harnach.
Teologii romano-catolici încearcă să sprijine scrisoarea lui Clement
către Corinteni primatul papei,însă chiar dacă Clement a scris cu vreo
autoritate nici un caz nu a scris cu autoritate papală.În urma cercetărilor
istorice s-a dovedit că Epistola semnată de Sfântul Clement Romanul a fost
scrisă în anul 69 de la Hristos,după persecuţia lui Nero asupra
creştinilor,care a avut loc între anii 64-68.Foarte mulţi istorici,susţinând că
Epistola către Corinteni a fost scrisă pe când Clemenet era episcopul
Romei,îi fixează data sub domnia lui Domiţian.Într-adevăr,Clement a urmat
lui Anaclet pe scaunul Romei în anul al 12-lea al domniei lui Domiţian,adică
în anul 93 al erei vulgare,şi a păstorit până în anul 102.Mărturia lui Evsevie
nu poate lăsa nici o îndoială asupra acestui lucru.
Mărturia acestor istorici care susţin că epistola ar fi fost scrisă sub
domnia lui Domiţian,cade în faţa adevărului istoric,argumentele lor fiind
potrivnice desfăşurării istorice.Din însăşi cuprinsul epistolei se vede că a fost
scrisă în urma unei persecuţii,vorbindu-se despre mucenici foarte vestiţi care
au suferit moarte martirică la Roma,şi despre jertfele iudaice care erau încă
practicate în templul din Ierusalim.
Însă se ştie foarte bine că din timpul lui Domiţian nu se păstrează numele
nici unui mucenic vestit din Roma iar templul din Ierusalim a fost distrus în
anul 70.De aici rezultă că scrisoarea către corinteni nu a putut fi scrisă decât
în anul 69,adică cu 24 de ani înainte ca Sfântul Clement să fi fost episcopul
Romei.
„ Despre Epistolă Evsevie ne mărturiseşte: „Există de la Clement o
scrisoare,primită de toţi,foarte frumoasă şi vrednică de laudă;el a scris-o în
numele Bisericii Romanilor către Biserica Corintenilor între care se ridicase
cu înverşunată ceartă.Am aflat că în cea mai mare parte din Biserici,ca şi
într-a noastră,din vremuri vechi era obiceiul a o citi.Iar pentru dezbinarea ce
se ridicase la Corinteni pe vremea lui Clement,Hegesippus este un martor
foarte preţios.”38 Evsevie revine mai departe asupra scrisorii lui Clement şi
observă iarăşi că a fost scrisă în numele Bisericii Romanilor.El spune într-un
mod foarte lămurit că Clement n-a lucrat în această împrejurare din propria
37
Ibidem
38
Evsevie,Historia Ecclesia,Cartea a III-a,cap.II apud Wladimir Guetee,Papalitatea schismatică,p.42-43

25
sa autoritate,în temeiul unei puteri pe care ar fi avut-o.Chiar dacă ar fi scris-o
cu o anumită autoritate,el nu era episcop al Romei deci nu avea nici o
legătură care să-l includă direct personal cu scaunul papal.
„ Prima încercare conştientă,voită,a unui episcop roman de a impune
altora părerea sa,a făcut-o abia la un secol după Clemenet,episcopul Victor
pe care istoricul Caspar l-a numit „primul papă”.Se ştie că Victor a voit să
silească sub ameninţare Biserica Asiei şi a unor provincii vecine ei,ca să
adopte practica Bisericii Romane şi a mai multor altora privitoare la serbarea
Paştilor,pe care nu toţi creştinii o ţineau în aceeaşi zi.Victor a vorbit într-
adevăr poruncitor,a agitat excomunicarea asupra Bisericilor socotite
eterodoxe,dar actul de autoritate romană n-a reuşit.” 39 Episcopii Asiei în
frunte cu Policrat al Efesului,i s-au opus cu hotărâre,invocând tradiţia lor
apostolică iar Sfântul Irineu de Lugdunum a intervenit la episcopul Victor
împăciutor şi mustrător,evitând astfel o schismă.Biserica nu recunoştea deci
episcopului Romei dreptul de a porunci altora şi a-şi impune părerea sa,chiar
când aceasta putea fi mai îndreptăţită decât a celorlalţi.Pentru a se admite că
epsicopii Romei aveau şi exercitau drept de primat în toată Biserica,trebuie
ca Biserica să fi ştiut şi primit aceasta.Nereuşita lui Victor dovedeşte că
Biserica nu a recunoscut niciodată autoritatea jurisdicţională a scaunului
roman.
Un alt episcop roman care a revendicat autoritate în afara Romei,apare
la 200 de ani după era apostolică în persoana episcopului Ştefan,care
revendică autoritatea sa asupra întregii Biserici,în calitate de urmaş a lui
Petru.Împotriva lui s-au ridicat numeroşi ierarhi importanţi dintre care
amintim:Sfântul Ciprian al Cartaginei,Policrat al Efesului şi Firmilian al
Cezareii Capadociei.
Dacă un episcop ca Sfântul Ciprian atât de respectuos faţă de Roma şi
faţă de Sfântul Petru,atât de mult doritor de unitatea episcopatului şi a
Bisericii, se opune actului de autoritate a lui Ştefan,după ce exaltase Roma
ca simbol al unităţii creştine,înseamnă că Biserica nu avea conştiinţa
primatului roman.Sfântul Ciprian ca episcop occidental,cel mai însemnat al
timpului,Firmilian ca episcop oriental,dovedesc după mărturiile lui Policrat
de la Efes şi după Irineu de Lugdunum că dincolo de primele manifestări de
ambiţie ale unor episcopi romani,Victor şi Ştefan,nu se cunoştea şi nu se
admitea primatul papal de drept divin.40De la aceasta abia la 400 de ani după
Sfântul Petru,se poate numi,şi de fapt se obişnuieşte a se numi autoritatea
episcopilor Romei autoritate papală.Primul papă,adică primul episcop roman
cu autoritate recunoscută doar în Occident a fost Leon I.Se observă aşadar
39
Prof.Teodor M.Popescu,Premisele primatului papal,în Ort.nr.1,anul 1955,p.26
40
Prof.Teodor M.Popescu,Premisele primatului papal,în Ort.nr.1,anul 1955,p.27

26
dorinţa Bisericii Romane de a obţine supremaţia asupra întregii Biserici
neţinându-se cont aşadar de egalitatea între slujitorii Domnului de care ne
vorbeşte atât de frumos Mântuitorul Iisus Hristos când spune Apostolilor:
„…Ci care vrea să fie mai mare între voi,să fie slujitor al vostru.”(Marcu
10,43)
Principiul egalităţii între episcopii Bisericilor,a fost din vechime,este
în prezent şi va exista şi în veşnicie;un exemplu concludent în favoarea
egalităţii conducatorilor Bisericii fiind Rusaliile,când Sfântul Duh s-a
pogorât peste toţi Apostolii la fel sub forma unei singure limbi de foc,toţi
primind acelaşi har.

2. Teoria papală a celor trei scaune episcopale ale Sfântului Apostol

Petru.
Pentru a-şi putea menţine poziţia câştigată şi a-şi putea cuceri şi pe cea
visată, de conducător unic,de cap vizibil al întregii Biserici de pe
pământ,episcopul Romei a construit teoria celor trei scaune episcopale ale
Sfântului Apostol Petru.Această teorie este luată în discuţie de câţiva papi cu
renume în susţinerea primatului lor jurisdicţional.Deşi se bazează pe unele
tradiţii nu tocmai sigure,această concepţie treubuia să coalizeze cu Roma
două din cele mai importante Biserici ale Răsăritului- Alexandria şi Antiohia
- aruncând astfel dezbinare în Biserica Orientală şi opunându-se ridicării
Bisericii Constantinopolului,lucru cel mai supărător pentru papalitate.Se
observă că această nouă armă a papalităţii este în strânsă legătură cu starea
Bisericii Constantinopolitane şi că ea apare numai atunci când se încearcă fie
înălţarea în rang a acestei Biserici,fie recunoaşterea unor drepturi dinainte
stabilite.
Punctul de sprijin al acestei teorii este tradiţia după care Sfântul
Apostol Petru a întemeiat Biserica Antiohiei,iar Sfântul Evanghelist
Marcu,ucenicul Sfântului Petru a întemeiat Biserica Alexandriei.Faptul că
Biserica Antiohiei a avut ca întemeietor pe Sfântul Apostol Petru ne
mărturisesc Origen,Eusebiu de Cezareea,Fericitul Ieronim şi Sfântul Ioan
Hrisostom.Deşi conducătorii Bisericii antiohiene se mândreau că Biserica lor
a fost întemeiată de Sfântul Petru,ei nu susţin că Petru ar fi fost episcopul
ei.Această mărturie o dă Eusebiu care nu-l aminteşte pe Sfântul Petru ca
episcop al Antiohiei,ci pe Evodius ca prim episcop.Despre întemeierea
Bisericii Alexandriei de către Sfântul Evanghelist Marcu,ucenicul Sfântului
Petru,ne mărturisesc Eusebiu de Cezareea,Epifaniu şi Fericitul Ieronim,pe
care îi acceptă întreaga Biserică.După relatarea lui Epifaniu şi Ieronim,
Sfântul Marcu ar fi deţinut această însărcinare de la Sfântul Petru.

27
 Acesta este fondul,pe care vom vedea cum se ţese teoria papală a celor
trei scaune episcopale ale Sfântului Apostol Petru.
a) Încă din anul 415,papa Inocenţiu I,răspunzând într-o scrisoare
lui Alexandru,episcopul Antiohiei aminteşte în treacăt,la începutul
scrisorii,ca un fel de recunoaştere a unei distincţii deosebite,că Antiohia este
primul loc unde a stat Sfântul Apostol Petru,că aici pentru prima dată religia
creştină şi-a primit numele.
b) Cu prilejul certei între Roma şi Constantinopol,cu privire la
apartenenţa bisericească a Iliricului,papa Bonifaciu I(418-422)întemeiază
privilegiile Bisericii Romane pe canonul 6 al sinodului de la Niceea,aducând
ca argument în favoarea primatului roman ordinea în care sunt înşirate
Bisericile în canonul amintit,neluând în seamă întregul context în care a fost
rostit canonul.
c) În anul 381 sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol,
acordase prin canonul 3, Constantinopolului,locul al doilea după Roma,pe
motiv că este NOUA ROMĂ.Se mai hotărâse ca episcopul capitalei să aibă
dreptul de amestec în toate chestiunile care nu ţineau direct de Alexandria
sau Antiohia. Această problemă a fost luată în discuţie la sinodul de la
Calcedon,adoptată în şedinţa din 31 octombrie şi consemnată în canonul 28
al acestui sinod.A doua zi după votarea acestui canon,legaţii papii protestară
împotriva lui dar sinodul îşi menţinea hotărârea.Când papa Leon I a primit
hotărârile sinodului a fost foarte mulţumit cu hotărârile luate în materie de
credinţă,dar a fost foarte nemulţumit de hotărârile disciplinare,în special de
canonul 28.El a protestat împotriva acestui canon,provocând astfel în
imperiu mari agitaţii şi din partea clerului şi a laicilor.În scrisorile de protest
pe care le scrie împotriva canonului 28,papa Leon I uzează de privilegiile
acordate Bisericilor de hotărârile Sfinţilor Părinţi ai sinodului de la Niceea
precum şi de apostolicitatea unora dintre Biserici.Se observă că Leon cel
Mare este primul la care găsim bine precizată teoria scaunelor petrine prin
îndemnul către Biserica din Alexandria şi în special către cea din Antiohia
de a-şi impune autoritatea în faţa Bisericii din Constantinopol prin dreptul
primit de la Petru.
d) La un nou diferend între Roma şi Constantinopol şi-a făcut
apariţia şi teoria celor trei scaune petrine.Este vorba de cearta iscată în jurul
titlului de patriarh ecumenic pe care îl luase patriarhul de
Constantinopol,Ioan al IV-lea,numit şi Postitorul.Însă acest titlu nu era o
noutate fiind purtat de mai mulţi patriarhi înaintea lui,cum au fost:Ioan al II-
lea(518-520),Epifaniu(520-535),Antim(535-536) şi Minas(536-552).Astfel
s-a iscat un nou scandal între Grigorie cel Mare,episcopul Romei(590-604)şi
prietenul său Ioan Postitorul,cauza fiind tot autoritatea bisericească.

28
 Episcopul Romei adresează o scrisoare către împărăteasa Constantina
în care o îndeamnă să ia măsuri împotriva ambiţiei lui Ioan care este
mândru,ipocrit şi pervers,care luându-şi titlu de patriarh ecumenic
contravine tuturor învăţăturilor evanghelice şi hotărârilor canonice.Într-o
epistolă comună,tot din anul 595,către episcopii Evloghiu de Alexandria şi
Anastasie de Antiohia,episcopul Romei denunţă aroganţa episcopului
Ioan,care şi-a luat titlu de episcop universal.După ce aminteşte unele fapte
mai vechi în legătură tot cu această problemă,îi sfătuieşte să nu recunoască
titlu de universal episcopului Constantinopolului.
Se observă cum episcopul Romei caută prin orice mijloace să
micşoreze autoritatea Bisericii Constantinopolului,după ce acesta devenise
capitala imperiului şi a fost numit „Noua Romă”.
e) Un alt prilej de etalare al teoriei scaunelor petrine este în timpul
lui Leon al IX-lea.Astfel,în scrisoarea – răspuns de felicitare,pe care Leon al
IX-lea (1048-1054)o trimite episcopului Petru al Antiohiei ca răspuns la
scrisoarea acestuia din anul 1052,când a fost hirotonit patriarh de
Antiohia,de patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie,îl îndeamnă pe
Petru să păstreze privilegiile Bisericii sale ca urmaş al Apostolului
Petru.Leon a căutat orice prilej pentru a arăta realitatea jurisdicţională a
Bisericii Romane.
În anul 1054 el a trimis o delegaţie la Constantinopol,condusă de
cardinalul Humbert de Silva Candida,cu scopul de a discuta şi aplana
diferendul ivit între cele două Biserici,în urma acuzaţiilor pe care grecii le
aduceau latinilor.
În realitate cardinalul Humbert nu venise cu scopul de a discuta şi
aplana diferendul dintre cele două Biserici ,ci ca să le impună Răsăritenilor
pretenţiile papei asupra Bisericii.Răsăritenii nu au fost de acord şi astfel s-a
ajuns ca pe data de 16 iulie 1054 cardinalul Humbert să arunce pe Sfânta
Masă a catedralei Sfânta Sofia un act de excomunicare a patriarhului Mihail
Cerularie,a arhiepiscopului Leon de Orhrida şi a stareţului Nichita
Pectoratul,împreună cu toţi cei care s-au asociat cu ei.Apoi scuturându-şi
praful de pe încălţăminte,a ieşit din biserică strigând: „Dumnezeu să vadă şi
să judece”.41 La 20 iulie 1054,patriarhul Mihail Cerularie în prezenţa
reprezentanţilor împăratului,a aruncat anatema asupra autorilor actului din
16 iulie iar la 24 iulie a făcut acelaşi lucru în faţa sinodului permanent
alcătuit din 16 mitropoliţi şi 5 arhiepiscopi.Astfel prin dorinţa neîncetată a
episcopului roman de a deţine întreaga putere asupra Bisericii, la data de 24
iulie 1054 se produce despărţirea definitivă a Bisericii,ce durează şi în
prezent,în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică.
41
Preot Nicolae Chifăr,Istoria Creştinismului,vol.III,Iaşi,2002,p.114

29
Cu toate că de-a lungul timpului s-au făcut încercări de unire a Bisericilor,şi
chiar s-au ridicat anatemele reciproce rostite la 16 respectiv 24 iulie 1054 pe
data de 7 decembrie 1965 printr-o declaraţie comună citită concomitent de
papa Paul alVI-lea (1963-1978) în Catedrala Sfântul Petru din Roma şi de
patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului(1948-1972)în Biserica
Sfântul Gheorghe din Istanbul,deosebirile dogmatice,cultice şi disciplinar
canonice au rămas aceleaşi.

CONCLUZII

Problema primatului papal,dorinţa nestăvilită a episcopului roman de

a avea autoritate jurisdicţională deplină asupra întregii Biserici va exista atât
timp cât pontiful roman nu va renunţa la infailibilitatea sa,ridicată la rangul
de dogmă la Conciliul I Vatican,şi nu va trece de la teologia raţionalistă la
teologia trăirii,la teologia smereniei practicată de toţi Sfinţii Bisericii care l-
au avut exemplu desăvârşit de smerenie pe Mântuitorul,care cu toate că era
Stăpânul tuturor s-a făcut Slujitorul tuturor.
Prin nemăsurata sa sete de stăpânire universală în cele spirituale şi
politice care şi-a avut un prim altoi la sinodul de la Sardica (343),papalitatea
a ridicat împotriva ei o mare parte a lumii creştine.Spărtura de căpetenie în
unitatea Bisericii lui Hristos,a fost pricinuită de aceeaşi pretenţie
inadmisibilă a papei de a fi recunoscut „urbi et orbi”,vicarul lui Hristos pe
pământ.Primatul papal împreună cu complementul lui,infailibilitatea,este
respins de conştinţa creştină cu energie şi indignare justificată, pentru că el
reprezintă un act de uzurpare a prerogativelor Mântuitorului,o tentativă de
lepădare a calităţilor Fiului lui Dumnezeu de cap unic şi veşnic al

30
Bisericii;care distruge Biserica lui Hristos ca entitate divino-umană.Nici
unul din regimurile politice umane - monarhie,unde decide un singur
om,olgarhie,unde decid doar câţiva,democraţie unde decide majoritatea,nu
convin Bisericii,pentru că în Biserică unanimitatea credincioşilor uniţi cu
Hristos este cea care decide.Această mentalitate care ne-a fost propovăduită
de Mântuitorul şi transmisă de Apostoli mai departe,această unitate
apostolică a inimilor,a dispărut în Biserica Catolică,fiind înlocuită de o
monarhie,cea a papei,în care părerea lui este acceptată obligatoriu şi de
ceilalţi.Astfel sensul real au unanimităţii care se manifesta în Biserica
primară este pierdut,dogma privitoare la Dumnezeu adevărat şi Om adevărat
devine cu neputinţă.
Însă precum am arătat,nici o mărturie biblică pe care teologii romano-
catolici o interpretează în susţinerea tezei lor cu privire la primatul papal,nici
interpretările materiale ale unor texte patristice şi nici dovezile istorice pe
care le aduc ei nu au nici o argumentare atât de solidă încât să reziste în faţa
contraargumentelor aduse de Teologia Ortodoxă.
Bernard de Clairvaux(1091-1153),unul din sfinţii Bisericii Catolice
într-o discuţie mai aprinsă cu papa i-a spus acestuia: „nu eşti domnul
episcopilor ci unul dintre ei”.Aşadar,nici Petru şi nici un alt Apostol nu a
fost conducătorul lor,ci toţi au fost egali,din toate punctele de vedere,
primatul episcopului Romei fiind netemeinic.
Din impasul în care se află,papalitatea are o singură cale de ieşire: Să
lepede „vâlfa”şi „tiful” cum se exprimă Petru Maior,coborând din saloanele
luxoase ale Vaticanului în staulul din Betleem.Numai atunci va fi restabilită
comuniunea dintre cele două Biserici şi vor fi din nou una.

31