SINODUL TREI ECUMENIC

Efes 431

Introducere
Diversele erezii care au apărut la începutul creştinismului 1 au atacat fie dreapta
învăţătură despre Sfânta Treime2, fie învăţătura despre faptul că Hristos e Fiul lui Dumnezeu
sau cea despre faptul că Hristos este om adevărat. Ereziile au apărut pentru că unii creştini au
încercat să pătrundă cu mintea lor şi să explice cu mintea lor adevărurile de credinţă.
Pentru a lupta eficient împotriva unei erezii nu era nevoie de o luptă separată, izolată, ci
de lupta întregii Biserici. De aceea, mai ales în cazul unor erezii periculoase ca învăţătură şi
întindere, s-au adunat episcopii din întreg Imperiul Roman, la chemarea împăratului vremii; s-
au pus sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt şi au discutat diverse probleme, luând hotărâri şi
formulând credinţa cea adevărată. Aceste adunări s-au numit sinoade locale în cazul în care se
adunau numai episcopii şi preoţii dintr-o zonă anume, şi „sinoade ecumenice” când se adunau
episcopii şi preoţii întregului imperiu. La sfârşitul unui sinod ecumenic, cancelaria imperială
trimitea hotărârile sinodului la toate bisericile, iar administraţia imperială veghea la împlinirea
lor.
Înalta formă de manifestare a consensului întregului corp al Bisericii nu putea fi
realizată mai bine decât prin călăuzirea Duhului Sfânt în lucrarea Sinoadelor ecumenice.
Convocarea lor a fost determinată de cauze religioase dar şi nereligioase.
Toate Sinoadele ecumenice s-au ţinut în Răsărit, unde au apărut problemele ce au
format obiectul lor. Ele au fost convocate de împăraţii romani, apoi bizantini iar hotărârile lor
au fost investite cu puterea legilor de stat.
Drept criteriu pentru consacrarea caracterului lor în sens religios, a servit însuşirea de
către întreaga Biserică a hotărârilor lor dogmatice.
Biserica Ortodoxă recunoaşte şapte sinoade ecumenice, care au avut loc în perioada
anilor 325 - 787. 
 

1
Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR, Bucureşti 1986, p. 12.
2
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 121.

1
 Sinodul III ecumenic de la Efes din 431. Nestorianismul
Cum este posibilă unirea divinităţii cu omenitatea în persoana lui Iisus Hristos? Această
problemă hristologică a provocat mari tulburari în cadrul Bisericii in secolele V, VI, VII.
Mântuitorul Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Fiul lui
Dumnezeu, începutul şi sfârşitul vieţii noastre, dar şi centrul, este Om şi Dumnezeu adevărat.
Robert McAfee Brown, în cadrul Adunării Generale de la Nairobi a Consiliului
Ecumenic a Bisericilor, în 1975, şi-a început expunerea cu întrebarea: „Cine este Hristos?”
Iar răspunsul său era: „Iisus este consubstanţial cu Tatăl, Iisus este un combatant pentru
libertate, Iisus este un profet, Iisus este o prezenţă sacramentală, Iisus este un visător
idealist, Iisus este un negru, Iisus este om pentru semenii Săi, Iisus este Mântuitor personal”3.
Diversitatea acestor formule hristologice la care se referă McAfee Brown, este rezultatul
interpretării subiectiviste a omenităţii Mântuitorului, care pierde legătura ei interioară cu
divinitatea Sa. De aceea, omenitatea Mântuitorului nu mai este interpretată în mod unitar, în
funcţie de divinitatea Sa, potrivit afirmaţiei Sfinţilor Părinţi: „Dumnezeu S-a făcut om pentru
ca omul să se îndumnezeiască”.4
Iisus Hristos, n-a venit să se divizeze, aşa cum afirmă opiniile subiectiviste, ci să
unească şi să ridice oamenii la asemănarea cu Dumnezeu, prin caracterul universal şi obiectiv
al Persoanei şi lucrării Sale teandrice.
Pluralismul hristologic contemporan desparte omul de Dumnezeu în Iisus Hristos.
Unitatea divino – umană a chipului lui Hristos nu a fost atacată acum pentru prima data,
ci în secolul IV, arianismul considera că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci o simplă creatură.
Împotriva acestei afirmaţii, Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Maxim Mărturisitorul
au arătat că lumea inteligibilă şi lumea sensibilă, diferite între ele, sunt unite prin aceiaşi
ordine raţională şi armonioasă a creaţiei, care îşi are izvorul în Logosul Tatălui, prin Duhul
Sfânt. Sfântul Atanasie mai adaugă faptul că Logosul divin, Creatorul tuturor, Îşi extinde
pretutindeni puterile şi umple totul cu prezenţa Sa, le ţine pe toate împreună şi pe fiecare în
parte, alcătuind o singură ordine armonioasă a întregii creaţii. Rămâne nemişcat, dar le mişcă
pe toate, după bunăvoinţa Tatălui.5
Această ordine armonioasă a creaţiei, care ţine împreună lumea naturală cu cea
supranaturală, întemeiată pe existenţa şi lucrarea Logosului a permis Bisericii Răsăritene să
păstreze intact chipul lui Hristos ca Dumnezeu şi Om peste veacuri, aşa cum l-a primit de la
Sfinţii Părinţii.
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „Iisus Hristos Pantocrator”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 186.
4
Ibidem, p. 187.
5
Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt către elini, PSB. Vol. 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 79.

2
 Pr. Dumitru Stăniloae arată că sunt trei forţe personale ale Tatălui care lucrează în
creaţie pentru unificare ei. Prima este Logosul divin, a doua Logosul întrupat, a treia Duhul
Sfânt.
Ereziile determinate de problema hristologica sunt: nestorianismul sau dioprosopismul,
eutihianismul sau monofizismul si monotelismul.
Apolinarie din Laodiceea dorind să explice raţional modul unirii firii dumnezeieşti cu
firea omenească în persoana Logosului, pornea de la concepţia că omul este compus din trup
material, suflet animal şi suflet raţional şi nemuritor, susţinând că, la întrupare, Fiul lui
Dumnezeu a primit un trup omenesc cu suflet animal, fără suflet raţional, deoarece locul
raţiunii a fost luat de Logos6. Prin concepţia sa distrugea integritatea sau deplinătatea firii
umane a Mântuitorului7 primită la întrupare şi punea astfel în primejdie întreaga Sa operă
mântuitoare.
Printr-o astfel de concepţie Apolinarie ataca integritatea firii umane 8 din persoana lui
Hristos luată la întrupare şi, prin aceasta, însăşi deplinătatea operei de mântuire 9 săvârşită de
Hristos pentru întregul neam omenesc.
Şcoala antiohiană învaţă că unirea dintre cele doua firi ale Mântuitorului a fost numai
morală şi constă numai din armonia conlucrării celor doua firi. Concluzia acestei învăţături
era că nu se cuvine închinare trupului Domnului, iar expresiile: Născătoare de Dumnezeu,
Dumnezeu s-a născut şi Dumnezeu a pătimit, sunt eronate.
Şcoala alexandrină învaţă că cele doua firi erau unite în chip real, iar expresiile
Dumnezeu s-a născut, Dumnezeu a pătimit şi Născătoare de Dumnezeu erau considerate ca
ortodoxe10.
Nestorie, ereticul condamnat la Sinodul trei ecumenic, a crescut la școala lui Diodor
deTars și Teodor de Mopsuestia călugărindu-se de tânăr și s-a impus prin talentul său oratoric.
Împaratul Teodosie II i-a incredințat tronul Constantinopolului la 10 aprilie 428. Inițial
Nestorie era dușmanul ereticilor și schismaticilor și era numit ,,mâncător de eretici” dar apoi
și-a expus doctrina sa eretică. Împaratul Teodosie II și soția sa îl aprobau pe Nestorie iar sora
împăratului Pulcheria îl considera un eretic periculos.

6
Pr. Lector, George Remete, Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei ortodoxe Alba-Iulia, 1997, p. 233.
7
Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, EIBMBOR, Bucureşti 1986.p. 21.
8
Prof. Ioan G. Coman, „Şi Cuvântul trup S-a făcut” Hristologie şi mariologie patristică, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara 1993, p. 32.
9
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, Biserica de la începuturi până în secolul al XI-lea, Editura Macarie, Târgovişte,
2006, Colecţia Lumina Lumii, p. 162.
10
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 136.

3
 Nestorie susţinea că în Iisus Hristos există două persoane - Persoana divină a Fiului lui
Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Iisus
Hristos, cu care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a numit
dioprosopism11 sau nestorianism12. Această concepţie eretică despre existenţa a doua persoane
în Iisus Hristos ducea la afirmaţia că Dumnezeu-Tatăl a avut doi fii şi nu o persoană
Dumnezeu- Cuvântul13, în două firi: divină şi umană.14
 Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a născut pe Fiul lui Dumnezeu ca să
merite a fi numită Născătoare de Dumnezeu 15 ci a născut pe omul Hristos şi de aceea trebuie
numită Născătoare de om, sau cel mult Născătoare de Hristos16. Această învăţătură potrivit
căreia în Hristosul întrupat au existat două persoane separate, una divină şi una omenească şi
implicit faptul că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos), nu pe Dumnezeu Cuvântul
sau Fiul lui Dumnezeu şi că Logosul ar fi locuit, doar, în Hristos, ca într-un templu, Hristos
deci ar fi fost doar un purtător de Dumnezeu, era evident contrară învăţăturii ortodoxe prin
care Hristosul întrupat este o singură Persoană - Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Una dintre
ideile lui Nestorie era, deci, respingerea denumirii de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu)
acordată Fecioarei Maria. Nestorie o numea pe Maria Hristotokos (Născătoare de Hristos) sau
Anthropotokos (Născătoare de om), dând astfel naştere controversei hristologice.17
Sfantul Chiril al Alexandriei a combătut în mai multe scrieri erezia lui Nestorie:
- În Epistola pastorala din 429 Sfântul Chiril apăra unitatea personală a Mantuitorului
numind pe Fecioara Maria ,,Maica lui Dumnezeu” pentru că a nascut pe Logosul cel unit cu
natura umană.
- Scrisoarea ,,Catre monahii Egiptului” combate învățăturile eretice ale lui Nestorie
fixând cu precizie doctrina ortodoxă cu privire la unirea celor 2 firi ale Mântuitorului cât și
calitatea de ,,Maică a Domnului ” a Fecioarei Maria.
- 3 Memorii scrise în cursul anului 430 în care trata despre ,,Dreapta credință” două
fiind adresate Împaratul Teodosie II și soției sale iar una adresată surorii împaratului
Pulcheria o ortodoxă convinsă.

11
Pr. Lector, George Remete, op. cit., p. 234.
12
Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 21.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, ed. a II-a,
p. 53.
14
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, op. cit., p. 194.
15
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 172.
16
Pr. Dr. Dumitru Radu, op. cit., p. 314.
17
Pr. Lector, George Remete, op. cit., p. 234.

4
 - ,,Cinci cărți pentru combaterea blasfemiei lui Nestorie”scrisă tot în anul 430 ca
răspuns la predicile lui Nestorie și ca informare a papei Celestin al Romei (422-432) despre
erezia lui Nestorie.18
La 11 august 430, Celestin a convocat un sinod la Roma care și-a însușit doctrina
Sfăntului Ciril în privința hristologiei. Teoria lui Nestorie despre „cei doi fii ai lui Dumnezeu",
a fost declarată erezie. 
Teoria lui Nestorie despre cei doi fii ai lui Dumnezeu, a fost declarată erezie la sinodul
local de la Roma19 din 430.
Hotărârile dogmatice ale sinodului din Alexandria din acelaşi an20 au fost cuprinse într-o
epistolă sinodală de către episcopul Ciril şi adresată lui Nestorie, arătând că natura umană nu
s-a cufundat în cea divină, ci Cuvântul s-a unit ipostatic cu natura umană. La sfârşitul
scrisorii, a alăturat 12 capitole, care conţineau pe scurt tot ceea ce trebuia să anatematizeze
Nestorie, dacă voia să mai rămână în comuniune cu celelalte Biserici. Mai târziu, celebrele 12
capitole au fost numite Anatematismele lui Ciril din Alexandria.
Nesorie nu a răspuns la Anatematismele lui Chiril din Alexandria și mai tarziu a
alacatuit 12 Contraanatematisme combatand celor 12 Anatematisme ale lui Chiril din
Alexandria.
Al treilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Efes, în Asia Mică, în anul 431, în timpul
împăratului Teodosie al II-lea. Este cunoscut și ca Sinodul de la Efes. Au fost prezenți
aproximativ 200 de episcopi; Sinodul a început înainte ca episcopii din Apus să poată ajunge.
Atmosfera sinodului a fost tensionată, plină de confruntări și de acuze reciproce. Acesta a fost
al treilea în numărul Sinoadelor Ecumenice şi principala problemă dezbătută a fost cea a
nestorianismului.
Nestorie a venit la sinod insotit de comitele Irineu şi de 16 episcopi iar Sfântul Chiril al
Alexandriei de 50 episcopi.
Din părțile noastre a participat episcopul Timotei al Tomisului din Scytia Minor care a
semnat ca al 17-lea participant Anatematismele Sf Chiril și condamnarea lui Nestorie.
Sfantul Chiril a deschis sinodul la 22 iunie 431, in catedrala Sfintei Fecioare Maria din
Efes și au durat de dimineata până seara tarziu. Nestorie nu a dorit să se prezinte în fața
sinodului, iar atat comisul Candidian cât și cei 68 de episcopi din Asia au protestat pentru
deschiderea sinodului, pentru ca episcopii din Asia nu sosiseră.

18
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 138.
19
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, op. cit., p. 193.
20
Ibidem, p. 195.

5
 Cei 198 de episcopi, participanţi la sinodul trei ecumenic (431) luând ca bază cele 12
anatematisme ale Sfântului Ciril şi alte texte din scrierile Sfinţilor Părinţi, 21 în deosebi, din
Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nisa, au declarat că în „Iisus
Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului
lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu”. 22
Legatura dintre cele 2 firi este o legatură firească, ipostatică, nu una morala, Hristos este
cosubstanţial cu Tatăl după dumnezeire şi cosubstanţial cu noi după omenitatea pe care a
primit-o în sânul Fecioarei Maria şi ca atare este numită ,,Nascatoare de Dumnezeu”.
Nestorie a fost destituit din demnitatea arhiereasca si excomunicat la 22 iunie 431.
Hotărârea condamnarii lui Nestorie a fost semnată de catre cei 198 de episcopi carora li s-a
alaturat mai tarziu şi alşi episcopi. Sinodul a reafirmat învăţătura Bisericii potrivit căreia
Domnul nostru Iisus Hristos este o singură persoană, nu două persoane separate. S-a hotărât
că Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Logosul, este Dumnezeu desăvârşit şi Om
desăvârşit, cu un suflet raţional şi cu trup. Unirea celor două firi ale lui Hristos se face în aşa
fel încât una nu o tulbură pe cealaltă.
A doua zi după ţinerea sinodului, hotararea rostită de Părinţii episcopi a fost adusă la
cunoştinţa lui Nestorie, a credincioşilor din Efes, a clericilor şi a credinciosilor din
Constantinopol.
Contra ei a protestat delegatul împăratului. Cinci zile după deschiderea sinodului, a
sosit la Efes şi Ioan al Antiohiei cu episcopii din Asia. Informat de cele petrecute, şi-a
convocat prietenii la un sinod, declarând nule şi fără valoare hotărârile luate de Ciril şi de
episcopii întruniti cu el. Ei au anatematizat pe Chiril, autorul celor 12 Anatematisme.
Ambele sinoade, atât cel prezidat de Chiril, cât şi cel prezidat de Ioan de Antiohia, au
adus la cunoştinta împaratului Teodosie II hotărârile lor. După primirea rapoartelor, Teodosie
II a trimis la Efes, la 1 iulie 431, pe magistratul Paladie, ca să comunice episcopilor că
socoteste nule şi fără valoare hotărârile luate la 22 iunie.23
Sosind la Efes cei trei delegati ai papei Celestin al Romei, (Arcadie, Proiect şi preotul
Filip24), s-au mai ţinut în prezenţa lor încă şase şedinţe, conduse tot de Chiril. Au fost
examinate din nou învăţăturile lui Nestorie, iar în ziua de 11 iulie, în şedinta a III-a, s-au
aprobat toate hotărârile luate în şedinţa din 22 iunie. Nestorie, Ioan al Antiohiei şi prietenii
lor, au fost excomunicaţi.

21
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 139.
22
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, op. cit., p. 197.
23
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 140.
24
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, op. cit., p. 195.

6
 În şedinţa a IV-a din 16 iulie 431 părinţii sinodali au condamnat pelagianismul erezie
reprezentată de Pelagiu din Bretania, Celestin, Iulian de Eclanum. Această erezie afirma că:
omul poate ajunge la perfectiune morală şi spirituală prin propriile forţe fără ajutorul
Harului lui Dumnezeu folosind libertatea voinţei sau liberul arbitru cu care l-a înzestrat
Dumnezeu.
Canoanele sinodului 3 ecumenic au fost următoarele:
Canonul 1: Mitropoliţii şi episcopii condamnaţi de sinod, în numar de 43, reîntorcandu-
se acasă, nu vor fi primiţi în scaunele lor.
 Canonul 2: Episcopii care au apostaziat să fie „înlaturati cu totul din preotie, şi să cadă
din treaptă”.
 Canonul 3: Repunerea în treaptă de cei scoşi din ea de Nestorie. Clericii aflaţi sub
jurisdictia episcopilor eretici să nu se supună acelor episcopi.
 Canonul 4: Caterisire pentru adeptii clerici ai lui Nestorie.
 Canonul 5: Clericii reabilitaţi de Nestorie rămân caterisiţi
 Canonul 6: Hotărârile sinodului rămân neschimbate
Canonul 7 interzice introducerea sau compunerea altui Simbol de credinţă decat cel
niceoconstantinopolitan, sau vreun adaos sau vreo omitere.
Canonul 8 confirma Autocefalia Bisericii din Cipru faţă de Patriarhia Antiohiei care se
pastrează pana astazi.25
Canonul 9: Ierarhii nu pot demisiona decât în caz de forţă majoră.26
Împaratul a destituit atât pe Nestorie, cât şi pe Ciril şi Memnon, ordonând întemniţarea
lor. După îndelungate negocieri împaratul a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea lui
Ciril al Alexandriei şi a lui Memnon al Efesului, 27 reaşezându-i în scaunele lor. Nestorie a fost
exilat în Manastirea Sfântul Euprepiu de lângă Antiohia, unde fusese tuns în calugarie, iar în
locul său la Constantinopol a fost adus Maximiam.28
 După închiderea sinodului, sciziunea a continuat totuşi intre cei din Alexandria şi cei
din Antiohia.
  Împăcarea dintre patriarhul Ioan al Antiohiei şi Chiril al Alexandriei s-a făcut, după
doi ani de discuţii şi corespondenţă, la 12 aprilie 433.29
  Nestorie moare în exil pe la anul 450. Din ordinul împăratului, toate scrierile lui
Nestorie au fost arse. Persecutat fără cruţare, nestorianismul şi-a găsit un refugiu, dupa 431, la
25
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 141.
26
Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 72-77.
27
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 141.
28
Pr. Dr. Laurenţiu Bărbulescu, op. cit., p. 196.
29
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 141.

7
marginea Imperiului, în scoala de la Edesa. În 489, cand, din ordinul împaratului Zeno, scoala
a fost închisă, nestorienii, nemultumiţi cu stăpanirea Bizantului, au trecut în Persia unde au
înfiinţat la Nisibe o şcoală sub conducerea mitropolitului Barsuma, un nestorian înfocat. Din
Persia, nestorianismul s-a întins, în Mesopotamia, în Arabia, şi chiar până în India şi China
de Vest.

Concluzii
Sinodul de la Efes a reprezentat pentru Biserica noastră momentul unor mari frământări,
în timpul cărora Părinţi ca Sfântul Chiril sau papa Celestin au ştiut să apere adevărul de
credinţă cu orice preţ. Atitudinea acestor Părinţi faţă de erezia nestoriană a stat, pentru mai
târziu, la baza învăţăturilor de la sinoadele ulterioare referitoare la Persoana lui Hristos. Prin
hotărârile acestui sinod s-a reiterat legătura strânsă ce există între persoana lui Hristos şi cea a
Maicii Domnului, dar şi legătura dintre calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei
Maria şi unirea celor două firi în Persoana lui Hristos.
Teotokia Fecioarei Maria nu poate fi negată deoarece ea stă în strânsă legătură cu
mântuirea noastră. Dacă Fecioara Maria nu a fost Născătoare de Dumnezeu atunci şi
întruparea lui Hristos ar fi fost efemeră, nu completă. Unirea celor două firi în Persoana lui
Hristos reprezintă premisă pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria.
Cele două realităţi stau într-o strânsă legătură; putem vorbi chiar de o simetrie între cele două.
Învăţătura ortodoxă despre taina persoanei Domnului Iisus Hristos, propovăduită şi
păstrată de tradiţia dogmatică, cultică şi canonică a Bisericii Ortodoxe, a fost exprimată de
Părinţii Bisericii, într-un mod concis în reguli de credinţă, simboluri baptismale, în Simbolul
niceo-constantinopolitan şi în hotărârile dogmatice ale sinoadelor ecumenice. Această
învăţătura despre persoana Domnului Iisus Hristos - trecută ulterior în textul liturgic şi al
diferitelor catehisme şi mărturisiri de credinţă - a fost transmisă şi apărată de Biserica Orto-
doxă prin hotărârile sale canonice, în baza cărora a condamnat pe toţi cei care au contestat fie
divinitatea Mântuitorului fie omenitatea Sa, fie naşterea din Fecioara Maria.
După cum se ştie, Biserica Ortodoxă învaţă ca Domnul Iisus Hristos S-a întrupat mai
presus de fire şi S-a născut din Fecioara, fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat,
Dumnezeu-Om, având două firi, dumnezeiască şi omenească, într-o singură persoană sau
ipostas, persoana lui Dumnezeu Cuvântul. În baza unirii ipostatice, Iisus Hristos este, din
clipa zămislirii Dumnezeu-Om sau Persoană divină în doua firi. Deşi om adevărat, adică din

8
aceeaşi fiinţă cu noi, totuşi, Iisus Hristos, ca om, are unele prerogative faţă de ceilalţi oameni,
şi anume naşterea supranaturală şi lipsa de păcat, impecabilitatea.
Deşi Biserica a învăţat dintru început dogma unirii ipostatice, ea a fost nevoită să o
formuleze de abia la Sinodul III ecumenic (Efes 431), condamnând nestorianismul şi
aprobând cele 12 anatematisme ale Sfatului Chiril din Alexandria. A dezvoltat-o şi a precizat-
o apoi la Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451), împotriva monofizitismului, şi la al VI-lea
Sinod ecumenic (Constantinopol, 680), împotriva monotelismului. La aceste sinoade s-a
reafirmat că în Iisus Hristos sunt doua firi - divină şi umană - cu doua voinţe şi lucrări
corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau ipostas. Această persoană este Dumnezeu-
Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, Care rămâne singur subiect neîmpărţit al celor două firi.
Modul de unire este fără împărţirea, despărţirea, amestecarea sau schimbarea celor doua
naturi. Urmările unirii ipostatice a celor doua firi au fost:
a) comunicarea însuşirilor - în virtutea căreia, dată fiind unitatea persoanei în Iisus
Hristos, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti însuşiri
dumnezeieşti.
b) îndumnezeirea firii omeneşti în Iisus Hristos, adică ridicarea ei la cel mai înalt grad
de perfecţiune posibilă pentru ea, dar fără să-si piardă calităţile proprii.
c) lipsa de păcat a lui Iisus Hristos
d) atât după Divinitate cât şi după Omenitatea Sa I se cuvine o singură închinare
e)Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

9
 Bibliografie

Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt către elini, PSB. Vol. 15, EIBMBOR,
Bucureşti, 1987.
Bărbulescu, Pr. Dr. Laurenţiu, Biserica de la începuturi până în secolul al
XI-lea, Editura Macarie, Târgovişte, 2006.
Coman, Prof. Ioan G., „Şi Cuvântul trup S-a făcut”Hristologie şi
mariologie patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1993.
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi
comentarii, Sibiu, 1993.
Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Iisus Hristos Pantocrator”, EIBMBOR,
Bucureşti, 2005.
Radu, Coord. Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie colectivă,
EIBMBOR, Bucureşti 1986.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr., Ioan Istoria bisericească universală, EIBMBOR,
Bucureşti .
Remete, Pr. Lector George, Dogmatica ortodoxă, Editura Episcopiei
ortodoxe Alba-Iulia, 1997.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997, ed. a II-a.

10